URECHILĂ, CÂNTĂREŢ LA TROMPETĂ

Povestiri pentru pici si voinici

Geta Stan Palade

Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău 2022

Redactor: Calistrat Costin
Culegere și Tehnoredactare:
Geta Stan Palade
Copertă: Lucian Opriceanu
Ilustrații: Lucian Opriceanu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

STAN PALADE, GETA
Urechilă, cântăreţ la trompetă / Geta Stan Palade. - Bacău :
Ateneul scriitorilor, 2022
ISBN 978-606-070-033-3

821.135.1

2
URECHILĂ, CÂNTĂREŢ LA TROMPETĂ

Povestiri pentru pici si voinici

Geta Stan Palade

Editura Ateneu Scriitorilor, Bacău 2022

3
Geta Stan Palade

4
 PRINOS DE IUBIRE

În dimineaţa aceea soarele se grăbise parcă să răsară mai devreme!

Îmbujorat la faţă, s-a rostogolit lin de pe deal, inundând cu lumina de miere,
vieţuitoarele, casele….
Veveriţei roşcate din poieniţa înconjurată de aluni, i se păruse că soarele
răsărise chiar din scorbura stejarului, unde îşi avea reşedinţa de vară, un palat cu
pereţi maronii căptuşit cu fire albastre de iarbă din stele, mirosind proaspăt a cer
şi azur!
- Ce zi luminoasă! Se miră Veveriţa Roşcată, ieşită-n cerdac, să asculte
vântul din tremurul frunzelor.
- Mărite Soare, nu cumva ai dormit cu mine în iatac, căptuşindu-mi pereţii
cu lujeri de floare şi mirodenii de alune şi mac!?
- Unde ai mai pomenit surată, Soare să doarmă!? Am poposit câteva clipe
în cerdacul cu stâlpi sculptaţi de luceferi, să pot auzi mai bine trilul privighetorilor
şi iarba care creşte pe grui! Altfel, de ce crezi, că venisem?
- Singurică cum sunt, mă gândeam că ai venit să-mi dai în dar o parte din
odoarele tale, giuvaieruri roşii, să ţi le agăţ la fereastră, luminându-le drumeţilor
cărările care duc în dumbrava fermecată din Ţara Minunilor!
- Giuvaierele despre care mi-ai zis, ţi le-am păstrat în caseta aceasta de
fildeş! Iată-le! Împodobeşte-ţi cu ele inima ca o fereastră albastră deschisă spre
lume! Aşa obişnuiesc eu, celor care mă iubesc, le dăruiesc mărgăritarele luminii,
ca semn că pe pământ s-a făcut din nou dimineaţă!
- Mor, mor, mor! Se trezeşte moş Martin. În bârlog e atâta lumină, de parcă
cineva, mi-ar fi căptuşit pereţii odăii cu faguri de miere! Cine poate fi?

5
 - Este soarele moş Martine! Cum de n-ai ştiut? El este ocrotitorul tuturor
vieţuitoarelor şi a naturi trezite la viaţă!
A venit primăvara ! Bucuraţi-vă prieteni!
- A venit primăvara! Se auzi glasul de clopoţel al unui firicel de Iarbă răsărit
pe colină.
- Surioară, e atâta lumină în jur, că îmi vine să alerg desculţ prin toată
pădurea! Se auzi glasul unui fir plăpând de Ghiocel, înălţându-şi de sub frunziş
creştetul către lumina de miere a Soarelui!
A răsunat cântecul ciocârliilor în văzduh, înconjurând pădurile şi livezile
de la un capăt la altul.
În ogor brazdele fumegă. În adânc boabele grâului visează încolţirea, să
devină lujer de lumină înalt cât sabia şi spicul cât vrabia! Lauri de aur cu
mireasmă de pâine, prinos de iubire Zeului Faur!
- Simt că am întinerit! Se auzi glasul unui Stejar bătrân având vârsta
Crăişorului… Cel care şi-a ascuns, în vremuri de restrişte, armele la rădăcinile lui,
aducându-şi aminte de faptele de vitejie ale străbunilor acestui pământ. În curând,
îşi va da publicităţii scrise pe frunzele lui poemele iubirii, oamenilor acestui
pământ să le poată afla şi copii de azi, ca pe un testament! Mesageri îi vor fi
doinele şi şoaptele din fluierul vântului!
- Nu cumva eşti cronicarul Grigore Ureche sau poate Neculce, despre care
s-a dus vestea în toată împărăţia de brazi, goruni şi stejari!? A întrebat o
Rândunică poposită din zbor pe unul din ramurile lui.
- Da. Eu sunt, prinţesă Rândunică!
- Dacă nu te-aş fi auzit glăsuind, puteam să trec, fără să te recunosc, după
cum te-ai transformat în Stejar tocmai aici la răscrucile vântului!
- Despre cum m-am transformat eu în Stejar, este o altă poveste lungă şi
veche! Am să ţi-o povestesc altă dată, Prinţesă Rândunică! Acum mă grăbesc, să-
mi scriu în letopiseţul vremii, cu litere de iarbă şi flori, cronica primăverii acestui
pământ, care a sosit la noi mai devreme, adusă din depărtări de rădvanul cocorilor!
- A venit primăvara! Şoptesc Mugurii din livezi, visând, să devină pe ramuri
poame chilimbarii şi mere domneşti!...

