REVISTA

FUNDAŢIILOR REGALE
A N U L VIII i NOEMVRIE 1941 N r . 11

D. CARACOSTEA Menirea Fundaţiei pentru Literatură şi

Artă 243
GALA GALACTION Riţa Crăiţa 253
C. R Ă D U L E S C U - M O T R U . . Vocaţia şi psihologia de adâncime . . . 294
T. ARGHEZI Inscripţii 319
ION M I N U L E S C U Romanţa zilelor de eri 322
A L E X A N D R U MARCU . .... Realitate şi Artă in Renaştere . . . . . 324
A D R I A N MANII) Versuri 359
OTILIA CAZIMIR A murit Luchi 363
TRAIAN CHELARIU Versuri 372
T H . CAPIDA.N . . Românii din Peninsula Balcanică. . . . 375
COMENTARII CRITICE

A L . DIMA Reflecţiile estetice ale lui G. Ibrăileanu. 393

E U G E N J E B E L E A N U . . . . Douăzeci şi cinci de ani delà moartea lui
Mihail Săulescu, poetul erou . . . . 398
C R O N I C I

CRONICĂ SOCIALĂ de Emanoil Bucuţa ; CRONICA DRAMATICĂ de Horia

Rădulescu; Ş T E F A N GEORGE IN L U M I N A DISCUŢIILOR C R I T I C E de
Wolf von Aichelburg ; IZVORUL POVESTIRII A B U HASAN A L U I I. L .
CARAGTALE de G. Ddianu

A C T E . Ş L MĂRTiam-JMML .RĂZBOIUL NOSTRU

Căderea Odesei —Vitejia Armatei a IlI-a la Marea de Azov — Germanii oma­

giază eroismul şi destoinicia românească — Bravura Vânătorilor de Munte — Bă­
tălia Vânătorilor de Munte pe Nipru — Epopeea unui regiment de Roşiori — O
brigadă de Cavalerie cucereşte spaţiul dintre Ovidiopol şi Odesa — Fapte exemplare

REVISTA REVISTELOR
Streine şi româneşti

N O T E
Sărbătorirea maestrului George Enescu, cu prilejul împlinirii a şaizeci de ani —
M. Jora despre G. Enescu — Moartea pictoriţei Elena Popea — « Pomelnicul
Mănăstirii Bistriţa » îngrijit de d. Damian P. Bogdan — « Cercetări Literare » —
O broşură despre Basarabia, tipărită la Weimar în 1812—«Românii în secolul
al XV-lea » de d. N. P. Bogdan — Forma prepoziţiei « Supt » ia Odobescu —
Diferenţieri etnologice în Epir

N U M Ă R U L — . 2 4 0 P A G I N I — 4 0 L E I
 REVISTA
FUNDAŢIILOR REGALE
s

R E V I S T Ă LUNARĂ DE L I T E R A T U R Ă , ARTĂ
ŞI C U L T U R Ă G E N E R A L Ă
COMITETUL DE DIRECŢIE)
I. AL. B R Ă T E S C U - V O I N E Ş T I , D. G U Ş T I ,
E. RACOVIŢĂ, C. RADULESCU-MOTRU, I. SIMIONESCU

Redactor şef: CAMIL P E T R E S C U

lllllllllllilllllllllilllllllllilliiililljliiiiliillliiillifl

R E D A C Ţ I A
A D M I N I S T R AŢ I A
DIRECTORATUL GENERAL
AL FUNDAŢIILOR REGALE
B U C U R E Ş T I I I I
39, BULEVARDUL LASCAR CATARGI, 39
TELEFON 2-40-70

A B O N A M E N T U L ANUAL LEI 480

P E N T R U I N S T I T U Ţ I I ŞI Î N T R E P R I N D E R I P A R T I C U L A R E L E I 2.000
E X E M P L A R U L 40 L E I

CONT C E C P O Ş T A L Nr. 1 2 1 0
ABONAMENTELE S E POT F A C E ŞI A C H I T A PRIN ORICE
OFICIU P O Ş T A L DIN Ţ A R Ă
MANUSCRISELE N E P U B L I C A T E NU SE ÎNAPOIAZĂ

E D I T A T Ă D E D I R E C T O R A T U L G E N E R A L
AL F U N D A Ţ I I L O R C U L T U R A L E R E G A L E
 REVISTA
FUNDAŢIILOR REGALE
ANUL V I I I , NR. II, N O E M V R I E 1941

B U C U R E Ş T I
UNIUNEA FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE
39, Bulevardul I,ascar Catargi, 39
 MENIREA FUNDAŢIEI
PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ
A te subordona unei instituţii, contribuind la precizarea menirii
ei, este uneori mai însemnat chiar decât a crea, pentrucă instituţiile
depăşesc individul. Dincolo de noi cei trecători, instituţiile de
înaltă cultură sunt chemate să ne dea atmosfera şi mijloacele
necesare creativităţii care duce la opere menite să rămână.
Ca şi alte instituţii ale noastre, Fundaţia pentru Literatură şi
Artă trebue să-şi dea seama că se află la o mare răspântie a desti­
nului nostru istoric, care va trebui să fie începutul unei epoci de
vrednicie spirituală.
Cercetând publicaţiile de până acum ale acestei Fundaţii,
constatăm că ele au urmărit mai ales încurajarea producţiunii
noastre literare pe cale de editură. Funcţiunea aceasta, care adesea
a însemnat un ajutor, ar putea fi îndeplinită şi de o casă de edi­
tură. Dar lipsind o politică a cărţii şi o specializare a editurilor,
acestea refuzau în genere publicarea operelor nerentabile, care în
chip firesc luau calea Fundaţiilor. D i n nefericire, au fost prefe­
rate aici prea adesea anumite ideologii şi legături personale.
Reacţiunile stârnite în timpul din urmă împotriva unei opere
angajate .contractual arată deficienţele acestei direcţii, rezumând
ca într'o oglindă întreaga structură.
Lăsând la o parte cazuri de acestea şi atâtea fermente disolvante,
acţiunea aceasta de editură se cuvine să fie continuată. Ajutorarea
literaturii naţionale a sporit totdeauna prestigiul Dinastiilor.
Dar în afară de această activitate sunt un număr de nevoi
care nu pot fi îndestulate prin acţiunea de editare de până acum.
Fundaţiile nu se cuvine să fie numai un simplu birou de înre-
gistrare al cărţilor prezentate, ci au menirea ca, pe de o parte, să
stimuleze producţia şi, totodată, să satisfacă mari nevoi culturale, pe
care nici instituţiile de stat nici cele particulare nu le pot îndestula.

Plecând delà ideea greşită că trebue să ne concentrăm atenţia

exclusiv asupra operelor originale, am trecut prea uşor asupra
nevoii de a împământeni capodoperele culturii universale în limba
noastră. Tragicii greci, Marc Aureliu şi aproape întreaga moşte­
nire greco-latină rămân un veşnic izvor de energie şi consolidare
sufletească.
Faţă de acest ţel, se obiectează în chip obişnuit că lucrurile
acestea pot fi citite într'o limbă străină şi, fiind eterogene, nu îmbo­
găţesc spiritul naţional. Apoi, se adaugă că ele rămân inactuale.
A actualiza problema traducerilor ar însemna deci să ne întoarcem
la vechea poziţie a lui Heliade Rădulescu.
Toate aceste obiecţiuni nu pot rezista unei priviri critice.
O adevărată traducere este o transpunere, o însuşire credincioasă
dar văzută cu ochii şi încălzită cu inima limbii noastre materne.
Din lupta dintre poezia originalului şi resursele noastre proprii,
limba şi conştiinţa noastră ies sporite. Şi niciodată o traducere
străină nu ne va vorbi ca o adevărată traducere românească.
Cititorii germani şi francezi, din epoca Renaşterii şi de mai
târziu, puteau să urmărească pas de pas toate adâncurile origina­
lului greco-latin. Dar proza franceză clasică precum şi limba şi
literatura germană modernă nu s'ar fi născut, dacă n'ar fi fost
confruntarea limbii comune cu cea din epoca anterioară şi lupta
acestui Anteu care era traducătorul de a împlânta în solul natal
bunurile străvechi. Fără un Amyot n'ar fi fost un Montaigne şi
fără acesta o bună parte din stilul şi strălucirea prozei franceze.
Argumentul că patrimoniul comun al anticităţii rămâne inac- .
tual frământărilor moderne cade în faţa celui care îşi dă seamă
în ce chip creaţiunea antică era atât de rădăcinată în adâncul
omenesc, încât, oriunde ai privi-o, parcă găseşti o corespondenţă
la cele mai actuale preocupări nu numai moderne dar şi româ­
neşti. Iată un exemplu. In ultimul număr al Revistei Fundaţiilor
Regale (Oct. 1941), am dat un fragment din « Orestia » şi anume
din partea întâi a trilogiei, în traducerea d-lui G. Murnu. Ea va
alcătui primul număr din şirul traducerilor greco-latine. U n scriitor
întreba ce pot avea comun preocupările de astăzi cu vechiul con­
flict din Eshilos. U n altul acompania cu un surâs de îndoială afir­
marea că şi frământările spiritului public şi chiar ale vieţii politice
se cuvine să aibă dreptul de cetăţenie în literatură, ca 'n «Orestia».
Dar să adâncească cineva conflictul atridic al neîntreruptelor
răzbunări sângeroase din generaţie în generaţie, apoi curcubeul
întronării justiţiei umane întrupate în areopagul care desleagă
conflictul, alungând întunericul Eumenidelor răzbunătoare, şi va
vedea că greu s'ar găsi o creaţiune mai actuală pentru tragicul
situaţiei noastre de astăzi decât conflictul răzbunărilor sângeroase
din « Orestia » şi ieşirea din haos prin întronarea justiţiei garan­
tată prin instituţiile străvechi. Tocmai pentrucă izvorăsc dintr'un
adânc omenesc şi naţional totodată, marile creaţiuni antice rămân,
sub o formă sau alta, veşnic actuale, şi pentru actualizarea lor
estetică este nevoie neapărată de vraja cuvântului românesc.
O atenţie deosebită se cuvine capodoperelor literare germane,
italiene şi franceze şi acelor opere filosofice care au intrat în patri­
moniul culturii universale. Pentrucă păturile noastre intelectuale
au fost oarecum bilingve, în sensul că literatura franceză era lec­
tură curentă, e timpul să ne îndreptăm toată luarea aminte spre
celelalte două mari culturi ale continentului. Această operă de
însemnătate naţională se cuvine să fie înfăptuită pentru ca Românii,
şi mai ales cei din provinciile liberate, să nu mai recurgă la tra­
duceri în limbi străine când vor să-şi însuşească substanţa per­
manentă a culturii universale.
Pentru opera aceasta de împământenire nu este numaidecât
necesar să înjghebăm totdeauna traduceri noi. Trebue să inven­
tariem bibliografic toate traducerile făcute până acum. Multe din
ele sunt uitate în manuscrise. Bunăoară traducerea din « Odiseea »,
a lui Gheorghe Coşbuc. Altele zac înmormântate în periodice.
Acolo unde specialistul semnalează o bună traducere, să zicem
traducerile lui Iacob Negruzzi din dramele lui Schiller atât de
actuale, nu va mai fi nevoie decât de o revizuire şi modernizare.
La fel, traducerile din Shakespeare făcute de către I. Borcea şi
St. O. Iosif pot fi luate ca texte de bază.
Pentrucă literatura este menită să fie principala trăsătură de
unire între popoare, dar şi de diferenţiere, prin ea trebue să des-
voltăm şi conştiinţa despre situaţia noastră în cadrul popoarelor
înconjurătoare. Cunoaştem prea puţin din literaturile vecine şi
nu ştim că adesea delà noi au pornit reflexe importante, iar într'u-
nele aspecte deţinem de pe acum întâietatea. Conştiinţa aceasta
a noastră nu poate să fie întărită decât organizând o secţie specială
a traducătorilor, menită să publice traducerile operelor principale
din literatura neogreacă, bulgară, sârbă, albaneză.
După cum în limbă, tot astfel şi în literatură, există grupuri
de popoare cu structuri apropiate, deşi de origină diferită. A defini
originalitatea literară în cadrul unei astfel de înrudiri, este a da
contribuţii hotărîtoare întru precizarea etnicului românesc. D e
aceea în cadrul acestei secţii de traduceri se cuvine să fie date tra­
duceri din întregul patrimoniu folcloric sudesteuropean. In chipul
acesta, vom afirma cu toată evidenţa, dincolo de asemănările
motivelor, originalitatea expresiei româneşti.

Aceasta ne duce la problema editării avutului folcloric româ­

nesc. La toate marile răspântii ale istoriei, el va rămâne actual.
După cum în luptele care au precedat unirea cartea noastră de
vizită în străinătate a fost colecţia de poezii populare a lui Alec-
sandri, tot astfel astăzi, când pe un anumit fir de radio se contestă
valoarea creaţiunilor româneşti, unul din răspunsurile noastre con­
cludente trebue să fie alcătuirea unui corpus al poeziei populare
române. Iniţiativa alcătuirii şi publicării n'o poate lua decât F u n ­
daţia pentru Literatură şi Artă. In primul rând, este necesară
o lucrare care să prezinte publicului partea cea mai caracteristică
a creaţiunii populare, cântecul bătrânesc. Paralel cu publicarea
acestor mărturii înmormântate în cele mai variate periodice,
volumele închinate baladei populare vor înfăţişa materialul rân­
duit pe motive, aşa încât fiecare baladă să fie încadrată în familia
corespunzătoare. La fiecare motiv se vor da integral cele mai
alese întruchipări, urmate de arătarea feluritelor tipuri şi variante,
întrucât ele exprimă momente semnificative. Se va ţinea seamă
de aspectul propriu al fiecărei provincii româneşti.

Oricâtă însemnătate au aceste preocupări, problema de căpe­

tenie rămâne editarea scriitorilor români. Orişice operă de editare
presupune o alegere şi aceasta implică o concepţie de critică lite­
rară. A te înconjura de un număr de consilieri literari, cărora le
 ceri să te îndrumeze dacă e bună sau rea cutare sau cutare operă,
însemnează a nu avea o vedere unitară şi a rămânea la fiecare pas
tributarul altora. Este sistemul uzitat în editurile noastre actuale,
care şi ele recurg la tot soiul de referenţi literari, de care adesea te
miri ce au comun cu literatura. N u odată mi s'a întâmplat să stau
eu însu-mi în faţa unor asemenea competenţe de consilierat editorial.
Menirea editorială a Fundaţiilor Regale trebue să se împli­
nească, desfăcându-se de eclectismul indisolubil legat de faptul că,
în loc să ai tu o părere unitară, întinzi mâna să ceri părerile altora,
însuşi conducătorul trebue să reprezinte o lămurită ideologie, căci
alminteri alunecă ori în eclectism ori devine prizonierul modei şi
al legăturilor personale.
Privind lucrurile funcţional, Fundaţia pentru Literatură şi
Artă trebue să aibă o atitudine potrivită stadiului în care se găsesc
scriitorii. Altfel precedezi faţă de debutant, altfel faţă de acei
scriitori care, după două sau trei lucrări, în care au făcut dovada
chemării, se găsesc la o răspântie şi au nevoie de un cunoscător
să le înlesnească descătuşarea forţelor creatoare. D e aceea, din
conversaţii cu ei, din citirea unor fragmente, întrezărind ceva din
linia desvoltării, stimulând creaţiunea şi asigurând publicaţia,
Fundaţia poate să aibă o funcţiune mai însemnată decât aceea de
de a fi birou de înregistrare al apariţiilor.
Aici se pune gingaşa problemă a aşa numitei literaturi dirijate.
Unii şi-o închipuie ca o literatură de comandă, alţii o văd carica­
tural pornind din cutare sau cutare jilţ directorial. Bietul scriitor
n'ar avea decât să se conforme unei porunci, ca orişice meşteşugar.
El, care este întruparea unei libertăţi absolute sau căruia muzele
singure îi pot şopti ce are de spus ! Şi cum nu e scriitor pe lume
care să nu creadă că este solul unei chemări necondiţionate decât
de el, e firesc ca să privească cu antipatie poziţia celui care afirmă
că sunt certe limite ale libertăţii artistului. Mai întâi o limită a
propriei lui personalităţi şi chemări. N u orice convine oricui.
In orice chemare de artist este o finalitate. Aici criticul trebue
într'un anumit sens să fie înzestrat cu o putere de intuiţie care
să-1 puie în stare de a vedea procesul de desvoltare, mai de
grabă aş zice direcţia destinului însuşi către care păşeşte creatorul.
Când deci criticul se află în faţa unui scriitor care şi-a dat
câteva probe dar încă nu definitive, căci se caută pe el, nu poate
oare acesta să intuiască, din datele incomplete pe care le are,
direcţia destinului în faţa căruia se află poetul ? Şi atunci criticul
poate să fie însuşi glasul mai lămurit al unei conştiinţe embrionare,
care se găseşte în orice creator. In felul acesta o judecată de va­
loare, tocmai în anii hotărîtori pentru un poet, cuprinde în sine o
alegere. Aceasta se face în numele receptivităţii, deci al circulaţiei,
deci al integrării într'o cultură.
In chipul acesta, ajungem în însăşi inima întrebării cu privire
la raportul dintre creatorul care în momentul plăsmuirii se simte
autonom în chip absolut, câte odată până la singularizare, şi între
acel ansamblu de factori creativi, de care este condiţionat. N u
poţi scăpa de forma de a vedea lumea cuprinsă în tiparele propriei
limbi. Oricât te-ai crede de autonom (şi de această iluzie ai adesea
atât de mult nevoie !) nu te poţi libera de acel ansamblu de cerinţe
condiţionate de faptul că te adresezi unui public şi pentru ziua
de astăzi dar şi pentru totdeauna. Sunt certe cerinţe ale minţii
omeneşti şi certe cerinţe ale formei de a vedea lumea către care tinde
organic propriul tău neam, pe care nu le poţi nesocoti.
Toate acestea şi încă multe altele la care nu mă pot opri aici
sunt funcţiuni critice şi de selecţiune, pe care o editare, fie de
revistă, fie de cărţi, trebue să le aibă unitar în vedere şi pe care
nu le poate înlocui — c u m să-i zic ? —instituţia consilierilor literari.
Dacă pentru categoria scriitorilor care încă se caută, această
critică este necesară, ca o colaborare pentru împlinirea unui destin
literar, cu atât mai mult ea este îndreptăţită atunci când este vorba
de scriitori ajunşi la plină notorietate.

Faţă de clasicii a căror operă stă încheiată, funcţiunea critică a

editării se găseşte în faţa altor probleme. Ediţiile de până acum ale
clasicilor noştri au suferit din cauză că au urmărit mai multe
scopuri. Dar una este tehnica ediţiei destinată marelui public, alta
este tehnica ediţiei şcolare, alta a ediţiei ştiinţifice, în sfârşit
alte cerinţe trebue să prezideze la alcătuirea ediţiei definitive pe
care un scriitor în viaţă o lasă moştenire generaţiilor viitoare.
Pentrucă ediţiile Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă n'au
separat bine ţelurile, în publicaţiile de până acum avem atâtea
norme tehnice câte publicaţii s'au tipărit. Unificarea nu poate fi
făcută decât în raport cu ţelul unic bine precizat.
 împrejurările de azi ne cer imperios ediţii complete ale scrii­
torilor ardeleni Gh. Coşbuc şi Octavian Goga, alcătuite după
norme ştiinţifice, cuprinzând deosebitele categorii de scrieri şi
pe cât e posibil şi corespondenţa. Pentru Coşbuc am şi început
adunarea materialului şi depunerea lui la Academia Română.
Editarea marelui ardelean este cu atât mai necesară, cu cât opera
lui nu se mai află în librării, pe când atâtea nimicuri au putut fi
date la iveală în ediţii uneori luxoase.

Publicul nostru mai prezintă legitime cerinţe după vârstă şi

clasă socială. N u avem o literatură pentru copii. Aceasta e cu totul
altceva decât literatura care înfăţişează copilăria pentru cititorul
format şi omul matur. Când priveşti cataloagele străine de cărţi
pentru tineret şi te uiţi ce stă la îndemâna copilului şi tineretului
nostru înfometat de lectură potrivită lui, vezi una dintre împre­
jurările care, adăugată la grelele împrejurări sociale, îţi explică
de ce numărul cititorilor adulţi delà noi este atât de redus. N u pri­
vesc aici problema raportului dintre literatură şi tineret în tot com­
plexul ei social. Cert este că absenţa unei astfel de literaturi este
un semn pentru o anumită deficienţă socială. D e altminteri, cum
puteam să avem o adevărată literatură pentru copii fără o politică
a cărţii şi într'o viaţă editorială înstrăinată? Scoaterea literaturii
pentru copii din mâna meseriaşilor speculanţi este un imperativ
de care Fundaţiile Regale trebue să ţină seama.

Consideraţiunile acestea ne duc la un alt aspect: revine Fun­

daţiei pentru Literatură şi Artă menirea de a creca o politică a cărţii
româneşti. Tocmai pentrucă editura o interesează în deosebi, dar
nu este pentru ea o chestiune exclusiv comercială, Fundaţia pentru
Literatură şi Artă poate avea o vedere liberă asupra ansamblului
problemelor. Ea nu vine să se opună editurilor existente, să le
facă ceea ce se numeşte concurenţă. Dimpotrivă, înţelege să cola­
boreze cu ele, delimitând sectoarele şi alegând funcţiunile pe care
celelalte edituri nu le pot îndeplini. Editura românească, în ansam­
blul ei, trebue să devie o comunitate de lucru. Şi mai trebue
să ajungem odată la convingerea că editorul are o răspundere.
Pentru înfăptuirea ţelului acesta este necesar să se organizeze
în fiecare an un congres al cărţii româneşti, în care să fie înca-
draţi ideologic toţi colaboratorii cărţii, delà muncitorul de atelier,
până la creatorul literar şi ştiinţific. Astfel săptămâna cărţii nu va
mai fi prilej de exhibiţie ci un sobor pentru valorificarea cărţii
româneşti. E vorba de a sluji totalitatea intereselor celor care
muncesc pentru apariţia unei cărţi.
Experienţa corporatistă germană şi italiană, cât şi a congreselor
internaţionale va fi larg utilizată în aceste reuniuni naţionale. In
săptămâna cărţii, principalii reprezentanţi ai culturii române vor
avea prilejul să înfăţişeze, prin largă difuziune, apariţiile de seamă
şi bilanţul publicaţiilor în domeniul lor.
Ceva mai mult: cu acest prilej, în fiecare an, este necesar să
se pună în discuţie, prin referate şi cercetări pregătitoare, o temă
anumită, bunăoară literatura pentru copii, pentru liceeni, pentru
deosebitele straturi ale satului, în sfârşit, marea chestiune a răs­
punderii editorilor. D e larg interes sunt chestiunile principiale
şi de organizare, care implică o poziţie lămurită, în concordanţă cu
nevoile literaturii contemporane.
Văd o largă discuţie asupra teatrului nostru. Dovada maturităţii
literaturii noastre trebue s'o dea teatrul. Orbecăim şi în ceea ce
priveşte repertoriul universal şi în ceea ce priveşte aspectele m o ­
derne şi în ceea ce priveşte selecţiunea realizărilor noastre de
până acum. O critică dramatică luminată şi devotată teatrului ca
instituţie trebue să se formeze în jurul revistei, reacţiune şi cum­
pănă deprinderilor curente. Organizarea traducerilor în acest
sector este necesară. Şi oricât s'ar vorbi împotriva literaturii cerute,
critica, arătând scăderile, şi ale repertoriului şi ale reprezenta­
ţiilor, prin chiar poziţia ei hotărîtă, selecţionând, va îndruma.
Teatrul, mai mult decât alte forme ale literaturii, este atârnător
de public şi lămurirea publicului e garanţia literaturii superioare
pe care o aşteptăm. D e altminteri, de ce în plastică, în arhitectură,
în pictură bunăoară, marile creaţiuni au ieşit la iveală prin cererea
celor luminaţi, iar literatura ar fi ea singură o insulă izolată de
marile funcţiuni obşteşti ? Şi în acest domeniu, o judecată de va­
loare este o selecţiune şi deci o dirijare. Aceasta nu însemnează
înstrăinare de linia modernă. Conceptul de modern evoluează.
Ceea ce cu câţiva ani în urmă era modă liberalizantă, astăzi este
o formulă perimată. Conflictul care, cum vom vedea din critica
numerelor viitoare, a măcinat prin orgia de lirism şi singularizare
însemnaţi scriitori în viaţă, trebue să fie deslegat potrivit nevoilor
noastre, nu numai la lumina principiului individuaţiei, în sensul
de sbateri între cer şi pământ, dar şi la lumina drepturilor comu­
nităţii, în care scriitorii se cuvine să fie integraţi.

Pentrucă funcţiunea Fundaţiei pentru Literatură şi Artă trebue

să satisfacă nevoile deosebitelor părţi ale publicului, dacă am
dat atenţie literaturii pentru copii şi pentru feluritele straturi
sociale, este e s e n ţ i a l să dăm atenţie tineretului însetat de
specializare.
O nevoie din cele mai simţite este aceea a lucrărilor menite să
ne pună la curent cu situaţia actuală a ştiinţei şi a tehnicii. Lipsesc
manualele universitare la îndemâna studenţilor, de exemplu ma­
nuale de fizică generală, de căldură, electricitate, termodinamică
etc. De aceea este nevoie să întemeiem în cadrul Fundaţiei o biblio­
tecă după tipul colecţiilor Gôschen şi Aus Natur und Geisteswelt
etc., care să se alcătuiască treptat, prin monografii în deosebi a
acelei părţi din ştiinţa modernă care astăzi tinde să ia conducerea
în practica lumii. Tinerimea este însetată de asemenea lucrări şi,
alcătuindu-le fără scopuri lucrative, Fundaţia îşi îndeplineşte o
înaltă menire.
Aici se cuvine să intre şi clasicii artei militare moderne, delà
Clausewitz până la cărţile reprezentative asupra epopeii campa­
niilor actuale, delà cea din Polonia până la cea din Rusia.

Pentru orientarea nu numai a tineretului dar a oricărui o m care

vrea să fie temeinic informat asupra avutului nostru sufletesc con­
cretizat în cărţi, Fundaţia pentru Literatură şi Artă mai are o
imperioasă obligaţie. Până în prezent, nicio Instituţie nu a organizat
publicarea inventariului bibliografic anual, atât al cărţilor cât şi
al periodicelor noastre. Secţia bibliologică a Fundaţiei va avea de
satisfăcut această imperioasă nevoie, prin anuare menite să dea
imaginea completă a scrisului românesc. Pentru aceasta se va in­
ventaria sub conducerea unui specialist, după normele ştiinţifice
curente, an de an, întreaga producţie românească. Bibliografia
anuală, atât a cărţilor cât şi a periodicelor, îşi va îndrepta la în­
ceput toată activitatea pentru a da o icoană completă a scrisului
românesc.
 Dacă alcătuirea unui inventar al scrisului românesc este o
necesitate, una din cele mai mari nevoi ale culturii noastre este
alcătuirea unei enciclopedii la înălţimea vremii. O enciclopedie
care să fie nu numai un instrument de informaţie după ve­
chiul tipar al enciclopedismului francez, dar şi un factor de crea­
tivitate. Pentru aceasta e nevoie de un plan de lucru pe mai mulţi
ani. N u este aici locul să arăt amănunţit tehnica şi împărţirea pe
specialităţi, precum şi numărul volumelor, în care va intra într'o
dreaptă proporţie atât materialul românesc cât şi cel universal.

D i n toate cele arătate, se vede că, într'o instituţie menită să

servească literatura, este absolut necesară o concepţie de ansamblu.
In chipul acesta, până şi ultima nervură bugetară devine spirit
şi directivă.
Astfel se afifmă concepţia de creativitate, prin care Fundaţia
pentru Literatură şi Artă trebue să se încadreze imperativelor noi
ale sufletului românesc. Cât priveşte creativitatea văzută subt
aspectul omului de geniu, mai întâi de toate să ni-1 dăruiască
D u m n e z e u . . . Tot ce facem este pregătirea de teren ca, atunci
când se va ivi, căile să-i fie netezite.
Pentru rest, repet : nu e vorba de ideea funestă de a da neamului
o literatură dirijată după comandă. O denunţ pentrucă ne-ar duce
la un caporalism literar, care ar fi tot una cu totala decadenţă a
literaturii naţionale, tot atât de primejdioasă ca şi aceea a destrămării.
Este vorba de altceva : de a crea prin critica noastră acea atmo­
sferă de aşteptare pentru împliniri care încă nu sunt scrise nică­
ieri dar sunt în inimile şi în destinul nostru, mai presus de gene­
raţii. Poţi împlini destinul tău conştient şi poţi fi dus către el in­
conştient, într'o literatură care a trecut de faza naivă, prima cale
este actuală şi îşi revendică drepturile.
Rămâne delà sine înţeles că ar fi o absurditate să procedezi
procustian, înlăturând tot ceea ce nu s'ar potrivi cu o formulă
dată. Fără iubire nu este înţelegere nici în literatură. Oriunde
apare o valoare, ea trebue să fie recunoscută, respingând numai
ceea ce contrazice sentimentul nostru de durată. In sensul acesta
înţelegem critica de creativitate în numele a ceea ce trebue să fie.

D. C A R A C O S T E A
 RIŢA CRĂIŢA
(FANTAZIE DRAMATICĂ Î N T R E I ACTE)

PERSOANELE:
Grigorie Clabudeanu, mare arendaş ; Lisaveta, soţia lui ; Andrei, fiul lor.
Ilie Penovici, mare arendaş, Nedelea, soţia lui; Clara, Ecaterina, fiicele lor.
Nicola Levenţi, mic arendaş; Xantipa, soţia lui; Menelau, fiul lor; Aglae,
fiica lor. Savel Rosmarin, scriitor; Năsărâmbă, slugă la scară; Joiţa, jupâ-
neasă în casă. O servitoare; un vătăşel; liotă ţigănească în culise; ţigani
lăutari ; fete dănţuitoare. Rifa Crăiţa, vătăşiţa ţiganilor. Pantilie, cobzar.

ACTUL I

(La sfârşitul veacului trecut. Luna August. Sfântă Măria Mare. După,
amiază. Un ceardac-verandă (şi sofragerie de vară) în casa boerului Grigorie
Clabudeanu, din Mălineşti. O parte din geamlâc este tixită cu glastre. Uşile
verandei sunt luate şi înlocuite cu o cortină de tifon verde ; se vede, în zare,
fruntea pădurii Mălineşti şi între pădure şi curte: bordeele ţiganilor. Un gher­
ghef de pictor, acoperit cu pânză, stă rezemat de biroul din colţ. O masă lungă,
cu multe scaune, de-a-lungul geamlâcului. Două mese rotunde, în dreapta
şi în stânga, cu canapele şi cu fotolii lângă ele. Pe dreapta, două uşi ale came-
rilor soţilor Clabudeanu. Pe stânga, alte două uşi: una a iatacului lui Andrei
Clabudeanu, alta a camerii prin care comunici cu dependinţele. A doua ieşire,
in stânga scenei, în diagonală cu cea dintâi. Câte un bufet, între uşi, pe dreapta
Şi pe stânga).

ANDREI CLABUDEANU, (Boerul cel tânăr şi fiu unic, intră în verandă

venind din iatac. îmbrăcat uşor ca de vară, pare preocupat şi uşor plictisit.
Se duce la gherghef şi ridică pânza. Se uită lung la figura schiţată şi o
acopere la loc. Apoi iese afară pe peron şi strigă tare spre cuhnia argaţilor):
Năsărâmbă!... Vino 'ncoace, Năsărâmbă!
NĂSĂRÂMBĂ, (Grăbit şi năuc): Poruncă, Conaşule!
 ANDREI: Mă, du-te pe fugă în ţigănie şi spune Riţei să nu mai
vie azi la c u r t e . . . N e vin m o s a f i r i . . . că e ziua de naştere a
m a m i i . . . Azi n'am vreme de z u g r ă v i t . . .
NĂSĂRÂMBĂ: Ă . . . am înţeles! Să trăiţi! (Pleacă în fugă).
L I S A V E T A CLABUDEANU, (Mama lui Andrei iese din camera ei şi
vine spre fi-său. Femeie căruntă şi simpatică. îşi priveşte feciorul cu multă
dragoste): Andrei al mamei mi-a înţeles gândul, fără să-i v o r b e s c . . .
Şi o să-mi înţeleagă gândul şi mai d e p a r t e . . .
ANDREI: înţeleg tot gândul d-tale, mamă, şi-1 respect, dar
vreau să înţelegi şi d-ta gândul m e u . . . Poate că lucrul nu este prea
uşor, dar cu dragoste şi cu stăruinţă, v o m ieşi la c ă p ă t â i . . . N u
mai sunt băieţandrul pe care l-aţi trimis, acum cinci ani, prin ţări
s t r ă i n e . . . Sunt u n bărbat î n t r e g . . . A m văzut, pe unde am fost,
altă lume, alte obiceiuri, alte raporturi s o c i a l e . . . Pe urmă, dacă
am învăţat ce-am învăţat, ca inginer agronom, nu mă lasă în pace
meteahna asta moştenită din ghergheful şi din broderia d-tale:
trebue să zugrăvesc mereu cai verzi pe p e r e ţ i . . . flori, păduri,
ţigani...
L I S A V E T A CLABUDEANU: Dragul mamei, nu te stinghereşte
nimeni delà înclinaţia t a . . . Dar îngădue pe măicuţa să te roage
frumos: N ' o lăsa pe Riţa să se î n ă d e a s c ă ! . . . Ţiganii, din firea
lor, sunt destul de o b r a z n i c i . . . Tatăl tău şi cu mine ne-am mâncat
amarul cu ei timp de peste douăzeci de a n i . . . Şi-i cunoşti şi tu,
de ajuns şi de rămas, că doar ţi-ai petrecut copilăria cu ei, pe
malurile V e z i i . . . N u uita că nu mai eşti în Italia, ori î n El­
veţia . . . Precum singur spui, acolo este altă lume şi alte legături
între o a m e n i . . . Gândeşte-te la casa noastră, la mine, Ia tatăl
t ă u . . . şi mai ales la tine, care mâine-poimâine, iai în mână
treburile moşiei.
ANDREI: Mamă, Riţa e ţ i g a n c ă . . . , dar sufletul ei e luminos
ca zorile de v a r ă . . . Când stau cu ea de vorbă, mi se pare, uneori,
că sunt undeva, în culise de teatru, şi am în faţa mea o actriţă de
mare talent, care joacă pe o eroină ţ i g a n c ă . . .
L I S A V E T A CLABUDEANU: Bine, copile, dar vine aici prea
des ! . . . Slugile ş o p t e s c . . . Ţiganii s'au împărţit în d o u ă . . . Unii,
vrăjiţi de Riţa, care se uită la ea ca la vătaful lor şi i se supun
orbeşte, alţii care ţin cu Pantilie c o b z a r u l . . . Şi se înjură şi se
blestemă şi se bat între ei, de turbură tot s a t u l . . .
 RITA CRĂIŢA

ANDREI: Ce te uiţi şi ce asculţi la asemenea n e r o z i i ! . . . Câ­

teva palme în dreapta şi în stânga, câteva bice pe spinare şi toate
se d r e g . . . Viu din Elveţia, dar văd că trebue să mai ţiu seama
şi de regulele de pe la n o i . . .
L I S A V E T A C L A B U D E A N U (Privindu-1 lung): Dragul mamei...
Avem şi alte reguli, mult mai b u n e . . . Purtare de stăpân care nu
şovăeşte, inimă limpede şi obraz de toţi c i n s t i t . . .
ANDREI (La strâmtoare) : Ei, mamă, şi d-ta ! . . . Prea mă iai ca
altădată... Ai r ă b d a r e . . . T e vei lămuri ! . . . Ce p ă c a t e l e . . . T e
r o g . . . tocmai de ziua d-tale, nu-ţi risipi inima şi grija pe
n i m i c u r i . . . Să ne ocupăm de mosafirii care ne s o s e s c . . . Numai
să nu-mi vie şi ei cu cine ştie ce planuri ascunse de vânători de
gineri. . . (îmbrăţişează pe maică-sa. Trece în camera lui).

JOIŢA (Jupâneasă în casă de mulţi ani, devotată stăpânilor. Vine cu oare­

care grabă, de pe uşa dependinţelor, ca să dea impresia că n'a ascultat
convorbirea dintre mamă şi fiu, şi întinde pe masa cea lungă o faţă de masă) :
Eu zic coniţă, să pun vreo douăsprezece servicii pentru înghe­
ţată . . . Dacă nu s'or ajunge, mai pun şi a l t e l e . . .
LISAVETA CLABUDEANU: Pune douăsprezece s e r v i c i i . . . N o i
suntem t r e i . . . Soră-mea mi-a trimis vorbă că nu poate să v i e . . .
Penovici şi cu ai lui sunt p a t r u . . . Levenţi şi cu ai lui sunt tot
p a t r u . . . Dacă o mai veni cineva, să fie b i n e v e n i t . . .
JOIŢA (Aşează serviciile. Vorbăreaţă, insinuantă): Să dea Dumnezeu
să ne vie cât mai mulţi ! . . . Şi domnişoare multe şi f r u m o a s e . . .
Să se mai ia cu ele şi boeraşu n o s t r u . . . Cine ştie ! . . . Printre ele o
fi şi cea hotărîtă de D u m n e z e u . . . Să vie domnişoarele Clara,
Ecaterina, A g l a e . . . (Confidenţial, cu sincer interes): Coniţă, sunt în
casa d-voastră de atâţia a n i . . . Boeraşu Andrei par'c'ar fi, o
bucăţică, şi copilul m e u . . . Coniţă, să nu mă ţii de r ă u . . . Ţiganca
asta de Riţa prea şi-a luat nasu la p u r t a r e . . . Ba cu p o z a . . . ba
cu cântecile, ba cu hora ţigănească ! . . .
LISAVETA CLABUDEANU: Joiţo, pune-ţi mâna la g u r ă ! . . . Eu
nu d o r m . . . Boerul mare nu d o a r m e . . . şi Andrei, până azi, s'a
purtat ca o fată m a r e . . .
JOIŢA: Apoi, tocmai, de asta mi-e ciudă, c o n i ţ ă ! . . . Auzi, o
ţigancă delà ş a t r ă ! . . .
 L I S A V E T A CLABUDEANU (Autoritară): Tune-ţi mâna la gură,
JoiţO ! (Jupâneasa iese).
#

NĂSĂRÂMBĂ, (Dă buzna în verandă. Vede că Andrei nu este aici):

Ăă... Coniţă...
LISAVETA CLABUDEANU: Ce-ai făcut, Năsărâmbă?... Ai
spus ţigăncii să nu calce azi la curte?
NĂSĂRÂMBĂ: Da de unde, c o n i ţ ă ! . . . Ţigănia e pustie...
Ţiganii sunt prin p ă d u r e . . . să-şi dreagă viersul şi c o b z e l e . . .
Ci-că vor să vie, mai încolo, cu căluşu, la c u r t e . . . ca la zile m a r i . . .
Le e dor ţiganilor de lapte bătut ! . . . Da, coniţă... se arată,
pe lângă pădure, trei carate care vin spre c u r t e . . . Auzi!...
clopotele ! . .
L I S A V E T A C L A B U D E A N U : D u - t e şi deschide p o r ţ i l e ! . . . (Nă­
sărâmbă pleacă): Andrei, auzi, vin m o s a f i r i i ! . . . (Se duce la uşa lui
Grigorie Clabudeanu şi o întredeschide): Auzi, tăticule. . . vin mosa-
firiil...
*

(Clopotele s'au apropiat. Andrei iese afară întru întâmpinarea oaspeţilor.

Grigorie Clabudeanu, bătrân, cărunt, rezemându-se în baston, înaintează până
la intrare. Soţia lui stă în preajmă.. . Ilie Penovici se arată cel dintâi. De vreo
cincizeci de ani, mustăcios, masiv, ciolănos, cu mâini uriaşe de grădinar
bulgar, îmbrăcat în aba cafenie — deşi e luna August ; — în spatele lui : Ne-
delea Penovici, soţia lui, gospodină pietroasă şi roşie. După ea, d-şoarele Pe­
novici, Clara şi Ecaterina, frumuseţi balcanice, bucălate şi rumene. Este epoca
rochiilor lungi, a corsetelor şi a cosiţelor bogate. Familia Clabudeanu primeşte
pe familia Penovici).

ILIE PENOVICI: Să ne trăiască coana L i s a v e t a ! . . . O mie de

ani pace ! . . .
N E D E L E A PENOVICI: Să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi viaţă
lungă ! . . . Soacră mare ! Să trăeşti, coane Grigorie ! . . . Socru
mare ! . . . Să trăeşti domnule Andrei ! . . . La anul, după treerat,
cununie de o m bogat ! . . .
(Bărbaţi îşi strâng mâinile. Doamnele se îmbrăţişează. Fetele sărută mâna
d-nei Clabudeanu. Andrei, distins, rezervat, sărută mâna d-nei Penovici, strânge
mâna fetelor).
ILIE PENOVICI, (Tainic, pe când familia Levenţi este încă la poartă,
scoate un pachet, din peştera din dreapta a pantalonilor de aba) : Ţ i - a m adus,
 coană Lisaveto, o sticluţă cu ulei de trandafiri de pe văile
Balcanilor ! . . . Şi o bluză de horbotă, lucrată de Clariţa ! . . .
(îşi sărută vârful degetelor, plin de admiraţie).
LISAVETA CLABUDEANU: Să trăiţi ! Vă mulţumesc din inimă !
(îmbrăţişează pe Clariţa... Strecoară pachetul în cutia bufetului).

(Se arată în cadrul uşii Nicola Levenţi, grec subţiratic, cu mustaţa căruntă
* mică şi cu bărbuţa tunsă. Lângă el consoarta lui: Xantipa Levenţi, grecoaică
uscată şi nemulţumită de viaţă. In urma părinţilor: d-ra Aglae Levenţi, un
înger din iconografia zugravilor bizantini. Scena se repetă: Primiţi sincerile
noastre felicitări! Toate cele dorite!... Strângeri de mână. îmbrăţişări).

M E N E L A U L E V E N Ţ I , (Fratele mai mare al Aglaei, geniul familiei, di­

plomat în istoria artelor delà Atena, se iveşte cel din urmă, cu un znop d; ci­
coare, de sipică albă, de garofiţe roşii şi de stânjinei galbeni de baltă... In urma
lui, păşeşte sfios şi strein, pentru familia Clabudeanu : scriitorul Savel Rosmarin.
Emfatic, scandat): Scumpa noastră matroană, D-nă Clabu­
deanu, venind noi spre conacul d-voastră şi cumpănind în inima
noastră prea respectoasele urări pe care vi le aducem (se înclină
exagerat) am luat tovarăşe la omagiul nostru şi florile din lunca
V e z i i . . . Dar le-am cules cu intenţie şi cu s c h e p s i s . . . Colorile
României libere şi colorile nobilei Elade îmbracă simbolic urarea
n o a s t r ă . . . Mai adaog că amicul şi scriitorul Savel Rosmarin, aci
de faţă cu toate omagiile lui (Rosmarin se înclină), este colaboratorul
meu şi de sigur Xenofonul de mai târziu al acestei expediţii la
Mălineşti...
(Acelaşi joc. . . mulţumiri, strângeri de mână. Menelau şi Rosmarin sărută
mâna d-nei Clabudeanu şi-i predau buchetul).
ANDREI, (Imitând emfaza şi scandarea lui Menelau) : Scumpe M e n e ­
lau, în numele mamei — cam uluită de retorica ta — şi în numele
nostru al tuturora, ne declarăm încântaţi de urările tale, de buchetul
t ă u . . . şi de ideea fericită pe care ai avut-o să ne aduci, la
Mălineşti, pe d-1 Savel Rosmarin, şeful tinerei noastre generaţii
literare. . . (Strânge mâna lui Rosmarin).
M E N E L A U , (Mulţumit de sine). Ştiu bine pe cine ţi-am a d u s . . .
după cum ştiam bine că te vei b u c u r a . . . U n amic e x c e l e n t . . . un
mare t a l e n t . . . deşi u n adversar ireductibil ! . . . El este elevul lui
Z o l a . . . Eu sunt elevul lui R a c i n e . . . El e naturalist... Eu sunt
clasicist...
 LISAVETA CLABUDEANU: D-le Levenţi şi tu A n d r e i . . . vă
rugăm nu ne speriaţi, delà început, cu ideile şi cu ştiinţa d-voa-
s t r ă . . . Daţi-mi răgaz să aşez aceste flori şi să-mi răcoresc m o -
safirii...
SAVEL ROSMARIN: Vă mulţumesc, Doamnă, prea s m e r i t . . .
M'aţi scos din încurcătură...
(D-na Clabudeanu aşează mănunchiul de flori pe masa din fund. Grupul
se desparte. Nicola Levenţi, Ilie Penovici, Grigorie Clabudeanu se aşează în
dreapta, pe canapele, în jurul mesei. Doamnele şi fetele fac la fel, în jurul mesei
a doua, în stânga. Andrei, Menelau Rosmarin, în picioare, vorbesc între ei,
mai în fund).
GRIGORIE CLABUDEANU, (Obosit, cu bastonul lângă el) : Aşa ! . . .
Acum spuneţi-mi cum v'aţi înţeles de-aţi venit împreună ? . . .
NICOLA L E V E N Ţ I : M'am întâlnit cu Penovici deunăzi, la
Turnu, în cantorul lui Caravia şi ne-am vorbit să venim î m ­
preună . . . Caravia — să nu uit — vă trimite, coniţă, multe urări
si multe sărutări de m â i n i . . .
L I S A V E T A CLABUDEANU: M u l ţ u m e s c ! . . . Foarte mulţu­
mesc !. . . (Se arata Joiţa şi încă o servitoare, cu dulceaţă şi cu cafele) :
Vă rog, răcoriţi-vă ! . . .
GRIGORIE CLABUDEANU: Poftiţi! Poftiţi vă r o g . . . Avem o
apă minunată, din fântână nouă şi, anul ăsta, avem şi ghieţărie...
NICOLA L E V E N Ţ I , (Cu admiraţie): Dulceaţă de c h i t r ă ! . . . Dul­
ceaţă grecească ! . . .
M E N E L A U L E V E N Ţ I , (Inspirat) Delicii ale Eladei ! . . . Amintiri
din cofetăria lui Devuniotis din Atena ! . . . Andrei, ai văzut
Occidentul, dar n'ai văzut Atena şi Constantinopole... Să vezi
întâi Atena şi Constantinopole şi pe urmă să judeci lumea ! . . .
L I S A V E T A CLABUDEANU, (Către fete, cari întârziază): ClariţO.
Ecaterino, A g l a e . . . luaţi, dragile m a m e i . . . Mama e dorită de
f e t e . . . Dacă mi-ar fi dat Dumnezeu şi o fată, după A n d r e i . . .
NEDELEA PENOVICI: Lasă că vine şi o fată după d-1 Andrei
(subtilă) D a . . . d-1 Andrei să caute bine primprejur... şi să ştie
să ghicească lucrul b u n . . .
XANTIPA L E V E N Ţ I : Aşa este inima o m u l u i ! . . . Cere şi iar
c e r e . . . Şi când i-ai datu, cere a l t c e v a . . . Eu am o pereche :
un băiat şi o f a t ă . . . Acum mai vreau încă o fată şi încă un
băiat...
 RITA CRĂIŢA Z59

LISAVETA CLABUDEANU: Să-ţi dăruiască Domnul ce-o şti el

mai b u n . . . şi d-tale şi n o u ă . . . (Către domnii din faţă) Boeri dum­
neavoastră, beţi agale c a f e a u a . . . până ce noi v o m da o raită pe
la războaie şi pe la gherghefuri... (Doamnele şi fetele ies).
*
(Andrei ia din bufet două cutii cu tutun şi deschide una pe masa boe-
rilor bătrâni şi una pe masa a doua, la care se aşază acum boerii tineri).
NICOLA L E V E N Ţ I : Cum ţi-a mers, coane Grigorie, cu recolta
grâului ?
GRIGORIE CLABUDEANU: M'au cam stricat ploile din u r m ă . . .
Grâul care l-am treerat acum pe urmă este cam ş i ş c a v . . . D a
porumbul e f r u m o s . . .
ILIE PENOVICI: D-ta, coane Grigorie, o duci bine cu armangii
d - t a l e . . . Ai, treerat la t i m p . . . Ploile te-au pişcat p u ţ i n . . . E u
am ieşit mai prost cu g r â u l . . . Ţiganii d-tale vin la p o r u n c ă . . .
Ai treerat la timp şi ai vândut repede şi cu p r e ţ . . .
GRIGORIE C L A B U D E A N U , (Pe sub mustaţă): D e unde ştii?
ILIE PENOVICI: Da, ce, Turnu n'are g u r ă ? . . . (îşi răsuceşte o
ţigară groasă): Tutun de Machedonia ! . . . A u r ! . . . A u r ! . . .
GRIGORIE CLABUDEANU : Mai a m . . . Mai am de predat, parte
la schelă, parte la g a r ă . . . Aici ţiganii mei nu pot să mă a j u t e . . .
NICOLA L E V E N Ţ I : Frate, eu credeam că ţiganii sunt pretu­
tindeni o p a c o s t e . . . Da, uite că sunt şi ei buni c â t e - o d a t ă . . .
M E N E L A U L E V E N Ţ I : D - l e Clabudeanu, ne-am întâlnit cu ei
pe luncă, după ce culesesem buchetul. Iţi spun drept, când am
văzut atâţia ţigani, m'am căutat să văz în care buzunar este revol­
verul. . . Dar m'am l i n i ş t i t . . . Ţiganii d-tale sunt ţigani de ome­
n i e . . . Cei de pe la Putineiu, de pe la Radomireşti, de pe la
M a v r o d i n . . . sunt nişte t â l h a r i . . . Să te ferească Dumnezeu să
treci pe lângă ei, fără cai buni, fără gârbaci, şi fără r e v o l v e r ! . . .
(Andrei s'a sculat de pe canapea şi se plimbă, între cele două mese, cu ţi­
gara aprinsă).
SAVEL ROSMARIN Eu mă uit la aceşti oameni cu mare i n ­
teres . . . Pentru mine, sunt un izvor de subiecte şi de inspiraţie...
Ii cunosc de mult, şi pot zice că-i s t u d i e z . . . Dar ţiganii delà
Mălineşti. sunt ţigani dăscăliţi... Ştiţi ce-au făcut când au auzit
că venim la conacul d-voastră ? . . . Au început să strige : Să trăiască
mosafirii boerilor noştri ! . . .
 NICOLA L E V E N Ţ I : Cum ai făcut, coane Grigorie, de i-ai îm­
blânzit ? . . .
GRIGORIE CLABUDEANU : Mă port cu ei cu dreptate şi cu
o m e n i e . . . Şi cu ţiganii mei şi cu toate neamurile lor: lingurari,
ursari, zavragii... Acum vreo douăzeci şi cinci de ani, nu ziceam
aşa şi nu făceam a ş a . . . A m avut cu ei lupte g r e l e . . . Ne-am
fugărit şi ne-am vânat unii «pe alţii prin toate pădurile de prim­
prejur. . . Dar cu stăruinţă şi cu dreptate, l-am d o m o l i t . . . Ăştia
de aici sunt vechi ţigani mănăstireşti... Eu am luat locul mănă­
stirii care-i avea r o b i . . . Trebue să ai grijă de ei, mai cu seamă
i a r n a . . . Ţiganul nu ştie să agonisească pentru i a r n ă . . . Ii hrănesc
iarna şi ei îmi muncesc v a r a . . . Sunt destul de ascultători, da
trebue să ţii frâul strâns, mai ales când trec pe aici nemeturile
lor, ţiganii n o m a z i . . . Se strică într'o noapte ! . . .
ILIE PENOVICI: Ţiganii din Teleorman au mare evlavie către
d - t a . . . A m văzut un sălaş de ţigani care se ducea la Bucureşti
şi-1 luase la cercetare un p o m o j n i c . . . Ţiganii au scos şi i-au
arătat o hârtie delà d-ta, unde spuneai că sunt oameni de treabă
şi că dai chezăşie pentru e i . . . Se duceau la Bucureşti, la zal-
hana, să cumpere coarne, pentru p i e p t e n i . . .
GRIGORIE CLABUDEANU: D a . . . Sunt câteva sălaşe de ţigani
ursari şi pieptănari, cu vătafi de î n c r e d e r e . . .
M E N E L A U L E V E N Ţ I : Şi nu ţi-au făcut nicio ruşine, niciodată,
Coane Grigorie ? . . .
(Andrei se opreşte din oscilaţiile lui şi priveşte pe tată-său).
GRIGORIE CLABUDEANU: D e ! . . . N u l e cer nici eu prea
m u l t . . . « Băeţi, prin părţile noastre să nu faceţi nicio trăsnaie,
că vă ia părul foc ! . . . Mai departe, încolo pe Vlaşca, prin Roma-
naţk . . treaba v o a s t r ă . . . Feriţi-vă pielea ! . . . » Da, trebue să ne
înţelegem: Vă vorbesc de ceilalţi ţigani, cu urşi şi cu c o r t u r i . . .
Ţiganii mei sunt cum se c a d e . . . Câte odată îşi mai dau şi ei în
petic : câte-o ciordeală, câte-o păruială..., da, mai mult gălăgie
decât f a p t ă . . .
ROSMARIN: Ciudat p o p o r ! . . . Obârşiile lui sunt încă nedes­
curcate de învăţaţi... Este o ştiinţă care începe să se închege şi
care se ocupă de ţigani ! . . . Este Ţiganologia... Sunt până azi
vreo zece învăţaţi ţ i g a n o l o g i . . .
 NICOLA L E V E N Ţ I : Ce vorbeşti, d-le R o s m a r i n ? . . . Este o
Ţiganologhia ? Ba-ba-ba 1 . . . Inţelegu o E l i n o l o g h i a . . . o Vizan-
tinoîoghia... o T u r c o l o g h i a . . . dar o Ţiganologhia ? ! . . .
ROSMARIN: Da, d-le L e v e n ţ i ! . . . Sunt învăţaţi serioşi, ţiga-
nologi, care îşi bat capul cu origina ţiganilor şi cu limba ţigă­
nească. . .
MENELAU L E V E N Ţ I : Se zice că leagănul lor este în I n d i a . . .
ROSMARIN: Da, aşa se z i c e . . . Limba ţigănească are mari
asemănări cu unele dialecte vorbite azi în India şi în genere cu
vechea limbă sanscrită... Dar cercetările sunt în c u r s . . . Pe
urmă nu prea se ştie pe ce căi şi în care moment au ajuns
ţiganii în E u r o p a . . . Unii pretind că au fost ridicaţi cu gră­
mada de hanul Timurleng, cuceritorul Indiei, şi aduşi şi vânduţi
ca nişte turme, la porţile E u r o p e i . . .
ANDREI, (Intervine şi el, după ce şi-a domolit neliniştea şi s'a aşezat
pe canapea): U n lucru curios este că unii dintre ei vorbesc româ­
neşte, la sute de kilometri depărtare de vatra poporului româ­
nesc . . . A m întâlnit pe Coasta de Azur, spre uimirea mea, nişte
ţigani ursari cari vorbeau între ei r o m â n e ş t e . . . Când i-am luat
la descusut, am înţeles că nu erau delà noi şi că nu călcaseră
niciodată prin ţ a r ă . . .
ROSMARIN: Foarte preţioasă informaţie!... Acum îmi explic
eu o nostimă greşeală din Marele Dicţionar Larousse... Autorul
articolului Bohémien, din acest dicţionar, scriind unele şi altele
despre ţigani şi despre limba lor, vrea să ne arate cât de sonoră
şi de armonioasă este această limbă. . . Şi ne înfăţişează această
mostră :
Mitidika, mitidika, wien ung quatsch !
Ba nu, ba nu, n'am tsche fatsch...
adică:
Mititico, miiitico, vino încoace!
Ba nu, ba nu, n'am ce face...
(Ilaritate generală)....
M E N E L A U : Ce s p u i ? ! . . . In Dicţionarul Larousse? !...
ROSMARIN: Pe când adunam în luncă flori, pentru buchetul
d-nei Clabudeanu, s'au apropiat de mine câţiva d ă n c i u c i . . . A m
intrat cu ei în v o r b ă . . . I-am întrebat cine este vătaful l o r . . . Mi-a
răspuns unul, cu o mândrie de hidalgo : « Apoi, cine să fie vătaful
n o s t r u . . . E Riţa Crăiţa » . . . L-am întrebat mirat : Aşa îl cheamă
pe vătaful vostru : Riţa Crăiţa ? Mi-a răspuns : « Riţa Crăiţa e vă-
tăşiţa noastră ! ».
(Andrei se învălueşte într'un nor de fum...).
GRIGORIE C L A B U D E A N U (Surâzător): Ţiganul nu te-a minţit,
dar nu ţi-a spus t o t . . . Ţiganii mei nu mai au v ă t a f . . . Fostul
lor vătaf Biolan este bătrân şi paralitic, în fundul b o r d e i u l u i . . .
D a el are o nepoată de soră, venită la noi, mai anii trecuţi,
de pe la Mănăstirea Vălenii, din A r g e ş . . . Ţiganca asta este fina
Mitropolitului Ghenadie, care a botezat-o, cam măricică de ani,
pe când era vlădică la Curtea-de-Argeş... Ţiganii sunt mândri
că vătăşiţa lor e rudă cu Mitropolitul ! . . . Riţa Crăiţa, cum
îi zic ei, îi duce pe toţi de n a s . . . E isteaţă, e plină de foc şi
de diavoli. Şi ştie să c i t e a s c ă . . . Da, are şi un protivnic — pe
cât înţeleg eu — pe Pantilie C o b z a r u . . . Şi ăsta e un ţigan şi
jumătate ! . . . Numai că e îndrăgostit cuc de Riţa, şi după ce-i face
câte-o răscoală, înghite la palme şi la gârbace, ca un m u c e n i c . . .
Mai e c e v a . . . M o ş Biolan, unchiul Riţei, ţine ascuns un burduf
de g a l b e n i . . .
ANDREI (Nerăbdător şi cam iritat): Ei tată!. . . D e unde cunoşti
d-ta tainele ţiganilor ? . . .
GRIGORIE C L A B U D E A N U (Surâde indulgent): E adevărat că tu le
cunoşti mai bine decât m i n e . . . Da, ştii ce ? Ia arată prietenilor
tăi, colecţia ta de studii ţigăneşti ! . . .
ROSMARIN: Adevărat, d-le A n d r e i ! . . . Menelau mi-a destăinuit
că ai u n viguros talent de d e s e n a t o r . . . Zice că eşti un impre­
sionist interesant şi te laudă în gura mare, în ciuda teoriilor lui
de clasicitate...
ANDREI (La strâmtoare) : M i se pare că exagerează...
M E N E L A U : Amice, întâi să vedem d o c u m e n t e l e ! . . .
ANDREI: . . .Vezi că în clipa asta nu le am lângă m i n e . . . T o t
ce pot să vă arăt este u n cap la care lucrez a c u m . . . (îmbie pe
Menelau şi pe Rosmarin spre ghergheful rezimat de birou şi-1 descopere...
Capul Riţei apare sub un torent de bucle negre...).
ROSMARIN (Admirativ): Simt năvala talentului!... Splendid
cap ! . . . Cine-ţi pozează ? . . .
#
 RITA CRĂIŢA 263

NĂSĂRÂMBĂ (Intră pe fugă şi gâfâind. Toţi se întorc spre el. Andrei

lasă pânza să cază pe desen...): Coane m a r e ! . . . Conaşule A n d r e i ! . . .
Toată ţigănia a năvălit peste noi ! . . . Să-i lăsăm să intre înăuntru,
ori să închidem porţile ?. . . (Se aude afară vuet de gloată multă... Se
aud strigăte : Să trăiască boerii noştri ! . . . Să trăiască coana Lisaveta 1 . . . Andrei
se apropie de tată-său).
GRIGORIE C L A B U D E A N U (Socotit, apăsat): Să intre numai Riţa
şi cu taraful l o r . . . Pe ăilalţi ţigani chemaţi-i la poarta a r m a n u l u i . . .
Şi daţi-le, de fiecare bordei, câte-o oca de mălai, câte-o felie de
brânză şi câte-o oală de lapte bătut... Cine a venit cu oala,
cine nu...
NĂSĂRÂMBĂ: D a gândeşti, boerule, că a venit vreunul fără
oală ? . . .
ANDREI (Plin de neastâmpăr): Lasă, tată, că mă duc eu şi fac
rânduială... Iertaţi-mă Numai un moment ! . . . Hai, Năsă-
râmbă !. . . (Ies amândoi prin scara a doua).
L I S A V E T A CLABUDEANU, (şi toate celelalte vin pe uşa dependinţelor,
în aceiaşi clipă): Ţiganii să ne lase în pace, până ce v o m gusta
îngheţata !. . . (Joiţa şi încă o servitoare aduc tablale cu turnuri de înghe­
ţată. . . Pun îngheţata pe masa cea mare şi se retrag... D-na Clabudeanu şi
fetele încep să croiască porţii pentru toată lumea...): Poftiţi, boeri la în­
gheţată !. . . (Domnii se aşează la capul din dreapta al mesei, doamnele la capul
din stânga, fetele rămân în picioare şi servesc... Sunt toţi în fundul scenei).
M E N E L A U : Muze elineşti! Pe toate vă regăsesc la Mâh­
neşti ! . . . îngheţată de vanilie ! . . . Fericirea mea delà cofetăria
Devuniotis ! . . .
NICOLA L E V E N Ţ I : Asta nu se mai cheamă î n g h e ţ a t a . . . Asta
se cheamă nectarul zeilor din Olimpu!...
(Se aude la scara a doua zbârnăit de cobză. Andrei intră indispus. Merge
până la masă, ia un scaun şi-1 dă mai departe. . . Şade... D-na Clabudeanu îl
urmăreşte, pe ascuns. . . Clariţa Penovici înfăţişează lui Andrei o farfurioară
cu îngheţată).
ANDREI: Mulţumesc d o m n i ş o a r ă ! . . . (Dar rămâne cu farfurioara
în mână şi aşteaptă...).
#

(Intră taraful lăutarilor, cu Pantilie în cap).

PANTILIE, (Cu antereu vărgat şi cu scufie cu ciucure lung, ca Barbu
Lăutaru. îndrăzneţ, dar stăpânit de emoţie... Se închină adânc... ţine
cobza la subţioară):
 Boeri dumneavoastră,
Iertaţi, ca din prostia şi din ţigănia noastră,
Să grăim către boeria -voastră...

M E N E L A U : Uite, D o m n u l e ! . . . Ca în comedia dell'arte !...

Bravo, protagonistule !
PANTILIE: . . . Noi, ţiganii armangii
Cu căţel (fără purceii...),
Şi cu droaie de copii,
Am venit să vă urăm :
Tălpile vi le pupăm
Şi cu toţii vă strigăm :
(In limba strămoşească,
da cu mireazmă ţigănească),
Coana Lisaveta să trăiască!...

(Ilaritate generală).
ROSMARIN: Ştii că nu e r ă u ! . . . Bravo, P a n t i l i e ! . . . Cine
te-a învăţat, mă ? . . .
PANTILIE (Şoltic): Apoi, meştereasa n o a s t r ă . . .
(Taraful începe să cânte un şir de cântece de pe la 1890: « Am un leu şi vreau
să-l beau », « Astă vară, la Crăciun, mâneam mere dintr'un prun şi gutui dintr'un
alun... », « Frunză verde maghiran, mă trudesc de peste un an să fac pelinul za-
zahăr...» apoi o horă, o chindie... şi la urmă :

Ţigănie, ţigăm'e,
Cât de dragă mi-eşti tu mie
Nimeni pe lume nu ştie
Şi nici tu nu ştii, frăţie !. . .
Nu te-aş da, bre, ţigănie,
Pentru nicio boerie,
Şi bordeiul nu l-aş da
Nici pentru Măria Sa. ..

Taraful conteneşte şi se dă înapoi spre ieşirea a doua. Pantilie iese în mij­

locul scenei)
PANTILIE, (îşi suceşte gâtul, tuşeşte, începe): A c u . . . sărutăm
mâinile, noi suntem ţiganii d-voastră... Şi am stat şi ne-am
sfătuit :
Cioroc-boroc, se strânseră ţiganii la un loc;
Şi se ciorovăiră şi se sfâtuirâ— •
ce să ducem boierilor noştri ? Că noi suntem ţigani şi ei sunt
b o e r i . . . Dacă era Crăciunu, vă aduceam Vasilca :

Silvo, leo, da Silvo, leo,

Ce-ai mâncat à" te ai îngrăşat?...

Da. . . aCU e vară şi e Sfântă Măria. . . (Dumnezeu să te trăiască,

coană Lisaveto, că e ziua măriei tale!...) Şi a dat SfântuleţU ploaie
şi nu se simte s e c e t ă . . . Că dacă era secetă, veneam cu Paparu­
dele ... Adicăte să ne iertaţi că e obicei ţ i g ă n e s c . . .

Paparudele !...
Paparudele !

Şi atunci am pornit toţi ţiganii pe Vede, să dăm la p e ş t e . . .

Să vă aducem vreun ştiu-caraca-lin... D a nici aici n'am avut
n o r o c . . . Numai caracaticioare cu patru picioare ! . . .
Ce să ne facem bieţii de noi ? . . . Acu, sărutăm m â i n i l e . . .
ştiţi cât ne face pielea, că suntem ţiganii d-voastră... Muncim,
mâncăm bătăi, ne dăm răilor şi cântăm, când de jale, când de
f o a m e . . . Aoleo, Doamne iartă-mă ! . . . (Se loveşte cu mâna peste
gură): Că de n'ar curge, la curte, laptele bătut, brânzuca şi
mălaiul... s'ar stinge neamul nostru ţigănesc ! . . . Şi ne-am
nemerit şi noi : ţiganii ăi mai proşti ! . . . Că dacă eram fierari,
vă aduceam: vătraie!... cleşte!... undrele!... Meşter lăcătuş!...
Meşter lăcătuş !... Şi nici pieptenari nu suntem ! . . . Piepteni să
vă dau!... Piepteni să vă dau . . . Şi nici lingurari nu suntem:
Lingurile !... fusele !... Coadă de topor !... Coadă de topor !
Şi nici urşi nu mai avem, afară de Marica Ursoaica şi aia e
mătuşă-mea...

Joacă bine, măi Martine!

Ia-te cu boiaru bine!...
Că-i boiaru ortoman
Şi-are milă de ţigan !...

Şi nici măcar nu ştim să spoim: Spoim tingiri!... Spoim tin­

giri!. .. Spoim tingeoa!... Au fost numai vreo doi, care ştiau să
şteargă căldările. >. Da, vai de steaua lor ! . . . când i-a dovedit
domnu P r e m a r . . . N o i suntem numai ţigani armangii ! . . . V'am
adus numai cobze şi dible şi ţambal şi hora ţigănească ! . . .
(Mare entusiasm... Bravo!... Bravo, Pantilică!..,).
M E N E L A U : Asta e un rubin în g u n o i ! . . .

(Riţa se iveşte în fruntea unui cârd de fete dănţuitoare. începe danţul: o

serie de hore. Lăutarii cântă. Riţa joacă cu ochii pe jumătate închişi, dar scor­
moneşte pe toată lumea delà masă şi în deosebi pe cele trei domniţe. Poartă
cosiţa revărsată şi plină de inele, ca în desenul lui Andrei. E îmbrăcată cu iie ,
şi cu fote. Are opincuţe ca şi celelalte. Are busuioc în bete, o cunună de crăiţe
pe cap şi salbă grea la gât. Toată lumea priveşte pe Riţa. Andrei se şterge de
sudoare. După două-trei hore, Riţa iese dintre dănţuitoare şi rămâne lângă
lăutari. Viorile tac.. . Boerii admiră zgomotos : Bravo lăutari !. . . Bravo hore 1 . . .
afară de d-na Clabudeanu şi de Andrei. Lăutarii şi dănţuitoarele se retrag
spre scară a doua. Mijlocul scenei rămâne gol).

RIŢA, (Vine în mijlocul scenei) : Ce de boeri mari !. . . şi de

coconite şi de domnişorele !. Şi ce soare (Soarele dă spre apus)
şi ce noroc delà S f â n t u l e ţ u ! . . . Hai să vă ghicească meştereasa!...
(Scoate delà brâu un ghioc legat cu lanţ de aur):

Ghiocule, prorocule,
te încânt şi te descânt,
să deschizi lăcriţile,
Să vază fetiţile
Cum stau cununiţile !...

Aşa ! . . . acu, Riţa meştereasa vă caută în palmă şi ascultă

ghiocul şi vă spune la rând, fiecăreia, când o să vie ceasu sorocit
şi norocit de Sfântuleţu, ca să vă m ă r i t a ţ i . . . (Lăutarii în surdină):

Că fata, la mama acasă,

de-asta una îi mai pasă :
Să se vază ea mireasă
şi să-i cânte lăutarii :
« Taci, mireasă, nu mai plânge,
că la mă-ta ".ni te-oi duce,
când s'o întoarce gârla încoace
şi gârloiul pejiiticoace !... »
 ROSMARIN, M E N E L A U : Hai să te vedem, Riţo meştereaso!
Poftim: suntem trei f l ă c ă i şi trei fete m a r i . . . Să vedem ce ştie
ghiocul tău ! . . .
(Fetele, sfioase, se uită una la alta, se uită spre părinţi. E un moment de
şovăială... Soţii Penovici îndeamnă, surâzători, pe Clariţa şi Ecaterina).
RIŢA: Apoi daţi meşteresii un scăunel. . . (1-1 dă Rosmarin; Andrei
stă nesolidar şi aproape întunecat...); şi veniţi, una câte Una, CU palma
dreaptă deschisă. . . (Riţa şade ca pe trepiedul Pythiei — cu spatele spre
lăutari şi jumătate cu faţa spre masa boerilor. îşi aduce cosiţa pe ochi şi ţine
ghiocul pe genunchi).
CLARA PENOVICI, (Cea mai în vârstă dintre fete: se apropie de Riţa,
cu palma dreaptă deschisă) : Ia să te vedem, Riţo !. . .
RIŢA, (O priveşte o clipă, de jos în sus : clipa necesară aparatului foto­
grafic. Ii apucă mâna dreaptă cu mâna stângă şi cu dreapta îşi ridică ghiocul la
ureche. . . Ascultă, scrutează palma Clariţei...): Inimă domoală. . . Pace
delà Sfântuleţu şi pace din fântâna i n i m i i . . . Sănătate, copii,
bărbat muncitor şi d r ă g ă s t o s . . . (Riţa tresare...): Iac' a ş a ! . . . Şi
cununiil» vin peste un an ! . . . Şi cu cine ? . . . Şi cu cine ? . . .
(Lasă mâna Clariţei, se ridică de pe scăunel şi-şi aruncă buclele pe spate...
Se uită pătrunzător la boerii tineri şi-şi opreşte ochii pe Rosmarin. Apoi
izbucneşte în hohote de veselie şi începe să dănţuiască... Lăutarii o
însoţesc) :

Adu mâna, ginerică,

Adu mâna, mireşică,
Şi să tragem hora mare...
Şi tu trage-i, lăutare ! . . .
Camândoi v'aţi potrivit,
Şi la ochi şi la sprâncene
Şi la buze subţirele ! . . .

(Sensaţie enormă.. . Sunt toţi fermecaţi... Se simte că peste Riţa a trecut

o aripă misterioasă de inspiraţie şi de prodrocie. Curmă danţul, lăutarii tac.
Se aşează iarăşi pe scăunel şi se înveleşte în cosiţă).
ILIE PENOVICI, Bre, dacă ai ghicit adevărat şi mărităm
la anul pe Clariţa, să vii la noi la moşie şi-ţi facem cinste
mare ! . . .
E C A T E R I N A PENOVICI, (Mai bărbătoasă, mai sprintenă decât soră-sa):
Ia vezi, Riţo, pe mine când mă măriţi?
 RIŢA, (Acelaş joc: o priveşte o secundă, îi ia palma dreaptă şi aduce ghiocul
la ureche. . . Lăutarii pornesc în surdină) :

Drăgălaşă, jucăuşă,
şi cu multe vorbe în guşă,
Ceasul tău are să vie
tot la o Sfântâ-Mârie,
nu ştiu : mare, nu ştiu : mică,
dar atunci ursitu-ţi pică...
Şi o să-ţi vie cununiţa
la un an după dădiţa /...

(Se ridică pe de scăunel... Se uită străbătător la Menelau şi la Andrei şi

porneşte iar pe râsete şi pe dănţuială... Lăutarii o însoţesc) :

Soartă, soartă buclucaşă!...

acum eşti micuţă, în faşă ;
da de-acum peste doi ani,
socrilor, vărsaţi la bani!...

ECATERINA, (Zglobie, veselă): Va să zică, peste doi ani mă

mărit şi eu ! . . .
N E D E L E A PENOVICI, Dacă o fi aşa, Riţo, îţi punem la gât
încă o salbă ! . . .
XANTIPA L E V E N Ţ I : Du-te şi tu, AglaiţO !. . . (Aglaiţa se apropie
sfioasă, cu inima în freamăt).
RIŢA, (Repetă jocul: se aşează pe trepied, priveşte o clipă chipul fin al
Aglaei, îi ia palma dreaptă şi-şi ascultă ghiocul.. . Priveşte lung, ascultă lung...
Apoi rar, cu precauţie. . ., pe când viorile susură) :

Iţi zice Aglaiţa...

Ce dulce e fetiţa !
Da lungâ-i jurubiţa
de gânduri şi de dor
şi de dureri, în viaţă...
Ci tu, cu bunătate,
pe toate le străbate...
Trei ani mai ai, domniţă,
până la cununiţa...
 RITA CRĂIŢA

(Riţa tresare pe scăunel... Strânge mâna Aglaei... Se sbuciumă, geme.

Lăutarii tac. încordare de luare aminte. . . Oracolul curge ca un izvor şi se
îupe la urmă):

Domniţă Aglaiţă,
Un fulg de porumbiţă
şi-un fir de românită
s'au întâlnit pe punte,
colo, mai către munte:
Un' te duci tu, fulgule?
Un' te duci tu, firule?
Mă duc la Aglaiţa,
Să-i duc o cununiţă...
Şi eu la Aglaiţa ! . . .
Şi tot o cununiţă!
Că una este a ei
Şi alta...

(Se ridică tragică... Lasă mâna Aglaei şi, într'o privire, îl învălue pe
Andrei ca într'un giulgiu al desnădejdei. ..) : Aşa e scris !. . . Asa e Scris !. . .
Ce credeai ? . . . că Dumnezeu o să-şi strice pravila de dragul
tău ? . . . Rupe-te, pânză de painjen ! . . . Desfaceţi-vă vrăjilor ! . . .
(Se repede la ghergheful rezimat de birou şi cu un pumnal pe care-1 scoate
din brâu spintecă pânza cu desen cu tot. Apoi cu un hohot de râs, schimbat
într'o clipă în hohot de plâns, fuge afară).

M E N E L A U , (Extaziat): D o m n u l e ! . . . D e unde vine asta? Delà

şatră, ori din trupa lui Antoine ? . . .
PANTILIE, (Cu lacrămi în glas şi frângându-şi mâinile): Delà şatră,
mânca-te-aş ! . . .

A C T U L II

(într'un luminiş din pădure. Copaci mari şi mici, stufişuri, stau de jur îm­
prejur. Sub un stejar din mijloc zac câţiva buşteni. E la vecernie. Crai-nou
se sprevede, subţire, printre ramuri).

ANDREI, (Singur, sub stejar. Şade pe un buştean. E îmbrăcat ca un ţăran

elveţian. Are carabina lângă el. Aşteaptă şi fumează. Se aude un cântec care
se tot apropie... Andrei sare în s u s . . . Ascultă...): Ea e s t e ! . . .
 RIŢA, (Cântă în pădure):

Frunză verde, frunză verde tiriplic,

Vine Leana, vine Leana pe colnic,
răsucind, răsucind la borangic,
şi pe fus, şi pe fus n'arc nimic...

(Se iveşte de după stejari. Poartă ilicel şi pălărie bărbăteasca, zuvelcă şi

cizme. Pe umăr ţine un gârbaci. Andrei, care se stăpâneşte cu greu, dă să
alerge înaintea ei.. . Riţa se întoarce spre cineva, care nu se vede, şi-i porun­
ceşte): Du-te încet cu c a i i . . . tot mereu prin pădure. Ocoleşte şi
să nu-ţi iasă vorbă din gură ! . . . (Vine şi ea sub stejar).
ANDREI, (Cu braţele întinse): Riţo! R i ţ o ! . . . U n d e ai fost atâtea
zile ? . . . D e ce-ai plecat fără să-mi spui o vorbă ? . . . Ce-a fost
purtarea ta din seara de Sfântă Mărie (Vrea s'o cuprindă în braţe;
Riţa se dă după un buştean; tace): Te-am aşteptat atâtea seri, aici
sub stejar ! . . . A m aşteptat cu bătăi de inimă, să auz cântecul
tău : « Vine Leana pe colnic » . . . D e unde vii ? . . . Ce-ai făcut
atâtea zile ? . . .
RIŢA: Viu delà bunică-mea, delà V ă l e n i . . .
ANDREI: Cum ai ajuns a c o l o ? . . . Cum ai venit de acolo?
Să nu-mi spui nimic ! . . . Mergeam eu cu tine ! . . .
RIŢA, (Cu gravitate): Ei, boerule, nu mai putem să mergem
amândoi pe u n drum ! . . .
ANDREI: D e ce ? Ce înseamnă vorbele a s t e a ? . . . C u m te-ai
dus ? . . . Cum ai venit ? . . .
RIŢA: C ă l a r e . . . Cu u n băiat din ţigănie, după m i n e . . .
ANDREI: Şi ce-ai făcut tu, atâtea zile, la bunică-ta, la Văleni?
RIŢA: Mi-am vindecat inima, boerule.
ANDREI: Riţo! Ce sunt copilăriile a s t e a ? . . . Vino în braţele
mele, sălbatica mea dragă ! . . .
RIŢA, (II opreşte hotărît): N u , boerule!...
ANDREI, (Cu jale) : Riţa mea dragă, de ce ? . . . Ce ţi-am greşit ?
Cu ce te-am supărat ? . . . Că nu voiam să te las în rând cu lău­
tarii şi cu celelalte fete, în ziua de Sfântă Mărie ? . . . Spune ! . . .
Lămureşte-mă ! . . .
RIŢA: Boer Andrei, vraja s'a t ă i a t ! . . . Eşti Andrei boerul
şi sunt Riţa ţ i g a n c a . . .
 ANDREI : Ce va să zică asta, Riţo ? . . . Ai uitat că eu nu
seamăn cu toată lumea ? . . . Ai uitat cât mi-eşti de dragă ? . . .
Ai uitat socotelile şi nădejdiile m e l e ? . . .
RIŢA: Boer Andrei, toate s'au făcut scrum şi c e n u ş ă ! . . .
Soarta a trecut peste ele, ca pârjolul peste m i r i ş t e . . .
ANDREI: Ce vorbe sunt astea, R i t o ? . . . U n d e este inima
ta de acum două săptămâni ? . . . Ce ai păţit ? . . . Cine te-a
schimbat ? . . .
RIŢA: (îşi scoate pălăria; se aşează pe un trunchi): Şezi şi d-ta,
boerule... Şezi colea, în faţa mea... Ascultă şi supune-te!.
(Culcă biciul pe genunchi. Andrei se aşează pe trunchiul din faţă. Sprijineşte
carabina alături): In seara aia, ţi-am înfrânt voinţa şi m'am băgat şi
eu între lăutari ! . . . N u ţi-am spus că văzusem în luncă, pe
ascunsele, pe ăle trei d o m n i ţ e . . . î m i sfârâia inima se le văz
deaproape şi să le citesc norocul ! . . . N u se putea altfel ! . . .
Mă mâna delà spate nu ştiu cine, cu gârbaciul...
ANDREI: Rău ai f ă c u t ! . . . Mi-ai amărît i n i m a ! . . . M'ai
chinuit toată vremea cu nebunia ta şi cu vicleimul pe care l-ai
pus la c a l e . . . Da, acum, fie ! . . . Ai jucat cu fetele cum ai
j u c a t . . . La urmă, mi-era şi mie drag şi-mi plăcea şi eram
mândru de mândreţea t a . . . Da, ce nichipercea te-a împins să
mai faci şi pe ghicitoarea ? . . .
RIŢA: Tocmai asta t r e b u i a ! . . . Tocmai asta m'a luminat
şi m'a dat înapoi, între ţiganii mei ! . . .
ANDREI: Ce vreai să spui, R i ţ o ? . . . Ce-a fost vicleimul cu
ghiocul tău şi cu toate deşcântecile tale ? . . . Şi de ce mi-ai spin­
tecat desenul care mi-era atât de drag şi-mi umplea ziua de muncă
şi de bucurie ? D e paisprezece zile, de când te caut şi nu te mai
găsesc!. D e paisprezece zile de când mă tot învârtesc pe lângă
bietul desen, tăiat în două, ca un herete, pe lângă cuibul pe care
i l-au dărâmat c o p i i i . . . Ce-a fost ? . . . Ce este ? . . . Spune, că-mi
ies din m i n ţ i ! . . .
RIŢA, (Plină de compătimire) Boeraşule, vreau să-ţi spun tot şi
să-ţi deschiz inima, până la f u n d . . . Da, cum o să pricepi ? . . .
D-ta eşti boer care ai învăţat c a r t e . . . Te-ai ros prin şcoli
străine... Ai văzut atâtea ţări şi n o r o a d e . . . Eu sunt ţigancă
din b o r d e i . . . A m crescut lângă bunică-mea, care descântă,
face fermece şi g h i c e ş t e . . . Şi am învăţat şi eu meşteşugul
ei-... Cum să-ţi spun eu, ca să pricepi d-ta ? . . .
ANDREI : Riţo ! . . . N u sunt nici copil, nici nătărău ! . . .
RIŢA: D a eşti b o e r ! . . . Şi nu poţi să pricepi pe o ţigancă
solomonară!... Mă sfredelea la inimă să mă uit în palmele du­
duitelor şi să ascult ce-mi spune g h i o c u l . . . Ce mai vreai ! . . .
Le-am citit zodiile şi fiecăreia i-am arătat ce-o a ş t e a p t ă . . .
ANDREI, (înfierbântat): Riţo, dar era un joc al t ă u ! . . . T e
jucai de-a ghicitoarea... Spuneai câte în lună şi în stele şi ne
prosteai pe noi care căscam gura la t i n e . . . N e lăsam prostiţi şi
ne miram de isteţimea ta. . . Dar, ce-are a f a c e ! . . . Jocul e joc,
inima e inimă!
RIŢA (Categorică): N u , b o e r u l e ! . . . N u m'am jucat d e l o c ! . . .
Biata inimă zvâcnea şi a ş t e p t a . . . A m citit zodiile ălor trei f e t e . . .
Şi tot ce-am spus se împlineşte pe ţanc. ! . . A dintâi se mărită
peste un an, a doua peste d o i . . . şi îngeraşul de Aglaiţa se mărită
peste t r e i . . .
ANDREI, (Izbucneşte): Să le fie de bine, R i ţ o ! . . . Să se mărite
cu noroc şi cu câte cinci tarafuri de lăutari ! . . . Ce-mi pasă mie
de măritişul lor ! . . . Mi-eşti dragă şi pentru tine sunt gata să
iau în piept pe toată lumea: pe tata, pe mama şi pe toţi ţiganii
tăi ! . . . Mi-eşti dragă şi ştiu prea bine că sunt colţuri de lume
— fără boeri şi fără ţigani — unde putem să ascundem dragostea
noastră şi traiul nostru de fugari şi de scăpaţi din pravila robiei
— şi ţigăneşti şi boereşti ! . . .
RIŢA: Boeraşule, b o e r a ş u l e ! . . . Fata întâia se mărită peste un an
cu boeru ăla naltu şi cu ochii albaştri... Fata a doua se mărită
peste doi ani cu boeru ăla micu şi ageru ca veveriţa şi Aglaiţa, peste
trei ani, se mărită cu boer Andrei ! . . .
ANDREI, (Răzvrătit) : Eşti nebună, Riţo ! . . . Farmecile şi descân-
tecile tale te-au zmintit întâi pe tine ! . . . A g l a e . . . Sărăcuţa de
ea ! . . . Delà inima ei până la inima mea e tot atâta depărtare
ca delà luna pe care o vezi pe cer până aici, la noi ! . . .
RIŢA, (Cu fermitate): Boer Andrei, d-voastră, boerii, nu ştiţi ce
este aia soartă, nici ce este aia zodie, nice ce scrie în palma
omului, nici ce-i spune ghiocul la ureche, ţ i g ă n c i i . . . Şi nu ştiţi,
boerilor, nici cum Dumnezeu te ia, uneori, de păr şi te scoate din
poteca greşită pe care apucasei. . .
 ANDREI: Riţo, este potecă greşită că vreau să fac din tine boe-
reasă ? . . . Este păcat că vreau să te trimit în ţară străină să înveţi
carte, să înveţi meşteşugul actoricesc, şi să fii de mare cinste între
oameni ? . . . Este lucru urât, înaintea lui Dumnezeu, că vreau să
dovedesc lumii întregi că din tulpina ta ţigănească poate să răsară
o floare boerească ? . . . N u sunt visuri şi nu sunt basme vorbele
mele ! . . . Iţi scot paşaport, îţi dau bani, te trimit în Italia, cu scri­
sori către prietenii mei de a c o l o . . . Vreau să iai lecţii delà meşterii
teatrului, să-ţi deschizi ochii şi să vezi ce este lumea şi străină­
tatea . . . Şi să te faci alta, să te miri şi tu de t i n e . . . Şi când o fi
vremea, te aduc în ţară, cioplită, învăţată, actriţă m a r e . . . Să joci
la teatru şi să laşi pe boeri cu gura căscată ! . . .
RIŢA (Melancolică): M i le-ai spus toate astea de multe o r i . . .
Ajunsesem şi eu să le c r e z . . . Şi eram gata-gata să te ascult şi să
mă las pe mâinile d - t a l e . . .
ANDREI: Atunci, de ce-mi strici inima şi-ţi iai cuvântul înapoi ? . .
Tu mie-şti tot atât de dragă ca la început ! . . . Sunt cinstit, Riţo ! . . .
Vreau să mă cunun cu tine ! . . . Dar nu se poate, acum, numai
decât, la noi la biserică, între ţiganii tăi şi părinţii m e i . . . N e v o m
cununa în ţară străină ! . . . N e v o m cununa în taină ! . . . Când
vei ajunge actriţă cu nume mare, îmbrăcată boereşte, vorbind
limbi străine, se va schimba faţa pământului ! . . . Se vor domoli
şi boerii mei şi ţiganii t ă i . . . L e v o m spune, întâi, la ureche, pe
urmă, v o m striga în gura mare : Suntem cununaţi ! . . . Este soţia
mea ! . . . Sunt soţul ei ! . . .
RIŢA, (Se ridică încet, tainică, profetică, cu biciul în mână, ca o baghetă
de vrăjitor, şi pare că repetă un glas de dincolo de lume):
Domniţă Aglaiţâ,
un fulg de porumbiţă
şi-un fir de românită
s'au întâlnit pe punte,
colo, mai către munte:
Un' te duci tu, fulgule?
Un' te duci tu, firule ?...
Mă duc la Aglaiţa,
Să-t duc o cununiţă...
Şi eu, la Aglaiţa,
si tot o cununiţă!
 Că una este a ei
şi alta a lui Andrei!...