6
7
 ZBORUL CU PARAPANTA

Un Iepure cu blana roşcată şi urechi clăpăuge a fost ridicat de curând la

rangul de Împărat de către vieţuitoarele care locuiau în dumbravă. De cum se
lumina de ziuă, Împăratul Urechilă obişnuia să străbată drumurile împărăţiei
pentru a le asculta necazurile şi păsurile supuşilor lui. Călătorea mândru în şea pe
un Cocostârc cu picioarele lungi ca două lujere de cireş înflorit, cu ochii cenuşii,
neliniştiţi în mărgeanul pleoapelor şi un plisc ascuţit ca o garoafă. Îşi ducea cu
fală stăpânul legănându-şi trupul mătăhălos.
De cum îl zăreau pe Împărat, gaiţele, guguştiuci şi măcălendrii se îmbulzeau,
să-l întâmpine, adunându-se ciotcă în ramurile din copaci. Nu se lăsau mai prejos
nici chiar broaştele Oac-oac fugite din smârcul apelor. Şi nici turmele de berbeci
şi mioare păzite de măgarii bălţaţi ducându-şi samarele burduşite cu vise şi stele
în spinare.
Era atâta larmă, de parcă ai fi zis că vine circul în sat să-şi înveselească
admiratorii, oameni mari, copii, păsări sau dobitoace.
La trecerea Împăratului, dumbrava devenea un vacarm de urale, ţipete şi
hohote de râs. Vuiau zările şi pădurile până departe.
- Nu se mai poate aşa-rosti înciudat Împăratul Urechilă. Degeaba încercăm
să le spunem poveşti adevărate cu care să le desfătăm vieţile şi bucuriile de fiecare
zi!
- Asta aşa este! Am ajuns nişte măscărici de rând, Împărate! Un fel de
Strâmbă-lemne, Sfarmă-piatră, Ochilă sau Setilă a lor. I se adresă Cocostârcul,
Împăratului, (considerat sfetnicul lui). Proptindu-şi în loc picioroangele lungi, îşi
roti gâtul dintr-o zare în alta, să poată vedea mai bine gloata adunată de-a lungul
drumului înghesuindu-se gură cască la ei!
- Împărate! Se auzi brusc un glas disperat din mulţime. Pentru ce noi Gaiţele
cu pene atât de frumos colorate, guralive din fire, ignorate de copii, am fost
condamnate, să ne ducem viaţa pe apucate, zburând din copac în copac după
insecte şi gâze!?
- Altfel nu aţi mai fi Gaiţe, ci altceva! De exemplu; Pitulice! - A încercat
zâmbitor să-şi consoleze supusa Împăratul.
- Dacă stau să mă gândesc mai bine, Împărate, sunt mai mici decât noi cu
penele brune ruginii pe spate şi cenuşii-albicioase pe pântece, calităţi care pe noi
nu ne prea încântă!
- Ia te uită cu câtă exactitate le-ai descris! Copiilor le va fi mult mai uşor,
să le deosebească de voi, Gaiţe guralive mai tot timpul nemulţumite şi pârâcioase
cum vă este felul! Le-a pus la punct Împăratul iar pegasul Cocostârc îi dădu întru
totul dreptate.
- Eu unul am venit să mă tângui domniilor voastre în legătură c-o plângere
de-a mea cunoscută, destul de veche. Mă mir, cum de nu v-a ajuns până acum la

8
ureche!? Intră în vorbă o pasăre cu pene cenuşii făcându-şi loc pe creanga
stejarului pentru a putea fi auzită mai bine.
- Ia, te uită eşti întocmai aşa cum te-am închipuit! Cucu în persoană! Care
îţi este plângerea, ce nu mi-a ajuns încă la ureche? Poţi să mi-o spui?
- Sigur că pot. De aceea am bătut atâta cale prin codri sălbatici, să ajung
până aici. Eu unul m-am săturat să mai fiu Cuc!
Împăratul făcu ochii mari de mirare, nevenindu-i să-şi creadă urechilor,
cum poate, să-şi lepede cu atâta uşurinţă identitatea şi chiar personalitatea.
- Un Cuc trebuie să rămână tot Cuc! Aşa cum i-a fost hărăzită existenţa!
- M-am săturat, Împărate, să trăiesc singur pe lume, fără să ştiu cine-mi sunt
fraţii şi părinţii, care mi-au dat viaţă!
- Care va să zică de aceea cât e ziulica de lungă strigi în codru ca năucu:
cucu-cucu, cucu-cucu! Fără ca nimeni să se învrednicească, să-ţi răspundă. Zău,
mi-e milă de tine Îl compătimi un Mierloi care poposise pe acelaşi ram.
- Îţi înţeleg supărarea! Îşi reluă firul vorbei Împăratul. Părinţii tăi nu s-au
învrednicit să-şi crească puii aşa cum o fac atât de grijuliu, celelalte păsări. Îşi
leapădă ouăle în cuiburile altor păsări care se văd obligate, de voie de nevoie, să-
i aducă puii pe lume şi să-i hrănească aşa cum s-a întâmplat şi cu tine! Îl lămuri
întristat Împăratul.
- Cum s-ar zice, eu sunt orfan!
- Da aşa este!
- Dacă-i vorba pe-aşa mai bine mă duc în lume să-mi caut norocul poate voi
reuşi să-mi găsesc o altă soartă mai bună!
Şi zicând toate acestea se pierdu în adâncul pădurii în negura zărilor
strigându-şi tânguitor numele: cucu-cucu, cucu-cucu!... În urma lui, în pădure s-a
făcut atâta linişte, încât puteai auzi cum suspină firele subţiri ale ierbii.
- Eu de ce, Împărate sunt nevoită să-mi strig mereu numele pit-palac, pit-
palac, că doar nu-s orfană îmi cunosc părinţii care m-au adus pe lume şi m-au
crescut de când eram un ghemotoc!? Se simţi îndatorată să-i dea replica cuvenită
Cucului îndrăzneţ o Prepeliţă cu pene galben-cafenii cu câteva dungi aruncate pe
spate, legănându-se pe o creangă de alun.
- Pentru că aşa ai fost menită, să fii, Prepeliţă îndrăgită de atâţia copii! Fără
tine pădurea ar fi astăzi pustie şi nu ar mai cânta în văzduhul verii nici o ciocârlie
şi nici un porumbel călător n-ar mai poposi la izvorul din vale! O dojeni Împăratul
Urechilă sprijinindu-şi palmele de creştetul alb al Cocostârcului!
- Iată-mă Împărate şi pe mine! Îmi prezint singură portretul surprins într-o
fotografie color de către un fotograf amator: sunt o pasăre de mărimea unui
porumbel cu coada lungă, cu penele de pe spate negre, lucioase, cu cele de pe
piept şi partea inferioară a aripilor albe. Puteţi să vă convingeţi şi singuri! Priviţi-
mă nu mi-a scăpat nici cel mai mic amănunt! În afară de ceea ce sunt, ce aş mai
putea fi!?
- Nu poţi fi, decât ceea ce eşti! O Coţofană isteaţă şi mai şugubeaţă dintre
toate câte le-am văzut în împărăţia noastră! A ţinut să-i răspundă un Viezure cu