ANDREI (Pierzându-şi cumpătul) : Riţo ! nu mă scoate şi pe mine

din m i n ţ i . . . ! Ce sunt boscorodelile astea şi cum vreai să-ţi vânz,
pe ele, inima mea!
RIŢA (Cu mare convingere) : Boerule, aşa porunceşte soarta ! . . .
Că ce face soarta ? . . . Stă, cu mâinile la piept, la uşa cortului
lui D u m n e z e u . . . Şi ce aude din cortul Sfântuleţului : aia ne
spune şi aia ne m e n e ş t e . . .
ANDREI (Iritat) : Ce sunt prostiile astea ? . . . Ce sunt sălbăti­
ciile astea?
RIŢA (Calmă, rece) : Boer Andrei, să vorbim pe ş l e a u . . . D-ta
eşti dintre b o e r i . . . Eu sunt dintre sălbăticiuni... Eu ştiu ce ştiu
ca o sălbatică... Mă gândesc şi trăesc şi mă port ca neamul meu
şi ca tata şi ca mama •—• Dumnezeu să-i ierte — cari au fost ţigani
mănăstireşti... D-ta eşti boer şi te îmbraci n e m ţ e ş t e . . . Cum
trăieşti, cum mănânci, cum vorbeşti : cu mine nu te n e m e r e ş t i . . .
Da, ce-a fost ? M'ai văzut şi ţi-am fost d r a g ă . . . Mi-ai fost şi
mie drag şi mi-eşti drag şi a c u m . . .
ANDREI (Cu patimă) : Riţa mea scumpă ! . . . Vino în braţele
mele ! . . . Şterge toată sporojania şi toate băsnelile cu care mă tot
fierbi şi mă chinueşti ! . . .
RIŢA (Suspinând): Boerule, zodia te-a dăruit A g l a i ţ i i . . . Şi v e z i . . .
Mi-e dragă fetiţa ! . . . Şi vreau s'o slujesc ca pe o soră a m e a . . .
Intre d-ta şi mine, stă acum de pază sabia Sfântului Arhanghel.
(Visătoare... cu vocea scăzută) : A m vrut să mă i u b e ş t i . . . Şi te-am
legat, de jurîmprejur, cu firul farmecilor, precum leagă păian­
jenul gângania din p l a s ă . . . Şi am agăţat farmecile mele de poza
aia, la care tot lucrai şi în care te prindeai ca o g â n g a n i e . . .
ANDREI (Fierbinte) : Sălbatica mea dragă ! . . . Da cine vrea să
iasă din reţeaua ta ! . . . Lasă-mă, Riţo, legat burduf, în plasa far­
mecilor tale ! . . . Lasă-mă în reţeaua ta de vrăji şi în braţele
tale ! . . . Eu sunt gângania de care s p u i . . . Gângania se lasă
învăluită, beată de fericire ! . . . Ce ai cu ea ? . . . Riţa mea dragă,
de ce mă goneşti din painjenişul pe care tu singură l-ai ţesut ? . . .
(Se apropie de ea).
 RIŢA, (II respinge domol, dar hotărît): Boer Andrei, vrăjile s'au
t ă i a t . . . A m spintecat cu cuţitul tot ce ţesusem de astă primă­
vară î n c o a c e . . . Aşa porunceşte ursita ! . . . Aşa porunceşte Moşu
ăla, cu barba albă, care este zugrăvit la biserică ! . . . A m tăiat ce
meştereai d-ta pe hârtie şi te-am scos din laţul fermecat şi am
scăpat şi e u . . .
ANDREI, (îşi acopere faţa cu mâinile): A t u n c i . . . inima ta a ajuns
ca o colivie pustie ! . . . Dragostea ta a murit şi eu trebue să mă
jelesc ca după m o r t . . .
RIŢA: Boerule, fii bărbat şi a s c u l t ă ! . . . Dumnezeu m'a înhăţat
de păr tocmai când trebuia. Ascultă cu înţelepciune: Ce cununie era
să pui d-ta pe capul unei ţigănci de la şatră ? . . . La care biserică
era să mă duci ? . . . Zici că ne ascundeam prin ţări s t r ă i n e . . .
Cât era să stăm ascunşi, pe acolo ? . . . Cum era să-ţi năpusteşti
starea părintească ? . . . Trebuia să te întorci ca să-ţi mai vezi pă­
rinţii, ori să-ţi vinzi gospodăria moşiei, ori să-ţi faci m i l i ţ i a . . . Şi
eu cum rămâneam ? . . . Veneam şi eu cu d-ta ? . . . Spuneai că sunt
nevasta d-tale, ori ţiitoarea d-tale ? . . . Cum s'ar fi uitat la mine
boerii mari ? . . . Cum s'ar fi uitat la mine jupâneasa Joiţa şi N ă -
sărâmbă şi ăilalţi argaţi, care mă dau dracului, pe la spate, şi mâ­
râie la mine, când viu la d-ta ? . . . Mă puneai la masă cu Coana
Lisaveta ? . . . Mă trimiteai la bucătărie, ori la logofeţie, ca acum ? . . .
ANDREI, (Zguduit): D e prisos tot ce spui, R i ţ o ! . . . Veneai cu
mine, nevasta mea şi cocoana mea ! . . .
RIŢA: Şi eu ce făceam cu ţiganii mei? Că se cheamă că sunt
vătăşiţa l o r . . . Când ar fi venit la mine, la curte, eu cum i-aş fi
primit ? . . . Ca nevasta d-tale, ori ca vătăşiţa lor ? Ii trimiteam la
lapte bătut şi la mălai, ori îi puneam pe divan, lângă mine ? . . .
Ori puneam biciul pe spinarea lor, cum face uneori isprăvnicelu,
când nu-1 vede boeru mare ? . . .
ANDREI, (Chinuindu-se): Nu-mi mai rupe inima, R i ţ o ! . . . Lă­
sam arenda, vindeam tot şi ne ascundeam în fundul străinătăţii...
RIŢA: Şi dacă Riţa începea să îmbătrânească ? . . . Şi dacă începea
să semene a ţigancă zavragioaică ? . . . Şi dacă, la masa d-tale, ori
între prietenii d-tale, ori în pat cu d-ta, îşi dădea fără voie în petec
şi vedeai, speriat, că te-ai ales cu o ţigancă ? . . . O vedeai că scuipă,
ori dă dracului, ori se scobeşte în nas, ori se scarpină, ori ia la
înjurături şi la palme pe feciorul din casă ? . . .
 ANDREI: Riţo, R i ţ o ! . . . toate câte mi le spui, aşa de isteţ şi de
prevăzător, sunt pentru mine dovezi că mintea şi sufletul tău sunt
din altă ţară decât ţara ţigănească. . . T u care vezi de departe aste
lucruri toate : nu era să cazi în ele şi să g r e ş e ş t i . . . Şi, pe urmă,
cine poate să-şi păzească şi să-şi ţie calea vieţii, înaintea ochilor,
mereu dreaptă, ca trestia, fără de vină şi fără de păcat ? . . . T u te
temi că s'ar putea întâmpla, odată şi odată, să-ţi dai în petec, ca
o ţ i g a n c ă . . . D a eu să nu mă tem că aş putea şi eu să-mi dau în
petec, ca un boer ? . . .
RIŢA: Apoi, asta e, boeraşule ! . . . Când boemi îşi dă în petec, ca
un boer, toată lumea zice : « Boeru, tot boer ! » . . . Da, când ţiganul,
ajuns boer, îşi dă în petec, ca un ţigan, toată lumea îi dă cu tifla:
« Ţiganu, tot ţigan ! . . . ».
ANDREI, (Zmâcindu-se) : Riţo, dreptatea ta de peste 1 0 — 2 0 de
ani, nu poate să stingă focul meu de azi ! . . . Mi-eşti dragă,
Riţo ! . . . N u vreau să ştiu azi câtă dreptate vei avea tu, când
mi-or ieşi ştepi albi în b a r b ă . . .
RIŢA, (Părinteşte): Boer Andrei, adună-ţi încet gândurile şi
dragostea, ca pe nişte oi r ă t ă c i t e . . . şi nu le mai lăsa să coboare
spre ţ i g ă n i e . . . Lasă-le, domol, domol, să urce spre A g l a i ţ a . . .
ANDREI, (Stăpânindu-se) : Riţo, te rog ! . . . te rog ! . . . N u mai
râde de mine ! . . . N u mă fierbe fără apă ! . . .
RIŢA, (Adânc): Boer Andrei, şi inima mea e plină de jale şi
tristă ca m o r m â n t u l . . . Şi e şi mai tristă decât a d-tale ! . . .
D-ta, ca boer, te-ai uitat la o fată de ţigan, da eu, ţiganca, am
cutezat să iubesc un boer şi să-1 vrăjesc ca să mă iubească ! . . .
ANDREI, (Cu o ultimă izbucnire. Se ridică în picioare): Şi cine te
ţine de rău, sălbatico! Cine te goneşte? Cum ţi-a intrat în cap
că trebue să retezăm dragostea noastră, tocmai acum când e ca
un cireş înflorit ? . . . Ce diavol ţi-a întors minţile pe dos şi te
îndeamnă să mă jupoi, aşa de viu ? . . .
RIŢA, (Definitiv): Boerule, am fost la bunică-mea, la Văleni.
Bunică-mea are în cap toată deşteptăciunea vracilor ! . . . I-am
spus tot, i-am mărturisit tot, şi dragostea noastră şi zodiile fete­
l o r . . . Bunica m'a legat şi m'a p e c e t l u i t . . . M i - e milă de d-ta,
boerule, da nu mai am nicio putere ! . . . Cum o să vezi şi să pri­
cepi d-ta: ce vede şi ce pricepe s o l o m o n a r u l ? . . .
 ANDREI, (Cade pe buştean): Riţo, mă omori. . .
(Riţa rămâne nemişcată. Crai-nou a dat de vale printre ramuri... Amur­
geşte . . . Se aude, departe, în pădure :

Ţigănie, ţigănie,
Cât de dragă mi-eşti tu mie
Nimeni pe lume nu ştie,
Şi nici tu nu }tii, frăţie!.,.)

RIŢA, (îşi pune pălăria în cap. Izbeşte cu biciul peste carâmbul cizmei.. .):
E oropsitu ăla de P a n t i l i e . . . Se vede treaba că te caută pe
d - t a . . . Ori, dacă nu te caută, o să treacă pe aici şi o să dea peste
d - t a . . . N u vreau să-1 văz acum, că-1 iau la b ă t a i e . . . (Fuge şi
se ascunde într'un stufiş).
PANTILIE, (Cu încă doi lăutari, cari recunosc pe Andrei şi se ascund
după copaci): Sărut mâna, b o i a r u l e ! . . . Să nu vă fie cu s u p ă r a r e . . .
că, uite, venim şi noi de peste Vede, delà o cumetrie, şi ne
ducem spre b o r d e i e . . .
ANDREI, (Cu indiferenţă): Duceţi-vă sănătoşi!
PINTILIE, (Codindu-se şi bâlbâindu-se): D a . . . sărut mâna, fiindcă
te scoase Dumnezeu în drumul n o s t r u . . . ca un boer mare ce
ne e ş t i . . . am şi eu un junghiu la i n i m ă . . .
ANDREI, (Tăios): N u cumva junghiul tău se lecueşte cu ceva
palme, ori cu câteva paturi de puşcă ? . . .
PANTILIE: A o l e o ! . . . Sărut m â n a ! . . . D e ce să-ţi faci păcate
cu un ţigan ? . . . Vreau să mă jăluesc măriei matale, ca unui
stăpân şi judecător ce ne eşti ! . . . Că noi ţiganii — să te trăiască
Dumnezeu ! — ne uităm la măria matale ca la Sfântu Arhan­
ghel . . . ăla care ia sufletul ţiganilor... Uite, toată ţigănia se
tângueşte şi-şi zmulge părul din c a p . . . că, de două săptămâni,
nu ştim ce s'a făcut Riţa C r ă i ţ a . . . U n d e s'o fi dus ? Pe ce drum
o fi a p u c a t ? . . . Bănuim, proştii de noi, că s'a dus la bunică-sa Sul­
tana, la V ă l e n i . . . Da, de ! . . . ţiganu e p ă c ă t o s . . . Mai bănuim
unii că măria matale ai ascuns-o undeva ! . . .
ANDREI, (Zbiară la el): Ţigane, te mănâncă s p i n a r e a ! . . .
PANTILIE, (Cu însufleţire crescândă): N u mă mănâncă spinarea,
boiarule, sărut m â n a . . . î m i plânge i n i m a ! . . . Boeraşule ! . . . ai
milă de ţiganii măriei matale ! . . . Fii judecătorul nostru şi gân-
deşte-te la D u m n e z e u ! . . . N u ne lua pe Riţa Crăiţa, pupa-ţi-aş
tălpile ! . . . Că în tot neamul ţigănesc n'avem alta ca ea ! . . .
D-voastră, boerii, aveţi atâtea boerese mândre, rupte din soare!...
Iacă, deunăzi, erau la măria matale, în casă, trei Ilene-Consin-
z e n e . . . D e ce nu te repezi măria ta să ridici una din ele ? . . .
D e ! . . . aşa e . . . Măria ta eşti boer şi-ţi stă toată lumea la pi­
cioare . . . Da, de ce să te bucuri măria ta la frumuseţe ţigănea­
scă ? . . . (Cu lacrămi în glas) : Ai milă boiarule, de ţiganii măriei
matale ! Ai milă de Pantilie !. . .
(Andrei, scos din sărite, cu puşca în mână, porneşte spre Pantilie. Cob­
zarul cade în genunchi şi începe să cânte... Ceilalţi lăutari, ca înţeleşi, îl
însoţesc, cu viorile, pe [oc. . . Cântecul răsună în codrul negru):

Pe Crăiţa să n'o iai,

Domnule, boiarule !
Că e fata lui Cazan,
Domnule, boiarule !
Nepoata lui Biolan,
Domnule, boiarule!
E din sânge ţigănesc,
Domnule, boiarule!
E din osul vătăşesc,
Domnule, boiarule !
E aleanu robilor,
Domnule, boiarule !
E Riţa cântecilor,
Domnule, boiarule !
E crăiţa horelor
Domnide, boiarule !
E zoreaua zorilor,
Domnule, boiarule!
E lumina ochilor
Tuturor ţiganilor,
Domnule, boiarule!
E lujăr de iasomie
Domnide, boiarule!
Şi-o iubeşte Pantilie
Domnule, boiarule !...
 (Riţa vine prin umbra deasă, pe la spatele lui Pantilie, care cântă în ge­
nunchi, şi-1 croeşte cu gârbaciul. Pantilie rămâne în genunchi, în extaz...):
Mai dă ! . . . Mai dă o dată, vataşiţo ! . . . Ca să cunosc bine că tu
eşti ! . . .

ACTUL III

(Acelaşi decor ca şi în actul I : veranda casei Clabudenilor, sufragerie de vară.

Boerii de abia s'au sculat delà masa de prânz. Masa de lângă geamlâc e plină
de farfurii, de sticle şi de pahare. Aceleaşi persoane afară de Grigorie Clabu­
deanu, care zace paralizat în odaia lui. Joiţa aduce cafelele şi începe să le
împartă. Rosmarin şi Clariţa, Nedelea Penovici şi Nicola Levenţi stau pe
canapelele din dreapta, la masa rotundă. Andrei şi Clariţa stau tot aci, dar în
fotolii. Ceilalţi stau pe canapelele şi pe scaunele din stânga).

ROSMARIN... Şi noi care venisem cu oarecare ceremonie şi

credeam că vom asista azi la cununia voastră ! . . . Aşa fusese
vorba...
CLARA, (Soţia lui Rosmarin): Se potriveau lucrurile aşa de bine ! . . .
Noi ne-am cununat acum doi a n i . . . Menelau şi soră-mea :
anul trecut, şi voi, Andrei şi Aglaiţo, trebuia să vă cununaţi anul
ăsta, numaidecât după Sfântă-Mărie... Azi este prima dumi­
nică după S f â n t ă - M ă r i e . . . Aşa era pravila ! . . .
ANDREI, (Cuprinde mâna Aglaei care stă în jilţ, lângă el, uşor melanco­
lică...): N'avem ce f a c e ! . . . T o t aşa credeam şi noi, că astăzi ori
duminica viitoare, facem cununia...
MENELAU L E V E N Ţ I , (Şade pe canapea, în stânga, la masa cealaltă,
alături de Ecaterina, nevastă-sa. Optimist, mângăetor) : Să avem răbdare. . .
Toate vor fi bune ! Fericirea voastră se lasă rugată mai îndelung,
dacă nu cumva spun o p r o s t i e . . . Căci sunt două fericiri : una
mai nainte de cununie, şi alta după c u n u n i e . . .
XANTIPA L E V E N Ţ I , (Stă lângă noră-sa Ecaterina, la aceeaşi masă din
stânga, dar într'un fotoliu. înfiptă, către fi-său): T u nu eşti încă pă­
rinte . . . Când vei avea o fată de măritat, atunci să-ţi arăţi
înţelepciunea...
MENELAU, (închipuit, mucalit): Nădăjduesc să a m . . .
ECATERINA, (In aceeaşi notă): Dacă oi vrea eu să compătimesc
cu speranţele d - t a l e . . .
NICOLA L E V E N Ţ I , (Cu ceaşca în mână, la masa din dreapta, aproape
de Aglaia): Acum eu tot nu prea pricepu de ce aţi tot a m â n a t u . . .
Eu v'am trimis vorbă de două ori, să ne întâlnim la tribunal,
la Turnu . . .
L I S A V E T A CLABUDEANU, (In faţa lui Levenţi, dar la masa din
stânga. Cu tristeţă în glas): Kir Nicola, suntem prea împovăraţi cu
boala lui C l a b u d e a n u . . . A m tot nădăjduit, după vorba doftorilor,
că îi va fi mai b i n e . . . T o t aşteptăm să i se deslege limba şi să-şi
vie în fire, ca să se bucure şi el de nunta lui f i - s ă u . . . Uneori,
par'că se mai deşteaptă... Aude şi r ă s p u n d e . . . Odată s'a ridicat
din jilţ şi a pornit spre u ş ă . . . D a peste un ceas iar se p i e r d e . . .
N u mai aude ! N u mai răspunde ! . . . Afară de a s t a . . . Andrei s'a
văzut, deodată, copleşit de toate treburile gospodăriei şi ale m o ­
şiei . . . U n a e să înveţi agronomia în Elveţia şi alta e s'o practici
la M ă l i n e ş t i . . . Să mai aşteptăm, o săptămână-două... (Se uită
cu drag la Aglaie): Mama aşteaptă pe Aglaiţa să vie să-i lumineze
casa şi inima, cum aştepţi ziua de Paşti, după Postul M a r e . . .
ILIE PENOVICI, (Dormitează între Lisaveta Clabudeanu si gineri-său
Menelau Levenţi. Se trezeşte): Adevărat. . . Dacă ai ţinut tot postul
şi ai mâncat numai brojbă şi postârnac... Că altfel, dacă ai
dat prin dulce, nu mai doreşti Pastele cu atâta î n f o c a r e . . .
N E D E L E A PENOVICI, (La glasul lui Ilie, se trezeşte din fundul canapelei,
unde stă lângă cuscru Nicola Levenţi): D a ! . . . Cum faci d-ta: deslegi
postul ! . . . Uite, te spui la toată l u m e a . . .
ILIE PENOVICI: C o c o a n ă . . . N u z i c . . . oi fi p ă c ă t u i t . . . da
nu mă încăpea cureaua de voie bună ! . . . A m mâncat şi am
băut ! . . . Are Penovici doi gineri, deştepţi şi frumoşi !
(Duioşie familiară. Menelau vrea să coprindă cu braţul spinarea vastă a lui
socru-său.. . Ecaterina dă un bobârnac lui Menelau. Rosmarin şi Clariţa îşi
surâd).
LISAVETA CLABUDEANU, (Se ridică. Cu vocea pe jumătate):
I n g ă d u i ţ i - m ă . . . Mă duc să mai stau lângă e l . . .
XANTIPA, NEDELEA: Putem să venim şi n o i ? . . . (D-na Clabu­
deanu le face semn din cap : da, d a . . . Trec câte-trele în iatacul bolnavului).

ROSMARIN, (Cu braţele întinse pe spătarul canapelei): Să avem

toţi un dram de r ă b d a r e . . . şi să nădăjduim că boala d-lui
Clabudeanu va fi, în curând, numai o amintire t r i s t ă . . . Da,
măi frate, ce soartă şugubaţă ! . . . Ce zodie ne mai pomenită ! Ţ i -
ganca Riţa a fost mai prooroacă decât Nostradamus ! . . . Pare-că
s'a uitat în fântâna sorţilor şi de acolo a scos, fără de greş, zodie
după zodie.
M E N E L A U L E V E N Ţ I Ce moment neuitat ! . . . Da, la urmă, ce
izbucnire bizară ! . . . Pare că o văd : încordată, zbuciumată, zgu­
duitoare ! . . . ca o mare tragediană... T e - a m mai întrebat şi altă
dată, Andrei, ce s'a făcut ţiganca asta ? . . .
ANDREI, (Cufundat în fotoliu. De departe, cu greutate şi pare-că somno­
ros): N u mai ştiu nimic, n i m i c . . . Au pierit din ţigănie şi ea şi
Pantilie lăutarul.,.. acum trei ani, pe la începutul lui S e p t e m v r i e . . .
încotro au apucat, unde or fi acum, ce-or fi mai f ă c â n d . . . nu ştie
nimeni n i m i c . . . Da, R i ţ a . . . avea o deşteptăciune u i m i t o a r e . . .
şi o voinţă de f i e r . . . Dacă asculta de sfaturile mele şi învăţa arta
dramatică, era să iasă o artistă m a r e . . .
(Joiţa a intrat cu tava cu păhărele şi cu un şip de vişinată. Prinde vorbele
din urmă ale lui Andrei şi suflă de oboseală; trece să orânduiască masa din
fund şi pe turmă iese. Aglae ia şipul, toarnă şi împarte).
ROSMARIN, (Plin de gânduri şi de icoane): M'am gândit de multe
ori la ţiganca a s t a . . . Ştiţi că ţiganii îmi inspiră o adevărată
pasiune profesională... Mă urmăreşte de câtva timp un subiect
de roman cu eroi de sub c o r t u r i . . . Ticăloasă patimă şi patima
literară ! . . . Ce bine de sufletele simple ! . . . Ce-mi lipseşte mie,
acum? Tata socru, boer Penovici, cu trecerea lui politică, m'a
băgat referent, în Ministerul Instrucţiunii... (Penovici se trezeşte
şi ascultă): A m casă, masă, o soţie i d e a l ă . . . Trăim fericiţi ! . . .
Dar demonul închipuirii şi al mâzgălitului nu-mi dă pace ! . . .
ILIE PENOVICI, (Vede păhărelul cu vişinată, în faţă, îl ia şi-1 dă peste
cap): T u să fii harnic unde te-am pus e u . . . Cerneala şi hârtia pe
care le strici nu mă s u p ă r ă . . . O ieşi, poate şi de acolo ceva. . .
Munceşte, poartă-te bine cu toată lumea şi pe urmă vedem
noi...
M E N E L A U , (Bate uşor pe umăr pe Ilie Penovici): Tata socru e
mare înţelept ! . . . Aşa mă dăscăleşte şi pe m i n e . . Şi are drep­
tate . . . Mă mulţumesc şi eu să fiu slujbaş la Finanţe şi nu mai
cer nimănui să discute, cu mine, clasicismul meu şi teoriile
mele e s t e t i c e . . . î m i fac datoria, ador pe Ecaterina şi declar pe
tata socru egal în înţelepciune cu S o l o n . . .
ECATERINA, (Către bărbatu-său, cu jumătate glas): Mare papugiu !. . .
 ROSMARIN, (Bine dispus, comunicativ): Măi fraţilor, am sfârşit
de citit romanul L'oeuvre a lui Emile Z o l a . . . E acolo o figură
care mă obsedează: romancierul Pierre Sandoz, un fel de ipostas
al lui Z o l a . . . Citiţi şi voi cartea a s t a . . . T u mai ales, A n d r e i . . .
Vei găsi acolo un tip de confrate, pictorul Lantier, eroul roma­
nului . . . Când citesc pe aceşti titani străini şi întorc ochii spre
proectele mele literare, mă cutremur ca un morar care are
nevoie, la moara lui, de-o gârliţă de apă şi care vede deodată
că năvăleşte spre moară un fluviu ! . . . O, voi artişti străini ! . . .
treceţi în zbor, peste capetele şi peste admiraţia noastră, ca
gâştele sălbatice, din poezia lui Maupassant, peste curtea gâştilor
d o m e s t i c e . . . Gâgâim şi n o i . . . batem şi noi din a r i p i . . . dar
rămânem tot jos, lângă slujbele noastre delà M i n i s t e r . . .
M E N E L A U : Cumnate, între gâştile astea domestice, nu uita
că sunt câţiva albatroşi şi câţiva g o e l a n z i . . . Unii s'au prăbuşit,
alţii stau mereu dârji în furtuna condiţiilor noastre s o c i a l e . . .
Eminescu, Caragiale, Vlahuţă, D e l a v r a n c e a . . . N u mai pomenesc
pe Gheorghe Coşbuc, azi prosteşte învinuit de plagiat, dar mâine
un nume g l o r i o s . . .
ANDREI : D a . . . d a . . . cred că Menelau are d r e p t a t e . . . Şi dacă
ne uităm şi peste zaplazul literaturii, iată, în pictură, Grigorescu
începe să fie î n ţ e l e s . . . Iată un nume nou, Ştefan L u k i a n . . .
Cred că Lukian, într'o zi, va fi iubit ca un s e m i - z e u . . . In muzică,
aţi auzit de copilul minune : E n e s c u . . .
ROSMARIN: N u vă c o n t r a z i c . . . Gândul meu este a l t u l . . .
Când pun, faţă în faţă, independenţa şi libertatea artiştilor străini,
cu funcţionarismul nostru mă cuprinde j a l e a . . .
M E N E L A U : D e , nu prea m u l t . . . Maupassant era funcţionar de
m i n i s t e r . . . Huysmans e funcţionar de m i n i s t e r . . . , totuşi in­
dependenţa şi libertatea lor sunt i n f i n i t e . . . (Nicola Levenţi cască,
Ilie Penovici cască şi el... Ilaritate generală).

*
L I S A V E T A CLABUDEANU, (Apare cu celelalte două doamne. Tristă):
Iertaţi-mă, că vă tulbur voia b u n ă . . .
NICOLA L E V E N Ţ I , ILIE PENOVICI: Putem să intrăm şi noi
la Conu Grigorie?
 XANTIPA, N E D E L E A : Acum d o a r m e . . . Mai pe urmă...
(Se aud clopotele unei trăsuri... Mişcare generală. Andrei iese pe peron
şi se uită îndelung. Menelau îl însoţeşte. Se înapoiază amândoi...).
ANDREI : Sunt nişte s t r ă i n i . . . Şi au o caretă de beizadea ! . . .
Este un domn şi o d o a m n ă . . . Domnul are ochelari negri, de
praf... Doamna are văl pe o b r a z . . .
MENELAU: Da au şi un dorobanţ, pe c a p r ă . . .
ILIE PENOVICI : Atunci să ştii că este prefectul ăl nou ! . . .
NEDELEA PENOVICI: Da ce caută cu nevasta?
ILIE PENOVICI: Or fi şi ei oameni tineri şi vor să se p l i m b e . . .

NĂSĂRÂMBĂ, (Intră speriat): C o n a ş u l e ! . . . s'a oprit la poartă o

carată cu nişte b o e r i . . . tocmai delà Bucureşti ! . . .
ANDREI : Să tragă careta la scară ! . . .
NĂSĂRÂMBĂ: P o i , . . . nu mă înţeleg cu ei, că nu vorbesc ru-
m â n e ş t e . . . Sunt nemţi, sfranţuji... altă limbă s p u r c a t ă ! . . .
ANDREI: Bine, m ă ! . . . da cu caii trebue să te î n ţ e l e g i ! . . .
Să tragă la scară ! . . .
NĂSĂRÂMBĂ: T i ! da mi-a dat o ţ i d u l ă . . . Mă, ce-am fă-
CUt-0 ? . . . (O caută în sân... O găseşte sub lulea...): A m găsit-O !. . .
Uite-O !. . . (Aleargă la poartă).
ANDREI: Şi-au trimis cartea de v i z i t ă . . .
MENELAU, (Citeşte): Ralou & Pendely... Exotic Musicians.. .
Ei, năzdrăvănie ca asta ! . . . (Fulgerat de o amintire) : Ralu şi Pen­
dely ! . . . Papa, ţi-aduci aminte ? . . . N u - i chema Ralu şi Pendely
pe artiştii ăia străini despre care au vorbit, astă iarnă, ziarele
din Atena ? . . . Ralu şi Pendely ! . . . Da, s'ar putea una ca asta ? . . .
NICOLA L E V E N Ţ I : Ma nu se p o a t e ! . . . Ce să caute ei delà
Atena la Mălineşti !. . .
(Streinii apar pe peron şi intră în verandă. Doamna, elegant îmbrăcată
are văl des pe ochi. Domnul, tot atât de elegant, are ochelari negri... Doamna
se apropie de cei trei tineri):
DOAMNA: Per favore, chi parla qui italiano?
ANDREI, (Intimidat) : Gentillissima S i g n o r a . . . il vostro servi-
tore...
DOMNUL, (Intervine şi întrerupe): D a . . . con gianel câtca ru-
m a n e s ? . . . (Stupefacţie...): Ia s'o dăm dracului de treabă şi s'o
croim pe rumâaeşte!. . . (îşi scoate ochelarii şi rămâne: Pantilică lău­
tarul: pieptănat, sprinten, parfumat şi european!).
ANDREI ŞI TOŢI IN COR: A, a, a ! . . . Pantilie!. . . T u eşti
Pantilie !. . .
PANTILIE, (Arătându-şi toţi dinţii): Eu sunt, sărut mâna, boia-
riior ! . . . şi dumneaei este Riţa Crăiţa ! . . .
RIŢA, (îşi scoate vălul... Sensaţie enormă. Toţi se învârtesc în jurul
Riţei): Eu sunt cinstiţi boeri, Riţa Crăiţa!. . . Bine v'am găsit!. . .
Ştiu că vă este inima grea din pricina boarului m a r e . . . Ştiu multe
şi dg toate, că e o lună de când ne-am întors în ţară. . . Da, cu aju­
torul lui Dumnezeu, toate se vor d r e g e . . . Şi o să începem să le
dregem chiar de azi. . .
ANDREI, (într'o stare sufletească toridă) : Riţo !. . . tu eşti !. . . Cu
adevărat, tu eşti ? . . .
RIŢA, (II priveşte în adâncul ochilor: calmă, stăpânitoare): Boer A n ­
drei, precum vezi, eu s u n t . . .
ROSMARIN, (In numele tuturor): Cum să-ţi spunem acum ? D u ­
ducă Riţo, « Mistress Ralu»?
RIŢA: Domnule Rosmarin, oricum îmi veţi spune, sunt tot eu:
Riţa C r ă i ţ a . . . D a să nu pierdem nicio clipă, că avem mult de
l u c r u . . . Arătaţi-mi mai întâi pe fetiţele m e l e . . . Veniţi încoace
la dada Riţa. . . Ia să vedem!. . . (Cu mişcări de princiară siguranţă
face perechi-perechi) : Domnu Rosmarin şi duduca Clariţa... Domnu
Menelau şi duduca Ecaterina.. . Domnu Andrei şi duduia Agla­
iţa . . . Puica mea dragă, vino la dada ! . . .
A G L A E , (Foarte mişcată, plină de încredere, se repede la gâtul Riţei):
Riţo ! . . . eu sunt numai l o g o d i t ă . . . Tata socru, cu boala l u i . . .
Andrei cu treburile m o ş i e i . . . a trebuit să amânăm cununia. . .
RIŢA: Mamă dragă, las'o pe Riţa, că e meşteră să dreagă toate.
L I S A V E T A CLABUDEANU, (Bănuitoare, jumătate ostilă, trage pe
Aglae de lângă Riţa) : Bravo, Riţo !. . . te văzuşi şi tu cocoană !. . .
RIŢA, (Plecându-se adânc): Sărut mâna, coană m a r e ! . . . N u vă fie
cu supărare. Sunt tot Riţa ţ i g a n c a ! . . .
M E N E L A U , (Cu braţele încrucişate): Duducă Ralu, Stăm prostiţi
şi cu gura căscată, în faţa d-tale şi a lui P a n t i l i e . . . Spuneţi-ne,
nene, visăm ori nu visăm ? . . . Minunea cu cununiile noastre ni
se pare acum nimica toată, pe lângă metamorfoza voastră! De
unde veniţi ?. . . Cum aţi trăit trei ani de zile ? . . . Cine v'a căftănit
boeri ? . . . N u sunteţi voi Raiu şi Pendely de care vorbeau, astă
iarnă, ziarele din Atena ? . . .
RIŢA: Boerilor, vă rog şedeţi şi îngăduiţi-ne să şedem şi noi.
TOŢI IN COR: Cum să nu, duducă R a l u . . . poftiţi! p o f t i ţ i ! . . .
(Riţa şi Pantilie stau în două fotolii, faţă în faţă; ceilalţi rămân unii în
picioare, alţii şed pe canapele).
RIŢA: Da, domnule Menelau, noi s u n t e m . . . Pe unde am fost,
cum am trăit, ce-am învăţat: vă vom povesti, pe îndelete, altă
d a t ă . . . A m ascultat de sfaturile boerului A n d r e i . . . A m plecat
din ţară cu ajutorul şi cu scrisorile de garanţie ale Mitropolitului
Ghenadie, t a t a - n a ş u . . . A m trăit în Roma, am fost la Nissa, la
Neapole, la Atena, la Constantinopole... A m văzut de multe ori
pe Ernesto Rossi şi pe Ermette N o v e l l i . . . A m învăţat italieneşte,
ceva englezeşte, ceva g r e c e ş t e . . . A m luat lecţii cu N o v e l l i . . .
Am trăit cu ce aveam de a c a s ă . . . Pe urmă, cu ce mai câşti­
gam. . . La Atena şi la Constantinopole, am avut mare i z b â n d ă . . .
Pantilie avea mare c ă u t a r e . . . Cântecile noastre le merg Turcilor
şi Grecilor la i n i m ă . . . Aşa, boer A n d r e i . . . Cum vezi, n'ai
prăpădit orzul pe g â ş t e . . .
ROSMARIN, (Cu exaltare): Fraţilor, ce spuneţi voi este un roman
ne mai scris până acum ! . . Să ştiţi că vă chem la cabinetul meu
de judecător de instrucţie literară şi vă fac un dosar de şase sute
de pagini ! . . .
PENOVICI, (Tot nedumerit, tot greu de cap): Bată-vă să vă bată !. . .
Eu credeam că Pantilie e prefectul ăl n o u . . . D a tot, nu înţeleg
mare l u c r u . . . Cine v'a dat careta cu care aţi venit ? Şi de unde
veniţi ?. . .
PANTILIE: D e la B u c u r e ş t i . . . da, am venit iavaş-iavaş... şi
am poposit, astă-noapte, pe V l a ş c a . . .
PENOVICI: Şi a cui este c a r e t a ? . . . Şi cine va dat dorobanţu
de pe capră ? . . .
RIŢA: Boer Penovici, ai puţină r ă b d a r e . . . O să înţelegi toată
tărăşenia...

NĂSĂRÂMBĂ ŞI JOIŢA, (Năsărâmbă intră prin peronul al doilea. Joiţa

vine din odaia dependinţelor. Aduce o tavă mare cu sticle de vin, cu pahare şi
cu pişcoturi. Năsărâmbă către Andrei): Conaşule, întreabă pe boerii
care a venit : ce facem cu ăle două lăzi de pe osia trăsurii ? . . . Le
deslegăm, ori le lăsăm acolo ? . . .
PANTILIE, (Iese înaintea lui Năsărâmbă): Lasă-le acolo, mă Năsă-
r â m b ă . . . O să-ţi spun eu, mai târziu, ce facem cu ele...
NĂSĂRÂMBĂ, (Dă înapoi, spăimântat... ) : Ptiu !. . . Piei drace !. . .
(îşi face cruce).
PANTILIE, (Elegiac) : N u fii prost, mă Năsărâmbă ! . . . Cine
mai ţine mintea bătaia aia pe care mi-ai dat-o ! . . .
JOIŢA, (Spăimântată şi ea, se dă aproape de d-na Clabudeanu. Destul
de tare): C o n i ţ ă ! . . . Iar a dat peste noi farmecile ţ i g ă n e ş t i ! . . .
D'aia a damblagit b o e r u ! . . .
LISAVETA CLABUDEANU, (Severă): Lasă tava pe masă şi
pleacă!...
RIŢA, (întoarce capul spre servitoare): JoiţO, CU ajutorul Dom­
nului, boeru mare se face s ă n ă t o s . . . Da, cu farmecele mele, ţii
minte că am scăpat pe fi-tău Gheorghe, delà m o a r t e . . . (Se adresează
lui Andrei): Boer Andrei, dă poruncă aspră să nu se ducă nimeni
delà curte în ţigănie şi să spună ţiganilor că suntem aici la
d - v o a s t r ă . . . Mai pe urmă, da, acum: n u ! Altfel, năvăleşte ţigă-
nia peste noi şi ne încurcă s o c o t e l i l e . . .
ANDREI, (Trezit ca din vis) Joiţo ! Năsărâmbă ! . . . Să nu v î
iasă cuvânt din gură ! . . . Sunt nişte boeri străini şi atâta ! . . .
(Servitorii ies).

(Clara, Ecaterina, Aglae toarnă vin în pahare, împart pişcoturile şi, cu dina­
dinsul, vin câte trele la Riţa cu tava în mână).
N E D E L E A PENOVICI, (Mută până acum, se face interpreta lor) : Riţo,
eu nu ştiu m u l t e . . . Mi-ai fost cu noroc ! . . . Mi-am măritat fetele !
Să vii şi la noi la m o ş i e . . . Ce ţi-am făgăduit este sfânt ! . . .
ILIE PENOVICI: Aici, te cinstim cu de-ale altora; când vei
veni la noi te cinstim cu de ale n o a s t r e . . .
CLARA, (Şi cu celelalte două, trec cu tablaua, de la Riţa spre Pantilie...
Clara se întoarce către Riţa şi întreabă): Da lui Pantilie Cum să-i
zicem ? . . . Cum să-1 cinstim ? . . .
R I Ţ A : Este s o ţ u l m e u ! . . .
ANDREI, (Ca pe altă lume) : Este soţul tău !. . .
 PANTILIE, (Scoate un porte-feuilles delà piept şi din porte-feuilles
scoate un document): Avem « furme », boiarilor !. . .
ANDREI, (Citeşte cu greutate): Légation Royale de Roumanie en
Italie... Bulletin de mariage... Mr. Pendely Telerez M-lle Ralcu
Cazan... Aţi făcut căsătoria civilă, la R o m a . . .
PANTILIE: Apoi, d a . . . Şi când eram la Atena, am fost şi la
biserică; ne-a cununat d-1 ministru al n o s t r u . . .
(Toată lumea ciocneşte... Nu mai e nicio umbră şi nicio sfială : Riţa şi
Pantilie sunt căsătoriţi...).
MENELAU: Mă frate, pare-că tot nu-mi vine să c r e z . . . Pare-că
tot ce-mi spuneţi este o poveste din O mie şi una de nopţi, ori
un capitol din Contele de Monte-Cristo... Duducă Ralu, cât
aţi stat în Roma?
RIŢA: Aproape doi a n i . . .
M E N E L A U : Cum ai învăţat i t a l i a n a ? . . .
RIŢA: Vânzând flori în Piazza d'Espagna, vânzând legume
prin piaţete, plimbându-mă prin T r a n s t e v e r e . . . da, mai cu
seamă, petrecând serile, la galerie, la teatrul « Argentina » . . .
MENELAU: (îşi ia inima în dinţi): N u te s u p ă r a ! . . . Dă-ne O
dovadă că nu ne păcăleşti şi că într'adevăr ai luat lecţii cu
Ermette N o v e l l i . . .
ROSMARIN: Zău a ş a ! . . . T e r u g ă m . . .
ANDREI, (Ca un bolnav, care cere un pahar cu apă) : Riţo. . . spune-ne
ceva : . .
RIŢA, (Cu desăvârşită simplitate...): Ce să vă spun... Să vă
spun ceva de Leopardi.
TOŢI : T e rugăm, spune ! . . .
(Firesc, cristalin curge poezia romană. . . Impresie profundă. Simt toţi
maiestatea talentului. La urmă):
M E N E L A U : Duducă Ralu, eşti admirabilă!... Dacă n'am
şti că lângă noi, stă, bolnav, conu Grigorie, ţi-am face o ma­
nifestaţie ca la t e a t r u . . . D a . . . la teatru trebue să ne întâlnim ! . . .
ROSMARIN: Riţo Crăiţo!.. . Faci încă o m i n u n e ! . . î m i torni
în cap cel mai frumos roman al meu ! . . .
ANDREI, (Ca pentru sine): Tot ceea ce întrevedeam a ieşit în­
tocmai !
NICOLA L E V E N Ţ I : D a eu, tot nu c r e d u . . . Eu sunt Toma
N e c r e d i n c i o s u . . . Ziceţi că aţi fost la Atena şi la Constantino-
p o l e . . . T u , Pantilica, dacă vreai să mă încredinţezi că ai foşti» la
Atena şi ai cântatu acolo, cântă-mi acum un cântec g r e c e s c u . . .
Aşa, la u r e c h e . . . Coana L i s a v e t a . . . z ă u . . . dă-ne d e s l e g a r e . . .
Tot era vorba să facem astăzi c u n u n i a . . .
P A N T I L I E : Malista Kyrie!. . . (Pantilie cântă cu farmec o canţonetă
grecească, acompaniat din culise... Aplauze discrete: Bravo, Pantilica!...).
L E V E N Ţ I , (Transportat...): P a n t i l i c a . . . p s i h i - m u . . . vino să te
p u p u . . . M'ai întineritu cu treizeci de a n i . . . Ai odihnit inima
şi măruntaele mele ! . . .
#

NĂSĂRÂMBĂ (Intră, tot năuc şi zgomotos): Coniţă. . . Conaşule. . .

A venit, acum, delà Turnu, un v ă t ă ş e l . . . A omorît calu, până
la n o i . . . Are un r ă v a ş . . . Zice că e zor m a r e ! . . .
, ILIE PENOVICI: Să ştii că este tot ceva cu P r e f e c t u . . .
ANDREI : Să vie încoace ! (Năsărâmbă aleargă să-1 cheme... Andrei
porneşte spre intrare. .. Pantilie şi Riţa se privesc cu înţelegere) :
V Ă T Ă Ş E L U , (Jumătate civil, jumătate militar) : Să trăiţi, conaşule !. . .
M'a trimis domnu P r e f e c t ! . . . «Voicule, unde ţi-o sta capu,
să-ţi stea şi picioarele ! . . . Până la chindie să fii la Mălineşti ! . . . »
A m făcut calu spume ! . . .
ANDREI: Adu răvaşu î n c o a c e . . . Du-te la cuhnie, şi calu dă-1
la grajd. A m grijă şi de tine şi de cal (Vătăşelul se închină şi iese):
Să vedem ce este în scrisoarea a s t a . . . H m ! . . . N u e delà Pre­
fectură . . . E delà M i t r o p o l i e . . .
(Sensaţie... Exclamări: Delà Mitropolie!!... Andrei citeşte în gând...).
RIŢA, (Cu socoteală): T e rugăm să citeşti tare, ca să auzim şi
noi ! . . .
ANDREI, (întinde lui Rosmarin scrisoarea): T e rog, citeşte t u . . .
ROSMARIN, (Citeşte cu solemnitate):

« D-sale Domnului Andrei Clabudeanu, iubitului fiu duhov­

nicesc al Smereniei Mele: pace şi sănătate delà D o m n u l !
Mă aflu în călătorie canonică, în judeţul Teleorman. Astă
noapte, am mas în Turnu. Diseară, vreau să mă opresc în Măli­
neşti. Drept aceea, te rog pregăteşte-mi găzduire.
Ştiu prea bine că aveţi osebită mâhnire din pricina boalei prie­
tenului meu Grigorie Clabudeanu. Această boală nu este spre
 moarte, ci spre mărirea lui Dumnezeu. M ă rog lui Dumnezeu
pentru tatăl d-tale.
Mai ştiu că eşti logodit cu fiica prietenilor mei Nicola şi X a n -
tipa Levenţi şi că ai tot amânat ziua cununiei. T e rog odihneşte
inima mea! Fiind, cu ajutorul Domnului, astă seară lă Mălineşti,
doresc să vă dau o dovadă de părintească bunăvoinţă şi să leg p o ­
menirea trecerii mele prin Mălineşti de cununia voastră. Vreau să
vă cunun eu, la voi acasă, între prieteni, fără nicio pompă, astă-
seară, înainte de cină. Iar dacă ar fi chiar împrejurarea că, până
azi, aţi zăbovit a face cele legale, după pravila pământească, te
acopăr e u . Le vei face îndată după binecuvântarea Bisericii. Eu,
Mitropolitul Ghenadie, răspund pentru d-ta! D-1 Prefect al j u ­
deţului Teleorman mă întovărăşeşte, Aşa dar, fiţi gata ».

f GHENADIE,
Mitropolitul Ungro-Vlahiei
Primatul României

NICOLA L E V E N Ţ I , (Plin de admiraţie): Adevărat scrisoare de

Mitropolit ! Adevărat stăpân duhovnicesc ! . . .
TOŢI, I N COR: Vine Mitropolitul!
ILIE PENOVICI: Vine cu P r e f e c t u . . . (Către Levenţi): Cuscre,
să ne înţelegem ce spunem prefectului...
L I S A V E T A CLABUDEANU: Ce ne facem acum?... Cum rostim
nunta ? . . . Cum îmbrăcăm pe mireasă ? . . . Ce masă gătim ? . . .
RIŢA, (Calmă, cu autoritate, ca una care s'a gândit, din vreme, la toate):
Vă rog, ascultaţi-mă ! . . . Pe d-ra Aglaiţa lăsaţi-o pe socoteala
mea ! . . . A m două lăzi cu tot felul de rochii şi de h a i n e . . . Pentru
d-ra Aglaiţa, am o rochie albă, grecească, cum purtau fecioarele
din Atena, în vremurile v e c h i . . .
NICOLA L E V E N Ţ I : Bravo, Kera R i ţ a ! . . . Aşa s'o găteşti pe
Aglaiţa ! . . .
XANTIPA L E V E N Ţ I , (Cu năduf): Şi rochia de mireasă să stea
acasă ! . . .
ROSMARIN: Foarte bună i d e e ! . . . N o i ceilalţi rămânem aşa
C u m ne g ă s i m . . . (Se uită la hainele sale semi-festive...): Că doar
tot ne pregătisem noi pentru o cununie mai i n t i m ă . . .
L I S A V E T A CLABUDEANU: Da naşii de unde-i l u ă m ? . . . Da
lumânările unde le găsim ? . . .
 SOŢII PENOVICI: Naşi suntem noi!
RIŢA: Şi lumânările le-am adus n o i ! . . . (Andrei se uită lung la
Riţa):
PENOVICI, (Practic, pacificator): Toată rosteala şi toată greutatea
este numai pentru cina de după c u n u n i e . . . Da, slavă D o m n u ­
lui ! . . . s u n t e ţ i . . . trei, patru, cinci gospodine ! . . . Apucaţi-vă de
treabă şi n'o să rămâie Mitropolitu şi Prefectu flămânzi... Aveţi -
patru ceasuri de l u c r u . . . Eu şi cuscru Levenţi ieşim în grădină
să tăinuim. . . (Ies. Ies şi doamnele).
ANDREI, (Tare, cu intenţie): Riţo, încep să î n ţ e l e g . . . M i se
pare că tu ştiai despre vizita Mitropolitului... Şi tot aşa, mi se
pare că trăsura cu care aţi venit este a înalt Prea Sfinţiei S a l e . . . *
Bine ! . . . Dar mai sunt câteva lucruri de l ă m u r i t . . . U n Mitropolit
vine cu suită, cu greutate, cu pretenţii... N u vreau să ne facem de
r â s . . . Să stăm şi să vorbim între patru o c h i . .
RIŢA: D a de u n d e ! . . . Scrisoarea e l i m p e d e . . . Vine ca
prieten...
(Afară începe un vuet surd care, treptat, sporeşte... Se aud strigăte şi văi­
căreli. . . Aţi venit şi nouă nu ne-aţi spus!... Arătaţi-vă să vă vedem şi noii...
Mânca-v'ar tetea ! . . . Riţo Crăiţo ! . . . Pantilie ! . . . Aoleo ! . . . Aoleo ! . . . Aoleo ! . . .
V|aţi boerit şi ne-aţi uitat!...): Ieşi la ei Pantilie, şi potoleşte-i! A
zburat vorba din c a s ă . . . Au aflat că suntem la c u r t e . . . După
ce-oi împodobi pe duduia Aglaiţa, ne ducem în ţ i g ă n i e . . .
D u - t e !. . . (Pantilie porneşte spre peronul întâi).
ROSMARIN, MENELAU, (Pornesc cu el): Ia să te vedem,
Pantilie, cum te mai înţelegi cu e i . . .
*
ANDREI, (Dogoritor, cu vocea scăzută, către Riţa, care a rămas singură cu
el): A m pătruns toată urzeala t a . . . T u ai pus toate la c a l e . . .
T u ai hotărît pe Mitropolit să se abată la n o i . . . Dar astea nu
mă interesează... Toate astea sunt alături de ceea vreau să-ţi
s p u n . . . M'ai legat acum trei ani şi m'ai r o b i t . . . Pe urmă, ai
zis că m'ai deslegat şi m'ai l i b e r a t . . . Aici, n'ai mai izbutit ! . . .
Riţo, mi se pare că mă deştept dintr'un somn care a ţinut trei
a n i . . . A m dormit trei ani ! . . . M'am lăsat dus de căpăstru, ca
un m â n z . . . A u făcut cu mine Rosmarin şi Menelau ce-au p o f t i t . . .
După ce s'au însurat ei, m'au logodit şi pe m i n e . . . M'am dus ca
în vis şi am cerut-o pe A g l a e . . . A m făcut logodna, d o r m i n d . . .
 RIŢA: Fă şi cununia la fel ! . . . N u înţelegi, boer Andrei, că şi eu
si d-ta şi toată lumea: mergem după o rânduială poruncită de sus
şi păzită, cu străşnicie, să nu se zmintească ? . . . A m văzut, acum
trei ani, ce era să fie cu voi, câte ş a s e . . . A fost ca noaptea, când
mergi prin întuneric şi fulgeră din c e r . . . Vezi atunci tot drumul,
ca în p a l m ă . . . Şi, apoi, iar se face î n t u n e r i c . . .
ANDREI, (Sumbru): Riţo, pentru ce răsvrătirea inimii mele,
din ceasul ăsta, clocoteşte şi trece pe deasupra ursitei mele ? . . .
De ce nu pot să pun şi eu gâtul în jug, cum l-au pus Rosmarin
şi Menelau? Riţo, nu vreau să ştiu nimic din toate câte le vezi
tu, scrise pentru m i n e . . . O singură poruncă, o singură îmbrân­
ceală simţ în mine : Trebue să fii a mea ! . . . Mi-eşti dragă,
cu turbare ! . . . Azi, când te văd acolo unde te visam acum trei
ani, mi se pare că toate se răstoarnă, ca să iasă aşa cum le aştept
eu ! . . . Ai fost în ţări s t r ă i n e . . . Te-ai cioplit, ai învăţat atâtea
lucruri... Ai lepădat sălbăticia, nevinovăţia şi superstiţiile tale
de ţ i g a n c ă . . . Eşti, de azi nainte, la porţile viitoarei tale c a r i e r e . . .
Aşa te-am visat! Aşa te-am dorit! Acum, care e mai tare?
Tu-mi spui : aşa îţi este ursita ! Trebue să iai pe Aglae, ca să
se împlinească cercul celor trei c u n u n i i . . . Eu îţi răspund :
Ursita mea este să-mi leg capul de tine, ca să se împlinească
până la urmă ce-am visat ! . . . U n d e este minunea ? Că au ieşit
cele două cununii, sau că tu, ţigancă delà şatră, ai ajuns o
europeancă ? . . . Stăm faţă în faţă : T u , cu jumătatea împlinită,
din ce-ai ghicit; eu: cu trei sferturi împlinite din ce-am d o r i t ! . . .
Riţo, mi-eşti dragă ! . . . Mă văd, încă odată, sub stejarul de
acum trei ani ! . . . Simţ în pieptul meu toată năvala şi toată
vijelia vieţii adevărate... Şi ce este soarta de care tot vorbeşti,
dacă nu albia pe care se descătuşează viaţa? N u mai căuta vorbe
şi cârpeli ! . . . Trebue să fii a mea ! . . . Plecăm în lume ! N e pier­
dem urma ! . . .
RIŢA, (Metodică, stăpână pe sine): Bine, foarte b i n e ! . . . Nu-ţi mai
pasă de prietenii d-tale, nu-ţi mai pasă de inima Aglaiei, nu-ţi mai
pasă de mama d-tale, nici de bietul Conu G r i g o r i e . . . Şi nici mie
nu-mi mai pasă ! . . . Nici de Pantilie, bietul rob, care o să se înece
în Olt, când o vedea că am fugit cu d-ta, nici de obrazul Mitro­
politului, naşul şi binefăcătorul meu, nici de neamul meu ţigă­
nesc . . . Plecăm în lume ! . . . N e pierdem urma ! . . . (Cu vocea gravă,
privind în ochi pe Andrei): Da, de Dumnezeu, cum ne s c ă p ă m ? . . .
Boer Andrei ! . . . Vino-ţi în minţi ! . . . Uită-te împrejur şi lini-
şteşte-te ! . . .
ANDREI (Neputând suporta privirea Riţei): Toate sunt de prisos !. . .
Dacă mai vreai şi crâmpeiul ăsta de comedie, bine ! . . . Haide ! . . .
înghit şi cununia cu Aglae ! . . .
RIŢA, (Cu crescândă energie): Boer Andrei, m'am întors în ţară
acu o l u n ă . . . M'am ascuns în Bucureşti, şi am iscodit toate şi am
aflat toate: şi cununiile cele două, şi boala boerului mare şi
încurcăturile şi întârzierea d-tale. Şi am pus la cale cununia de
azi, cu multă dragoste, ca o soră a d-tale şi ca o soră a A g l a i ţ i i . . .
Ai dreptate ! Mi-ai fost cu noroc ! . . . Mi-ai deschis m i n t e a . . . Am
luat lumea în piept, am trăit prin străini, am ajuns să mă cio­
plesc şi să învăţ, fiindcă ai turnat în mine gândul şi focul
d-tale ! . . . Boer Andrei, mi-eşti drag şi mie, ca un frate şi ca un
binefăcător... Mitropolitul este tata; d-ta eşti fratele m e u . . . A m
făcut ce n'a făcut până azi nimeni din neamul meu, fiindcă m'ai
aruncat ca din praştie, cu dorinţa d-tale să ajung aşa cum mă
v i s a i . . . Ai făcut şi d-ta o minune ! . . . D e ce vreai, acum, să
strici tot, să turburi lumea şi să mânii pe Dumnezeu ? . . . Eu plec
înapoi, în I t a l i a . . . Mai am de învăţat, mai am de l u p t a t . . .
Asta e zodia mea, asta e patima m e a . . . Teatrul ! . . . Lumea care
să clocotească de dragul vorbei mele! D-ta, de aci nainte, mă
încurci ! . . . î m i ceri să fiu pentru d-ta, ceea ce nu pot să fiu decât
pentru meseria mea ! . . . A m nevoie : nu de un amant, ci de un
rob ca P a n t i l i e . . . , care să-mi facă pantofii, să-mi ducă geaman­
tanul şi să înghită toate palmele şi toate toanele m e l e ! . . .
ANDREI, (Ca ieşit din minţi): Iau eu locul lui Pantilie!...
RIŢA, (Definitiv): Lasă-mă să fiu socotită şi înţeleaptă şi pentru
d-ta ! D e ce vorbeşti pe câmpi ? . . . D e ce uiţi toate câte ţi le-am
spus, în pădure, acum trei ani ? . . . Lasă-mă să fiu sora d-tale şi
sora Aglaiţei. Ştiu că biata fată va avea multe dureri în viaţă,
multe suspine, multe ceasuri de nesomn şi de l a c r i m i . . . Da,
asta e ursita ei ! . . . Iar d-ta eşti tovarăşul anilor ei ! . . .
T e cununi astă s e a r ă ! . . . Rămânem buni prieteni. Cu sfinţenie,
prieteni ! . . . Aşteptările mele, pentru viitor, şi toate câte singur d-ta
crezi că sunt în stare să le îndeplinesc: vor veni, nu delà patima
şi delà rătăcirea d-tale, ci delà dragostea d-tale frăţească 1 . . .
 ANDREI: R i ţ o . . . C u m p ă n a se frânge spre m i n e . . . T u , p u i
în ea j u d e c ă ţ i . . . E u p u n în ea foc şi p a t i m ă ! . . . M ' a i b i r u i t
acum trei ani ! . . . D e data asta, b i r u i n ţ a este a mea ! . . . (Se uită
cu ochi rătăciţi împrejur, vede, ca dintr'o scăpărare, uşa iatacului său şi se
năpusteşte asupra Riţei).
RIŢA, (Pune canapeaua între ea şi Andrei, Categoric, imperativ): Boer
Andrei, n u se poate ! . . .
(In faţa lui Andrei, care se repede spre Riţa şi în spatele Riţei, se deschide
uşa iatacului lui Grigorie Clabudeanu. Andrei rămâne împietrit... O fan­
tomă apare, ţinându-se cu mâinile de pervazul uşii...).
GRIGORIE CLABUDEANU, (Cu aer de desgropat, cu barba albă, în
halat de bolnav... Rar, fatidic): A n d r e i . . . n u S3 p o a t e ! . . .
(In acelaşi moment, intră în verandă, unul după altul, d-na Clabudeanu
cu Aglae, apoi Joiţa, apoi Năsărâmbă...).
LISAVETA CLABUDEANU, (Ca scoasă din fire) Grigorie !. . .
Sfântă F e c i o a r ă ! . . . (Aleargă lângă el...).
JOIŢA: Conaşu m a r e ! . . . Minunea Sfântului Mitropolit!...
NĂSĂRÂMBĂ, (Cu gura căscată, cu un pachet de pânzărie în braţe):
Dacă n ' o f i . . . t o t vreo diavolie ţigănească!...
GRIGORIE CLABUDEANU, (Chemă cu gestul pe Andrei şi pe Aglae...):
Nu ş t i u . . . dacă mai t r ă e s c . . . p â n ă m â i n e . . . Da, astă-seară,
căraţi-mă, cu p a t u l . . . la c u n u n i a voastră ! . . .

GALA GALACTION
 VOCAŢIA ŞI PSIHOLOGIA
DE ADÂNCIME
Activitatea omului de vocaţie se realizează în forme diferite:
în descoperiri de adevăr ştiinţific şi tehnic; în opere de artă; în
înfăptuiri politice şi pilde morale etc.. In toate aceste forme, ea
păstrează, însă, următoarele caractere: I. Este o activitate care îşi
are origina în inconştient, deşi este sub controlul logicei aceluia
care o realizează. Controlul logicei acestuia intervine după ce
activitatea inconştientului a ajuns la un rezultat. In termeni obiş­
nuiţi s'ar putea zice că activitatea prin vocaţie, în partea ei de
producţie originală, se elaborează inconştient, şi numai în partea
finală, când rezultatele activităţii sunt de ales, intervine logica.
II. Activitatea omului de vocaţie este desinteresată, în ceea ce
priveşte pe omul de vocaţie, ca individ; ea este totdeauna însă
utilă societăţii omeneşti, prin aceea că determină în viaţa acesteia
un pas hotărîtor de progres. In termeni obişnuiţi se spune: omul
de vocaţie vine la momentul când trebue, ca şi cum ar fi fost
chemat. III. Realizările la care ajunge omul de vocaţie cuprind în
ele întreaga fiinţă a acestuia. In descoperirea ştiinţifică sau tehnică,
în opera de artă, în înfăptuirea politică sau morală etc.. Omul
de vocaţie nu se desparte de produsele activităţii sale, ci timp
şi suflet formează împreună cu ele o unitate desăvârşită. El vede
în produsele activităţii sale nu o realizare oarecare, ci singura
realizare posibilă; unica realizare. In termeni obişnuiţi, se zice:
omul de vocaţie este dintr'o bucată cu opera sa, trăieşte şi moare
dimpreună cu ea.
Scurta rezumare a acestor caractere arată că activitatea omului
de vocaţie aparţine, ca obiect de studiu, în primul rând psiholo-
giei. In scrierile noastre anterioare am şi insistat de aceea
mai mult asupra contribuţiilor pe care le aduce această ştiinţă
la rezolvarea problemei vocaţiei. Dar psihologia este o ştiinţă în
formaţie, adică este o ştiinţă în care cercetările se fac în diferite
direcţii şi după diferite metode. După direcţia sau metoda aleasă,
contribuţiile psihologiei dau soluţii diferite problemei noastre;
câte odată chiar, din cauza amestecului pe care-1 au şi astăzi meta­
fizica şi filosofia în psihologie, dau, în loc de soluţii, adevărate
rătăciri. Pentru completarea celor scrise de noi înainte şi în
intenţia de a aduce o mai lămurită înţelegere a însăşi problemei
pe care o pune în discuţie activitatea omului de vocaţie, socotim
utile următoarele pagini pe care le consacram, în mod separat,
raportului dintre vocaţie şi inconştient.
începem cu înfăţişarea pe care o lua acest raport în vechea
direcţie, cunoscută sub denumirea de direcţia intelectualistă.
Această direcţie a fost în realitate o piedică mare pusă în calea
studiului ştiinţific al activităţii omului de vocaţie. Origina ei da­
tează delà filosofia lui Plato. La începutul timpurilor moderne,
a fost pusă pe un nou fundament şi întărită de raţionalismul lui
René Descartes. Punctul ei de plecare precum şi metoda de lucru,
sunt direct opuse direcţiei în care s'ar putea ajunge la cunoaşterea
vocaţiei. Pentru Plato, găsirea adevărului, şi, prin aceasta, fundarea
realităţii, se face prin dialectica raţiunii. Adevărul stă în «logos »,
adică în actul care împreună termenii unei judecăţi logice, iar
realitatea, în ideile care constituesc lumea eternă. Atât adevărul
cât şi realitatea sunt preexistente fiinţei care le descoperă. Adevărul
2
izvorăşte din amintire, din anamnesis ) , — căci cum ar fi să recu­
noască altminteri omul, ce este adevăr, dacă acesta nu i-ar fi dat
în amintire ? — iar realitatea stă dincolo de om, în lumea ideilor,
după care lumea de pe pământ, împreună cu omul, este o simplă
copie. Atât producerea adevărului, cât şi fundarea realităţii răsar,
la Plato, din cercul luminos al raţiunii. La el nu este loc pentru
o elaborare a adevărului pe cale inconştientă şi încă mai puţin
pentru o unitate desăvârşită între o m şi realitate. Suntem la polul

*) Elemente de Metafizică ; Personalismul energetic ; Puterea sufletească şi

Vocaţia (Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti).
') Plato, Menon, 81 d. O bună interpretare dă E . Grasai, Vom Vorraus
des Logos, J93Ç,( p. 138 şi urm.
 opus direcţiei în care este astăzi găsită o explicare pentru activi­
tatea omului de vocaţie.
Tot aşa de opusă este şi direcţia pe care o primeşte psihologia
delà raţionalismul lui René Descartes. Filosof ia acestuia (confir­
mată, în ceea ce priveşte natura faptelor sufleteşti şi de filosofia
asociaţionistă a lui John Locke, cu toată aparenţa de contrarietate
care există, în alte privinţe, între aceste două filosofii) pleacă delà
convingerea că existenţa faptului sufletesc se confundă cu însăşi
gândirea acestuia. Există sufleteşte numai aceea ce poate fi gândit.
Această convingere iniţială este formulată de Descartes în scurtul
raţionament: cogito, ergo sum. Adică, pe gândire îmi întemeiez
existenţa. Extinsă la cercetările de psihologie, această convingere
a făcut ca obiectul psihologiei să se mărginească la faptele din
câmpul gândirii conştiente. Tot ce depăşeşte câmpul gândirii
conştiente iese din cadrul psihologiei şi intră în cadrul altor ştiinţe
care se ocupă cu faptele materiale. Sufletul este o substanţă care
gândeşte. Opus sufletului este spaţiul pe care îl ocupă materia.
Prin urmare, şi la Descartes nu este loc pentru activitatea care
depăşeşte câmpul luminos al conştiinţei.
Filosofia asociaţionistă a lui John Locke păstrează cercetărilor
psihologice acelaşi caracter intelectualist, cu o mică modificare
însă, în ceea ce priveşte locul unde îşi are origina faptul gândirii.
Pentru el gândirea nu se naşte direct în conştiinţa eului, ci sub formă
de percepţie ia naştere în simţuri, de unde ea se transmite apoi
conştiinţei eului, sub formă de idei simple şi izolate. Odată ajunse
în centrul conştiinţei, ideile percepute de simţuri se asociază
între ele şi la lumina conştiinţei, formează idei complexe şi ab­
stracte. Pentru filosofia asociaţionistă, ca şi pentru raţionalismul
cartesian, naşterea faptelor sufleteşti complexe, cum ar fi bunăoară
naşterea vocaţiei, din un substrat inconştient, este o imposibilitate.
Asemenea fapte nu pot exista, decât ca asocieri ; şi asocierile se petrec
toate la lumina conştiinţei. Dacă nu sunt asocieri, atunci sunt simple
forme de percepţii venite prin simţuri, ceea ce nu este cazul cu
vocaţia. Aplicaţiile, pe care partizanii asociaţionismului le dau
acestuia în educaţie, nu fac decât să confirme concluzia noastră.
Aceşti partizani ai asociaţionismului pun la baza învăţământului
intuiţia; intuiţia, gândire precisă. Adică, aplică regulile stabilite
de Descartes pentru găsirea adevărului. La originea oricărei
f

cunoştinţe, sunt ideile simple, clare şi distincte. Simţurile aduc

conştiinţei un material pregătit gata pentru gândire.
Intr'o ştiinţă a faptelor sufleteşti, stăpânită de acest caracter
intelectualist, care putea fi locul unui studiu asupra vocaţiei?
Vocaţia presupune: un adânc de structură sufletească, dincolo de
câmpul conştiinţei, tendinţele inconştiente asociate după tipuri
rasiale ereditare; un complex de funcţiuni ale eului, în legătură
cu constituţia trupului şi cu mediul vieţii sociale ; în sfârşit o mul­
ţime de noţiuni excluse până aci de psihologia intelectualistă.
Vocaţia nu-şi putea găsi explicarea, decât într'o psihologie de
adâncime sufletească, în care originea faptelor sufleteşti să fie urmă­
rită şi dincolo de câmpul conştiinţei. O asemenea psihologie s'a
întemeiat însă deabia în zilele noastre. Şi încă cu multă greutate
şi-a făcut drum, chiar în lecţiunile de Universitate.
Noua psihologie de adâncime, în care studiul vocaţiei îşi gă­
seşte, sau mai bine zis îşi va găsi o atenţie corespunzătoare impor­
tanţei sale, dacă a izbutit să iasă de sub influenţa raţionalismului
cartesian, aceasta nu s'a întâmplat în urma intrării ei sub influenţa
unei alte filosofii, ci prin o transformare radicală de metodă:
din filosofică ea a devenit o ştiinţă experimentală. La evadarea
din câmpul conştiinţei spre adâncul inconştient psihologia nouă
a fost constrânsă, nu prin deducţii filosofice, cum cred unii, ci
prin înmulţirea dovezilor experimentale. Este bine să recapitulăm
dintre acestea pe cele principale, pentru a înţelege cât mai precis,
în ce consistă transformarea.
Diferenţierile dintre faptele vieţii sufleteşti normale şi faptele
vieţii sufleteşti patologice, precum şi diferenţierile dintre oamenii
de naţionalitate şi de rasă deosebite, au fost multă vreme trecute
cu vederea, sau dacă li s'a dat uneori atenţie, ele erau explicate
în mod superficial, fiind socotite drept rezultate ale asocierii
stărilor sufleteşti, explicări care nu puteau fi de vreun interes
practic. Medicii, etnografii, antropologii, istoricii, educatorii,
tehnicienii de diferite specialităţi, nu le puteau întrebuinţa, fiindcă
ele pluteau în vag, fără nicio legătură cu viaţa reală omenească.
In mod mai pronunţat, însă, insuficienţa explicărilor date de psi­
hologia intelectualistă deveni evidentă, cu ocazia producerii în
public a fenomenelor de hipnotism, pe la începutul secolului trecut.
Faptul sugestiei, pe care îl dovedeau aceste fenomene, nu putea
fi pus la îndoială, dar el nici nu se putea explica pe baza substanţei
raţionale. Raportarea conştientului la inconştient se impunea.
Medicii psihiatri o introduseră numaidecât şi pe baza ei deteră
faptului de sugestie hipnotică o explicare, pe care siliţi fură să o
primească şi psihologii. Acelaşi lucru s'a petrecut şi cu explicarea
diferenţierilor după naţionalitate şi rasă. Antropologii şi etno­
grafii recurseră la noţiunile de tip şi de structură rasială, care
implicau în ele o legătură de geneză între manifestările conştiente
culturale şi un fond preconştient, atavic. Toate aceste îndemnuri,
spre o evadare din câmpul limitat al conştiinţei, au fost încurajate
apoi de numeroasele publicaţii făcute de naturalişti, care întinseră
legea eredităţii peste tot cuprinsul lumii vieţuitoarelor. In sfârşit,
vârf la toate puseră consecinţele care se scoteau din descoperirea
fiziologului rus I. P. Pavlov, delà jumătatea secolului trecut,
în urma cercetărilor asupra reflexelor condiţionale. Această desco­
perire sdruncina întreaga temelie a intelectualismului psihologic,
fiindcă ea aducea dovada că asociaţia diferitelor stări sufleteşti
nu are nevoie de mijlocirea conştiinţei, aşa cum credeau filosofii
asociaţionişti, ci că ea se operează, în afară de conştiinţă, tot aşa
de bine ca şi în conştiinţă. Pentru a ajunge la ea, Pavlov a făcut
asupra câinilor (animalele anume indicate pentru asemeni cercetări)
următorul experiment. Se prezintă unui câine o bucată de carne,
care provoacă la el un reflex de salivaţie, reflex natural, precum
ştim. Dacă, deodată cu mirosirea bucăţii de carne, facem ca acest
câine să audă un anumit ton, sau să vadă o anumită coloare, sau
să simtă o anumită apăsare pe corp, şi după repetarea de mai multe
ori a acestui experiment, suprimăm mirosul cărnii, lăsând să se
audă numai sunetul, sau să se vadă numai coloarea, sau să se simtă
apăsarea, — ce constatăm ? Constatăm că salivaţia se produce în
acelaşi fel, adică în aceeaşi compoziţie de secreţie, ca şi cum ar fi
fost prezentată şi bucata de carne cu mirosul ei. Reflexul natural
al salivaţiei, delà mirosul de carne, se produce astfel după sunet,
după coloare, sau apăsare, fără nicio pregătire, sau mijlocire a con­
ştiinţei. Experimentatorul a izbutit să provoace un reflex natural,
schimbându-i totuşi cu desăvârşire condiţiile de producere. Sali­
vaţia, potrivită la mirosul cărnii, se produce acum arbitrar, după
sunet, coloare sau apăsare. Dacă în locul bucăţii de carne, se pre­
zintă câinelui o bucată de zahăr, care provoacă o salivaţie de com-
poziţie secretivă deosebită (fiindcă fiecare aliment este însoţit
de o salivaţie a sa specifică) şi repetăm din nou experimentul
de mai sus, ce constatăm ? Constatăm din nou că, după suprimarea
bucăţii de zahăr, câinele răspunde la sunet, la coloare sau la
apăsare, cu salivaţia potrivită zahărului şi nu cărnii. Prin urmare,
pe drumuri neumblate încă, deoarece în viaţa lui câinele n'a răs­
puns cu reflexul salivaţiei la sunete, la colori şi la apăsări, experi­
mentatorul a dotat câinele cu reflexe pe care acesta nu le-a practicat
în trecutul lui. Toate aceste reflexe, condiţionale cum le numeşte
Pavlov, sunt de fapt asocieri care se petrec sub pragul conştiinţei,
în substratul inconştient. D e aceea Pavlov le şi atribue mecanicei
scoarţei cerebrale. Pe baza lor se poate organiza dresajul anima­
lelor şi până la un punct educaţia omului, fără a fi nevoie de intuiţia
ideilor simple, cum credea asociaţionismul.
Reflexele condiţionale, ca şi noţiunile, pomenite mai sus,
de inconştient, de ereditate şi de diferenţieri tipice, au silit pe
psihologi să-şi schimbe metoda de lucru. Vechea concepţie intelec-
tualistă, după care conştiinţa omului şi-ar avea stările dinlăuntrul
său, verificate prin percepţia simţurilor şi apoi ordonate în aso­
ciaţii, întocmai cum se cere unui magazin de comerţ să-şi aibă
toate mărfurile inventariate şi aşezate după specialitatea lor în raf­
turi, nu se mai putea susţine. Trebuia o concepţie care să lase drum
liber ipotezelor de lucru, aşa cum se obişnueşte în toate ştiinţele
experimentale. O asemenea concepţie stă, drept normă, psihologiei
noi, numită psihologie de adâncime (Tiefenpsychologie, Schich-
tenpsychologie). Pentru această psihologie, natura faptelor sufle­
teşti se defineşte inductiv din cercetări experimentale, iar nu
deductiv din convingeri subiective interne, oricât ar părea de
evidente aceste convingeri. Conştiinţa omenească, după noua
concepţie, pentru a da şi acesteia o ilustrare aşa cum am făcut
cu aceea intelectualistă, departe de a fi magazinul în care stările
sufleteşti stau etichetate şi ordonate, este, din potrivă, ca ogorul
cultivat, în care fertilitatea naturii întregi se adaogă la sămânţa
aruncată de muncitor, pentru a-i da acesteia creştere şi rod. Faptul
sufletesc, după psihologia de adâncime, începe să existe nu prin
intrarea lui în conştiinţă: el există, ca fapt sufletesc, de când
răsare din adâncul organismului omenesc; intrat în lumina con­
ştiinţei, el a u face decât să se întregească în unităţi funcţionale noi,
 cerute de viaţa socială în mijlocul căreia este destinat să se actua­
lizeze. Unităţile funcţionale: atenţia, voinţa şi eul, în primul rând,
după forma şi gradul lor de intensitate, determină conştiinţa, de
care se va bucura faptul sufletesc. Acelaşi fapt sufletesc este când
mai conştient, când mai puţin conştient, când cu totul inconştient,
după c u m cer unităţile funcţionale în care el intră. Conştiinţa
nu este o substanţă, identică cu sine însăşi şi continuă, ci este o
simplă stare însoţitoare, sau martoră, c u m s'a zis, a unui proces
care trece prin diferite faze. Este când mai plină, când mai
secătuită, când mai luminoasă, când mai întunecată, după c u m
este şi procesul vieţii sufleteşti pe care-1 însoţeşte. Rolul conştiinţei
este să lumineze aceea ce există, iar nu să creeze; creaţiunile ei îşi
au origina în straturile adânci ale vieţii însăşi.
P u n â n d legătură între conştiinţă şi straturile adânci ale vieţii,
psihologia nouă rupe definitiv cu vechea credinţă că originea
actelor de conştiinţă stă numai în elemente asemănătoare l o r :
« Similia similibus »; « L u m i n ă din l u m i n ă » . Actul de conştiinţă
poate izvorî din funcţiuni fiziologice, aşa c u m şi creşterea plantei
se întreţine din minerale.
Cu această nouă definiţie despre conştiinţă, psihologia nouă,
sau psihologia de adâncime, şi-a inaugurat delà începutul seco­
lului nostru o metodă nouă de lucru. Vom vedea, de îndată, foloa­
sele pe care această nouă definiţie le aduce studiului vocaţiei.
2 . Sau, pentru a fi prudenţi, ne corectăm şi zicem, ca de r â n d u l
trecut, pe care « le va aduce » studiului vocaţiei, căci pentru m o m e n t
ele nu s'au produs încă. Şi nu s'au produs, fiindcă adâncul sufle­
tesc, sau inconştientul, încorporat acum în domeniul psihologiei,
este încă prea p u ţ i n cunoscut, pentru ca pe baza lui vocaţia
să-şi găsească o explicare. Psihologia nouă, prin noile sale metode,
eliminând vechea concepţie intelectualistă, p u n e studiul vocaţiei
pe o cale ştiinţifică; dar ca să-i dea totdeodată îndrumare şi un
ajutor eficace, de aceasta este încă departe. Ea însăşi este deabia
la începutul cercetărilor asupra acestui adânc al sufletului. D e
aci înainte, începe şi la ea m u n c a cea grea şi migăloasă, care va
trebui să aibă două părţi. O parte critică, şi o parte pozitivă. In
partea critică, psihologul va t r e b u i să-şi netezească drumul, ale­
gând dintre numeroasele concepţii, sub care este acoperită p â n ă
astăzi realitatea inconştientului, pe acele parasitare, pe care să le
dea la o parte şi să reţină pe acelea care-i pot servi, ca ipoteze
de lucru. După această parte critică va veni apoi cea positiva.
Partea critică este în curs, departe şi ea de a fi sfârşită. Căci con­
cepţiile parasitare, stând mai toate pe vechiul intelectualism, au
rădăcini puternice; şi cu greu pot fi date la o parte. Gonite pe
poarta din faţă, ele revin pe poarta din dos. Omul modern crescut
în şcoala lui Plato şi Descartes, nu se poate deprinde cu înţelesul
exact al inconştientului. Deşi-1 numeşte inconştient, adică fără
analogie cu conştientul, şi deşi inconştientul prin definiţie nu se
mai deosebeşte de funcţiunile sistemului nervos adică de materie,
pentru omul modern totuşi el este un fel de conştient în larvă;
este un ce neformat, dar plin de potenţialităţi formative; în sfârşit,
tot un conştient, dar ascuns. Cum fetele nemăritate, urmând unei
vechi credinţe, în miezul nopţii spre anul nou, se uită în plumbul
topit de pe fundul farfuriei crezând că vor vedea în el chipul
aceluia cu care se vor însoţi, tot astfel mulţi, din aşa zişii intelec­
tuali, cetesc în fundul inconştientului tot felul de prognosticuri
pentru destinul popoarelor şi al indivizilor. Dorinţa de a profetiza
este mai tare de cum este dorinţa de a se documenta.
De aceea, studiul inconştientului îşi face drum, cu multă greutate,
în spiritul unei psihologii de adâncime. Singurele rezultate sigure,
de care acest studiu s'a putut folosi până acum, sunt acelea refe­
ritoare la constituirea tipurilor biologice şi a tipurilor rasiale
printre oameni. In constituirea acestor tipuri, sunt folosite toate
cunoştinţele pe care le avem deocamdată asupra dispoziţiilor
ereditare şi asupra aptitudinilor cu care indivizii şi popoarele vin
pe lume. Studiul vocaţiei, bine înţeles, pe baza acestor rezultate
îşi face drum cu mare greutate. Căci la el, pe lângă folosirea
ce trebue făcută de tipuri, se mai adaogă şi multe alte documen­
tări de ordine socială. Cere, precum am mai spus, o muncă grea
şi migăloasă. Acela care se va decide pentru un asemenea studiu,
va trebui să cerceteze, în deaproape, legătura dintre manifestările,
care constituesc vocaţia şi antecedentele lor organice. El va trebui
să observe şi să compare manifestările pe care le prezintă vocaţia,
la diferitele tipuri profesionale, culturale si rasiale; apoi adâncin-
du -se în structura acestor tipuri, să deosebească aceea ce este
ereditar de aceea ce este dobândit în cursul vieţii, ca pe urmă
să-şi lămurească plusul de originalitate, adus cu sine pe lume
de exemplarul pe care-1 cercetează, pentru ca, în sfârşit, să poată
afirma că studiul său este pus pe o bază temeinică. Şi cu aceasta
munca lui nu este încă la capăt. D e aci înainte, rămâne să-şi coor­
doneze constatările făcute sub o ipoteză ştiinţifică fericită, care,
verificată şi găsită în conformitate cu constatările, să poată fi
socotită ca adevăr. Cale lungă şi grea. Caracterizarea manifestărilor
din constituţia unei vocaţii cere, pe lângă o pregătire serioasă,
un dar special de intuiţie, din partea psihologului. Pentru a
o duce la bun sfârşit, nu este destul ca psihologul să folosească
documentările adunate de alţii, ci trebue el însuşi să întreprindă
măsurători pe teren şi calcule statistice, care de multe ori nu se
pot face decât în echipe de colaboratori. Metoda psihologică de
adâncime, cu un cuvânt, este plină de promisiuni, dar cu succes
nu o pot aplica decât psihologii formaţi într'o severă disciplină
ştiinţifică. Condiţie greu de realizat în atmosfera Europei de astăzi,
atât de încărcată cu preocupări străine celor ştiinţifice.
D e aceea studiul vocaţiei n'a putut să folosească aşa de îndată
de pe urma înlăturării concepţiilor intelectualiste din psihologie.
Dar el totuşi a pornit din loc. N u s'au întreprins deadreptul şi
pe o scară întinsă cercetări asupra vocaţiei propriu zise, în schimb
s'au organizat cercetări asupra aptitudinilor cerute diferitelor
profesiuni şi, pe baza rezultatelor dobândite prin aceste cercetări,
s'au înfiinţat birouri de orientare profesională. S'a început cu studiul
manifestărilor delà periferia vocaţiei propriu zise, cu aceea ce este
de folos practic imediat, şi negreşit prin aceasta nu s'a făcut o
greşeală. Cercetarea aptitudinilor profesionale pregăteşte, în multe
privinţe, pe aceea a geniului vocational ; din punct de vedere tehnic,
ea este chiar o pregătire necesară. In mod natural cunoştinţa
rolului, pe care îl au oamenii de vocaţie în istoria unui popor,
este anticipată, într'o oarecare măsură, de cunoştinţa productivi­
tăţii care se obţine prin orientarea oamenilor cu aptitudini potri­
vite fiecărei profesiuni.
D e aceeaşi greutate este legată aplicarea metodelor ştiinţifice
în toate problemele în care adâncul sufletesc, sau inconştientul,
are un rol principal, aşa cum îl are în problema vocaţiei. Destinul,
etnicul, autohtonismul, fenomenul religios şi cultural, misticismul
omului primitiv, diferenţierile de rasă şi cultură etc., ca subiecte
de studiat, cer investigaţii numeroase şi migăloase. înainte de
orice, studiul lor nu poate fi măcar început fără prealabile cerce­
tări asupra popoarelor puse în cauză, din punct de vedere antro­
pologic, psihologic şi social. Cu cât prezentul este mai bine cuno­
scut, cu atât şi ipotezele care se fac asupra viitorului sunt mai
uşor de controlat. Altminteri, avem riscul de a lua simplele
noastre dorinţe drept realitate, şi a face apoi afirmaţii fără valoare
ştiinţifică.
D e toate aceste consideraţii au ţinut seamă, desigur, psihologii
specialişti, cari s'au abţinut, atât în problema vocaţiei, cât şi în
problemele înrudite acesteia, delà generalizări îndrăzneţe. Ei s'au
mulţumit să arate importanţa acestor probleme, din punct de
vedere pedagogic şi cultural; iar în ceea ce priveşte rezolvarea
lor, s'au mărginit să le pregătească drumul prin precizări de
metodă. Au preferat să colaboreze la rezolvarea acestor probleme,
mai mult criticând erorile din afirmaţiile îndrăzneţe, decât îndem­
nând la înmulţirea acestora. Ei şi-au dat seama că, în ştiinţă,
ca şi în toate îndeletnicirile omeneşti, graba strică treaba.
Rezerva păstrată de psihologii specialişti nu a servit însă ca
exemplu pentru toată lumea. Publiciştii în ale politicii; literaţii
de tot felul ; filosofii diletanţi şi mai ales poeţii au văzut în orizontul,
pe care psihologia de adâncime îl deschide înaintea acestor pro­
bleme, o ocazie bine venită pentru a da curs liber imaginaţiei.
Pentru ce civilizaţia mediteraneană se deosebeşte de cea nordică
europeană; pentru ce germanul se deosebeşte de latin şi de slav;
românul, pentru ce are actualitatea sufletească pe care o are,
şi de ce este el ortodox şi nu catolic, sau protestant; pentru ce există
popoare cu meniri istorice măreţe şi altele n u ; pentru ce omenirea
are cultură şi animalele nu; iar înlăuntrul culturii, pentru ce
diferitele activităţi sufleteşti sunt, la un popor, legate de deal,
vale, la alt popor de stepă, şi la altul de întinsul m ă r i i . . . toate
aceste întrebări, şi alte multe la fel, care sunt evitate de psihologul
de specialitate, sau atinse numai în treacăt, formează temele de
predilecţie ale multor articole de revistă şi chiar ale multor volume.
Din întunecimea inconştientului, ca din plumbul topit, în miezul
nopţii spre anul nou, ies imagini clare care nu mai lasă îndoială.
La toate întrebările de mai sus răspunde inconştientul, cu o sigu­
ranţă care, delà dogmatismul medieval, aproape că dispăruse din
tradiţia europeană. In entitatea inconştientului sunt prefigurate
 toate manifestările conştiente de mai târziu. D i n adâncul amintirii,
Plato a scos adevărul, şi amintirea avută în vedere d e Plato este
numai ia suprafaţa adâncului sufletesc; de ce, dacă scoborînd
până jos în acest adânc, până la fundul lui de întunecime, n u s'ar
da de soluţiile t u t u r o r problemelor? Migăloasele cercetări ale
psihologului de specialitate sunt doar simple supravieţuiri ale
unei pedanterii, obişnuită la omul de ştiinţă. Cugetătorul dotat cu
imaginaţie n'are să ţină seamă de ele. Este de ajuns să aibă
inspiraţie; metoda d e ' c e r c e t a r e nu contează.
Şi astfel, de câţiva ani asistăm la difuzarea unei bogate literaturi,
cu conţinut poeto-filosofic, în care toate problemele mari delà
ordinea zilei s u n t soluţionate în orizontul deschis de psihologia
de adâncime, fără să fie însă susţinută pe metoda de lucru a acestei
psihologii. O orientare în această literatură poeto-filosofică este
greu de dat, fiindcă produsele ei nu se continuă delà u n autor
la altul, în felul lucrărilor ştiinţifice, d u p ă anumite criterii obiec­
tive, ci după inspiraţii personale; ele sar delà o direcţie la alta,
şi de pe u n teren de activitate culturală pe altul, d u p ă autor şi
împrejurări. O clasificare fără pretenţie de orientare, p u t e m face
totuşi, după p u n c t u l de vedere pe care autorii acestei literaturi
îl au faţă de natura adâncului sufletesc ; comoara pe care ei o exploa­
tează în m o d aşa de fecund. Această clasificare este chiar bine­
venită înainte de a ne u r m a studiul asupra vocaţiei.
Adâncul sufletesc, sau inconştientul, care p e n t r u autorii
noştri are toate posibilităţile, chiar şi posibilitatea de a fi mai
clar-văzător decât conştientul, poate fi împărţit pe etaje. Noua
psihologie vorbeşte ea însăşi de etaje. V o m vedea însă, m a i la vale,
1
că, în spiritul psihologiei noi, etajele nu t r e b u e înţelese ca proiectate
în spaţiu, ci ca proiectate în t i m p ; păstrăm totuşi împărţirea, fiindcă
ea este în spiritul autorilor de care ne o c u p ă m . î n t r ' u n etaj, să-i
zicem mai de sus, apropiat de conştiinţă, ar putea fi aşezate faptele
propriu zis subconştiente, imaginile amintirii, de care s'a ocupat
aproape exclusiv psihologia intelectualistă. Sub acest etaj, ar veni
apoi altele multe, care se coboară din ce în ce mai m u l t în sub­
solul conştiinţei. I n acestea dispar imaginile care ne amintesc pe
acelea ale conştiinţei şi avem numai stări informe; larve care
pândesc să iasă la lumină. Această împărţire pe etaje îndrumează
spre clasificarea căutată. D i n t r e autorii noştri, unii se mulţumesc
cu explorarea etajului de sus; alţii, cu explorarea etajelor de jos;
si în sfârşit alţii, cei mai curajoşi, se plimbă prin toate etajele.
In etajul de sus al inconştientului se păstrează încă asemănări
cu lucrurile din lumina conştiinţei. In primul rând se păstrează
cadrul intuitional. Cu ceva înflorituri aduse intuiţiilor de spaţiu,
timp, mişcare, unitate, cantitate etc., inconştientul poate fi folosit
pentru multe din explicările, de care simte atâta nevoie viaţa
culturală şi istorică a omenirii. Mai greu este cu inconştientul
din etajele de jos. Aci asemănările aproape că nu există şi vor trebui
deci găsite punţi de trecere. Autorii noştri le-au şi găsit, încă din
belşug. Stările informe ale inconştientului au izbutit pe aceste
punţi să devină ursitoarele destinului omenesc, prin o măiestrie
de argumentare, care întrece dialectica lui Plato.
Şi acum să vedem rezultatele.
Delà autorii din prima clasă, avem soluţionate problemele,
înşirate mai sus, pe bază de intuiţie. In adâncul sufletesc
s'ar fi aflând, după ei, matricea unui spaţiu, a unui timp, a
unei tensiuni ascendente sau descendente, a unor categorii, în
sfârşit, abisale, din care omenirea nu poate ieşi. Aşa numitele
forme sau stiluri de cultură sunt expresiunea pe care o ia viaţa
omenească în urma trecerii ei prin această matrice • a inconştien­
tului. D e ce această matrice nu se confundă cu însăşi structura
întregului ritm al cosmosului, nu ni se spune; cu toate că o raţiune
nu este să ne oprim în scoborîrea etajelor până să dăm de materie.
Iată şi diferitele soluţii. « Spaţiul pelasgic », pentru a explica dife­
renţierea civilizaţiei mediteraneene de celelalte civilizaţii asiatice;
« spaţiul galic » şi « spaţiul gotic », pentru a explica diferenţierea
de caracter între poporul francez şi popoarele germanice ; « spaţiul
românesc », pentru Români, şi tot aşa diferite alte structuri de
spaţiu, pentru fiecare popor. In loc de spaţiu se poate pune timpul,
cu aceeaşi îndreptăţire, sau mai bine zis, cu aceeaşi lipsă de îndrep­
tăţire. O fericită inspiraţie este de ajuns. Toate aceste soluţiuni
fundate pe intuiţia spaţiului nu sunt luate drept simple ipoteze,
pentru a fi în urmă verificate prin fapte; ci sunt simple profeţii.
De intuiţii inventate se serveşte şi ştiinţa, dar numai când intuiţia
inventată este verificată la lumina faptelor reale. Astfel spaţiul
cu patru şi mai multe dimensiuni este un spaţiu abstract, inventat
de ştiinţă şi încă de ştiinţa matematicei, cea mai exactă dintre
ştiinţe, dar nu ca o matrice născătoare de fapte, ci ca o ipoteză
cerută de explicarea faptelor naturii şi confirmată de experienţă.
El este o ipoteză chemată ca să coordoneze aspectul mecanic al
naturii, după ce acest aspect a fost cu deamănuntul studiat şi ex­
plicat prin legile de mecanică cerească şi de fizică. El nu vine
în contradicţie cu spaţiul cunoscut din intuiţie, ci acesta din urmă
i se subordonează lui ca o varietate. Legile faptelor naturii, cuno­
scute ştiinţei înainte de construirea spaţiului cu mai multe dimen­
siuni, nu devin caduce de aci încolo, ci din potrivă devin mai bine
sistematizate pentru viitor. Se întâmplă oare acelaşi lucru şi
cu spaţiul galic sau gotic ? Care este coordonarea pe care vreunul
din aceste spaţiuri o aduce cunoştinţelor despre cultura şi literatura
poporului francez şi poporului german, dobândite până acum ?
Credem că este inutil să mai insistăm. Spaţiul cu mai multe dimen­
siuni este o completare cerută de ştiinţă, pe când felurimea de
spaţiu, întâlnită mai sus, este o simplă producţie de imaginaţie.
D e aceea, odată definit, spaţiul cu patru dimensiuni a şi intrat
în domeniul comun al ştiinţei şi este utilizat de toţi specialiştii
cu acelaşi înţeles şi cu acelaşi scop, pe când spaţiul, numit: pelasgic,
galic, nordic, gotic, e t c . . . . este proprietatea literară particulară
a acelui care 1-a inventat şi nu este utilizat decât de acesta.
Autorii din clasa doua, au o muncă mai grea de făcut, dar în
schimb terenul pe care ei lucrează este bogat în motive poetice.
Psihiatrul vienez Sigmund Freud a încercat, cu câţiva ani în urmă,
să explice primele începuturi ale artei şi ale cultului religios în
omenire ca fiind simbolizări provocate de manifestările înăbuşite
ale instinctului sexual, care ar fi zăcând în etajele cele mai de jos
ale adâncului sufletesc. încercarea lui a deşteptat multă curio­
zitate, la început, dar curând apoi a fost găsită ca fiind prea pro­
zaică. Astăzi instinctul sexual, libido, nu mai inspiră cercetări
noi în aceasLă direcţ'e. Martin Heidegger a propus în loc de libido,
groază. In adâncul sufletesc al omului ar fi înfipt, delà aruncarea
acestuia în existenţă, complexul emotiv al groazei. Pen ru a tem­
pera acest complex, omul şi-a creat lumea care-1 înconjoară.
Dar de ce groaza şi nu tendinţa spre mister, care este tot aşa de
profundă ? D e ce tendinţa spre mister şi nu nostalgia pentru para­
disul pierdut? D e ce nostalgia, şi nu dorinţa egoistă de a fi în
viaţă, Maia sau iluzia deşartă, de care ne vorbesc înţelepţii din
vechia Indie ! Autorii din a doua clasă nu recurg la intuiţii, fiindcă
în etajele de jos ale inconştientului orice formă a dispărut; aci
totul este în gestaţie intra-uterină, fără o formă precisă, gata numai
să primească orice formă. Aci este starea pe care o cunoaşte poetul
din sinea sa însăşi, în momentele când inspiraţia lui prinde să ia
o formă. Ceva nebulos la început, apoi din ce în ce mai precis,
până ce, în sfârşit, un simbol fericit dă deslegarea aşteptată şi poezia
porneşte. Este starea la care s'a gândit şi marele poet Goethe,
când în cursul voiajului său în Italia îşi nota convingerea că
între creaţia lumii şi creaţia unei opere de artă este o perfectă
asemănare; că la baza uneia şi a alteia prezida aceeaşi lege de
metamorfoză, acelaşi înţeles. Toate în definitiv sunt simple sim-
boale, dacă ştii din ce punct de vedere să priveşti. Aceeaşi lume,
după schimbarea de atitudine, apare când sub un aspect u m o ­
ristic, când sub un aspect de mister, când sub un aspect tragic.
Punctul de vedere este totul. Poetul vede în lume un pretext
de simbolizare; misticul, un pretext de extaz; iar omul de acţiune,
un pretext de a se încorda la luptă. Relative sunt, aşa dar, părerile
omeneşti. Cum de n'ar fi atunci şi acelea asupra inconştientului?
Şi cu ce drept, atunci, am împiedeca pe cineva să-şi exprime
părerea ?
Plecând delà impresia sa personală că instinctul erotic deter­
mină vieaţa omului, Sigmund Freud a făcut din inconştient un
fel de carceră pentru acest instinct; o carceră însă nu prea bine
păzită, fiindcă instinctul erotic izbuteşte la el prea deseori să scape,
şi să-şi facă de cap, vorba Românului. El turbură visele; face pe
om de râs, prin fel de fel de necuviinţe, pe care i le strecoară
în vorbire; ba, ceea ce este mai neplăcut, se furişează până şi în
exprimarea celor mai nobile sentimente artistice şi religioase,
transfigurându-se în imagini de artă şi în ritual de religie. In locul
instinctului erotic, am văzut că alţi autori găsesc alte stări sufle­
teşti. Dar cu toată înlocuirea operată, metoda de lucru rămâne la
toţi aceeaşi. Larvele informe din inconştient izbutesc să se
îmbrace în forme şi să se întindă peste tot, graţie puterii magice
a simbolului. Dacă n'ar fi această putere magică a simbo­
lului, conţinutul întunecat al inconştientului, din etajele de jos,
nu s'ar putea transfigura şi sublima în manifestările culturii
noastre.
 3. Toate aceste explorări în câmpul inconştientului p o t fi,
bine înţeles, foarte frumoase, ca teme literare; dar pentru studiul
vocaţiei sunt cu desăvârşire fără folos. î n t r ' o privinţă, ele sunt
chiar păgubitoare. Poezia când este făcută cu talent, n u poate
fi îndeajuns de preţuită. D a r abuzul de poezie, şi mai ales amestecul
poeziei în tot felul de explicări, istorice, culturale, politice, sociale
şi mai ales religioase, este o adevărată boală. E a bagatelizează solu­
ţionarea problemelor mari, fiindcă deprinde publicul cu argumentări
necontrolate. Poetul profetizează, n u convinge. Profeţiile lui sunt
simple expansiuni lirice, care trăiesc după o zi pe alta. C u ase­
menea poezii n u se rezolvă ceva, ci numai se distrage atenţia delà
probleme grave, dintre care unele sunt tocmai la ordinea zilei
de astăzi.
Ce ar putea, în adevăr, explica din activitatea omului de vocaţie,
cunoştinţa u n u i inconştient din care pornesc, ca nişte fluturi
de primăvară, motive de simbolizare şi de sublimare ? N i m i c de
seamă. Doar ilustraţii originale, pentru inspiraţiile viitoare ale
u n u i poet. P e n t r u explicarea activităţii omului de vocaţie, este
necesară o explorare asupra inconştientului, făcută pe o bază
exclusiv ştiinţifică. Pe aceasta a şi început-o psihologia cea nouă,
p r e c u m am văzut mai sus. Această explorare se îndreaptă, în primul
rând, spre fixarea tipurilor biologice, psihologice şi rasiale. La
fixarea acestor tipuri, n u este loc pentru poezie. Psihologul, ca
să le descopere, are nevoie de o observaţie îndelungată şi de toată
instrumentaţia obişnuită omului de ştiinţă. Căci tipurile acestea
există, ca o dură realitate, în t r u p u l şi sufletul fiinţei omeneşti,
însă n u conturate gata pentru orişice privire, ci numai pentru
privirea aceluia care a învăţat c u m să le găsească. Ele n u sunt
x
statice, ci structuri dinamice ) ; realitatea lor stă în raporturi
d e energie, n u î n forme externe. O parte d i n munca ce t r e b u e
făcută pentru descoperirea acestor tipuri, este de pe acum gata.
Rezultatele ei sunt chiar folosite în publicaţiile practice ale psiho-
tehnicei, p e n t r u orientarea profesională, p e n t r u îndrumarea insti­
tuţiilor şcolare şi pentru organizarea muncii naţionale în genere.
Aceste rezultate vor fi sporite î n viitor, î n u r m a schimbărilor

x
) v. Monakow a insistat în deosebi asupra dinamismului stărilor sufleteşti
(Die Lokalisation im Grosshirn).
politice pe care le va aduce în Europa actualul război ( 1 9 3 9 — 1 9 4 1 ) -
Este de prevăzut, că în Europa de mâine interesul pentru tipologia
umană va fi în creştere şi că pe această tipologie se va încerca apla­
narea conflictelor izvorîte din ideologia naţionalismului actual.
In cadrul cercetărilor întreprinse pentru fixarea tipurilor
omeneşti, activitatea omului de vocaţie este pusă la un loc cu toate
celelalte activităţi profesionale. In Statele-Unite ale Americei de
Nord, termenul de aptitudine profesională se confundă chiar cu
acela de aptitudine vocaţională. Totuşi confuzia este numai apa­
rentă. Intre activitatea profesională şi activitatea vocaţională există
o deosebire, pe care toată lumea o recunoaşte, fiindcă ea se impune
din experienţă. Deosebirea recunoscută de toată lumea este
aceasta: activitatea profesională se pregăteşte prin şcoală; toate
şcolile pregătesc profesionişti în diferite specialităţi; activitatea
omului de vocaţie vine însă delà natură; şcoala nu o pregăteşte,
ci în cazul cel mai bun îi înlesneşte apariţia. Această deosebire
recunoscută de toată lumea justifică, nu numai separarea vocaţiei
de profesiune, dar şi adoptarea unei metode deosebite de cercetare
pentru vocaţie. Activitatea profesională nu cere o cercetare în
adâncul personalităţii aceluia care o exercită, fiindcă ea nu este
proprie acestuia numai, ci este oarecum tipică, potrivită la mai
mulţi. Cercetarea ei se poate mărgini la cercetarea aptitudinilor
caracteristice profesiunilor de o anumită specialitate, fără să ţină
în seamă originalitatea proprie fiecărui profesionist. D e altminteri,
numai în chipul acesta este cu putinţă pregătirea profesioniştilor
în şcolile publice. Dacă s'ar ţine în seamă originalitatea fiecăruia,
şi s'ar îndruma după ea pregătirea, atunci ar trebui pentru fiecare
profesionist o şcoală separată. Aceasta însă, nu a venit nimănui
în gând să o ceară. Profesionistul se pregăteşte în şcoală la fel cu
toţi aceia din specialitatea lui ; iar originalitatea, dacă o are, rămâne
să se pună în valoare, după împrejurări. Aceasta este tocmai de
regulă la omul de vocaţie. Pentru originalitatea omului de vocaţie
nu există şcoală de pregătire; pregătirea acestei originalităţi vine
delà natură; iar delà şcoală, vine numai înlesnirea de a o pune în
valoare. In şcoală omul de vocaţie învaţă cum să-şi tălmăcească
adâncul sufletesc în acte şi vorbe pe înţelesul tuturor.
Bine înţeles rolul şcolii nu este chiar de prisos. Fără el multe
activităţi vocaţionale ar fi pe veci pierdute. Căci şcoala, dacă nu
este o pepinieră de inventatori, este, în schimb, atunci când este
bine organizată, un selector de mare preţ. In ea, când e rău orga­
nizată, tinerii de vocaţie sunt torturaţi şi câteodată nimiciţi; dar,
când e bine organizată, şcoala este izvorul cel mai fecund al rege­
nerării unui popor, fiindcă în ea tinerii de vocaţie sunt aleşi şi
încurajaţi în începuturile activităţii lor.
D e aceea pentru conducătorii unei asemeni şcoli, bine orga­
nizate, studiul vocaţiei este o datorie faţă de viitorul neamului.
In ce consistă inconştientul, pe care omul de vocaţie se sprijină
pentru a ajunge la o activitate deosebită de aceea a profesionistului
obişnuit? Este oare inconştientul de mai multe feluri?
Desigur, inconştientul este de mai multe feluri, căci inter­
venţia lui se afirmă în tot felul de activităţi. Iată, în exemplele urmă­
toare. Când vorbim, atenţia noastră nu se îndreaptă asupra fie­
cărui cuvânt întrebuinţat, căci cuvintele vin delà sine de sub
pragul conştiinţei, şi de atenţie nu avem nevoie decât pentru
a le corecta cursul, în caz când este greşit, aşa cum şi la mers
nu ne aducem aminte de mişcările picioarelor, .decât când facem
un pas greşit. Aci avem un fel de inconştient, de care se serveşte
toată lumea. Alt inconştient este acela care stă gata să ne înlesnească
actele de voinţă şi dexterităţile instrumentale. Orice hotărîre,
tradusă în fapt de voinţă, precum şi orice activitate tehnică se spri­
jină pe deprinderi inconştiente. Inconştientul susţine apoi obi­
ceiurile cărora ne conformăm cu toţii, acei crescuţi în aceeaşi
tradiţie. Inutil să mai enumăr exemple; căci toată lumea ştie
rolul inconştientului, fie că despre acest rol a învăţat în şcoală,
fie că a învăţat să-1 cunoască din experienţa proprie.
Dacă inconştientul intervine în tot felul de activităţi sufleteşti ;
dacă fără el nu putem gândi, nu putem vorbi; nu putem stăpâni
instrumentaţia muncii, ba nici chiar mersul automat al picioarelor;
nu putem nici duce o viaţă comună cu semenii noştri, — atunci de
bună seamă el este de natură diferită, după rolul pe care are de
îndeplinit. Căci nu poate fi unul şi acelaşi inconştient, atât la gândire,
cât şi la vorbire, cât şi la tehnica muncii, cât şi la practica obiceiu­
rilor. . . Şi dacă natura lui este diferită, după rolul pe care-1 are
de îndeplinit în activitatea omenească, atunci, cum această acti­
vitate omenească se poate clasifica în tipuri, urmează că şi natura
lui se poate clasifica în tipuri. U n tip de inconştient pentru mersul
 automat al picioarelor, alt tip pentru deprinderile de muncă;
alt tip pentru susţinerea obiceiurilor şi aşa mai departe, cu fie­
care rol ce are de îndeplinit.
Cu toate acestea, de tipurile pe care le poate avea inconştientul
s'a vorbit foarte puţin până acum; chiar în psihologia nouă, unde
toate cercetările se învârtesc în jurul problematicei tipurilor, nu
găsim aproape nimic relativ la tipurile inconştientului. Majoritatea
psihologilor, alături de literaţii şi de publiciştii diletanţi, vorbesc
de inconştient, ca de un grup unitar de manifestări, avându-şi
substratul său aparte; ba şi destinul său propriu, de multe ori
în conflict cu acela al persoanei în care ospitează.
De unde vine această piedică pusă în calea unui adevăr, care
ar trebui să fie recunoscut fără lungi raţionamente?
Vine dintr'o înrădăcinată iluzie care face pe om să considere
viaţa sufletului său, ca petrecându-se într'un fel de spaţiu interior,
opus spaţiului exterior în care se petrec faptele naturii. Cum avem
iluzia soarelui, care se mişcă pe cer în jurul nostru, ca şi cum
pământul ar fi fix şi nu soarele ; iluzie pe care nu o putem corecta,
orişicât am fi convinşi de adevărul contrar ; tot aşa este şi cu iluzia
interiorităţii faptelor sufleteşti. Ele ne apar ca desfăşurându-se
într'un spaţiu interior nouă, deşi despre acest spaţiu interior
n'avem idee cum este. Este interior, şi atâta. N'are nici dreapta,
nici stânga. Pare să aibă o adâncime, dar o adâncime care nu se
poate măsura. Această adâncime nu este spaţială, ci este în timp.
Iluzia însă o dă, ca fiind în spaţiu.
Această iluzie a interiorităţii sufleteşti este aşa de puternică,
încât limbajul stă sub stăpânirea ei; nu putem descrie cât de
puţin faptele sufleteşti fără ca să o implicăm. Iluzia mişcării
soarelui pe bolta cerească o eliminăm pentru inteligenţă, în mod
trecător, prin construirea unui aparat care să ne redea adevăratul
raport dintre pământ şi soare, dar aceasta o putem face fiindcă
atât soarele cât şi pământul pot să-şi aibă o reprezentare fizică
în aparat; iluzia interiorităţii, însă, nu o putem verifica prin aparat.
Pentru eliminarea ei rămâne numai raţionamentul abstract. D e
aceea, de cele mai multe ori, psihologul renunţă la eliminarea ei
directă, mulţumindu-se să-i aducă corectarea la sfârşit, aşa cum
procedează totdeauna omul de ştiinţă cu eliminarea erorilor de
înregistrare.
 In chipul acesta am procedat şi noi. A m întrebuinţat termeni
de interior, de adânc, de etaje, fiindcă fără aceşti termeni nu s'ar
fi putut înţelege direcţia nouei psihologii, în deosebire de vechea
psihologie intelectualistă. Este momentul acum să aducem corectura
necesară, pentru ca aceşti termeni să fie înţeleşi aşa cum trebue.
Viaţa sufletească este o trăire ce se desfăşoară în ordinea tim­
pului, în afară de orice determinare spaţială. Faptele ei prin
trecerea din conştient în inconştient, şi din inconştient în con­
ştient, nu schimbă de spaţiu, ci numai de actualitate; sunt înainte,
sau după, în ordinea timpului trăit, iar nu în ordinea spaţiului.
Ordinea timpului trăit este cu totul străină de coordonatele spa­
ţiului; este străină şi de ritmul uniform al pendulului cronometru,
creat de abstracţiunea ştiinţifică: ea este factorul constitutiv al
1
vieţii sufleteşti, sau aceea ce numim destinul vieţii sufleteşti ).
Cine caută o localizare pentru faptele sufleteşti ieşite din con­
ştiinţă, crezând că această localizare este necesară, fiindcă altfel
nu-şi are explicare colaborarea între conştient şi inconştient,
este tocmai ca acela care, la încetarea bruscă a unei dureri de dinţi,
după administrarea unui narcotic tare, se uită prinprejurul său
să vadă unde s'a dus durerea. Când surprindem un asemenea
caz, de durere căutată prinprejur, râdem; nu râdem însă deloc,
când cetim, în scrieri pretinse serioase, că inconştientul zăboveşte
în matrice, de unde aşteaptă la fiece moment să iasă. Iluzia este
totuşi la fel.
Fără îndoială, înlăturarea completă a spaţialităţii interioare
îngreuiază mult înţelegerea raportului dintre faptele sufleteşti.
Inteligenţa noastră este prea obişnuită cu înţelegerea bazată pe
intuiţia de spaţiu, aşa că ea este înclinată să o introducă şi acolo
unde n u trebue. Filosoful H . Bergson, tocmai din această cauză,
blamează mijlocirea inteligenţii şi ridică, în schimb, în valoare,
înţelegerea directă prin instinct, care este mai potrivită cu natura
intimă a vieţii sufleteşti. Greutatea, în tot cazul, nu se poate
tăgădui.
înlăturând spaţialitatea interioară, dispare şi motivul de a ţine
inconştientul separat, pentru a face din el un demon redutabil în

*) Mai pe larg asupra caracterelor timpului trăit, în deosebire de timpul

cronometric abstract, scrierea noastră: Timp ţi Destin (Bucureşti, 1940).
destinul vieţii sufleteşti. Inconştientul, sau adâncul sufletesc, se
integrează acum pur şi simplu în totalitatea sufletului, este un
simplu moment de trăire; moment care precedă, sau care urmează
actualităţii conştiente. Sub forma de dispoziţii ereditare, sau pre­
dispoziţii, precedă; sub formă de dispoziţii memoriale, urmează.
Niciun motiv apoi, ca el să nu primească aceeaşi clasificare, în
tipuri, pe care o găsim în toate celelalte manifestări ale vieţii
sufleteşti. Inconştientul nu-şi are un spaţiu sufletesc al său în care
stăpâneşte autonom; ba de unde şi-ar fi exercitând şi comanda,
ci el este numai denumirea unui moment al trăirii vieţii sufleteşti,
moment care n'are raţiune să fie transformat într'o entitate. Fie­
care fapt sufletesc trece prin momente de conştient şi prin m o ­
mente de inconştient, fără ca să-şi piardă unitatea, aşa cum este
cazul de altminteri cu toate faptele organice, când trec prin diferite
faze. In conservarea acestei unităţi, care este curat funcţională,
iar nu spaţială, stă aceea ce s'ar putea numi substanţa lui sufle­
tească.
4. Adâncimea, pe care psihologia de adâncime (Tiefenpsycho-
logie, Schichtenpsychologie) urmăreşte să o studieze la faptele sufle­
teşti, este, aşa dar, nu o adâncime în spaţiu, ci o adâncime în timpul
trăit. Bodicăirile prin camerele obscure ale inconştientului, aşa
cum se obişnuia în primele începuturi ale acestei psihologii, sunt
astăzi lăsate pe seama diletanţilor. Cercetătorii serioşi se îndreaptă
spre studiul genezii şi al diferenţierii vieţii sufleteşti, în legătură
cu viaţa animală şi cu evoluţia culturii. Omul este pentru ea o
făptură, care trebue luată din adâncimea trecutului şi urmărită
apoi prin toate condiţiile de viaţă pentru a-i înţelege diferenţierile
de rasă, de aptitudine la muncă, de originalitate, de obiceiuri
şi de energie voluntară etc., cu care ea se înfăţişează pe suprafaţa
pământului. In această urmărire hotarele dintre conştient şi incon­
ştient, dintre conştient şi faptul fiziologic chiar, nu mai sunt păzite
cu sfinţenie, cum erau păzite de vechea psihologie intelectualistă,
fiindcă, pentru noua psihologie, făptura sufletească a omului
nu este depăşită prin hotare fixe de mediul în care ea trăieşte,
ci formează împreună cu acesta un circuit de activitate, un torent
de spiritualitate, mai presus de hotare. I n direcţia nouei psihologii,
lucrări în care se afirmă o corespondenţă între forma corpului
şi tipul de caracter al omului, cum este lucrarea lui Kretschmer,
 Kôrperbau und Charakter, nu numai sunt bine primite, dar servesc
şi ca exemplu de imitat. Lucrarea lui Kretschmer a avut numeroase
ediţii şi este tradusă în mai multe limbi. Utilizarea inconştientului
pentru explicarea manifestărilor conştiente este deasemeni pe
primul plan în noua psihologie. Natural, însă, nu pentru a intra
în metafizică, ci pentru a mări sfera cunoştinţelor ştiinţifice.
Cercetările făcute cu această utilizare au dovedit, bunăoară, că
actul convingerii, care s'a crezut totdeauna până acum că se con­
fundă cu însăşi afirmarea existenţei, — « cogito, ergo sum »,
al lui Descartes, — se poate impune totuşi pe cale de sugestiune
hipnotică. Persoana sugestionată inventează motivele pe care le
dă hotărîrii sale, nu din proprie iniţiativă, ci după comanda pe care
a primit-o în timpul somnului hipnotic. D i n rezultatele altor cer­
cetări s'a dovedit, apoi, că dispoziţiile inconştiente care susţin
talentul unei persoane, se păstrează şi dau posibilitate talentului
să se realizeze, chiar dacă persoana a căzut în stare de demenţă.
Astfel sunt pictori, sculptori, muzicanţi etc. cari, deşi demenţi,
sunt în stare să execute partea tehnică a artei lor întocmai ca
artiştii normali. In sfârşit din alte cercetări reiese că rolul incon­
ştientului se exercită şi după legea filogenetică. Astfel s'a observat
că desenul copiilor, din lumea cultă de astăzi, are multe asemănări
cu desenul sălbaticilor. Ar fi dar o corelaţie strânsă între biologic,
inconştient şi conştient. D i n aceste cercetări şi altele multe care
nu sunt de nevoie a mai fi amintite, rezultă nu numai că corelaţia
dintre corp, inconştient şi conştient este foarte intimă, lucru
ce era bănuit de mult, dar că în această corelaţiune conştientul
nu este factorul hotărîtor. El găseşte, în dispoziţiile ereditare
şi în tradiţiile mediului, virtualităţi gata de realizare; rolul său
începe după realizarea acestora. Sau, în alte cuvinte: eul conştient
al unei persoane nu începe să fie un eu propriu personal, decât
după ce el a făcut să retrăiască, prin manifestările sale, eul colec­
tivităţii, din care este născut, dimpreună cu tradiţiile acesteia.
Eul personal vine după eul colectiv ancestral şi după eul tradi­
ţiilor sociale. Morţii sunt mai vii decât viii, a zis de mult un
proverb.
După aceste consideraţii să revenim la problema vocaţiei.
A m spus că activitatea omului de vocaţie este determinată de
dispoziţiile cu care acesta vine delà natură. Dispoziţii delà natură,
precum vedem, au însă toţi oamenii. Ce deosebeşte pe omul de
vocaţie de ceilalţi oameni, şi mai ales de simplii profesionişti,
pentru ca să se vorbească numai despre el, în mod special? U n
singur răspuns se poate da la această întrebare, şi anume urmă­
torul. După cum am lăsat a se înţelege, dispoziţiile pe care le
primeşte fiecare om, prin naştere, delà comunitatea de vieaţă
care 1-a precedat, nu au un caracter pasiv, adică nu constituesc
un capital mort, pe care generaţie după generaţie trebue să-1
târască după ele ; ci ele constituesc un capital viu ; sunt virtualităţile
în curs de a realiza finalitatea comunităţii, în care trăiesc indivizii
şi al cărei destin stă deasupra vieţii indivizilor. In planul de fina­
litate al unei comunităţi, fiecare individ nou născut al ei este chemat
să îmbogăţească dispoziţiile primite delà natură, să lase în urma
sa virtualităţi de valoare mai înaltă; să se dovedească adică per­
fectibil. Dar la această chemare puţini răspund. Cei mai mulţi
repetă activitatea celor dinaintea lor şi continuă deprinderile
fixate de tradiţie. Dispoziţiile lor înăscute sunt turnate în tipare
prea bine încleştate, ca să permită inovaţii. Numai puţini sunt
aleşi, ca să ducă mai departe virtualităţile care vor realiza mai
târziu înălţarea comunităţii. Aceşti puţini sunt oameni de vocaţie.
Este meritul lor, că sunt deschizători de drum şi făuresc pro­
gresul ? Intr'o oarecare măsură, da; dar într'o prea mare măsură nu.
Ei sunt aleşi de destinul comunităţii lor; sunt exemplarele tipice
ale originalităţii imanente acestei comunităţi, şi nimic altceva.
Merite personale au aceia, cari, fără să fie aleşi de destinul comu­
nităţii lor, cu o zestre de dispoziţii obişnuite, prin o muncă stă­
ruitoare se ridică totuşi până aproape de activitatea omului de
vocaţie. Aceştia sunt profesioniştii de elită, formaţi prin şcoli
bine organizate. La înmulţirea acestora lucrează statele conduse
cu prevedere. Căci aceştia se pot înmulţi, pe câtă vreme oamenii
de vocaţie nu se pot înmulţi, ei sunt născuţi, nu făcuţi.
Aceste consideraţii fac să se întrevadă cele două caractere,
care însoţesc activitatea omului de vocaţie: spontaneitatea instinc­
tivă şi desinteresarea. Asupra acestora însă nu mai insistăm, fiindcă
ele au fost tratate pe larg în scrierile noastre anterioare: Persona­
lismul energetic şi Vocaţia. Asupra celui de al treilea caracter:
identificarea omului de vocaţie cu opera sa, voim totuşi să mai
adăogăm câteva lămuriri.
 Se cunoaşte din psihologie, mai ales din lucrările psihologului
francez Pierre Janet, că actele singulare cer o încordată tensiune
psihică. Pe când actele automate vin oarecum de la sine, aşa că şi
bolnavul de voinţă le poate executa, actele singulare: facerea
unei anumite mişcări, pronunţarea u n u i anumit cuvânt etc.,
n u le poate executa decât omul complet normal. Această lege
a tensiunii psihice primeşte în activitatea omului de vocaţie o com­
pletare neaşteptată. Omul de vocaţie execută, în direcţia specia­
lităţii sale, actele cele mai singulare care se pot concepe ; căci numai
pe asemenea acte se poate susţine originalitatea sa; însă natura
acordându-i acest dar excepţional, i-a răpit posibilitatea să-şi
realizeze originalitatea în oricare altă specialitate; el rămâne
pe toată vieaţa robul activităţii, la care a fost ursit de n a t u r ă . U n
educator; u n p o e t ; u n filosof; u n publicist; u n inventator mecanic;
u n medic; u n magistrat; u n militar; u n om politic etc., când sunt
aleşi de natură ca oameni de vocaţie, în orice altă ocupaţie p r o ­
fesională sau neprofesională s'ar amesteca, rămân cu felul de a
gândi şi de a se comporta pe care-1 au în ocupaţia lor vocaţională.
D a r u l excepţional de a fi originali într'o specialitate, este com­
pensat prin inferioritatea pe care o arată când este să se adapteze
la o altă specialitate. Identitatea persoanei cu opera implică, aşa dar,
în ea o exclusivitate faţă de alte ocupaţii. Ceva mai m u l t . O m u l
de vocaţie este atât de pătruns de opera sa, că în preţuirea acesteia
el pierde orice m ă s u r ă . P e n t r u el opera ce are de realizat stă dea­
supra a orice. D e aci atitudinea lui distanţată faţă de lume şi din
care decurg consecinţe neplăcute numai pentru el. D e aci, viaţa
retrasă; dispreţuirea şcolilor şi mai ales a diplomelor oficiale;
suspectarea camarazilor; proteste şi manifestări inoportune etc.,
care duc la compromiterea carierei, sau în tot cazul la recunoaşterea
târzielnică a muncii lui.
Aceasta este pagina, cu micile mizerii, pe care omul de vocaţie
şi-o aşterne el singur în cartea vieţii sale, de pe u r m a caracterului
de a-şi identifica opera cu propria sa existenţă. Puţini oameni de
vocaţie au cartea vieţii lor scutită de această pagină. I n schimb,
de p e urma identificării omului de vocaţie cu opera sa, comunitatea
în care trăieşte o m u l de vocaţie are, în cartea vieţii sale, o pagină
dintre cele mai frumoase, în care se arată ce datoreşte c o m u n i ­
tatea omului de vocaţie.
 Această pagină nu trebue uitată.
Munca profesională lunecă pe nesimţite într'o muncă de
sclavi, sau de oameni venali, dacă dintr'un răstimp în altul ea nu
este înviorată prin ivirea în mijlocul ei a oamenilor de vocaţie.
Aceştia menţin profesiunii prestigiul şi încrederea. Căci munca
cinstită şi conştiincioasă nu este deloc atrăgătoare. Dacă n'ar fi
exemplificată continuu prin oameni cari impun respect şi admi­
raţie, ea ar fi în curând o poveste. N u sunt rare cazurile când
simţim că profesionistul pierde conştiinţa funcţiunii sale sociale.
Când profesorul uită că are o catedră cu o specialitate a ei, şi ştie
numai că are ore de şcoală; când magistratul, de asemeni, nu judecă,
ci face ore de tribunal, când medicul este medic pentru a vinde
reţete şi nu pentru a da sănătate clienţilor; când ofiţerul este
ofiţer în orele de cazarmă, iar preotul numai când oficiază; când
funcţionarul statului este simplu slujbaş, iar publicistul politic,
scriitor cu l i n i a . . . cazurile acestea sunt destul de dese. In perioada,
când ele nu mai miră pe nimeni, apariţia oamenilor de vocaţie
este ca binecuvântata ploaie, după secetă. Exemplele de corecti­
tudine profesională aduc din nou la viaţă, tradiţiile sănătoase.
Pentru prima oară se întâmplă acum, că merele bune însănătoşează
pe cele stricate.
Dar rolul cel mare social al omului de vocaţie, este mai mult
de îndrumare, decât de însănătoşire.
Cazurile, în care munca profesională apucă să se degradeze,
sunt triste; dar nu sunt cele mai triste. Mai triste decât eîe sunt
cazurile, când începuturile însăşi ale unei munci de utilitate
socială nu se pot înfiripa din cauza lipsei de curaj, sau din cauza
piedicilor pe care le opune tradiţia. Popoarele tinere întâlnesc
deseori asemenea cazuri în epoca lor de renaştere culturală. Orice
inovaţie în deprinderile de muncă ale unui popor, ca de altminteri
şi în deprinderile de a gândi a unui popor, îşi află puterea de
pătrundere numai în exemplul omului care o reprezintă. Nimeni
nu se ia după propuneri anonime. Ca o inovaţie să fie împărtăşită
şi înfăptuită, trebue ca ea să fie ieşită din convingerea unui om,
care să creadă în ea, şi să se sacrifice pentru ea. Cel mai nevinovat
adevăr de ştiinţă, n'a pătruns în lume decât mulţumită eroismului
aceluia care 1-a făurit. Cu atât mai puţin poate pătrunde o deprin­
dere nouă profesională. In zilele noastre, avem iluziunea că lucru-
rile s'au schimbat, fiindcă astăzi iniţiativa a trecut, în multe cazuri,
la instituţii puternice, sau la stat. Dar mecanismul pătrunderii
a rămas, în fapt, acelaş. Au putere de pătrundere numai ideile
şi inovaţiile pat onate de instituţiile sau de statele care inspiră
respect şi admiraţie. Şi cine au mijlocit acestor instituţii şi state,
respectul şi admiraţia de care se bucură, dacă nu oamenii de
vocaţie delà conducerea lor, care au avut curajul să ia asupra lor
răspunderea iniţiativei ?
Acesta este aşa dar marele rol social pe care-1 realizează oamenii
de vocaţie. Ei aduc la lumină inovaţiile, pe care finalitatea comu­
nităţii le urmăreşte prin dispoziţiile ereditare transmise din gene­
raţie în generaţie. Identificarea persoanei lor cu opera, mijloceşte
exemplificarea inovaţiilor; exemplificare de care contimporanii au
absolută nevoie pentru a le imita şi pune în practică.
Acest rol de îndrumători ai finalităţii sociale stă în conştiinţa
publicului cu precădere, ori de câte ori este vorba de vocaţie.
Căci om de vocaţie este şi acela care, intrând într'o profesiune
învechită, dă acesteia o nouă strălucire prin conştiinciozitatea
depusă şi prin perfecţionarea tehnicei ei; totuşi, în conştiinţa
publicului, denumirea de om de vocaţie este rezervată aceluia
care inaugurează cu temei un gen de activitate profesională,
făcând oarecum începutul. Publicul, cu alte cuvinte, este impre­
sionat mai mult de împlinirea unui gol, decât de perfecţionarea
stării existente. Din punctul de vedere al finalităţii sociale, aceasta
se şi explică. U n organism social, ca şi orice organism animal,
se resimte mai mult de lipsa, decât de imperfecţiunea uneia dintre
funcţiunile sale.
Rolul vocaţiei este atribuit uneori şi generaţiilor.
Astfel se vorbeşte de vocaţia generaţiei anului 1 8 4 8 . In înţelesul
vocaţiei de generaţie, primează aproape exclusiv rolul de inau­
gurare şi nu de perfecţionare. Poate că aceasta vine şi din împre­
jurarea că vocaţia, în cazurile când se vorbeşte de generaţie, nu
este atribuită după ce o generaţie şi-a desăvârşit opera, pentru
a se vedea, dacă a inaugurat sau a perfecţionat, ci înainte; înainte
chiar de începutul operei. Aşa că denumirea este o simplă promi­
siune generoasă.
C. RĂDULESCU-MOTRU
 I N S C R I P Ţ I I

PE O POARTĂ D E CONAC

Cioplită din copacul întreg, din buturugă,

N u m'au săpat uneltele de slugă,
Ieşită pe de-a 'ntregul din singura sudoare
A unui om, un meşter de grinzi şi de zăvoare.

Nici n'au intrat în trunchiul din codru, doborît,

Pieziş nici fierăstrăul nici joagărul târît.

Sunt cioplitură dreaptă, pe muche, de săcure

Dintr'un stejar de vecinică pădure,
Cu scobituri cinstite, crestate de topor.
A m stat opt veacuri streajă aceluiaşi izvor.

Ţâţânele 'ngropate, cu drugi şi cu belciuge,

Le pot urni nainte când vor să li se 'njuge
Şi 'nchide înapoi
Spinările de tauri, alături, câte doi.

T u care ştii deschide şi descuia cu-o şoaptă,

Eşti mai presus de mine, de meşter şi de faptă.
 DE MORMÂNT

Cel care s'a ascuns aci de lume

A vrut un stei sălbatic, fără nume,
Şi o grădină 'n jurul mormântului, departe
D e orice mort, de orice moarte.

L-am ascultat şi-am prăbuşit din munte

Pleşuva stâncă, ruptă delà frunte.
N u are, prăvălită din creasta ei înaltă,
Ştirbire delà daltă.

Cine-i aci ? O floare doar îl ştie

Şi neştiinţa noastră rămâne pe vecie.
N u te ruga. N u plânge. N u căuta în jos.
A fost ? N'a fost ? E de prisos.
 PE U N INEL

A m scris-o mic, ai s'o citeşti cu greu.

Pune-1 în deget, scoate-ţi-1, mereu.

Nemaiputând să ţi-1 sărut, eu, faur,

Surâd în stihul ce ţi-1 scriu pe aur.

A m vrut să nu fiu eu de vină

Că am avut numai atâta rădăcină
Cât a rodit o rodie, şi-atât.
Citeşte când ţi-o fi urît.

Inelul strecurat pe deşti

Sărută-1 când ţi-1 scoţi şi când citeşti.

T. ARGHEZI
 R O M A N Ţ A Z I L E L O R D E ERI

Lui D. Karnabatt

Ce veche —
Şi totuşi, ce nouă —
N e pare şi-astăzi, umedă de rouă
« Romanţa zilelor de eri » —
Romanţa primelor dureri
Şi-a nesfârşitelor înfrângeri ! . . .

Ce demoni cu aripi de îngeri

Se furişează — noapte după noapte —
Prin camerele noastre de culcare
Trezindu-ne din somn pe fiecare
Cu-aceleaşi repetate şoapte,
Cu care 'n zorii zilelor de eri
Epilogam nebunele plăceri
Defuncte astăzi pentru t o t d e a u n a . . .

Păcat că n'am putut păstra niciuna ! . . .

Dar noi — copiii nimănui,

Copiii zilelor de post —
Ca să putem trăi cu-adevărat,
N e - a m spânzurat ghitarele în cui,
Şi ne-am vândut măgarilor « sub cost » . . .
C aşa — pe semne — ne-a fost dat
Deşi morţi, să rămânem şi-azi
Aceiaşi cântăreţi nomazi —
Fantomele medievalilor « truveri »
 In ale căror stanţe
Doar minciuna
« Romanţei zilelor de eri »
D e astăzi
Şi de totdeauna —
Păcatul sfânt al tutulor
« Truverilor »
Trăeşte 'n v e c i i . . . vecilor ! . . .
Septemvrie 1941
ION MINULESCU
 REALITATE ŞI ARTĂ
1
ÎN R E N A Ş T E R E )
După credinţa umanistului Beccadelli, Natura 1-a aşezat pe
Om în mijlocul unui Paradis de încântări, astfel că voluptatea
delectării corpului şi a spiritului rămâne cel mai mare bine din
câte posedă el.
« Simţul tactil, vederea, se bucură de metalele nobile, de fildeş,
de stofe, de pietrele fine; urechea, de muzică, pe care Platon o
socotea necesară unui o m civilizat; cerul gurii, de gustul vinului;
2
mirosul, de parfumul aromatelor şi al f l o r i l o r » ) .
Cazul acelui om care, fiind pe patul de moarte, a refuzat să
atingă de buze Crucifixul pe care i-1 întindea preotul, deoarece
nu era destul de frumos şi acela pe care-1 ştia el, executat de D o -
natello; sau cazul pictorului Luca Signorelli, pe-care atâta îl pre­
ocupa frumuseţea formelor corpului omenesc, încât, atunci când
i s'a adus cadavrul unui copil al său, în loc să-1 plângă, 1-a des-
brăcat imediat, ca să-1 picteze; asemenea cazuri se identifică de-a-
dreptul cu ceeace s'ar putea numi voluptatea simţului estetic în
Renaştere.
Este drept că alături, sau concomitent, cu aceste cazuri, se
pot invoca altele, care să-i arate pe aceiaşi protogonişti ai săi, apţi
de contemplarea, în reculegere, a Frumuseţii şi Artei.
Se poate vorbi chiar de un cult al acestei contemplări.

J
) Un capitol din lucrarea, în pregătire, Valoarea Artei în Renaştere.
*) Citatul in Ph- Monnier, Le Quattrocento, Paris, Perrin, ed. V, 1924, voi.
I, p. 277-
 In opera Disputationes Camaldulenses a lui Cristoforo Landino,
pe care am avut şi altă dată ocazia s'o cităm, L . B. Alberti se face
interpretul sentimentului de fericire pe care-1 pot avea studioşii
care, « retrăgându-se din treburile lor politice, îşi pot reface su­
fletul în contemplarea frumuseţilor fizice şi morale ».
Iar dacă această retragere n'a fost posibilă îndelung şi definitiv
— ca în cazul lui Niccolô Machiavelli exilat — ea a fost curent
practicată de Umanişti şi de oamenii politici, în numele lui L o ­
renzo Magnificul şi al prietenilor săi, deprinşi să se retragă în
parcul vilelor, pentru simpoziile lor, dar şi pentru simpla recule­
gere contemplativă, în vederea transpunerii în vers sau culoare, a
1
unor opere ca Ambra, Corintul şi Primăvara ).
Polifil, u n erou al « romanului » alegoric Hypnerotomachia Po-
liphili al călugărului Francesco Colonna ( 1 4 9 9 ) , pe cât de uitat
astăzi, pe atât de celebru atunci, fiind cuprins de pasiunea Artei,
se aventurase în vis în ţara ei şi apoi în ţara Voinţei şi a Raţiunii,
pentru a alege între gloria lui Dumnezeu, între gloria pămân­
a
tească şi între Voluptate ) .
Aşa îi va fi dat acestui erou al gândului şi al Artei, să ajungă
la constatarea că adevărata fericire a omului pe pământ ar sta în
contemplarea strălucitoarei nudităţi a Venerii, drept transfigurare
prin Artă a realităţii. (Căci personajului simbolic, din acelaş roman,
Polia, îi corespundea de fapt o Ippolita Lucrezia, din lumea rea­
lităţilor înconjurătoare). « într'o lume de vis, se transpunea astfel
acea iubire sensuală; şi o femee iubită real, se transfigura într'un
simbol de frumuseţe clasică ».
Acelaş cult al contemplării frumuseţii femenine îşi afla o
fericită expresie literară în Le Selve d'Amore, opera lui Lorenzo
8
Magnificul. « Qui è la beltà vera — cânta acesta ) — / Tutta ac-
colta in un v o l t o : / Quinci l'esempio han tolto / L'altre che in varie
cose son disperse. / Chi questa beltà mira / D'eterno e dolce amor
sempre sospira ».

') Aluziile la Disputationes şi Lorenzo, în F. G. Fiori, Lorenzo il Magrtifico,

Firenze, Vallecchi, [1937], p. 52.
*) Analiza romanului în V. Rossi, II Quattrocento, Milano, Vallardi, 1933.
ed. II, p. 198.
") Citatul în V. Rossi, op. cit., p. 349.
 Transfigurarea frumuseţii femenine este astfel o realitate şi
în Literatura vremii, după cum era curent transfigurată în icoa­
nele cu Madone.
Prin această contemplare i se fixa cadrul cel mai sugestiv unui
sentiment dominant într'o asemenea compoziţie literară, senti­
ment care corespundea « cu expresia dorinţei de-o iubire senină,
1
de-o linişte idilică, de-o fericire neschimbătoare » ) .

In felul acesta, pornind delà cele mai spontane şi sincere con­

vingeri personale, s'a impus în conştiinţele Renaşterii superiorita­
tea Artei.
Până şi teribilul Dominican delà Florenţa, tragicul precursor
al celei mai puritane Reforme italiene, crudul răzbunător al tutu­
ror exceselor Artei, prin nemiloasele auto-da-fe pe care le-a in­
stigat, dorea ca toţi convertiţii din austerul « convento » delà San
Marco, să practice « Artele liberale », adică Sculptura şi Pictura,
alături de Literatură (bine înţeles, toate numai sacre). Iar din atare
a
îndeletniciri, călugării săi urmau chiar să se întreţină ).
Atunci când a avut putinţa, Savonarola a înfăptuit chiar, la
Florenţa, planul unei asemenea confraternităţi ideale de Artă,
înfiinţând la San Marco o şcoală de Arhitectură, de Pictură, de
Sculptură, de Miniaturi şi de Litere*).
4
Se notează de altfel ), că încă delà începutul secolului al
XV-lea, şl pe lângă alte mănăstiri ale Florenţei, se aflau şcoli de
caligrafie, de ţesătorie, de miniaturi şi de pictură (ceea ce cores­
punde perfect cu starea de mai târziu a îndeletnicirii monahale
din părţile Orientului şi din cele mai vechi mânăstiri româneşti),
într'un asemenea mediu urmând să se desăvârşească învăţătura
primului mare pictor al Renaşterii florentine, adică a lui Beato
Angelico şi a fratelui său.
într'o predică asupra Psalmului Quant bonus, Savonarola con­
statase incapacitatea în care se găsesc cei conrupţi de-a fi cu min­
tea clară. Intru cât spiritul şi voinţa le sunt tot timpul absorbite

l
) Ibid., p. 350.
*) P . Mjsciatelli, Savonarola, Milano, Alpes, [1928], p. 72.
») Ibid., p. 89.
*) De cotre P. Bargellini, în vol. Via Larga, Firenze, Vallecchi, [1940], p. 17.
de simţuri, aceia nu se pot ridica până la speculaţiunile intelec­
tuale, rămânând astfel protivnici studiilor şi Artelor frumoase.
« După Savonarola — constată u n bun interpret al său *) —,
marea Artă trebue să fie credincioasă legii divine, iar artistul tre­
bue să îmbine căutarea idealului şi studiul Naturii, cu gustul pen­
tru simplitate ».
Aşa dar, însuş Savonarola şi-a avut convingerile sale estetice,
care dovedesc nu numai o acceptare a unor asemenea preocupări,
dar chiar un rol, cu totul excepţional, atribuit de el valorii estetice
întru desăvârşirea individualităţilor.
Gândul lui Savonarola a spiritualizat în felul acesta frumuse­
ţea creaţiilor omeneşti, corectând excesele imitatorilor materialişti
ai Antichităţii şi oprind, pentru o clipă, decăderea în cel mai
sensual Baroc.
Taina marilor creaţii de Artă a rămas pentru iconoclastul
ascet, simplitatea: « . . . A c e a s t a pe care o numim — afirma el
într'o predică ţinută în Catedrala Florenţei în 1 4 9 6 — este simpli­
tatea interioară, care este tot una cu cea mai desăvârşită puritate
sufletească, pe care, dacă ai avea-o, ai cunoaşte toate cele ce sunt
ale lui Dumnezeu. D i n această simplitate lăuntrică, se trage şi ia
naştere cea exterioară ».
>

Florile se desfac în pomi, simple. Căci pomii nu fac ghirlande,

nici lucruri complicate; ci înfloresc prin flori simple, având în ei
acea simplitate interioară, despre care a vorbit predicatorul.
Asemeni, « alla semplicità esteriore delPuomo, si conosce la
semplicità di dentro ».
Aşa a rămas Savonarola un neîntrecut animator al creatorilor
de valori de Artă.
El a mers până acolo, că pe aceştia nu i-a oprit delà studiul
nudului şi delà contemplarea frumuseţilor naturale, întru cât s'a
cutremurat însuş de sentimentul elevaţiei delà creaturi spre Crea­
tor, prin mijlocirea acelui muritor, ales dintre muritori, care este
artistul.
Iconoclastul a recunoscut în acesta menirea retrăirii pentru
toţi oamenii a Tainei însufleţirii din materia nefiinţei, a unei
vibrări de viaţă nouă.

l
) P. MiscJatelli, op. cit., pp. 44 şi 49.
 1
« Renaşterea — preciza nu de mult P a p i n i ) , în legătură cu
superioritatea Artei — este revanşa poeţilor asupra filozofilor,
a fantasticilor asupra raţionaliştilor, a descoperitorilor şi cercetă­
torilor creaţiei asupra contemplanţilor purei lumi interioare sau
logice, a naturaliştilor asupra silogizanţilor, cu un cuvânt a artişti­
lor asupra abstractiştilor. Arta, drept transfigurare estetică a lumii,
şi Ştiinţa, drept descriere şi explicare a lumii vizibile, sunt, în-
tr'adevăr, activităţile spirituale ce domină Renaşterea ».
2
Iar un alt interpret m o d e m al fenomenului ) , discutând g e ­
neza unităţii geniului italian, a reconfirmat, mai general, supre­
maţia Artei în Renaştere, ca o notă total distinctivă a ei : « Dacă
geniul Romei antice a fost politic prin excelenţă, acel al Renaşterii
a fost geniul Artei prin excelenţă. Intru cât fundamentele erau c o ­
mune, de două ori s'a putut astfel atinge o culme, un maximum
în ordinea respectivă. Aşa încât, celor două Civilizaţii, a Romei şi a
Renaşterii, le-a aparţinut deopotrivă o extremă şi mai glorioasă
prerogativă: universalitatea».
O punere faţă în faţă a Renaşterii cu Evul Mediu — confrun­
s
tarea s'a propus destul de frecvent în timpul din urmă ) — nu ar
face decât să precizeze, într'un contur mai bine definit, această
diferenţiere, menită să accentueze valorificarea Artei în toate
manifestările sale.
După c u m s'a spus, faţă de Evul Mediu, Renaşterea a oferit
ceea ce-i lipsise aceluia, adică: o raţiune superioară, care să do­
mine, să armonizeze, să creeze legea şi metoda; apoi simţul critic
al măsurii, al echilibrului, al bunului gust.
Mai puţin spontană decât Evul Mediu, Renaşterea s'a dovedit
a fi mai logică, mai puţin arbitrară, mai puţin anarhică.
Şi-a dat o formă.
Ca şi Antichitatea, a simţit imperioasă nevoia Stilului, în care
să-şi exprime conştiinţa Artei, pe care a avut-o în cel mai înalt grad.

*) Pensieri sul Rinascimento, în revista II Frontespizio, Firenze, X, Maggio,

1938, nr. 5, p. 280.
*) Bârna Occhini, Unità del genio italiano, în revista La Rinascita, Firenze,
I, ott. 1938, nr. 4, p. 26.
*) Unele din cele mai sugestive discuţii în legătură cu această confruntare,
se găsesc în Italo Siciliano, Medio Evo e Rinascimento, Milano, Şoc, Pante Aii-,
ghieri, 1936, p. 1 1 6 ,
 « Domeniul în care spiritul Umanismului — recunoaşte Gio­
vanni Gentile *) —, dată fiind limita sa, putea să triumfe, era
unul singur: acela spre care îl purta caracterul său specific, adică
Arta ».
Prin aceasta, dintre ruinele libertăţii naţionale italiene, sau
dintre ruinele decăderii sale morale, Italia a strălucit în întreaga
lume, prin poeţii şi prin artiştii Renaşterii.
Umaniştii îi vor conferi Stilului o adevărată suveranitate,
menită să se impună ca atare tuturor formelor de viaţă a multor
secole viitoare.
Oricare avea să fie îndrumarea intelectuală a acestor Umanişti
şi mijloacele prin care au ajuns la reformarea fundamentală a idea­
lului de viaţă, Stilul a rămas la baza întregii lor formaţiuni.
Căci Stilul i-a preocupat în cea mai mare măsură, dacă nu ex­
clusiv.
Altfel Rabelais n'ar fi putut exprima, atât de clar şi de precis,
convingerile sale despre o Renaştere lipsită de prestigiul Formei
2
şi al F r u m o s u l u i ) .
Prin Umanismul care a impus admiraţia modelelor clasice,
forma separată de fond a devenit scop în sine.
Esenţialul î Artă n'a mai fost sinceritatea sentimentului, ci
n

forma în care îşi at ia o expresie.

« Impresia a fost umbrită de expresie.
8
«Arta a luat locul v i e ţ i i » ) .
Forma de exprimare stilistică a Umaniştilor, excelenţa formei
lor şi eleganţa limbajului sau a liniei, « au exercitat, delà început,
acea fascinaţie asupra lumii occidentale, prin care scriitorii ita­
lieni au avut, până în pragul Romantismului, o răspândire mai mare
decât aceea a oricăror alţi scriitori străini » *).
Suprema ambiţie a unuia dintre ei, Leonardo Bruni, de-a
izbuti ca prin stilul său să facă să i se întrevadă sufletul, aşa
cum prin mişcarea ochilor se poate deduce firea unui om care

l
) In Giordano Bruno e il pensiero del Rinascimento, Firenze, Vallecchi,
[1920], p. 263.
•) J . Burckhardt, La Civiltà del Rinascimento in Italia, trad, italiana di D.
Valbusa, Firenze, Sansoni, 1921, ed. III, Vol. II, p. 196.
•) Ph. Monnier, op. cit., vol. I, p. 234.
*) J . Burckhardt, op. cit., vol. I, p. 178,
 1
vorbeşte ) , li se poate atribui, cu deplină încredere, tuturor con­
temporanilor.
Astfel a ajuns un cunoscător al realităţilor secolului al XV-lea
italian ca Philippe Monnier, la posibilitatea de a identifica în
esenţa acelei epoci un moment de inegalată importanţă: predomi­
2
narea formei asupra f o n d u l u i ) .
Reprezentanţii curentului umanist (latinist), atât de obligator
susţinut de cele mai eminente spirite, au fost constant pre­
ocupaţi de stabilirea legilor perfecţiei stilistice, în scris şi în
vorbă.
In felul acesta a şi luat naştere noua « ştiinţă » a Filologiei, cu
aplicaţiile ei la forma stilistică a textelor autorilor din Antichitate,
a căror autenticitate formală se căuta; dar, în acelaş timp, şi « arta »
Filologiei, care va lega această disciplină intelectualistă (« ştiinţa »
Filologiei), de idealul estetic al Renaşterii.
Intenţia a plecat delà alegerea cuvântului spre Sintaxă; şi
delà Sintaxă spre Stil.
In arta scrisului, conţinutul ideologic sau sentimental, au fost
condiţionate de Arta compoziţiei, sinceritatea convingerilor de
eleganţa detaliilor ei.
Şi s'a instaurat cultul Stilului.
Căci, după afirmaţiile altui mare reprezentant al secolului uma­
8
nist, adică ale lui Poggio Bracciolini ), meritul lui Cesar de a fi
scris Comentariile, îl depăşeşte pe acela de a fi cucerit Galia.
In felul acesta, « meritul se deplasează dinspre frumuseţea actu­
lui, înspre frumuseţea Stilului ».
Viaţa se va vedea astfel, pe nesimţite, deposedată de conţinutul
ei spiritual, asistând, neputiincioasă, la spectacolul penibil al instau­
rării, cu atâta superficialitate, a goliciunii sale morale.
Viaţa Magnificului Lorenzo, invocată aici ca reprezentativă
pentru toate generaţiile deplinei Renaşteri, oglindeşte perfect m e n ­
talitatea aceasta, de a se urmări aproape exclusiv idealul de
perfecţie estetică, fără nicio preocupare ca acesta să fie împăcat,
sau cel puţin armonizat, « cu perfecţia legilor morale ». Ele existau

l
) Mărturia este în V. Rossi, op. cit., p. 77.
*) Ph. Monnier, op. cit., vol. I , pp. 229—230.
a
) Reproduse tn ibid., vol. I , p. 334.
pentru Lorenzo şi pentru Umaniştii săi, dar « numai ca o concep­
1
ţie de principii estetice, derivate din Filosof ia platonică » ) .

Renaşterea nu se poate spune că a fost « păgână », sau « cre­

2
ştină ». Ea a fost în realitate ) « începutul unei mari crize spiri­
tuale, pregătitoare a unui nou echilibru al gândului ».
O însufleţea un sentiment nou al vieţii, « care tindea să aducă
din Cer pe pământ toată desvoltarea perfectibilităţii umane ».
Prin ea Religia a continuat să fie « o adâncă nevoe a conştiinţe­
lor, pentru a căror mulţumire, în acea primă afirmare a omenescu­
lui, se părea a nu fi de ajuns credinţa în autonomia creatoare a
spiritului ».
Este drept că şi credinţa creştină s'a făcut mai conciliantă şi
mai puţin excluzivistă. « Sufletele pe care le chinuia îndoiala între
credinţele în adevărurile transcendente ale Creştinismului şi cre­
dinţa în a-tot-puternica virtute a omului, ca şi sufletele naiv pi­
oase, neînstare să gândească o viaţă, lipsite de credinţă şi totuş
prinse în intimitatea lor de idealul întreprinzător al reînoirei cla­
sice, nu se puteau scandaliza, ca de o profanare, deoarece Păgânis-
mul şi Creştinismul, într'un scop pur ornamental, s'ar fi găsit
8
juxtapuse într'o aceeaş c o m p o z i ţ i e » ) .
Umanistul Maffeo Vegio din Lodi, convertit la Creştinism
sub influenţa unui predicator ca Bernardino da Siena (căci astfel
de celebri predicatori n'au lipsit în plin secol al Renaşterii) şi au­
tor, ca atare, al unei poeme sacre scrisă în hexamètre latine, în
care povestea un episod din viaţa celebrului Sfânt Antonio (poema
se intitulează tocmai Antonias *), dovedeşte simbioza ascetului
cu umanistul, într'un perfect şi paşnic acord. « Antoniada lui,
creştină ca materie, este totuş autentic clasică în ce priveşte forma.
Dacă în loc de Muze şi de Apollo este invocat de el Isus şi Sfântul
Antonio, Virgiliu rămâne totuş modelul, în ton, comparaţii şi
dicţiune. Dumnezeu, în Olimp, vorbeşte ca Jupiter, iar Lucifer,
« rector Averni », ca Pluton.

l
) F. G. Fiori, op. cit., p. 476.
*) Formula este a lui V. Rossi, op. cit., p. 382.
*) Ibid., pp. 282—283.
4
) Ibid., p. 284.
 Laudele Sacre, pe care le cântau pelerinii prin oratoriile Con-
fraternităţilor religioase, sau pe străzile Florenţei, îmbrăcaţi în
alb (de aceea se numeau « I Bianchi ») şi aceasta nu pe vremea
Flagelanţilor din Evul Mediu, ci în primele decenii ale secolului
1
al XV-lea ) , erau legende hagiografice versificate în metrul pro­
fan al baladelor.
D e altfel se şi cântau adesea pe melodii profane, pe arii de
« strambotti », sau chiar de « chansonete » franceze, care erau foarte
răspândite pe atunci în întreaga Italie; aceasta pentru a nu mai
spune că pe vremea lui Lorenzo, Lirica sacră se adapta de multe
ori la melodia celor mai indecente cântece de Carnaval.
Obiceiul, trebue să se recunoască (el era de fapt un expe­
dient comod), fusese practicat şi în Evul Mediu, iar în Renaş­
tere el va căpăta aprobarea unui moralist neînduplecat ca Savo­
narola.
In schimb, avea să scandalizeze sincer pe venerabilii prelaţi
2
greci, veniţi în 1 4 3 9 la Sinodul delà Florenţa ), aşa cum i-a
scandalizat obiceiul pictorilor italieni de a picta Sfinţii după
modele reale, părăsind tipurile hieratice, impuse de legile tradi­
ţionaliste ale Picturii bizantine.
Cazuri de opriri mistice în existenţa sufletească a pictorilor
Renaşterii, se pot totuş invoca. Unul, impresionant, este citat de
Vasari şi îl priveşte pe Leonardo da Vinci.
Acesta, se spune, n'a vrut să caute un model pentru capul lui
Cristos din Cina cea de Taină, nici nu-şi putea închipui să poată
concepe atâta frumuseţe şi atâta har dumnezeesc, cât erau de n e -
voe spre a contura într'o materie pământească, acea întruchipare
8
a lui Dumnezeu într'un O m ) .
Spunea Michelangelo:
« N u există nimic mai nobil şi mai cucernic decât pictura bună,
deoarece nimic nu evocă şi nu trezeşte mai mult evlavia în spiritele
iluminate, ca greutatea de perfecţie ce se uneşte şi se contopeşte
cu Dumnezeu. întrucât buna pictură nu este altceva decât o copie
a desăvârşirilor lui Dumnezeu şi o reminiscenţă a propriei sale

») Ibid., p. 2 8 8 .
») Ibid., p. 2 8 9 .
*) Cazul este relatat în P . Misciatelli, op. cit., p. 1 4 2 .
picturi; o muzică şi o melodie, pe care numai inteligenţa o poate
percepe, cu foarte mare greutate ».
« Aceste cuvinte ale lui Michelangelo — comentează Piero
Misciatelli — lămuresc spiritul religios însufleţitor al marei Arte
italiene a Renaşterii. In orice manifestaţie artistică a lui Buonar­
roti, se contopesc virtuţile esenţiale ale pictorului, ale sculptorului,
ale arhitectului şi ale poetului, ca să ne reprezinte un summum
de frumuseţe ideală, exprimată de corpuri omeneşti văzute numai
sub specia eternităţii, adică a Divinului, aşa cum voia şi Savona­
rola. In cazul Capelei Sixtine, care parcă s'ar deschide pentru
scena Judecăţii de Apoi, simţim adevărul unei Arte, care este,
în cel mai înalt înţeles al cuvântului, catolică. Aceasta nu face
concesii în nici un caz seducţiilor sentimentului; respinge şi dis-
preţueşte apelurile blânde ale feminităţii evlavioase; masculină,
nudă şi severă, fugind până şi de prestigiul culorilor, ea se afirmă
în legea clasică a proporţiilor, în frumuseţea formelor perfecte,
răpite Naturii de Inteligenţă şi din nou create după chipul şi
asemănarea viselor aprinse de suflarea dogoritoare a Profeţilor ».
In lipsa unui ideal etic şi în mijlocul cinismului cu care s'a
trăit amoralitatea, Arta a fost adevărata Religie a acestei omeniri.
Practicarea cultului religios, în formele tradiţionale, dacă nu
superstiţioase, totuş a continuat de-a-lungul Renaşterii.
Dar alături de aceste formalisme şi materializări, locul înaltei
spiritualităţi 1-a ocupat, fără îndoială, cultul Artei.
Aşa se explică de fapt aspectul sacru şi profan al tuturor
Artelor în Renaştere.
In Pictura profană, de exemplu, imixtiunea realităţilor imediate
în viziunea compoziţiilor, putea fi considerată cel mult drept un
anacronism. (Ca prezenţa lui Federico Gonzaga, fiul Isabellei
d'Esté, între personagiile Şcoalei din Atena a lui Raffaello).
Dar a fi portretizat figuri de contemporani iluştri, sau de
simpli prieteni, costumaţi în hainele vremii, spre a le transfigura
în icoane de Sfinţi şi de Madone, ar fi putut părea cu adevărat
o profanare.
Şi totuş: delà Papi la simplii credincioşi de rând, toată lumea
catolică s'a închinat în faţa altarelor cu asemenea Madone şi
cu asemenea Sfinţi.
Căci miracolul 1-a săvârşit Arta.
 Foarte preţioasă în această privinţă este următoarea mărtu­
risire de credinţă, a unui spirit de elevaţiunea lui L. B. Alberti:
« . . . Ridicând ochii la cer şi privind minunatele opere ale lui
Dumnezeu, ne uimim mai mult decât El, prin mijlocirea lucru­
rilor frumoase pe care le vedem, decât prin mijlocirea folosului
pe care-1 tragem din acelea ».
Dar Alberti ne poate oferi şi un alt categoric punct de sprijin
al observaţiei de mai sus, prin această altă mărturisire de credinţă
în Artă şi în Dumnezeu:
« . . .Aş vrea ca într'un templu să fie atâtea lucruri frumoase,
încât în nici un alt loc să nu se poată închipui o altă frumuseţe
mai mare; şi aş vrea ca templul să fie peste tot astfel dispus, încât
să le insufle celor ce intră în el uimiţi, spaimă, prin minunea lucru­
rilor vrednice şi desăvârşite; şi ca abia-abia să se abţină de-a nu
spune, ridicând cu uimire glasul : « Acesta cu adevărat locaş
vrednic de Dumnezeu este ».
I n concepţia lui Alberti, sentimentul de panică trebue asociat
deci cu maestatea şi frumuseţea unei opere de artă, care aspiră,
ca marile Catedrale, la epitetul de « grandioasă ».
Artistul care va da forme plastice, « înspăimântător de fru­
moase », acestei concepţii despre mistica Frumosului, va fi Michel­
x
angelo, între bolţile Capelei Sixtine ).
Dar, în legătură cu profesiunile de credinţă ale lui L . B. Al­
berti, este bine ca seria lor să fie încheiată de aceea prin care
se afirmă că în orice manifestare a minţii omeneşti, care s'ar fi
uniformat legilor Frumosului, se recunoaşte emanaţia Divinităţii:
« Quicquid ingenio esset hominum cum quadam effectuum ele-
2
gantia, id prope divinurh ducebat » ) .
I n conformitate cu teoriile neoplatonice care dominau în spi­
ritualitatea vremii, Arta şi Frumosul erau deci menite să facă
legătura dintre Om şi Divinitate.
Ele erau lumina lui Dumnezeu pe pământ.
Iar Michelangelo s'a făcut interpretul acestui sentiment,
cu sinceritatea care-1 caracterizează, prin câteva versuri : « Sono i
giudizi temerari e sciocchi / Ch'al senso tiran la beltà, che muove /

*) Ibid., p. 157.
*) Citat în J . Burckhardt, op. cit., vol. I, p. 164.
E porta al cielo ogni intelletto s a n o . / D a l mortale al divin non
vanno gli occhi / Che sono infermi, e non ascendon dove / Ascender
x
senza grazia e' pensier vano » ) .

« Orice manifestare a vieţii din Renaştere — constată Ph.

Monnier •) — se traduce şi se transformă în momente de fru­
museţe ».
O bătălie câştigată de Florentini, devine o compoziţie a lui
Leonardo. U n duel simulat de Cavaleri, sub pana lui Poliziano
devine o poemă. Tânăra soţie a unui negustor din Florenţa,
Simonetta Cattaneo, moartă în plină splendoare a tinereţii, se
transfigurează în « la bella Simonetta », sub penelul lui Pollaiuolo
şi al lui Botticelli, care-o divinizează în La Primavera, ori sub
pana lui Poliziano, în Le Stanze, ori a lui Lorenzo, în Sonete.
« Cântecele de Carnaval sunt ridicate la rangul de artă; tablou­
rile vivante ale festivităţilor se transpun în operele de artă ale unui
Andrea del Sarto, sau Granacci; Michelangelo sculptează oameni
în zăpadă, pentru copii. Frumosul este pretutindeni ».
Locuinţa Medici-lor din Via Larga, este în acelaş timp biblio­
tecă, palat şi muzeu. «Marmore emoţionante şi candide; bronzuri
suple şi precis conturate; femei cu gâtul lung şi cu fruntea boltită
de inteligenţă; adolescenţi frumoşi şi căşti; amiciţii adorabile;
sărbători olimpiene ale spiritului; zvon de dactile; iluminare de
afrescuri; şi Isus, care este adorat, în loc de-o cunună de spini,
poartă pe frunte o ghirlandă de flori, culese de Marsilio Ficino
pe malurile apei Ilyssus ! ».
Iată Renaşterea!
Republica Florenţei, în cele mai riscate împrejurări istorice
ale existenţei sale, este ocârmuită efectiv de un Suveran poet,
prieten şi colaborator al tuturor creatorilor de artă, care-i con­
stitue adevărata Curte.
El admiră operele acestora şi face versuri. Versuri fac, de
asemenea, mama şi copiii săi, prietenii, preoţii Catedralei, secretarii
din birouri, academicienii şi filozofii; fac versuri, indiferent cum,
indiferent pentru ce, în italieneşte, în latineşte, în greceşte; numai

*) Citate în P. Misciatelli, op. cit., p. 1 4 3 .