9
trup greoi, acoperit cu peri lungi şi aspri, cu picioarele scurte şi cap lungăreţ sosit
atunci în goană de peste râu.
- Aşa este! De data aceasta îi dau dreptate Viezurelui dar îl avertizez să nu
mai sluţească arborii care cresc lângă râu! Îl străfulgeră cu privirile tăioase
Împăratul.
- Cine s-a găsit, să-şi dea cu părerea! Mai bine ţi-ai vedea lungul râtului cu
care toată ziua scurmi lutul din mocirlă şi retezi cu dinţii ascuţiţi arborii de pe mal!
Se răsti de la locul său un pui nurliu de Vrăbiuţă.
Viezurele pufni mânios zbughind-o ruşinat către râu.
După câteva momente de tăcere ieşi la rampă o pasăre misterioasă, ţinând
morţiş, să-l dea gata pe Împărat cu tânguirile ei.
- Eu una Împărate, m-am săturat de amarul vieţii pe care o duc să ies noaptea
din scorburi din apropierea caselor părăsite. Îmi agonisesc hrana ferită de lumina
soarelui şi a ziurelului de zi îmbrăcată în straiele astea cenuşii aşa cum îmi este şi
sufletul! M-am hotărât să renunţ la o astfel de viaţă. Se oferă din cei prezenţi
careva să-mi ia locul?
- Bată-te să te bată Cucuvaie nătângă cum te-ai gândit să le ceri neamului
nostru de păsăret aşa ceva? Bănuiesc că nu ţi-o fi trăsnit prin gând ca să devii
regină între ciori şi huhurezi, rămâi ce-ai fost menită să fii, stăpânitoarea nopţilor
din casele pustii şi părăsite! A conchis cu smerenie un Cintezoi de soi cu spatele
verzui şi aripile negre scuturându-şi ciocul conic ascuţit şi tare.
Împăratului şi Cocostârcului le atraseră atenţia o pasăre nemaivăzută de ei
până atunci. Avea trupul zvelt îmbrăcat în pene bogate şi frumos colorate. Muiate
parcă în culorile curcubeului. Părea că pluteşte pe creanga stejarului ca într-o
gondolă verzuie de aur.
- Tu cine eşti frumoasă pasăre? O întrebă Împăratul.
- Eu sunt Pasărea-paradisului şi trăiesc departe de aici. În insulele
Malaieziei în China şi în India
- Fii binevenită în împărăţia noastră Pasăre a paradisului!
- Am fost trimisă în mod special să mă prezint măriilor voastre drept sol de
pace să mă cunoască mai bine toţii copii din această parte de lume considerată de
pământeni cea mai frumoasă gură de rai! Iată, vă prezint scrisorile de acreditare
ale celor trei regate: trei boabe de orez şi zicând acestea poposi pe umeri
Cocostârcului.
Emoţionat, Împăratul în semn de salut îi netezi cu palmele, penele purpurii.
- La rândul meu în semn de preţuire îţi dau în dar Pasăre a paradisului
această ghindă de aur şi această frunzuliţă de stejar pe care străbunii noştri le-au
purtat drept lauri pe frunte. Sunt însemnele noastre de biruinţă şi glorie.
Du-le din partea noastră, în ţările de unde vii să rămână pe veci mărturia noastră
de pace!
Gestul Împăratului i-a emoţionat atât de mult pe cei prezenţi la ceremonie,
încât a stârnit ropote prelungi de urale şi aplauze.