*) Ph. Monnier, op. cit., vol. II, pp. 4 5 şi urm.
 şi numai spre a cuprinde viaţa în acest elan nou, pe care-1 dă versul,
spre a o înobila şi prin cânt, în vreme ce pictorii şi sculptorii
o înobilau prin culoare şi reliefuri.
«S'ar fi zis că urâţenia şi mizeria nu mai existau. Se trăia într'o
lume de distincţie şi de bogăţie, în care măreţia gesturilor cores­
pundea cu măreţia decorului ».
Baluri la lumina torţelor; cai acoperiţi cu mătăsuri albe; tineri
sprinteni şi eleganţi ca nişte crini; arme frumos împodobite;
bijuterii frumoase; stofe splendide; animale de preţ; frâne bătute
în diamant; coifuri cizelate; scuturi strălucitoare: iată ce spectacol
putea să înfăţişeze o piaţă de oraş în Renaştere, atunci când se
desfăşura într'însa Giostra din poema lui Poliziano, sau scenele
din Poemele cavalereşti ale lui Puici, Boiardo şi Ariosto.
« Arta nu mai are astfel decât u n scop ; nu acela de-a instrui,
de-a înălţa, de-a prelungi viaţa, ca în cazul Divinei Comedii; ci
1
de-a distra viaţa » ) .
In felul acesta, transfigurarea realităţii prin Artă a fost nu numai
posibilă, dar şi necesară. Iar semnele trecerii delà o stare la alta,
se arată la tot pasul, fie că ne-am adresa creaţiei literare, sau celei
plastice.
Procedeul pictorilor de-a face să se confunde în icoanele lor
figurile de contemporani, cu acelea de Sfinţi şi de Madone, nu le
era numai lor rezervat. Căci 1-a folosit în tot felul şi u n poet ca
Ludovico Ariosto, într'o operă ca Orlando Furioso.
In cântul X L I I al capodoperei sale, Ariosto descrie, într'adevăr,
o fântână monumentală, împodobită cu opt statui, care înfăţişează
tot atâtea femei ilustre ale timpului. La picioarele lor stă poetul,
care le glorifică.
Ele sunt: Lucreţia Borgia, Isabella d'Esté, Elisabeta şi Eleo-
nora Gonzaga, Lucreţia Bentivoglio, Diana şi Beatrice d'Esté,
2
iar cea din urmă Alessandra B e n u c c i ) .
Dezinteresarea complectă de răspunderea unor atât de flagrante
anacronisme, asigură Literaturii italiene unul din cele mai durabile
titluri de glorie: concomitenta realităţii cu idealul, care o va

') Ph. Monnier, op. cit., vol. II, pp. 386—387.

*) Identificarea în Henri Hauvette, L''Anoste et la poésie chevaleresque à
Ferarre du début du XVI-e siècle, Paris, Champion, 1927, p. 1 2 1 .
caracteriza şi prin Divina Comedie, în care şi-a recunoscut capo­
dopera.
D e aceea, asemenea permanenţe de realitate, cu intenţie p ă ­
strate drept atare în componenţa operei de artă şi rezistente în
procesul transfigurării ei, se pot surprinde în tot felul, în oricare
creaţie a Renaşterii.
Iată, astfel, prima poemă eroi-comică a secolului al XV-lea,
cu care se începe glorioasa carieră a acestui Gen literar, adică
Morgante a lui Puici.
1
Critica literară ) , n'a întârziat să stabilească precizia cu care
contemporanii au distins în Margutte (unul din eroii poemei),
«trăsăturile fizice şi spirituale ale unor persoane vii, iar aceasta
sporea comicitatea şi popularitatea operei; după cum vor fi râs
din plin, văzând atribuite unor uriaşi, porecle ca Fallabacchio
şi Cattabriga, care le aduceau imediat aminte de alte persoane,
ce se bucurau în lumea lor de-o comică şi plicticoasă noto­
rietate ».
Dar, lărgind cadrul creaţiei literare, se poate aminti poema
« serioasă », adică sacră, a lui Filelfo, intitulată La Vita del Sanc-
8
tissimo Johanni Baptista ( 1 4 4 6 ) , în care aceeaş Critică literară )
constată « o altoire de particularităţi descriptive, deduse din rea­
litatea contemporană, la o materie religioasă veche », aceasta,
bineînţeles, fără nici o preocupare de a se evita anacronismele.
Aceeaşi dezinteresare faţă de ele se constată apoi în Sacrele
Reprezentări florentine; căci în una din acestea, / / Nabuccodo-
nosor (să se reţină bine titlul), intervine la un moment dat prezenţa
sculptorului Donatello, care întrerupe executarea amvonului de
pe faţada Catedralei din Prato, ca să stea de vorbă cu Regele
Nabuccodonosor şi apoi să-i facă portretul. « Nouă — comentează
8
V. R o s s i ) •— acest detaliu ne provoacă desigur ilaritatea. N u
râdeau însă oamenii secolului al XV-lea, deprinşi să vadă în afrescuri
şi în icoane personagiile Bibliei şi ale Evangheliilor, îmbrăcaţi
după moda modernă şi, amestecate printre ele, portretele multora
dintre contemporani ».

l
) Prin V. Rossi, op. cit., p. 43a.
») Ibid., p. 285.
*) Ibid., p. 303.
 Artele plastice, spre care ne-au dus aceste exemplificări lite­
rare, înfăţişează, în tot felul, cele mai variate incursiuni ale reali­
tăţii în Artă, fără ca procesul transfigurării să fi fost extins asupra
acelora.
Iată Adoraţia Magilor a lui Botticelli şi felul cum se comportă
această compoziţie picturală, din punct de vedere al observaţiei
noastre.
Lami, un curtean al Medici-lor, mai mult din spirit de adulaţie
faţă de ei, decât din evlavie, i-a comandat pictorului acea icoană.
Iar Botticelli a transformat o scenă sacră, într'o adunare de
curteni, înfăţişându-1 pe Cosimo il Vecchio, pe fiul său Piero il
Gottoso şi pe fratele său Giovanni, sub masca celor Trei Magi.
Iar pentru ca aluziile la actualitate să fie şi mai evidente, pe lângă
prezentarea, de o parte şi de alta a compoziţiei, a grupurilor de artişti,
literaţi şi curteni prieteni (într'o mantie verde apare însuş Botti­
celli), fiecare cu portretul său bine individualizat, personagiul care
impune mai mult prin atitudinea sa tinerească şi impozantă, este
1
Lorenzo, rezemat într'o spadă ) .
Venera din Primăvara aceluiaş pictor se poate confunda, prin
înclinarea capului şi melancolia ochilor, cu Madonele sale, precum
Madonele sunt toate aceleaşi: Venere şi Divinităţi păgâne.
Dar şi Madonele, şi Venerele, apar la rândul lor drept imagini
pământene de femei idealizate sub ochii celui ce le transfigura
şi ai celor ce le adorau drept icoane.
Câte alte exemple nu se pot evoca însă întru susţinerea aceleiaş
observaţii !
In apartamentele din Vatican, pe care le-a împodobit cu pic­
turi pentru familia Papei Borgia, Pinturicchio a pictat, într'un mare
afresc, scena cu Sfânta Ecaterina din Alexandria, în faţa împăratului
Maximin.
D e fapt, prin cunoscutul proces de transfigurare a realităţii,
artistul a folosit acel prilej, spre a face apoteoza familiei Borgia.
« Suntem în faţa unei mari serii de portrete de familie, iar
copiii Papei ocupă, fireşte, locul de cinste ». Pe tron, ca u n adevărat
împărat al Romei, stă Cesare; în faţa lui, reprezentând-o pe fru­
moasa martiră din Egipt, apare Lucreţia în persoană; iar în alt

*) P. Bargellini, Via Larga, Firenze, Vallecchi, [1940], p. 201.

 colţ al compoziţiei, într'un fastuos costum de Sultan, apare călare
1
Ducele de G a n d i a ) .
Singurul titlu de onoare în analele Artei al unui Papă ca Ale­
xandru Borgia, rămâne astfel acest apartament din Vatican, în care,
pe lângă celelalte sanctificări de familie prin mijlocirea Artei,
a dorit ca Pinturicchio să-i picteze şi o Madonă, în care să imorta­
lizeze portretul tinerei sale concubine Giulia Farnese, adorată
a
în genunchi de un Papă îmbătrânit în crime ) . (Era aceeaş Giulia
Farnese, care la 1 9 ani, drept soţie a unui Orso Orsini şi amică
intimă a Lucreţiei Borgia, celebră în Roma pentru frumuseţea
şi pentru viaţa ei aventuroasă — Romanii îi vor spune « la sposa
di Cristo », dacă nu « Cardinalul în fuste » —• avea să fie consacrată
în incinta Sfântului Petru de arta unui sculptor ca Gugliemo
Delia Porta, care i-a folosit profilul pentru statuia Justiţiei goale,
de pe mormântul fratelui său, Papa Paolo al III-lea).
In Malatestianul din Rimini, într'o statue de altar care-1 înfă­
ţişează pe Arhanghelul Mihail, a fost la fel portretizată Isotta
degli Atti, adică femeia pe care a iubit-o mai mult Condotierul
3
ctitor al acelei Catedrale ) , iar zece ani după ce Savonarola fusese
ars pe rug în Piaţa Comunală a Florenţei, Raffaello, îndemnat
de urmaşul Papei Borgia, făcea să figureze chipul Dominicanului
între personagiile Disputei Sfântului Sacrament, deşi acest afresc
împodobea o încăpere în care locuia Papa Giulio al II-lea, din
aşa zisa Torre Borgia, în rând cu apartamentul fiorosului Duce
4
Valentino ) .
Ajunşi la acest punct, nu trebue să uităm că Italia a fost ţara
în care cultul Madonei, spiritual şi plastic, a luat cea mai mare
desvoltare. Ceeace înseamnă sanctificarea frumuseţii umane, în
ce are ea mai delicat şi mai expresiv: chipul feminin.
Este drept că acele Madone, ca punct de plecare, reprezentau,
deopotrivă, o confuzie între realitate şi idealizarea ei. Procesul
era mai vechi în spiritualitatea italiană. Literar, el se înfăptuise
prin poeţi. Dante consfinţise în suflete şi în imaginaţii « icoana »

1
) G. Portigliotti, I Borgia, Milano, Travers, [1934], p. 2 3 3 .
2
) Ibid., pp. 2 8 — 2 9 ; 3 3 , 3 5 , 36.
s
) Alexandru Marcu, Figuri femenine din Renaştere, Bucureşti, Cartea Ro­
mânească, 1 9 3 9 , p. 7 2 .
• *) Datele în G. Portigliotti, op, cit., p, 26.
unei Beatrice-Madonă şi a unei Madone coborîtă prin ea pe
pământ. Petrarca apoi, apropiase mai mult această « icoană »
de trăsăturile pe care le va căpăta prin Pictura Renaşterii, în
culoare.
Şi Beatrice, şi Laura au fost întruchipate din aceeaş experienţă
sufletească, drept rezultat al confundării inspiraţiei poetice cu
elanul mistic; deoarece procesul literar de care vorbim, a fost
desigur mult ajutat de experienţa anterioară, a Trubadurilor
provensali, chiar în cazul lui Dante şi al lui Petrarca, atunci
când a fost vorba să se ajungă la transpunerea sa în forme
de artă.
Prin cultul Madonei, atât de mult popularizat datorită artei
pictorilor din Quattrocento, se pune de fapt în valoare cu'antici­
paţie, ceeace se va preciza drept un punct de vedere personal în
interpretarea fenomenului de Civilizaţie, care a fost Renaşterea
italiană.
Căci literar, nouă ni se pare evident, aceasta s'a realizat încă
din secolul al XIV-lea, atunci când emanciparea individului se
desăvârşise în aşa măsură, încât Dante i se înfăţişa drept atare
lui Dumnezeu, iar Beatrice Portinari era înălţată de adoratorul
ei în Paradisul celor mai înalte sanctificări.
Deasemeni, Petrarca începuse de pe atunci să resimtă toate
îngrijorările Omului nou, pornit, fără alt sprijin decât propria-i
conştiinţă, pe căile anevoioase şi triumfale ale cuceririi de sine.
Plastic însă, secolul al XIV-lea însemnase o rămânere în for­
mele vechi, medievale.
Secolul al XV-lea va emancipa aceste forme de artă, fără a
provoca o întrerupere a procesului acesta, printr'o impunere
exclusivă şi nediscutată a metodelor Antichităţii.
Nici în Literatură, nici în Artele plastice, aşa ceva n'a mai fost
cu putinţă. Iar noi distingem în această incompatibilitate, dovada
cea mai categorică a continuităţii de forme între cele două secole
ale adevăratei Renaşteri, care au consacrat fundamental noua ei
Civilizaţie.
Restul va fi ornament, adică Stil baroc, sau Umanism, adică
erudiţie, preocupări intelectualiste, ştiinţifice, sau de gândire;
aşa dar, o evadare din sfera creaţiei de artă propriu-zisă, fie prin
degenerare, fie prin pătrunderea într'o altă sferă de preocupări.
 Revenind însă la Madonele lui Raffaello, se poate aminti cu
folos pentru discuţia noastră, că într'o scrisoare a acestuia către
1
Baldassar Castiglione ) , mărturisindu-i bunului său prieten în ce
fel căuta chipurile pământene ale Madonelor sale, pictorul făcea
interesanta declaraţie că el nu se interesa prea mult de model.
In schimb, afirmă textual Raffaello, « eu mă servesc de-o anumită
idee, care-mi vine în minte. Dacă aceasta are în sine o oarecare
excelenţă de artă », miracolul se întâmplă.
Iată o nouă mărturisire, care confirmă săvârşirea Tainei din­
tre Pământ şi Cer, prin mijlocirea artistului creator, care-şi spiri­
tualizează inspiraţia şi arta, reducându-le la o idee.
Dacă această idee putea intelectualiza excesiv Arta, ea se p u ­
tea transpune verbal în noţiunea de Ideal. Se mergea deci delà
idee la ideal şi delà acesta la idealizarea realităţilor, întru reînălţa­
rea lor la Creator, prin străduinţe pământene.
« Icoanele Dumnezeilor noştri — va tuna de indignare glasul
2
de predicator al lui Savonarola ) — sunt imaginile şi asemănă­
rile chipurilor pe care voi le zugrăviţi prin biserici; iar tinerii pe
urmă merg şi spun cutăreia şi cutăreia: uite-o pe Magdalena şi
uite-1 pe Sfântul loan; deoarece voi zugrăviţi chipurile în biserici
după asemănarea cutărei sau cutărei femei; ceea ce este foarte rău
şi spre marele dispreţ al celor divine. Voi, pictorilor, rău faceţi;
căci de-aţi şti voi scandalurile ce urmează din aceasta şi ceea ce
ştiu eu, voi nu le-aţi mai picta. Căci voi puneţi toate deşertăciu­
nile prin biserici ».
Glasul predicatorului nu putea fi încă auzit de un pictor călu­
găr ca Filippo Lippi.
Aflându-se la Prato, în imediata apropiere a Florenţei, acesta,
om peste 5 0 de ani şi foarte încărcat de lucru în acea Catedrală,
dar nu pentru aceste motive dispus să renunţe la foarte omeneştile-i
obiceiuri, va izbuti cu destulă uşurinţă să descopere în mănăstirea
de maici din apropiere, modelul cel mai potrivit pentru Dansul
Salomeei, pe care, spre a nu-1 mai pierde din ochi, şi 1-a apro­
piat atâta, încât Lucreţia Buti avea să fie în curând mama lui
Filippino Lippi.

') Citată în P. Misciatelli, op. cit., p. 143.

») Citatul după P. Bargellini, Via Larga, cit., p. 126.
 « Dacă nu cu bani —• intervine să explice Vasari *) — maestrul
îşi ademenea « Madonele », propunându-le să le picteze, eterni-
zându-le astfel cu arta lui ».
Iar arta lui Filippo Lippi era însăş Arta Renaşterii, care trans­
figura astfel cea mai pământească realitate.
2
Cineva a n o t a t ) , că în secolul Renaşterii s'a impus totala
afirmare a autonomiei Esteticei, « în stare să transforme cu pute-
rea-i reprezentativă toate aspectele vieţii. S'a trecut astfel delà
Pictura creatoare a unui ideal de frumuseţe clasică a lui Raffaello,
la Romantismul ciclopic al lui Michelangelo; delà armonia sen-
sual-coloristică a lui Tiziano, la colorismul exasperat şi tragic al
lui Tintoretto ».
După Raffaello, geniul este esenţialmente contemplativ, pasiv
şi receptiv al formelor pe care le reproduce.
După Michelangelo, în schimb, geniul este cu adevărat creator
al unei lumi proprii, chiar cu preţul violării legilor Creaţiei divine,
întru cât creatorul-om se poate opune Creatorului-Dumnezeu.
Se văd în felul acesta, faţă în faţă, cele două concepţii —• apolli-
nian-clasică şi dionisiac-romantică •—• ale celor două spirite mai
înalte, prin care s'a exprimat lupta Artei cu realitatea, în ex­
cepţionalul moment estetic pe care 1-a reprezentat Renaşterea în
Italia.

Departe de a fi rămas în lumea de seninătăţi olimpiene a Cla­

sicismului, aceasta şi-a avut dramele ei, trăite în tot felul şi al
căror motiv dominant a rămas acea luptă.
In afară de ceea ce a însemnat în conştiinţele creatorilor,
drama Renaşterii a fost trăită printr'o serie de contingenţe exte­
rioare, care au fost şi semnele materializate ale aceleiaş lupte.
Intre acestea, se poate surprinde — şi ea ar merita o întreagă
cercetare, neîntreprinsă încă — drama provocată de vicisitudinele
prin care au trecut în existenţa lor de artă şi de realitate, operele
pictorilor, ale scriitorilor, sau ale sculptorilor. In această privinţă
poate fi evocatoare o singură întâmplare, menită să ofere toate

x
) Citat în ibid., pp. 1 2 8 şi urm.
*) Antonio Banfi, în Bollettino della R. Université Italiana per Stranieri
di Perugia, 1 0 Sett, 1 9 3 8 - X V I , p. 1 9 7 .
elementele din care să se reconstitue apoi « drama » despre care
am amintit. Aceasta este în legătură cu un celebru episod istoric
şi cu o nu mai puţin iscusită reprezentantă a Renaşterii : « II Sacco
di Roma » şi Isabella d'Esté.
Intru cât valoarea Artei sporise aşa de mult către 1 5 0 0 , se ex­
plică adevărata goană ce se ducea pe atunci pentru achiziţionarea
sau însuşirea operelor de artă, în orice fel şi cu preţul oricăror
sacrificii.
Aceeaş goană se ducea, bineînţeles, după artiştii în stare să
creeze asemenea obiecte.
N u lipsea însă nici cazul acelora ce foloseau forţa, dacă nu
furtul, spre a-şi asigura stăpânirea lor.
Şi atunci, începea drama obiectelor de artă.
In Istoria secolului al XVI-lea a rămas vestit aşa zisul « Sacco
di Roma », adică asedierea şi prădarea Capitalei Statului Papal
(Pontif era pe atunci Leon al X-lea), de către mercenarii lui Carol
Quintul.
Acest asediu o surprinsese acolo pe Isabella d'Esté, care era
acum la sfârşitul vieţii şi din ce în ce mai nemulţumită de trecerea
pe care o avea la Curtea fiului său, o rivală ca favorita acestuia,
Isabella Boschetti.
Delà Mantova, Federigo nu întârziase să le dea oamenilor săi
de încredere, ordine ca acesta: « . . . Ornarse de cose antiche, o
teste, o gambe, o busti, o statue integre, cosi di métallo, come di
marmo»; adică, să profite de prădăciunile mercenarilor, spre «a
se împodobi », cu bani, sau prădând alături de aceia, pentru colec­
ţiile Seniorului din Mantova, tot ce le-ar fi căzut la îndemână:
capete, picioare, busturi, ori statui întregi, de bronz sau de mar­
moră, numai antice să fi fost.
La rândul său, Isabella a profitat cât a putut de acele împre­
jurări tragice în care se afla Roma, luând cu sine un adevărat
tezaur de antichităţi, atunci când i s'a permis să se întoarcă la
x
Mantova ) .
Scăpată ca prin minune şi în ultimul moment de furia mer­
cenarilor, pe care îi atrăsese tocmai faima obiectelor de preţ pe care
le adunase acolo, Isabella se îmbarcase în cele din urmă pe o co-

*) A. Luzio, Isabella e il Saeco di Roma, Milano, Cogliati, 1908, pp. 87—89.

rabie împreună cu suita, spre a scăpa de acea cumplită urgie a
asediului.
D i n cauza unei furtuni ce s'a deslănţuit însă pe mare, corabia sa
a putut fi mai uşor atacată de piraţii genovezi şi mauri, care au
prădat toate acele obiecte de artă, printre care erau multe bijuterii,
colecţii întregi de medalii antice şi tapiseriile din Palatul Vatica­
nului (cele executate după desenele lui Raffaello), luate de Isabella
«spre a fi salvate de distrugere».
Toată acea comoară de artă, după multe peripeţii, a ajuns
apoi, cel puţin în parte, pe coastele Tunisiei, împreună cu servi­
torii, luaţi în sclavie.
Sumele pretinse în cele din urmă de acei piraţi pentru răscum­
părare, fiind, desigur, fabuloase, vânzarea obiectelor s'a făcut
1
izolat, astfel că ele s'au risipit în tot felul, multe fără u r m ă ) .

Drama aceasta fusese trăită, în tot felul, mai ales de produsele

Artelor minore, prin însăş destinaţia lor sortite risipirii, întru cât
nu le fixase încă veneraţia unanimă în singuranţa muzeelor. Ele
erau de fapt tot atâtea obiecte de uz comun, sau, cel mult, în cazul
antichităţilor, făceau parte din colecţiile particulare ale celor din­
tâi descoperitori.
Iată însă că alături de o asemenea dramă, de calitate, recu­
noaştem, inferioară, prin banalitatea ei, aceleaşi expresii de artă
rinascimentală au presimţit o alta, mai ascunsă, în însăş geneza
şi existenţa lor: lupta între gotic şi Renaştere.
In cazul obiectelor produse de Artele minore, şi proporţiile
dramei au fost la fel : iată, spre exemplu, cazul unui crucifix.
Arta gotică învăluise tema Crucificării într'o atmosferă ma­
cabră. D e aici predilecţia pentru lemnul negru, pentru spini, pen­
tru ţepi şi pentru nişele neguroase; sau predilecţia pentru lemnul
pictat, mai realist, deci mai lugubru.
Giotto excelase astfel în arta Crucificării pe scândură, prin
realismul coastelor străpunse şi a pântecului supt.
Câteva decenii mai târziu, Beato Angelico, tot la Florenţa, îşi
va începe cariera cu un crucifix; şi tot cu un crucifix, drept te­
stament al artei sale, o va sfârşi în cele din urmă.

*) Ibid., pp. 87—101.

 1
Dar spre deosebire de Giotto, s'a observat ), Beato Angelico
« a zugrăvit corpul Mântuitorului pe Cruce, armonios şi scăldat
în lumină, dispus şi în braţele morţii cu o sublimă eleganţă ».
Ceeace înseamnă că Arta Renaşterii a putut să intervină cu
folos în viziunile celui mai religios reprezentant al său, deci ale
celui mai tradiţionalist.
Dar când a fost vorba de Arhitectură, deci de ceeace trebuia
să constitue de fapt ambiţia cea mare a unei epoci de constructi­
vism şi de revizuiri totale ca Renaşterea?
Milanul, cu prezenţa lui Bramante acolo, într'un moment
într'adevăr hotărîtor, poate fi o revelaţie în ceea ce priveşte con­
tinuitatea Goticului în plină Renaştere, fără anularea nici uneia
din aceste două forme, ci prin suprapunerea lor, prin convie­
ţuirea şi prin armonizarea lor (nu prin nuanţări tranzitorii, ci prin
impuneri deopotrivă), în monumente ca S. Maria delle Grazie,
sau ca Certosa de lângă Pavia.
Pe roşul de cărămidă al vechilor construcţii, va străluci albul
de marmoră al arcurilor şi al arcadelor noi; după cum, sculpturile
albe de pe faţadele Certosei de lângă Pavia, vor alterna, în curţile
interioare, cu basoreliefurile de teracotă.
« Lui Bramante şi prezenţei sale în Lombardia (şi la Milano),
i se putea datora ruptura definitivă între gotic şi clasic. Numai
el o putea face, întru cât a fost constrâns s'o experimenteze.
Totuş, între operele retardatare şi cele delà ţară, este interesant de
observat împreunarea celor două stiluri, prin folosirea orna­
mentaţiilor de teracotă roşie, care le contopeşte şi le atenuiază
contrastul. Rezultă adesea de aici un gotic îndulcit şi o Renaştere
a
infantilă » ) .
D e aici a rezultat şi nota predominantă a Renaşterii arhitec­
turale în Lombardia, faţă de Toscana. D e aici va rezulta apoi viziu­
nea constructivă şi ornamentală a unei biserici ca S. Maria delle
Grazie din Milano, executată totuş de Bramante, autorul faţa­
dei Sf. Petru din Roma.
« Tradiţionala simplitate, aproape etruscă, a Florentinilor,
sau cea clasică delà Roma, nu i-ar fi permis lui Bramante acea

L
) P . Bargellini, op. cit., p. 56.
•) C. Jacini, / / viaggio del Po. Le Campagne, II, Milano, Hoepli, f. a., p. 1 1 7 .
varietate de tonuri, acea abundenţă de clar-obscururi, care a format
1
caracterele capodoperelor sale din Lombardia » ) .
Aşa s'a menţinut goticul în toată Italia de Nord, chiar prin
opera celui mai « roman » arhitect al Renaşterii ; şi, odată cu goti­
cul, aşa avea să se perpetueze în Renaştere un alt aspect dramatic
al realizării de sine.
Detaliul este, oricum, impresionant pentru ceeace se poate
numi timiditatea Renaşterii în Arhitectură, adică în arta cea mai
radical constructivă. Acest detaliu explică şi «drama» lui Alberti
arhitect, atunci când a luptat nu cu rezistenţa regionalistă a ace-
luiaş gotic septentrional, ci cu persistenţa în timp a romanicului.
Aşa se vor petrece lucrurile şi la Veneţia, cea atât de refractară
la inovaţii, prin însăş configuraţia sa geografică şi unde se va con­
stata, cel mult, aceeaş suprapunere de forme şi stiluri, prin opera
întâmplătoare a unor reprezentanţi ai artei noi (Sansovino), între
goticul Venetian şi noile predilecţii ale Renaşterii.
Rezultatul va fi « Loggia del Sansovino », faţă în faţă cu intra­
rea Palatului Ducal.
Aşa se vor petrece lucrurile în Piemont, refractar inovaţiilor
şi conservativ din aceleaşi considerente geografice, adică munţii.
2
« Goticul în Piemont — notează Vittorio Viale — va domina
nediscutat de-a-lungul secolului al XV-lea. El va da nota unei
bune părţi din arta Renaşterii, până spre a doua jumătate a ce­
luilalt secol ».
N u alta a fost, înfine, situaţia în Liguria, spre părţile Genovei,
până la porţile apeninice ale Toscanei.

Căutând a desluşi acum un al treilea act al « dramei » pe care

o identificăm noi în conştiinţa Renaşterii şi al cărui resort stă în con­
trastul dintre dorinţa de perfecţie şi incapacitatea ei de-a aduce la
îndeplinire toate operele şi iniţiativele pe care le-a luat, ne v o m
adresa mai întâi Literaturii secolului al XV-lea.
Vom începe investigaţia noastră cu opera lui Lorenzo il Mag-
nifico, cel mai strălucit exponent al ambiţiilor de care a dat dovadă
epoca sa.

*) Ibid., p. 122.
*) Citat în ibid., p. 123.
 El a lăsat neisprăvită poema Amori di Venere e di Marte, ca şi
// Simposio (sau / Beoni), care nu aveau să fie, conceptual, printre
1
cele mai neînsemnate întreprinderi literare din câte a pus la cale ) .
Alt exemplu:
Către 1 4 7 0 , cu un entuziasm pe care însuş îl va socoti apoi
drept cutezanţă, Angelo Poliziano, viitorul prieten şi protejat al
aceluiaş Lorenzo, pe când nu avea încă douăzeci de ani, s'a apu­
cat să traducă Iliada în exametre latine. începând lucrul delà
cartea II (căci prima fusese încercată de Carlo Marsuppini şi
2
părăsită), Poliziano n'a dus lucrarea mai departe de cartea V ) .
Să nu se creadă însă că exemplificarea se limitează la încercă­
rile unui adolescent, neduse la bun sfârşit, ca încercările tuturor
adolescenţilor de totdeauna.
Căci iată-1 pe acelaş Poliziano în 1 4 7 5 , deci în epoca deplinei
desfăşurări a carierei sale de prim poet al Renaşterii şi al Florenţei,
întreprinzând o mare poemă în versuri italiene, în care îşi propunea
să-1 preamărească pe Giuliano dei Medici, fratele lui Lorenzo,
pretextul fiind victoria pe care Giuliano o repurtase cu ocazia cu­
3
noscutei « giostre » din Piaţa S. Croce ) .
Proiectul însă nu a mai fost decât în parte realizat, căci Le
Stanze per la Giostra au rămas întrerupte la strofa 4 6 a cărţii II,
pretextul fiind asasinarea între timp a lui Giuliano, dar motivul
literar rămânând de fapt epuizarea inspiraţiei. (Invocarea unor
împrejurări exterioare, istorice, pentru neîmplinirea operei, i s'a
părut valabilă şi lui Matteo Maria Boiardo, atunci când a lăsat
întreruptă poema sa Orlando Innamorato, sub motiv că năvăliseră
Francezii în părţile sale).
Iată dar cum nici Poliziano, cel mai savant şi maestru poet
umanist delà Curtea celui mai entuziast dintre Seniorii celei mai
deplin formate generaţii a Renaşterii; el, Poliziano, cel mai in­
dicat dintre creatorii de frumuseţi literare, să practice perfecţia
clasică până la desăvârşire (nu era oare spiritul cel mai familiari­
zat în Florenţa eleniştilor, cu cel mai nobil ideal atic?); nici Poli­
ziano nu s'a sustras acestei drame « dell'incompiuto ».

1
) V. Rossi, op. cit., p. 340.
a
) Ibid., p. 360.
s
) Ibid., p. 367.
 Dacă Stanzele sale au rămas întrerupte de tragica moarte a lui
Giuliano, drept protagonist, şi aceea care luminase cu apariţia ei
de zâmbet şi tinereţe aceeaş străduinţă poetică, Simonetta Cat-
taneo, între timp dispăruse.
Ce raţiune mai putea deci să aibă o asemenea improvizaţie de
poet « cortegiano », precum era de fapt poema sa ?
Considerată ca atare, terminarea ei n'ar mai fi avut, fireşte,
nici o raţiune.
La atâta să se fi limitat însă cele mai nobile ambiţii şi aspiraţii
ale Literaturii atunci?
Fiind vorba de mediul literar al Florenţei din timpul lui L o ­
renzo, putem adăoga însă şi exemplele pe care le oferă un Gen
literar foarte activ, delà care s'ar fi cerut un spirit de constructivism
masiv şi bine definit, asemănător mult cu al Arhitecturii; adică
Genul epic.
Ori, în afară de cele amintite despre Orlando Innamorato al
lui Matteo Maria Boiardo (care deplasează Investigaţiile spre me­
diul literar al Ferrarei), se poate aminti că Luca Puici, din renu­
mita familie de bancheri şi literaţi florentini, a lăsat neisprăvită
poema sa cavalerească Ciriffo Calvaneo, pe care a reluat-o, este
drept, fratele său Luigi, poet mai iscusit şi mai celebru, fără însă
1
ca nici el s'o fi putut duce la bun sfârşit. ).
Se poate spune chiar că din acest punct de vedere, Epica
Renaşterii a fost tot atât de nefericită (şi nerealizată în forme de­
finite), ca şi cea pseudo-literară a cântăreţilor anonimi din secolele
anterioare.
Se poate, într'adevăr, susţine că însăş capodopera Genului, care
este Orlando Furioso, ar putea fi continuată, reluată la infinit, da­
torită tocmai caracterului său de fluiditate continuă, fără marginile
unui început, ale unei culminări şi ale unei încetări de acţiune epică.
D i n noianul de exemple minore, pe care le oferă bogata eflo­
rescentă literară a Quattrocent-ului, se mai poate, înfine, cataloga
printre operele neduse la bun sfârşit, populara şi interesanta
poemă 27 Paradiso degli Alberti, de boccacescă amintire, a Tosca­
2
nului Giovanni da P r a t o ) ; încercarea de epopee familiară Bor-

') Ibid., p. 437.

•) Ibid., p. 197.
seide (în latineşte), prin care poetul de Curte Ercole Strozzi ar fi
1
vrut să glorifice domnia lui Borso d'Esté ( 1 4 6 0 ) ); « marea poemă
epică » în versuri latine, intitulată Sphortias şi pusă la cale de un
2
umanist ca Francesco Filelfo (care, observă V. Rossi ) , ambiţiona
totdeauna să-şi conceapă operele cu un scrupulos simţ al « sime­
triei numerice ») şi în care trebuia să glorifice domnia Seniorului
Francesco Sforza; o poemă de mari proporţii ca Hesperis a poe­
tului Basinio Basini delà Curtea lui Sigismondo Malatesta din Ri­
mini, pe care, murind în 1 4 5 7 , poetul o părăsea neisprăvită în
mâinile stăpânului său, drept chezăşie a onoarei de a-i depune ose­
mintele într'un sarcofag de pe faţadele Catedralei; şi, desigur, alte
asemenea exemple, pe care nu le putem considera ca simple în­
tâmplări explicabile în Istoria literară a oricărei alte epoci, întru
cât a fost vorba de întreprinderi grandioase, de adevărate epopei
clasice, care nu puteau fi socotite nici drept simplele sacrificii ne­
cesare înălţării marelui edificiu epic rinascimental. Căci acesta,
conform unui adevărat program umanist şi clasic, nu s'a realizat
niciodată.
Dar este timpul să urmărim acum peripeţiile « dramei » de
care vorbeam şi prin exemplele pe care le oferă Artele plastice.
Pe Canal Grande, la Veneţia, în acea exuberanţă de viaţă, de
culori şi de lumină, întristează până astăzi colţul palatului început
acolo din ordinul lui Ludovico il Moro delà Milano (de aceea
Veneţienii îi spun încă « La ca' del Duca ») şi părăsit apoi până
mai sus de primele ferestre dintre pietrele mari, cioplite « a bug-
nato », ca faţada Palatului dei Diamanti delà Ferrara.
Alt exemplu:
In 1 4 2 5 Cardinalul Bologniei îi dăduse lui Jacopo della Quercia
însărcinarea să împodobească poarta principală a Basilicei cate­
drale San Petronio din acel oras.
Era întreprinderea cea mai de seamă, căreia artistul trebuia
să-i închine ultimii ani ai vieţii sale, cu atât mai mult, cu cât
avea bucuria să fie singur la acea întreprindere.
Dar bucuria trebuia să i se schimbe curând în tot felul de
decepţii.

l
) Ibid., p. 244.
«) Ibid., p. 2 4 5 .
 Mai întâi, pentrucă i-a lipsit materialul.
Cu scopul de a-1 găsi, umblase delà Ferrara la Verona şi
delà Veneţia la Milano, spre a tocmi piatra necesară şi a găsi
cărăuşii care să i-o treacă, cu mare greu, peste Apenini, până la
Bologna.
Intre timp, cei din Siena nu-i dădeau însă o clipă de răgaz,
întrucât Jacopo avea de terminat acolo « La Fonte Gaia » şi alta
x
în Batister ) .
Drumurile, delà un loc la altul, le făcea în cele mai anevoioase
condiţii.
Lucrul i se pretindea de peste tot, iar sumele necesare nu i se
plăteau la timp.
Ameninţat cu închisoarea de cei din Bologna, artistul a pre­
ferat în cele din urmă să fugă la Parma, unde 1-a surprins moartea,
fără a fi apucat să realizeze porţile Catedralei, rămase neîmpodo­
bite de atunci şi până acum.
N'am putea însă cita u n exemplu mai impresionant despre
drama trăită de Renaştere, în privinţa contrastului dintre ambiţiile
ei constructive şi neputinţa în care i-a fost dat să rămână, ca acela
2
al faţadei Malatestianului din Rimini ) .
Premizele acestei iniţiative arhitectonice fuseseră din cele mai
favorabile programului radical al noilor înfăptuiri : ctitorul era unul
din cei mai cutezători şi ambiţioşi Condotieri ai vremii; arhitectul,
un Umanist şi un vizionar şi un arheolog şi un cunoscător al anti­
chităţilor romane, ca Leon Battista Alberti; locul în care avea să
se înalţe edificiul, un orăşel ca Rimini, în care tradiţia putea fi
mai radical şi mai nemilos suprimată ca la Florenţa, de exemplu.
Rezultatul ? El stă mărturie şi acum : faţada principală, de mici
proporţii, terminată până la jumătatea arcului de sus; faţadele
laterale părăsite, aşa cum le-au lăsat într'o seară lucrătorii; cupola,
nici măcar începută; iar în interior, abia câteva din capelele acelei
vechi Catedrale au fost îmbrăcate de meşterii sculptori în plăci
subţiri de marmoră.

*) Datele în R. Paribeni, Jacopo della Quercia, Roma, R. Accademia dT-

talia, 1938, pp. 29—30.
J
) Toate detaliile se găsesc studiate în Alexandru Marcu, Figuri Femenine
din Renaştere, Bucureşti, Cartea Românească, 1939, p. 97.
 D i n cauza lipsei de bani şi a multiplelor calamităţi abătute
asupra lui Sigismondo, Malatestianul s'a schimbat, încă din tim­
pul vieţii sale, într'un adevărat cimitir de iluzii şi ambiţii.
1
Ploaia — relatează documentele din 1461 ) — bătea în î n ­
gerii lui Matteo dei Paşti şi ai lui Agostino di Duccio. Zăpada,
la fel, se aduna pe bolţile neacoperite ale celor şase capele decorate
din interior, iar primăvara se prelingeau şiroaele pe contururile
acelor basoreliefuri, pe culorile de pe stucuri, pe aurul aripilor de
îngeri, pe statui şi pe morminte.
Ploua în tot Malatestianul.
Călugării franciscani, rămaşi să oficieze în faţa acelor altare
de pe vremea Sfântului lor, bucuroşi poate de neputinţa celor ce
voiseră să le ofenseze evlavia cu acele icoane de piatră ale unui
nou cult păgân, cerşeau acum oboluri cât de mici, pentru un aco-
peremânt peste acele frumuseţi în risipă.
D e fapt, drama monumentului din Rimini poate fi privită ca
drama întregei Renaşteri « de prea mult », trăită acolo, ca şi la
Florenţa, între zidurile atâtor monumente, delà San Lorenzo al
Medici-lor, la Santa Maria del Fiore.
Aşa înţeleasă, Renaşterea ne poate apărea iarăş suprinzător
de timidă.
Căci ea se limita de cele mai multe ori la detaliile orna­
mentale, suprapuse pe vechile forme monumentale, iar nu pă­
trunse, contopite în adâncimile esenţiale. Rămânea o revoluţie
de faţade, nesusţinută până la anularea întregului fond tradi­
ţional.
Drama nedesăvârşirilor trăite de Leonardo, a căpătat însă
forme atât de multiple, încât ele s'au identificat cu simbolul
Renaşterii. întreaga străduinţă creatoare a lui Leonardo nu este
însăş de fapt decât un neîntrerupt şir de exemple în acest
sens.
L'Adorazione dei Magi, începută în 1481 pentru Dominicanii
dintr'o mănăstire din Milano; sau calul de bronz, început pentru
statuia lui Francesco Sforza, apar ca două exemple nu numai
întâmplătoare, dar şi inutile, deoarece excepţia formează regula
în cazul său.
 Anecdotica timpului a reţinut, printre altele, următoarea în­
tâmplare a lui Leonardo cu Michelangelo, foarte edificatoare
pentru noi:
Pe când primul era celebru (în urma şederii la Curtea din
Milano, unde, între atâtea şi atâtea alte opere, plănuise amintita
statuie), cel de al doilea, cu mult mai tânăr, cutezase să-1 apostro­
feze odată la Florenţa prin cuvintele : « Ai făcut desenul unui cal,
spre a-1 turna în bronz şi n'ai putut să-1 torni, iar de ruşine te-ai
1
lăsat păgubaş » ) .
Putem surprinde în această atitudine a tânărului Michelan­
gelo începutul propriei sale drame de mai târziu. Căci dacă L e o ­
nardo nu s'a realizat plastic, dar a izbutit să lase atâtea semne ale
genialităţii sale inventive, drama lui Michelangelo — întru cât
ambiţia lui s'a concentrat aproape exclusiv în arta statuilor, care
se cer neapărat desăvârşite, deoarece statuarul repetă gestul şi p u ­
terea de plăsmuire a Celui care le-a întruchipat la început din
lutul nefiinţei — această dramă a lui Michelangelo a fost pe atâta
mai sfâşietoare.
U n vechi biograf al lui Leonardo dă următoarele lămuriri cu
privire la incapacitatea sa de a se realiza deplin, mai ales datorită
excesului de simţ auto-critic, de care a suferit : « . . . Mai niente,
ancor che belle [invention!] satisfece a se m e d e s i m o . . . che il suo
2
tanto conosciere gli errori, non lo lasciô fare » ) . (Adică: Nimic
nu-1 satisfăcea, oricât de frumoase să-i fi fost născocirile; d e ­
oarece nu 1-a lăsat să creeze prea marea-i conştiinţă despre erori).
In afara acestui excesiv auto-criticism, provocat în realitate de
însăş dorinţa realizărilor perfecte, neizbutirea atâtor sublime in­
tenţii şi planuri, trebue pusă pe seama altui considerent: excesiv
de numeroasele apeluri ce se făceau la puterea de creaţie a unor
asemenea artişti, de oricine şi pentru oricare motiv.
Vorbind despre sine însuş, Leonardo se declara odată « degno
8
maestro, ma ha tanta facienda e nulla f i n i r a » ) . («Vrednic maestru,
dar are atâta de lucru, încât nu va termina niciodată nimic »).

x
) Cunoscuta anecdotă este reprodusă din C. Jacini, op. cit., p. 109.
*) Citatul în Roberto Marcolongo, Leonardo da Vinci, Milano, Hoepli, 1939,
p. 19.
») Ibid., p. 28.
 Arhitectonic, el s'a înălţat la cele mai monumentale concepţii,
proectând numai bazilici cu domuri centrale, susţinute pe cupole
mai mici de jurîmprejur (cupola fiind o temă favorită a lui Leo­
nardo).
Asemenea concepţii au rămas, fireşte, numai în formă de pro­
iect, spre a mărturisi odată mai mult vicisitudinele creaţiei în rea­
lizări concrete, în cea mai constructivă epocă a Civilizaţiei m o ­
1
derne ) .
« A colora » a fost totdeauna pentru Leonardo momentul dra­
matic al hotărîrilor supreme şi cu toate că el a înfruntat adesea
acest moment cu rezultate incomparabile, desenul a rămas lumea
lui; adică prima cercetare a Formei, după cum, în lumea specu­
lativă, era ideea, obârşia Universului spiritual. Căci setea de per­
fecţie îl imobiliza pe artist în faţa celor mai complexe elemente,
dincolo de care, pentru el ca şi pentru Michelangelo, începea un
2
fel de temută întrecere cu Dumnezeu ) .
Până şi în ce priveşte ambiţia lui Leonardo de a-şi orândui
manuscrisele (la Florenţa, în 1 5 0 8 ) ; adică până şi în ce priveşte
ambiţia sa mai modestă de a da o formă organică mărturiilor in­
capacităţii sale de realizări definitive ; până chiar şi această intenţie,
s
a rămas în cele din urmă numai a t â t ) .
Dezordinea în care şi-a părăsit manuscrisele; lacunele cu care
se prezintă cele mai geniale sugestii davinciene; confuzia proble­
melor tratate, dovedesc, oricum, un spirit pe care tumultuozitatea
şi dinamismul îl depăşesc, identificându-1 cu psihologia romantică,
mai mult decât cu aceea a Clasicismului.
In lupta lor cu materia, oricât de «surdă» să fi rămas ea la
chemarea Artei, mult mai stăpâni se dovediseră, cu secole în
urmă, şi Dante, şi Petrarca.
Constatarea aceasta este menită să confirme, pe altă cale, con­
vingerea noastră cu privire la reintrarea în normele clasice, de
« Renaştere », a Literaturii, cu mult înainte ca acelaş proces să se
fi înfăptuit în lumea Artelor plastice.

*) Pentru date, cfr. ibid., p. 1 3 0 .

*) E . Barfucci, / / Giardino di San Marco, în Illustrazione Toscana, Firenze,
oct. 1940, X I I I , p. 18.
') Datele din R. Marcolongo, op. cit., p. 172.
 1
Papini, în unul din recentele sale eseuri despre Renaştere ) ,
îi grupează pe Leonardo şi pe Michelangelo în categoria « Titani­
lor faliţi ».
Acest destin pare a-i fi înfrăţit în Istorie, pe cei doi rivali din
viaţă: prin aceeaş dureroasă dramă, al cărui act culminant a fost
conştiinţa disproporţiei dintre intenţie şi faptă, dintre grandoarea
lăuntrică şi adversităţile din afară.
Mai toată pictura leonardescă este astăzi risipită.
Marea compoziţie din Palatul Vechi al Florenţei, « Bătălia delà
Anghiari », ca şi « Leda », ca şi « Medusa », ca atâtea alte picturi, ca
atâtea alte desene, ca manuscrisele, ca invenţiile lui Leonardo,
sunt definitiv pierdute.
Dar drama a fost trăită de acest mare artist al Renaşterii chiar
în timpul vieţii. Căci s'a gândit să mute din loc edificiile; să pre­
schimbe faţa oraşelor; să abată cursul apelor; să zboare prin aer.
Dar nici unul, sau aproape nici unul din aceste vise, continuă
Papini observaţiile sale, nu s'a putut schimba în realitate.
Acelaş a fost destinul lui Michelangelo. Căci nici el n'a putut
executa cele douăsprezeze statui de Apostoli, pentru Catedrala
din Florenţa; nici statuile, cinsprezece, făgăduite celor din Siena;
nici faţada bisericii San Lorenzo, de lângă Palatul Medici; nici
statuia lui Samson, nici Mauzoleul Papei Iuliu II, nici mormintele
Medicilor din capela delà San Lorenzo, nici compoziţia murală
din acelaş Palazzo Vecchio, în care, faţă în faţă cu Leonardo, tre­
buia să-şi arate toată iscusinţa de pictor şi de sculptor, într'o
scenă ca aceea a războirii Florentinilor cu Pisanii.
Desenul pentru această compoziţie s'a pierdut, ca şi acel Her­
cule executat pentru un Strozzi, ca şi statuia lui David în bronz,
ca şi statuia Papei Iuliu II din faţa Catedralei din Bologna, sau
ca Leda pictată pentru Ducele Alfonso al Ferrarei.
Studiile sale de anatomie s'au pierdut şi ele fără urme.
Intenţia de a face un mauzoleu pentru Dante, nu a putut avea
nici o urmare.
Aceeaş soartă a avut-o apoi gândul de a-şi pregăti singur mor­
mântul în Santa Croce.

*) Attraverso il Rinascimento în revista La Rinascita, Firenze, II, 1939,

nr. 10, p. 816 şi urm.
 Proiectul pentru Sf. Petru n'a mai fost executat, după cum
neisprăvite a lăsat Michelangelo trei « Pietà », împreună cu « Pri­
zonierii », sau ca statuile abia începute în Sagrestia delà San Lo­
renzo.
D e aici tristeţea în care s'a ascuns sfârşitul zilelor acestor doi
oameni.
Şi totuş: atât de mare le-a fost genialitatea şi arta, încât rămă­
şiţele grandiosului lor program de realizări, formează astăzi obiec­
tul unanimei şi universalei admiraţii.
« Văzută prin aceşti supremi eroi ai săi — adaogă Papini —
Renaşterea apare abia drept umbra a ceeace ar fi putut să fie, dacă
tot ce s'a visat şi s'a dorit şi s'a început, s'ar fi putut aduce la în­
deplinire. Şi totuş, aceste rămăşiţe, aceste opere imperfecte, ne­
desăvârşite şi mutilate, ajung spre a face din acel secol italian
cea mai mare epocă pe care a văzut-o omenirea, după miracolul
elen din secolul al V-lea.
« Resturile de activitate ale acelui faliment, sunt astăzi cea mai
frumoasă bogăţie a lumii ».

Voind a discuta raportul dintre formula estetică a unei Arte

pentru Artă şi spiritul practic, realist, de care s'au dovedit dotaţi
exponenţii Renaşterii, se poate ajunge la concluzia că nici o altă
epocă de mare Civilizaţie nu apare mai interesantă de studiat ca
aceasta.
Se va constata astfel, în primul rând, că Arta n'a devenit prin
Renaştere un simplu mijloc de propagandă socială, ca prin Roman­
tism, spre exemplu; deoarece, întreaga colectivitate simţea atunci
deopotrivă pasiunea pentru Frumosul în sine şi pentru Frumosul
Artei.
Pe de altă parte, trebue distins ceeace a fost mai mult în această
pasiune a oamenilor din Renaştere, faţă de permanenta nevoie de
Frumos şi de Artă în Italia, delà Greci şi Romani până la Rena­
ştere şi delà Renaştere până astăzi; sau delà creaţiile artiştilor,
până la frumuseţile naturale ale lui Dumnezeu.
Acel « mai mult » va fi însă considerat drept nota specifică a
Quattrocent-ului, chiar faţă de nota dominantă de care vorbim.
Iar când pasiunea pentru Artă şi Frumos se va generaliza din
Italia în celelalte ţări, prin contrast cu realităţile locale, mien­

s'
sitatea acelei adevărate pasiuni estetice, va căpăta un şi mai
viguros accent.
In afară de rezultatele practice ale luptei dintre realitate şi
Artă; sau în afară de contribuţia spiritualităţii la menţinerea unei
atmosfere religioase şi de adevărat cult în jurul Artei ; sau, înf ine,
în afară de toate « dramele » ce s'au desfăşurat în conştiinţa de
« nedefinire » a Renaşterii, teoretic ea n'a încetat să aspire la u n ideal
de perfecţiune, pe care l-au exprimat în tot felul diferitele perso­
nalităţi în care s'a întruchipat programul ei de lucru şi de aspiraţii.
Noi, întrebuinţând acelaş procedeu al exemplificărilor, v o m
invoca şi de data aceasta câteva mărturii, din care să se precizeze
cât de prezentă era în conştiinţa exponenţilor săi pretenţia de
perfecţie în materie de Artă, indiferent de contraste, conflicte,
« drame » şi alte asemenea adversităţi, opuse în calea creaţiei.
Federico da Montefeltro, Ducele de Urbino, care a împărţit
cu Alfonso Magnanimul de Aragona, sau cu venerabilul Cosimo
dei Medici al Florenţei, marea cinste de a fi recunoscut printre
adevăraţii ctitori ai noii Civilizaţii, a urmărit în tot felul atingerea
acestui mare ideal, potrivit învăţăturii pe care o primise delà u n
maestru ca Vittorino; adică în arta ocârmuirii Statului, ca şi în
cunoaşterea Culturii anticilor, sau în echilibrarea armonioasă a
fondului sufletesc cu eleganţa expresiei formale.
Ca atare, acest Condotier a cultivat Literaturile vechi; a condus
în calitate de Principe un Stat; s'a ocupat de Cultură; nu s'a dez­
interesat de Filozofia aristotelică, precum nici de Istorie, sau
1
de Arhitectură ).
Dar numele lui Federico d'Urbino se citează aici cu scopul
de a-1 considera drept cel mai credincios discipol al dorinţei de
perfecţie în toate aceste îndeletniciri ale sale şi ale celor care-1
ajutau să le realizeze.
Căci nu degeaba ţinea să afirme despre el un contemporan ca
Vespasiane da Bisticci*) : « . . . Sendo la sua Signoria intendentis-
simo, tutte le cose che ebbe a fare, le face fare in superlatîvo grado ».
(« Domnia sa fiind cât se poate de priceput, tot ceeace a avut de
făcut, a poruncit să se facă în gradul cel mai înalt»).

J . Burckhardt, op. cit., vol. I, p. 262.

*) In Vite di uomini illustri, Firenze, 1859, p. 94.
 In forme poate mai intime, dar prin aceasta mai dezinteresate
şi mai sincere, aceeaş dorinţă de perfecţie se poate regăsi în ati­
tudinile unui umanist ca Niccolô Niccoli, după relatările aceluiaş
contemporan comun, care a fost Vespasiano da Bisticci.
Niccolô Niccoli era frumos la înfăţişare; obişnuia să umble
totdeauna drapat într'o togă de modă romană; îşi alegea în orice
împrejurare cu discreţie cuvintele şi se înconjura cu adevărată
pasiune de operele de artă ale Antichităţii.
N u putea suferi în jurul său decât lucruri impecabile şi bine
orânduite. Pe masa lui nu se vedeau decât vase şi potire antice,
aşezate pe stofele cele mai fine, aşa încât, întregeşte tabloul Ves­
pasiano, « a vederlo in tavola cosi, antico com' era, era una gen-
1
tilezza » ) .
După exemplul Naturii, de neîncetată activitate, pe care-1 dă
«familiei umane», zelul unui artist şi gânditor ca L . B. Alberti
va fi neobosit, ceeace va confirma dinamismul şi vitalitatea pe care
o presupuneau oamenii Renaşterii.
Dar în măsura în care intensificau în sufletul lor asemenea
calităţi energetice, căutau să-şi precizeze — ca Alberti — şi ati­
tudinea faţă de pretenţia unei absolute « perfecţiuni universale »,
care, practic, se traducea prin ambiţia de a excela în orice domeniu
2
şi prin grija ca nimic « urît » să nu le strice reputaţia ) .
Simbolic poate rămâne din punctul de vedere al acestei am­
biţii, gestul acelui Papă (Leon X ) , care se spune că obişnuia să
ţină în mână o pungă mare de catifea roşie, cu multe inele de aur
de diferite mărimi şi în care era deprins să bage mâna orbeşte,
spre a-i răsplăti pe poeţii şi pe cărturarii de care era mulţumit;
dar tot el punea să-i bată cu biciul pe acei poeţi şi pe acei cărturari,
care i-ar fi prezentat versuri neelegante sau şchioape, neconforme
3
deci cu cel mai pretenţios ideal de artă şi perfecţiune ).

D i n nestăpânita dorinţă de a da o cât mai deplină satisfacţie

personalităţii umane, care-şi cerea integral drepturile la viaţa nouă
pe care ea şi-o crease, a rezultat drama Renaşterii, în toate felurile.

*) Citatul este din J. Burckhardt, op. cit., vol. I , p. 249.

*) Ph. Monnier, op. cit., vol. I I , p. 2 7 1 .
S
) J. Burckhardt, op. cit., vol. I , p. 259 notă.
 In mod ideal, ea a reprezentat nevoia de perfecţie şi de reali­
zare impecabilă în materie de artă.
Acest ideal s'a putut însă realiza, de cele mai multe ori, în Ar­
tele minore.
In Arhitectură, sau reforma a fost foarte timidă, ajungându-se
la compromisul de pe faţada bisericii Santa Maria Novella delà
Florenţa; sau faţadele au rămas neîncepute, ca în cazul bisericii San
Lorenzo, dacă nu a Catedralei din Florenţa.
Exemplele pe care Ie oferă apoi Literatura nu sunt mai puţin
concludente, atunci când este să se precizeze, în liniile sale mari,
ceeace a fost şi, mai ales, ceeace nu a putut să fie edificiul înălţat
de Renaştere, întru glorificarea posibilităţilor ei de monumentali­
zare în forme cât mai simetrice, mai armonioase şi mai perfect
încheiate.
In lupta dintre realităţi şi Artă, aceasta din urmă şi-a avut
succesul asigurat prin pasiunea cu care au apreciat-o unanim
oamenii Renaşterii, convenind să-i acorde, între valorile vieţii,
celei estetice supremaţia.
In dezinteresarea acestor oameni faţă de problemele religioase,
au convenit chiar să-i acorde Artei toată fervoarea de care-şi mai
credeau sufletul în stare, spre a-i creia aceleia o atmosferă de înaltă
spiritualitate şi de adevărat cult.
Şi totuş: marile realizări de Artă ale Renaşterii au rămas de
multe ori în stare de proiecte, iar transpunerile acestora, din când
în când, în materie, au fost sau întâmplătoare, sau timide, sau
izolate.
Ochii şi sufletul omului nou şi-au satisfăcut pasiunea de
Frumos şi de Artă, prin cele mai minuscule obiecte.
In felul acesta, alături de drama Renaşterii şi de drama Artei
printr'însa, noul Titan al vremurilor moderne şi-a avut drama lui.
Căci neizbutirea Artei peste realităţi, însemna înfrângerea
omului, pentru cel mai scump dintre idealurile: al Artei.

ALEXANDRU MARCU
 C R E Z
PENTRU O CARTE DE ŢARĂ

Cred într'unul pământ românesc

In care toţi strămoşii odihnesc,
Din care toate holdele rodesc.

Şi în brazda frăgezită de vechiul sânge,

In hotarul a cărui rană din suflet plânge,
In legea firei, ce obidirea frânge.

Şi cred în'una sfântă frumuseţe a ţării mele,

Cu veşnicia ei răsturnând cumpăna vremilor rele,
Cu soarta înaltă — desrobitoare până 'n stele.

Cred în trăinicia, străbătând miile de ani,

Pentru tot neamul alb de ţărani,
Trăgând la sfârşit brazda peste duşmani.

Şi cred în munţii înălţaţi peste nori,

D e unde dăinuirea prigoniţilor păstori
Pogoară biruitoare peste cotropitori.

Cred în nemărginita putere românească,

In jertfă ce ştie din lipsuri să crească,
In^mila ce întrece înţelepciunea cărturărească.

Cred că însăşi primejdia e mântuitoare,

Cred în durerea preschimbată în cântare,
Cred în tăria ce se dărue iertare.
Numai aşa, pentru a urmaşilor fire,
Viaţa împlineşte singura îndreptăţire
Clădind peste vremelnica noastră trăire.

Cred în această învăţătură de adevăr sufletesc.

In care murind să mă regăsesc
împărtăşit din veşnicul românesc.
 AERIANA

Pe calea vântului turbat, din tărâmul urgisit,

Prădătorii cerului rotiră tărcol.
Vâjâind oţele peste zări s'au năpustit,
Sărind pocnind, şi duduind în gol.
:

Se aciuaseră'n beznă vechi cetăţi de slavă,

Păduri se piteau perie, munţi 'n gresie intrau,
Din mlaştina vremii, de venin bolnavă,
Zmei scuipau jeratic, scorpii clănţăneau.

Paloşe de-argint — miezul cerului despicară

Stele ţăndări se sparseră ochite,
Mugea greul pământului încolţit ca o fiară
Cât stihiile îşi crăpau frunţile dogite

Apoi urmărirea trecu prin înalt mai departe,

Cu lăsatul nemărginit al pustiului.
Stingând liniştitoare semne de m o a r t e . . .
Greerii se 'ngânau din cenuşa târziului.
 A L T Ă PRIVELIŞTE

Din vălmăşag de flori galbene albastre şi roşii,

U n d e au îngrămădit odihna moşii şi strămoşii,
Cimitirul satului păcătos dospeşte părăginire,
Izbucnind viaţă din veşnica nimicire,

Sobolul răscoleşte tresăltări din morminte

Amiaza de vară trândavă fierbinte
Suie prin albastrul sfânt al cerului jucător,
D i n care eretele roteşte pânda zilnicului omor,
Şi pretutindeni se revarsă aur de soare.

Stropită cu var şi sânge, de viermi căutătoare,

Bate ghionoaia suind vrej putredul trunchi.

Cirada cafenie lăsată 'n genunchi,

In tihnă ca şi când ar adânci un vechi gând,
îşi prelungeşte păscutul rumegând;
Cât de subt maldărul de cruci dărâmate
Cosaşul verde zbârnâe singurătate,
Iar în baligi care au pecetluit locul cu ruptă împrejmuire,
Cărăbuşii îşi făuresc rotunda nemurire.
ADRIAN MANIU
 A MURIT LUCHI.
H A I M A N A !

Casa are în faţă cerdac de lemn cu zăbrele roşii. Fiecare zăbrea

e o cucoană mititică strânsă tare în corset, fără cap, fără mâini
şi fără picioare. N u ştiu câte-s. Le număr câte zece, câte zece, — şi
nu le mai isprăvesc.
— Is cincizeci şi şapte, cu cea groasă din colţ, zice Margareta.
— Cinzeci şi şapte de milioane ? întreb eu.
— Eşti o proastă !
Că-s proastă, ştiu. Toată lumea mi-o spune. Dar tot nu ştiu
câte cucoane sunt la c e r d a c . . .
Treptele, înalte încă pentru mine, cu scândura uşor scobită
la mijloc, poartă scrise cu colb sau cu glod urmele unor labe mari
de câine.
— Iar mi-o feştelit cerdacu, haimanaua dracului ! ocărăşte
Tasia în fiecare 'dimineaţă, frecând îndesat scândurile.
Delà cerdac, ograda coboară iute la vale, până la poartă. Cărarea
pietruită face fără niciun rost câteva ocoluri lungind drumul.
Şanţul delà cişmea se ţine cuminte pe-alături de cărare. D e - o
parte şi de alta, ograda se întinde cu suişuri, cu coborîşuri, cu
cotloane şi cu prăpăstii. Zămnicul cu acoperiş de şindrilă parcă-i
o broască ţestoasă adormită, care-a prins mucegai. Dar ce-ar fi
să se trezească într'o zi şi să plece la plimbare ? . . .
Peste ograda asta, stăpânim noi: Cotarla şi cu mine. Ceilalţi,
intră, ies, îşi caută de treburile lor. Noi, n'avem treburi. Şi ograda-i
mare
Cotarla e deşirată, cu blana roşie ieşită de soare, cu labe din
cale-afară de mari şi niciodată curate. In sfârşit, cineva căruia
364 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE

i-aş putea fi dată şi eu de exemplu! Dar nimeni nu se gândeşte

la asta.
A sosit într'o zi, — nu se ştie de unde. A deschis singură
portiţa pe care eu încă n'o pot deschide, a venit întins la cerdac,
a suit fără grabă şi fără sfială scările şi s'a aşezat ca la ea acasă,
cu botul pe labe.
Tata îşi cetea jurnalul. A coborît o sprinceană a supărare
şi-a întrebat:
— Ce caută cotarla asta aici ?
— Cotarla o chiamă ? m'am bucurat eu.
Cotarla a bătut scândura cu biciuşca cozii. Şi ieşea colb din
coadă. Tasia a venit cu vătraiul:
— A hi turbată şi te-a muşca, săraca 'n de mine !
Fără să ridice capul, căţeaua i-a arătat sub buza cafenie
colţii tari.
A venit şi mama. Ochii ei buni au întâlnit privirea suflată
cu aur a veneticei.
— Las-o, T a s i e . . . E noroc la casă.
— O dat să mă muşte, a pârît-o Tasia.
— Nu-i adevărat, a vrut să râdă! am apărat-o eu.
Şi Cotarla a rămas la noi. A fost imediat pusă în porţie.
Dar porţia nu-i ajunge niciodată. După ce linge bine strachina,
de ies la iveală, curaţi, cei doi cocoşi negri de smalţ din fundul ei,
Cotarla sare gardul în ograda de dindos. Găinile cotcodăcesc,
raţele se indignează. Cotarlei nu-i pasă. Adună toată mămăliga
de pe lângă coteţ, cercetează treuca, ronţăie fără plăcere câteva
g r ă u n ţ e . . . Apoi vine să s'aşeze sub fereastra delà odaia copiilor.
Stă pe coadă şi aşteaptă. Poate că mai pică c e v a . . .
In fiecare Sâmbătă, cum vine acasă, Icuţă se duce la bucătărie
s'o vadă mâncând.
— A dracului mănâncă ! Parc'a scăpat şi ea delà I n t e r n a t . . .
zice el cu admiraţie.
Din când în când. Cotarla se face nevăzută. Trece o zi, trec
două. începe să-mi fie urît. Şi într'o dimineaţă, ne pomenim cu
ea pe prispa bucătăriei. Doarme. Se întinde şi suspină prin somn.
Spre seară se scoală, mănâncă pentru toate zilele cât a lipsit, se
scutură, strănută, — şi mă 'ndeamnă la joc, ca şi cum nu s'ar fi
întâmplat nimic.
 Tasia îşi împreunează mâinile sub pestelcă şi clatină din cap:
— Căzătură!
La drept vorbind, Tasia spune o vorbă mai urîtă, pe care eu
n'am voie s'o spun: două silabe scurte şi aspre pe care le azvârle
îndesat, încruntându-şi sprincenele albe.
— D e ce-i zici aşa ? o apăr eu. Poate că s'a dus şi e a . . . să-şi
vadă copiii, ca Tinca.
Aşa se duce Tinca: lipseşte o zi-două şi se 'ntoarce, ca şi
Cotarla, somnoroasă şi flămândă.
— Ce copii ? Parcă o ticăloasă ca asta face copii ? râde Tasia, rea.
— Nici tu nu faci c o p i i . . . zic eu.
Şi mă mir de ce s'a supărat aşa de tare Tasia.

N u - s mult mai înaltă decât Cotarla. Ba, când vreau să merg

ca dânsa în patru labe, sunt chiar mai mică. D e aceea îşi ia faţă
de mine un aer de protecţie, care-mi dă curaj. Cu Cotarla alături
îndrăznesc să mă avânt, pe vale, în aventuri fioroase pe care până
acum le închipuiam numai, de sus, de pe cerdac.
. . . Cum trecem de pădurea de brusturi, în care n'a călcat
încă picior de om, şanţul de-un lat de mână se preface în râu
turbat cu apă blestemată. Mă apropii de el — şi mă strânge 'n
spate : departe, pe celait mal, sub nalbe uriaşe cu fruct de cantalup,
stau la pândă oameni negri şi buzaţi, cu arcuri şi s ă g e ţ i . . .
Lângă mine, Cotarla se face că nu-i pasă. Culege muşte din
sbor şi le mestecă, clempănind. O chem aproape şi ţinem sfat.
Mă înţelege. Bate colbul cu coada şi latră fără glas, — să n'audă
vrăjmaşii. Apoi se ridică, î n c e t . . .
Acu-i acu! închid ochii şi mi-i astup bine cu pumnii, până
ce mă dor. Dacă aş vedea, pe loc m'aş preface în stană de piatră.
Şi aş rămânea acolo, sute şi sute de ani, şi m'aş uita cum îmbă­
trânesc şi cum mor toţi ai mei, şi n'aş putea să plâng, măcar:
cum să plâng, dacă-s de piatră?
într'o zi o să vie Făt-frumos să mă stropească cu apă v i e . . .
Dar dacă seacă până atunci fântâna cu apă bună, cum a secat
fântâna din ograda bisericii ? Ori se împiedică Făt-frumos şi sparge
urciorul, ori uită, ori rătăceşte d r u m u l . . . Câte nu se pot întâmpla !
N'am văzut eu un domn alb, de piatră, care stă c'o carte 'n mână
într'un scaun alb, de piatră, — şi nimeni nu-i mai poate face nimic ?
 N u văd ce se întâmplă dincolo de noaptea dureroasă a ochilor
mei. N u v ă d , — d a r ştiu: Cotarla se dă de trei ori peste cap şi
se preface în bălăuroaică. Sboară peste apele rele care se înalţă
s'o înghită şi, într'o clipă, face una cu pământul pe vrăjmaşi.
Apoi îşi ia din nou înfăţişarea ei de toate zilele şi mă aşteaptă
pe mal prinzând muşte, — că, adică, nu s'a întâmplat n i m i c . . .
Trec râul secat ca prin farmec, pe fundul căruia se usucă
câteva coji de cartofi şi o felie de lămâie din ceai. Sunt emoţionată.
— Mersi, C o t a r l ă . . .
Dar Cotarla se face că nu pricepe. îşi caută cu dinţii un purice
prin blană. N u ştiu ce să spun şi nu ştiu ce să fac.
Ca să nu stau degeaba, culeg un fruct turtit şi cleios de nalbă
şi-1 mestec îndelung, în silă, — cum face Cotarla când mănâncă
grăunţe.

MOŞ-GHEORGHE-ZAMFIRESCU

— N u se poate să nu-ţi aduci aminte de Gheorghe Zamfirescu !

Capra cu trei iezi delà el o ştii. Nu-ţi aduci aminte cum făcea
ca lupul, de ţi-era frică? A stat cu noi în odăile din fund, cât
ai avut tu anghina. Când nu mai puteam de somn, te păzea el
şi-ţi schimba compresele. Şi le schimba aşa de uşor, cu mâinile lui
aspre şi muncite, că nici nu s i m ţ e a i . . . Cum de nu-ţi aduci aminte ?
Mama se uită la mine cu mustrare şi cu un pic de tristeţă.
Iar crede că mă prefac.
Moş-Gheorghe-Zamfirescu e un personagiu despre care se
vorbeşte mereu la noi în casă. Era omul de încredere al tatei,
la răzăşia noastră de pe malul Moldovei. I se zicea aşa, spre deo­
sebire de toţi ceilalţi Gheorghe, şi mai mari şi mai mărunţei,
care-au argăţit la noi de-a-lungul anilor de demult.
In seama lui erau toate, şi câmpul, şi livada. Stătea în bucă­
tăria din ogradă, unde era cuptorul de pâine. Când plecam noi
la oraş, se muta în antreţelul de dindos al casei şi ierna acolo,
la căldură, singur cu luleaua lui şi c'un cocoşel american care-i
slujea de ceasornic.
— Era suflet cu c r e d i n ţ ă . . . zice mama, luminată la chip
de parcă o bate în obraz soarele de-acolo. Când venea la târg, îl
întrebam: N u ţi-i urît, Moş-Gheorghe ? Şi el răspundea: « D'apoi
când să-mi fie urît, duducuţă? Că ziua fac pârtii prin ogradă şi
noaptea stau la foc ş'ascult viscolu 'n livezi şi lupchii în z ă v o i . . . ».
Cum de nu-ţi mai aduci tu aminte de nimic?
î m i aduc aminte de bucătăria din ogradă. Era acolo un cuptor
mare, care umplea toată încăperea. Şi în cuptorul acela ardea
un foc din lemne nedespicate, care-şi duhnea arşiţa roşie până în
arsita albă de afară.
— Asta-i gura I a d u l u i . . . zicea Icuţă.
Şi după ce se scotea pâinea şi se ducea « sus », de mirosea cald
până în fundul grădinii, se punea în gura cuptorului, în spuză,
o ulcică smălţuită cu lapte muls atunci, anume pentru mine.
— Lăptişor din cuptor, să ne crească fata mare ! îl descânta
Tana. Şi râdea cu ochii ei vineţi şi fără de a s t â m p ă r . . .
Era acolo, în bucătăria din ogradă, o laiţă c'un lăicer vărgat:
o dungă verde, alta roşie, alta v e r d e . . . Şi numai într'un loc era
una, subţirică de coloarea bumbului de păpădie. La capul laiţei
odihnea, păturit, un cojoc miţos: cojocul lui Moş-Gheorghe-
Zamfirescu. Alături, o cutie de tablă cu tutun şi două lulele negre—,
una lungă şi alta cârnă.
î m i aduc aminte de laiţă, de cojocul moşneagului, de lulelele
lui ; capra cu trei iezi o ştiu şi acum aşa cum mi-a spus-o el, — dar
de Moş-Gheorghe-Zamfirescu nu pot să-mi aduc a m i n t e . . .
A m însă înaintea ochilor, de parcă ieri aş fi fost acolo, îngro­
păciunea lui.
A murit în bucătăria din ogradă, pe laiţa lui, cu capul pe cojocul
lui, între lulelele lui. N u ştiu dacă a zăcut ori nu. Văd numai
cutia albă de lemn purtată pe umeri de patru băieţi — feciorii
lui — ieşind pe poartă şi luând drumul bisericii. In urmă mama,
tata, fetele, Icuţă. Se duc după mort, dar nu plânge n i m e n i . . .
— A fost omul nostru cu credinţă şi se cuvine să-1 cinstim,
spusese tata la masă încruntând o sprinceană către fete, care se
vede că n'ar fi prea vrut să bată drumul ţintirimului, prin soare,
în urma unui biet argat.
S'au dus cu toţii şi m'au lăsat singură.
Clopotul cântă a mort calic, subţirel, în dungă. Parcă se gră­
beşte să isprăvească mai repede. E s o a r e . . . Cutia albă se depăr­
tează pe drumul ţintirimului, legănată pe umerii feciorilor, — tot
mai mică. Şi în urma ei, nu plânge n i m e n i . . .
 Şi mă văd încă, cu mâinile încleştate de marginea ferestrei la
care abia ajung cu bărbia, plângând amar cu lacrimi grele, plângând
fără să înţeleg nimic, — plângând eu singură în toată lumea asta,
pe omul de care astăzi nu-mi mai aduc aminte.

« DE DINCOLO DE NEGURĂ »

— Ştii, mamă, când m'am dus atunci cu Tana la plimbare

ş'am văzut capul de vacă pe t ă p ş a n . . .
— Când asta ?
— D e m u l t . . . acasă.
« Acasă » înseamnă la noi, la ţară. N u mai ţin minte cum erau
toate în casa aceea, din cale-afară de complicată pentru mine.
Erau atâtea săli întunecate ca nişte hrube, ş'atâtea uşi, că niciodată
nu nimeream unde-aş fi vrut să mă duc. Iar când vorbeai mai
tare, te îngâna de sus, de prin unghere, omul din p ă d u r e . . . N u
mai ţin m i n t e . . . Dar nicăieri, cât e lumea asta de mare, nu e
mai « acasă » decât acolo.
Mama lasă cusătura pe genunchi, suflă în degetar, îşi scoate
ochelarii şi se uită la mine de aproape, ca atunci când tuşesc.
— Ce spui tu ? . . .
— Când m'a dus Tana în braţe pe câmp. Era un cap de vacă
pe tăpşan, cu furnici roşii în loc de ochi. Şi erau şi coaste a l b e . . .
Săraca vacă! O mâncase lupul de cu iarnă, ş'acuma sta şi aştepta
să treacă ticălosul ca să-1 ia în c o a r n e . . .
— Iar spui poveşti, Luchi ?
— N u - s poveşti. Tana avea pe cap dantela cea neagră în trei
colţuri, cu un trandafir pe frunte.
Mama râde:
— Cum poţi tu să-ţi aduci aminte de Tana ? N'aveai nici
trei ani când a plecat delà noi. Ţ i - o fi spus cineva cum te lua ea
la plimbare, — şi tu îndrugi la minciuni, cum ţi-e o b i c e i u l . . .
Şi-a pus iar ochelarii şi s'a apucat de cusut, liniştită. I-a rămas
doar, în colţul gurii, o picăturică de râs: râde de mine.
N u mai spun nimic. Răsucesc un firişor de lână tras din rochiţă.
Rochiţa se destramă. Dacă mă vede mama, mă plesneşte. Atâta
pagubă! Tot n'am să plâng. N u vreau să plâng, cu toate că mă
ustură în fundul gâtului şi am nisip în ochi.
 D e ce nu mă crede nimeni pe mine, niciodată ? Dacă-mi aduc
aminte de ceva, de ce spune mama că nu se poate, — dacă-i ade­
vărat ?
Poate că numai Tana m'ar c r e d e . . . Dar pe unde-o fi, dac'o
mai fi pe undeva, săraca Tana?
Tana era soră cu bunica, soră tânără. Şi era văduvă. A stat
o vreme la noi, pe urmă a plecat. S'a dus în lume cu un om întu­
necat şi bărbos, pe care-1 chema Hadâmbu şi care purta pe sub
surtuc un brâu lat de piele bătut în ţinte de argint. Trecea prin
sate şi prin târguri c'un şir lung de care cu coviltir în urma căruţei
lui înălţată pe arcuri şi trasă de doi cai roibi care jucau în loc să
meargă. Ducea sarea delà ocne în toate târgurile Moldovei.
Când se zvonea că trece Hadâmbu, fugeam pe după casă în
grădină cu Margareta şi cu Icuţă, şi ne uitam printre scândurile
gardului, chinchiţi în tufele de bob să nu ne vadă tata.
— Uite-11
Hadâmbu stătea în poarta coviltirului, în picioare lângă argatul
care strunea caii, mândru ca în uşa unui cort împărătesc. Stătea
cu mâinile încrucişate peste brâul lui ţintat, cu capul gol, cu
barba în vânt, şi nu se uita nici în dreapta nici în stânga pe sub
sprincenele cât nişte mustăţi.
— Halal bărbat ! zicea Icută cu admiraţie.
Mie mi-era frică. Mi se părea că, dacă s'ar uita spre noi, ne-ar
vedea şi prin scânduri. Mă uitam în întunericul coviltirului, cu
nădejdea dulce că poate odată ş'odată s'o alege de-acolo, din umbră,
o clipă măcar, chipul celei de care mi-era dor. Dar pe Tana n'am
zărit-o niciodată. Căruţele treceau greu, stârnind colbul drumului
şi dulăii satului. Delà o vreme, nu mai desluşeam decât huruitul
lor adânc: de văzut, nu se mai vedea nimic.
N e întorceam în casă cu părul alb, cu genele albe.
— Iar v'aţi jucat în colb, ca ţ i g a n i i . . .
Şi într'o seară, după ce trecuseră iar căruţele cu sare, am auzit
vorbă pe cerdac. Dormisem mult. Trebue să fi fost târziu tare, —
ceasul acela când numai mama şi tata mai au voie să nu doarmă.
— N e face neamul de o c a r ă . . . zicea tata, aspru. Putea să se
mărite c'un om al lui Dumnezeu. D e ce nu 1-a luat pe Manolache
Toia ? . . . Hadâmbu are nevastă şi copii la Bacău, şi ea trăieşte
cu el în căruţă — ca şătrarii!
 — Au casă la I a ş i . . . a zis domol mama.
— Au, şi la Iaşi şi în toate târgurile. Da 'i casa ei ? E rostul ei ?
— Măcar odată, I o r g u l e . . . Aşa, târziu, ca acuma. N'are s'o
vadă nimeni, n'are să ştie n i m e n i . . . Ştii cât ţine ea la f a t ă . . .
Tata a răspuns târziu, cu glas scăzut. Şi până ce-a răspuns el,
mi-am ascultat, în pernă, bătăile mititele ale inimii.
— N u stărui, Catia, şi nu te s u p ă r a . . . dar. în casa mea, lângă
copiii mei, n u pot îngădui să-mi intre ţiitoarea lui H a d â m b u . . .

Săraca Tana ! Trăieşte în căruţă cu coviltir, ca şătrarii, pentrucă

i-e drag un o m întunecat şi bărbos!
Pe mine, « ţiitoarea lui Hadâmbu » m'a învăţat să râd şi să
cânt.
N u mai ştiu dacă era înaltă sau mărunţică, urîtă sau frumoasă.
Mari, —• erau toţi oamenii pe atunci. Tana râdea cu ochii ei vineţi
şi nu putea sta locului. îşi înnoda peste părul arămiu, adunat greu
pe creştet, dantela neagră în trei colţuri, mă lua în braţe şi pornea.
Ieşeam din sat. Moldova sclipea, departe. O luam într'acolo, prin
zăvoi. Parcă era singură, aşa păşea de slobod. îmi plăcea în braţe
la ea. Mă ducea uşor şi repede, era călduţ şi mirosea a floare.
După ce alerga, în veşnic neastâmpăr, Tana cea cu ochii vineţi ?
După noroc, poate.
Intr'un târziu, mă arunca în iarbă:
— N a ! că nu mai pot.
Şi se întindea lângă mine, ciobăneşte, sprijinită în coate.
— Vrei cercei ?
Culegea păscute şi mi le anina de urechi.
începea o melodie mică, din câte două note îngemănate:

Vin' cioară
Delà moară,
Cu făina subsuoară!

Ii întindeam mâinile, ca pe nişte aripi. Mi le prindea, împletite

cu ale ei.
Vin' cioară...

Delà o vreme, mâinile ni se sburătăceau, învălmăşite, ca de-o

spaimă.
 — Unde-i făina ?
— Nu-i...
— Şi cine m'a ciupit ?
— Cine?
— Ia, o cioară mititică !
Şi râdeam în iarba moale şi caldă de pe malul Moldovei. N u
eram decât noi, şi soarele, şi apa cu s o a r e . . .
Şi într'o zi ne-am dus departe, dincolo de pod. D e pe un
tăpşan s'a uitat la noi un cap alb şi gol, cu coarne. In găurile ochilor
foiau furnici roşii. Şi dinţii mari şi galbeni râdeau urît la drum.
— Ce-i asta, Tana ?
— O vacă moartă. N u te teme. A mâncat-o lupul astă iarnă,
ş'acuma stă şi-1 aşteaptă să iasă din zăvoi, ca să-1 ia în coarne.
A m întins mâinile spre căpăţâna năpădită de furnici:
— Dă-mi-o, Tana.
Tana şi-a scuturat dantela de pe frunte, râzând:
— N u se poate, L u c h i . . . Asta nu-i jucărie pentru t i n e . . .

Şi nimeni nu crede că toate câte au fost, au fost cu adevărat.

Dar cine putea să mi le spuie, când nu eram acolo decât noi singure,
Tana şi cu mine ? Cine era să-mi proiecteze în adânc, acolo unde au
rămas pentru totdeauna, lumina cerului de vară, aburul subţire
al depărtărilor, sclipirea Moldovei pe şes şi râsul din ochii vineţi
ai Tanei, — şi oasele albe de pe tăpşan, şi mâinile mele noi-nouţe
întinse spre moarte ca spre o jucărie?