10
 După acest moment solemn nimeni nu mai cuteza să vorbească, vrând parcă,
să prelungească clipele de emoţie, până când, într-un târziu, tăcerea a fost spartă
de o pasăre cu penajul pestriţ, cu ciocul lung şi cu un moţ de pene ca o creastă în
vârful capului. Pe cât de limbută era, pe atât părea şi de isteaţă.
- Eu sunt ,,Pupăza din tei”! Am venit, să vă spun, că nu vreau, să mă
preschimb în altceva, cum şi-o doresc alte surate, nici în ruptul capului! Voi
rămâne veşnic, aceeaşi ,,Pupăză din tei” din povestea pe care o ştiu toţi copii şi
toate vieţuitoarele pădurii, pe care Nică a Petrei a vrut să mă vândă târgoveţilor
drept găinuşă, sărmanul de el, de care şi astăzi mai fac haz copiii, când o ascultă!
- Uite că am primit şi o veste bună pe ziua de azi, li se adresă Împăratul
vesel celor ce-l ascultau. Toţi, indiferent de cum arătăm şi ce fel de haine purtăm
mândre sau mai puţin arătoase, avem menirea ce ne-a fost dată. Fiecare din noi
avem o poveste, pe care să le-o spunem copiilor, să ne poată cunoaşte mai bine şi
să ne îndrăgească aşa cum suntem!
Discursul Împăratului a fost atât de convingător, încât nici-o pasăre, gâză
sau altă vietate din lumea vieţuitoarelor, nu şi-au mai dorit, decât să fie ceea ce
sunt. Fiecare, în felul lor, să-i înveţe pe copii cum să fie veseli, prietenoşi şi buni
cu semenii din jur.
- Pentru că fiecare din voi v-aţi înţeles cum se cuvine menirea, eu sunt de
părere, să ne împăcăm într-un fel cum numai un Împărat cumsecade, bun şi iubitor
ca mine ştie s-o facă!
- În ce fel Împărate? Ţopăi de câteva ori pe o frunză de nufăr broscuţa Oac-
oac, pată verde de culoare pe care cu greu îi puteai ghici trupul în iarbă. O
distingeai doar după cei doi ochi albaştri bulbucaţi.
Împăratul îşi adusese cu el o parapantă uriaşă cu aripi de şindrilă, pe care o
ţinea ferită de ochii mulţimii rezemată de trunchiul unui stejar. Cu ea dorea să-şi
distreze supuşii.
- Pe toţi aceia care nu aţi zburat niciodată, vă poftesc, să învăţaţi zborul cu
parapanta! Cine se învoieşte să încerce primul?
Întrebarea pluti ca o enigmă multă vreme în aer, fără să primească răspuns.
Păsările se hlizeau între ele, pentru că ştiau să zboare singure mai iute decât cu
parapanta.
- Împărate, eu vreau să zbor! Se auzi glasul subţirel al unei Furnici cocoţate
pe o sămânţă de ghindă.
- Şi eu! Zise un Gândăcel cu ochişori mărunţi, îmbrăcat în aur cu picioruşe
mărunţele şi subţiri semănând mai degrabă cu o fărâmiţă de lumină căzută de
acolo de sus rătăcită pe pământ.
- Şi eu! Se auzi vocea unui Cărăbuş mititel ieşit de sub o frunză castanie
de nuc, cu aripi fragede, ochişori mărunţi ca două neghiniţe adus de un vârtej de
vânt tocmai aici.
- Şi eu, mărite Împărate! Se auzi glasul ţâfnos al motanului Mauți cu blana
zburlită, cu botul adulmecând fel de fel de mirosuri de şoareci sau caşcaval, cu
ochi galbeni şi lucitori ca peruzeaua cu mustăţile nărăvite, întoarse, ascuţite şi

11
subţiri ca ţepuşele ariciului. Pare decis, să prindă cerul în gheare cu stele cu tot!
Visase cândva, să aducă din cer pe pământ Ursa Mare trasă de telegarii vântului
dinspre soare răsare.
Împăratul ciulindu-şi cu luare aminte urechile, privea înduioşat, către
îndrăzneţii care se oferiseră să zboare cu parapanta dar cum promisiunea era
făcută, nu se cădea să-şi mai retragă cuvântul.
Câţiva porumbei rotofei, vrăbioi şi scatii adunaţi într-o margine de
dumbravă, se oferiseră, să le vină în ajutor fiinţelor nevinovate, care încercau
pentru prima oară, să zboare cu parapanta.
- Haideţi, veniţi! Aripile parapantei vă aşteaptă! Să nu vă fie teamă, ne
oferim să vă fim, pentru fiecare din voi, instructori de zbor! Îi încurajă un
Porumbel alb, purtând pe creştet un moţ roşiatic.
Şi cât ai clipi motanul Mauți dintr-un salt a ajuns în carlingă. A fost urmat
de Cărăbuş, Furnică, broscuţa Oac-oac şi Gândacul cu ochi mărunţi şi trup auriu,
care pâş, pâş i-au încălecat ca într-o şea de mătase, coada galbenă a motanului.
Împinsă de aripile porumbeilor, parapanta zvâcni ca o luntre albastră în zbor
săgetând slăvile cerului.
- De sus oamenii se văd la fel de mici ca şi noi furnicile voi avea ce să le
povestesc suratelor când m-oi întoarce acasă îi şopti motanului Tom la ureche.

- Şi eu alor mei, Furnico!

- Uite, vezi copacul acela de lângă râu? Strigă broscuţa Oac-oac!
- Îl văd!
- Este trompa elefantului Nilă!
- Ba nu! Este casa porumbeilor! O contrazise Gândacul ciupindu-i pielea
verde cu fălcile cleştilor să-l audă mai bine.
Au fost nevoiţi să aterizeze repede pe pământ, întrucât erau chemaţi de alte
glasuri ale acelora care în cele din urmă s-au hotărât, să-şi încerce norocul în
zborul cu parapanta.
Având aceiaşi instructori de zbor, au plutit în văzduh împinşi de aripile
parapantei toate vieţuitoarele mai mici sau mai mari din pădure. Chiar şi acele
considerate mai fricoase din fire nu s-au dat în lături să devină pentru câteva clipe
păsări zburătoare, atingând cerul albastru cu creştetul.
Puiul de Ursuleţ Samoilă nu s-a lăsat mai prejos s-a urcat în carlinga
parapantei împreună cu prietena lui Smărăndiţa, o veveriţă cu blana roşcată ca
trandafirul.
- Uite, vezi Smărăndiţo stejarul din vale?
- Sigur că-l văd! E atât de pitic! Seamănă cu nufărul de pe lac! Numai stropii
de ghindă din ramuri nu-i văd! Se bosumflă Veveriţa ţuguindu-şi buzele!
- Poate că le-o fi cules hoţul de Mistreţ furişat în pădure, să sape pământul
fără hârleţ!
- Poate că da! Poate că nu! Cine mai ştie?

12
 - Lasă că-l ştiu eu! El este hoţul, este un lacom şi un urâcios cu colţi ascuţiţi.
Când ne-om întoarce, îi vom scărpina pielea porcească, de-o să ne ţină minte, că
pădurea nu este numai a lui! Încercă Samoilă, să-şi consoleze prietena.
După câteva clipe de tăcere, înseninat, Ursuleţul îşi reînnodă firul vorbelor.
- Eu, ştii la ce m-am gândit, Smărăndiţo?
- Spune-mi, la ce te-ai gândit?
- Să zburăm până la soare! Priveşte-l! Seamănă la chip cu o bobotie de aur!
- Dacă tot vom ajunge până la el, eu zic, să-i cerem un mănunchi de raze pe
care să le aducem la noi pe pământ. Vom avea în pădure mai multă lumină! Îşi
dădu cu părerea Smărăndiţa.
- Ia te uită, că isteaţă mai eşti! Să vezi, ce-o să se bucure pământenii că ne-
am învrednicit să le aducem de la soare lumina, s-o păstreze ca pe-o comoară de
preţ în suflet şi în case!
N-au mai apucat să ajungă până la soare. Un vârtej de vânt le-au întors
aripile parapantei fiind nevoiţi, să aterizeze din nou pe pământ.
Ultimul pasager care a zburat cu parapanta, a fost Elefantul Nilă, îmbrăcat
ţanţoş în haine de aviator. Purta ochelari fumurii de ferigă, dându-i un aer de
cosmonaut înnăscut.
Când s-a întors din primul său zbor, în pădure coborâse amurgul iar
ciocănitoarea bătea de zor toaca cu ciocul, anunţând că e vremea de cină.
Toate vieţuitoarele din pădure mulţumite că reuşiseră să zboare pentru
prima oară cu parapanta şi că ziua se încheiase cu bine, se pregăteau să plece pe
la casele lor, dându-şi unora altora bucuroase bineţe, şi auziră glasul Împăratului
Urechilă.
- Vă poftesc pe toţi să veniţi şi mâine. Vom inventa împreună alte jocuri la
fel de frumoase şi distractive, înălţând către soare răsare zeci şi sute de zmeie
colorate de carton şi şindrilă albastră! V-am pregătit câte unul pentru fiecare. Vom
învăţa stelele şi soarele să zboare o dată cu el dinspre dealul acela înalt până spre
vale! Ce spuneţi, vă place jocul acesta?
Toate vieţuitoarele au răspuns într-un glas:
- Ne place jocul, înălţate Împărate!
- Ura! trăiască Împăratul nostru Urechilă! Ura! Trăiască Împăratul!
Au răsunat văile şi pădurea de urale, încât oamenii din sat au ieşit veseli de
prin casele lor, să admire minunea cu ochii.
Cerul era brăzdat din toate părţile de triunghiul cocorilor. Se întorceau la
cuiburi dinspre ţările calde! Semn că venise primăvara!...