OTILIA CAZIMIR
 ORB E, F Ă R Ă D E S T I N

Orb e, fără destin şi

fără de crezuri poporul
până nu-1 duce
Unul căruia
fapta e sete şi foame şi glasul
bucium de luptă. — Acela
însă deoparte tace, .frământă
lutul ceresc, ca olarii şi până-i
pipăie mâinile mitul
bun, ciocăneşte şi 'ncearcă 'n
greu-i chin hotărîrea .
de a-1 vesti. — Numai cine
simte în semne sfârşitul
vremii, 'ngenunche şi graiul
i se întunecă-asemeni
norilor din stăvilarul
ploii şi 'n strune-i
fulgeră cântec:
vrajă 'ntre veacuri.
 TURMELE PLAIULUI PASC

Turmele plaiului pasc

răvăşite şi dus pe
gânduri cântă ciobanul.
Focul de ieri îi pâlpâie 'n suflet,
focul de m â i n e . . . şi paşnic
i se adună,
gomăn blând unduind,
albe doine talanga.

Una şi una
licăre pietrele frânte 'n
ierburi şi cimbrul
muntelui doarme 'n
somnul lor iar amiaza
în spre ape îşi mână
nourii — năvile — 'naltele.

Cine-i culege
aurul ? Cine e, unde e
şoimul? Uşoară,
aripa vântului bântuie,
ca o vâslă, ţinutul
limpezit şi suavă
hrană strânge b o n d a r u l . . .
 NOI AM FOST M U L Ţ I

Noi am fost mulţi şi 'nmulţim

zilele negre, nopţile albe, —
cerbii însă 'n păduri şi mistreţii şi lupul
neodihnit îşi ridică
ruga spre ceruri şi ursul
lasă hrana 'n bârlog şi 'nţelege
glasul ce-1 c h i a m ă . . .
O, anul
cade 'n răşini şi toţi şerpii-şi
caută cuib, iară melcul
doarme 'n licheni. — Liniştită
vino, înaltă,
seară a vieţii, îmbracă
brumele tale şi vino
somn, — peste măguri
steaua visului creşte
viorie si mută.

TRAIAN CHELARIU
 ROMANII DIN PENINSULA
BALCANICĂ
După terminarea războiului din răsărit, odată cu introducerea
unei noi ordini în Europa, va fi pusă în discuţia puterilor intere­
sate întreaga chestiune a Sud-Estului european, pentru reglemen­
tarea definitivă a graniţelor dintre statele balcanice. Această che­
stiune cere deslegarea urgentă a două mari probleme, dintre care
prima interesează pe Bulgari, pentru soarta populaţiunilor slave
de origine bulgară din Tracia orientală şi Macedonia greacă şi
jugoslavă, a doua, pe Albanezi, pentru Albanezii găsiţi în număr
mare în Grecia, dar mai cu seamă în Jugoslavia. Alături de aceste
două trebue pusă şi problema elementului românesc din Sudul
Dunării, de soarta căruia trebue să ne interesăm neapărat. Acest
element, oricât de resfirat ar fi printre statele localnice, formează
totuşi unităţi destul de impunătoare în anumite regiuni cum sunt
Epirul, Albania şi Macedonia. In cazul acesta, atunci când se vor
lua hotărîri definitive pentru Bulgarii şi Albanezii din Grecia şi
Jugoslavia, ar fi bine ca Statul nostru să intervină şi pentru ele­
mentul românesc, spre a i se putea crea o situaţiune mai bună cel
puţin în ţinuturile în care există în număr mai mare.
Grija pe care o arătăm pentru soarta acestor Români pleacă
numai dintr'un interes national-cultural. In izolarea lor de aproape
un mileniu şi mai bine ei au reuşit să se păstreze cu o formă de
;

viaţă foarte interesantă. In privinţa aceasta este destul să ne

referim la graiul lor. Acesta, din cauza unui conservatism puţin
obişnuit, reprezintă, în elementul constitutiv traco-latin, docu­
mentul cel mai preţios pentru studiul istoric al limbii noastre
materne.
 In cele ce urmează, voi încerca să fac o succintă expunere
asupra vechimii şi întinderii acestor Români în peninsula balcanică,
precum şi asupra rolului pe care ei, ca element dinamic şi extra­
ordinar de activ, l-au jucat în viaţa economică şi culturală din
mijlocul celorlalte popoare balcanice.

* #
D i n marea expansiune a românismului dunărean din veacurile
de mijloc, Românii cari trăiesc astăzi în Grecia, Albania şi Jugos­
lavia, cunoscuţi sub numele de « Aromâni » sau « Macedoromâni »
sunt singurii cari, prin însuşirile lor în comerţ şi industrie, au reuşit
să-şi creeze u n loc de frunte în viaţa economică din Balcani. Ca
origine, ei sunt aceiaşi urmaşi ai coloniştilor romani din Nordul
peninsulei balcanice şi Dacia care, din simbioza lor cu marele
popor trac, au dat naştere la poporul român de pretutindeni.
Sub acest raport, ei reprezintă propriu zis ramura orientală a popo­
rului român. O probă evidentă despre această identitate cu Românii
din Regat ne-o procură şi faptul că numele lor dublu de « A r o ­
mân » (din mai vechi « Român ») şi « Vlah » reprezintă o deno­
minaţie comună pentru poporul român de pretutindeni. Această
singură constatare ne oferă, din punct de vedere al originii
lor, documentul cel mai preţios, pe temeiul căruia s'ar putea
spulbera aserţiunile unor învăţaţi greci cari, pentru scopuri cu
totul străine de adevărul ştiinţific, au încercat în timpul din urmă
să prezinte pe Aromâni ca o populaţiune grecească desnaţiona-
1
lizată de Romani în peninsulă ) .
Fireşte, păstrarea lor încă până azi ca Români, cu o limbă iden­
tică cu aceea pe care o vorbesc Românii din Regat, reprezintă u n
fenomen puţin obişnuit. După un interval mai mult de un mileniu
de când s'au despărţit de ceilalţi Români, ei ar fi putut fi desna-
ţionalizaţi de popoarele în mijlocul cărora trăiesc, — Greci, Slavi —

*) Vezi despre aceasta comunicarea profesorului grec A. Keramopulos,

făcută într'o şedinţă festivă din 28 Decemvrie 1938 la Academia Greacă din
Atena, intitulată « Ce sunt Aromânii? », la care i-am răspuns printr'o altă
comunicare făcută la Academia Română, în ziua de 10 Februarie 1939, inti­
tulată « Originea Macedoromânilor », răspuns d-lui A. Keramopulos delà
Academia Greacă din Atena, referitor la originea greacă a Macedoromâ­
nilor. 1939.
sau ar fi putut forma o populaţiune romanică deosebită de Români
care, ca limbă, s^ar fi putut apropia mai mult de Italieni. D i n feri­
cire, însă, nu s'a întâmplat nici una nici alta. Ei au rămas Români
cu aceeaşi istorie şi limbă, cu aceleaşi tradiţii şi obiceiuri, în fine,
cu aceeaşi viaţă şi ocupaţiune de bază « păstoritul », pe care o
aveau odată Românii de pretutindeni.
Această statornicie în păstrarea formelor de viaţă şi limbă
veche românească fără nici cea mai mică legătură cu Românii din
Ţară, fără biserică şi şcoală naţională, se explică din două motive:
mai întâi, după despărţirea lor de trunchiul românismului carpato-
balcanic, prin felul ocupaţiunii lor cu păstoritul, ei au ştiut să se
strecoare printre celelalte populaţiuni balcanice, fără să se amestece
prea mult cu ele. In al doilea rând, locuinţele lor fiind, cum sunt
şi azi, pe înălţimi de munţi, erau inaccesibile pentru Grecii şi
Slavii, în apropierea cărora trăiau.
Este interesant, acum, să urmărim puţin istoricul apariţiei lor
în peninsula balcanică: în Tracia, Macedonia, Epir, Tesalia şi
Albania. Aceasta o facem cu atât mai bucuros în acest articol
informativ şi în împrejurările de azi, cu cât este bine să se ştie că
această populaţiune, care a reuşit să se menţină acolo unde se
găseşte, fără a fi desnaţionalizată, are rădăcini tot atât de adânci
ca cele mai vechi popoare din Sudul Dunării, cum sunt Grecii
si Albanezii.
3
Prima menţiune despre existenţa acestor Români în Balcani
se face în secolul al VIII-lea. In această vreme ei apar cu turmele
în peninsula Calcidică, între oraşul Salonic (pe care ei îl numesc
Sărună) şi Sf. Munte, unde au încercat să atace mănăstirea Casta-
munitu. După două veacuri mai târziu (976), istoriograful bizantin
Cedrenos, vorbindu-ne despre sfârşitul tragic al prinţului David, fiul
împăratului bulgar Şişman, afirmă că acest prinţ a fost ucis de
nişte « călători Vlahi » în regiunea dintre Castoria şi Prespa, la
locul numit « Stejarii Frumoşi ». Delà această dată apariţia Aro­
mânilor la scriitorii bizantini devine tot mai deasă. Astfel, la sfâr­
şitul secolului al X-lea, ni se vorbeşte despre o « Domnie a Vlahilor
din Elada ». Autorul care face această preţioasă menţiune pentru
strămoşii Aromânilor, este necunoscut. Fapt este însă că el, într'o
mică lucrare ajunsă până la noi, anume « Cuvânt de sfat către
împăratul », vorbeşte despre un unchiu al său Niculiţă — numele
este aromânesc, — duce al Eladei, care a primit din partea împă­
ratului însărcinarea să fie « D o m n peste Vlahii din Elada ». După
un secol delà această dată ( 1 0 6 6 ) , în vremea împăratului Constantin
Duca, se vorbeşte despre o revoluţie a Românilor din Tesalia,
în regiunea cuprinsă între Larisa, Farsala şi Tricala. Autorul care
ne relatează acest important eveniment, este istoricul bizantin
Kekaumenos în scrierea sa « Strategikon », afirmând că sufletul
acestei mişcări a fost un Aromân numit « Verivoi Vlahul » şi că
ea ar fi pornit din oraşul Larisa. Acelaşi Kekaumenos ne vorbeşte
cu prilejul acestui eveniment despre originea geografică a Aro­
mânilor ca şi despre migraţiunile lor anuale. Astfel, referindu-se la
locurile de unde au venit Românii din Grecia şi Macedonia, el
afirmă limpede: «ei au locuit la început în vecinătatea Dunării
şi a râului Sau numit azi Sava, unde acum locuesc Sârbii, în locuri
tari şi greu de străbătut... Fugind de acolo, s'au răspândit în tot
Epirul şi Macedonia, cei mai mulţi aşezându-se în Elada ». Referitor
la viaţa lor nomadă, adaogă: «Aceştia locuesc vara în munţi, din
luna Aprilie până în Septemvrie, în locurile cele mai înalte şi reci ».
Despre aceeaşi origine geografică a acestor Români ne vorbeşte cu
două veacuri mai târziu şi u n scriitor anonim din Occident ( 1 3 0 8 ) :
« Este de notat aici — spune el — că între Macedonia, Achaia
şi Tesalonicul se găseşte u n oarecare popor foarte mare şi răs­
pândit, cu numele Vlahi, care şi altă dată au fost păstori ai Ro­
manilor şi, din cauza terenului roditor şi plin de verdeaţă, trăiau
odinioară în Ungaria, unde se aflau păşunile Romanilor. In urmă,
fiind izgoniţi de aici de Unguri, au fugit în acele p ă r ţ i . . . Ţara
acestor Vlahi, care este mare şi bogată, a ocupat-o în întregime
prinţul Carol, care e stabilit în părţile Greciei ».
In secolul al XI-lea ( 1 0 1 9 ) , numărul acestor Români mărin-
du-se din ce în ce mai mult, împăratul bizantin Vasile al II-lea
Bulgaroctonul, cu prilejul regularii situaţiei bisericii bulgare, a
dispus ca Vlahii din toată Bulgaria de pe vremea aceea să fie
supuşi jurisdicţiunii eclesiastice a mitropolitului din Ohrida. D u p ă
câţiva ani delà această dată, Românii apar din nou în peninsula
Calcidică lângă Salonic. Evenimentul ne este relatat cu prilejul
unui nou conflict, pe care Românii l-au avut cu Sfântul Munte.
Anume, mai multe familii de Vlahi s'au aşezat în această parte
a Calcidiei, spre a vinde călugărilor delà Sf. Munte lapte, brânză
 şi lână. D e multe ori, însă, această vânzare se făcea de femeile
şi fetele Vlahilor, fapt care a dat călugărilor mai tineri prilejul să se
dedea la unele acte nepermise de regimul ascetic din mănăstiri.
Din această cauză li s'a interzis Vlahilor să facă comerţ la Sf.
Munte, ceea ce i-a făcut să plece de acolo. Insă, odată cu ei, au plecat
şi călugării mai tineri împreună cu femeile Vlahilor, rămânând mănă­
stirile numai pe seama călugărilor bătrâni. I n urma acestui conflict,
patriarhul Nicolae din Constantinopole a intervenit pe lângă
împăratul Alexie Comnen, ca să mute familiile Vlahilor în altă
parte a peninsulei. Tot cam în această epocă ( 1 1 7 0 ) este interesant
să amintim relatarea pe care ne-o face despre Românii din Sud
Evreul Beniamin din Tudela, care venea delà Teba şi se găsea
în trecere prin Grecia : « Aici este începutul Vlahiei, — spune el —
ai cărei locuitori ocupă munţii, iar ei înşişi poartă numele de
Vlahi. Asemenea căprioarelor iuţi la fugă ei se coboară în ţara
Grecilor ca să despoaie şi să prade. Nimeni nu-i poate ataca,
prin războiu niciun împărat nu-i poate supune ». După toate
aceste menţiuni istorice disparate despre existenţa Românilor
din Sud, la începutul secolului al XIII-lea, avem informaţiuni
despre constituirea lor în state politice. Intr'adevăr, istoriograful
bizantin Nicetas Acominatos ne vorbeşte despre o « Vlahie Mare »,
care cuprindea Tesalia, cu alte două numite de Frantzes, anume,
una « Vlahia Mică » în Acarnania şi Aetolia, alta « Vlahia de sus »
în Epir. Existenţa acestor trei Vlahii este atestată şi de cronicarii
apuseni Geoffroy de Villehardouin, Henri de Valenciennes,
Robert de Clary ca şi de toţi istoriografii cari s'au ocupat cu miş­
carea revoluţionară a Vlahilor din Haemus (Balcan) ( 1 1 9 6 ) . In
fine, cu două veacuri mai târziu, Chalcocondilas, cronicarul Sul­
tanilor, vorbind despre Vlahii din Grecia, adaogă că ei sunt
răspândiţi din Dacia până în munţii Pindului şi despărţirea lor
de Românii din Dacia nu pare a fi prea veche.
Toate aceste mărturisiri istorice se referă de sigur la stră­
moşii Aromânilor actuali. Această menţiune specială despre ei
făcută într'o epocă, pe când nu se vorbea încă nimic de Românii
din nordul Dunării, care atât prin numărul lor mare cât şi prin
rolul lor istoric în Sud-Estul european, s'au impus istoriei din
toate vremurile, se explică de sigur, pe de o parte, fiindcă din tot
elementul românesc răspândit în Sudul Dunării strămoşii Aro-
manilor erau mai numeroşi, al doilea, însă, şi pentru faptul că
ei, trăind printre Greci, erau mai cunoscuţi de scriitorii bizantini
decât toţi ceilalţi Români.
Dar din toţi aceşti Români din Sudul Dunării, cari odată formau
o unitate cu strămoşii Aromânilor, mulţi au rămas în veacurile de
mijloc pe loc, între Dunăre şi Balcani, iar alţii s'au răspândit
la răsărit în Jugoslavia şi coasta Dalmaţiei. Cei dintâi, după rela­
tările scriitorului bizantin Nicetas Acominatos şi a cronicarilor
apuseni, despre care am pomenit mai sus, au ajutat Bulgarilor
la sfârşitul secolului al XII-lea să fondeze u n mare imperiu. Resturi
din aceşti Români neslavizaţi se păstrează şi astăzi în Meglen,
regiunea din Nordul Salonicului, în vreo 9 sate şi un orăşel. Iar
pe urma celor slavizaţi în munţii Balcani, au rămas mai multe
nume de localităţi, în apropiere de Sofia, de origine românească,
însă fără locuitori Români. Aceeaşi soartă au avut-o şi Românii
din Jugoslavia şi Dalmaţia. Şi aceştia în mare parte s'au slavizat,
rămânând în urma lor doar un număr de nume de munţi. Restul
s'a păstrat în Vlahii din Serbia, care încă în secolul al X H I - l e a
se aflau răspândiţi, începând delà Fiume la Cetinje, în toată
Dalmaţia, iar în secolul al XV-lea şi XVI-lea în Slavonia, Ka-
rintia, Istria şi insula Veglia. Urmaşii acestor Vlahi medievali
sunt actualii Români din Istria, al căror număr abia ajunge la
trei mii de suflete, aşezaţi în câteva sate la poalele Muntelui Mag-
giore.
D i n această scurtă expunere istorică asupra elementului româ­
nesc din Balcani rezultă că, din mulţimea Vlahilor medievali
rămaşi în Sudul Dunării, aceia cari s'au păstrat în număr destul
de mare sunt Aromânii.
Ei reprezintă astăzi unul din elementele cele mai dinamice
în viaţa economică şi culturală din Sud-Estul european. D e aceea,
înainte de a vorbi despre ei ca factor hotărîtor în gospodăria din
Balcani, voiu arăta pe scurt regiunile în care ei trăesc până azi
în mase mai compacte.
Dintre acestea în primul rând vin Epirul şi Tesalia. In Epir
ei ocupă munţii Pind, pe porţiunea de unde îşi iau naştere la Nord
râul Băiasa (gr. Voiusa), Râul-Alb (gr. Aspropotamos), şi Salam-
mvria cu toţi afluenţii lor. Povârnişurile prăpăstioase ale munţilor
şi văile încântătoare ale râurilor cuprind cele mai multe aşezări
româneşti. Acestea sunt de altfel şi primele poziţii din Pind,
în care, în războiul actual, s'au dat lupte înverşunate între armatele
italiene şi cele greceşti. Aci cele mai importante centre româneşti
sunt: Avdela, Samarina, Meţova (Aminciu), Calării, Siracu etc.
In Tesalia, unde Aromânii veneau odată cu turmele la iernatec, se
găsesc în număr mare în oraşele: Tricala, Larisa, Târnova şi satele
din apropiere.
D i n Epir şi Tesalia Aromânii au coborît în Acarnania şi Aetolia.
Alţii s'au îndreptat la răsărit în muntele Olimp, unde au fondat
comunele Vlaholivadi, Fteri, Neohori etc. Dar mulţi din Românii
din Epir, cum sunt Sărăcianii şi Cupăciarii au fost grecizaţi.
Aceştia duc aceeaşi viaţă nomadă ca şi păstorii aromâni, au acelaşi
port şi obiceiuri, afară de limbă, care, numai de câteva secole,
le este grecească.
U n alt grup de Români este acela de pe muntele Gramos.
Aceştia cu timpul s'au răspândit în Macedonia, dând naştere
la o nouă aşezare, din care au răsărit centrele Bitolia, Târnova,
Magarova, Nijopole, Cruşova etc. Ei însă, în calitate de negustori
şi meseriaşi, s'au întins în toate oraşele din Macedonia, Tracia,
Bulgaria şi Jugoslavia.
Al treilea grup de Români este cel din Albania. Românii din
această ţară sunt răspândiţi la oraşe şi la sate. Cei dintâi se
ocupă cu comerţul şi meseriile ; cei din urmă, numiţi « Fârşeroţi »,
se ocupă cu păstoritul sub forma nomadă, în sensul că vara,
din Aprilie până în Octomvrie, petrec la munte, iar iarna la şes.
Numai în această ţară numărul lor ajunge până la o sută de mii.
Despre acest număr mare, faţă de numărul total al locuitorilor
Albaniei, care este de un milion, vorbesc aproape toţi scriitorii
vechi şi noi germani. Astfel consulul austriac J. G. von Hahn,
vorbind despre locuitorii din Tirana, capitala Albaniei, şi cei din
împrejurimi, spune : « im mudirlik Tyrana wohnen nur Wlachen
in der Stadt ». Acelaşi autor adaugă referitor la oraşul Berat şi
Muzachia, întinsa câmpie de pe coasta Mării Adriatice: « i n der
Stadt Berat wohnen viele Wlachen und die Musukija ist voii
davon ». D e asemenea scriitorul italian Baldaci relevă mulţimea
lor din Albania. Dar mai interesante sunt afirmările scriitorului
german Albert Wirt, făcute în urmă de tot, despre însemnă­
tatea ca număr a Românilor din Albania. Iată în ce fel se
exprimă acest cercetător: «Einheitlich ist allerdings der jungste
europâische Staat nicht. Vor aliem sind da die Kutzowlachen.
Gerade im Herzen des neuen Albaniens, zwischen Walona,
Durazzo und Berat, ist eine der ausgedehntesten wlachischen
Sprachinseln mit Auslâufern nach Tirana, El Basan und Gra-
diska; dann noch eine bei Tepeleni. Vorlăufig jedoch wird das
Vorhandensein dieser Kutzowlachen, deren Zahl wohl kaum
hunderttausend viei uberschreiten diirfte, die Einheitlichkeit der
Gesammtschichtung nur wenig stôren; vorlăufig herrscht im
Gegenteil die innigste Freundschaft zwischen Albaniern und alien
Angehôrigen rumănischer Zunge ». Tot în Albania a existat odată
şi centrul cultural al Aromânilor, oraşul Moscopole, cu mai multe
sate şi târguri din apropierea lui, despre care vom vorbi când
ne vom ocupa despre cultura acestor Români.
D i n această scurtă expunere rezultă că, cu toată răspândirea lor
extraordinară, Aromânii se găsesc grupaţi în număr mai mare în
munţii Pind din Epir şi în Tesalia. Aceştia sunt în imediata apropiere
cu cei din Albania. Toţi la olaltă dau un număr de 2 5 0 . 0 0 0 de
locuitori. După aceştia vine grupul de Români din Macedonia
cu centrele Bitolia, Cruşova, Molovişte, Magarova, Târnova,
Nijopole şi coloniile româneşti din oraşele apropiate. In toate
celelalte părţi, afară de ţinutul Veriei lângă Salonic, Românii
reprezintă grupuri răzleţe, aşezate în comune mari pur româneşti
ca Nevesca, Vlahoclisura etc. şi în comune amestecate cu alte
naţionalităţi.
Dacă despre prezenţa Românilor în peninsula balcanică avem,
după cum am văzut, atâtea atestări istorice, în schimb, despre
numărul lor nu se poate cunoaşte o cifră precisă. Cea mai apropiată
de adevăr este aceea dată de scriitorul grec Rizos Rangabé, care
fixează numărul lor total la 6 0 0 . 0 0 0 de suflete. In vremea stăpâ­
nirii turceşti din peninsulă, nu se putea face o numărătoare siste­
matică a diferitelor naţionalităţi, pe care Turcii nu o înţelegeau,
fiindcă nu era în interesul lor. Ceea ce putem spune despre Aro­
mâni sub acest raport este faptul că scriitorii străini, cari s'au
ocupat în cursul veacurilor de ei, au vorbit întotdeauna ca de
un popor numeros. Aici mă refer numai la spusele vestitului profesor
german de istorie, Iohann Thunmann delà Universitatea din Halle,
care, în opera sa istorică asupra popoarelor sud-est-europene
apărută la 1 7 7 4 , afirma că Aromânii « sollen iïber die Hălfte der
Einwohner în Thracien, und ùber drei Viertheile der Bewohner
Macédoniens und Thessaliens ausmachen. In Albanien sitzen
auch viele ».
#
* #
Ocupaţiunea de bază a elementului românesc delà ţară a fost
în toate vremurile numai păstoritul. In privinţa aceasta ei se deo­
sebesc de fraţii lor din Regat, care practică foarte mult agricul­
tura. D e altfel şi natura solului pe care era aşezat acest element
nu-1 putea îndemna decât numai la aceasta. După părăsirea regiu­
nilor din Nordul peninsulei balcanice, de lângă Dunăre, Aromânii
au ajuns în munţii Pind, unde, ce e dreptul, au dat de locuri fru­
moase, însă cam sărace, fără pământuri fertile ca în Regat, ci doar
bogate în păşune, izvoare reci şi aer curat. In astfel de regiuni
păstoritul lor s'a practicat sub două forme: transhumantă, prin
mişcări periodice numai cu turmele, şi semi-nomadă, prin mişcări
periodice cu turmele, întregul gen uman şi toată gospodăria. Astăzi
păstoritul sub ultima formă îl practică numai Fărşeroţii din Albania
şi Grămustenii din Grecia. înainte de războiul balcanic, aceşti păs­
tori semi-nomazi nu cunoşteau graniţele politice dintre statele bal­
canice. D i n Albania, care era sub Turci, ei se coborau pentru
iernatec în Sudul Greciei, iar cei din muntele Gramos petreceau
vara cu turmele în munţii Bulgariei. Direcţiile acestor mişcări peri­
odice cu turmele erau dintre cele mai variate. Ele se făceau pe
drumuri care ţineau câteva luni. Este foarte interesant de ştiut
cum se desfăşoară această migraţiune anuală a păstorilor români
la care am asistat în cercetările mele din Balcani: Cu vreo zece
zile înainte de plecare, femeile cu bărbaţii strâng tot avutul
lor în baloturi. In ziua în care se decide plecarea, toate fami­
liile din sat încarcă avutul lor pe cai, dar mai ales pe catâri
şi apoi imediat pornesc la drum. înainte merg turmele cu
ciobanii însoţiţi de câinii lor, iar după ei urmează familiile cu în­
treaga lor gospodărie. Nimic nu este mai impresionant decât pri­
veliştea plină de farmec pe care o prezintă trecerea acestui convoi:
Delà o depărtare de o oră se văd ridicându-se nori de praf deasupra
şi împrejurul turmelor de oi. Cu cât turmele se apropie, cu atât
sunetul clopotelor delà oi ca şi cântul copiilor se aud tot mai lămurit,
şi o lume imensă, care iese din satele şi cătunele din apropierea
drumului, aleargă abia ţinându-şi răsuflarea, căci evenimentul
se produce odată pe an, să vadă pe « Vlachii » cari trec cu oile
la munte. După mulţimea turmelor de oi, şi numai la o distanţă
de câteva sute de metri, apar familiile: înainte merg copiii mai
măricei, însoţiţi de câteva bătrâne vânjoase, iar după ei urmează
tot satul, compus din bărbaţi, femei, fete şi băieţi, toţi umblând
încet şi alături, printre caii şi catârii împovăraţi până în gât. Copiii
mai mici şi pruncii sunt aşezaţi, cei dintâi în nişte coşuri prinse
în dreapta şi în stânga samarului, iar ultimii în leagăne făcute anume
în mijlocul samarului. Convoiul astfel alcătuit se mişcă numai
dimineaţa şi seara: dimineaţa, delà revărsatul zorilor până Ia ora
unsprezece, iar seara, delà cinci până pe la ora zece noaptea. înainte
de amiazi, poposesc întotdeauna pe lângă un izvor cu apă rece, seara,
mai mult unde nemeresc. C u m ajung la locul de înoptat, caii şi catârii
sunt lăsaţi liberi după hrană, iar oile sunt răspândite la câmp
să pască. După aceea se aprind mai multe focuri, împrejurul cărora
se întind corturile spre a fi feriţi de ploaie, apoi se aşează toţi
în apropierea lor spre a cina. Cum vine vremea somnului, se
întind toţi la aer liber dacă timpul e frumos, şi dorm până pe la
cinci dimineaţa, când se scoală şi pornesc iarăşi la drum. Astfel ei
călătoresc săptămâni de-a rândul prin văi şi munţi, până să ajungă
la locurile de văratec, petrecând ziua în cântecele băeţilor şi
noaptea în poveştile bătrânilor. N u există munte străbătut de aceşti
păstori nomazi, în care să nu se găsească o vale sau un pârâu,
de care să nu se lege câte o întâmplare din viaţa lor. Toate aceste
întâmplări bătrânele le povestesc, în drum sau seara sub cort,
copiilor, iar aceştia, la rândul lor, le transmit urmaşilor.
Păstorii transhumanţi sau semi-nomazi trăiesc în grupe de câte
5 0 — 1 0 0 de familii, de obiceiu înrudite între ele. In fruntea acestei
grupe, numită de ei « fălcare » se află câte un şef, numit « celnic ».
Poziţia celnicului faţă de grupare este aceea a celui mai mare
bogătaş din comună în turme de oi. O fălcare poate avea delà
6 0 . 0 0 0 până la 1 0 0 . 0 0 0 de oi. Trăind în astfel de grupări, Aro­
mânii păstori formează u n fel de trusturi. Nicio familie dintr'o
fălcare n'are dreptul să vândă separat produsul oilor. Totul se
vinde în comun şi pe un preţ unitar. Sub acest raport, celnicul
are cuvântul hotărîtor. El tratează cu negustorii cari vin să cum-
pere laptele delà toate oile, începând din luna Aprilie până la
sfârşitul lui Iunie (Sf. Petru). In acest interval ei trebue să predea
laptele preparat în mai multe feluri de brânzeturi, dar mai ales
în « caşcaval » un fel de brânză, pe care negustorii aromâni o vând
în Turcia, Italia, Grecia, România, Egipet şi Jugoslavia.

# #

Deşi, la început, simpli păstori, cu timpul o bună parte dintre

Aromâni au ajuns excelenţi negustori. Trecerea lor delà starea
de păstori la aceea de negustori s'a făcut de timpuriu cu ajutorul
transporturilor, pe care le făceau ei cu caii sau catârii lor în toată
peninsula balcanică. Caravanele Aromânilor nu se mulţumeau
să transporte numai mărfurile altora, dar duceau cu sine spre
vânzare şi produsele lor în lapte şi ţesături de lână, aceste din
urmă fabricate la ei acasă. In modul acesta gustul de câştig, care
avea mai mulţi sorţi de izbândă în comerţ decât în păstorit, îi
atrăgea tot mai mult, şi, treptat, ei treceau delà starea de păstori
cu viaţă nomadă la aceea de negustori cu aşezări stabile. N u avem
documente vechi spre a putea urmări delà început comerţul la
aceşti Români. Ţinând seama, însă, de unele date din secolul
al XVII-lea şi al XVIII-lea ce ne procură arhivele din Veneţia,
de puţinele informaţiuni ajunse până la noi din partea călătorilor
străini din secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea în peninsulă, şi,
în fine, de stările actuale din Balcani, în care Aromânii împreună
cu Grecii se dovedesc ca cei mai excelenţi comercianţi, credem
că nu vom greşi dacă vom admite că, imediat după ocu­
parea peninsulei de Turci, o bună parte din comerţul peninsulei
se găsea în mâinile lor.
D i n vechea lor organizaţie de clan, ei au moştenit acel spirit
de solidaritate care din orice întreprindere a lor, reuşea să facă
o societate de cooperaţie ideală. Primele articole pe care Mace­
doromânii le desfăceau în oraşele din peninsulă erau produsele
în lapte şi lână. Pe cele dintâi le fabricau bărbaţii, pe cele din
urmă femeile. Sub acest raport, femeea macedoromână a avut şi
are un rol nu numai în întreţinerea întregii familii, care de obi-
ceiu se ridică până la zece persoane, dar şi la prelucrarea
întregii cantităţi de lână, pe care o foloseşte fie pentru nevoile casei
fie pentru comerţul de afară. Intr'adevăr, în anumite anotimpuri
casa ei devine o adevărată uzină. Femeia aromână nu cumpără
de afară decât ceea ce nu-şi poate procura acasă. încolo ea
aduce lemne din pădure, prepară pâinea, aduce apă delà fân­
tână, spală, ţese, croieşte şi coase veşminte pentru toţi din casă.
După lâna şi fabricatele ei, venea comerţul cu pieile şi cu tot
felul de produse indigene, pe care le desfăceau în centrele şi
târgurile din interiorul peninsulei. In felul acesta, ei se întindeau
treptat delà locuinţele lor de munte la centrele şi târgurile înde­
părtate, iar delà acestea înaintau în ţările vecine.
Nimeni n'a studiat evoluţia comerţului la aceşti Români, spre
a putea urmări istoric răspândirea lor extraordinară, mai întâi
în ţările eliberate de sub Turci, după aceea în Ungaria, Austria,
dar şi în Italia, Franţa Rusia şi Polonia. Fapt este că înainte de
a se extinde în ţări străine, ei au încercat să creez.e centre comer­
ciale în ţinuturile lor de obârşie. Acestea nu puteau fi decât în
Epir şi Albania, acolo unde ei se găseau în număr mai mare.
Astfel târgurile din Aminciu (Meţova). Siracu, Calării în Epir
şi Moscopole în Albania au ajuns în cursul secolului al XVII-lea
şi al XVIII-lea la o stare comercială înfloritoare. In special M o s ­
copole, oraş cu 6 0 . 0 0 0 locuitori, numai Români, luase în cursul
secolului al XVIII-lea o desvoltare economică atât de mare, încât
locuitorii lui întreţineau relaţiuni comerciale cu cele mai importante
oraşe din Italia, dar mai ales cu Veneţia şi cu alte centre din Franţa
şi Spania. Informaţiunile despre activitatea comercială a acestor
târguri româneşti ne vin pe două căi: Avem o serie de documente
din arhivele din Veneţia, studiate acum în urmă la faţa locului,
din care rezultă lămurit legăturile comerciale ale Macedoromâ­
nilor cu oraşul lagunelor, şi mai avem şi relatările unor călători
francezi şi englezi, din care iarăşi rezultă comerţul activ pe care
aceşti Români îl făceau cu Italia, Ispania, Franţa şi alte centre
comerciale.
Cu ţările din apus Macedoromânii făceau tot felul de afaceri,
care priveau exportul şi importul de mărfuri. Ei exportau în apus
la început ţesături fabricate la ei acasă, după aceea piei, ceară,
tutun, undelemn şi alte materii brute. In schimbul acestor mărfuri,
ei aduceau în peninsulă tot felul de pânzeturi şi postavuri scumpe,
museline, mătase brodată cu aur, obiecte de sticlă fabricate în
Veneţia, ca oglinzi, pahare, garafe, olărie şi faianţă italiană, obiecte
în metal ca pistoale, cositor, aramă lucrată, în fine, hârtie, zahăr,
cărţi etc.
Scriitorul francez F . C. H . L . Pouqueville, Consul al lui N a ­
poleon I pe lângă Ali-paşa, tiranul din Ianina, ne arată că Mace­
doromânii negustori din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea se
găseau răspândiţi în cele mai îndepărtate porturi de pe mare ca
Neapole, Livorno, Genova, Ancona şi Ragusa. U n mic număr
din ei, pe care prosperitatea îi orbise, a deschis relaţiuhi cu ne­
gustorii din Viena, Constantinopole şi Moscova. Franţa avea un
antrepozit al produselor din peninsulă, păr de capră şi lână, la
Meţova, încă din veacul lui Ludovic al XIV-lea. In acelaşi fel
se exprimă şi colonelul englez William Martin Leake, care avusese
prilejul să viziteze pe Macedoromâni în aceeaşi epocă cu Pou­
queville.
Ajunşi prin comerţ la înalte situaţii materiale şi însufleţiţi
de un mare avânt pentru tot ceea ce putea lumina mintea şi înobila
sufletul, Macedoromânii au ştiut încă din timpurile vechi să
aprecieze roadele unei culturi mai înaintate. D e altfel, prin educaţia
lor din şcoala greacă, ei erau cei mai pregătiţi în Orient pentru asi­
milarea unei culturi superioare. D e aceea ei au deschis mai multe
şcoli în frunte cu o Academie de Ştiinţe în Moscopole, numită
« Noua Academie », cea mai înaltă instituţie de cultură din acele
părţi, din care a ieşit un număr de învăţaţi destul de mare. Unii
dintre aceştia, cum au fost Anastasie Cavallioti, Constantin Ucuta
şi Daniil Moscopoleanul au publicat cărţi româneşti cu litere
greceşti, tipărite în străinătate. Cea mai caracteristică din aceste
lucrări este aceea a lui Const. Ucuta, preot la biserica ortodoxă
din Posen, în care invită pe părinţii fiilor de Aromâni să-şi instru­
iască copii în limba română. Iată începutul acestei lucrări: « Ceti-
torule, primeşte lumina aceasta puţină, spre folosul copiilor noştri,
căci cred că de mult îţi era dor să vezi acest început pentru neamul
nostru, pentru ca copiii noştri să înveţe uşor ceea ce cu multă pier­
dere de vreme şi cu multă trudă învaţă în altă limbă » referindu-se
la limba greacă, în care se făcea pe atunci în peninsulă instrucţia
tuturor popoarelor creştine din Balcani.
Insă toate aceste încercări n'au ţinut multă vreme, din cauza
stărilor nenorocite din peninsulă, provocate pe atunci de nenu­
mărate războaie, pe care mai ales Turcia le ducea cu imperiul
rusesc. U n războiu pe vremurile acele, cu urmări fericite sau ne­
norocite pentru Turci, era o calamitate pentru negustorii sau
păstorii macedoromâni. Negustorii erau siliţi să contribue cu
sume enorme la întreţinerea cheltuelilor de războiu, iar păstorii
dedeau pentru vecie berbecii necesari la întreţinerea trupelor şi
caii la asigurarea transporturilor. Dacă totul s'ar fi redus numai
la atât, Aromânii uşor s'ar fi putut reface din pierderile lor.
Insă mai veneau jafurile, şi acestea erau care agravau situaţia lor.
Sub acest raport, cazul cel mai tipic ni-1 oferă războiul din
1 7 6 9 — 1 7 7 4 între Turci şi Ruşi. Albanezii, profitând de slăbi­
ciunea imperiului turcesc istovit după un războiu de patru ani,
au pustiit trecând prin sabie şi foc toată regiunea din Sudul
Albaniei, locuită de Români, în care se găseau şi marele oraş
Moscopole cu alte mai multe centre româneşti.
In urma acestor nenorociri, în primul rând, primele încercări
de redeşteptare a conştiinţei naţionale la Macedoromâni, prin intro­
ducerea limbii române ca mijloc de cultură naţională, au dispărut;
în al doilea, o bună parte dintre Românii mai înstăriţi din
Epir şi Albania s'au refugiat în Serbia, Ungaria şi Austria, unde
cu timpul, cei mai mulţi din ei s'au desnaţionalizat.
Istoria acestor negustori macedoromâni, astăzi, este studiată
numai pentru cei din Serbia, de către prof. univ. D . Popovici,
într'o lucrare intitulată « Despre Aromâni ». In această lucrare,
învăţatul autor ne arată că negustorii macedoneni din Belgrad
erau în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea atât de numeroşi, încât
partea oraşului care cuprindea târgul, străzi întregi, erau ocupate
numai de ei. Pe atunci tot comerţul din capitala Serbiei era în
mâinile lor. Iată în ce fel se exprimă acest profesor referitor la
comerţul Aromânilor din Serbia : « Este destul de cunoscut faptul,
deşi nu destul studiat, că bazele negoţului nostru au fost puse de
Macedoromâni în Serbia şi de Germani în C r o a ţ i a . . . O parte
însemnată dintre marii noştri înaintaşi de origine streină fac parte
integrantă din istoria noastră. Dar ceea ce este mai important în
societatea noastră, cel puţin în pătura negustorească, este că azi nu
există nici Macedoromâni nici Germani ». Şi mai departe, într'un
articol, publicat în « Revue Internationale des Études Balkaniques »,
care apărea la Belgrad, adaogă: «Prin capacitatea lor, Aromânii
ar putea lua loc alături de popoarele antice ca Hitiţii, Fenicienii,
Asirienii, Evreii, Grecii şi Armenii. într'o zi, când se va face analiza
sângelui bărbaţilor noştri iluştri, se va vedea cum cea mai mare parte
din ei au avut legături de înrudire prin tată sau prin mamă cu aceşti
oameni atât de bine înzestraţi... Ei au fost dascălii negustorilor
şi meseriaşilor noştri. Cât timp comerţul nostru se afla în mâinile
Macedoromânilor, Evreii nu puteau reuşi. Macedoromânii stau
la baza culturii noastre moderne şi a vieţii burgheze din secolul
al XVIII-lea şi jumătatea întâi a secolului al XIX-lea. Prin anii
1 8 7 0 familiile acestor Români dispărând prin serbizare, a urmat
o decadenţă care a fost o straşnică lovitură pentru poporul nostru,
care găsise în aceste familii macedoromâne cei mai mari binefă­
cători. Delà serbizarea Macedoromânilor, numărul binefăcătorilor
din poporul nostru a dispărut. Dacă poporul nostru ar fi avut
două din calităţile poporului macedoromân, pofta pentru muncă
şi gustul pentru economie, el ar fi ajuns unul dintre cele mai
pregătite pentru lupta culturală de azi ». D i n sânul coloniilor
macedoromâne din Serbia n'au ieşit numai excelenţi negustori,
dar savanţi şi oameni politici, ca Vladan Gheorghievici, Tsintsar
Marcovici, fostul ministru de externe, şi alţii.
In Ungaria şi Austria negustorii macedoromâni aveau o vechime
mai mare decât în Serbia. In unele biserici clădite de ei în centrele
locuite de Români, se păstrează însemnări în arhive şi pe daruri
făcute de ei bisericilor, din care se poate afla epoca şi localităţile
din Macedonia, de unde ei veneau în aceste ţări. După aceste
însemnări, mulţi din ei se aşezaseră în Ungaria în secolul al XVII-lea
înainte de distrugerea centrelor româneşti din Albania. Dar unii
din ei vor fi venit şi mai înainte. In capitalele acestor ţări, negustorii
macedoromâni au fondat case comerciale, care întreţineau legături
cu instituţiunile similare din Germania, Polonia, Italia, Franţa
şi Rusia. In mâinile lor era aproape tot comerţul de mătase din
Orientul apropiat şi Europa centrală. In Ungaria, afară de Buda­
pesta, Macedoromânii aveau case de comerţ în Mişcolţ şi Tocay.
La Mişcolţ ei aveau şi o biserică, care şi azi poartă pe frontispiciu
inscripţia « fondată cu ajutorul fraţilor Macedoromâni ». Dar
negustorii macedoromâni se mai găseau în centrele mai mari
din Transilvania şi ţinuturile locuite de Români din Ungaria.
Venind în atingere cu fraţii lor dacoromâni din aceste părţi, ei s'au
simţit imediat Români, luând parte activă la toate frământările
lor naţionale şi dând Ardealului o seamă de bărbaţi, ca vestitul
negustor Anastasie Grabovschi, originar din Grabovo lângă
Moscopole, mitropolitul ortodox Andrei Baron de Şaguna, familia
Mocsony, Emanoil Gojdu şi alţii, care, prin genialitatea şi dărnicia
lor, şi-au creat un loc de frunte în istoria renaşterii poporului
român din Transilvania.
In Austria cei mai mari negustori macedoromâni se aflau
aşezaţi în Viena. Ei veneau din toate părţile Macedoniei, dar mai
ales din Moscopole, Gramoste, Bitolia, Vlahoclisura etc. Case
de comerţ şi bănci renumite aparţineau vestitelor familii Baron
Sina, Dumba, Darvari, Cârja, Economu, etc. I n particular familia
Dumba a jucat un rol important în diplomaţia austriacă. La
Viena există si azi o stradă cu numele acestei familii: « D u m b a -
strasse ». D e cele mai multe ori Aromânii din Viena treceau de
Greci, din două motive: mai întâi, pentrucă ţineau de biserica
greacă, şi, în relaţiile lor comerciale cu cei din Macedonia, între­
buinţau limba greacă, singura limbă scrisă pe atunci în Orient,
al doilea însă, fiindcă în afacerile lor de cele mai multe ori
erau amestecaţi cu Grecii. D e altfel originea macedoromână a
multor mari familii din Viena este arătată în orice Lexicon.
Instituţiile lor financiare se găseau în legătură cu casele comerciale
din toată Europa. Ei se ocupau cu tot felul de schimburi de mărfuri
între Orient şi Occident.
Dar printre Macedoromânii din Austria se găseau şi oameni
învăţaţi. Unii din aceştia, ştiind că şcoala în Orient se făcea în
greceşte, au scris cărţi aromâneşti spre a fi răspândite în Mace­
donia. Astfel George Const. Roja a publicat ( 1 8 0 9 ) o lucrare filo­
logică, în care încerca să unifice dialectul macedoromân cu limba
Românilor din Ţară. T o t el a scris în nemţeşte şi lucrarea « Unter-
suchungen iiber die Romanier oder sogenannten Wlachen, welche
jenseits der Donau wohnen » Pesth 1 8 0 8 . Scopul ei este indicat
în prefaţă: « Die Absicht welche ich mir bei der Abfassung dieses
Werkleins vorsteckte, war, alien denen, welche von den jenseits
der Donau wohnenden Romaniern keine Kenntniss h a b e n . . . eine
Beschreibung zu liefern, u m . . . anschaulich zu machen, was
dieses Volk ehedern war, was es heute ist ». U n alt învăţat, Mihail
Boiagi, prof, de limba greacă la un gimnaziu din Viena, a scris
prima gramatică macedoromână, publicată la Viena în 1 8 1 3 ,
 Pe vremea aceea în Orient, suntem la începutul secolului al
XIX-lea, se pregătea renaşterea poporului grec, prin eliberarea
Eladei de sub Turci. Macedoromânii, crescuţi în spiritualitatea
greacă, luptau alături de Greci pentru realizarea ei. In această luptă
au participat nu numai oamenii cu dare de mână, dar poeţii şi
eroii. In privinţa aceasta este destul să amintesc de poeţii Riga
Fereu, Român originar din Veleştin. Tot aşa Valaoriti, un fel de
Victor Hugo al Grecilor, Zalacosta şi alţii, toţi Români originari
din Pind. In ce priveşte eroii, scriitorul francez Edmond About
cu drept cuvânt a afirmat că « Căpitanii români din Tesalia sunt
aceia cari au fondat Grecia de azi ». Intr'adevăr printre eroii
care şi-au sacrificat viaţa pentru libertatea Eladei, Macedoro­
mânii revendică pe Marcu Bociari, Geavela, Griva, Caciandoni,
Bucuvala şi alţii. Ceva mai târziu, aceeaşi dragoste pentru Grecia
eliberată au arătat şi marii binefăcători macedoromâni. Astfel
Baronul Sina din Viena a clădit cu banii lui la Atena localul
Academiei, o capodoperă de arhitectură. T o t manificienţii mace­
doromâne se datoreşte şi măreţul local pentru şcoala politehnică
din Atena. Ca să nu se creadă că toate aceste afirmări sunt inven­
tate, trimet pe cetitor la opera savantului prof, german D r . G.
Weigand, « D i e Aromunen» în care se dă exact locul şi originea
acestor Macedoromâni.
Această dispoziţie a patrioţilor macedoromâni pentru ideea
greacă, a făcut pe Patriarhul din Constantinopole să creadă că
sosise momentul, când trebuea să se înceapă din partea bisericii
greceşti o acţiune pentru grecizarea Românilor din Sudul Dunării.
D e fapt, ea a fost iniţiată chiar delà începutul secolului al XIX-lea.
In astfel de împrejurări, răspândirea cărţilor româneşti ale auto­
rilor macedoromâni de atunci, greu putea ajunge la destinaţie.
In vederea acestei persecuţii în contra limbii româneşti, unul
din autorii citaţi, Mihail Boiagi, scria chiar în prefaţa nemţească
a gramaticei sale : « Wăren die Wlachen Hottentoten, so bleibt
ihnen doch immer das Recht und die Pflicht, sich durch ihre
eigene Sprache, als durch das Zweckmăssigste zu vervollkommen».
Şcoala românească pentru instrucţia Macedoromânilor s'a
introdus abia în anul 1 8 6 4 , din iniţiativa patrioţilor macedoneni
din Regat, cu ajutorul bărbaţilor de stat români. Delà această dată
până la războiul balcanic ( 1 9 1 2 ) , ei au reuşit să-şi fondeze şcoli
aproape în fiecare comună. După războiul balcanic, această situaţie
s'a schimbat, în sensul că Albania şi Jugoslavia, ne mai voind să
recunoască autonomia şcolilor româneşti, le-au închis, obligând
pe Aromâni să urmeze şcolile albaneze respectiv sârbeşti. Grecia,
la rândul ei, văzând atitudinea luată de guvernele albanez şi
Jugoslav faţă de dreptele revendicări ale Românilor, a făcut acestora
tot felul de greutăţi, cu scopul bine vădit de a se lăsa de şcoala
românească. In acest timp pentru Românii din Grecia a urmat
o altă nenorocire. După pierderea din partea Greciei a războiului
din Asia cu Turcii, care a urmat imediat după războiul mondial,
pentru 3 0 0 . 0 0 0 de Turci din Macedonia grecească, care treceau
în Asia, veneau să le ia locul 1.500.000 de Greci din Asia şi Tracia
Orientală în Macedonia, Epir şi Tesalia. O bună parte din aceştia
au fost aşezaţi în comunele româneşti. Tot atunci o lege agrară
deposeda pe Aromâni de livezile şi munţii lor plini de păşuni
pentru întreţinerea turmelor. In astfel de condiţiuni, la o bună
parte dintre Aromânii păstori viaţa în Grecia le era imposibilă.
Ca o consecinţă a acestei grele situaţiuni a urmat imigrarea lor
în România. Aceasta însă nu s'a putut face decât numai pentru
vreo zece mii de păstori. Restul nu s'a mişcat din loc.
Acest rest reprezintă azi câteva sute de mii de Macedoromâni,
răspândiţi în calitate de păstori, negustori şi meseriaşi în Sudul
peninsulei balcanice, cu aşezări în mase mai compacte, după cum
am văzut, în Epir, Tesalia, Albania şi Macedonia. Ei nu cer în
locurile în care se găsesc decât respectarea dreptului lor la viaţă
naţională, cu biserică şi şcoală românească. Acest drept li se cuvine
atât pe baza vechimii şi numărului lor în peninsulă cât, mai ales,
pentru vrednicia lor, pentru însuşirile lor alese în comerţ şi in­
dustrie, în fine, pentru toată contribuţia lor binefăcătoare la pros­
peritatea economică şi culturală a Sud-Estului european.

TH. CAPIDAN
 COMENTARII CRITICE

R E F L E C Ţ I I L E ESTETICE
1
ALE LUI G. IBRĂILEANU )
Critic literar prin întreaga sa activitate, legat prin urmare
de manifestările concrete şi individuale ale literaturii, păstrând
o severă disciplină faţă de normele misiunii sale, G. Ibrăileanu
n'a năzuit niciodată — în cursul lungii sale cariere literare —
să-şi organizeze gândurile într'un sistem estetic. Activitatea lui
are parcă în mod stăruitor un caracter fragmentar care nu trebue
totuşi atribuit unei metode impresioniste. Criticul nostru era
departe de a fi subiectiv şi capricios ca jocurile întâmplătoare
de lumină. Fragmentarismul judecăţilor sale estetice îşi are o cu
totul altă explicaţie şi anume în excesiva sa prudenţă, în metoda
sa riguroasă, în îndoiala faţă de generalizările pripite. Atingerea
lui cu lumea ideilor generale ale artei şi literaturii dacă nu era
prea frecventă, se producea totuşi uneori, dar atunci cu toată
convingerea şi siguranţa unor formulări îndelung verificate. Cer­
cetătorul e pus dar în situaţia de a culege din volumele de critică
ale lui Ibrăileanu aceste judecăţi semănate acolo unde analiza
faptelor particulare îngăduia un salt în generalizare. Reconstituim
cu alte cuvinte din repertoriul ideilor despre artă şi literatură ale lui
Ibrăileanu, o sumă de maxime ale sale ce se pot asemui acelui
volumaş al său « Privind viaţa » care se încheagă din acelaşi spirit
al frânturilor de gând. In rândurile ce urmează, ele sunt bine
înţeles racordate de noi în ansambluri logice.
*
* #
Problema artei era văzută şi de G. Ibrăileanu ca o preocupare
distinctă ce depăşea contururile realităţii stricte. Autonomia artei
însemna şi pentru el un principiu sacru, cu toate desele incursiuni

*) Dintf'o expunere critivă' a esteticei, româneşti contemporane. Vezi ca­

:
pitolele apărute anterior în * Revista Fundaţiilor Regale '»• "
în lumea unor valori eterogene, de caracter psihologic şi socio­
logic mai cu seamă. Departe de a fi o copie a realităţii, arta se
făurea de către creator ca o existenţă specifică, devenind o repre­
zentare foarte individuală a lui (Studii literare, pag. 5 3 ) . Realismul
pur trebuia astfel respins, ca o concepţie pasivă ce era, şi înlocuit
cu principiul activ al artei ca transformatoare a realităţii date.
Ibrăileanu a încercat chiar justificarea şi încadrarea filosofică
a celor două perspective. Realismul i-a părut un ecou al vechii
teorii asociaţioniste a psihologiei după care lumea obiectivă se
oglindeşte în sufletul pasiv, mişcat doar de mecanica asociaţiilor.
Intru cât psihologia ca şi celelalte discipline a depăşit această
etapă, orientându-se către activism şi dinamism, concepţia despre
artă va trebui şi ea să se încadreze noii directive pe care G. Ibrăi­
leanu o numeşte energetism. Pe urmele lui Robert Mayer, care
formulase teoria în domeniul ştiinţelor fizice, şi mai cu seamă
pe ale lui W . Ostwald care o generalizase filosofic, iar Fr. Paulsen
etic, scriitorul nostru ţine a se situa în atmosfera energetismului
filosofic. Arta nu reproduce realitatea, ci o recrează după concepţia
proprie a artistului, fiind manifestarea lui energetică şi intervenţia
lui activă în realitate. Natura concepţiei devine, în acest mod,
factorul determinant al genului scriitorului, al şcoalei literare
căreia îi aparţine, al atitudinii sale faţă de subiect, etc. Conce-
pând realitatea ca un prilej de emoţiuni, artistul ajunge a fi liric,
concepând-o ca un spectacol el devine descriptiv, ca o succesiune
de fapte — epic, ca un conflict de forţe — dramatic. Ceea ce e mai
interesant e determinarea moralităţii sau imoralităţii artei după
concepţia de viaţă a scriitorului. In acest punct, Ibrăileanu pare
a trece cu vederea depăşirea prin artă a imoralităţii chiar dacă
ea e cuprinsă în operă ca un material eterogen.
Punând accentul pe concepţia de viaţă a artistului, autorul
nostru se apropie de tipul gândirii estetice, care înrudeşte arta
cu filosofia, dându-i aproximativ aceeaşi misiune, aşa cum s'a
încercat de pildă în epoca romantismului post kantian. Prin creio­
narea hotarelor artei faţă de realitate, Ibrăileanu contribue la
autonomizarea ei, prin sublinierea punctelor de contact cu filosofia
însă fireşte ne depărtează de idealul unei concepţii specifice.
Cu alte prilejuri, autorul nostru reia totuşi strădaniile sale spre
independenţa artei. Obiectul creaţiunii devine astfel individualul,
despre care se şi spune că e « o atitudine artistică » pe când gene­
ralul una «ştiinţifică». D e nenumărate ori revine asupra acestei
caracterizări. Adevărata operă de artă scânteiază de frumuseţi
de detaliu scrie odată (« Scriit. rom. şi străini », pag. 3 0 1 ) sau natura
artistului e atrasă de individual si concret (idem, pag. 2 2 7 ) . Reali­
zarea individualităţilor în roman i se pare mai departe una din cele
mai fericite trăsături artistice. Opoziţia arta-ştiinţă sau individual-
universal nu e concepută totuşi cu severitatea metodologică a
unui Croce de pildă, ca poziţie contradictorie absolută. A crea
individualităţi distincte, dar a reuşi în acelaşi timp a păstra acestor'
individualităţi şi pecetea genului comun (« Scriitorii români şi străini »,
pag. 1 8 7 ) e de pildă o însuşire pe care o subliniază la Ionel T e o -
doreanu sau altădată la Caragiale, care dă tipurilor lui pecetea
categoriei lor. Ibrăileanu îşi însuşeşte aci o poziţie medie, care m o ­
derează caracterul excesiv particular al artei, apropiindu-1 de clasa
imediat superioară, fără a-1 desfiinţa însă, prin confundarea cu
generalul. Opera de artă, însă, care nu e, după cum se ştie, numai
expresia esteticului pur, tinde să armonizeze individualul cu gene­
ralul — spune criticul — în măsura în care ea se apropie şi de rea­
litate. Intr'adevăr, aceasta nu e numai o sumă de indivizi coe­
xistenţi, ci şi o serie de relaţii dintre ei, de raporturi generale şi
abstracte deci. Inregistrându-le, opera va fi artistică dar şi psi­
hologică şi sociologică, ştiinţifică adică. Romanul e de pildă genul
în care astfel de aliaje sunt cu putinţă.
Distingând între opera de artă ca fenomen real şi artisticul
pur, Ibrăileanu rămâne totuşi la caracterizarea celui din urmă
ca un moment individual. Creaţiei îi dă, de aceea, sensul evocării
reprezentărilor concrete, fizice, şi îi opune analiza, procedeu mai
subtil de pătrundere în meandrele sufletului personajelor. N i se
vorbeşte chiar de o superioritate a creaţiei asupra analizei, con-
statându-se că arta literară poate trăi fără analiză, dar nu fără
creaţie. Criticul aducea de aceea elogii deosebite scriitorilor cari
creau « oameni vii », ca Sadoveanu de pildă, care vedea « cum se
comportă personajele », avea viziunea gesturilor vii. Prin culti­
varea individualului, arta făcea un pas de apropiere faţă de viaţă.
Autorul nostru nu se sfiieşte chiar a accentua vitalismul său.
El cere astfel o mărire a intensităţii de viaţă a operei (Studii lit. 9 2 )
sau scrie gustăm şi lăudăm în artă expresia vieţii cât mai puternice
(Scriit. rom. şi străini, 188), ceea ce aminteşte fără îndoială pe
Guyau. Proclamând superioritatea creaţiei asupra analizei, Ibrăi­
leanu nu se ocupă, totuşi, mai puţin cu cea din urmă, ale cărei
procedee le urmăreşte în deosebi la Proust, cel care « povesteşte »
sufletul sau « crează lumi sufleteşti, realităţi psihice », înfăţişând
gelozia, iubirea, etc. ca fenomene vii, cu pulsaţie plină de prospe­
ţime şi viaţă. Dar analiza a devenit astfel creaţie şi criticul îşi
dovedeşte singur labilitatea celor două concepte pe care numai
metodologic a vrut să le opună.
înfăţişarea artei ca viaţă nu-1 împiedecă totuşi să sublinieze
şi opoziţia celor două domenii. Arta e artificială, urmăreşte efecte,
evocă mai multă conştiinţă, mai multă voinţă, mai multă cizelare,
compoziţie, stil; viaţa e dimpotrivă: firească, instinctivă, afectivă,
fără tendinţă de a produce efecte. Concepţia lui Ibrăileanu osci-
lează, deci, într'un fel care nu descoperă atât contradicţii cât
complexitatea obiectului cercetării însăşi.
O problemă de structură a operei de artă, care 1-a interesat
în mod deosebit pe autorul nostru, a fost aceea a raportului dintre
fond şi formă. Separaţia celor două elemente a socotit-o şi Ibrăi­
leanu ca o abstracţie a minţii noastre, ca un rezultat al credinţei
în entităţi, când, de fapt, ne aflăm numai în faţa unei distincţiuni
metodice. Dacă vederea aceasta e astăzi curentă pentru orice
estetică, susţinerea ei la noi şi încă pe la 1 9 0 8 a adus o reală con­
tribuţie de precizare pentru critica militantă. Cercetările în acest
domeniu au fost deschizătoare de drumuri. Amintim aci acel stu­
diu asupra versului eminescian, în care corespondenţele dintre
fond şi ritm, între subiect şi rimă, ba chiar între idei şi simplele
sunete au luminat cu preciziune cărări pe tărâmul valorilor expre­
sive ale limbii, aşa cum în Franţa a procedat Grammont şi acum
la noi, cu un aparat de cercetare bogat, dl. D . Caracostea. Toate
aceste strădanii au consacrat încă odată principiul că arta este
expresie până şi în elementele ei « atomice », cum numeşte Ibrăi­
leanu sunetele.
Asupra procesului creaţiunii artistice, criticul s'a exprimat
incidental. Astfel a însemnat şi el observaţia că artistul nu se aco­
peră cu omul de toate zilele şi nici măcar cu el însuşi în toate
momentele vieţii lui. Manifestarea artistică este, aşa dar, intermi­
tentă. Regula e însă întărită prin excepţii şi una din acestea se dove­
deşte a fi pentru critic Caragiale, care şi în discuţiuni obişnuite
ale vieţii vorbea şi evoca artistic. Cu alt prilej, Ibrăileanu desvă-
lueşte caracterul de necesitate al operei, care constrânge pe propriul
ei creator de a o făuri după legile ei imanente. D e aceea adevăratul
creator e până la un punct iresponsabil de creaţia sa, pentrucă e
dominat de ea. Personajul se desvoltă după voia şi firea lui proprie.
(Scriit. rom. şi străini, 1 8 2 ) . Autorul nostru verifică astfel vechi
observaţiuni ce s'au făcut asupra artei încă delà Fr. Schelling.
N e întâmpină apoi şi unele descrieri ale felului desfăşurării pro­
cesului creator. O impresie fundamentală şi dominantă chiamâ şi
combină ca un regulator al procesului de creaţie, elementele împru­
mutate delà natură scrie el, subliniind momentul iniţial şi intern
al creaţiei ca un factor principal urmat de altele secundare. D e s ­
crierea se referă la Sadoveanu şi înfăţişează astfel numai modali­
tatea proprie a acestuia, procesele de creaţiune desfăşurându-se
de obiceiu şi în alte feluri contrarii celui citat ca, de pildă, atunci
când punctul de plecare poate fi o impresie cu totul secundară,
incidentală, ci nu una « fundamentală şi dominantă ».
Că actul creaţiei nu e numai opera unor factori conştienţi,
ci şi a altora subconştienţi, înseamnă şi Ibrăileanu. Subconştientul
propune conştientului, care acceptă ori respinge, alege sau nu (Studii
 lit., 2 0 4 ) iar actul creaţiei nu e o halucinaţie într'un moment de su­
premă inspiraţie, ci se adaptează necurmat cerinţelor conştientului
verificator.
Ciudată pentru un critic cu tendinţe sociologice e concepţia
sa asupra raportului dintre scriitor şi public pe care nu-1 admite
în preajma artistului, deşi acesta exprimă totdeauna ceva pentru
cineva, chiar dacă publicul e alcătuit din foarte puţini inşi.
Alături de aceste frânturi de gând, care aparţin esteticei gene­
rale, Ibrăileanu a descins de multe ori şi pe tărâmul esteticei spe­
ciale a genurilor şi speciilor literare şi, mai cu seamă, pe cel al
romanului. Nenumăratele sale caracterizări au fost provocate
de contemplarea operelor particulare, ale căror însuşiri erau apoi
înscrise ca note ale conceptului de roman. Cum specia aceasta
e de o labilitate extremă, el nu i-a putut circumscrie, fireşte,
limitele. Procedeele cele mai noi ca de pildă analiza proustiană
au fost încadrate, însă, în specia care s'a îmbogăţit astfel cu va­
riantele ei de ultimă oră. Potrivit acestui, prin forţa lucrurilor,
neprecis model, Ibrăileanu, urmând o veche linie a criticii, a judecat
operele după criteriul conformării la gen. N u şi-a însuşit însă
deloc atitudinea unui conformism rigid, modelul nefiind el însuşi
limpede şi structural. Intenţiunea metodei a fost totuşi urmărită,
deşi criticul era conştient de faptul că încadrarea în gen presupune
sacrificarea diferenţei specifice, ceea ce în domeniul artei înseamnă
înlăturarea principiului estetic însuşi. U n scepticism pronunţat
caracterizează de altfel gândirea lui Ibrăileanu în acest punct.
Sunetul unic al operei — spunea el odată — nu poate fi de nimeni
prins în formule generale, care prin însăşi natura lor îl sting.
Şi se ascunde aci — dacă nu ne înşelăm — drama întregii critici
literare şi aceea a lui Ibrăileanu în deosebi: neputinţa de a comu­
nica pe căile generale ale ştiinţei particularitatea şi prospeţimea
intuitivă a artei.
AL. DIMA
DOUĂZECI ŞI CINCI DE A N I
DELA MOARTEA LUI M I H A I L
SĂULESCU, POETUL EROU
VIAŢA POETULUI*)
« Discolorato hai, Morte, il piu bel volto...»
( Petrarca )

Mihail Săulescu s'a născut în Bucureşti, la 2 3 Februarie 1 8 8 8 .

Urmează liceul la « Sft. Sava » şi « Mateiu Basarab », însă rigorile
şcolare nu-1 împiedecă să păşească, mult înainte de a-şi termina
studiile, în sânul acelei « naţiuni libere », amintită undeva de
Erasm şi care nu este alta decât lumea poeţilor. In 1 9 0 6 , aşa dar
la vârsta de 1 8 ani, îi apare primul volum. Cartea se intitula Versuri
şi avea o copertă desenată de pictorul şi profesorul Eduard Său­
2
lescu, fratele p o e t u l u i ) .
D i n adolescenţă, poetul se arată receptiv la toate manifestările
vieţii şi ale artei. Iată-1 în 1 9 0 4 , înscris la Conservatorul de artă
dramatică din Bucureşti, pentru ca în 1 9 0 7 (revoltele ţărăneşti
izbucniseră) să plece în Gorj, unde rămâne vreo şase luni, obser-

1
) Anul acesta, în Septembrie, s'a împlinit un sfert de veac delà moartea
vitejească a poetului Mihail Săulescu, căzut la Predeal. Publicăm, în acest număr
al « Revistei Fundaţiilor Regale », un fragment din introducerea ediţiei Operelor
lui Mihail Săulescu, ediţie îngrijită de d. Eugen Jebeleanu şi în curs de publicare
la « Fundaţia Regală pentru literatură şi artă ».
*) Nu am putut găsi volumul nici la Academia Română, nici în altă parte.
După apariţia lui, mai târziu, poetul renega sălbatec acest « păcat al tinereţii »,
şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a nu se mai putea da de urma căr­
ţilor. Printre manuscrise, am aflat, totuşi, un caiet cu versificaţii, datate 1905.
Este aproape sigur că ne aflăm în faţa versurilor cuprinse în pomenitul volum.
Sunt poezii minore, neprezentând esteticeşte vreun interes. Volumul este citat
de d. Sextil Puşcariu în broşura Cinci ani de mişcare literară (1902—1906),
Biblioteca « Minerva », 1909, Bucureşti. Poetul începuse să publice în reviste
tot prin 1905, când tipăreşte, în Pelişorul, o poezie copilărească: «Revenire».
vând viaţa sătenilor. ( N u este exclus ca ideea realizării « Săptămânii
luminate » să fi germinat în mintea lui Săulescu în acele tragice
zile, când o însemnată parte din Vechiul Regat era cuprinsă de
răscoală şi când puteau fi văzuţi destui ţărani împuşcaţi şi trăgând
să moară).
Acolo, la ţară, se va fi născut dragostea puternică a poetului
pentru lumea chinuită a opincarilor. Acolo, va fi privit poetul,
şi nu o singură dată, cu milă, dar nu şi fără un zâmbet amar,
tabloul unei înmormântări săteşti, care este atât de simplu şi,
totuşi, atât de trist:

« U n car cu boi, un popă, coşciugul, o bătrână

Şi seara ce coboară, pe toate 'ncet stăpână —
Cum soarele se lasă, îngălbenit şi pal,
Privind în urmă lumea din coama unui deal.

A t â t . . . E tot ce poate să 'nsemne-o îngropare !

Pe nas îngână popa o rugăciune-arare.
Bătrâna plânge 'n poală şi boii merg la pas,
încet, cu gândul poate c'aproape-s de p o p a s . . .

Atât! Se lasă satul în urmă, pe o vale,

Şi nu-i de plâns nimica, şi nu-i nimic de jale,
U n car cu boi, un popă, bătrâna, un coşciug —
Trag boii 'n jug nainte, aşa cum trag la j u g . . . »

(« Aeternitas »)

Chiar când, în altă parte, Mihail Săulescu va evoca nostalgic

« insulele stinghere » din Pacific sau va îmbrăţişa în versuri largi
clocotul Capitalei, — nu va uita niciodată această legătură a
sufletului său cu ţărănimea, legătură întărită, desigur, atunci,
în 1 9 0 7 , undeva, în Gorj.

T o t viaţa rurală îi inspiră poetului poezia « La ţară », publicată

doi ani mai târziu în « Sămănătorul » (de sub direcţia lui Aurel
C. Popovici), poezie neaducând, de altfel, nimic « sămănătorist ».
Trecerea lui Săulescu prin paginile acestei reviste e fulgurantă.
Poetul se afla la începuturi, şi prezenţa sa în câteva numere ale
publicaţiei nu se datoreşte vreunei afinităţi de ideologie literară,
ci doar dorinţei — fireşti celor mai mulţi dintre începători — de
1
a-şi vedea versurile tipărite, nu importă unde ) . Cercul « Con-

*) In Sămănătorul din Sept. 1909 (anul VIII, Nr. 36), găsim, la rubrica
5
«Răspunsuri», următoarea notiţă: « D-Ior N. C. Suseanu, N. Budurescu, M .
Sfetescu, M . Săulescu, D. Orfănescu: le-am citit cu plăcere; se vor publica la
vorbirilor critice », unde scriitorii, discuţiile şi pasiunile literare
erau mult mai vii, mult mai apropiate de temperamentul arzător
al poetului şi de insaţiabila-i sete de a cunoaşte, îl primeşte încă
din 1 9 0 9 , odată cu alţi proaspăt descălecaţi, ca: Liviu Rebreanu,
1
George Gregorian, Mihail Sorbul, e t c . . . ) .
Firea lui Mihail Săulescu, în care se aliau tumultuoase dorinţi de
evadare din comun — atât de asemănătoare celor ale lui Fabrice
del Dongo, minunatul erou al lui Stendhal — cu melancolii
profunde, fermecător răsfrânte în ochii mari, va fi plăcut, delà
început, multora şi le va fi câştigat inimile.
O prietenie caldă se leagă între autorul de mai târziu al « Săp­
tămânii luminate », între Mihail Sorbul şi George Gregorian.
Violenţele verbale ale lui Săulescu, indignările subite, apostro­
fările s a l e . . . vulcanice sunt, încetul cu încetul, acceptate de toată
lumea, pentrucă sunt pline de candoare, de sinceritate şi, de
multe ori, îndreptăţite.
Exemplarul acesta rarissim, de muşchetar frumos şi melancolic —
care, dacă s'ar fi născut cu câteva secole în urmă, ar fi năzuit,
poate, la gloria unui D u Guesclin sau Bayard, ori cel puţin la
calitatea de apărător al văduvelor şi al orfanilor — era o podoabă
a vieţii noastre literare.
« Când am luat pentru prima oară contact cu cercul « Convor­
2
birilor critice », acum 2 4 de ani — scria, în 1933, d. Mihail Sorbul )
— am şi făcut cunoştinţă şi chiar legătură sufletescă cu trei scriitori
apăruţi ceva mai recent în minunata revistă a d-lui Mihail Drago-
mirescu. Aceştia au fost Liviu Rebreanu, George Gregorian şi
Mihail S ă u l e s c u . . .

« . . . Mihail Săulescu, cel mai exuberant dintre toţi, mai exu­

berant decât mine, care nu precupeţea vorbele şi nici gesturile,
vorbea foarte v i o l e n t . . .

« Mihail Săulescu era înalt de statură, mai bine zis, potrivit

de înalt, aşa cum unui bărbat îi stă bine. Era şi binişor legat, cu
mişcări vioaie, nervoase. Avea un cap oval, foarte interesant, o
frunte largă şi nobilă, ochii verzui, părul castaniu dat pe spate

rând, toate sau în parte ». Săulescu publicase, în « Sămănătorul », încă din 1906.
Câţiva ani mai târziu, ironiile lui Mihail Săulescu la adresa revistei erau
neîndurătoare. (Vd. «Rampa», anul I I , Nr. 537, Duminică 13 Oct. 1913).
x
) Cf. interview-ul luat de d. Tudor Muşatescu d-lui Liviu Rebreanu,
în « Rampa » (Nr. 3232, Luni 29 Oct. 1928). Amintind despre cenaclul « Con­
vorbirilor critice» din 1908—1909, d. Rebreanu spunea: «Ciurucurile, înce­
pătorii — cărora am fost afectat şi eu — veneau după masă... Erau printre ei
Sorbul, Săulescu, Gregorian şi alţi câţiva ».
») « România literară » (anul I I , Nr. 77—78, Sâmbătă 5 — 1 2 Aug. 1933),
articolul: Mihail Săulescu.
şi mustaţa tunsă pe buză. Odată, şi-o răsese. Văzându-1 aşa, mi-am
1
adus aminte de figura lui Eminescu la 2 0 de a n i ) . . . In sfârşit,
deşi nu e obligatoriu, Săulescu avea înfăţişare de poet. Irascibil,
capabil de elanuri măreţe, capabil şi de izbucniri violente fără
rost, caracteristica firii sale era onestitatea, cavalerismul şi desin-
teresarea. Nici că se putea o alcătuire mai frumoasă omenească.
« Dar cea mai frumoasă trăsătură a caracterului său, ceea ce
îl ridica mult deasupra mediei omeneşti, era faptul că avea curajul
să-şi recunoască greşelile. N ' a m să uit niciodată de ieşirile lui
violente din te miri ce discuţii, când deodată se ridica delà masă
şi, după ce te apostrofa cu vorbe necugetate, se îndepărta cât mai
mult, indignat de tine. Astea se petreceau de obiceiu la terasa
Oteteleşanu. M ă rog, nici nu-I mai zăreai la ce masă se retrăgea,
frământând în mâinile sale nervoase cine ştie ce revistă, în care
poate-şi publicase o poezie. Dar nu treceau multe minute şi Său­
lescu apărea deodată, din fundul unde se retrăsese, la o masă ceva
mai vizibilă, aruncând spre tine o privire ceva mai puţin aspră
şi parcă pe figură i se contura un zâmbet. Şi iarăşi peste câteva
minute îl vedeai nu mai departe de două, trei mese, de rândul
acesta trimiţându-ţi ochiade prieteneşti, de parcă făcea curte
unei femei frumoase. Apoi, se scula brusc şi, fără multă ceremonie,
revenea la masa ta, a lui, şi aşezându-se în scaunul părăsit, zicea:
— Aşa-s e u . . . Ce să-i f a c i . . .
«Era de prisos să ne-o mai spună şi să se mai scuze, râdeam
cu toţii, râdea şi dânsul şi discuţiile, întrerupte un moment, îşi
reluau cursul lor ».
#
* #
Prin 1 9 1 1 , probabil, poetul trece munţii şi ajunge la Sibiu,
unde rămâne câteva luni, lucrând la « Luceafărul », condus de
Octavian Goga. Contactul cu spiritul viu al Ardealului, cu pă­
mântul şi cu oamenii lui se stabileşte, fără îndoială, atunci. Alături
de falanga scriitorilor transilvăneni: Octavian Goga, Şt. O. Iosif,
I. Agărbiceanu, Ilarie Chendi, Ion Gorun, Sextil Puşcariu, Gh.
Bogdan-Duicâ, Zaharia Bârsan, etc., şi lângă scriitorii din Vechiul
Regat: E. Lovinescu, Mihail Sadoveanu, D. Anghel, Cincinat Pave-
lescu, Corneliu Moldovanu, D. Nanu, Caton Theodorian, D. Cazaban,
Elena Farago, Emil Gârleanu şi alţii, — numele lui Mihail Săulescu
se află pe lista permanentă a colaboratorilor « Luceafărului ».

înapoiat în Capitală, poetul — prea mândru pentru a trăi din

expediente — caută să-şi facă un rost. Intră, la sfârşitul lui 1 9 1 1 ,

1
) Impresia d-lui Sorbul nu este izolată. Mama poetului ne-a povestit că,
într'o seară, pictorul Sathmary i-a făcut Iui Săulescu portretul, apoi i 1-a înmânat,
glumind: «Eminescu al II-lea 1 ».
redactor la ziarul « Rampa » (cotidian teatral-muzical-literar-
artistic) şi, ceva mai târziu se pare, bibliotecar la biblioteca po­
pulară « Socec ». Şi este interesant de ştiut că — atât de explosiv
când lua parte la cine ştie ce discuţie, undeva, la « Academia Terasă »
sau la « Imperial » — Mihail Săulescu se simţea, totuşi, bine în
calmul bibliotecii ; ochii săi, care la cafenea scăpărau de toate
fulgerele pornirilor intempestive, se aplecau cu blândeţe asupra
1
muncitorului sau elevului care citea ) .
D i n când în când, poetul mai face câte o traducere, pe care
izbuteşte să o plaseze, singur sau în tovărăşia vreunui confrate.
Traduce, între altele, Păpuşile lui Pierre Wolf, — tălmăcire sem­
nată împreună cu d. Victor Eftimiu, dar care se datoreşte, după
afirmaţia acestuia, numai lui Săulescu.
Pentru a putea reprezenta piesa la Teatrul Naţional, cei doi
amici au recurs la subterfugiul semnării în colaborare. Experienţa
teatrală, şi, poate, relaţiile d-lui Victor Eftimiu puteau convinge
mai repede. (Onorariul de traducător a fost încasat, însă, fireşte,
numai de Mihail Săulescu).
Se pare că adevărul asupra modului de colaborare dintre Mihail
Săulescu şi d. Victor Eftimiu era îndeajuns de notoriu, căci înce­
puseră să circule glumele.
Săulescu o traduce,
Eftimiu o semnează ;
Asta cam a ce aduce?
— A nimic! Colaborează!
2
. . .suna o epigramă ) .
Din leafa sa de bibliotecar, din cei câţiva lei cu cari se plătea
o poezie, din suma neînsemnată luată pentru o traducere, nu se
putea duce, totuşi, decât o viaţă mai mult decât modestă, neocolită
de lipsuri.
După ce-şi scria articolul zilnic pentru « Rampa », după ce
orele de destindere din bibliotecă treceau, — păşind pe străzile
Bucureştilor, « tăcut, cu gândul în negre flori gătit », poetul se în-

1
) Cf. foiletonul, publicat de d. G. A. Lăzărescu, cu prilejul inaugurării
monumentului delà Predeal, în « Omul liber » (Nr. 836, Vineri 5 Sept. 1930).
Cităm : « Sunt atâţia scriitori români ce nu trebue să uite că, în anii tinereţii
lor, mergeau la biblioteca populară « Socec » din strada Enei, unde citeau gratuit
volume de literatură, oferite cu dărnicie de Mihail Săulescu, bibliotecarul de
atunci.
« Cu câtă atenţie nu urmărea răposatul poet pe tinerii, pe studenţii şi m cii
funcţionari în timpul când ei făceau lectura, căutând să pătrundă ce anume im­
presie le fac cărţile cerute, însemnând statistic, zi cu zi, numărul cetitorilor,
profesiunea lor, deosebind aceste cărţi după natura lor: poezii, nuvele, romane,
istorie, geografie, ştiinţă, filosofie, e t c . » .
*) Arta (anul I, Nr. ia, Dec. 1912).
drepta spre casă, unde nu odată încerca echilibristica fantastică
a împăcării venitului cu cheltuelile.
Grija chiriei şi a achitării datoriilor este mărturisită de atâtea
ori în însemnările şi socotelile făcute de visător pe diferite hârtii.
Altfel, tot timpul cu fruntea în stele, poetul preferă unei ţigări
bune o carte aleasă.
Intre hârtiile lui Mihail Săulescu, întâlnim, pe coperta unui
caiet, următoarea socoteală, emoţionantă şi semnificativă:
« Tutun 3 lei
Dif. 5 lei
Diverse 5 lei
Verlaine 6 lei ».

Vor fi fost importante pentru poet şi « diversele » şi tutunul,

dar, mai presus de toate acestea, şi vrednice de orice sacrificiu
erau lumile artei ! . . .
In faţa unei ediţii frumoase din Verlaine, totul cădea în praf
şi pulbere. Şi dacă atât de caracteristicul « dor de depărtare » al lui
Mihail Săulescu nu putea fi potolit prin călătorii — imposibil
de realizat — pe tărâmuri străine, cântăreţul plin de viaţă şi, totuşi,
mistuit de toate nostalgiile, se consola totdeauna evadând, fără
paşaport, în continentele ilimitate ale cărţilor.

Clătinat între avânturile visurilor şi între lipsurile care îl rea­

duceau pe pământ, adică în redacţia « Rampei » sau la biblioteca
«Socec», — Săulescu scrie, la începutul lui 1 9 1 3 , într'o singură
noapte, Săptămâna luminată^.
In toamna anului 1 9 1 2 , izbucneşte războiul balcanic.
încă din Septemvrie 1 9 1 2 , se svoneşte că România va intra în
război, că 3 5 0 . 0 0 0 de ostaşi români sunt pregătiţi, gata să treacă
Dunărea. Săulescu vibrează de nerăbdare.
In ziua de 2 0 Iunie 1 9 1 3 , se sună mobilizarea. Poetul nu se
mulţumeşte să ia parte la marile manifestaţii populare şi să celebreze
intrarea în război, la cafenea.
2
Deşi dispensat de a face serviciul militar, se înrolează voluntar ) ,
în regimentul 2 1 infanterie şi cere să fie trimis pe front. Dintre
scriitori, mai pornesc la unităţile lor: Mihail Sadoveanu, Nicolae
Iorga, Liviu Rebreanu, I. A. Bassarabescu, Al. Davilla, N. Davi-
descu, Emil Gârleanu, Radu D. Rosetti, D. Nanu, N. N. Beldiceanu,
etc., iar — odată cu S ă u l e s c u — t o t ca voluntari: Vasile Pârvan,
Corneliu Moldovanu, I. Minulescu, Petre Locusteanu, etc.

*) Cf. M. Sorbul, Săptămâna luminată — cronică dramatică — (« Săgetă­

torul », anul 1, Nr. 3, Sâmbătă 15 Oct. 1921).
*) Cf. nota : Scriitorii fi războiul (« Flacăra », anul II, Nr. 37, 29 Iunie 1913).
 Spre furia-i teribilă, nu-i este dat, însă, lui Săulescu să ajungă
pe front; tatăl poetului, maiorul Nicolae Săulescu, intervine cu
grija părintelui, şi oferta fiului nu este luată în considerare.
Cu câtă bucurie şi cu ce orgoliu — dar şi cu câtă părere de
rău de a n u fi şi el prezent — va fi urmărit visătorul, în ziare,
relatările trecerii Dunării de către armatele noastre sau glorioasa
ofensivă a generalului Mustaţă, care era pe punctul de a ocupa
Sofia, dacă, în ultimele momente, ţarul Ferdinand al Bulgariei
n'ar fi expediat regelui Carol I desnădăjduita telegramă: « Supplie
Votre Majesté de m'épargner ces dernières humiliations ».
In ziua de 3 1 Iulie 1 9 1 3 , începe demobilizarea. Pârjolul se
întindea, deocamdată, spre alte ţări.
Poetul pierduse cea dintâi ocazie de a vedea « cernitul văl ce
1
ţine ascuns » chipul zeiţei Isis, cea cu « faţa de moarte dătătoare » ).
D e atunci, probabil, îşi va fi pus, însă, în gând, să nu scape în
niciun caz un al doilea p r i l e j . . .
#
# #
In aşteptarea clipei când va putea fi şi el de mai mult folos
ţării, Mihail Săulescu îşi intensifică, în această perioadă, activitatea
publicistică. Dragostea sa pentru ţărani este dublată de o mare
iubire pentru muncitori, pentru umiliţi, pentru lumea anonimă
din ateliere şi din uzine, pentru tot ceea ce alcătueşte nevăzuţii
plămâni ai oraşului. Acest cosmos, ignorat până atunci, se oglin­
deşte nu numai în versurile poetului. Pentru această pătură, cu
care se acoperea şi se încălzea toată societatea, dar care nu era
luată în seamă, poetul luptă, tot timpul, desinteresat.
îndemnul său răsună, simplu, dar ferm: « S ă coborîm î n
2
stradă ! ) ».
Ceea ce nu înseamnă altceva decât o invitaţie de a face cunoş­
tinţă cu « anonimii », cu toţi aceia cari « la masa fiecărui Domn au
dat j Tăcuta pâine, care n'a strigat j De lacrâmile ce-a 'ntâlnit în
8
drum » ).
Săulescu nu este un umanitarist. Departe de a fi aşa ceva.
Dar e un o m , şi un om întreg, un om înţelegător al tuturor schim­
bărilor cerute de evoluţia vieţii sociale.
Acest om, care nu contemplă, ci ia parte cu întreaga-i sensi­
bilitate la spectacolul cumplit al războiului pe cale de a cuprinde
întreaga Europă, suferă pentru toţi. El se întreabă pentru alţii:
« Când va fi gata o pâine, două, o mie, zece mii, cinci sute d e
mii, milioanele de pâini pe care lumea întreagă le c e r e ? . . . » .

x
) Poezia Durerea lui Faust.
s
) Poezia Viaţa.
3
) Poezia Anonimii.
 Apoi, consemnând realităţile din ţara lui, reflectează:
« E îngrozitor să fii un Guliver în ţara piticilor — mi-am zis.
« E mai bine, poate, să fii un Guliver în ţara uriaşilor, dacă,
într'adevăr, Dumnezeu n'a voit ca un Guliver să fie ursit să trăiască
în ţara oamenilor ca e l . . . U n d e o fi ţara aceea oare ?
« Unde o fi ţara în care Guliver nu avea nevoie nici să-şi co­
boare privirea, nici să şi-o înalţe, ca să-şi poată vedea semenii ? . . .

« O, ţara mea « eminamente agricolă » ! . . . A cui să fie vina

oare că un Guliver nu poate trăi în ea ? A cui să fie vina că s'ar
putea întâmpla ca un Guliver să cadă în ea, lapidat de pitici ? . . .
Oare unde e într'adevăr « eminamente agricolă » ? Oare din pricină
că mai mult de trei sferturi din locuitori stau cu capul în soare
la coarnele plugului, trebue ca toţi să aibă înăuntrul lor creier
prăjit ? . . . Ce comerţ bun ar putea face un birtaş român, servind
în loc de creier de viţel la tavă, creier de politician român !*) ».
Poetul avea, după câte se poate vedea, accent nu numai în
izbucnirile verbale, ci şi în cele s c r i s e . . . Dar visul lui Mihail
Săulescu de a găsi ţara « în care Guliver nu avea nevoie nici să-şi
coboare privirea, nici să şi-o înalţe, ca să-şi poată vedea semenii »,
era foarte rezonabil şi îi justifica atitudinea.
Poetul ţinea atât de mult la demnitate, încât îşi închipuia că
nimic nu poate fi mai natural decât ca ea să fie proprie tuturor;
ca starea de umilinţă în care se găsea cea mai mare parte a ţăranilor
— lipsiţi de pământ şi nici măcar cu speranţa de a apuca vreodată
împărţirea latifundiilor — să înceteze.
Observaţiile lui Mihail Săulescu sunt de mare bun simţ,
viziunea sa e profetică:
« . . .în ţara asta a tuturor păcatelor — scrie, tot în 1 9 1 4 ,
2
p o e t u l ) — simt toţi că zac necunoscute, în adâncul sufletului
celor cari o locuiesc, comori bogate, pe cari numai un semn e de
ajuns pentru ca să le scoată la iveală. D e semnul acesta ştiu toţi
că atârnă nu bogăţia de azi a cinci mii de inşi, dar expansiunea
de mâine a cincisprezece m i l i o a n e . . . ».
Metodele oamenilor politici, egoismul lor, nesinceritatea 'con­
ducătorilor, stârnesc amărăciunea lui Săulescu, care nu-şi tempera
virulenţele pamfletare, atunci când ştia că ele nu fac altceva decât
să exprime, într'o formă tare, adevărurile.
« E ceva putred în această Danemarcă a politicianismului nostru » —
observa Mihail Săulescu, într'un articol publicat doi ani mai
târziu, dar care nu se deosebea nici ca ton, nici ca atitudine, de
ciclul celor de mai înainte. Şi continua:

*) Cf. foiletonul Epiloguri (I), în « Facla » (anul V, Nr. 91, Joi 9 Ian. 1914).
*) Epiloguri (II) (« Facla », anul V, Nr. 141, Vineri 28 Febr. 1914).
 « E ceva putred înăuntrul nostru. Pe cât de frumos ar părea
totul pe dinafară. Şi e ceva de vindecat aici, de tăiat, de curăţat,
de extirpat! Nenorocirea ar fi dacă ne-am putea, în sfârşit, încre­
dinţa că nu ceva, dar totul e de vindecat, tăiat, curăţat şi extirpat ».

« Dar dacă într'adevăr nici o învăţătură nu poate schimba

năravurile unui popor, — să înceapă lucrul acesta urmaşii noştri
de mâine, din acel mâine victorios, în care cred alăturea de puţini
x
poate, dar nu mai puţin puternic ) ».

#
# #

Tocmai un Eldorado nu era nici pentru literaţi acea epocă.

Se mai putea muri de foame, şi cazul unui pictor de geniu, ca
Ştefan Luchian, care — paralizat — primea, drept alinare, din
partea unui ministru, o pereche de pantaloni purtaţi de Excelenţa
Sa, vorbeşte în deajuns.
Ca şi păţania d-lui Tudor Arghezi, solicitant al unui post de
corector la ziarul « Viitorul », — onoare, care tot cam prin acei
2
ani i se refuză ) .
. . .Avea, totuşi, viaţa literară şi artistică şi aspecte recon­
fortante. Remarcabil era mai cu seamă interesul viu, acordat de
scriitori celei mai mici manifestări — literare sau de altă natură —
a vreunuia dintre ei. Când Ion Pavelescu, autorul «Sigiliilor de
aur », al excelentelor traduceri din José-Maria de Hérédia şi
frate al lui Cincinat Pavelescu, are nostima idee de a organiza n u o
şezătoare literară, c i . . . un match de box, — presa şi revistele se
umplu de articole, de comentarii, de epigrame, de anecdote.
Era vremea când treimea nedespărţită: Săulescu, Sorbul,
Gregorian se simţea încă datoare să-şi apere — cu preţul unui
nevinovat scandal, când nu se putea altfel — idolii. Era vremea
când, de multe ori se întâmpla ca o poezie nouă să fie întâmpinată,
la cafenea, cu mai multe comentarii, decât un discurs politic
important.
Când « Noua Revistă Română », condusă de d. prof. Rădulescu-
Motru, îi tipăreşte lui Săulescu marele poem « Capitala », se pro­
duce o mică revoluţie. Vocile pro şi contra se încrucişează. In
s
« Ramuri », poetul este înălţat în slăvi ) , pentru ca în numărul
imediat următor să fie decretat « victimă a şcoalei celei nouă *) ».

*) O putere viitoare (« Rampa nouă ilustrată », anul I, Nr. 297, Joi 7 Iulie
1916).
*) Tudor Arghezi, Constantin cel bun... («Facla», anul III, Nr. 1 3 , 31
Martie 1912).
8
) D. Tomescu, Poezia oraşelor (« Ramuri », anul IX, Nr. 9, 1 Mai 1914).
*) Cronica («Ramuri», anul IX, Nr. 1 0 — 1 1 , Mai şi Iunie 1914).
 Dar adeziunea poetului Ion Vinea este entuziastă, şi printre
cele dintâi.
x
« In « Noua Revistă Română » — scria d-sa ) —, găsim, în
sfârşit, « Capitala », poemul d-lui M . Săulescu. A fost un eveniment
literar intim, la « Terasă », în seara apariţiei. Poemul inspira
oarecare teamă. Era prea lung. Şi Săulescu face atâtea diversiuni,
trece aşa de uşor delà una la alta, cugetă şi poetizează! Săulescu
nu-i niciodată concis, şi efectele sale nu se obţin prin concentrare.
El îşi răsfaţă ideile, le desmiardă, le watează, le lasă să plutească
într'un vag neguros şi mistic, care, dacă ai o clipă de distracţie
în timpul citirii, te învăluie şi nu te lasă să mai vezi nimic la un
pas înainte s a u . . . înapoi !
« Dacă acest lucru e un defect, apoi cât de mic e el pe lângă
calitatea principală a lui Săulescu: nu scrie nimic dacă n'are ceva
de spus.
« Să cânţi Bucureştii ? Dâmboviţa ? Iată un lucru care era până
mai deunăzi o crimă de lèse .Paris, lèse Sena, lèse B o u l o g n e . . .
Săulescu s'a făcut primul vinovat. Dar cântecul ce ne anunţă
expansiunea şi gloria de mâine, trebue dat în vileag; citez câteva
fragmente {urmează citatele)..., aşteptând ca vreun imbecil să-mi
spună că fac reclamă gratuită... ».
N u mai puţină pasiune pentru personalitatea seducătoare a
2
poetului, găsim în rândurile scrise de prietenul său Mihail S o r b u l ) ,
la apariţia volumului Departe ( 1 9 1 4 ) :
« M . Săulescu — scria d. Sorbul — e cel mai poet dintre con­
timporanii săi; poet în tot ce scrie, fie vers, fie proză; poet prin
caracterul său pe cât de bun, pe atât de ţâfnos; pe cât de naiv,
pe atât de cunoscător al sufletului ; entuziast şi blazat ; cast ş i . . . ;
în sfârşit, o întreagă complexitate de antiteze, ce se luptă între ele
fără încetare, când dramatic, când tragi-comic, când duios, când
enervant. Şi rezultatul acestui amestec ciudat, dar adânc omenesc,
sunt poeziile sale, a căror melancolie statornică şi dureros de
sinceră învăluie volumul său « Departe » într'o atmosferă de pe­
simism filosofic, ridicat până la m i s t i c i s m . . . ».
#
# #

In 1 9 1 4 , gloanţele lui Gabriel Prinkip, trase, la Serajevo, în

perechea arhiducală austriacă, deslănţuiesc războiul în aproape
întreaga Europă. Carnagiul începe.
Vor mai trece, însă, doi ani până ce şi România va ridica armele
luptei de întregire.

x
) Ion Eugen Vinea, Facla literară (« Facla », anul V, Nr. 86, Joi 2 Ian.
1914)-
• ) M . Sorbul, Departe («Ilustraţiunea naţională», anul II, Martie 1914).
 Funcţionar în serviciul profesional al Ministerului Instrucţiunii
1
şi, mai târziu, impiegat la « Casa Bisericii » ) , Mihail Săulescu
desfăşoară în acest timp, o activitate literară şi publicistică febrilă.
Scrie la « Flacăra », la « Noua Revistă Română », la « Capitala »,
la « Universul literar », etc., colaborează asiduu la « Seara », de
sub direcţiunea lui Bogdan-Piteşti, unde este coleg de redacţie
cu d-nii: Tudor Arghezi, D. Karnabatt, Emil Isac, etc., — şi este
redactor la « Rampa nouă ilustrată ».
Viziunea sa asupra lumii devine mai gravă, scrisul său aduce
nedumeriri mai scormonitoare şi mai tragice. Sunt parcă întrebări
puse destinului însuşi. Ororile războiului îl cutremură.
2
« D i n vremurile acestea din urmă — scrie p o e t u l ) —, când voiu
muri sau când va fi să fiu numai un bătrân, voiu duce o amintire
bogată mai mult în d e s g u s t . . .
« î m i voiu aduce astfel aminte, bătrân gârbovit sau numai un
simplu muritor, trecut pe lumea cealaltă, că, într'o vreme în care
lumea părea îmbuibată de visuri de fericire şi de concepţii umani­
tariste, Europa era câmpul celei mai teribile nefericiri u m a n e . . . » .
Zădărnicia eforturilor omeneşti i se pare suverană. Divagaţiile
poetului sunt străbătute de firul amar al regretelor:
« Şi pe când tu dormeai liniştită şi nepăsătoare lângă mine — se
3
destăinueşte, în acele momente, Săulescu ) —, eu socoteam în
mintea mea vremea p i e r d u t ă . . . (Niciodată nu vei putea simţi
mai grea povara că ai pierdut mai multă vreme în viaţă, decât ai
trăit, ca noaptea, ca în tăcerea nopţii, care îţi dă oarecum părerea
că te afli în vecinătate cu veşnicia).
Şi pe când tu dormeai liniştită şi nepăsătoare lângă mine —
nepăsătoare la filosofia oamenilor, a orelor, a papagalilor—, eu,
la miezul nopţii, aveam foarte puţin filosofia mea, căutând să
desleg filosofia o r e l o r . . .
M'aş fi putut gândi la ce visam să fiu.
M'aş fi putut gândi la ce a m reuşit să nu fiu.
M'aş fi putut gândi la ce nu voiu reuşi să isprăvesc».

Cu cât zgomotele războiului se apropie de pământul românesc, cu

atât nerăbdarea lui Mihail Săulescu creşte. Sunt zilele, în care răsună
—• implacabile — « Cântecele fără ţară » ale lui Octavian Goga, zilele
când cuvântul : « neutral », aruncat de acesta lui Alexandru Marghi­
loman, nu mai vrea să fie doar o dojana, ci o sfidare şi un stigmat.

1
) Informaţii date de d. Cristescu, subdirector în Ministerul Educaţiei
Naţionale şi fost coleg de birou cu poetul.
») Mihail Săulescu, Un trecut (articol), (« Seara », anul IV, Nr. 1704, Miercuri
15 Oct. 1904).
s
) Filosofia orelor, (« Seara », anul IV, Nr. 1719, Joi 30 Oct. 1914).
 1
Atunci, apare şi volumul « Viaţa ». într'un articol ), Săulescu
încearcă să explice rostul apariţiei cărţii, în plină conflagraţie
mondială.
« A m scris (subliniază poetul, adresându-se lectorului), desigur,
pentru mine.
Dar poţi tu să spui că n'am scris şi pentru tine şi pentru
bucuria sau prietenia ta, cel puţin un vers ?
Pentrucă ceeace cred eu despre lumea de acum nu se deose­
beşte cu nimic de ceeace crezi şi tu despre aceeaş lume. D e ce
nu m'ai lăsa atunci să-ţi spun ceeace cred eu cu putinţă pentru
o altă lume, de mâine sau de mai târziu ? ».
Imaginaţia visătorului începe să fie populată de şirul nesfârşit
al batalioanelor, trimise din toate colţurile lumii spre victorii, spre
înfrângeri, spre moarte:
« Se duc într'o măreaţă şi sfântă 'nşiruire,
Cu mintea cea mai nouă, ascuţită
De-atâtea generaţii de gândire, —
Cu «fără fir », cu «fără fum », cu dinamită,
Cu-automobile, cu-aeroplane, —
Se duc cântând, ca pentru nu ştiu care
Din fericirile umane ».

« Lumea de mâine sau de mai târziu » nu se poate înfăptui, însă,

decât aşa ? întrebările poetului sunt îndurerate :
«Dar care este fericirea oare?
Şi, oare, cel dintâi ucis de voi
Se 'tnpotriveşte la umana fericire?
Sau, poate, voi,
Din batalioanele de-acoperire,
Morţi cei dintâi acuma, în războiu?»
Probabil că, totuşi, nu-i cu putinţă altfel. Şi, atunci, singura
consolare a lui Mihail Săulescu este credinţa înflăcărată tot în
acea « lume, de mâine sau de mai târziu » :
«In visul către care neîncetat a mers,
Va reîncepe lumea din nou, mai mult să creadă
Cu cât, mai depărtată, umila de-azi cireada,
Va 'mpodobi pierdutul ei strop de univers,
Cu neînchipuita Iubire, abia visată,
2
Spre care, totuş, mergem, — şi-o vom ajunge-odată... ) »
#

*) Inter arma, (« Rampa nouă ilustrată », anul I, Nr. 1 1 9 , Vineri 8 Ian. 1914).
•) Poezia Războiul.
 T o t atunci, cu patru luni înainte de a-şi dărui viaţa la Predeal,
poetul publică un articol care nu este altceva decât o profe­
siune de credinţe literare, crezul său artistic. Redăm acele rânduri
în întregime:
« Eu nu fac altceva decât întreb ; —
Rostul meu în lume nu e să dau răspunsuri...»

« Zice marele poet şi filosof al Norvegiei [Ibsen], în una din

poemele sale, necunoscute toate la noi, ca şi majoritatea pieselor
pe care le-a scris.
« Şi sunt două versuri desigur care nu vor putea mulţumi pe
mulţi delà noi. Pentrucă nimeni nu le-am înţelege peste frumuseţea
literară a lor, după cum foarte puţini înţeleg, poate, frumuseţea
literară, pe care o cuprind şi piesele gigantului cugetător nordic.
« Acolo, în nord, în patria lui, cu ţărmurile brăzdate de fiorduri,
cu munţi înalţi acoperiţi de gheţari greoi, şi cu văile bătute de
vânturi îngheţate din miazănoapte, — încă ar putea fi cu totul
şi cu totul altceva decât aici.
« Oamenii de acolo sunt deprinşi să trăiască o viaţă interioară
mai intensă.
« O singură răsfrângere de gând e în stare să trezească în s u ­
fletele lor închise, şi mai individuale sau individualizate decât ale
noastre, ecouri profunde şi răspunsuri intime, oricărei întrebări
puse în afară.
« Brand, pastorul în luptă cu alcătuirile învechite, pentru care
« viaţă » şi « acţiune » sunt două noţiuni, care însemnează acelaş
lucru, îşi găseşte numai în adâncul sufletului său puterea de a se
ridica deasupra micilor lucruri pământene, care îl ţin pe loc,
uneori, din avânturile pentru care se simte chemat, ca un uns al
Domnului.
« Gerd, fiica pustietăţilor fiordurilor pline de întunerec în
adânc şi de lumină în înălţime, pe crestele pline de ghiaţă şi zăpadă,
— Gerd, salvatoarea lui, atunci când era mai aproape de a se lega
el de pământul dureros, — este însuşi sufletul Iui cercetător al
înălţimilor greu de câştigat pentru toţi deopotrivă.
« Şi nici în « Brand », care poate fi considerată ca opera-mamă
a tuturor lucrărilor de mai târziu resfirate în celelalte opere ale
filosofului nordic, — Ibsen nu dă niciun răspuns.
« U n scriitor pune sau face să se trezească întrebări în sufletul
celorlalţi. Că însuş un răspuns poate ieşi din opera lui fără ca el
să-1 şi spună — aceasta cu atât mai mult înseamnă că scriitorul
acela a reuşit în opera lui.

x
) Citind pe Ibsen, (« Rampa nouă ilustrată », anul I, Nr. 2 3 7 , Joi 28 Aprilie
1916).
 « Ce trebue să ponegrim însă pe unul care pune numai întrebări !...
« Mi-aduc aminte că un critic literar *) a numit odată pe un
poet la care drept e că ţin foarte mult: «poet al întrebărilor fără
răspuns » . . . N ' a m căutat să aflu dacă 1-a numit dojenitor. Astăzi,
când numai mi-amintesc întâmplător şi trecător de aceasta — cred
că un critic de inteligenţa şi cultura celui cu « poet al întrebărilor
fără răspuns » nu a putut avea aerul că descopere o crimă.
« Intreabă-te, pentrucă e omeneşte să te întrebi.
« Şi dacă te întrebi pe limba aleasă a poeziei, nu-i o crimă dacă
faci să se frământe o clipă cel puţin sufletul celui ^ de care te-a
putut apropia un adevăr artistic.
Totul e să te poţi feri de întrebarea ce şi-ar pune-o cititorul:
« ce-a voit să spună ăsta aici ? . . . » Dacă ai fi simbolist, ai crede
că asta însemnează că eşti tu prea profund.
« Nu-ţi va face însă nimeni o crimă, dacă — asemeni marelui
Ibsen — vei zice şi tu :
« Eu nu fac altceva decât întreb ;
«Rostul meu în lume nu e să dau răspunsuri)).

« O operă trebue să trăiască, în sufletul cititorului, cel puţin

timpul cât i-a trebuit pentru ca să fie citită.
«Nicăieri nu scrie că trebue să fii o limonată răcoritoare!
« Fii chiar, şi mâi bine, o fiertură care să desrădăcineze plan­
taţiile de primăvară dulce din sufletele celor cari vin spre tine.
Fii fluviu liniştit şi care duce cu el în adâncuri şi în afară, pe unde,
lucruri nenumărate sau numai neştiute ; fii o cădere tumultuoasă de
apă — sau o mare în furtună — pe care pleacă corăbii grăbite
spre porturi unde, dacă vor ajunge, pot lăsa pe alţii să g h i c e a s c ă . . .
« î m i place Shakespeare, care nu mă îngrozeşte numai, cât şi
Molière, care nu numai mă distrează... Mă neliniştesc amândoi
deopotrivă, cât Ibsen, cât Tolstoi, cât Carlyle, cât toţi cei mari
şi universali ; mari, pentrucă sunt universali, — şi universali,
pentrucă îţi dau mai mult decât se pare că îţi spun ».

E de reţinut că, într'un timp când cei mai mulţi dintre

literaţii noştri scriau « după ureche », fără a avea, nici măcar
intuitiv, o concepţie estetică asupra operei lor, — Mihail Săulescu
îşi delimita, cu luciditate, zonele creatoare, susţinând că meritul
unei poezii stă în puterea ei de sugestie, în comunicarea inefa­
bilului, în « idealitatea » ei, cum ar fi spus Benedetto Croce.
#
* #
') Aluzie Ia Sp. C. Hasnaş, care — la apariţia volumului Departe— scrisese:
« Departe » e poezia întrebărilor fără răspuns. (« Flacăra », anul III, Nr. 24, 29
Martie 1914).
 Lunile, care premerg intrării noastre în război, sunt pentru
poet luni de supremă înfrigurare. Pe stradă, la birou, la cafenea,
în cercul prietenilor, — Săulescu pledează pentru intrarea noastră
în acţiune
Oricine îşi poate închipui pasiunea, pe care o va fi pus poetul,
în acele zile, în gesturi, ca şi în vorbă.
« I n colibele săpate în pământul stâncos, pe paie, în frig şi în
egrasia şi mai cumplită decât a bietelor case de săraci ale maha­
2
lalelor — scria Mihail Săulescu ) —, mai mult de jumătate din
armata noastră, ofiţeri şi soldaţi, stă de pază acolo pentru liniştea
şi mai ales pentru viitoarea glorie a ţării acesteia, care nu trăieşte
prin şvarţul cotidian al nimănui ».
Şi, în încheiere, adresându-se unui cunoscut, care se revolta
împotriva «concentrărilor»:
« Probabil credeai că « dispensaţii », la caz de război, vor face
numai gardă la p o d u r i . . .
« Dar batalionul 4 din al 46-lea (regiment) de infanterie ne
aşteaptă, domnule şi camarade!».
#

* *
In acele zile de frământări mărturisite şi de elanuri colective,
Săulescu nu mai pregeta cu desenarea hărţii României viitoare
şi cu planurile unei cât mai fericite întregiri a ţării.
Amintirile d-lui Sorbul sunt şi în această privinţă foarte pre­
ţioase.
« Ca orice poet român, vorbesc mai ales de cei dinainte de
3
războiu — ne informează d-sa ) — , Săulescu era un mare patriot,
îşi iubea ţara cu pasiune şi nu visa decât o Românie întregită.
D e cum a izbucnit războiul mondial, Săulescu era un veşnic agitat.
Urmărea cu pasiune mersul acestui războiu, cerea o imediată
intrare a României. Simţea că acesta-i momentul întregirii nea­
mului nostru şi pentrucă sincer îl preocupa şi-1 înfrigura această
întregire, făcea hărţi peste hărţi a acestei Românii, ce s'a înfăptuit
şi (pe care) Săulescu n'a avut norocul s'o vadă nici măcar în agonie.
D e ce făcea aceste hărţi peste hărţi ? Foarte simplu. N u se mul­
ţumea cu ele şi vroia o Românie tot mai mare. In sfârşit, într'o zi,
mă atrase tainic la o parte:
— Dar să nu râzi de m i n e . . . — zise, şi pe o foaie de hârtie
îmi arătă o Românie delà Tisa ce trecea dincolo de Nistru.
*) Cf. articolul Solidaritatea de Mihail Săulescu, (« Capitala », anul I, Nr. 2,
Aprilie 1916). Deasemenea, articolul Mihail Săulescu de M . Sorbul, («România
literară », anul II, Nr. 77—78, Sâmbătă 5—12, August 1933).
*) Articolul Orăşan, (« Rampa nouă ilustrată », anul I, Nr. 184, Duminică
13 Martie 1916).
s
) Mihail Sorbul, Mihail Săulescu (articol), (« România literară », anul II,
Nr. 77—78, Sâmbătă s — 1 2 August 1933).
 Cu un surâs bonom de o minunată candoare, se explică:
— Eu zic să luăm şi peste Nistru, la Bug, că şi acolo sunt o
mulţime de Români » . . .

In seara de 1 5 August 1916, România declară război Austro-

Ungariei. Capitala e o adevărată explozie de entuziasm. Ediţiile
speciale sunt smulse, străzile răsună de cântece războinice, se
produc manifestaţii populare spontane. Când, noaptea târziu,
Săulescu se va fi îndreptat spre locuinţa sa din strada Liber­
tăţii, 2 7 , — de sigur va fi răsuflat uşurat: în sfârşit, venise
timpul să dea şi el o mână de ajutor la înfăptuirea, cu ascuţişul
baionetei, a hărţilor visate şi desenate, în nopţile epocii de neu­
tralitate.
Forţele sufleteşti ale poetului sunt, în acele zile, în plină desfă­
şurare. Niciodată nu s'a simţit Săulescu mai la largul său, decât
atunci. Deşi îndeajuns de înalt pentru a-şi putea domina ascul­
tătorii, iată-1, totuşi, astfel cum 1-a văzut d. Perpessicius, « suit pe
scaune şi fremătând cu mulţimile ce se vânturau de colo-colo », atunci,
x
ca şi « în prezilele războiului nostru ) ».
2
« Trâmbiţa mobilizării — scrie d. Corneliu Moldovanu ) — 1-a
surprins la cafenea, unde, în tovărăşia sărăciei, îşi petrecea toate
nopţile şi dupăamiezile. Iluminat de puterea supraomenească
a jertfei, s'a ridicat pe dată şi a pornit drept la cazarmă, întorcân-
du-se a doua zi pentru un sfert de ceas printre noi, ca să ne spue
bucuria de a fi fost primit în unul din regimentele care pornesc
imediat pe front şi a-şi lua rămas bun pentru totdeauna delà acei
cari îl iubiau ».

Ţinut câteva zile, cu regimentul 46 infanterie din Divizia IV-a,

în rezervă strategică în apropiere de Bucureşti, deplasat apoi până
la Izvoarele (la Sud de Capitală), — Mihail Săulescu ţâşneşte
într'o zi la cafenea şi, mândru în uniforma sa de soldat cu umărul
neînflorit de nicio tresă, strigă amicilor:
— « Fraţilor, mă duc ! . . . Mă duc să-mi beau şvarţul pe culmile
s
Carpaţilor!.. , ) ».
Apoi, mai fericit decât dacă ar fi încasat câştigul cel mare
al « Loteriei privilegiate pe clase a Regatului român » (din

*) Perpessicius, Dictando divers (Edit. « Fundaţia Regală pentru literatură

şi artă »), 194°.
*) Corneliu Moldovanu, In amintirea unui poet. (< Viitorul », Nr. 5672, 23
Ianuarie 1927).
*) Cf. articolul Mihail Săulescu la Predeal de I. Minulescu. (« Rampa »,
Sâmbătă 6 Septemvrie).
ale cărei lozuri am găsit atâtea printre hârtiile poetului),
pleacă *).
#
# #

Asupra timpului dintre plecarea lui Mihail Săulescu şi moartea

sa vitejească la Predeal informaţiile sunt destul de sărace.
Poetul trece, cu regimentul 46, munţii. Şi, cu toate că raniţa
îi apăsa umerii, — cu cât i se va fi părut mai cu rost trecerea,
decât înainte cu atâţia ani, când se îndrepta spre Sibiu fără arme,
dar cu infinit mai puţin entuziasm ! . . .
In primele zile, comunicatele de pe front sunt pline de veşti
bune. Regimentul din care făcea parte soldatul Mihail Săulescu
ajunge mult dincolo de Braşov.
Apoi, listele ostaşilor morţi sau răniţi pornesc să umple coloa­
nele ziarelor. începe retragerea. Şi, în timp ce Braşovul e incendiat,
iar coloanele trupelor noastre se înapoiază, încetul cu încetul,
dar luptând cu disperare, — Mihail Săulescu se urneşte, cot la
cot cu camarazii de arme, nu însă înainte de a arunca o ultimă
2
privire î n a p o i ) .

Pe Valea Timişului, rezistenţa armatei noastre în retragere

mai durează câteva zile. Pe urmă, trupele se opresc pe linia fron­
tierei. Sunt zilele, în care comunicatele anunţă laconic: « L a
Predeal, bombardament intens ».

*) Delà regiment probabil, poetul expediază fratelui său mai mare, d. pro­
fesor Eduard Săulescu, o scrisoare.
Am acasă în birou — scrie Mihail Săulescu — două manuscrise, unul de
poezii, intitulat « Cultul Morţilor » şi un altul cu poemul meu dramatic « Călă­
torii », din care am scris un act şi jumătate. Le vei păstra pe amândouă până la
venirea mea.
Dacă s'ar întâmpla însă contrariul, pe cel dintâiu (« Cultul morţilor ») dă-i-1
lui Mihalache Dragomirescu, iar pe cel de al doilea rupe-1 şi asvârle-1 în foc.
E o lucrare care dacă ar rămâne în starea fragmentară de acum, n'ar avea nicio
valoare.
încă odată vă îmbrăţişez din suflet şi cu drag pe toţi.
Lola
8 ore seara, poate o oră înaintea plecării.
2i August 1916.
*) Cf. necrologul M. Săulescu, (« Luceafărul », anul XIV, Nr. 3 şi 4, din
15 Februarie 1919).
Cităm : « înainte de a intra în lupta din care nu a mai ieşit pentru totdeauna,
trecând pe străzile Braşovului în flăcări, s'a desprins din coloană şi ca şi când
l-ar fi acuzat cineva de şederea sa până atunci la partea sedentară, încerca să
se desvinovăţească şi să arate de aci înainte cum înţelege el să-şi facă datoria.
A aruncat câteva invective la adresa scriitorilor care rămăsese la Bucureşti
şi a rupt-o de fugă după companie, care se depărtase. Compania a cotit la stânga,
spre munte, ducând la atac, printre soldaţii ei obosiţi, pe acela care suferise
pentru alţii, care se chinuise nopţi întregi, prin cafenele şi care nu putea să se
împace cu gândul ca el să nu ia arma la umăr după ce cântase războiul ».
 In zorii unei astfel de zile, când zarea era — aşa cum o cântase
poetul — « de sânge şi de fum » ; când lumea întreagă era — c u m o
vedea un alt cântăreţ al războiului, Verhaeren — « haletant j Dans
son sang et sa chair, dans ses os et ses moelles / Du creux des mers
1
jusqu'aux étoiles.. - ) », — î n zorii unei asemenea zile, începe atacul,
care urma să pună capăt vieţii lui Mihail Săulescu.
împrejurările exacte în care a murit poetul nu se cunosc nici astăzi.
Se ştie doar că — prevăzând o zi de luptă grea — comandantul
companiei din care făcea parte Săulescu, vrând să-1 scoată pe poet
din linia de foc, i-ar fi ordonat să ducă un raport la Divizie.
— E atât de frumos ! — ar fi exclamat Mihail Săulescu, privind
primejdioasele jocuri luminoase ale granatelor şi ale obuzelor ce
2
explodau — şi s'a rugat să fie lăsat acolo, în tranşeie ) .
8
« Când ofiţerul (povesteşte d. Corneliu Moldovanu ), într'un
târziu, avu răgaz să privească în juru-i, îl zări pe nefericitul poet,
moale şi cald încă, rezemat pe spate de peretele şanţului, cu ochii
pe jumătate închişi şi cu zâmbetul neşters pe buză, ca în luminişul
unei supreme inspiraţii ». U n glonţ îl lovise în frunte *).
Era în Septembrie 1 9 1 6 , într'o dimineaţă.
6
N u se cunoaşte nici locul unde a fost îngropat ), nici ziua când
a căzut • ) .
Poetul-erou dispărea la 2 8 de ani.
Trupul lui va fi fost înmormântat în vreo groapă comună, din
acelea săpate în grabă şi despre care versurile-i profetice a m i n t e s c . . .

Douăzeci şi cinci de ani după moartea lui Mihail Săulescu,

jertfa sa — făcută cu un avânt şi o modestie superbe — înfrânge
anonimatul mormântului. Amintirea visătorului este printre noi,
vie şi statornică.
Ea, această amintire, şi opera poetului, îi făuresc lui Mihail
7
Săulescu, singure, « tiparul pentru bronzul viitor » ).
EUGEN JEBELEANU
x
) Emile Verhaeren, Les ailes rouges de la guerre. (« Mercure de France »,
Paris, 1919).
*) Cf. articolul : Mihail Săulescu de Mihail Sorbul. (« România literară »,
anul II, Nr. 77—78, Sâmbătă 5—12 Aug. 1933).
*) Corneliu Moldovanu, O lacrimă pentru un poet. (« Săgetătorul », anul I,
Nr. 2, Sâmbătă 8 Oct. 1921).
*) Conform declaraţiilor făcute nouă de d. colonel Spiridon Săulescu, fratele
poetului.
s
) Deşi d. Corneliu Moldovanu afirmă, în acelaş articol din « Săgetătorul »,
că Mihail Săulescu a fost înmormântat în apropiere, la umbra brazilor desfrunziţi
de obuze, între stâncile de granit ale Bucegilor, — nimeni din familia poetului
nu ştie unde se află mormântul acestuia.
•) Am cercetat cu deamănuntul listele oficiale, cuprinzând numele solda­
ţilor morţi pe câmpul de luptă ; n'am găsit în niciuna numele poetului. . .
") Poezia Labor.
 CRONICI

CRONICĂ SOCIALĂ
Bucureştiului îi mai lipsesc 3 4 2 de locuitori ca să ajungă la o
populaţie de un milion. E o descoperire uimitoare a noului recen­
sământ al populaţiei. Pentru întâia oară în istoria românismului,
neamul nostru a putut închega un oraş care să stea prin număr,
şi prin toate putinţele de creare legate de el, alături de marile
metropole ale lumii. Bucureştiul număra în Aprilie 1 9 4 1 , 9 9 9 . 6 5 8
de suflete. El este astăzi locul unde se frământă cea mai bogată
viaţă românească, atât culturală cât şi economică. îndreptările
trebue să plece din cuprinsul lui, pentrucă nicăiri încercările,
care să le afle pe cele mai potrivite, nu se pot face într'o măsură
mai largă şi asupra mai multor şi mai caracteristice cazuri. Pro­
blema naţională se întâlneşte aici cu problema socială, căutând
amândouă deslegări. U n milion de oameni lucrează din zori până
în noapte, ca să le întrupeze mai bine şi să le ţie într'o lumină
adevărată. Cuvântul ardelenesc de pe vremuri, când el răsuna de
dincolo de hotar, ca un strigăt de încredere : « Soarele româ­
nismului răsare la Bucureşti», n'a avut niciodată un temei mai
puternic decât în zilele noastre, pentru noi Românii liberi şi pentru
ceilalţi.

In vremea din urmă s'a vorbit şi s'a scris cu o stăruinţă mai

mare decât de obiceiu despre întrebuinţarea timpului liber al
lucrătorilor. Este o veche preocupare, la început numai a lucră­
torilor şi a organizaţiilor lor, şi mai târziu a statelor. N u înseamnă
numai o preocupare de utopie muncitorească, ci o întregire
neapărat trebuincioasă a muncii şi o chezăşie a bunei ei împliniri.
Lucrătorul este un om şi un mădular al unei naţiuni, nu numai
o maşină punând în mişcare alte maşini. D e aici a ieşit şi împăr­
ţirea, mai ales pentru el, a celor 2 4 de ore ale unei zile, în 8 de
muncă, 8 de odihnă şi 8 de timp liber organizat, adică de iubire
de viaţă, de comorile ca şi de desfătările ei. Biblioteci, cursuri de
specializare, teatru şi concert muncitoresc, excursii în grup, sport,
şi-au găsit un loc în cele opt ore de timp liber. El a înflorit deodată
 de toate aceste preocupări, cu atât mai zâmbitoare şi mai adânci,
cu cât se desvoltau pe fondul rămas aspru, de furnaluri de fabrică
şi de regulamente de atelier. Munca nu suferea nicio întrerupere,
dar nici viaţa, çare e mai preţioasă decât ea, de vreme ce întâia
stă în slujba celei de a doua.
încă delà înfiinţarea Ministerului Muncii în România, din
1920, alături de organizarea muncii, salarizare, contracte ore de
lucru, împăcarea conflictelor de muncă, asigurări de tot felul,
s'a încercat şi o organizare a timpului liber. Muzeul Social a avut
această sarcină înainte ca să se adune reprezentanţii muncitorilor,
ai patronilor şi ai guvernelor la Geneva şi la Washington, ca să
formuleze pentru întâia oară problema şi să-i cerceteze deose­
bitele înfăţişări. începutul acela s'a desvoltat an cu an, schim-
bându-şi programul şi numirea până când a ajuns, după pilda
mişcării Kraft durch Freude a Frontului Muncii din Germania
şi a mişcării Dopolavoro a Italiei fasciste, la mişcarea românească
Muncă şi Voie Bună. Numele ei însuşi nu era decât o traducere
după numele înainte mergătoarelor din cele două ţări, care năzuiau
să dea muncii un nou statut şi mai cu seamă un nou suflet. Astăzi
mişcarea se chiamă Luptă şi Lumină, care, în afară de aliteraţie
şi de o amintire a ciocnirilor din alte vremuri, dintre capital şi
muncă, înseamnă ca nume, dacă nu ca program şi faptă, mai
puţin decât Muncă şi Voie Bună.
Din tot ce a putut să înjghebeze şi a trăit de o viaţă mai lungă
sau mai scurtă, mai plină de roade sau mai mult de aşteptări,
teatrul muncitoresc se ridică înaintea noastră ca o creaţie bine
închegată şi de sine stătătoare. Poate că mulţumea o trebuinţă
mai vie a lucrătorilor, dar poate şi pentrucă şi-a găsit omul, cu
pricepere şi cu dragoste pentru această artă, nu a tuturor, ca pe
celelalte scene, ci a unei lumi aparte, mândră de rostul propriu
şi tocmai de aceea mai închisă şi mai dornică de lucruri care să
fie numai ale ei. Intre afişele care anunţă spectacolele zilnice, de
aproape doi ani şi jumătate şi-au câştigat un drept de cetăţenie
şi acelea ale Teatrului muncitoresc, nu numai în Bucureşti, ci
în toate oraşele ţării, şi mai cu seamă în ţinuturile industriale.
Sate care n'au văzut niciun spectacol de comedie sau de dramă,
vrednic de acest nume, şi-au avut în sfârşit teatrul lor. Au fost
în tot acest timp mai mult de două mii de reprezentaţii, cu aproape
un milion şi jumătate de spectatori. Teatrul muncitoresc a izbutit
să-şi facă un repertoriu propriu, în care se oglindesc, nu atât părerile
iniţiatorilor, cât gustul şi cererile acestui public nou. El se ducea
înainte la spectacole făcute pentru publicul mare, puţin cam la
coada lui şi nesimţindu-se totdeauna bine. A c u m vine cu toată
râvna, el delà el, dar la teatrul lui, în care-şi găseşte gusturile şi
sufletul. începe acum publicul celălalt să-1 pizmuiască şi să-i calce
pe urmă. Dacă teatrul nu e numai pe scenă, dar şi în scaune şi
loji, şi alcătueşte împreună o singură unitate vie, aici se naşte
încet un nou teatru. Din această râvnă şi încordare, care face actori
din întreaga sală şi din piesă o manifestare colectivă, poate să
iasă o înviorare a teatrului însuşi printr'o întoarcere la izvoarele
lui de demult.

Printre oraşele care au sporit mai mult în aceşti din urmă

zece ani, Ploieştiul, trecut de o sută de mii de locuitori după noul
recensământ, începe să fie nu numai un loc de trecere a bogăţiilor,
dar din ce în ce mai mult şi de creare a lor. Nicăiri la noi, nici
chiar în ţinuturile cu numeroase uzine, călătorul n'are înaintea
lui o asemenea zare de mare industrie, fabrici peste fabrici, căi
ferate păienjeniş, mişcare neîntreruptă de oameni şi de vehicule,
o fierbere de zi şi de noapte. Oraşul a crezut în această schimbare
şi a luptat 50 de ani ca s'o grăbească. E cea mai puternică piaţă
de petrol a României. Câteo stradă care dă de-a-dreptul în iarba
câmpului, turnul delà Sfântul Gheorghe Vechiu, unde trăgea
clopotele Caragiale copil, vreo casă cu foişor deschis şi cu ghivece
de muşcate spânzurate de sfori, abia dacă mai aduc aminte de
Ploieştiul nostru mai vechiu. Celălalt trece pe lângă ele fără să le
vadă, lacom de industrializare şi de civilizaţie materială. Ce mai
pot să însemne pentru o asemenea pornire de tăvălug M o n u ­
mentul Vânătorilor sau Statuia Libertăţii, de sub căciula ei frigiană,
care erau pentru noi ca nişte soli ai aşezării de odinioară, cu grădini
nesfârşite şi cu clopotniţe uriaşe de lemn, căptuşite cu tablă roşie
şi săltate mult deasupra caselor, cum era clopotniţa delà sfântul
Haralambie ? Locuitorii care ascultau atunci pe patronul restau­
rantului din gara Ploieşti, discutând materialism istoric în organi­
zarea socială şi teorie a mediului în judecăţile estetice, erau mai mult
lefegii în întreprinderi ale statului sau mici meseriaşi de mahala.
Ei aruncau cu Taine în Maiorescu şi se credeau zidurile unei
cetăţi viitoare.
Astăzi, cine vrea să înţeleagă acest Ploieşti, în care trecutul se
amestecă nerăbdător cu viitorul şi abia mai lasă să trăiască timpul
de faţă, socotit numai ca un timp de trecere, fără drept la viaţă
proprie, să se abată din forfota obişnuită în două popasuri de
linişte. Unul, Biblioteca Nicolae Iorga, e aşezat acum, după cu­
tremur, într'o clădire din curtea unei şcoli cu aceleaşi creneluri
de arhitectură austriacă de pe timpul domnilor constructori ai
secolului trecut, ca la Mănăstirea Tismana. Cred că e numaidecât
după i860 şi pe frontonul ei, prea înalt ca să ajungă până la el
o mână schimbătoare, se mai poate citi, în ortografia de atunci,
acest dicton duios : « Sciinţa basa verităţii ». Cincisprezece mii de
volume, din toate ramurile omeneşti, stau la îndemâna oricărui
cititor care intră în cuprinsul acesta răcoros şi tainic. Toţi pereţii
sunt căptuşiţi de cărţi, cele mai multe dăruite cu dulapurile lor
cu tot de mari cărturari sau oameni de inimă ai oraşului. O vitrină
de rarităţi îşi dă la iveală tipăriturile cu cirilice ale altor vremuri.
Ploieştiul, de când are această bibliotecă, e un oraş care citeşte.
In jurul ei a putut să aibă şi începuturile unei Universităţi Libere.
Marea pildă delà Văleni îi călăuzea paşii. Gândul se dovedea încă
odată mai tare.
Al doilea aşezământ e o pinacotecă, înfiripată aproape din
nimic şi alcătuind treptat, cu cele 1 3 8 bucăţi ale ei, o colecţie
de artă cu drept să fie înşirată alături de colecţiile mai cunoscute de
artă, ale ţării. Ceea ce te întâmpină în casa de piaţă largă şi liniştită,
unde e cuibărită, e evlavia aproape de biserică. Marea şi boulenii
lui Grigorescu, Ghiocel însuşi, cu coarnele lui legănate şi şoldurile
pâsloase pe un fond negru de schiţă, nu sunt chiar ticluirile de
pensulă cele mai cu greutate ale maestrului, şi la fel cana cu flori
a lui Andreescu, acuarela delà Brebu a lui Luchian, care prin atâtea
lucrări de mare vâlvă e un pictor prahovean, portretele de voevozi
ale lui Tătărăscu, găsite prin pivniţele Primăriei şi umplând
pereţii de o faimă de legendă. N u lipsesc Aman, Sava Henţia,
Jiquidi bătrânul, chiar Carol Szatmary şi Lecca înconjuraţi de
albastrurile luminoase sau tari ale lui Ştefan Popescu, Petraşcu
şi Marius Bunescu, de Tonitza, de Teodorescu-Sion, de Mirea,
Vermont, Verona. Magda Iorga priveşte sala cu colegii ei mai
mari prin ochii împăcaţi ai unui portret lucrat în colori vechi.
Iată pictura românească a unui secol întreg de naştere şi înflorire !
Custodele va trece pe dinaintea ei lămurind, ca o călăuză de muzee
internaţionale. Dar ce nu va putea fi ajuns va fi acea curăţenie
şi credinţă în frumos, din care trecătorul poate să se adape ca
dintr'o apă vie. Ele nu puteau fi într'adevăr descoperite decât
în acest oraş de muncă unde bucuriile artei poposesc şi pleacă
neaşteptate, ca o ceată de îngeri.

Mai la miazănoapte Braşovul, pe acelaşi meridian al muncii

româneşti, s'a înmulţit şi el prin toate fabricile noui care-1 încon­
joară, dintr'un oraş medieval strâns între munţi şi la umbra bise­
ricilor, într'un întreg ţinut, revărsat până departe în Câmpia
Bârsei. Cu toate plecările de Secui, după ce hotarul Ţării delà
5 0 0 kilometri a venit, ca o pană nefirescă, până la 1 0 , populaţia
lui e de 9 0 . 0 0 0 de suflete. După rămânerea Clujului în altă ţară,
e cel mai mare oraş al Transilvaniei. Dacă Sibiul a ajuns capitala
ei spirituală, de când Universitatea s'a mutat acolo, Braşovul e
capitala muncii şi a încrederii în puterea noastră creatoare. Aerul
mai tare din văzduhul lui nu e făcut numai de pământul mai
înalt şi pietros, sau de pădurile de pe Tâmpa, ci pe puţin tot atât
de marile amintiri, de tradiţiile de luptă ale înaintaşilor. D e aici
a răsunat Deşteaptă-te Române şi ca o undă de înviorare a cuprins
un neam întreg.
Ca un glas al Braşovului eroic şi al acelor negustori, cari au
fost la începutul măririi lui, iese mereu cea mai veche foaie româ­
nească în fiinţă, cu apariţie neîntreruptă delà întemeiere, din
1838, « Gazeta Transilvaniei ». O scoate « Astra » şi o pune în
slujba marei porunci a Transilvaniei sfâşiate. Ea este iară un
steag de luptă, ca în întâile zile, când vorbea de o deopotrivă
îndreptăţire a limbii româneşti alături de celelalte două limbi de
dincolo de munţi. « Gazeta Transilvaniei » se tipărea cu aceleaşi
slove cirilice în care începuseră să se tipărească tot aici întâile
cărţi sfinte în limba noastră ale meşterului tipograf, Diaconul
Coresi. Tipografia era cea înfiinţată la 1 5 3 3 de Johann Honter,
cel care a câştigat pentru reformă pe Saşi. N u era numai o făurişte
de litere, scoţând cărţi care să aducă bani buni proprietarului,
ci o tindă de biserică şi un organ al cuvântului celui adevărat.
Ori prin câte mâini trecuse până la începutul secolului celuilalt,
timp de 3 0 0 de ani, ea îşi păstrase acelaşi duh, pe care nu se putea
să nu-1 dea într'o măsură şi tipăriturilor ei. « Gazeta Transilvaniei »
a însemnat şi ea, până la 1 8 8 4 , cât a fost trasă în aceeaşi tipografie,
o urmaşe a lui Coresi şi a tipăriturilor care se începeau cu o rugă­
ciune. Până astăzi, când o iau în mână, degetele se simt înfiorate
de o putere sorbită atunci din izvoarele credinţei, credinţă în
Dumnezeu şi în neam, care era una, de vreme ce Dumnezeu se
rostea prin neam şi în afară de el n'avea o întrupare văzută. Noi
ne-am înoit poate în măsură prea mare şi, ca un lucru dat prea
mult la strung, ne-am făcut mai gingaşi şi mai şubrezi. Braşovul,
mai păstrător al legăturilor cu trecutul, mai e în stare să ne dea
asemenea lecţii de putere. Avem nevoie astăzi de ele mai mult
decât oricând.
Meşteşugul tipografiei delà noi, care e dinaintea celui din
Transilvania, unde întâia tipografie s'a făcut în 1 5 3 0 în Sibiu
şi a doua, aceasta, la 1 5 3 3 în Braşov, de vreme ce el a venit în
dăsagii călugăreşti cu teascuri şi litere ai lui Macarie, pornit din
părţile dalmatine şi scoţând întâia carte în 1508, de când începe
bibliografia veche românească, — până la 1 5 5 9 la Coresi, — de limba
slavonă, acest meşteşug, înfăţişat şi astăzi prin lucrări de frunte,
ar fi putut să aibă un muzeu fără pereche în lume. Vremurile,
de atâtea ori haine cu bunurile culturale, l-au spulberat chiar în
ajunul înfiinţării. Slovele chirilice, care fuseseră întrebuinţate la
tipărirea celor mai vechi cărţi româneşti, turnate de tipografia lui
Honter, anume în acest scop, s'au păstrat până foarte de curând
în cămările tipografiei Gôtt. In frumoasa Monografie, legată în
pânză galbenă, ca nişte scoarţe de aur, scoasă cu prilejul împlinirii
a patru sute de ani delà înfiinţare, se povesteşte acest lucru. Când
l-am citit acolo, ascuns într'o pagină de amănunt, am avut o
mare bucurie, pe care orice Român de carte ar fi simţit-o. A m
alergat la Braşov, ca să aflu însă acolo, lucru de durere, că acest
material aproape sfânt fusese dat, în lipsa stăpânilor aflaţi pe
front, în 1 9 1 7 , şi care singuri ştiau cât preţueşte, unor strângători
militari de orice metaluri folositoare industriei de războiu.
Muzeul culturii româneşti îşi pierduse cea mai frumoasă
secţie. Slovele pline de viaţa sufletească delà începutul tiparului
între Români, intraseră, rostogolite cu tot felul de fier vechiu, la
topitoria comună. A m avut aceeaşi strângere de inimă ca înaintea
gropii anonime delà Palermo, în care s'a pierdut pentru totdeauna
Bălcescu.
EMANOIL BUCUŢA

CRONICA DRAMATICĂ
T E A T R U L N A Ţ I O N A L . Deschiderea stagiunii: Vlaicu Vodă,
dramă în 5 acte, în versuri, de Al. Davila.
Revenind în vechiul locaş, căruia munca fără preget de peste
vară a întregului personal tehnic şi administrativ i-a redat stră­
lucirea şi atmosfera de odinioară, Teatrul Naţional a inaugurat
noua stagiune, Sâmbătă 2 0 Septemvrie a. c , prin reprezentarea
dramei istorice Vlaicu Vodă. In această reluare, ne place să vedem
nu numai împlinirea făgăduielii actualei conduceri de a da prio­
ritate producţiilor româneşti originale, ci un sens mai adânc:
nevoia imperioasă de integrare în tradiţie, de evocare a tot ce e
valoare autohtonă.
Şi cea mai puternică dovadă că avem aci un obştesc sentiment,
o constitue nesfârşitele aplauze, la scenă deschisă, care veneau
să sublinieze pasaje de adâncă semnificaţie istorică şi naţională,
printre care cităm: monologul lui Dragomir din actul I V şi al lui
Vlaicu din actul V. Succesul de public delà premieră nu s'a des-
minţit la spectacolele ulterioare.
Direcţia de scenă a d-lui Victor Bumbeşti a ştiut să creeze
în genere atmosfera necesară: foarte izbutite decorurile din actul
III, IV şi V şi mai puţin potrivit cel din actul I, care nu reali­
zează nota de taină de codru unde se întâlnesc boierii.
Distribuţia, deşi înnumără interpreţi de seamă, apreciaţi în
multe roluri, n'a putut să pună în valoare toate meritele piesei.
Unii din actori nu au fost pe liaia ceruţi de stataui şi atœoefera
dramei.
 D-lui O. Brădescu i-a lipsit prestanţa şi gravitatea arhierească.
Tonul de sarcasm şi cinism pe care-1 lua uneori d-na Agepsina
Macri introducea o notă discordantă în interpretarea d-sale, care
d e altfel a avut multe părţi bune.
Latura de lirism a fost însă cea mai puţin izbutită. D - l Mihai
Popescu n'a avut căldura şi avântul pasiunii din tinereţe, şi era
uneori prea violent şi precipitat.
In schimb, d. Calboreanu s'a achitat onorabil de un rol care
cere multe resurse dramatice şi fizice. Joc de scenă, expresivitatea
figurii, modulaţiile vocii, toate au contribuit să contureze minunat
sbuciumul prin care trece voevodul român. D-nii: H. Polizu,
I. Ulmeni, M . Giugulescu, P. D e m . Dragoman au jucat în nota
justă. Ceea ce însă te izbea în chip neplăcut era faptul că mare
parte din actorii noştri nu se mai împacă cu recitarea versurilor.
Textul fiind cunoscut, puteai să urmăreşti cum, uneori, unii
actori marcau cezura şi sfârşitul fiecărui vers. Deşi piesele în
versuri se joacă azi din ce în ce mai rar, totuşi aceasta n'ar constitui
o îndreptăţire pentru cei ce trebue să fie familiarizaţi cu dificul­
tăţile dicţiunii în versuri.
#
# #

Printre inovaţiile introduse de actualul director general al

teatrelor, d. Liviu Rebreanu, este şi aceea a dublurilor de roluri.
In ce ne priveşte, am primit cu bucurie această veste, fiind şi unul
din dezideratele noastre.
Reprezentarea lui Vlaicu Vodă, Vineri 3 Octomvrie, cu alţi
interpreţi în rolurile principale, a dovedit cu prisosinţă utilitatea
acestor dubluri.
In noua distribuţie: d-nii Toma Dimitriu (Vlaicu Vodă),
N . Făgădaru (Mircea) şi d-nele Cleo-Pan-Cernăţeanu (Clara
Doamna) Cella Dima (Anca), piesa a fost jucată într'un ritm mai
unitar şi într'o notă mai adecvată.
In deosebi interpretarea d-lui Toma Dimitriu şi a d-nei Cleo
Pan-Cernăţeanu a sporit prestigiul piesei. Departe de a subestima
valoarea d-lui Calboreanu, mărturisim însă că d. Toma Dimitriu
a realizat un Vlaicu Vodă mai impunător, mai autentic, ajutat
mult şi de înfăţişarea fizică şi de timbrul grav al vocii sale ce
ştia să treacă delà accentele de durere la tonul imperativ.
T o t aşa, d-na Cleo-Pan-Cernăţeanu — mai adecvată rolului
decât d-na Agepsina Macri — ne-a înfăţişat o Clara Doamnă
mult mai în notă: o femeie autoritară, voluntară, dârză şi pasio­
nată în hotărîrile ei.
Aspectul liric nici acum n'a fost mai fericit realizat ; d-ra Cella
Dima a avut sensibilitate femenină şi căldură tinerească, însă
d-lui N. Făgădaru îi lipseşte elanul pasiunii şi al tinereţii.
 Piesa a plăcut şi, după câte aflăm, continuă să facă reţete
satisfăcătoare.
Dar sistemul dublurilor de roluri, ne mai interesează şi din
alt punct de vedere. E o veche constatare şi anume că publicul
nostru, în materie de artă dramatică, se plictiseşte uşor cu aceleaşi
impresii şi cere mereu altele noi. Cronicarii dramatici notau, încă
din secolul al 19-lea, această particularitate a spectatorului român,
particularitate care supunea la mult efort trupele teatrale şi pe
directorii lor, şi care explică în acelaşi timp de ce pe modestele
noastre scene de atunci, se perindau în cursul unei stagiuni până
la 4 0 de piese noi. In genere şi astăzi reluările de piese pe scenele
noastre sunt destul de slabe, cel puţin aşa rezultă din încasări.
Sistemul dublurilor de roluri ar fi menit să remedieze această
scădere a publicului spectator: atrăgându-1 la aceeaşi piesă, prin
numele şi valoarea altor interpreţi, l-ar obişnui să vadă, în chiar
cursul aceleeaşi stagiuni, o piesă de mai multe ori.
In felul acesta, educaţia lui artistică nu va avea decât de câştigat.
Prima aplicare a acestui sistem s'a dovedit utilă; aşteptăm şi
alte mărturii.

T E A T R U L N A Ţ I O N A L . Doamna Bovary, piesă în 3 acte, după

romanul lui Gustave Flaubert. Prelucrare de Gaston Baty.
In româneşte de D . Petraşincu.

« Madame Bovary », adaptarea scenică a lui Gaston Baty după

cunoscutul roman de G. Flaubert, adaptare care a stârnit în presa
franceză atâtea discuţii contradictorii, dar care a înregistrat un
real şi durabil succes teatral, a fost înfăţişată, pentru prima dată
publicului român, Luni 2 2 Septemvrie.
Rezervele avute de critica franceză faţă de această prelucrare,
întrevăzute în parte şi în presa noastră, au insistat în deosebi
asupra faptului că teatrul nu poate reda toată complexitatea sufle­
tească a personajelor, ca romanul — mai ales când e psihologic —
şi nu poate explica suficient caracterele lor ; în sfârşit că regizorul
s'a substituit autorului.
Gaston Baty aduce însă o concepţie nouă în teatru şi anume:
pentru el, directorul de scenă nu e un simplu auxiliar faţă de text,
ci un creator de egală valoare cu autorul textului. Decorul înce­
tează de a fi doar un cadru vizual în care se petrece acţiunea şi
devine un element esenţial în realizarea scenică, ridicându-se până
la posibilităţi de sugestii psihologice.
Respectând intriga romanului şi evocând mediul provincial cu
acelaşi realism ca şi Flaubert, G. Baty, singur ne-o mărturiseşte,
s'a preocupat în deosebi de acţiunea interioară, de drama lăuntrică
a eroinei, Emma Bovary.
 Accentul cade deci pe vieaţa pasională a acestei femei senti­
mentale, care, căutând o evadare din realitatea prozaică spre zările
ademenitoare şi trandafirii ale pasiunii, ajunge în compromisuri
sentimentale şi morale.
D e aci până la sinucidere nu e decât un pas şi el este şi al
izbăvirii.
D e aceea în piesă, spre deosebire de roman, acţiunea începe
la Yonville, acolo unde se începe şi se consumă şi drama senti­
mentală a eroinei.
N u tăgăduim că transpunerea pe scenă a unui roman psiho­
logic întâmpină serioase dificultăţi şi pe acestea G. Baty — autor
şi regizor — a căutat să le învingă prin inovaţiile sale tehnice.
Mă refer la acele voci de femei (les belles) care intervin în
situaţiile unde dialogul sau monologul n'ar fi fost suficient să
arate ceea ce se petrece în sufletul eroinei.
Aceste « îndrăzneli de tehnică », chemate să accentueze acea
acţiune interioară din care G. Baty a înţeles să facă ritmul spec­
tacolului său, au fost total suprimate (traducătorul a făcut o sin­
gură concesiune în text) în reprezentaţia românească.
D e sigur că aceste tăieri schimbă sensul spectacolului, aşa
cum a fost conceput de G. Baty.
Faptul se observă mai ales în final, unde apariţia femeilor,
comentând soarta nefericitei Emma şi simbolizând aci pe toate acele
eroine din romanele cetite de d-na Bovary — adultere ca şi ea —
şi care au ispăşit amarnic mirajul iubirii, este menită să dea desno-
dământului destul de grotesc de altfel, un înţeles mai adânc, să-1
ridice până la valoarea de simbol.
N e aflăm nu în faţa unei banale drame de provincie, ci a unei
situaţii etern omeneşti: destinul tragic al sentimentalilor.
Şi acest sentiment mărturisesc că l-am încercat cu toată intensi­
tatea, când am văzut piesa la Paris, în 1937, la teatrul Montparnasse.
Spectatorul român n'a cunoscut pe Doamna Bovary aşa cum
a conceput-o G. Baty, ci într'o redacţie în care s'a făcut apel în
unele locuri şi la textul romanului.
Decuparea acţiunii în multe tablouri, duce oarecum spre o
concepţie cinematografică şi prezintă dificultăţi pentru spectator,
care nu are suficient răgaz să înregistreze toate detaliile regiei.
Acest neajuns este însă remediat prin faptul că punerea în scenă
este destul de sugestivă şi creiază atmosfera în care se desfăşoară
acţiunea.
Regia d-lui Soare s'a apropiat mult de regia teatrului Mont­
parnasse şi merită toate laudele.
Interpretarea în genere bună.
Perfect în notă d-nii : Calboreanu (Homais), Ulmeni ( D . Bovary),
Săvulescu (Abatele), Dimitriu (Lheureux) şi Popescu (Leon).
 N u ne împăcăm însă cu interpretarea d-nei Agepsina Macri,
al cărei joc afectat distona faţă de jocul natural al celorlalţi actori.
D-na Homais trebuia înfăţişată cu atributele unei provinciale
şterse, plate, şi d-na Cleo Pan Cernăţeanu e mai potrivită pentru
rolurile de femei energice, voluntare.
In rolul lui Justin ar fi fost indicat un actor cu mai multă
candoare copilărească, calităţi pe care nu le-a avut d. Clonariu.
Traducerea d-lui Petraşincu e făcută cu destulă îndemânare şi
într'o limbă curgătoare.
Doamna Bovary e un spectacol care poate atrage la teatru
publicul doritor, nu numai de o seară plăcută, dar şi de iniţieri
în problemele noi desbătute azi în arta dramatică.

S T U D I O T E A T R U L N A Ţ I O N A L . Andrei Corteanu, Copiii

pământului, piesă în 3 acte.
Studio-ul Teatrului Naţional a ţinut să-şi inaugureze seria
spectacolelor din noua stagiune, cu o piesă originală românească;
faptul nu poate decât să ne bucure, cu atât mai mult, cu cât de
data aceasta ne aflăm în faţa unui bun spectacol.
Copiii pământului, premiera de Miercuri 2 5 Septemvrie 1 9 4 1 ,
e o piesă inspirată din mediul nostru rural, exploatat până astăzi
mai mult de romancieri şi nuvelişti.
Acţiunea se petrece într'un sat şi înfăţişează suferinţele unei
tinere fete sărace, care izgonită din casa viitorului ei soţ, trece
prin multe situaţii dramatice, rezolvate oarecum convenţional,
dar în chip fericit, în final.
In jurul acestei intrigi simple, autorul face să defileze prin
faţa ochilor noştri, toate josniciile şi răutăţile omeneşti, moravuri
politice, sfârşind prin pitoreasca şi plina de umor apariţie a unei
cete de ţigani.
De-a-lungul celor trei acte, pluteşte o atmosferă sumbră,
apăsătoare, grea de atâtea ticăloşii omeneşti, în care, numai devo­
tamentul doctoriţei ce salvează vieaţa tinerei fete şi împăcarea
celor doi soţi în final, abia aduc o adiere de omenie.
In reprezentarea mediului nostru rural, d. Corteanu a dovedit
spirit de observaţie justă şi posibilităţi de notare precisă. Totuşi,
fără să-1 acuzăm de vreo tendinţă vădită, ne întrebăm dacă nu
sunt de preferat aspecte mai senine, mai înălţătoare şi mai semni­
ficative pentru valorile etice ale ţăranului român.
Recunoaştem însă că tipurile şi moravurile sunt bine prinse,
autentice şi notate,cu suficientă îndemânare tehnică; dialogul are
vioiciune, spirit, replici pline de haz şi caracterizând bine perso-
nagiile respective.
D - l Corteanu nu e lipsit de multe msuşiri necesare unui autor
dramatic. I-a lipsit însă acea posibilitate. de: a traaspuae. faptele.
42Ô REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE

pe un plan de ideaţie; lipseşte acel proces spiritual care trebue

să intervină între notarea faptelor şi prezentarea lor. Preocupat
prea mult de observarea justă a faptelor, realismul viziunei dra­
matice a autorului pare uneori o simplă transpunere fotografică.
In încercările de a prezenta în teatru mediul nostru rural,
piesa de faţă înseamnă totuşi un pas mai departe.
Interpretarea ca şi montarea piesei au fost însă impecabile.
Studio-ul înscrie prin « Copiii pământului » un succes care-1
consacră.
Regia d-lui I. Şahighian, naturală, simplă, a creat fiecărui act
cadrul necesar.
D-nele Ana Luca, Sonia Cluceru, Sorana Ţopa au înfăţişat
autentice figuri de ţărance; o frumoasă creaţie a înregistrat d-ra
Eliza Petrăchescu, în rolul fetei sărace; la fel d-ra Eugenia Voi-
nescu a excelat în rolul tinerei ţigănci.
Cu multă naturaleţe d. Ene a înfăţişat pe bătrânul şi nefericitul
Nae Târziu, iar d. I. Anastasiad a fost un autentic şi pitoresc
plutonier de jandarmi.
întreg ansamblul a fost omogen, contribuind chiar cu cea
mai mică replică la succesul piesei, urmărită cu tot interesul de
spectatori.
HORIA RĂDULESCU

ŞTEFAN GEORGE ÎN LUMINA

DISCUŢIILOR CRITICE
O problemă care a stârnit discuţii aprige în lumea intelectuală
germană este aceea dacă figura poetului Ştefan George trebue
sau poate fi privită în ea însăşi, fără a ţine socoteală de ansamblul
influenţelor care au radiat din acest focar spiritual, sau dacă ea
alcătueşte un întreg cu toate aceste cercuri de influenţe, de
care nu o putem detaşa fără riscul de a falsifica întreaga semnifi­
1
caţie istorică şi spirituală a fenomenului Ştefan George ) . Acest
conflict simptomatic al perspectivelor critice pare a ne releva o
duplicitate în însăşi personalitatea poetului, un conflict permanent,
inerent sufletului său atrăgător, convingător, dar totodată straniu
şi capricios.

*) (Bibliografie: II. Hymnen, Pilgerfahrten, Algabal.—III. Bticher der

Hirten und Preisgedichte, der Sagen und Singe und der Hăngenden G a r ­
ten. — IV. Das Jahr der Seele. — V. Teppich des Lebens und die Lieder
von Traum und Tod mit einem Vorspiel. — VI/VTI. Der Siebente Ring. —
VIII. Der Stern des Bundes. — IX. Das Neue Reich. —Numărul volumeter,
după ediţia definitivă; Berlin, 1928—193 j).
 Cei care susţin cu hotărîre teza solidarităţii dintre maestru
si cenaclu sunt mai cu seamă discipolii săi direcţi, iar printre
ceilalţi, care tind să facă abstracţie de cenaclu, sunt mulţi care,
nevrând să se supună învăţăturii « profetului » George, desfăşurată
exegetic de ucenicii şi adepţii săi, voiesc să releveze, din com­
plexitatea figurii poetului, ceea ce constitue o valoare nemuri­
toare pentru lirica germană. Ei vor să-1 cuprindă şi să-1 dăruiască
poporului, pe când discipolii săi, pretinşii executori ai testamen­
tului său, propovăduesc necesitatea unei iniţieri şi chiar mai mult:
un fel de predestinaţie pentru ideile şi formele de vieaţă preco­
nizate de George, fără de care orice apropiere ar rămâne la supra­
faţă şi ar duce doar la o înţelegere fragmentară.
Poetul însuşi nu mai poate azi decide în această controversă.
Fapt este că nu şi-a spus niciodată cuvântul în această discuţie,
ceea ce poate fi interpretat ca un consimţământ tacit în favoarea
tezei cenaclului, ţinându-se seamă totodată şi de faptul că, în orice
altă împrejurare, a luat apărarea prietenilor săi — fie chiar câteo­
dată împotriva propriilor sale convingeri — şi că a susţinut tot­
deauna în linii generale interpretările date de aceştia personalităţii
şi operei sale.
Iată una din contradicţiile fundamentale ale acestei persona­
lităţi complexe: de o parte, un spirit de cenaclu, o exclusivitate
aproape necunoscută până atunci în Germania — care şi-a avut
modelul exterior în cenaclul poetului Mallarmé — iar, pe de altă
parte, conştiinţa unei misiuni vaste pentru întregul său popor, voinţa
arzătoare de a pătrunde în straturile cele mai depărtate ale popo­
rului pe care totodată 1-a iubit şi 1-a respins, depărtându-se de el.
Discipolii săi au găsit o formulă pentru această « contradicţiune
aparentă »: opera poetului apelează la fiinţa cea mai adâncă a popo­
rului şi, prin urmare, este menită să-şi exercite influenţa binefă­
cătoare în anumite cercuri ale poporului, ce se vor mări pe îndelete.
Esenţa sau taina acestei poezii sunt pentru moment păstrate nu­
mai de aceia care au putut să şi le apropie. Cunoaşterea va rodi
încet şi organic, până în momentul în care poporul, ajuns la matu­
ritate, va fi în stare să şi-o însuşească unanim, ca o voce autentică
şi firească a propriei sale spiritualităţi. Poate că în această formulă,
care e prea abstractă pentru a fi rodnică, intră şi o bună parte
de vanitate şi de amor propriu a celor « aleşi ». Pare, însă, ciudat
faptul că George însuşi a rămas nepăsător, dacă nu rezervat faţă
de manifestaţiile de simpatie venite din rândurile intelectualilor,
dar şi din rândurile tineretului şi ale unor oameni simpli, fără o
cultură intelectuală pretenţioasă, va să zică din rândurile popo­
rului în adevăratul înţeles al cuvântului. Aparţine tragismului lui
George faptul că nu a fost în stare să-şi iubească poporul, pe care
1-a dorit şi spre care a tins în fiecare clipă.
 O altă controversă este aceea cu privire la rolul profetic al
poetului. A m arătat că unii au căutat şi caută să vadă în Ştefan
George numai pe poet, pe creatorul cuvântului inspirat, lăsând
la o parte pretinsa-i misiune de reformator spiritual, pe care i-au
atribuit-o cei din jurul lui. Aceştia, discipolii săi, spun că adevă­
ratul poet, în sensul originar şi paradogmatic, acel « vates » al Ro­
manilor, a întrupat totdeauna, pe lângă misiunea de a readuce
cuvântul la izvoarele sale eterne, şi o misiune de vizionar, de
îndrumător şi de « paidagogos ». U n astfel de poet în sensul ori­
ginar al cuvântului ar fi şi Ştefan George. Iată cum asociaţia
aceasta, constituind pentru unii meritul capital al poetului, este
văzută de unii critici şi adversari tocmai ca o deficienţă inerentă
personalităţii sale. Ei spun: ca poet liric George este prea doc­
trinar, prea pedagog, iar ca reformator de idei, ca îndrumător
spiritual este prea vădit un poet liric.
Această opinie cuprinde un germen de adevăr. D e multe ori,
de fapt, etosul înalt, atitudinea intransigentă şi nobleţă gândirii,
care se manifestă în operele de mai târziu ale poetului, au făcut
pe mulţi să treacă cu vederea acea sărăcire a specificului liric
din poezii, a puterii imaginative, a darului intrinsec al poetului
liric, ce face ca vorba să devină cântec, melodie, fără să poţi des­
coperi secretul acestei intime transformări. In această privinţă,
obiecţia menţionată este, într'o oarecare măsură, justificată, mai
ales când i se opune în nenumărate polemici limbajului liric al
bătrânului George lirica târzie a lui Rainer Maria Rilke. Privind
lucrurile mai amănunţit trebue să constatăm că lipsa ritmicei,
ce i se impută în opera-i de maturitate, trebue privită mai mult
ca o ameninţare latentă, decât ca o stare îndeplinită. Ritmul ins­
pirat şi puternica însufleţire lirică a versurilor de mai jos sunt
deajuns pentru a ne convinge de existenţa unei vâne poetice,
de autentică inspiraţie lirică, ce alimentează gândirea poetului
şi în această epocă înaintată:

Wenn einst dies Geschlecht sich gereinigt von Schande

V o m Nacken geschleudert die Fessel des Frôners
Nur spiirt im Geweide den Hunger nach Ehre:
Dann wird auf der Walstatt voii endloser Grâber
Aufzucken der Blutschein... dann jagen auf Wolken
Laut drôhnende Heere, dann braust durchs Gefilde
Der schrecklichste Schrecken, der dritte der Sturme,
Der Toten Zuriickkunft! (IX).

Această lirică matură, în care figura de vizionar, de mare

îndrumător, îndepărtează vechiul profil al simplului cântăreţ al
frumosului, este azi apreciată şi comentată în cercuri mai largi,
care refuză de obiceiu de a canoniza primele volume de versuri
 ale lui George, privite ca o aberaţie estetistă, ca o transplantare
nereuşită a cultului decadent al frumosului simboliştilor francezi.
Dimpotrivă, adepţii lui George şi comentatorii săi se opun cu
înverşunare acestei împărţiri selective a operei, atribuind fiecărui
volum o funcţie necesar organică şi de o egală importanţă în an­
samblul acestei opere.
U n critic ca Eugen Gottlob Winkler, într'un eseu foarte mult
discutat asupra lui George, susţine dimpotrivă că tot ceea ce George
a ştiut să dea mai original este cuprins în cele dintâi poezii ale sale,
de un exclusivism poetic pronunţat şi de o factură « parnasiană ».
Aici s'ar fi ivit posibilităţile şi limitele poetului, pe când în opera
de maturitate şi de bătrâneţe versul ar fi doar instrumentul pentru
expresia unui conţinut educator sau didactic, lipsit, prin urmare,
de viziune poetică elementară.
La concluzii analoage ajunge şi vestitul filozof Ludwig Klages,
ferventul admirator al lui George începătorul, de care s'a depărtat
mai pe urmă în mod irevocabil. Mica sa lucrare asupra lui Ştefan
George e o operă de tinereţe şi datează de pe când nu se săvârşise
încă învrăjbirea. Tonul este încă peste tot elogios. O ureche mai
atentă, însă, presimte, în mod distinct, o oarecare opoziţie faţă
de volumul al cincilea, abia apărut pe atunci. Opera mai nouă
îi apare lui Klages conştientă de simetria ei şi calculată în chipul t

unei catedrale gotice. Poetul nu se mai inspiră din adâncurile

mistice ale vieţii. Domină lumea de pe tronul eului conştient
şi, prin urmare, violează viaţa, — am putea adăuga noi într'o
continuare logică a gândirii klagesiene.
Amândouă concepţiile — cea a lui Winkler ca şi cea a lui
Klages, dacă învederăm ceea ce autorul abia conturase — sunt
prea sumare şi strâmtorează oarecum unghiul de vedere. Punctul
de plecare al lui Winkler este admisibil numai într'o oarecare
măsură pur estetică, fiind astăzi unanim recunoscut că opera lui
George îşi atinge apoteoza spre sfârşitul activităţii sale şi nu numai
în sensul valorii etice, ideologice, dar şi în acela al valorii poetice.
Atitudinea lui Klages este determinată de concepţia sa vitalistă,
dionisiacă. Luând poziţie pentru o viaţă încătuşată în mit, împo­
triva unei ordini spirituale abstracte deci, el respinge în conse­
cinţă orice supremaţie a noţiunii asupra imaginei. Valabilă rămâne
însă următoarea concluzie ce se desprinde din observaţiile făcute
de Klages şi anume: începând cu volumul menţionat, poezia lui
George pierde irevocabil acea stranie magie a cuvintelor din care de
multe ori străbătea mai înainte ceva din puterea unei formule de vrajă.
In general, se poate spune că opera de tinereţe a poetului
(volumele II, III şi într'o oarecare privinţă IV), în mare parte
neglijată şi uitată azi, a avut pe vremuri o influenţă covârşitoare.
Prin ea poetul a stârnit atenţia spiritelor alese ale timpului său,
a câştigat simpatii spontane în toate ţările europene şi prin ea a
legat prietenii cu poeţi şi literaţi de seamă din alte ţări, ca Verwey
în Olanda şi d'Annunzio în Italia. Opera sa de tinereţe a inspirat
eseurile însemnate ale lui Georg Simmel, Hermann Bahr şi Hugo
von Hoffmanns thai. T o t din timpul acela datează încercarea
de apropiere a lui Rilke, care însă nu a putut duce la o legătură
trainică şi intimă între aceste două temperamente opuse. George
era pe atunci preotul ascet al artei pure, heraldul tuturor aspira-
ţiunilor către eliberarea artei de sub sclavia tendinţelor politice
şi socialiste şi de toate problemele puse de un Ibsen, Strindberg
sau Gerhard Hauptmann.
Cartea sa cea mai preţuită până azi este Das Jahr der Seek (IV),
rămânând lectura favorită a multora dintr'aceia care nu au găsit
o afinitate cu vreunul din volumele anterioare şi posterioare.
R. Georg Binding, un poet independent, aparţinând unui alt
grup spiritual, o citează printre cele cinci cărţi pe care ar vrea
să le păstreze, dacă toată literatura germană contimporană ar fi
condamnată, la un moment dat, să dispară. Volumul acesta face
legătură între opera de tinereţe şi aceea de maturitate.
După acest volum începe, precum am şi arătat, etapa în care
George iese tot mai mult din exclusivismul său de estetician şi se
prezintă ca un iniţiator spiritual, ca un vizionar al destinului
neamului său. Volumul al V-lea conţine, pentru prima dată în
mod direct, părţi de legislaţie spirituală. Tonul e acum poruncitor.
Poetul se adresează în mod direct, delà suveran la supus sau delà
maestru la discipol:

Ich bin Freund und Fiihrer dir und Ferge

Nicht mehr mitzustreiten ziemt dir nun

Auch nicht mit den Weisen, hoch vom Berge

Solist du schaun wie sie im Tale tun. (V)
şi:
Sind auch der Dinge Formen abertausend
1st dir nur Eine — Meine — sie zu kûnden. (V)

Intenţia didactică precugetată a acestui volum, intransigenţa

comandamentelor, nemăsurata conştiinţă şi siguranţă de sine
care se manifestă în acest volum au stârnit chiar delà apariţia lui
cele mai vii polemici. N u atât conţinutul ideologic al cărţii cât
competinţa poetului forma obiectul discuţiei. Eroul şi omul de
stat acţionează direct asupra conştiinţei prin poruncă şi faptă —
spuneau unii, — pe când poetul modelează sufletul în mod indi­
rect, magic, prin imagine şi simbol, prin cuvântul înălţat într'un
stadiu de misterioasă transfigurare, prin ritm şi însufleţire. Alţii,
dimpotrivă, au căutat să-1 susţină prin exemplificări de poezii
de felul celor atacate, care ar fi depăşit sfera poetului. Printr'o
analiză formală minuţioasă, au căutat să demonstreze că porunca
şi efectul dinamic nu se desprind aici din ceea ce spune poetul,
ci din felul cum îl spune. Tainicul ritm al versului şi nu conţi­
nutul raţional al cuvântului acţionează în primul rând, asupra
sufletului receptiv.
Pornind delà aceeaşi deosebire, cele două partide se contrazic
deci în mod categoric. Caracteristic pentru acest conflict de opinii
este iarăşi dublul aspect al lui George poet şi George pedagog.
Ştefan George a fost, de fapt, o personalitate foarte complexă.
Cenaclul său are foarte puţină asemănare cu vreo altă comunitate
de artişti sau de intelectuali. Admiterea sau excluderea din cercul
lui George se făcea în mod solemn şi era mai totdeauna legată de
transformările sufleteşti radicale ale membrilor. Ca exemplu men­
ţionăm versurile următoare:

Als dir mein Haus — so hoch — verâchtlich war

« Nur diesen einen kurzen Blick der Wahl
U n d ich verleugne Lehre und Altar »
So zischte durch die Nacht dein Ruf der Qual.

Das Opfer băumte sich am Herde auf

Der Purpur ziindete wie leichtes Stroh
Und floss in Flammen u m der Săulen Knauf.
Der ganze Tempel wankte lichterloh. (V)

Expulsarea a dus în unele cazuri la conflicte grave şi la o cum­

plită sdruncinare sufletească, precum a fost bunăoară la Frie­
drich Gundolf şi la pictorul Melchior Lechter, care şi-au trăit
ultimii ani ai vieţii lor cu conştiinţa unor exilaţi. Spiritul autoritar
şi « organizaţia ierarhică » prin care se deosebea acest cerc de
oricare altă comunitate de literaţi îi dădeau mai mult aspectul
unui ordin spiritual. Idealul lui George a fost, de fapt, Academia
platoniană cu idealurile ei civice, cuprinzând totalitatea manifestă­
rilor umane. T o t în ordinea ideilor platonice intră şi ideea conti­
nuităţii spirituale. O generaţie nouă de discipoli a luat naştere,
dar ea nu a mai avut contact personal cu George. Această gene­
raţie trăieşte totuşi direct sub comanda spirituală a maestrului.
Ştefan George a vrut să fie, în primul rând, un întemeetor de
ordin cu caracter religios, vestitorul unui nou crez. Atitudinea
sa şi a discipolilor săi are prin intransigenţa atitudinilor în toate
domeniile vieţii, un caracter — am putea zice cu drept cuvânt —
politic. In legătură cu aceasta stă şi rolul de legiuitor al poetului
exprimat în volumul al VIII-lea, cel mai important pentru doc-
trina lui, un fel de statut al comunităţii, conţinând multe din cele
mai frumoase poezii ale poetului.
N u putem încheia această dare de seamă sumară fără să amin­
tim de figura lui Maximin, figura unui tânăr, pe care George îl
cunoscuse la Munchen şi care întruchipa pentru el toate idea­
lurile unui tineret nou, unei generaţii de elită menită să înfăp­
tuiască marea sa viziune a comunităţii perfecte şi — prin extin­
dere — Statul. Maximin, a cărui amintire, după o moarte subită
şi prematură, pierise repede pentru cei care nu l-au putut vedea
decât fugitiv, a devenit pentru cei din jurul lui George un fel
de cuvânt magic, exprimând absolutul desăvârşirii umane în acel
moment istoric. Prin crezul acesta arzător el căpăta prestigiul unei
divinităţi, devenind « Herosul » unei lumi noui, al cărei profet
ar fi fost George însuşi:

« In jeder Ewe ist nur ein Gott und Einer nur sein Kùnder » (VIIÎ)

Mitul acesta al lui Maximin a rămas până astăzi o piatră de

încercare pentru pătrunderea în lumea ideologică a lui George.
Adepţii săi acceptă, fără rezervă, acest mit, alţii însă îl neglijează
ca pe un capriciu fără însemnătate pentru cunoaşterea esenţială
a poeziei lui George. Unii, puşi faţă în faţă cu acest mit, îl neagă
cu hotărîre. Ba chiar unii dintre adepţii cei mai credincioşi odi­
nioară s'au exclus ei înşişi din cenaclu, neputând sau nevrând
să se supună acestei idealizări arbitrare. Atacurile cele mai aprige
au venit, însă, din partea teologiei, mai ales din partea teologiei
catolice, care din primul moment a pecetluit mitul acesta « păgân »
drept idolatrie.
Astfel ni se pune întrebarea: care sunt deosebirile profunde
dintre doctrina georgiană şi creştinism? Biserica a atacat, în
primul rând, punctul de vedere umanist şi în mod conştient
agnostic al lui George. Omul fiind pentru George limita supremă
a cunoaşterii noastre — binecuvântată prin Eros — şi de aceea
reprezentând pentru noi divinul, este determinat de sine însuşi.
Credinţa poetului în imanenţa vieţii explică rolul important ce-1
dă el istoriei universale cu figurile ei mari. Pentru dogma cre­
ştinească istoria reprezintă iraţionalitatea şi confuzia vieţii pă­
mântene, unde ordinea divină şi nevoia de mântuire se manifestă
doar pe drumul sfinţirii celor câţiva aleşi — via ecclesiae — care
nu se realizează prin fapte de glorie pământească. Pentru George,
dimpotrivă, divinul se manifestă tocmai prin marile personalităţi
creatoare, prin omul istoric, prin erou, semnul lui fiind die Gestalt,
forma întruchipată în strictele limite ale realităţii umane. Virtutea
în sensul de virtus, putere — care pentru conştiinţa creştină nu
are o valoare în sine şi care poate fi chiar o piedică în calea desă­
vârşirii (prin deşteptarea trufiei) — este pentru George mijlocul
principal pentru împlinirea idealului său umanist. Adversarii săi
cei mai de seamă, din tabăra catolică, sunt Karl Muth şi Theodor
Haecker. O parte a tineretului de azi se simte, însă, atrasă în mod
viu de etosul eroic şi aristocratic al poetului, care,' neadmiţând
mântuirea printr'o putere supraomenească, ridică pe un fond de
resemnare pesimistă — ce pulsează tainic sub ritmurile sale mar­
ţiale — gloria virtuţii umane, care prin disciplină spirituală şi
fizică atinge culmile eroice ale istoriei.
Mai ales poeziile din ultimul volum (al IX-lea) şi viziunile
războiului au fost viu aclamate de generaţia nouă, care-1 consi­
deră pe George ca pe unul dintre cei mai distinşi premergători
ai timpurilor actuale. Prin el, poetul şi-a deschis, într'adevăr
drumul spre comunitatea mare a neamului şi spre acea tinereţe,
atât de arzător sprijinită şi iubită de el. In preajma anului 1933,
însă, când i-a fost oferit un loc de onoare în noua Academie
germană, el a refuzat această distincţie şi s'a retras pentru a-şi
trăi ultimul an, tulburat de boală şi deprimări sufleteşti, la L o ­
carno, departe de patria sa, care a căutat să-1 reabiliteze şi să-1
cinstească ca pe unul din fiii ei cei mai aleşi. O nouă enigmă ce
ne oferă această personalitate unică şi mult discutată.
WOLF von AICHELBURG

IZVORUL POVESTIRII ABU HASAN

A LUI I. L. CARAGIALE
Răposatul Paul Zarifopol, în volumul al doilea al Operelor lui
I. L. Caragiale, a aşezat « povestirea orientală » Abu-Hasan printre
bucăţile originale ale autorului. In Prefaţă apoi, el nu lasă umbră
de îndoială asupra originalităţii acestei nuvele. « D i n felul cum
le cita (trei poveşti: Kir Ianulea, Calul dracului, Mama), din
intenţia de a lucra mai departe în acel-'ş gen, de multe ori ro­
stită şi curând realizată în Abu Hasan şi în fragmentul de Po­
veste, se poate înţelege că în aprecierea comunicată Doctorului
Urechia (« nu le-aş da pentru tot ce-am scris ») aceste bucăţi
aveau partea cea bună ». Faptul n'a fost în urmă contestat de
nimeni, deşi o serie întreagă de amănunte păreau suspecte la un
om care niciodată nu călătorise în Orient.
Se ştie, datorită chiar şi indicaţiilor lui Caragiale, că o bună
parte din poveştile şi povestirile ultimilor săi ani desvoltă teme
împrumutate. Abu Hasan s'a publicat însă postum, şi, lipsind
menţiunea expresă a lui Caragiale, a fost socotită de originală.
In realitate ea nu este decât o măestrită prelucrare a unei pove­
stiri din renumita colecţie Mille et une nuits a lui A. Galland.
 Cititorul oricărei traduceri a acestei colecţii va fi surprins
de identitatea numelor din Abu Hasan cu o mulţime de poveşti
care evocă timpurile strălucitului calif Harun-al-Raşid. Istoria
soţiei sale Zobeida, cât şi obiceiul califului de a umbla noaptea,
« îmbrăcat tiptil », prin Bagdad, dau de gândit cunoscătorului lui
Caragiale. într'adevăr, delà întâiul contact cu Istoria celor trei
1
dervişi şi a celor cinci cocoane din Babilon ) , se înrădăcinează con­
vingerea că aici este locul nuvelei lui Caragiale. Mai ales citind
Halimaua lui Gherasim Gorjan, te urmăreşte gândul că I. L .
Caragiale nu a făcut altceva decât a închegat în fraze mai bine
conturate un material pe care îl aflase de-a-gata la acest prim
editor al Halimalei româneşti. Dar în Halimaua lui Gorjan nu
se află nici o povestire cu titlul sau, cel puţin, cu conţinutul lui
Abu Hasan. La fel, în traducerea lui Barac şi în toate manuscri­
sele Halimalei româneşti. Insă, cum Halimaua românească —
Vulgata, cum îi spune Dr. M . Gaster — tradusă din greceşte, nu
cuprindea din O mie şi una de nopţi decât începutul până la Că­
lătoriile Iui Sindbad Marinarul (restul fiind poveşti din O mie
şi una de zile), iar traducerea lui Barac nu era nici ea completă,
mai rămânea de cercetat ediţia lui Galland.
Printre povestirile pe care Galland le-a auzit delà un Arab
şi le-a adăogat la cele găsite într'un manuscris arab, se află una
intitulată : « Le dormeur éveillé » — izvorul povestirii caragialene.
N u încape îndoială că scriitorul a avut în faţă un text francez.
Galland a fost tradus într'aîte limbi — în limba germană — dar
Caragiale, care dintre limbile străine cunoştea suficient doar
2
franceza ) , nu s'ar fi simţit în largul lui cu un text ale cărui
nuanţe îi erau puţin accesibile.
Se cunoaşte cuprinsul lui Abu Hasan.
U n tânăr îşi împărţise în două averea moştenită, destinând
petrecerilor jumătate dintr'însa. Isprăvind într'un an partea dis­
ponibilă, el a apelat la tovarăşii săi de petreceri, ca să-1 ajute.
Cum aceştia i-au refuzat orice sprijin, Abu Hasan se hotărăşte
să invite la masă în fiecare seară câte un străin picat atunci în
Bagdad. Harun-al-Raşid, care umbla « tiptil » prin oraş, fiind
luat drept negustor din Musul, a fost şi el invitat la cină, şi, au­
zind că acesta dorea să fie numai o zi calif, 1-a adormit şi 1-a dus
în palatul său. Dimineaţa, Abu Hasan se trezeşte în mijlocul
unei pompe strălucite, este numit stăpân al credincioşilor şi pri­
meşte omagiile marilor demnitari. Este îmbiat în patru saloane

*) Cum intitulează Gherasim Gorjan în Halimaua sa seria de întâmplări

în legătură cu o deghizare a califului Harun-al-Raşid.
*) « Pe Heine îl gusta în traducere franceză » (Ş. Cioculescu, Viaţa lui Ca­
ragiale, p. 3 7 1 ) .
cu mâncări şi băuturi rare — până seara, când, după ce a fost
ameţit, a fost desbrăcat şi dus la casa lui. Ziua următoare, in­
dignat împotriva mamei sale, care nu-1 credea calif, el o bate
şi este dus la balamuc. A scăpat de bătăi şi închisoare numai când
a mărturisit că n'a fost niciodată calif. Reluându-şi obiceiurile
vechi, el iarăşi caută oaspeţi de-o seară, când îl reîntâlni califul
deghizat. După împotriveli, a luat iar la masă pe falsul negu­
ţător, care, sincer mişcat de pătimirile lui, se hotărăşte să-1 răs­
plătească. D e aceea 1-a adormit din nou, 1-a dus la palatul său,
unde, în timpul ceremonialului sculării, Abu Hasan recunoscu în
negustorul din Musul pe calif. Harun-al-Raşid i-a dat apoi o
soţie, şi după Caragiale, « au trăit amândoi împreună, cuminţi
veseli şi fericiţi sub ocrotirea strălucitului calif Harun-al-Raşid
şi a minunatei Zobeide, până la adânci bătrâneţe. »

In versiunea lui Galland aflăm mai departe însă, că trăind

mereu în petrecanii, Abu Hasan a cheltuit banii ce i-i dase
califul la nuntă. N u mai îndrăsnea să ceară alţii, după risipa
făcută. D e altă parte averea proprie o încredinţase mamei sale,
căreia iarăşi nu-i putea cere bani cu dragă inimă. D e acord
cu Nouzhatoul Aouadat, soţia lui, Abu Hasan a imaginat un
şiretlic prin care ar putea câştiga, fără să ceară, ceva bani delà
calif.
El, anume, s'a prefăcut că e mort, iar Nouzhatoul a alergat,
zmulgându-şi părul, la Zobeida, soţia califului, ca să-i vestească
trista întâmplare. Zobeida, compătimind-o sincer, i-a dat o sută
de galbeni şi o bucată de brocart pentru înmormântare. După
ce s'a întors, Nouzhatoul Aouadat s'a prefăcut ca moartă, iar
Abu Hasan alergă întristat la Harun-al-Raşid să-i dea de ştire.
Califul i-a dat de asemenea o sută de galbeni şi o bucată de bro­
cart. Totodată Harun-al-Raşid a plecat să spună Zobeidei cele
auzite. Găsind-o plângând, a căutat s'o mângâie de pierderea
iubitei ei sclave. împărăteasa nu s'a putut răbda să nu-i spună
că, dimpotrivă, Abu Hasan a murit, roaba ei fiind vie.
Califul a trimis îndată pe eunucul său Mesrour să vadă dacă
are, sau nu, dreptate.
Până să vină acesta, feţele împărăteşti au făcut prinsoare,
fiecare bizuindu-se pe vorba rugătorului său. Mesrour a văzut
soţia moartă, lucru care a înfuriat pe Zobeida. Ea trimise pe doica
ei să afle pe adevăratul mort. Bine înţeles, ea a văzut mort pe
Abu Hasan. Neputând încheia altcumva certurile, califul şi soţia
lui au plecat să vadă cine a murit şi cine trăeşte. Mare le-a fost
mirarea când au văzut că amândoi soţii sunt morţi. Şi, fiindcă
rămăşagul trebuia împlinit, califul a spus că dă o mie de galbeni
cui îi va arăta cine a murit întâi. Abu Hasan, de sub brocart, a
răspuns că el a murit întâi, apoi s'a ridicat împreună cu soţia sa.
Zobeida a leşinat de uimire, apoi a început să râdă de bucuria că
amândoi soţii trăiesc. Harun-al-Raşid şi soţia sa au dat câte o
mie de galbeni tinerilor supuşi.
Iată începutul celor două versiuni:

Sous le règne du calife Haroun-al- Era odată la Bagdad, sub domnia

Raschid, il y avait à Bagdad un mar­
chand fort riche, dont la femme était
déjà vieille. Ils avaient un fils unique
nommé Abou-Hassan, âgé d'environ
trente ans, qui avait été élevé dans
une grande retenue de toutes choses
(P. 8 ).
2
!
strălucitului calif Harun-al-Raşid )
un neguţător bogat, care avea o ne­
vastă bătrână şi un fecior, Abu Hasan,
crescut până la vreo treizeci de ani
strâns de aproape în toate privinţele.
{Opere, II 254).

Le marchand mourut, et Abou- Neguţătorul a murit şi Abu Hasan

Hassan, qui se vit seul héritier, se mit a intrat în stăpânirea avuţiei pe care
en possession des grandes richesses o grămădise tatăl său o viaţă întreagă.
que son père avait amassées pendant Fiul a făcut altfel de cum făcuse tatăl.
sa vie avec beaucoup d'épargne et
avec un grand attachement à son né­
goce. Le fils, qui avait des vues et
des inclinaisons différentes de celles
de son père, en usa aussi autrement.

Prin exemplele acestea şi prin cele ce vor urma, se poate sus­

ţine că sistemul frazeologic francez a fost răsturnat, iar incidentele
s'au aranjat pe o linie unitară, prin insistente reduceri ale circum­
stanţialelor de prisos. Adaptând istoria arăbească la limba ro­
mână, Caragiale a adaptat-o şi la concepţiile sale literare. Celui
ce va căuta să exemplifice părerile artistice ale lui Caragiale, i se
oferă, în traducerea aceasta, material elocvent.
8
Iată ce alege el din lunga tânguire a lui Abu Hasan ) :

Abou Hassan fondit en larmes à Pe Abu Hasan, la vorbele bătrânei,

ces paroles; et, au milieu de ses
pleurs et de ses soupirs : « Ma mère,
s'écria-t-il, je connais enfin par une
expérience bien douloureuse com­
bien la pauvreté est insupportable.
Oui, je sens vivement que comme le
coucher du soleil nous prive de la
splendeur de cet astre, de même la
pauvreté nous ôte toute sorte de joie.
C'est elle qui fait oublier entièrement
toutes les louanges qu'on nous don-
1-a podidit lacrimile, şi a zis:
— Mamă, ştii în ce chip m'am
purtat un an de zile. Am strâns atâţia
prieteni împrejurul meu, i-am în­
dopat cu câte bunătăţi mi-a dat prin
gând, până n'am mai putut, şi acuma,
când nu mai am ce le da, văd că toţi
mă părăsesc. Când zic că n'am cu
ce-i mai îndopa, mă gândesc la banii
ce-i hotărîsem pentru asta; că despre
venitul meu, slavă Domnului, mi

x
) Am consultat: A. Galland, Mille et une nuits, 2 vol. Paris 1865—66, vol.
II, pentru textul francez şi I. L . Caragiale, Opere, ed. Paul Zarifopol, vol. II.
*) Ed. Flacăra, Buc. 1 9 1 5 , a nuvelei redă numele califului în felul următor:
Haarum-al-Raşid.
s
) Mille et une nuits, vol. II, p. 86; Caragiale, Opere, II, 255, rândurile
20—32.
nait, et tout le bien que l'on disait l-am păstrat, şi acuma ştiu cum să
de nous, avant d'y être tombés; elle întrebuinţez ce din fericire mi-a mai
nous réduit à ne marcher qu'en pre­ rămas.
nant des mesures pour ne pas être
remarqués et à passer les nuits en
versant des larmes de sang. En un
mot, celui qui est pauvre n'est plus
regardé, même par ses parents et
par ses amis, que comme un étranger.
Vous savez, ma mère, poursuivit-il, de
quelle manière j'en ai usé avec mes
amis depuis un an. Je leur ai fait
toute la bonne chère que j'ai pu ima­
giner, jusqu'à m'épuiser; et aujour­
d'hui je n'ai plus de quoi continuer,
je m'aperçois qu'ils m'ont tous aban­
donné. Quand je dis que je n'ai plus
de quoi continuer à leur faire bonne
chère, j'entends parler de l'argent
que j'avais mis à part pour l'employer
à l'usage que j'en ai fait. Pour ce qui
est de mon revenu, je rends grâces
à Dieu de m'avoir inspiré de le re­
server, sous la condition et sous le
serment que j'ai fait de n'y pas tou­
cher pour le dissiper si follement. Je
l'observerai, ce serment, et je sais le
bon usage que je ferai de ce qui me
reste si heureusement. Mais aupa­ Vreau numai să încerc până unde
ravant, je veux éprouver jusqu'à quel pot merge prietenii mei cu nerecu­
point mes amis, s'ils méritent d'être noştinţa. O să mă rog de ei, să pună
appelés de ce nom, pousseront leur fiecare delà mână la mână, să m'a-
ingratitude. Je veux les voir tous, jute a mă sălta din starea nenorocită
l'un après l'autre; et quand j'aurai în care am căzut. Dar asta, precum
représenté les efforts que j'ai faits ţi-am spus, o fac numai ca să văz
pour l'amour d'eux, je les solliciterai dacă voiu găsi la dânşii vreo recu­
de me faire entre eux une somme qui noştinţă.
serve en quelque façon à me relever
de l'état malheureux où je me suis
réduit pour leur faire plaisir. Mais je
ne veux faire ces démarches, comme
je vous ai déjà dit, que pour voir si
je trouverai en eux quelque senti­
ment de reconnaissance.

N u i-au plăcut lui Caragiale desvoltarea retorică asupra sără­

ciei, frumoasa comparaţiune cu apusul soarelui, şi « au milieu de
ses pleurs et de ses soupirs » — dramatica concluzie : « En un mot
celui qui est pauvre, n'est plus regardé, même par ses parents et
par ses amis, que comme un étranger».
 Povestind refuzul prietenilor lui Abu Hasan de a-i da vreun
x
ajutor, Caragiale adaogă un amănunt tare la cele aflate în Galland ) .

Aucun de ces amis de bouteille ne Nici unul dintre prieteni nu s'a lăsat
fut touché des vives couleurs dont înduioşat de vorbele lui frumoase,
l'affigé Abou Hassan se servit pour ba, unii chiar, l-au dat afară.
tâcher de les persuader. Il eut même
la mortification de voir que plusieurs
lui dirent nettement qu'ils ne le con­
naissaient pas et qu'ils ne se souve­
naient pas même de l'avoir vu. Il
revient chez lui le coeur pénétré de
douleur et d'indignation.

O seamă de procedee stilistice cunoscute din opere anterioare

revin în Abu Hasan ca adaosuri la ceea ce autorul aflase în original.
2 8
Cine nu-şi aduce aminte de O lacună ), Dascăl prost ) , etc.,
când se redă mânia unui om, în genere blajin, în felul următor *) :

Que feriez-vous si cela arrivait? — Ei, să zicem că ai fi calif... Ce

demanda le calife. Je ferais une chose
d'un grand exemple, répondit Abou
Hassan, et qui donnerait satisfaction
à tous les honnêtes gens. Je ferais
donner cent coups de bâton sur la
plante des pieds, à chacun des quatre
vieillards, et quatre cents à l'iman,
pour leur apprendre qu'il ne leur
appartient pas de troubler et de cha­
griner ainsi leurs voisins.
ai face ?
— Ce-aş face ? Aş face ceva să ră­
mână de pomină... i-aş pildui straşnic
pe dumnealor, ca să aduc o mulţu­
mire lumii de ispravă: aş pune să le
tragă la fiecare ctitor câte o sută de
beţe la tălpi, şi imanului patru sute;
să-i învăţ eu pe dumnealor, mă 'n-
ţelegi, că nu-i treaba dumnealor, să
turbure viaţa mahalagiilor, mă 'n-
ţelegi...

Abu Hasan este purtat de Mesrour prin patru saloane, unde

întâlneşte fel-de-fel de bunătăţi. Galland descrie fiecare salon
cu multe amănunte, dar Caragiale, după ce transcrie în de aproape
fastul şi petrecania din întâiul salon, concentrează într'o singură
8
frază trecerea prin următoarele două saloane ) :
« Mesrur a trecut înainte, poftindu-1 cu multe temenele pe
calif în celălalt salon, încă mai strălucit şi, pe urmă, iar într'altul,
şi mai strălucit, şi în fiecare câte şapte tarafuri de cântăreţe tot
una şi una, şi mese încărcate cu poame, dulceţuri, prăjituri, fel-
de-fel de bunătăţi neînchipuite. L-au plimbat aşa toată ziua până
a început să însereze. In cel din urmă salon, Abu Hasan a văzut
ce nu mai văzuse până aci.»

*) Mille et une, II, 86—87; Caragiale, Opere, II, 256, rândurile 1—8.
•) Opere, II, 58, rând. 34: « E absurd, mon cher, să intru în casa dumitale
cu toporul, şi dumneata, mă 'nţelegi. .. »
3
) Idem, vol. I, 286 rând. 14 şi 19: mă 'nţelegi...
*) Mille et. une, II, 90; Opere, 260, 18.
') Mille et une, II, 96—07; Opere, II, 270, rând. 3—20.
 Abu Hasan, după ce se trezeşte dimineaţa următoare, are un
schimb de vorbe cu mamă sa, care se încăpăţâna să nu-1 creadă
calif. Modificările introduse pare că au la bază considerente deo­
sebit de interesante. Valoarea centrală a părţilor omise aici nu mai
poate fi minimalizată, şi dacă totuşi traducătorul român a trecut
peste ele, faptul trebue pus în legătură cu concepţia, deosebită
de ace~a a lui Galland, ce şi-o făcea Caragiale despre eroul său.
Când apare mamă-sa, întrebându-1: « Qu'avez-vous, mon fils»,
Abu Hasan îi răspunde că nu este fiul ei. Mamă-sa îl roagă să-şi
vină în fire, să nu se creadă cumva că este nebun. Apoi, crezându-1
liniştit, îi istoriseşte o întâmplare din ziua trecută, cum, din or­
dinul califului, au fost pedepsiţi imanul şi cei patru şeici. La stri­
gătele lui Abu Hasan că el însuşi a poruncit să fie pedepsiţi, bă­
trâna, ca să-i taie pofta de ceartă, îi pune în vedere că vorbele lui
ar putea ajunge la urechile califului, care este un o m bun, şi nu
se cade să fie mâhnit cu ceva, deoarece, cu o zi înainte, i-a trimis
ei o pungă de galbeni.
Abu Hasan explică, fără să fie crezut, că el i-a trimis punga
cu galbeni. Se întărită şi ajunge s'o lovească. La strigătele bă­
trânei apar vecinii.
Acestor nesfârşite ezitări din textul francez, Caragiale le sub­
stitue câteva replici:
— « Pentru numele lui Dumnezeu fiule, vino-ţi odată în fire !
Taci, să nu te audă cineva !
— Să nu te văz ! Lipseşti !
Biată baba, văzând că nu-i chip de înţeles, a 'nceput*)
să se bată cu pumnii în cap şi să se bocească. î)zr Abu Hasan s'a
mâniat şi mai tare, a 'nceput s'o înjure, ba, ca un copil blestemat,
s'a repezit şi-a îmbrâncit-o, dând-o de perete, s'o strivească şi
mai multe n i . Bătrâna a început să tipe de s'au strâns mahalagiii.
Ce e ? Ce e ?»

Caragiale a suprimat pasajul acesta, poate crezând că înşi­

ruirea de date concrete (banii daţi mamei lui şi pedepsirea ima­
nului) ar fi dăunat atmosferei de încurcătură în care se afla eroul.
Presupunea, se vede, că ceea ce îl frământă pe Abu Hasan este
chiar lipsa absolută de puncte de reper, de dovezi care să-1 con­
vingă că, cine ştie cum, el a fost într'adevăr calif.
Dacă, în ipostaza de calif, Abu Hasan trebuia să se îndoiască
de situaţia lui, pentru ca, prin dovezi ridicule, să fie convins,
scrupulul artistic al traducătorului nu-i îngăduia dubiul în ipo­
staza reală, când nu avea cine să-1 inducă în eroarea de-a se crede,
cu toate dovezile autentice, calif.
1
) Repetarea lui a început la aşa de scurte intervale, ne arată stadiul în care
a rămas şlefuirea povestirii.

D e reţinut este şi următorul pasaj ) :
Si jamais mortel fut charmé, ce
fut Abou Hassan, lorsqu'il entra
dans ce magnifique salon. A chaque
pas qu'il y faisait, il ne pouvait
s'empêcher de s'arrêter pour con-
templer à loisir toutes les merveilles
qui se présentaient à sa vue. Il se
tournait à tout moment de côté et
d'autre, avec un plaisir très sensible
du calife, qui l'observait très attenti-
vement. Enfin, il s'avança jusqu'au
milieu et il se mit à table.
x
Când a intrat Abu Hasan, cu fetele
cântând în urma lui, a stat o clipă în
loc aiurit de atâtea minunăţii. S'a
uitat mult de jur împrejur, din ta-
vanul sclipitor, până 'n covoarele în
care i se îngropau picioarele, şi numai
îndemnat de MesrUr, care i-a spus în-
chinându-se plecat că se răcesc bucatele,
s'a hotărît să se mişte din loc şi să
meargă a se aşeza la masă.

D e sigur, Caragiale făcea mare haz de incidentul introdus de

dânsul în textul de mai sus, uitând că poate nici acasă nu era
Abu Hasan zorit să meargă la masă, dar mi-te acum când era
calif! Galland îngăduise numai lui Harun-al-Raşid să petreacă
pe socoteala fiului de negustor, câtă vreme Caragiale îl face şi
de râsul servitorilor.
Dar versiunea românească ne oferă altă inovaţie în legătură
cu aceste închinăciuni. Indicaţiei lui Galland, că într'un anumit
2
moment, toţi curtenii stăteau « dans une grande modestie » ) , Ca­
ragiale îi substitue un amănunt concret: « stând toţi cu mâinile
3
la piept » ) , amănunt introdus în versiunea românească chiar când
n u avea nici u n fel de corespondent în cea franceză *).
Quand les dames virent qu'Abou Când au văzut tinerele că Abu
Hassan ne mangeait plus, « Le Com- Hasan s'a săturat de mâncare, una
mandeur des croyants — dit l'une, en dintre dânsele în picioare a zis către
s'adressant aux eunuques qui étaient un rob care sta cu mâinile încrucişate
présents pour servir —veut passer au la slujba mesii: « Stăpânitorul credin-
salon du dessert». cioşilor vrea să treacă la dulceţuri;
aduceţi de spălat ».

La fel citim la p. 283, rândul 21 din vol. II al Operelor:

« Fata n'a ştiut răspunde nimic, numai s'a roşit până 'n vârful
urechilor şi cu mâinile la sân, şi-a aplecat fruntea ».
Obiceiul 1-a întâlnit Caragiale şi în ţara românească. Nicolae
s
Filimon ) îl notează şi el adesea.
« Sluga, după câteva salutări adânci, se puse dinaintea stă­
pânului său cu mâinele la piept şi înfipt în pământ întocmai ca
o statuie.
— Apropie-te Dinicule, că am să-ţi vorbesc !

*) Mille et une, II, 95; Opere, II, 269, rând. 4—10.

*) Mille et une, I I , 91, col. I jos.
3
) Opere, II, 263, rând 4.
*) Mille et une, II, 95» col. I, jos; Opere, II, 269, rând. 30—35.
*) Ciocoii vechi şi noi, ed. G. Baiculescu. Craiova, 1931, p. 36, 48.
 — Porunceşte stăpâne ! zise prefăcutul ciocoi, înaintând către
stăpânul său, cu mâinile puse pe piept şi cu ochii plecaţi în pă-
1
p ă m â n t ) ».
2
U n alt pasaj sugestiv ) :
Il leur demanda ensuite comment ...pe urmă le-a întrebat cum le
elles s'appelaient et chacune le sa­ chiamă. Le chema aşa: Gură de măr­
tisfit sur sa curiosité. Leurs noms gean, Lună plină, Rază de soare, Bu­
étaient: Cou d'albâtre, Bouche de co­ curia ochilor, Puful piersicii *), Vraja
rail, Face de lune, Éclat du soleil, inimii. Pe urmă a întrebat pe cea
Plaisir des yeux, Délices du coeur. Il care rămăsese să-i facă vânt, să-1 ră­
fit aussi la même demande à la sep­ corească, şi dânsa i-a spus că o chiamă
tième, qui tenait l'éventail, et elle lui Acadea de miere. Straşnic de fru­
répondit qu'elle s'appelait Canne de moasă ! *).
sucre. Les douceurs qu'il leur dit à
chacune, firent voir qu'il avait în-
finiement d'esprit...

După exclamaţia aceasta, ne aşteptam ca Abu Hasan să se

căsătorească cu Acadea de miere. Caragiale însă îi dă de nevastă
pe Vraja inimii. Aceasta fără nici un motiv, şi, mai ales, nu fără
a crea, cum se va vedea, o situaţie neverosimilă.
« Domniţa aceea (Zobeida, soţia califului) care îl făcea mult
haz pe Abu Hasan, a luat seama de mai multe ori că de câte ori
venea la ea califul cu prietenul lui, prietenul trăgea mereu cu coadf
ochiului la una din roabele ei, pe care o chema Vraja inimii, şi astfel
Zobeida s'a hotărît să-i spună odată califului, când erau singuri » *).
După textul francez, Abu Hasan a pus ochii pe Nouzhatoul
Aouadat şi Caragiale, evitând, se pare, introducerea inutilă a
unei noi persoane în scenă, substitue acesteia pe Vraja inimii.
Reducerea aceasta la unitate are limitele şi riscurile ei. Cara­
giale n'a băgat de seamă că Nouzhatoul Aouadat era din suita
Zobeidei, nu a califului şi că, prin urmare, nu putea fi cunoscută
în timpul hazliului interimat la demnitatea de calif a lui Abu

x
) însuşi D. Cantemir îl menţionează, descriind plecarea noului domn
moldovean la curtea vizirului — ceea ce şi indică originea. « Dum ita per urbem
transeunt, omnes excubiae quocunque in loco fuerint, etiam ipsa vezirii aula,
in plătea per seriem se disponere, ac demisis vestium oris et manibus cruciatim
pectori applicatis imperatoria signa venerări tenentur. » D. Cantemir, Descripţia
Moldaviae. Bucureşti, 1872, p. 57.
a
) Galland, Mille et une, I I , 95; Caragiale, Opere, II, 269, rând. 22—28.
3
) Neputând găsi corespondent potrivit, pentru Cou d'albâtre, Caragiale
elimină acest nume şi pune în loc unul autentic românesc, făcând prin rusti-
cismul său corp aparte între numele celelalte care au, drept domeniu metaforic
interiorul ornamentat, sau obiecte consacrate de mistica musulmană. Imagina
aceasta a mai găsit loc în La Hanul lui Mânjoală (cf. Opere, I, 143, rând. 3—5)
« Cucoana mai nu prea vrea, mai se lăsa; îi ardeau obrajii şi i se sbârlise pe lângă
urechi puful piersicii ».
*) Lipseşte în Galland. In La Hanul lui Mânjoală (op. cit., p. 139, r. 15 —
16) Zdravănă femee 1. idem, p. 140, rând. 21 : Femee curată !
*J Opere, II, rând. 37 sqq.
Hasan. Caragiale, spunând că « de câte ori venea la ea califul cu
prietenul lui » acesta se uita « la una din roabele ei », urma servil
textul francez, fără a face modificările secundare impuse de iden­
tificarea Vrăjii inimii cu viitoarea lui soţie. Faptul acesta, cum şi
repetările nejustificate ale unor cuvinte la intervale scurte, duc la
încheierea că povestirea — cu sau fără voia lui Caragiale — nu
era închegată definitiv.
Paul Zarifopol a reprodus în notele la vol. I I al Operelor câ­
teva deosebiri între textul publicat şi cel din manuscris, care
toate se explică plecând delà textul francez. Propoziţiunea. Abou
1
Hasan éternua aussitôt la tête, sans ouvrir les yeux ) a fost tra­
2
dusă în manuscris în diferite chipuri ) :
şi-şi întoarse capul
şi voi să-şi întoarcă capul fără a deschide ochii.
Şi voind să-şi schimbe capul pe căpătâiu. »
8
In textul definitiv g ă s i m ) :
«Adormitul strănută odată şi miji din ochi.»
Iată apoi încercarea de a reda frământările sufleteşti ale eroului
său, încercare încheiată prin eliminarea acestora din versiunea
românească *).
Aussitôt elles commencèrent un ...încât Abu Hasan a rămas fer-
concert de voix et d'instruments des mecat. Să fie vis? (Variantă: Dacă e
plus mélodieux avec tant de charme un vis?) gândea el ; prea ţine mult...
pour Abou Hassan, qu'il se trouva Nu! nu e vis: văz, auz, umblu, pi-
transporté de joie et de plaisir, et ne pâiu... judec... Mai dovadă! Uite ce
savait absolument que penser de ce cinste mi-aduce o lume întreagă, toate
qu'il voyait et de ce qu'il entendait. poruncile mi s'au îndeplinit. De acolo,
* Si c'est un songe, se disait-il en cu muzicantele după el...
lui-même, le songe est de longue
durée. Mais ce n'est pas un songe,
continua-t-il; je me sens bien, je
raisonne, je vois, je marche, j'en­
tends. Quoi qu'il en soit, je me re­
mets à Dieu sur ce qui en est. Je ne
puis croire, néanmoins, que je ne
sois pas le Commandeur des cro­
yants qui puisse être dans la splen­
deur où je suis. Les honneurs et les
respects que l'on m'a rendus et que
l'on me rend, les ordres que j'ai don­
nés et qui ont été exécutés, en sont
des preuves suffisantes ».

l
) Mille et une, II, 9 1 , col. I.
') f. 2 7 .
3
) Op. cit., p. 2 6 2 , rând. 3 6 .
4
) Mille et une, II, 94, col. I I ; In Opere, II, notele pt, p. 268, r. 3 1 . după
f. 43 a mssului lui Abu Hasan.
 Avem impresia că povestirea aceasta « orientală » nu se poate
citi cu un real folos decât având în faţă şi textul francez. Şi nu este
vorba de stângăciile acestuia, pe care el le-a ştiut înlătura, ci de
un adevărat joc de echivalenţe, substituiri şi adaosuri. Dacă prin
unele scrieri care « aveau partea cea bună », el a voit să se reali­
zeze ca povestitor, prin Abu Hasan, nepărăsind ambiţia veche,
el a încercat să arate cât poate da un traducător.
Iată un exemplu despre veleităţile sale de traducător de epocă
1
antonpannescă ) :
Vous saurez que la ville de Bagdad Aici la noi în Bagdad, fiecare ma­
est divisée par quartiers et que dans hala îşi are geamia ei, cu câte un
chaque quartier il y a une mosquée iman, adică popă, care e dator să facă
avec un iman pour faire la prière aux rugăciunile...
heures ordinaires.

N u este greu să observi unghiul deosebit sub care a privit

el pe Abu Hasan. Incidente ca acela când noul calif, rămânând
gură-cască în faţa bogăţiilor din saloanele prin care trecea, este
îndemnat să stea la masă « că se răcesc mâncările », apoi supri­
marea sistematică a pasajelor în care Galland lăuda înţelepciunea
2
lui Abu Hasan ) arată că, precum nu era în textul francez, Cara­
giale a făcut din A b u Hasan un o m de rând nu prea departe de
exemplu de eroul, chefliu şi el, dar mojic cât se putea de desă­
s
vârşit, al unei comedii a lui Ludwig Holberg, Jeppe delà Munte ).
Lăsându-se dus, pare-se, de indicaţia iniţială că tatăl lui era
negustor, Caragiale a văzut în Abu Hasan un fiu de negustor
bucureştean de pe vremuri, c u m cunoscuse atâţia, un o m chefliu,
bun de gură, în stare să spună vorbe de duh — limita supremă a
inteligenţei oricăruia dintre Mitici — dar neputincios când e
vorba să-şi explice singur aventura în care a fost împins. Peste
simpla anecdotă, traducerea înclină să dea notele unui adevărat
bădăran îmboierit. Ce mai trebuia schimbat pentru ca subtitlul
de « poveste orientală » să-şi piardă definitiv importanţa ?
Asupra acestui erou a avut apoi influenţă simplificarea fra­
zeologică. D e altfel vorbele spuse de Abu Hasan în versiunea lui
Caragiale — o serie aproape neîntreruptă de interjecţiuni şi fraze
exclamative crează o impresie de rigiditate a eroului, ne pune
în faţa unui automat incapabil să-şi încateneze ideile — gen de

*) Mille et une, I I , 89.

*) Mille et une, II, 95; Opere, II, 269 rând 22—28. «Les douceurs qu'il
leur dit à chacune, firent voir qu'il avait infiniment d'esprit ».
3
) Jeppe delà Munte este un beţiv; ridicat în timp ce dormea, a fost dus
la castel şi transformat în baron de-o zi. — Chiar omisiunea părţii a doua a po­
vestirii lui Galland poate fi pusă în legătură, mai mult decât cu scrupule for­
male, cu inadvertenţa dintre eroul energic aici şi concepţia despre el a lui
Caragiale. ~
bufon involuntar — şi cu atât mai delicios — pus la dispoziţia
tuturor curtenilor, nu exclusivitate regală cum ni-1 prezenta
Galland.
Frecventarea de către Caragiale a povestirilor orientale din
O mie şi una de nopţi, 1-a pus în faţa unor noi perspective. Se
adevereşte şi acum că departe de a-şi fi epuisat materialul, el a
căzut în pragul unei noi desfăşurări de posibilităţi. Istoria li­
terară va înscrie astfel cu precizie ultimul punct de pe curba preo­
cupărilor acestui artist, punct prevăzut cu o aureolă de sugestii
J
a căror descifrare nu este mai puţin spre gloria l u i ) .
G. DĂIANU

1
) După redactarea articolului arn luat la cunpştinjă că D-l G. Călinescu
!
în Istoria Ut, romane, p g: 44*4 stabileşte acelaşi îsvbr al povestirii caragÎafiene.
 ACTE ŞI MĂRTURII
DIN RĂZBOIUL NOSTRU

16 Octomvrie: Căderea Odesei

«Trupele noastre au străpuns linia actuală de apărare a Odesei. Inamicul
este pe tot frontul în retragere.
Gniliakovo, Dalnic şi Tatarca sunt în mâinile noastre,
înaintarea continuă. Odesa arde ».
(Comunicatul Comandamentului de Căpetenie al Armatei, 16 Octomvrie).

Comandamentul de căpetenie al Armatei comunică următoarele:

Comandamentul forţelor române din faţa Odesei raportează:
«La ordinul Comandamentului de căpetenie Nr. 16 S. din 16 Octomvrie
1941, trupele Armatei a IV-a au rupt ultima poziţie de rezistenţă inamică ce
apăra Odesa şi au pătruns în după amiaza zilei în oraş, simultan pe toate di­
recţiunile.
Rezistenţele din Odesa sunt în curs de lichidare prin luptele de stradă.
Elementele rapide de asalt se găsesc încă delà orele 15 în portul Odesa,
unde reduc ultimele rezistenţe sovietice.
Populaţia primeşte cu entuziasm trupele româno-germane ».
Comandantul forţelor din faţa Odesei, General de corp de armată Adj. Iacobovici.

Telegrama Fuhrerului
Conducătorului Statului Român
Mareşal Antonescu
Bucureşti

« Cucerirea Odesei încoronează ca o mândră faptă istorică lupta de eliberare

a poporului românesc sub viteaza şi înfăptuitoarea D-voastră conducere.
Primiţi pentru acest mare succes, cordialele mele felicitări.
Această faptă de arme românească contribue în acelaşi fel 1* rictori* finală
a armatelor noastre unite prin sânge şi fier.
Mareşale Antonescu, cu sentimente de unire camaraderească, Vâ salut».
Adolf Hitler
 Vitejia Armatei a IlI-a în bătălia delà Marea de Azov

« După cum s'a semnalat printr'un comunicat special, bătălia delà Marea
de Azov este terminată.
Cooperând cu flota aeriană a colonelului-general Loehr, armata generalului
de infanterie von Manstein, armata română comandată de generalul de corp
de armată Dumitrescu şi armata blindată a colonelului-general von Kleist,
au învins şi nimicit grosul armatelor a IX-a şi a XVIII-a sovietice ».
(Din comunicatul Marelui Cartier General al Fiihrerului, publicat la 14 Octom-
vrie 1941 ).

In urma operaţiunilor desfăşurate în regiunea Mării de Azov, după 8 zile

de lupte grele, care s'au terminat cu sfărâmarea armatelor 9 şi 1 8 ruseşti, Co­
mandamentul german al trupelor române şi germane victorioase a făcut cu­
noscut următoarele:
« Performanţele extraordinare de marş, tenacitatea trupei în faţa atacurilor
aeriene inamice, precum şi conduita şi spiritul ofensiv al armatei române de
sub ordinele generalului Petre Dumitrescu, trebue relevate în mod deosebit.
Pentru această ţinută demnă de respectul tuturora, Comandamentul de că­
petenie aduce Comandamentului armatei a IlI-a, comandanţilor de mari uni­
tăţi, ofiţerilor, subofiţerilor şi trupei acelei armate, mulţumirile Patriei ».
(Comunicatul Comandamentului de Căpetenie al Armatei, publicat la 16
Octomvrie ) .

Trupele române au ocupat o insulă în Marea de Azov

« Trupele române au cucerit o insulă care se afla spre coasta de Nord-Vest

a Mării de Azov şi au curăţat-o complet de forţele inamice ».
(Din Comunicatul înaltului Comandament al trupelor germane, publicat la
31 Octomvrie).

Trupele germano-române au frânt rezistenţa rusească din Crimeea

« In peninsula Crimeea, trupele germane şi române continuă urmărirea

inamicului. Rezistenţa locală a unor formaţiuni inamice izolate a fost înfrântă.
Pe litoralul Mării Negre, portul Feodosia a fost ocupat ».
« Sub presiunea urmăririi energice a formaţiunilor germano-române, ina­
micul bătut în Crimeea, după cum a fost anunţat printr'un comunicat special,
a fost împărţit în două grupe din care unul încearcă să fugă prin Sevastopol,
iar celălalt prin Kerci ».
(Din Comunicatele Marelui Cartier General al Fiihrerului publicate la 4 şi
S Noemvrie 1941).
 Germanii omagiază eroismul şi destoinicia românească
Cu prilejul festivităţii tradiţionale pentru preamărirea Atotputernicului
pentru recolta şi belşugul dăruit în acest an, Baronul Manfred von Killinger,
ministrul Germaniei în România, a rostit la 4 Octomvrie, în faţa coloniei ger­
mane din Bucureşti şi a reprezentanţilor misiunii militare germane, adunate
în sala « Aro », o cuvântare, din care reproducem următoarele :

Compatrioţi şi compatrioate germane,

« Ca în toţi anii, ne-am adunat azi, noi Germanii din Reich, în cercul nostru
intim, ca să aducem laudă şi mulţumire Cârmuitorului a toată făptura pentru
întreaga Sa bunătate dăruită ţăranilor-plugari şi tuturor flăcăilor şi fetelor pe
care i-a ajutat cu toate puterile să dea rodul pâinii nu numai poporului german,
ci şi popoarelor a căror ţări au fost ocupate de noi în urma luptelor şi care nu
sunt în stare să se hrănească prin propriile lor mijloace.
Ştim cu toţii, că România este o ţară importantă exportatoare de cereale.
Mulţumim aşa dar din toată inima ţăranului român pentru munca şi oste­
neala al căror rod ne prieşte şi nouă.
Mulţumim Mareşalului Antonescu, prin sârguinţa şi prevederea căruia s'au
executat exemplar însămânţările de primăvară şi adunarea recoltei acum. Mul­
ţumim de asemenea d-lui Mihail Antonescu, preşedintele interimar al consi­
liului de miniştri, precum şi d-lui general Sichitiu, ministrul agriculturii şi tu­
turor colaboratorilor lor.
Dar mulţumirea noastră se cuvine şi soldatului român, care a purtat de
grijă, ca această bogată ţară să nu fie încălcată şi pustiită de hoardele duşmane.
Precum Fiihrerul nostru, în cuvântarea sa de ieri, a mulţumit soldaţilor ger­
mani şi celor ai naţiunilor aliate, tot astfel voiesc să folosesc acest prilej spre a
exprima în mod deosebit mulţumirile noastre soldatului român. Dar nu numai
acestui soldat, ci şi tuturor acelora care prin activitatea, destoinicia şi vrednicia
lor în diversele domenii economice au dat maximum de rezultate, necunoscute
până acum în istoria României.
Se aud uneori critici, care vin şi de pe buze germane, critici care sunt cu
desăvârşire neîntemeiate. Dimpotrivă, glasul lor ar trebui să fie plin de laude.
Milioane de tone de petrol au fost scoase din adâncul pământului şi rafinate.
Nesfârşite sute şi sute de vase au pornit încărcate pe Dunăre în sus, milioane
de cisterne au transportat preţioasa esenţă spre frontul de luptă. Cinci mii de
trenuri cu trupe şi material de războiu au fost îndrumate şi trecute prin ţară
de către vrednicul personal român al căilor ferate, fără o singură nenorocire.
Mii de tone de cereale, de porumb, de lemn de tot felul au fost furnizate şi
transportate. Toate aceste înfăptuiri nu se pot preţui în deajuns.
Umăr la umăr luptă soldaţii români cu cei germani pe front, jertfindu-şi
tot ce au mai scump: viaţa pentru Patrie şi Neam. Soldatul român s'a bătut
cu neasemuită vitejie şi succesul cel mare n'a zăbovit.
Credincios şi oţelit şi-a ţinut Mareşalul Antonescu cuvântul dat, sprijinit
de corpul ofiţerilor şi soldaţilor săi, pe care ştie că se poate rezema. Dar aceasta
s'a şi subliniat ieri chiar de Fiihrerul nostru în cuvântarea sa.
 Jertfe uriaşe a adus soldatul român nu numai pentru a recuceri Basarabia
şi Nordul Bucovinei,—româneşti,—răpite în anul trecut, dar şi în lupta
împotriva ciumei jidoveşti internaţionale: bolşevismul.
Cu atât mai uimitor mi se pare azi, când unii caraghioşi politici mai pun
întrebarea: « de ce mai luptăm dincolo de Nistru ? » Le dau eu astfel răspunsul
acestor prieteni ai jidanilor şi ruşilor: « ca să nu vie din nou un tâlhar de codru
să fure iarăşi Basarabia, de aceea îl alungăm cât mai departe. Şi de asemenea
pentru ca tu, ticălos politic, să nu fii masacrat sau spânzurat într'o bună zi de
prietenii tăi bolşevici, de craca primului copac. De aceea, domnul meu ! »
Inc' odată aduc mulţumiri M. S. Regelui şi înaltei Case Domnitoare, mul­
ţumiri Mareşalului Antonescu, mulţumiri d-lui Preşedinte al Consiliului, mul­
ţumiri miniştrilor şi tuturor colaboratorilor 1 Mulţumiri aduc ţăranilor şi mun­
citorilor şi mulţumiri înainte de toate Atotputernicului care a binecuvântat
ogoarele României şi a sfinţit armatele soldatului român ».

Bravura Vânătorilor de Munte

In luptele duse de batalionul I de Vânători de Munte delà începutul ope­
raţiunilor şi în special cu trecerea Nistrului, subofiţerii şi gradele inferioare
mai jos notaţi, s'au remarcat în lupte prin faptele săvârşite după cum se aretă
în dreptul fiecăruia:
Plutonier t. r. Popescu Dionisie, pentrucă fiind încheietor de ploton
din compania de asalt, a luat parte la asaltarea cazematelor din linia « Stalin »
din ziua de 1 7 . V I I . 1 9 4 1 . In ziua de 1 8 . V I I . 1 9 4 1 , la contra-atacul dat la Na-
goriani, căzând rănit comandantul său de ploton, ia comanda plotonului, pe care
îl conduce în luptă cu mare pricepere şi curaj, aruncând inamicul delà satul
Nagoriani, capturând prizonieri, arme şi un aruncător.
Sergent-major Pleşea loan din batalionul I Vânători de Munte, pentrucă
a luptat cu vitejie deosebită la străpungerea liniei « Stalin », distrugând în ziua
de 1 7 . V I I . 1 9 4 1 o cazemată cu ajutorul grenadelor pe care le aruncă prin uşa
cazematei. In ziua de 1 8 . V I I . 1 9 4 1 la contra-atacul delà Nagoriani, căzând rănit
sublocotenentul Miclăuş, comandantul plotonului 3 , a luat comanda plotonului
pe care 1-a condus cu destoinicie, respingând pe inamic şi făcând 1 4 prizo­
nieri şi capturează 3 arme automate şi multă muniţie.
Sergent-major Pănoiu loan din Batalionul I Vânători de Munte pentrucă
în ziua de 23 şi 2 4 Iunie, acest subofiţer a cerut singur să ia parte la incursiunile
de pe teritoriul inamic, infiltrându-se prin focul de mitralieră până la un pichet
unde aruncă o grenadă pe fereastră, rănind şi omorînd pe toţi bolşevicii care
apărau pichetul. Atunci a căzut şi el rănit. In ziua de 1 7 Iulie a condus plotonul
3 la atacurile din regiunea Cozlow reuşind să captureze 1 2 prizonieri, 4 puşti-
mitraliere şi un mortier.
Sergent-major Năstase Florea din Batalionul I de Vânători de Munte,
pentrucă a trecut Nistrul cu prima companie de asalt, fiind comandantul unei
grupe de mitraliere, a cucerit o cazemată capturând 1 6 ostaşi sovietici şi un
ofiţer. In ziua de 18.VII, a stat pe poziţie nemişcat, faţă de contra-atacul pu­
ternic al inamicului.
 Sergent t. r. major Gutman Walter din Batalionul I Vânători de Munte,
pentrucă până la data de 17.VII a fost comandantul grupei de aruncătoare,
luând parte la incursiunile din 23 şi 25.VI.1941 Ja atacul Storojineţului şi liniei
fortificate inamice delà Koslov. Delà data de 17.VII.1941 a luat comanda plo-
tonului, pe care 1-a comandat în luptele delà 17.VII şi 18.VII.1941, dând do­
vadă de mult devotament şi spirit de sacrificiu. In ziua de 18.VII a rezistat
eroic la toate atacurile inamice.
Sergent-major t. r. Ghiţă Gheorghe din Batalionul I Vânători de Munte,
pentrucă la Putna atacă cu o grupă de luptă poziţia organizată inamică,
ajungând până în faţa şanţurilor inamice unde aruncă mai multe grenade, pro­
ducând pierderi mari inamicului. In ziua de 18.VII.1941 se infiltrează cu o
grupă de luptă în rândurile inamice şi ia 2 puşti-mitraliere rămase acolo odată
cu cei morţi.
Sergent t. r. Mitrofan Iorgu, ctg. 1940 din Batalionul I Vânători de
Munte, pentrucă a luat parte în calitate de comandant de grupă la incursiunea
din 23 şi 25.VII.1941 unde a dat dovadă de mult curaj şi devotament. Fără
frică de moarte s'a apropiat şi a atacat cu grenade pichetul inamic. In ziua de
17.VII.1941 a atacat şi cucerit cu grenada sa o cazemată de unde a luat 10 pri­
zonieri şi 2 arme automate. In ziua de 18.VII a rezistat eroic la atacul inamic;
în această acţiune a fost rănit de două ori.
Sergent Moacă Anton, ctg. 1938 din Batalionul I Vânători de Munte,
pentrucă în ziua de 3.VII.1941 se infiltrează cu grupa sa printre organizaţiile
de foc ale inamicului la Nord de Vicopul de Sus şi deschizând foc prin surprin­
dere, pune în derută inamicul care începe să se retragă în debandadă, lăsând
la pichetul No. 116 foarte multe arme, arme automate, muniţii şi diferite ma­
teriale. Cade grav rănit în fruntea grupei sale.
Pentru curajul şi spiritul de sacrificiu de care au dat dovadă subofiţerii şi
gradele inferioare arătate mai sus, se citează prin ordin de zi pe Corpul de Munte
spre a servi ca pildă tuturor ostaşilor.
( Ordin de zi dat în ziua de 16 Septemvrie 1941 la Balschaia Alexandrovca
(Ucraina), de către Comandantul Corpului de Munte, General de divizie Gh.
Avramescu ) ,

Bătălia Vânătorilor de munte pe Nipru

Ultimele raze ale soarelui aruncă sclipiri de licurici peste bălţile Niprului.
Noaptea se pregăteşte să îmbrace în mantia ei sumbră câmpia nesfârşită şi mo-
horită a malului de Apus.
Pe înălţimile delà răsărit de Nipru mor ultimele luciri în linişte de mormânt;
numai în jurul Berislawei tunul bubuie cu disperare, ridicând nori negri deasupra
Cachowchei şi a fermei Terny. Germanii ţin cu dinţii terenul cucerit, iar bol­
şevicii atacă cu disperare pentru a-i asvârli în Nipru şi distruge capul de pod
făcut.
Printre norii plumburii, avioanele de vânătoare germane svelte ca nişte
svârluge se joacă în aer. In urma lor, şuieratul metalic dă nădejdi celor ce se
luptă; toţi cred că inamicul de astădată nu va reuşi să bombardeze podul. Dar
iată dintr'un nor aşezat deasupra Berislawei, apar 5 avioane roşii. Câteva clipe
trec şi bubuiturile surde şi sacadate ale bombelor aruncate lângă pod, ridică
trombe de fum negru spre cer.
In clipele următoare svârlugile germane apar şi lupta se încinge. Câteva salve
de mitraliere înfundate se aud şi un avion cu steaua roşie se prăbuşeşte în li­
niile germane. O flacără roşie imensă ţâşneşte parcă din pământ, apoi un
fum negru şi din avionul roşu rămâne pe pământ un morman de fier şi scrum.
Alt clănţănit înfundat de mitraliere, alt avion se prăbuşeşte, altă flacără
carmină şi alt fum negru în liniile inamice.
S'a întunecat. Tunul îşi înteţeşte furia. Pământul se cutremură şi fumul
învăluie în zăbranic toată firea. Spre Nord de Berislaw, Vânătorii de Munte
iau în primire frontul până la Kamenka (50 de km.). In noapte, se strecoară
ca umbrele spre malul Niprului. Porunca lor este, să apere malul şi onoarea
Armatei Române.
Totul e pregătit pentru această grea sarcină. Tunurile sunt gata. Ostaşii
aşezaţi pentru luptă lucrează de zor la adăposturi; iscoadele sunt trimise spre
mal pentru a cerceta cu ochi de vultur şi a descoperi pe bolşevicii ascunşi prin
ostroavele nenumărate ale Niprului.
Ziua de 2 Septemvrie
S'a scurs cu tot felul de pregătiri. Din când în când, inamicul îşi trimite
solia prin brandurile lui ucigătoare şi artileria grea. Observatorii noştri au în­
semnat pe schiţe locurile de unde pleacă moartea. Artileria noastră le cunoaşte
de acuma culcuşul şi ca răspuns le trimite obuze îndoite şi întreite.
Ştafetele care au răscolit satele Sablukowka şi Fisch şi au scrutat zările
estice ale Niprului, au constatat că bolşevicii s'au strâns în ostroave şi că sunt
gata să treacă.
Comandanţii stau la posturi; artileria bate plajele de plecare.
Spre seară aviaţia roşie îşi sporeşte activitatea şi aruncă bombe. Sunt semne
prevestitoare că Ruşii vor încerca să treacă pe malul de apus, pentru a cădea
în spatele trupelor germane strânse ca într'un cerc de foc şi fier.

In dimineaţa zilei de 3 Septemvrie

Odată cu crăpatul zorilor, un foc puternic de artilerie rusă prevesteşte că
trecerea se va face în cursul zilei. Bombardamentul de artilerie devine din ce
în ce mai puternic, completat cu bombardamentul brandurilor. Lunca Ni­
prului clocoteşte de spărturile obuzelor, iar satele Sablukowka şi Fisch se
învăluesc în fum negru.
La adăpostul bombardamentului, bărcile cu motor bolşevice adunate din
ajun, încep să se scurgă pe canale, aducând cu ele pe cei predestinaţi morţii.
Ajunsă la mal, infanteria rusă sare din bărci sub focul sdrobitor al artileriei
Vânătorilor şi sub clănţănitul mitralierelor şi prinde malul drept al Niprului,
care le oferea adăpost.
Bărcile curg una după alta şi satele Sablukowka şi Fisch se umplu de in­
fanterie roşie.
 Vânătorii de munte luptă cu îndârjire, dar copleşiţi de focul artileriei şi al
brandurilor ruse, sunt siliţi să lupte pas cu pas pe străzile înguste ale satelor.
Lupta e crâncenă, voinicii noştri se prăvălesc cu armele în mâini. Năvala
disperată a inamicului le răreşte mereu rândurile. Artileria trage cu furie, casele
se aprind şi gospodăriile de mizerie ale populaţiei, sar în aer. E iad de fum,
de obuze, de branduri şi grenade. Batalionul bagă în foc către ora 14,30 ultimele
rezerve, care se reped într'un iureş, pentru a svârli în Nipru pe cei trecuţi.
Focul ucigător al brandurilor şi artileriei roşii curmă acest avânt. Inamicul
se strecoară şi ajunge până la creasta şi la cele 2 movile delà miazănoapte şi
miazăzi de sat. Spre ora 17,30, sub focul violent al artileriei române, un batalion
contra-atacă cu furie pe cei ajunşi la creastă. Secerat de mitraliere în coastă
şi bătuţi în spate de artileria grea şi de câmp, inamicul şovăeşte şi apoi se retrage
spre mal, urmărit neîncetat de baionetele vânătorilor şi focul ucigător al artileriei.
La Berislaw văzduhul clocoteşte şi cerul parcă se nărue. Ruşii contra-atacă
cu disperare pe Germani, dar se izbesc ca de un zid de granit.
Noaptea se lasă domoală peste Nipru şi învăluie duios pe cei adormiţi întru
Domnul.
O casă arde mocnit.lăsând o dâră de fum alb.pe marginea satului Sablukowka.
Pe uliţi, răniţii gem mâhniţi sub cruntele dureri şi cu ochii spre sanitari, aşteaptă
rândul să fie duşi spre ambulanţă, dar mulţi trebue să mai aştepte, căci inamicul
furios nu lasă răgaz nimănui să intre în sat.
Noaptea de 3 Septemvrie a fost o noapte de muncă grea pentru luptători.
Trebuesc organizate rândurile, sanitarii trebue să salveze răniţii, comandanţii
trebue să-şi reia trupa în mână, iar comandanţii mai mari trebue să dea noui
ordine.
La postul de comandă al Brigadei nimeni nu are o clipă de răgaz. Bătălia
vânătorilor a început — şi trebue dusă până la sfârşit.
Un moment de criză a trecut, altele vor veni — poate şi mai grele. In spatele
frontului, activitatea e mereu sporită. Se aduc muniţii, noui unităţi se îndreaptă
spre front, se retrag batalioanele greu încercate, altele le iau rândul.

A doua zi (4 Septemvrie)
Odată cu zorile, lupta reîncepe. Ruşii vor cu orice sacrificiu să treacă Niprul
şi să cadă în spatele capului de pod făcut şi mereu lărgit de Germani. Divizia
130 roşie, cu care Vânătorii de munte s'au mai războit şi în Bucovina, refăcută
şi întărită, a primit această grea sarcină. Cu o furie nemaipomenită, batalioanele
inamice trecute în cursul nopţii sub malul Niprului — unde nu puteau fi lovite, —
se năpustesc la atacul satelor pe care le părăsiseră în ajun. O luptă disperată
se încinge în sate. Nimic nu e cruţat; toate vicleniile roşii şi toate sălbăticiile
sunt folosite. Răniţii noştri nu sunt cruţaţi şi cad sub loviturile barbare ale bol­
şevicilor.
Creasta şi cota 42 e ocupată cu toată împotrivirea batalioanelor noastre.
Inamicul se cramponează de ele cu disperare.
Situaţia e grea, dar îndârjirea vânătorilor de munte creşte. Batalioanele ce
luptaseră din ajun sunt greu încercate.
 Comandantul Brigadei ordonă să se pregătească cu foc de artilerie supremul
efort. Un ultim contra-atac trebue să sfarme din nou cutezanţa inamicului.
Un batalion atacă în coastă inamicul.
Cota 42 şi movila delà Sud de satul Sablukowka, sunt învăluite în fum, iar
satul e bombardat cu violenţă maximă.
Când totul e gata, batalionul de rezervă se îndreaptă în flancul inamicului.
Secerat de mitraliere şi branduri şi contra-atacat de rezervele locale, duşmanul,
cu toată dârjenia pusă, e silit să se retragă spre apă. Urmărit în de aproape, — lasă
pe teren mulţi morţi şi răniţi. Apoi, acoperit de focul artileriei sale, se retrage.
Comandantul Brigadei şi comandantul Corpului de munte sunt lângă
artileria care varsă foc năpraznic asupra fugarilor.
Criza trece şi de data aceasta.
In marş grăbit spre câmpul de luptă vin noui forţe. Odată cu căderea serii
inamicul e pentru a doua oară asvârlit spre mal.
In ochii generalului Manoliu licăreşte bucuria de a fi trecut momentele
grele în faţa şefului, dar îngrijorarea pentru ce poate veni în cursul nopţii, nu
poate fi spulberată de această nouă izbândă.
Calmul şi privirea hotărîtă a comandantului Corpului de munte i-au dat
încredere şi stăpânire în momentele cele mai grele, dar noaptea lungă şi dâr­
jenia arătată de inamic e prevestitoare de noui furtuni.
Eforturile trebuesc sporite. Trebuesc muniţii, hrană, trebuesc evacuaţi şi
răniţii, organizate unităţile şi curăţite satele înainte de a se întuneca.
Comandantul Corpului de munte şi şeful său de stat-major părăsesc câmpul
de bătălie mulţumiţi de eforturile făcute de %'ânătorii de munte, dar cu con­
vingerea că ziua de 5 Septemvrie va fi o zi grea dar şi o zi istorică. Ştiau vi­
cleşugul inamic şi luaseră toate măsurile. Rezerva Corpului de munte era din
vreme îndreptată spre câmpul de bătălie, dar ea nu putea să intervină decât a
doua zi masiv şi cu toată puterea.
Când comandantul Brigadei a arătat Comandantului Corpului de munte
că a consumat ultima rezervă şi că este îngrijorat, acesta i-a răspuns surâzător:
« Eu nu sunt îngrijorat, fiindcă acum eu am destule forţe să-1 înfrâng — e rândul
meu ».
Abia plecat comandantul Corpului de munte de pe câmpul de bătălie, lupta
reîncepe; inamicul zăpăcit o clipă, revine furios la atac cu sprijinul aviaţiei,
odată cu căderea nopţii, şi cu toată îndârjirea vânătorilor generalului Manoliu,
recucereşte cota 42 şi satele Sablukowka şi Fisch. încercuit de focul artileriei
şi al infanteriei, inamicul este silit să se oprească.
Rămas pe malul drept, putea să-şi desvolte a doua zi atacul şi să cadă în
flancul trupelor germane, dacă Corpul de munte nu l-ar fi depăşit prin mă­
surile luate.
Ajuns la postul de comandă şi înştiinţat de noul atac inamic, comandantul
Corpului de munte dă ordin generalului Manoliu, să zăgăduiască pe inamic
şi să-1 pironească pe loc toată noaptea, iar în zorii zilei de 5 Septemvrie, va fi
contra-atacat cu rezervele Corpului de munte, sosite pe câmpul de luptă
la timp.
 A fost o noapte grea şi pentru inamic şi pentru vânătorii de munte. Tunurile
au bubuit şi brandurile s'au sbuciumat toată noaptea, împrăştiind moartea pre­
tutindeni. Noaptea niciun ochiu nu a putut fi închis, nici la inamic nici la vână­
torii de munte.
Trebuia pregătit atacul pentru a doua zi.
5 Septemvrie
Zorii zilei sunt salutaţi cu un năpraznic foc de artilerie. Cotele 42 şi satele
Fisch şi Sablukowka, înnecate în foc şi fum, încep să ardă; — vânătorii strânşi
ca un lanţ de foc şi fier în jurul inamicului se reped la atac. Puţinii duşmani
rămaşi în viaţă fug spre apă, unde artileria o face să clocotească de exploziile
obuzelor ce aruncă trombe în sus.
După un ceas, nimic n'a mai rămas din duşmanul ce credea în victorie şi
spera să ia revanşa înfrângerii delà Nistru. Divizia 130 bolşevică înscria în
cartea ei o nouă înfrângere scump plătită, iar vânătorii o nouă victorie — şi la
Nipru — ca Ia Şiret, Prut şi Nistru, îndeplinindu-şi astfel datoria de aliaţi sin­
ceri şi hotărîţi ai Germanilor.
(Articol publicat în Curentul, 9 Oct. 1941 şi semnat de Locot. rez. At. Ciurea).

Epopeea unui regiment de roşiori

Prin recunoaşteri şi iscoade şi delà prizonieri, s'a aflat la 16 Iulie că în zi­
lele următoare aveau să sosească pe malul ucrainian al Nistrului enorme întăriri
şi câteva divizii pentru străpungerea frontului nostru în dreptul înălţimilor
delà C. F.
Efectivele româneşti în faţa acestei zone se compuneau din două regimente
de roşiori şi un regiment de călăraşi. Situaţia ar fi devenit atât de gravă, în ipo­
teza sosirii diviziilor sovietice încât, pentru a se preîntâmpina o catastrofă,
Comandamentul a hotărît să o ia înainte, cucerind poziţia întărită care trebuia
să ocrotească sosirea puhoaielor vrăjmaşe.
întreg malul ucrainian e împânzit de cazemate construite după cele mai
noui metode. Ascunse cu totul sub pământ şi înzestrate cu toate îmbunătăţirile
moderne şi chiar confort: cu lumină electrică, apă, băi, cu periscoape pentru
conducerea fără pericol a focului tunurilor şi armelor automate.
" Cum însă nu mai era chip de aşteptare şi cu toate că efectivele noastre nu
erau potrivite pentru un asalt imediat contra cazematelor, s'a pus bază pe în­
sufleţirea şi valoarea omului şi s'a ordonat trecerea Nistrului în zorii zilei de
17 Iulie 1941, când cele două regimente de roşiori aveau să lupte în linia întâia
iar regimentul de călăraşi în linia doua.
S'a pregătit din vreme materialul plutitor, iar la ora 4 dimineaţa se începe
focul pregătitor de artilerie, sub ocrotirea căruia primele bărci sunt lansate.
E un moment de epopee. Focul ucigător al vrăjmaşului pricinueşte pier­
deri mari bravilor noştri eroi, dar nu le stăvileşte elanul. Regimentul de roşiori
din dreapta reuşeşte să treacă două escadroane şi o companie de pioneri, care
reduc la tăcere cazemata din faţă.
Totuşi înaintarea nu poate continua din pricina focului ucigător.
 Se dă atunci ordin regimentului de călăraşi să treacă şi să forţeze dreapta
spre S., asigurând astfel aripa atacului roşiorilor. Dar artileria vrăjmaşului a
reperat plaja de îmbarcare şi seamănă moarte. Aci cad bravul maior Albu Emil,
eroii căpitani Ionescu Eugen şi Ionescu Dumitru, grav rănit, precum şi loco­
tenentul Marinescu Virgil.
Primul escadron soseşte la îmbarcare fără comandant. Atunci sublocotenentul
Popescu Mircea se prezintă comandantului de regiment care sosise primul pe
plaja de îmbarcare, drept comandant al escadronului.
Escadronul I şi două plutoane de mitraliere izbutesc să treacă. Urmează
îndată escadronul 4 pioneri al R. C. I. C. sub comanda căpitanului Tebeică Ştefan.
Cum trecerea celorlalte escadroane este întârziată de focul artileriei inamice,
căpitanul Tebeică trece la comanda escadronului I şi se ia dispozitivul de atac
numai cu efectivul arătat. într'o încordare sălbatică, hora morţii se încinge.
Cu măselele încleştate, una cu pământul, pionerii, comandaţi acum de sub­
locotenentul de rezervă Tanoviceanu N., se târăsc până în faţa cazematelor şi
introduc explosivul. Prin spărturile realizate şi prin creneluri, călăraşii aruncă
grenade şi astfel atacul continuă până seara când, cu preţul atâtor vieţi scumpe,
se realizează cucerirea primului obiectiv.
Dar celelalte cazemate trag fără încetare şi în cursul nopţii cade şi căpitanul
Tebeică alături de sublocotenentul Slăvescu Dan, rănit.
In zorii zilei de 18 Iulie atacul se reia. Comandantul regimentului se găseşte în
prima linie, printre vitejii călăraşi care reuşesc, până la asfinţit, să ia cu asalt toate
cazematele din faţa pădurii V., de asemeni fortificată cu nenumărate cazemate.
Pierderile fiind grele şi oamenii obosiţi după două zile şi o noapte de încor­
dare supraomenească, comandantul regimentului ordonă : « Toţi oamenii să se
odihnească până în zori, iar mâins;, chiar dacă numai unul din noi va atinge
obiectivul fixat, tot trebue să rupem rezistenţa inamicului ».
Nouăsprezece Iulie, a treia zi de atac neîntrerupt. Se dă ca sprijin, divi­
zionul de artilerie comandat de lt.-colonel Constantinidi, care pregăteşte noul
asalt. In această zi, atât de năpraznică a fost năvala călăraşilor care deprinsesera
meşteşugul distrugerilor, încât pătrunderea printre cazematele din pădure a
hotărît fuga tuturor apărătorilor.
Seara comandantul raportează: « Am ajuns pe înălţimea delà Est de C. F . S.» 1
Şeful de stat-major nedumerit şi uluit răspunde : « Felicitări ! Ceea ce aţi realizat
e mai mult decât închipuirea. Veţi fi înlocuiţi pe înălţimile delà Vest C. F.
de un alt regiment. D-voastră aţi făcut destul ! »
(Articol publicat in Sentinela, 12 Oct. 1941 şi semnat de Lt. rez. Corneliu
Rădulescu ) .

O brigadă de cavalerie cucereşte spaţiul dintre Ovidiopol şi Odesa

« Până în ziua de 15 Septemvrie, spaţiul dintre Limanul Nistrului şi Odesa
erau încă în mâinile bolşevicilor. Rezistenţa disperată a inamicului reuşeşte să
păstreze legătura între Ovidiopol şi marele port încercuit, precum şi insula
Carolina cu întreg ţărmul Mării Negre delà gura Limanului Nistrului.
 Din insula fortificată Carolina şi din celelalte fortificaţii din jurul Ovidiopo-
lului, bolşevicii ţineau sub focul artileriei întreg ţărmul românesc al Lima­
nului şi oraşul Cetatea Albă.
O acţiune era necesară să taie legătura dintre Odesa şi Ovidiopol şi să cu­
reţe întreg sectorul de armatele bolşevice.
Această sarcină reveni unei Brigade de Cavalerie, comandată de colonelul
adjutant rez. Râmniceanu Mihail.
In urma ultimelor acţiuni, inamicul părând că cedează, regimentul de ro­
şiori, comandat de colonelul Luca, porneşte călare în seara zilei de 14 Sep­
temvrie în urmărirea lui.
Victorioşii călăreţi din luptele delà Cazangic, în frunte cu primul cavalerist
al regimentului, colonelul Luca, având ca detaşament de acoperire escadronul
căpitan Bucur şi ca avantgardă escadronul căpitan Murgulescu, cuceresc fără
multă greutate primul obiectiv propus, împingând forţele inamice, numeroase
şi bine înarmate, spre Mare.
Printr'o manevră executată de escadronul căpitan Murgulescu, este ocupat
satul Grosslibenthal, inamicul retrăgându-se în grabă spre Kleinlibenthal unde
continuă o rezistenţă îndârjită.
Roşiorii descăleca. Hotărît să reziste, inamicul se cramponează pe poziţia
bine întărită şi primeşte cu foc viu de arme automate trupele noastre. Câteva
clipe şi situaţia este cântărită de comandantul regimentului. Cota 55, pe care
se sprijină rezistenţa bolşevicilor, este manevrată cu o repeziciune uimitoare
de către escadronul căpitan Murgulescu, în timp ce căpitanul Bucur ocupă
fulgerător gara Acarşa şi atacă de front poziţia inamică.
Locot. Moldoveanu, comandantul secţiei de tunuri, îşi împinge piesele numai
la câteva sute de metri de inamic, aşezându-le pe platforma gării Acarşa şi
deschide foc prin tragere directă asupra Ruşilor.
Lupta se încinge aprigă. Roşiorii fac minuni. Sublocotenenţii Cristea Con­
stantin şi Exarhu Alcibiade răsar ca din pământ numai la câteva zeci de metri
în faţa bolşevicilor.
Bolşevicii surprinşi de iuţeala roşiorilor aleargă zăpăciţi în stânga şi în
dreapta. Toate încercările ofiţerilor lor de a înlătura înfrângerea sunt za­
darnice.
Sublocot. Neştianu Mircea din escadronul căpitan Bucur ia în piept cota,
indicând totodată tunurilor unde să-şi îndrepte tirul.
încă un salt al călăreţilor şi inamicul trebue să aleagă între exterminare
sau predare.
Sergenţii Jarnea şi Chiţoiu se aruncă cu puşca-mitralieră în rândurile inamj£e.
Sute de braţe ridicate în sus, un bogat material de războiu format din mi­
traliere, brandturi şi nenumărate arme automate, erau mărturia victoriei repur­
tate de regimentul de roşiori.
O hartă aruncată de către comandantul bolşevic, cade şi ea pradă regimen­
tului, constituind o captură deosebit de preţioasă.
Printre prizonierii luaţi, câteva sute la număr, nu s'a găsit niciun ofiţer.
Aceştia avuseseră grija să fugă neobservaţi, în toiul luptei, cu motocicletele.
 Odată distrusă rezistenţa inamică delà cota 55, roşiorii înaintează până la
litoralul Mării Negre, ocupând malul Limanului Suhai şi tăind orice posibili­
tate de retragere a inamicului spre Odesa.
Seara, escadroanele se înşiraseră din malul Mării pe Liman în sus, făcând
siguranţa teritoriului cucerit. Spre Odesa, limbi de flăcări luminau cerul şi un
huruit continuu se auzea până la roşiori.
Bravii noştri roşiori, care au sfidat moartea dând istoriei fapte de eroism ne­
pieritor, au avut în comandanţii lor exemple de înalt patriotism şi abnegaţie.
Cot la cot, în focul luptei, colonelul Luca, comandantul regimentului, a fost
întotdeauna în fruntea unităţii sale, îmbărbătându-şi roşiorii.
Alături de d-sa, căpitanul Popovici Ion, comandant de escadron, a fost
un viu exemplu de felul cum ofiţerii români au înţeles să lupte pentru destinele
României ».
(Articol publicat în Soldatul, 18 Octomvrie 1941, de Plot. t. r. Zenobie
Băncilă).

Fapte exemplare
Caporalul Şerban Ion, dintr'un batalion de munte, îşi trecea camarazii
peste Nistru. A vâslit şi s'a întors la bază ca să ia cu el alţi camarazi. O dată,
de două ori, de trei ori... In jurul hi fierbea totul. Gloanţele inamicului şuierau
în jurul lui şi plesneau în apă. La a 8-a trecere însă Şerban Ion a fost rănit,
de un glonţ, la şold. Sângele a început să curgă şiroaie în luntrea lui. Vâslaşul
a schimbat numai piciorul. Şi a mai trecut multe suflete tinere de ostaşi, până
ce, la al doisprezecelea drum, chiar lângă malul basarabean, un glonţ 1-a lovit
în frunte. Dârzul vâslaş a căzut mort, îmbrăţişăndu-şi vâsla ca pe un steag.
(Din Sentinela, 26 Octomvrie 1941).
• »•
Petre Bujilov e Român delà Bolgrad. Căderea Basarabiei 1-a prins acasă, la
gospodăria lui. Odată cu începerea războiului a fost luat de bolşevici împreună
cu atâţia alţii şi dus la Odesa, ca să sape şanţurile de apărare ce împrejmuesc
oraşul. Când s'au apropiat armatele române de oraş, a început să nu mai aibă
astâmpăr. Gândul fugii îl rodea, dar nici pe ceilalţi Români nu-1 lăsa inima să-i
părăsească în prăpădul care avea să vină. A început atunci să îndemne pe toţi
basarabenii să fugă la fraţii lor români. Cineva însă 1-a trădat.
A prins de veste la timp că-1 urmăresc agenţii N. K. V. D.-ului şi a scăpat
cu fuga.
S'a încolonat cu trupele sovietice care veneau spre front. Şi-a făcut rost de
uniformă.
Nimeni nu ştia de el. Intr'o noapte a trecut la noi, şi-a povestit peregri­
nările şi şi-a arătat dorinţa de a lupta alături de Români. A fost pus, natural,
la încercare. Putea fi un trimis al bolşevicilor care să spioneze. S'au spulberat
însă toate bănuelile.
Comandantul Batalionului de asalt, în care fusese încadrat, îi dă misiunea
să cerceteze unde se află un cuib de mitralieră inamic.
 Soldatul Petre Bujilov a făcut mai mult: pe un Rus 1-a împuşcat, celălalt a
fugit, iar el s'a întors la comandant târînd mitraliera Ruşilor după sine. Verifi­
carea era făcută din plin.
Pleacă apoi cu încă patru camarazi spre o altă mitralieră duşmană. Cei io
bolşevici cari erau în jurul ei fug îngroziţi de focul ucigător deschis de oamenii
lui Petre Bujilov. Astfel ia şi a doua mitralieră.
Cucereşte apoi, rând pe rând, două aruncătoare de mine şi o puşcă mitra­
lieră. Plus trei prizonieri.
Noaptea, Petre Bujilov îşi îndeplineşte misiunea de propagandist. îndeamnă
pe bolşevici să treacă !a noi. Astfel s'au predat într'o noapte 30 de bolşevici.
Faptele eroice ale acestui brav Român vor rămâne pilde vii de patriotism, ce
nu se vor uita niciodată.
(Articol publicat în Soldatul, 18 Octomvrie 1941}.
. ».
Războiul, pe lângă marile acte de bravură şi jertfă, mai cunoaşte şi adevărate
pagini de iubire şi înălţare sufletească. Nu rareori am auzit despre un ostaş,
care, sărind în ajutorul camaradului său rănit, este lovit şi moare lângă acela
căruia voia să-i aline durerile.
Un părinte s'a cerut la compania unde se găsea fiul său, tânăr şi nedeprins
cu greutăţile războiului, numai să-1 aibe sub ocrotirea sa şi să-1 încurajeze în
luptă. Patru fraţi s'au cerut la aceeaşi unitate şi astăzi luptă cot la cot, îmbărbă-
tându-se unul pe altul, pentru graniţele şi viitorul ţării noastre.
Iată cazul fraţilor Borcescu, aviatori la aceeaşi escadrilă. Cel mai mare, sub-
locot. Borcescu Arghir, luase sub aripa sa pe tânărul său frate, elevul adjutant
Borcescu Dumitru. Amândoi au simţit aceleaşi emoţii, aceleaşi bucurii ale vic­
toriilor, şi deseori, în luptele grele ce le dădeau, glasul fratelui mai mare, îl
încuraja prin radio pe cel mai mic:
— Nu-ţi fie teamă. Eşti cu mine. . .
Amândoi au făcut numeroase incursiuni în poziţiile inamice, au luat parte
la lupte crâncene, făcând adevărate minuni de vitejie. Nu ştiau ce este frica.
De abia aşteptau să pornească la atac. Dar veni o zi grea de înfrângere sufle­
tească: ziua de 2 Octomvrie. Se dăduse ordin de decolare. Pasările uriaşe aşteptau
nerăbdătoare să pornească la un crâncen atac. Se dă semnalul de plecare. Mo­
toarele urlă asurzitor, elicele spintecă aerul şi avioanele se ridică în văzduh,
Cei doi fraţi, alături unul de altul. Zâmbeau fericiţi. Când, deodată, un
sgomot neobişnuit şi o limbă mare de foc înconjoară avionul sublocotenentului
Borcescu, care se prăbuşeşte la pământ. Toţi au rămas împietriţi. Celelalte
avioane se opresc din cursa lor. Nu le venea să creadă.
Un singur om n'a rămas împietrit în faţa acestui tragic spectacol. Elevul
adjutant Borcescu Dumitru.
Coboară, sare din carlingă şi fuge să-şi salveze fratele, care, poate rănit şi
legat de scaun, nu poate ieşi. Pătrunde prin flăcări şi-1 smulge afară, cu speranţa
că-1 va scăpa cu viaţă. Dar ofiţerul aviator îşi dă viaţa în mijlocul camarazilor
săi şi în braţele fratelui său. Iar tânărul adjutant n'a simţit că, în lupta
disperată cu moartea, trupul său fusese cuprins de flăcări. Cu arsuri grave, a
fost trimis la spital
Jertfa înaltă a acestor doi fraţi, va rămâne pilda cea mai vie de patriotism
pentru cei ce vor veni în urmă, şi făclia sfântă ce va lumina aerodromul de unde
porneau atât de fericiţi, unul lângă altul, la luptă.
(Articol publicat în Soldatul, 18 Octomvrie 1941, de caporal C. Grassu).

In lupta contra teroriştilor bolşevici din raza judeţului Lăpuşna au căzut

la datorie, în ziua de 25 Septemvrie, sătenii: Andrei Silvestru şi Ichim Petre
din corn. Şireţi, judeţul Lăpuşna, şi au fost răniţi locuitorii: Leu Grigore, Mi-
trofan Mura şi Terente Ioniţă, din aceeaşi comună.
Cu acest prilej s'a constatat spiritul de sacrificiu şi curajul locuitorilor din
comunele: Şireţi, Draşbiceni, Ghidighici, Zanciori, Rădeni şi Micăuţi, nepre-
cupeţindu-şi viaţa.
înmormântarea celor două victime s'a făcut cu toată cinstea cuvenită unor
eroi ai neamului, iar familiilor li s'au acordat ajutoare.
Celor care au prins teroriştii li s'a acordat câte un hectar de pământ, iar
urmaşilor celor ce au murit li s'au dat câte 2 hectare de pământ.
(Soldatul, 1 1 Octomvrie 1941}.

Iată un ostaş ardelean, mobilizat la o unitate care are altă însărcinare în

interiorul ţării. Un tată de copii: numai 5 are, un Român îndurerat pe care-1
doare ştirbirea unui hotar mai aproape de sufletul lui. Aşteaptă el o zi mare
pentru dorinţa lui, dar până la sorocul ei, îl arde pofta de-a jertfi puterile lui
greutăţilor războiului. Şi scrie, fruntaşul Filip Constantin, scrie şefului lui,
după cum îi dictează inima şi în fiecare slovă e numai adevăr 1 Ii reproducem
scrisoarea, ca să rămâe document de vrednicie pentru mâine:
« Pre cinstite Domnule Colonel. Eu, subscrisul Filip Constantin, fruntaş
în regimentul domniei voastre vă rog cu supunere să mă scoateţi cât mai grăbit
din canţelaria regimentului şi să mă trimeteţi la front. Aici m'au împărţit domnul
căpitan că aş avea muere şi cinci copii şi să fiu mai ferit. Apoi chiar pentru
aceasta eu vreau să merg în luptă şi să nu zică mâne poimâne oamenii din sat
că m'am ferit şi am umblat cu plocoane şi rugăminţi pe la cei mari ca să mă lase
înapoi; dară mai mult nu vreau să fie arătaţi copiii mei cu degetul de copiii
celora care vor veni din răzbel că eu tatăl lor m'am ferit să mă lupt. Doară
pentru luptă e viaţa. Mă rog frumos, domnule Colonel, ascultaţi-mi rugămintea
înfierbântată şi mă trimeteţi cât mai grăbit acolo unde bate inima ţării. Port
în sânul meu o floare de muşcată delà muere, trii fire de maghiran şi două de
busuioc delà copii, trei feciori şi două fete şi am credinţa 'n Dumnezeu care
mă va apăra de toate relele şi primejdiile. Cu supunere şi ascultare, Filip Con­
stantin, fruntaş ».
Dacă la această sfântă pagină de carte am mai adăuga ceva, i-am strica toată
însemnătatea.
 Ardeleanul Filip Constantin este 'n oştire fruntaş. Şi rămâne 'n viaţa ţării:
fruntaş, între fruntaşi.
(Din articolul semnat de Căpitanul de rezervă D. Iov în Soldatul, 1 1 Octom-
vrie 1941).
« * #
Faptele sale de arme vor rămâne mult timp în amintirea companiei a 2-a,
precum şi sfârşitul său. In luptele delà Zahaicana, satul fusese cucerit de-ai
noştri, dar un contra-atac al bolşevicilor îi sili să părăsească temporar înain­
tarea. Caporalul t. r., Spiţeru Mircea se furişează neobservat într'o casă, îşi
desbracă hainele militare, cere gazdei altele şi, îmbrăcându-se cu ele, se stre­
coară ca un gospodar cu înfăţişare paşnică, printre coloanele inamice. Indicaţiile
luate de teterist servesc minunat a lor noştri, căci în mai puţin de un ceas satul
e din nou în mâinile lor. Altădată, trece Nistrul îmbrăcat ţărăneşte, colindă
nestingherit printre cazematele ruseşti, aducând unităţii sale amănunte deosebit
de preţioase. Şi iată-1 în ziua de 30 August călcând voiniceşte alături de ceilalţi
camarazi în spre comuna Vigoda. Până când un glonţ vrăşmaş pune capăt vieţii
lui tinere.
(Din Sentinela, 19 Octomvrie 1941).
mm m
O grupă de cercetaşi trebuia să pornească spre a aduce informaţiuni, în
legătură cu acţiunea delà cota 67, care, potrivit hotărîrii luate, urma să înceapă
peste câteva ore.
Era nevoie pentru această misiune de un ostaş brav, care să insufle curaj
oamenilor care aveau să-1 însoţească, întru cât primejdiile erau din cele mai mari.
Caporalul Cojocaru Constantin, care nu era la prima dovadă de jertfă, a
cerut comandantului să-i încredinţeze această misiune. Odată ordinul primit,
îşi adună oamenii şi porni în spre linia inamică. Dintr'un şanţ, grupa capora­
lului Cojocaru a fost zărită de un mănunchi de bolşevici, care deschiseră un
susţinut foc de mitralieră şi de puşti automate. Duşmanul era de trei ori mai
numeros.
După ce-şi luă cu el două grenade, se strecură tiptil-tiptil, înainte, şi le aruncă
drept în şanţ, unde se aflau cuiburile de bolşevici.
Mulţumit de lovitura dată în plin, încercă să se reîntoarcă Ia ai lui. Piciorul
drept i se încurcă însă într'o reţea de sârmă. Bolşevicii care observaseră această
situaţie, se repeziră la el şi cu o sete bestială au început să-1 lovească cu armele
în cap. Văzându-se în pericol de a fi luat prizonier, caporalul Cojocaru strigă
din toate puterile la oamenii lui să tragă chiar şi în el, numai să-1 scape din mâi­
nile nelegiuiţilor. Chinul sufletesc al camarazilor de grupă era mistuitor: ori
deschid foc şi în acest caz se poate să cadă ucis de gloanţe şeful lor de grupă,
ori nu trag, şi atunci bolşevicii îl iau prizonier. Destinul însă şi-a luat el sarcina
să deslege întrebarea. Un obuz, rătăcit probabil, se prăvăli din înaltul cerului,
omorînd şi pe Ruşi şi pe caporalul Cojocaru, împlinindu-i astfel ultima dorinţă :
mai bine să moară, decât să fie prizonier.
(Din Sentinela, 19 Octomvrie 1941).
 REVISTA REVISTELOR

STREINE

E S E U L ŞI Ş T I I N Ţ A
Monatsschrift ftir das deutsche Geistesleben — Anul 45 — Martie 1941

Din dorinţa de a denunţa unele exagerări şi de a stabili evaluări adevărate,

d. H. Jiirgen Baden face, sub titlul de mai sus, o interesantă paralelă, din care
cităm :
« Arta eseului — aşa se spune mereu — nu este specific germană ; fără a
vrea să rezolvăm o chestiune atât de discutată, va trebui să spunem că eseul
este, în tot cazul, un produs spiritual foarte problematic. Este frumos şi ade­
menitor să prezentăm impresii în această formă comprimată a eseului, care
când este reuşit şi bine legat se aseamănă cu o piatră preţioasă, în ale cărei feţe
şlefuite lumina se frânge şi scânteiază, în ale cărei adâncimi transparente moc­
neşte şi arde văpaia caldă şi tainică a unui amurg, ce lasă să se întrevadă mereu
alte orizonturi. Dar primejdia stă tocmai în faptul că îndărătul perfecţiunii
formale şi al rutinei lingvistice se ascunde o lipsă. Dacă o căutăm într'o noţiune
concretă nu dăm de ea ; este o muzică fără melodie, fără idee şi fără temă.
In mod normal, eseul şi lucrarea ştiinţifică sunt privite ca două lucruri
ce se exclud. Şi, de fapt, în trecut s'au şi exclus îndestul. Eseul a fost şi a rămas
un « ceva » scânteietor, graţios, uşor, care n'a pretins cu dinadinsul să fie luat
în serios, ci a fost gustat în mod secundar, ca un « sherry » la o masă solemnă.
De fapt, puţine sunt eseurile (Francise Bacon !) care au avut o înrâurire de lungă
durată sau o importanţă deosebită pentru desvoltarea spirituală. In general,
eseul influenţează numai pentru un moment şi numai pe aceia aflaţi în condiţiile
de a-1 înţelege ».
Condamnând părerea germană după care ştiinţa adevărată se prezintă într'o
formă grea, neîngrijită, autorul desvoltă din nou paralela:
«Eseul este, prin urmare, tot atât de elegant ca şi liber; iar ştiinţa poartă,
dimpotrivă, povara adevărului, dar pare plictisitoare, greoaie şi neprietenoasă.
Este oare necesar să fie astfel ? Se poate observa, totuşi, cum de prin 1920 a
intervenit o anumită schimbare: ştiinţa devine mai mobilă şi nu se mai sfieşte
să apară şi fără aparatură complicată, sau fără îngrămădirea încurcată de note
şi amănunte filologice. Peretele de sticlă, care a despărţit viaţa de ştiinţă, este
străbătut. Ştiinţa caută legături serioase cu realitatea şi aceasta se poate cunoaşte
şi exterior, fiindcă în forma de expresie devine mai flexibilă, mai îngrijită, mai
pretenţioasă.
« De altă parte « eseistica » încearcă să spargă cercul ei pur estetic şi să devină
mai substanţială. începe să se simtă că un eseu, deşi perfect în compoziţie şi
putere de expresie, rămâne fără importanţă mai adâncă, dacă nu se sprijină
într'un anumit fel pe adevăr sau dacă nu atinge sfera adevărului. Căci, în defi­
nitiv, orice cuvânt scris, dacă nu este însoţit de voinţa de lămurire, de limpe­
zire a unei situaţiuni din viaţă, rămâne o simplă gângăvire, fără înţeles ».

IDEE A V E N E Ţ I E I
Civiltà — Roma — Anul 1 1 — Nr. 4 — 1941

întovărăşind câteva reproduceri admirabile după stampe şi gravuri vestite

din secolele trecute, care reprezintă « oraşul lagunelor », cunoscutul scriitor
Massimo Bontempelli scrie următoarele:
« Veneţia este fenomen pur, ţesut numai din mişcările sufletului şi ale inte­
ligenţei omeneşti. Materialul alegoric şi ritmic din care e alcătuită Veneţia îşi
schimbă coloarea din anotimp în anotimp. Dar aici colorile sunt empirice. In
alte părţi, coloarea porneşte din materie, ţâşneşte din interiorul pietrei şi din
felul de a se manifesta; are rolul pe care îl deţine vocea la animal, care izvoreşte
din interior şi serveşte la trezirea atenţiunii, sau la apărare şi atac. Celelalte
oraşe italiene nu se pot închipui, anotimp după anotimp, fără colorile lor.
«La Veneţia, din contră, colorile nu emană din intimitatea lucrurilor; ele
sunt aruncate din afară asupra pietrelor şi apelor, care fiind şi ele curată alegorie,
lipsa lor ar speria lumea. De aceea, este necesar să i se simuleze o naturaleţe.
« Vara revarsă, din mijlocul aerului de amiază, jerbe de lumini galbene şi
roşii care, de jur împrejur, sunt proiectate asupra palatului şi canalului, dându-i
aspectul acela însângerat; iarna, vin din orizonturi ascunse colorile cele mai
gingaşe, care nuanţează aparenţele şi împreună totul într'un singur bocet, fără
început şi fără sfârşit.
«Veneţia are numai două anotimpuri: vara şi iarna. Dar atât pentru unul
cât şi pentru celălalt, colorile sunt un artificiu sau o experienţă, iar câteodată
un simplu joc ».

I N T R E SPORT Ş I A R T Ă
Die Kunst — Mûnchen — Anul 12 — Nr. 10 — Iulie 1941
Ocupându-se de formaţiunea operei de artă şi mişcarea iniţială sportivă, d.
Ernst Sôllinger face următoarele constatări:
« Tendinţa de a se perfecţiona în executarea exerciţiilor fizice nu provine
numai din dorinţa de performanţă şi menţinere a sănătăţii, ci adeseori ea are
motive etice şi estetice. Mulţi oameni sunt împinşi spre sport fiindcă le plac
mişcările sportului. Faptul că la o întrecere sportivă apreciem frumuseţea unei
mişcări explică şi educaţia estetică metodică, îndeplinită de sport... Ochii a
mii de laici sunt formaţi, sunt cizelaţi pentru aprecierea frumosului. Mai putem
fi oare miraţi dacă din mii de profesori sau îndrumători de educaţie fizică fi
milioane de sportivi se găsesc mulţi esteticieni, care, printr'o anumită legătură
internă, urmăresc şi admiră cu interes deosebit reprezentarea sportului în artă,
pentru ca apoi să examineze operele şi din punct de vedere critic ?
Dacă facem critică pornind delà sport, observăm puţine opere plastice de
mişcare sportivă, precum şi adevărul că operele tratate dinamic sunt adeseori
nesportive, adică neadevărate.
Din fericire, sculptorii au dovedit că plămădirea artistică sportivă este făcută
în cadrul principiilor artistice, fără ca prin aceasta legile artei să sufere sau să se
facă unele concesiuni pe seama sportului.
Dacă, totuşi, cerem mai multe opere plastice de mişcare nu este fiindcă
n'am aprecia pe cele statice sau conţinând mai multă gândire. Esteticienii spor­
tivi se entuziasmează şi în faţa operelor plastice statice, tot atât de mult ca în
faţa unor opere dinamice. Totuşi, ţinem de datoria noastră să amintim artiştilor,
că o lăture caracteristică a sportului este mişcarea, vioiciunea şi nu liniştea ».

S U F L E T U L OMENESC L A R Ă S P Â N T I E D E V E A C
La Revue universelle — Vichy — 25 Iunie zç4i — Nr. 12

După ce arată tot ce îl leagă de copilărie, d. René Benjamin consideră în

rândurile întitulate « Vérités et rêveries sur l'éducation », rostul educaţiei în
societate :
« Sărmana societate ! Este într'o stare de extremă mizerie. N'a fost adusă aici
nici prin înfrângere şi nici prin demagogie; trebue să revenim la cauza primor­
dială: este ştiinţa; ştiinţa fără conducere, fără frâne, ştiinţa desordonată. Marele
vinovat este inventatorul, acest nebun ! Revoluţionarul care a deslănţuit luptele
interne şi apoi războaiele nu-i este decât asociat. A arătat cu degetul efectul
mizerabil al invenţiunilor. Ura lui a găsit din ce să se nutrească şi să propă-
şească. Dar cauza este omul diavolesc, care a inventat maşina şi toate felurile
de motoare.
Chateaubriand a prevăzut totul; la sfârşitul cărţii Mémoires d'Outre-Tombe
a spus cu emoţie : « Dacă maşina a făcut lucrul omului, ce-ar mai putea face
omul ? ». Nenorocitului nu-i va rămâne decât să şomeze, fără raţiune de a mai trăi;
nu va fi nimic ; va începe să g ândească, sau să creadă că g ândeşte — viţiu suprem —
se va nimici, distrugând şi pe ceilalţi. Nu-i oare ceea ce-am văzut?
Am văzut secolul al douăzecilea, ameţit de invenţiunile sale, instalând în
grabă industrii nefaste, întrebuinţând turme de sclavi la munci desgustătoare,
înfiinţând industrii care au creat tentaţiuni — înmulţind trebuinţele, stabilind
concurenţe, aducând ură după ură şi pregătind războaie fatale, sălbatice. . .
Dacă revoluţia ar fi fost cinstită, ar fi distrus maşinile. Dimpotrivă, ea s'a
servit de ele ! Cu ajutorul a trei maşini a făcut să putrezească în douăzeci de ani
mai mult de un sfert din omenire. Prin maşina minunată a unei cutii de radio
a făcut să se audă ceea ce n'ar fi trebuit spus niciodată. Prin maşina magică a
cinematografului a arătat ceea ce trebuia să rămână ascuns. Prin maşinăria
strălucitoare a rotativelor a răspândit mii de foi mincinoase, veninoase, ucigă­
toare pentru toţi cei mulţi şi nenumăraţi care nu ştiu să citească printre rânduri.
 Totul a fost pus la îndoială, la discuţie; totul a fost susţinut, combătut,
murdărit şi acoperit cu puţină desperare. Francezii erau desnădăjduiţi când
au trebuit să plece din nou la războiu. Şi-au făcut sărmanele lor bagaje de
soldaţi. încălţăminte, haine: credeau că duc tot ce este necesar: dar le lipsea
esenţialul: sufletul pe care îl pierduseră în mijlocul preţioasei lor civilizaţii î
Sufletul, da, sufletul: iată marea chestiune. Sunt puţini cei cari îşi aduc
aminte că au avut unul. Cei mai mulţi se întreabă: « Sufletul... nu este oare
un cuvânt? » — Nu, sufletul nu este un cuvânt. Omul este o trinitate. Are un
corp, care se vede, o inteligenţă de care nu se îndoieşte, fiind în funcţie de orga­
nele, simţurile şi creierul său; dar are şi un suflet, care nu se poate aşeza nicăieri.
Invizibil, impalpabil, este suflarea dumnezeiască în om, care nu dă numai viaţă,
ci conştiinţa, — cunoaşterea binelui şi răului. Ar urma ca sufletul să poarte totul.
Totuşi nu se impune. Nici atât cât Dumnezeu. Omul este liber să creadă că nu
există mister. Pentru ca omul să meargă drept, sufletul este cel care trebue să
conducă inteligenţa şi corpul. Când unul din aceste două e mai tare, omul merge
strâmb. Fără suflet, corpul nu este decât o epavă iar spiritul este searbăd şi
gol. Fără suflet societatea se destramă şi se dizolvă ».

LIPSA DISCIPLINEI
La Revue universelle — Vichy — 2$ Iunie 1941 — Nr. 12

Dintre cugetările reunite sub titlul « Reflexions politiques », scrise de d.

Jacques Bainville, menţionăm următoarea:
« Unul din fenomenele cele mai descreerate la care s'a asistat vreodată
de când există istoria s'a arătat după 1918. Efortului intens făcut de popoare şi
disciplinii lungi pe care şi-au impus-o pentru a învinge, i-a urmat un fel de
destindere subită. Democraţia s'a generalizat, a devenit integrală tocmai în
momentul în care Autoritatea ar fi fost şi mai necesară. Pentru a repara ruinele,
vasta distrugere de capital făcută de război, ar fi trebuit să se muncească; o
muncă dârză, imposibilă fără disciplină. S'a întâmplat contrarul. Popoarele s'au
aruncat de-a-valma în formele cele mai înaintate ale guvernării democratice.
Capitalul care le-a mai rămas după războiu a fost repede înghiţit. Aceasta s'a
numit criza economică a Europei, care n'a fost, la început, decât o criză politică ».

C E N T E N A R U L N A Ş T E R I I L U I A U G U S T E RENOIR
Revue des Deux Mondes — Anul III — Vol. 62 (2) —1941

Cu prilejul centenarului naşterii marelui pictor impresionist (1841—1919),

d. Jean Alazard descrie în colori vii etapele unei vieţi închinată frumosului.
In partea finală d-sa scrie : « Din prima sa educaţie a păstrat gustul lucrului
bine făcut şi în aceasta a rămas credincios celor mai frumoase tradiţii ale artei
franceze. Şi-a învăţat meseria timp de ani îndelungaţi: şi-a îmbogăţit neîncetat
spiritul prin cunoştinţe noui, cerând profesorilor săi de altădată învăţăminte
din care putea profita. Despre ceea ce făcea vorbea cu simplitate, dar fără nicio
mândrie. Ştia că pictura este o artă grea şi în faţa câtorva capodopere mari era
în stare să spună, ca şi Rodin în faţa statuelor catedralelor: « Nu suntem decât
nişte epave ».
Opera lui rămâne bogată şi foarte variată. Acum, când avem puţină per­
spectivă pentru a o judeca, vedem că ea a crescut mereu în ochii urmaşilor.
Ea se izolează, din ce în ce, de opera contimporanilor săi, care n'au avut nici
fantezia, nici independenţa şi nici această îndrăzneală, care este caracteristica
multor talente şi genii ale patriei noastre. Renoir picta cu fineţe şi libertate,
iar pânzele sale au păstrat o frăgezime minunată, cu accentuările lor luminoase,
care amintesc atât de des pe Delacroix. . . Aadmirat mai ales secolul al XVIII-lea,
plin de amintiri flamande şi veneţiene. Nu trebue să ne mirăm, fiindcă el a fost
acela care a ştiut să facă să retrăiască în Franţa modernă spiritul lui Watteau
şi al lui Fragonard, dar în acelaşi timp şi spiritul lui Rubens şi Tiţian ».

R O M Â N E Ş T I

LANGUE ET LITTÉRATURE
(Vol. I — 1941)

Academia Română a decis să publice, începând cu anul acesta, în limba

franceză, un buletin al secţiunii literare, cu titlul Langue et littérature. Redac­
tarea acestei publicaţii a fost încredinţată d-lor D. Caracostea şi Th. Capidan.
A apărut acum fascicola a doua din vol. I (Academia Română, Bucureşti, 1 9 4 1 ) ,
cu bogate contribuţii de linguistică şi de ştiinţă a literaturii.
Partea de literatură stă sub semnul comemorării lui Vasile Alecsandri. D.
D. Caracostea, sub titlul La poésie a"Alecsandri, scrie o luminoasă sinteză asupra
poeziei bardului delà Mirceşti, scoţându-i în relief dominantele, sinteză care
este în acelaşi timp o justă reabilitare a poetului clasic, căzut multă vreme în
disgraţia gustului public. D. D. Popovici aruncă o privire critică asupra atitu­
dinii lui Titu Maiorescu faţă de Alecsandri, subliniind discret substratul mai
mult utilitarist decât estetic al aprecierilor laudative pe care le formula criticul
la adresa poetului.
Mai desvoltată este partea de linguistică, la care contribue d-nii G. Giuglea,
Th. Capidan, G. N. Dragomirescu şi Radu Rosetti. D. Giuglea se ocupă de
« coincidenţe » între limba română şi dialectele romanice occidentale, stabilind
apropieri interesante, deşi nu totdeauna indiscutabile; ceea ce trebue subliniat,
este aplicarea şi aici a metodei WSrter und Sachen, care stă la baza cercetărilor
linguistice ale d-lui Giuglea: evoluţiile semantice paralele sunt explicate ţi-
nându-se seama în primul rând de cunoaşterea exactă a lucrurilor sau faptelor
desemnate de cuvintele respective. Articolul d-lui Th. Capidan, Les éléments
des langues slaves du sud en roumain et les éléments roumains dans les langues slaves
méridionales, este o expunere făcută cu autoritate de cunoscător, a problemelor
esenţiale privitoare la raporturile linguistice reciproce între Slavi şi Români.
Studiul stabileşte câteva puncte de plecare de care va trebui să se ţină seama
în viitoarele cercetări în acest domeniu. Este subliniată mai ales chestiunea
Slavilor din Dacia, prea puţin discutată şi analizată încă. Remarcabilă este
încercarea d-lui G. N. Dragomirescu de a clasifica frazele adversative româneşti.
Categoriile stabilite par, la prima vedere, inutil de complicate şi întreaga expu­
nere, cu tot rezumatul simţit necesar chiar de autor, este destul de greu de
urmărit; contribuţia d-lui Dragomirescu este însă preţioasă, oricâte ar fi
obiecţiile de amănunt, prin încercarea de a aplica în sintaxa noastră categoriile
logice.
Câteva miscellanea, o serie de etimologii şi de recenzii, în majoritate
datorite d-lui Th. Capidan, încheie buletinul Langue et littérature, care se
aşează, datorită celor doi redactori ai săi, în fruntea publicaţiilor româneşti
de acest gen.

D E C A E N E U , PREOTUL ŞI P R O F E T U L G E Ţ I L O R
Gândirea — Anul XX — Nr. 8 — Octomvrie 1941

D. loan Coman începe în acest număr publicarea studiului său despre Decae-
neu, profetul, marele preot, reformatorul şi zeul strămoşilor noştri Dacii, oprin-
du-se la cercetarea activităţii de preot şi profet, aşa cum reiese din diferite izvoare
pe care autorul ştie să le confrunte cu deosebită îndemânare. D. Coman stabi­
leşte că Decaeneu este Get de cea mai pură spiţă şi nu un strein, aşa cum ar
reieşi din textul lui Iordanis şi din ipoteza lui E . Rossler. Decaeneu a îndeplinit
funcţia de mare preot al lui Boerebista, îndrumând poporul prin numeroşii săi
călugări. El avea şi darul prezicerii, continuând şi înălţând şcoala lui Zalmoxis,
împărtăşind până la urmă acelaşi destin de trecere la divinizare. Cităm urmă­
toarele :
« Printr'o coincidenţă cu tâlc adânc, Decaeneu apare în lumea geto-dacă
pentru a o scutura din somnolenţă şi a o aşeza pe calea marilor înfăptuiri din care
va ieşi uriaşul imperiu al lui Boirebistas, în aceeaşi vreme cu cele mai ilustre
genii ale republicii latine care pregătesc venirea imperiului roman. Acest para­
lelism în care se realizează, calitativ, cele mai înalte potente politice şi morale
ale poporului roman şi ale poporului geto-dac, a însemnat un fapt istoric hotă-
rîtor în plămădirea poporului român. Delà Boirebistas la Decebal, într'un inter­
val de aproximativ două sute de ani, Geto-Dacii au dat lumii pilde neşterse
de concepţie politică, de forţă militară, de frumuseţe morală, de preocupări
intelectuale, de aceeaşi valoare ca acelea ale strămoşilor Romani. Traian, cel
mai drept şi cel mai mare dintre împăraţii romani, pune, împreună cu Decebal
cel brav şi harnic, bazele poporului român în epoca celei mai înalte înfloriri
a celor două împărăţii. Poporul român e copilul sănătos, sdravăn şi frumos
ieşit din Maica Roma şi din Părintele Zalmoxis în culmea puterii lor. Şi acest
popor e autohton ca brazii şi călugării Carpaţilor. Autohton ca nesfârşitele
câmpii pe care le încinge cu dragoste brâul Istrului sfânt ».
 GEOPOLITICA ŞI GEOISTORIA
(I — 1941)

O revistă nouă, închinată problemelor de sociologie, este Geopolitica şi

Geoistoria, revistă română pentru Sudestul european (I, Societatea română de
statistică, Bucureşti, 1 9 4 1 ) . Condusă de un comitet de direcţie alcătuit din
d-nii Gheorghe I. Brătianu, Sabin Manuilă, Mîrcea Vulcănescu, Ion Conea
şi Anton Golopenţia, publicaţia stă sub semnul unei interpretări noi a ştiinţei
sociologice. Geopolitica este, după una din definiţiile date în prefaţă, « ştiinţa
fenomenului politic internaţional, urmărit şi explicat în determinarea lui geo­
grafică », sau, după o altă definiţie, mai plastică, « cercetarea legăturilor dintre
pământ şi fapta colectivă ». Iar geoistoria este geopolitica trecutului : « istoria
românească stă, în mare măsură, scrisă în aşezarea şi în făptura pământului
românesc, în ornamentaţia lui vegetală, în darurile solului şi subsolului lui ».
Această din urmă enunţare a redacţiei noii reviste ne desvăluie şi o limitare,
poate voită, a programului formulat (dar nu şi a realizărilor) : cuvântul economie
nu este pomenit nicăieri, cu toate că darurile solului şi subsolului capătă o in­
fluenţă asupra configuraţiei politice mai ales, în măsura exploatării, prelucrării
şi punerii lor în circulaţie. Dar o completare luminoasă la prefaţa-program a
redacţiei o aduce articolul de frunte, Geopolitica, factor educativ şi naţional,
al d-lui Gh. I. Brătianu.
De remarcat, pentru definirea fizionomiei revistei Geopolitica şi Geoistoria,
este contribuţia însemnată a specialiştilor cu autoritate în materie de statistică:
dr. S. Manuilă, dr. D. C. Georgescu, şi a sociologilor dedicaţi în ultima vreme
şi preocupărilor statistice: Anton Golopenţia şi H. H. Stahl. Statistica este o
disciplină deocamdată puţin pusă la contribuţie pentru luminarea problemelor
sociale; ea va aduce un aport hotărîtor în geopolitică. Aceasta o arată şi cele
două articole ale d-lor A. Golopenţia, Populaţia teritoriilor româneşti desprinse
în 1940 şi dr. D. C. Georgescu, Populaţia ţării la 6 Aprilie 1941, — modele
de interpretare şi utilizare a datelor statistice brute.
Volumul cuprinde contribuţii atât de variate (care se încadrează totuşi
într'un program unitar de prezentare a realităţii româneşti sub aspectul geo-
politic), încât este imposibil de a prezenta, în această notă, toate articolele.
In acest sens contribuţia revistei Geopolitica şi Geoistoria este remarcabilă.

S U F L E T U L BASARABEAN IN A C T U A L U L RĂZBOI
Viaţa Basarabiei—Anul X — Nr. 9-10—Septemvrie-Octomvrie 1941

D. Sergiu Matei Nica, unul din redactorii revistei, care a luptat în războiul
pentru desrobirea Românilor de peste Prut, fiind rănit în faţa Odesei, publică
în acest număr o seamă de consideraţii asupra Participării sufletului basarabean
la războiu, consideraţii care vor fi urmate de însemnările sale din războiu. D-sa
subliniază participarea integrală a sufletului basarabean în acest războiu, aceasta
fiind « cea mai vie şi mai vorbitoare dovadă a romanităţii Basarabiei ». Basara-
benii au luptat, satisfăcându-se mai înainte de orice pe ei înşişi, fiind foarte
egoişti în încăierările lor cu moartea. D. Sergiu Matei Nica descrie apoi cum
ceasul războiului i-a înseninat pe Basarabeni, teribila dramă prin care au trecut
ei în ultimul an căpătând astfel o supremă deslegare. Remarcabile sunt evocările
clipelor în care soldaţii basarabeni şi-au revăzut pământul lor, întâlnirea lor cu
părinţii, fericirea supremă hărăzită prin atâtea jertfe şi încercări.
Numărul cuprinde numeroase poezii de preamărire a clipei în care Basara-
benii şi-au văzut desrobit pământul lor. Un articol al d-lui Profesor A. Boldur
descrie teroarea unic de barbară din Rusia sovietică, chinurile şi suferinţele
cumplite la care au fost supuşi oamenii cu adevărată conştiinţă.

O C Ă L Ă T O R I E IN B A N A T U L J U G O S L A V
Vestul — Anul XI — N-rile 260c, 2610, 2638 şi 2639 — 27 şi 28 Septemvrie,
6 şi 9 Noemvrie 1941

In ziarul Vestul delà Timişoara, d. loan Dimitrie Suciu îşi publică impresiile
din călătoria pe care a întreprins-o recent în Banatul Jugoslav ca trimis al Insti­
tutului de Istorie Naţională. In aceste articole sunt descrise realităţile româneşti
din localităţile Vârşeţ, Becicherecul Mare, Panciova, Seleuş, Uzdin, Iancahid
şi altele, unde, mai la fiecare pas, trecutul de luptă al neamului nostru este
prezent în urme şi manifestări surprinzător de vii. Iată, de pildă, textele din
Biserica din Seleuş, zugrăvite de pictorul bănăţean Nicolae Popescu în anul
1870 : « Cu foc m'am nutrit şi cu sudoare cruntă m'am adăpat pentru naţiunea
mea. Viitorul Românilor va fi mare, însă luptă şi iar luptă ! 1870. N. Popescu » şi:
« Doamne ! Caută din ceri spre servul tău Nicolae Popescu. Ajută-i lui şi naţiunii
române şi-i scapă de tirani. 1870 ». Aceste două texte sunt scrise pe evangheliile
ce le ţin în mână doi evanghelişti, înfăţişaţi în dreptul altarului, biserica fiind
în întregirile pictată în uleiu de N. Popescu.
Dacă aceste texte au rămas neatinse, în schimb în alte părţi Sârbii au avut
grijă să distrugă orice urmă românească, de pildă până şi inscripţiile de pe
mormintele cimitirului din Vârşeţ.
Aici în Vârşeţ a fost centrul cultural al Românilor bănăţeni, mai ales pe
timpul lui Nicolae Tincu Velia, protopop şi cărturar, şi Andrei Şaguna, profesor
la şcoala de teologie de acolo, înainte de a fi episcop şi apoi mitropolit al
Sibiului.
Interesantă, viaţa bănăţeanului Lazăr Gruescu, care în anul 1869 a ajuns
deputat în camera maghiară. Ţăranul Axente Ghilezan mărturisea călătorului
venit delà noi : « Aş da totul, şi bani, şi pământ, şi case, şi cai, toată averea mea
de câteva milioane de dinari, numai să se facă aia, să vină România şi la noi ».

N I C O L A E IORGA ŞI A R D E A L U L
Cultura Creştină — Blaj — Anul XXI — Ianuarie-Martie 1941

Revista delà Blaj publică, sub semnătura d-lui Dionisie Popa-Mărgineni,

un articol despre Nicolae Iorga, în care, după ce schiţează covârşitoarea şi
unica sa personalitate, se arată legăturile lui cu Ardealul :
 « Iar pentru Ardeal, în deosebi până la războiul întregirii naţionale, N. Iorga
a fost simbolul visului de mărire românească. într'o vreme când oficialitatea
ţării libere, din considerente de tactică diplomatică, se menţinea într'o supă­
rătoare rezervă faţă de durerile Ardealului, Iorga trezea încredere în suflete,
încălzea inimile, oţelea voinţele, prin articole de ziar, prin cărţi, prin cuvântări
şi instituţii. Universitatea populară delà Vălenii de Munte pregătea misionari
ai vremurilor biruitoare, iar Liga Culturală devenise în mâinile lui Iorga instru­
ment roditor în dârza luptă pentru înfăptuirea marei uniri. Păstrez în suflet
neîntrerupt, demult, de când eram copil, de prin 1 9 1 2 / 1 3 / 1 4 , icoana unei cărţi
cu coperta roşie, care se afla mereu pe masă şi care îmi ridicase sufletul pe culmi
cutremurătoare de mândrie naţională. Din ea aflai mai întâi despre biruinţele
falnice ale lui Ştefan cel Mare şi despre fulgerătoarele izbânzi ale lui Mihai
Viteazul. Şi câte inimi nu vor fi fost înfiorate la fel de această Istorie a Românilor,
răspândită cu largă generozitate de marele cărturar şi animator pe tot cuprinsul
Ardealului ».
FILOSOFIA G E R M A N Ă IN ROMÂNIA
Revista Limbii şi Culturii germane — Anul I — Nr. 2 — 1941
Profesorul Ion Petrovici arată că în filosofie influenţa germană a avut şi
are întâietate. Mai cu seamă Kant a fost prezent în cultura noastră delà în­
ceputurile reînvierii noastre naţionale. Gheorghe Lazăr, Bărnuţiu şi Laurian
au utilizat idei kantiene în concepţiile lor despre valoarea şi libertatea omului.
Kant şi Schopenhauer au avut rol hotărîtor în concepţiile Junimii delà Iaşi.
Maiorescu şi Eminescu au fost influenţaţi de Kant şi Schopenhauer. Maiorescu
a mai fost inspirat şi de Feuerbach, Herbart şi Hegel. Materialismul lui Buchner
a influenţat pe Conta. Nietzsche a fost făcut cunoscut de Profesorul Rădulescu-
Motru. Wundt, Husserl, Heidegger, Klages, Nicolai Hartmann continuă să
inspire pe cugetătorii noştri. Dar Kant şi Schopenhauer rămân în centrul pre­
ocupărilor filosofice delà noi.

K O G Ă L N I C E A N U ŞI Î N V Ă Ţ Ă M Â N T U L SUPERIOR
Cuget Moldovenesc — Anul X — Nr. 6-7 — Iunie-Iulie 1941
D. Ion Minea studiază în acest număr, în care mai publică articole în
legătură cu Mihail Kogălniceanu d-nii Ion Simionescu, E . M. Dragu, Artur
Gorovei şi S . Vărzaru, relaţiile dintre marele om de Stat şi învăţământul
superior din Iaşi, arătând conflictul dintre Kogălniceanu şi epitropia învăţă­
turilor publice, opera de reorganizare a Academiei Mihăilene, unde însufle-
ţitorul cultural va fi profesor de istoria Românilor, dar nu va reuşi să impună
reformele dorite şi pentru care militase în Dacia Literară. Din primele zile ale
domniei lui Cuza Vodă, Kogălniceanu îşi socotea drept o datorie desăvârşirea
învăţământului superior ieşan, prin crearea unei Universităţi. Graţie lui, din
ziua de 26 Octomvrie i860 Iaşii ajung capitală culturală, Universitatea de acolo
fiind centrul noii vieţi culturale.
D. Profesor Ion Simionescu portretizează pe ziditorul Kogălniceanu, ară­
tând puterea lui de creaţie.
 COORDONAREA A R T E L O R P E N T R U UN S T I L R O M Â N E S C
Simetria — Iarna 1940-Primăvara 1941 — Caetul 3
Caietele de artă şi critică Simetria, redactate de d-nii G. M . Cantacuzino,
O. Doicescu, Matila Ghyka şi P. E . Miclescu îşi deschid cuprinsul ultimului
număr cu un articol-program semnat de primii doi redactori, intitulat « Coor­
donare ». Se pledează pentru necesitatea unei coordonări între diferitele arte
« pentru apărarea în comun a ceea ce trebue păstrat din experienţele noastre
şi recente şi ancestrale ». Numai prin gruparea într'o şcoală, arhitecţii români
vor fi în stare « să-şi selecţioneze prototipurile care convin peisajului moral
şi material al ţării noastre », scăpând de autodidacticismul care fărâmiţează
sforţările şi menţine arta în forma unei societăţi primare. «Am avut o tradiţie
care se compunea din stăruitoare continuitate şi coordonare. Ea a durat cinci
veacuri. Pe planul mai mare al unui stat modern, care are încă multe lucruri
de clarificat, trebue să ne apucăm de edificarea ei ca lucrătorii avântaţi ai unei
catedrale ».
D. Matila Ghyka publică un fragment din lucrarea sa despre ritm. « Ritmul
este periodicitate percepută, periodicitate desvoltată sau sugerată... Ritmul
se naşte din acţiunea proporţiei asupra cadenţei », acestea sunt leit-motivele
fragmentului în care se fac o seamă de consideraţii asupra legăturii dintre ma­
tematică, muzică şi arhitectură.

C. R Ă D U L E S C U - M O T R U
Revista de Filosofie — Voi. XXVI — Nr. 1-2 — Ianuarie-Iunie 1941

Cu prilejul pensionării Profesorului C. Rădulescu-Motru revista publică,

în afară de cuvântările ţinute la agapa pentru profesor, şi un articol, din care
cităm următoarele:
« Profesorul C. Rădulescu-Motru a fost pensionat. Nu putem lăsa să treacă
acest eveniment, fără să subliniem, prin puţine cuvinte, ce-a însemnat C. Ră­
dulescu-Motru ca profesor pentru generaţiile de studenţi care i-au urmărit
mai bine de patru decenii cursurile. într'o vreme când Facultatea de Filosofie
şi Litere din Bucureşti strălucea doar prin cursurile retorice ale lui Titu Maio-
rescu, C. Rădulescu-Motru aducea cu sine din străinătate adânci cunoştinţe
filosofice, metode ştiinţifice de cercetare şi pasiunea de a îmbogăţi cu contri­
buţii proprii filosofia românească. Cursurile sale nu erau distractive, ci instruc­
tive, în cel mai înalt grad. înzestrat cu o curiozitate de a şti şi a se informa,
care a rămas aceeaşi din tinereţe până astăzi, el îi aducea pe studenţii săi să cu­
noască nu numai teoriile devenite clasice, ci şi lucrurile cele mai noi, intro-
ducându-i în arsenalul de investigare şi explorare ştiinţifică şi familiarizându-i
cu mersul însuşi al ştiinţei. C. Rădulescu-Motru apărea, chiar delà începutul
carierei sale didactice, ca un om de ştiinţă în înţelesul occidental al cuvântului.
De o rară scrupulozitate, punând mai presus de toate chemarea lui de dascăl,
el n'a tratat niciodată catedra universitară nici ca pe o trambulină şi nici ca pe
un lucru de a doua mână, ci a văzut în ea unul din sensurile adânci ale vieţii
sale. Cunoscător al sufletului celor tineri, cu încrederea lor naivă şi suficienţa
 lor prezumţioasă, C. Rădulescu-Motru ştia să-i aducă pe drumul critic al cu­
noaşterii, fără să le taie elanul, şi să le arate măsura propriilor lor puteri, fără
să-i jicnească, — bucurându-se din toată inima atunci când descoperea un
grăunte de vocaţie filosofică la vreunul din ei şi ajutându-i cu desinteresare
atunci când era cazul. . . Nimic n'a fost mai străin conştiinţei sale decât gândul
de a-i degrada pe studenţi, făcându-i unelte politice şi a-i distrage astfel delà
ceea ce constitue rostul lor la universitate: să înveţe carte. C. Rădulescu-Motru
a fost unul din marii dascăli ai universităţii noastre.
Dar meritele lui C. Rădulescu-Motru sunt mai mari ca om de cultură şi
gânditor. Intr'o vreme în care activitatea filosofică deţinea un loc foarte limitat
în cultura noastră, C. Rădulescu-Motru a început să publice studii, să înte­
meieze reviste, să sprijine tineri cu darul creaţiei şi să pună fundamentele unui
sistem propriu, frământând astfel conştiinţa românească cu idei şi pregătind-o
pentru a primi cele mai înalte abstracţiuni. Activitatea lui de gânditor a dovedit
că celula românească e înzestrată nu numai cu capacitatea de a recepta idei dintre
cele mai dificile, ci totodată şi cu puterea de a crea cu adevărat în filosofie şi
a îmbogăţi astfel zestrea noastră spirituală. Că C. Rădulescu-Motru a avut drep­
tate în această privinţă, o dovedeşte desvoltarea pe care a luat-o filosofia noastră
contemporană, al cărei ctitor cel mai generos trebue considerat fără discuţie
el însuşi. Nu e satisfacţie mai mare pe care s'o aibă cineva, decât aceea pe care
o poate avea astăzi distinsul nostru cugetător, privind eflorescenta producţiei
noastre filosofice. Căci încrederea lui în posibilităţile noastre spirituale n'a fost
desminţită ci pe deplin confirmată. Posibilităţile de desvoltare ale culturii noastre
au fost dovedite de C. Rădulescu-Motru prin opera lui, au dovedit-o elevii săi
prin lucrările lor şi a dovedit-o pleiada de gânditori, mai tineri sau mai în vârstă
care punând cărămidă de cărămidă, înălţa clădirea cugetării româneşti. Când,
acum patru decenii şi jumătate, C. Rădulescu-Motru, proaspăt întors din
străinătate, începea să publice studii pur filosofice, luptând din greu cu indi­
ferenţa publicului, el îndeplinea o muncă de pionier. Cu totul altfel se prezintă
lucrurile astăzi, după acest răstimp, datorită în bună parte strădaniilor lui:
există un viu interes pentru problemele filosofice şi există şi un număr destul
de numeros de cercetători care să le trateze. Cum să nu se bucure C. Rădulescu-
Motru, privind distanţa pe care a străbătut-o filosofia românească din anul
când se întorcea din străinătate şi stadiul în care se găseşte astăzi, stadiu care
dovedeşte că strădaniile sale n'au fost zadarnice, ci dimpotrivă că activitatea
sa a fost dintre cele mai fecunde ».

CAI prilejul împlinirii a şaizeci de
ani, George Enescu a fost sărbătorit
în sala Ateneului Român de Filar­
monica, printr'un concert simfonic
dirijat de d. George Georgescu, şi de
Societatea Compozitorilor Români,
printr'un festival precedat de cuvân­
tarea omagială a d-lui Mihail Jora,
care a cetit, totodată, şi rândurile
de felicitare trimise de Mareşalul
Ion Antonescu.
Sărbătorirea s'a făcut cântându-se
din compoziţiile maestrului. Le-au
interpretat câţiva muzicieni de frunte,
din diferitele generaţii care unanim
văd în Enescu simbolul creativităţii
româneşti, sau, cum se exprimă d.
C. Brăiloiu în programul festivalului,
omul, prin care « de data aceasta,
natura face un salt: peste timpurile
cele mai noi ale istoriei noastre muzi­
cale se întinde, covârşitoare, umbra
lui Enescu. Trecutul nu 1-a pregătit:
daruri fără pereche, o ursită fără ase­
mănare I-au aşezat, de azi pe mâine,
în fruntea artei timpului său. Odi­
nioară « Evropa » începea la Carpaţi.
Ne-am silit timp de un veac să-i tre­
cem, zi de zi, înălţându-ne spre soa­
rele Apusului. Iar înălţarea noastră a
desăvârşit-o Enescu. El ne-a dăruit
Europei. Pe drumurile lui ne călăto­
reşte faima. In ceasul înalt al împlinirii,
Profetul-în-ţara-sa poate privi cu li­
nişte şi cu mândrie calea biruită. . .
Prin fapta lui, Prinţipatele Dunărene
NO TE
au ajuns trup din trupul lumii mo­
derne ».
Mai jos, publicăm textul cuvântării
omagiale a d-lui Mihail Jora, a cărei
tipărire d-sa a rezervat-o pentru revista
noastră.
ii.
Popoarele cu civilizaţie tânără,
care şi-au însuşit grabnic gradele de
cultură, dar nu posedă, încă, acea şle­
fuire temeinică, ce se capătă abia, prin
îndelungată şi istovitoare trudă a gene­
raţiilor, au tendinţa de a supra estima
valorile de orice fel, care răsar înăun­
trul hotarelor lor.
Fie că nu au prilejul să deosebească
adevărata valoare de una relativă, fie
că simţăminte de mândrie, sau de
măgulire le fac să exagereze însuşirile
elementare ce se cer unui specialist,
aceste popoare, printre care trebue
să ne numărăm, îşi laudă peste mă­
sură oamenii lor de ştiinţă, de cultură
sau de artă, care, dacă ar trăi în ţări
cu bătrână civilizaţie, s'ar bucura de
un renume cu mult scăzut.
Rareori se întâmplă, însă, că şi în
aceste ţări mai tinere, să răsară câte o
fiinţă, care să întrunească, în aceeaşi
măsură, atât darurile hărăzite de natură
cât şi pe acelea pe care omul şi le
făureşte «1 însuşi, prin dorinţa şi
voinţa nestrămutată de a atinge, pe
cât îi e cu putinţă, perfecţiunea.
 Aceşti oameni excepţionali nu se
întâlnesc, de sigur, pe toate cărările,
nici în alte părţi, dar la noi îi putem
număra pe degete. A fost un Mihail
Kogălniceanu, a fost un Titu Maio-
rescu, a fost un Nicolae Iorga, a fost
un Eminescu, a fost un Luchian.
Azi este George Enescu.
Nu spun, de sigur, nimic nou, căci
George Enescu se bucură, pretutin­
deni, de acest renume, de aproape
patruzeci de ani. Dar trebue să insist
asupra faptului că, în tot acest răstimp,
Enescu nu a lăsat să se scurgă o
clipă, fără a o întrebuinţa, fie întru
desăvârşirea darului său artistic, fie
întru înălţarea vieţii sale morale şi
spirituale.
Oamenii mari au, în deobşte, şi pă­
cate mari. Dăruiţi din belşug, delà
Dumnezeu, nu sunt deslegaţi de slă­
biciuni, ce s'ar cuveni a fi întâlnite,
doar la oamenii de rând. Ba, dimpo­
trivă, natura capricioasă ţine, adesea,
să creeze contraste izbitoare înăuntrul
omului de elită, forţându-1 să plătească
vulgare tributuri pământeşti în schim­
bul celebrităţii.
De asemenea neajunsuri George
Enescu a fost ferit. Scăderi omeneşti
ce degradează trupul şi sufletul îi sunt
atât de departe şi atât de străine, încât
ca un nou Parsifal, poartă, prin viforul
slăbiciunilor noastre, lancea alinării
şi a tămăduirii obşteşti.
Nu cunosc o faptă a lui George
Enescu, nu îi cunosc un gest, care să
nu constitue o pildă de înţelegere, de
îngăduinţă, de omenie.
Aceste însuşiri se oglindesc în însăşi
manifestările lui artistice. Le găsim în
compoziţiile sale avântate, generoase,
scăldate în lumină străvezie şi învălui­
toare, asemenea cu aceea a zilelor
noastre de toamnă. Ele se oglindesc în
cântarea violonistului şi a pianistului,
şi în acea tresărire mângâitoare a cor­
zilor atinse de degetele lui; în şeful de
orchestră, care, ca nimeni altul, tre­
bue privit din faţă pentru a descoperi
bogăţia şi strălucirea sufletului său
transfigurat; în dascălul, în camaradul
şi în prietenul care ştiu să dea sfat
sănătos cu acea blândeţă convingă­
toare, căreia nu i te poţi împotrivi.
Se mai oglindesc bunătatea şi omenia
lui în ajutorul de orice fel, pe care îl
dă oricând şi oriunde se iveşte o
nevoie, adesea fără ca acel ajutat să o
ştie măcar.
Lipsit de ură sau de invidie, George
Enescu îşi deapănă uluitoarea sa viaţă,
închinând-o muncii organizate. « Să
te odihneşti de muncă prin muncă » a
spus el cândva. Nu cunosc formulă
lapidară care să dea vieţii un rost mai
temeinic şi un înţeles mai fericit. Iar
în faţa omului care, din fragedă tine-
reţă, a urmat neclintit, acest principiu,
se cuvine să ne aplecăm grumajii şi
să-i ridicăm osanale.
Maestre scump, suntem adunaţi aici
pentru a sărbători cei şaizeci de ani,
pe care i-ai împlinit acum două luni.
Generaţia bătrânilor, acea a mea şi
acea a copiilor noştri te slăvesc în
aceeaşi măsură, ceea ce dovedeşte
că, în ciuda unei cunoscute tradiţii
omeneşti, care desparte generaţiile
prin abisuri înspăimântătoare, ai ajuns
să o înlături, pentrucă porţi în sufle­
tul dumitale adevărul şi frumuseţea
veşnică, ce nu se alterează prin scur­
gerea vremii.
Ai izbutit, în răstimpul acestor şai­
zeci de ani, să creezi o unitate nesdrun-
cinată între minunatul talent dăruit de
Dumnezeu şi între nobleţea simţirii
făurite de d-ta şi ai contopit darul,
ştiinţa şi puterea de voinţă sub forma
celei mai înalte expresii de ţinută ome­
nească.
 Sărbătorirea d-tale este sărbătoarea
noastră a tuturor. Nu numai a muzi­
cienilor şi a prietenilor, dar şi a celor
nenumăraţi zeci de mii de necunoscuţi,
care te-au ascultat sau pe care i-ai aju­
tat cândva; care sunt, toţi, cu sufletul
alături de d-ta, chiar dacă lipsesc
d e aici.
Muzicienii vor încerca, copleşiţi de
emoţie, să execute din lucrările d-tale
mai vechi şi mai noi. Prietenii, aflători
în sală, te vor aclama cu lacrămi în
ochi, cum n'a fost aclamat om vreo­
dată. Iar eu, care sunt, puţin, şi muzi­
cian şi prieten, mă simt adânc fericit
să am cinstea de a-ţi ura — atât în
numele Societăţii Compozitorilor Ro­
mâni, al cărui conducător spiritual
eşti şi vei rămâne de-a-pururi, cât şi
în numele tuturor care au umplut
această sală pentru a te vedea şi a-ţi
mulţumi că exişti: Să trăieşti mulţi
ani, Maestre scump, şi să-ţi dea
Dumnezeu, şi de aci înainte, sănătate
şi putere de muncă biruitoare. (17
Octomvrie 1941).
Mihail Jora
A murit Elena Popea şi puţini
ştiu că s'a dus cu ea o pictoriţă de
frunte. Dispreţuind succesul şi trăind
retrasă, s'a străduit să-şi desăvârşească
meşteşugul până în ultima clipă. An
de an, paleta ei devenise mai subtilă,
cu nuanţe argintii tot mai fine, cu
jocul acela, atât de graţios, al colori­
lor palide, încât trebuia să zăboveşti
ca să te deprinzi cu atmosfera din
tablourile ei, înainte de a te putea
bucura pe deplin de toată prospeţimea
inspiraţiei ei neodihnite. Te simţeai
la obârşiile lumii. In unele tablouri
încă nu-şi lămuriseră pe deplin func­
ţiile, între ele, lumina şi apele, norii
şi nisipul. Peste toate plutea înduio­
şarea începuturilor.
Priveai la pânzele ei cu nesaţul cu
care priveşti firul repede al unui
şuvoiu. Ici şi colo, te deştepta un
accent; rândunică venită ca o săgeată
să-şi moaie puful pieptului, să salte
şi să se topească în zare, sub ochii
omului umilit de braţele-i fără aripi.
Cine a spus că rândunelele ţes văz­
duhul ? Elena Popea îşi ţesea cu mătă­
suri fine şi cu fir de argint cerurile ei
şi ochiurile de mare, uitate, printre
scorburi de stânci, de refluxul gene­
ros. Când te uitai la apa verzui-cenu-
şie, simţeai în gură sarea şi primeai în
obraz vântul venit de peste întinsurile
reci. Te mirai cum de nu loveşte peta­
lele de sidef ale bujorilor albi de ală­
turi, sau cum de nu fâlfâie marama
cu umbre verzi —îngropate în adâncul
faldurilor, ca o umbră de val — a ţă­
rănoii din Bran, neclintită cu mâinile
în poală.
S'a stăruit, nu odată, asupra ori­
ginii ei transilvane. De aci, îi va fi
venit poate apriga sete de lucru ori
înţelesul grav, atribuit vieţii. Dar arta
Elenei Popea depăşeşte orice semnifi­
caţie regională, pentru a se confunda
cu puterile de creaţie ale Firii. Tran­
silvania oglindită în opera ei e o
Transilvanie desenată cu peniţa, hie­
ratică şi fină ca un motiv pe o maramă
străvezie. In minte ni se ivesc clopot­
niţele ascuţite ale bisericilor de lemn
şi fusul harnic al ţărăncii: totul este
avânt şi încăpăţânare. Abia dacă ma­
ramele îndulcesc compoziţia, cu vreun
profil domol din ţinuturile de deal şi
nu mai ştii dacă femeile sunt însuşi
pământul acela, iar voinicii înşişi co­
drii.
A murit Elena Popea. Căsuţa delà
Bran cu acoperişul ţuguiat şi cu scân­
durile ceruite ca o mobilă de preţ,
zadarnic o va mai aştepta. Nu va mai
colinda satele, nu va mai privi cu
drag căsuţele pierdute pe vârf de deal,
străjuite de mesteceni sau de fagi,
pândari singuratici la hotarul dintre
deal şi cer.
A. B.
Unul din cele mai vechi monu­
mente istorice româneşti, Pomelnicul
Mănăstirii Bistriţa, a fost în sfârşit
editat, în condiţii optime, de Fundaţia
Regele Carol I, în colecţia de docu­
mente a Secţiei istorice de sub con­
ducerea d-lui prof. Const. C. Giurescu
(Bucureşti, 1941). Editorul, d. Damian
P. Bogdan, a ţinut să dea o ediţie exem­
plară, în ceea ce priveşte atât textul şi
aparatul critic, cât şi descrierea şi tra­
ducerea monumentului. Munca n'a
fost uşoară, deoarece în multe locuri
textul pomelnicului este aproape ilizi­
bil, iar în altele, şi mai multe, textul
primitiv a fost spălat sau ras şi pe
locul economisit s'au înscris ulterior
alte nume. Astfel, pe lângă alte difi­
cultăţi, editorului îi revenea sarcina
delicată de a discerne adaosele poste­
rioare şi a le separa de textul originar.
Pomelnicul slav delà mănăstirea Bi­
striţa este alcătuit din mai multe serii
de nume proprii, precedate de formula
stereotipă « pomeneşte, Doamne, sufletele
robilor tăi...» ; este propriu zis un
« aide-mémoire » pentru preotul care
trebuia să pomenească,în zilele cuveni­
te, pe morţii indicaţi având legătură, de
un fel sau de altul, cu mănăstirea. Cum
printre personajele pomenite se află
fruntaşii vieţii politice sau bisericeşti
a Moldovei delà începutul existenţei ei
ca stat, se înţelege deosebita însemnă­
tate a pomelnicului. El este esenţial
pentru stabilirea şirului celor dintâi
domni ai Moldovei, precum şi pentru
Cunoaşterea familiei lor şi a raporturilor
de rudenie dintre ei şi alte familii dom­
nitoare. Această din urmă lăture a şi
fost pusă în lumină de d. D. P. Bog­
dan în studiul Pomelnicul delà Bistriţa
şi rudeniile delà Kiev şi delà Moskova
ale lui Ştefan cel Mare (Academia Ro­
mână, Mem. s. ist., seria III, tom.
X X I I , mem. 26, Bucureşti, 1940).
Manuscrisul conţine însă sute de alte
nume, printre care cele ale boierilor
Moldovei sunt cu deosebire intere­
sante şi probabil vor fi cercetate cu
atenţie de acum înainte. Pomelnicul
delà Bistriţa mai prezintă interes şi
datorită extrem de bogatului material
onomastic pe care îl conţine, atât laic,
cât şi monahal. Şi nu numai linguistul,
ci şi sociologul vor profita de acest ma­
terial: se poate urmări, pe baza lui,
adâncimea influenţei slave şi menţine­
rea ei târzie în straturile superioare ale
societăţii moldoveneşti, căci onoma­
stica, interpretată, este o oglindă a
vieţii spirituale a unei societăţi.
Descrierea manuscrisului şi istoricul
lui, care preced textul editat, dau o
imagine completă despre pomelnic; d.
D. P. Bogdan a scris tot ce se putea
scrie pentru a asigura o interpretare
lesnicioasă a ediţiei şi o corectă orien­
tare în text. Traducerea urmăreşte
strict originalul. Editorul a avut aici
de luptat cu o dificultate esenţială:
majoritatea numelor din pomelnic
stau în cazul genitiv, depinzând
de formula (în slavă): pomeneşte,
Doamne, sufletele (lui cutare, cutare).
Restabilirea nominativului acestor
nume nu este totdeauna uşoară şi nici
sigură, rămânând în multe cazuri cu
totul la aprecierea editorului. Uneori,
chiar după formula amintită,se găseşte,
într'o serie de genitive, câte un nume
nedeclinat, care sporeşte dificultatea.
In majoritatea cazurilor, editorul a re­
stabilit corect nominativele ; totuşi cer­
cetătorul preocupat exclusiv de ono­
mastică va consulta cu precauţie tradu-
cerea. Astfel genitivul slav wSpitM poate
fi Jurj, cum îl transcrie d. D. P. Bog­
dan (p. 61, 98), dar şi Giurgea; gen.
sau nom. c-niHa poate fi Stan (p. 67,
104), sau Stana, etc.
Un indice bogat şi câteva planşe
utile pentru orientare completeză edi­
ţia, care, trebue subliniat încă odată,
este o ediţie exemplară din punct de
vedere istoric. Singura obiecţie esen­
ţială, ce i se poate aduce, se referă la
intervenţia editorului în text. D. D. P.
Bogdan întregeşte prescurtările, co­
boară literele aruncate în rând fără
a le semnala, întregind, la nevoie, « na­
tural şi prescurtările obişnuite în atari
cazuri ». Valoarea linguistică a ediţiei
este, prin asemenea procedee, mult
micşorată, căci orice « întregire » este
arbitrară şi editorul poate totdeauna
greşi. Astfel, de exemplu, comparând
textul ediţiei cu planşele anexe, con­
statăm faptul, de mirare, că prescur­
tarea Ai"-» este desvoltată sistematic în
AUuiA, formă neîntâlnită în niciun text
slav şi în nicio limbă slavă modernă.
C. Racoviţă
Semnalăm cu o reală satisfacţie
de-al
apariţia celui patrulea volum din
Cercetări Literare, buletinul Semina­
rului de Istoria Literaturii Române
(Epoca Veche), de pe lângă Universi­
tatea din Bucureşti.
In ţara noastră, Cercetările Literare
sunt, astăzi, cea mai serioasă revistă de
istorie a culturii româneşti şi — putem
spune — chiar singura care are ca
obiectiv central cercetarea evoluţiei
literare şi spirituale a neamului româ­
nesc pe toată aria lui geopolitică şi
geoistorică, delà primele-i manifestări
şi până în pragul renaşterii lui literare
şi naţionale. Activitatea Cercetărilor
Literare, care au pornit, încă delà înce­
put, la o muncă dârză de descoperire,
de înregistrare şi de clasare a materia­
lelor referitoare la trecutul românesc,
se des voltă progresiv, punând pro­
bleme noi, trecând la interpretări şi
deschizând largi orizonturi pentru cu­
noaşterea trecutului.
Profesorul N. Cartojan, recentul
membru al Academiei Române, direc­
torul acestui Seminar şi al Cercetărilor
Literare, a izbutit prin erudiţia şi stră­
dania sa de pedagog, să creeze o atmo­
sferă de lucru dintre cele mai rodnice
şi o comunitate intimă, ce-şi are
drept ţel: nu numai luminarea zori­
lor şi evoluţiei literaturii române, prin
cercetarea monumentelor ei reprezen­
tative, ci cunoaşterea momentelor, stă­
rilor, calităţilor şi funcţiunilor, simul­
tane sau succesive, ale oricărui feno­
men de creaţie sau transmisie, care are
vreo semnificaţie în determinarea des-
voltării spirituale a poporului nostru.
După cuvintele introductive ale
Cronicei Cursului şi Seminarului,
profesorii N. Cartojan şi V. Munteanu
închină memoriei marilor regretaţi
N. Iorga, N. Drăganu, Ch. Drouhet
şi H. Jarnik (Brno), elogii care măr­
turisesc adâncimea acestei împătrite
pierderi pentru ştiinţa românească.
Oprindu-ne la studii şi texte, men­
ţionăm lucrarea d-lui Profesor N. Car­
tojan, care sub titlul : Ceasornicul Dom­
nilor de N. Costin şi originalul spaniol
al lui Guevara, reia cercetarea primu­
lui roman spaniol tradus în limba
română, la începutul secolului al
XVIII-lea. După ce, în două articole
anterioare, a urmărit structura parti­
culară şi soarta romanului spaniol în
literaturile europene şi a comparat
versiunile manuscrise româneşti, auto­
rul stabileşte, acum, originalul spa­
niol, intermediarul latin şi procedeele
de prelucrare ale traducătorului, carac­
terizate în deosebi prin două tendinţe,
de unitate şi de adaptare, încheind,
astfel, unul dintre cele mai intere­
sante capitole de literatură comparată.
D. Dan Simonescu înfăţişează în
Oraţiile domneşti în sărbători şi la nunţi,
unele vechi obiceiuri delà curţile noa­
stre domneşti, a căror desfăşurare o
reconstitue din discursurile ocazionale,
rostite la curţile voievozilor noştri, cu
prilejul diferitelor ceremonii, schiţând,
totodată, rolul de orator, literat şi
stilist, jucat de Ştefan Văcărescu,
tatăl poetului Ienăchiţă Văcărescu, la
Curtea lui Constantin Mavrocordat.
Studiul cuprinde material inedit şi
clasifică oraţiile cercetate după geneza,
caracterul şi funcţiunea lor socială.
D. Emil Turdeanu precizează în
articolul Legăturile româneşti cu mănă­
stirile Hilandar şi Sfântul Pavel delà
muntele Athos, concepţia de protecţie
religioasă a voievozilor şi boierilor
români privind cele două mânăstiri
athonite şi semnificaţia pentru orto­
doxism a acestei solidarităţi politico-
sociale.
In Spiritul filosofic şi revoluţionar
francez combătut de Patriarhia ecume­
nică şi Sublima Poartă, d-ra Ariadna
Camariano semnalează originalele gre­
ceşti ale cărţilor Apologhia creştinească
şi învăţătura părintească, traduse în
limba română, la începutul secolului
al XIX-lea, ca o reacţiune a spiritului
conservator şi obscurantist bizantin,
în faţa ideilor reformatoare şi progre­
siste ale enciclopediştilor francezi.
D. Ion Const. Chiţimia analizează,
în încoronarea regilor poloni la N.
Costin, — cu o largă documentare şi
examinare critică — originea şi răs­
pândirea ceremonialului de încoro­
nare, însemnătatea politică a încoro­
nării în Occident, formula de înco­
ronare polonă şi determină izvorul
fragmentului respectiv introdus de N.
Costin, în cronica sa, din versiunea
polonă a cronicei lui Al. Guagnini.
D. Emil Turdeanu semnează studiul
La broderie religieuse en Roumanie. Les
êpitaphioi moldaves aux XV-e et XVI-e
siècles, unul dintre aspectele cele mai
însemnate ale istoriei culturii moldo­
vene.
Cercetând arhivele Universităţii din
Berlin, d. D. C. Amzăr, publică Date
şi interpretări statistice privitoare la
studenţii români în străinătate, con­
firmând, prin acest început, utilitatea
interpretării sociologice a datelor sta­
tistice referitoare la contactul Români­
lor cu culturile streine.
« Pe temeiul materialului statistic —
spune d. C. Amzăr — se va putea de­
termina cu precizie matematică, struc­
tura, proporţiile şi ritmul occidentali-
zării şi modernizării noastre. Se va
vedea anume proporţia exactă, în care
au participat la occidentalizarea cul­
turii româneşti diferitele provincii isto­
rice, profesiunile şi clasele sociale; se
va constata, de asemenea, măsura şi
direcţia în care au contribuit la moder­
nizarea civilizaţiei din ţara noastră,
diferitele naţionalităţi conlocuitoare ;
se vor putea stabili, în sfârşit, centrele
universitare preferate, precum şi na­
tura, durata şi rezultatul studiilor ».
Constatările autorului, care se dove­
desc de un real interes şi pentru desci­
frarea relaţiilor culturale româno-ger-
mane dintre anii 1810—1881, ne în­
deamnă să aşteptăm cu multă curiozi­
tate continuarea şi concluziile.
Ultima parte a buletinului o consti­
tue Bibliografia publicaţiilor privitoare
la cultura românească veche, pe anii 1937
şi 1938, lucrată de studenţii Semina­
rului sub conducerea conferenţiarului
N. Georgescu-Tistu şi a asistentului
Dan Simonescu. Cuprinde 408 notiţe
bine întocmite de bibliografie analitică.
 Socotim că Cercetările Literare au
ajuns la o suficientă maturitate pentru
a depăşi caracterul rezumativ şi ano­
nim al acestor informaţii bibliografice
şi a trece la scurte expuneri critice,
care ar evidenţia nu numai cuprinsul
studiilor şi articolelor bibliografice, ci
şi valoarea metodelor şi concluziilor
lor şi ar permite, eventual, comple­
tarea unora dintre ele, fiecare colabo­
rator fiind în măsură să garanteze afir­
maţiile şi judecăţile exprimate.
I. C. Cazan
^R.elaţiile contimporane asupra
evenimentelor mai importante au
constituit totdeauna o bază de cerce­
tări pentru stabilirea unei serii întregi
de amănunte, greu de reconstituit după
alte izvoare.
Una din aceste reiaţi uni contimpo­
rane trebue socotită şi mica broşură
anonimă, tipărită la Weimar, asupra
stărilor din Basarabia anului 1812, în
momentul încheierii păcii delà Bucu­
reşti, şi având titlul Bemerkungen tiber
Bessarabien und den ô'stlicken Theil der
Moldau, bei Gelegenheit des Russisch-
Tilrkischen Friedens von Bucharest,
vom 14 Julius 1812, Weimar, 1812,
Im Verlage des Geographischen Insti­
tuts, 30 p. + i Kt. (Observaţiuni asu­
pra Basarabiei şi părţii de răsărit a
Moldovei cu ocazia Tratatului de Pace
ruso-turc delà Bucureşti, din 14 Julie
1812. Weimar, 1812, Edit. Institutului
Geografic, 30 p. + 1 ht.).
Deşi lipsită de perspectivă, ceea ce
este explicabil, ea aduce o serie de
amănunte din cele mai interesante.
In partea introductivă, se fac unele
observaţii, foarte potrivite, asupra îm­
prejurărilor deosebite din Europa na­
poleoniană. Se crede că pacea ar fi
trebuit să trezească un interes deosebit ;
deşi condiţiile păcii n'au fost încă pu­
blicate, ea rămâne un eveniment im­
portant, plin de urmări.
In continuare, se dă o proclamaţie,
care conţine condiţiile păcii şi observa­
ţiuni asupra configuraţiei şi bogăţiilor
provinciei. Se crede că Basarabia nu
este mai puţin fertilă decât Moldova,
dar căldura mare din timpul verii
seacă numeroasele râuri, care o udă
în decursul celorlalte anotimpuri.
Războaiele multe, despotismul şi neîn­
ţelegerea guvernului au făcut mult rău
stării generale, aducând la sălbăticire
întreaga viaţă a provinciei.
Starea numerică a populaţiei nu se
cunoaşte din cauza lipsei unui sistem
demografic. înşişi Moldovenii şi Basa-
rabenii nu ştiu câţi sunt. Basarabia ar fi
mai puţin populată decât Moldova.
2
Cei 850 mii km pe care îi va ocupa
Rusia ar fi locuiţi de, cel mult, 233
mii locuitori, ceea ce ar însemna 291
2
locuitori pe km , «o teribilă scădere a
populaţiei pentru o ţară, care ar putea
adăposti uşor 1.500.000 oameni. Basa­
rabia fiind atât de depopulată, Turcii
s'au văzut siliţi să aducă pe Tătari,
« iar cu aceşti locuitori sălbatici ţara
n'a putut câştiga ».
Despre caracterul Moldoveanului se
spune că este bun în fond, dar asu­
prirea, sub care a trăit secole întregi,
n'a lăsat o desvoltare liberă adevăra­
tului său fond moral; între timp, a
devenit leneş şi capricios, şi « numai
prin bătae poate fi făcut să muncească
în propriul său interes ». (înţelegeri
şi concepţii atât de absurde !).
Industria şi comerţul s'ar găsi, după
autorul anonim, de abia la începutul
desvoltării lor şi, în afară de aceasta,
şi în mâini străine.
Subliniază în deosebi importanţa in­
ternaţională a provinciei şi rolul ei geo-
politic. Cursul superior aV Nistrului
 domină comunicaţiile cuPolonia,iar, în
sud, Nistrul stă de veghe şi controlează
tot comerţul, care se face prin braţul
stâng al Dunării. Apoi observă « cum
în general nicio putere nu se lasă
încercuită de bună voie de cealaltă,
pacea delà Bucureşti nu este pentru
Polonia şi Austria un eveniment lipsit
de importanţă ».
îşi exprimă dorinţa de a vedea pro­
vincia în stare de propăşire, printr'o
administraţie înţeleaptă şi bine con­
dusă.
Ce ironică ne apare această urare de
propăşire, acum când privim în urmă
decadele în care Basarabia a avut de
suferit şi de aşteptat marea şi salva­
toarea revenire la patria-mamă. Abia
de acum încolo urarea delà Weimar
va putea fi înfăptuită, în cadrul uni­
tăţii naţionale româneşti.
Cajus Jiga
Sub titlul Românii în secolul al
XV-lea (Colecţia « Justinian », 2, Bucu­
reşti, 1 9 4 1 ) d. Nicolae Bogdan a publi­
cat extrase privitoare la Istoria Româ­
nilor din cronica lui Iehan de Wavrin.
Cronica aceasta conţine relaţii pre­
ţioase asupra războiului Creştinilor cu
Turcii încheiat la Varna în 1 4 4 4 şi mai
ales asupra expediţiei flotei burgunde
pe Dunăre în anul următor. Aceste
fapte sunt strâns legate de două figuri
româneşti, loan Corvinul şi Vlad
Dracul, dintre care cel dintâi a fost
comandantul Cruciadei, iar cel de-al
doilea a intrat în strânse relaţiuni cu
expediţia de pe Dunăre. Cum informa­
ţiile sunt culese de cronicar chiar delà
comandantul flotei burgunde, Walle-
rand de Wavrin, deci din sursă directă,
ne dăm seama de însemnătatea pentru
noi a cronicii şi înţelegem ce 1-a îndem­
nat pe d. Bogdan s'o editeze din nou,
după ce a mai fost publicată de N.
Iorga. Textul francez, cu ortografia
originalului, este însoţit paralel de o
traducere în româneşte, în deajuns
de conştiincioasă şi în acelaşi timp nu
atât de servilă ca să devină greoaie. Pe
alocuri se găsesc scurte note de lămu­
riri filologice sau comentarii istorice.
Prin această ediţie a esenţialului din
cronica lui Jehan de Wavrin, d. N.
Bogdan a adus un real serviciu istorio­
grafiei româneşti.
D. Bogdan a însoţit ediţia cronicii
de o lungă introducere, care vrea să fie
« o privire de un ansamblu asupra
perioadei patriarhale a Neamului no­
stru, întemeiată pe mărturiile directe
cuprinse în cronica lui Wavrin », cum
spune subtitlul de pe copertă. Se pare
că autorul consideră introducerea drept
fond al volumului, iar ediţia cronicii
drept anexă, de vreme ce spune în
prefaţă: « Lucrarea de faţă trebue con­
siderată numai ce este ea în realitate,
adică ceea ce a fost în intenţia autoru­
lui delà început până la sfârşit: o re­
construire obiectivă a veacului al
XV-lea al erei creştine, sub unul din
aspectele sale esenţiale, spre a degaja
astfel un adevăr românesc ignorat însă
în bună parte, precum şi merite ro­
mâneşti capitale, de natură a scoate
în relief mai ales astăzi temeiurile
nesdruncinate ale dreptăţii româneşti
în lume » (p. V).
Pornind delà afirmaţia că trăsătura
fundamentală a vieţii istorice româ­
neşti este creştinismul, autorul vrea să
scoată în relief « contribuţia hotărî-
toare şi unanimă a Valahilor în ceea ce
priveşte înfrângerea fulgerătoare şi re­
petată a Musulmanilor » (p. 2 1 ) . « E . . .
de netăgăduit că, dintre toate popoa­
rele pământului, cel ce se apropie mai
mult de idealul creştin cel viu, atât
prin conformaţia sa sufletească, prin
toate elementele predestinării sale, din
ce în ce mai vădit convergente, cât şi
prin orientarea neschimbată a spiritua­
lităţii sale, e poporul român » (p. 2).
Limitând însă pretenţiile de elabo­
rată şi complexă sinteză istorică, aşa
cum îşi socoate autorul lucrarea sa şi
abstracţie făcândde limbajul inadecvat,
trebue să constatăm că d. N. Bogdan
a reuşit să pună în evidenţă drepturile
româneşti la viaţa istorică în Sudestul
Europei şi mai ales să lumineze figura
marelui căpitan şi organizator român
loan Corvinul. Cu o extremă discreţie,
fără a-şi mărturisi intenţiile decât prin
aluzii, d-sa dovedeşte, într'un moment
când orice manifestare de acest fel este
deosebit de preţioasă, superioritatea
morală din vechi a Românilor faţă de
vecinii din spre apus.
C. Racoviţă
Jixistenţa, în limba noastră lite­
rară, a unei serii de cuvinte cu variante
fonetice interesează în aceeaşi măsură
pe cercetătorii limbii ca şi pe scriitori.
Scriitorii mai ales profită de aceste
variante pentru a-şi îmbogăţi stilul şi
a-şi varia mijloacele de expresie. Fap­
tul că un cuvânt ca viaţă este disilabic
şi trisilabic totodată, permite poetului
să-1 încadreze mai lesne în schema
versului clasic. Dubletul sfarmă şi
sfărâmă prezintă, pe lângă avantajul
variaţiei cantităţii silabice, şi o variaţie
de rimă. Tulbure sau turbure oferă
efecte fonice diferite, putându-se în­
trebuinţa unul sau altul după necesi­
tăţile schemei expresive a unui vers,
etc. Şi, pe când unii scriitori îşi aleg
cu oarecare pedanterie, una din forme
şi o utilizează de preferinţă, ascultând
glasul filologilor intransigenţi care po­
stulează fixarea limbii în tipare defi­
nitive, alţii caută să scoată anumite
efecte din întrebuinţarea, după nece­
sităţi, a tuturor variantelor, socotind
că orice variaţie este o bogăţie a lim­
bii şi că orice formă, din moment ce
există, are şi dreptul la existenţă.
In această materie, d. I. Coteanu,
în Forma prepoziţiei « supt » la Odo-
bescu (extras din Buletinul Institutului
de Filologie română, vol. VII—VIII,
Iaşi, 1941), ne semnalează faptul că
în proza lui Odobescu apare dubletul
sub — subt. La o cercetare atentă,
reiese criteriul întrebuinţării varian­
telor: sub înainte de cuvintele care
încep cu o consoană, subt înaintea
celor care încep cu o vocală. Cum
subt (pronunţat supt) este forma popu­
lară, vie, iar sub este o formă etimolo­
gică introdusă de şcoala latinistă a lui
Laurian, ne-am fi aşteptat ca Odo­
bescu, duşmanul latinizanţilor, să res­
pingă forma artificială şi să rămână la
subt (supt). Criteriul eufonic însă în­
vinge; în adevăr, dacă se întrebuin­
ţează subt înainte de un cuvânt care
începe cu o consoană, se obţine ală­
turarea a cel puţin trei consoane
într'un grup care începe cu bt, deci
de un efect stilistic disgraţios, varianta
sub înlătură acest inconvenient. Şi se
ştie cât ţinea Odobescu la stil.
Cele câteva pagini ale d-lui I. Co­
teanu aduc o frumoasă contribuţie la
un capitol puţin studiat al artei cuvân­
tului la prozatorii noştri.
C. Racoviţă
In Archiv fur Anthropologie, Vôl-
kerforschung und kolonialen Kultur-
wandel, volumul 26, Nr. 3, 1941, Dr.
G. Vranoussis semnează studiul inti­
tulat Diferenţieri etnologice în Epir
(Grecia) (Ethnologische Differenzie-
rungen in Epirus (Griechenland), care
conţine o seamă de ipoteze şi concluzii
ce se referă şi la Aromânii din partea
locului sau din apropiere.
 Arătând lipsa cercetărilor arheolo­
gice şi a altor izvoare istorice, d-sa sub­
liniază necesitatea unor studii obiec­
tive de etnologie şi preistorie, care să
aducă lumini noi privind starea popoa­
relor din aceste regiuni.
Autorul se alătură părerii lui E .
Pittard, pe care îl şi citează, că popoa­
rele din partea de vest a Peninsulei
Balcanice aparţin grupului unitar al
« rasei ilirice ». Fixează apoi următoa­
rele puncte de orientare: regiunea
Epirului a fost zonă de trecere sau
refugiu pentru popoarele urmărite; ea
s'a transformat cu timpul într'un con­
glomerat de tipuri etnice care s'au unit
în comunităţi; fuga de fiscalitate sub
toate « domniile » (romană, bizantină,
turcă) a disolvat multe comunităţi ţără­
neşti şi a constrâns pe ţărani să se
aşeze în apropierea moşiilor, sau să se
refugieze în munţi. Faptul acesta a dat
altă structură satelor. Cea mai carac­
teristică structură este aceea a satului
întins, fără limite precise, care poate
cuprinde între 150 şi 400 familii.
Autorul crede în existenţa unor ade­
vărate zone de răspândire ale diferi­
telor grupuri de popoare, lucru deose­
bit de important pentru cercetările
etnologice, ale acestei părţi.
Vorbind despre diferenţierea internă
(regională) D-rul Vranoussis aminteşte
rolul Epirului în trecut, când, aparţi­
nând diferitelor regate şi imperii, a
fost socotit uşor invadabil şi de distrus,
după cum arată o mulţime de păreri
ce se găsesc în documentele epocilor
respective. Structura geografică a limi­
tat totuşi operaţiile militare şi schim­
bările interne politice la o regiune de
cel mult o sută km. adâncime, între
coastele Mării Ionice şi acelea ale
Adriatkei.
Autorul susţine apoi că populaţi»
Epirului aparţine rasei alpine şi numai
în mică măsură rasei nordice.
Aşezarea slavilor, a coloniştilor şi
legionarilor pe timpul dominaţiunii
romane a fost statornicită prin agri­
cultură. Circulaţia legionarilor a fost
mare şi continuă. Dominaţiunea turcă
de mai târziu n'a lăsat urme antropo­
logice din cauza deosebirilor de religie
şi limbă.
Printre părţile unde se vorbeşte pe
lângă limba greacă şi un dialect roma­
nic, aminteşte regiunea Zagori şi
regiunea Malakasch (Malakassi). Nu
pomeneşte de Aromâni şi nici nu le
arată influenţa, dar din explicările ce le
dă asupra felului în care crede că s'a
făcut romanizarea şi anume prin pă­
tura de jos, mici funcţionari, sclavi,
colonişti şi legionari, este evident că
numai despre ei poate fi vorba. Mai
susţine apoi că acest « dialect romanic »
n'a fost niciodată limbă scrisă. In
schimb limba greacă ar avea atât su­
perioritatea culturală cât şi o între­
buinţare mai largă !
Mai interesantă ni se pare examina­
rea atentă a raţiunilor care au fixat
structura satelor. Amănuntele şi obser-
vaţiunile clare şi pline de înţelesuri
multiple dau acestei părţi a studiului
o valoare deosebită. Aceleaşi cuvinte
merită şi diferenţierile antropologice
ale diferitelor tipuri analizate pe re­
giuni, cât şi deosebirile sociale şi
morale.
Caius Jiga