13
14
 LECŢIA DE ARITMETICĂ

Victor, rămăsese singur acasă. Dar ce spun eu singur!? Era în odaie

împreună cu Elefantul Nilă şi Veveriţa Smărăndiţa. Nu se putea dumiri, cum să-
şi termine mai repede exerciţiile la aritmetică, ca să-i mai rămână timp de joacă
până la întoarcerea mamei acasă.
Stătea pironit în scaun cu caietul plin de pătrăţele, pe care trebuia, să înşire
cifrele,(semne ghiduşe şi vesele), scăzându-le sau adunându-le, să poată obţine
rezultatul corect, pe care mama urma să i-l corecteze, pentru a se convinge, dacă
nu cumva a greşit la scădere sau la adunare. Sau nu a împărţit merele şi portocalele,
ce li se cuvenea fiecăruia, să-i poată mulţumi pe Nilă şi pe Smărăndiţa.
Băiatul oftă încruntându-şi cu amărăciune sprâncenele. Îi era greu, să
înceapă lecţia, mai ales, că în grădină îl chema soarele iar dinspre râu, copii făceau
larmă, scăldându-se în apa limpede a izvorului.
- Văd, că eşti trist, să stai închis în casă, să înveţi aritmetica de unul singur!
I se adresă compătimitoare Smărăndiţa.
Lui Victor, i se părea că şi cifrele înşirate în pătrăţelele caietului, i se
împotrivesc, preferând, să se hârjonească între ele, de parcă s-ar fi jucat de-a v-aţi
ascunselea sub privirile lui.
- Da aşa este! Dar vouă ce vă pasă, că sunteţi doar jucării şi nu şcolar ca
mine obligat de mama şi tata să învăţ buchile aritmeticii acestea năstruşnice!
- Ba să ştii, că ne pasă! - Sări de la locul său, Elefantul Nilă. Uite, îţi propun,
să-ţi faci exerciţiile împreună cu florile şi copacii din livadă. Te mai pot ajuta
gânsacii, cocoşii năzuroşi, bobocii de raţă, şi toate găinile din poiată!
- Păi cum asta? Ce, ele ştiu aritmetică.
- Sigur că ştiu! Ce ţi-oi fi închipuit!? Până şi noi am învăţat să socotim de
la ele! Sări arţăgoasă şi guralivă Smărăndiţa, legănându-şi coada roşcată încolo şi
încoace.
- Hai, să vedem!
- Hai! Şi au mers val vârtej împreună cu caietul sub braţ.
În livadă au poposit lângă un pâlc de garoafe şi crini albi.
- Ia, să văd eu, câtă matematică ştiţi!? Cât face o garoafă şi cu altă garoafă
dacă le adun într-un bucheţel pentru mama?
- E uşor să afli! Îl îndemnă florile pe băiat, să socotească.
- Păi, fac exact două garoafe! Ia te uită, cu câtă uşurinţă am aflat rezultatul!
- Dar doi crini la care mai adăugăm unul, cât fac?
- Fac exact trei crini, pe care o să-i dăruiesc mamei, când se va întoarce
acasă!
- Dar ia să vedem, dacă adunăm trei cireşi din livadă cu alţi trei cireşi
crescuţi în livada de pe colină, să-i aducem şi pe aceştia cu rădăcini cu tot în livada
noastră câţi poate, să facă?
- Şase! Livada noastră este mai bogată acum cu încă trei cireşi mândri şi
arătoşi!

15
 Atrăgându-le atenţia larma, care se iscase din senin în poiata de păsări, se
mutară, să-şi continue lecţia acolo.
Toate păsările din poiată de cum îl zărită pe Victor, se arătară țanțoșe,
aşteptând curioase să fie adunate sau despărţite de cârd.
- Voi, cei trei boboci de raţă gălăgioşi dacă vă adun şi pe voi patru boboci
de raţă cu aripi negre de lângă gard, să vedem, cât număraţi împreună?
Bobocii cu pricina au măcăit în cor de şapte ori.
- Aşa este! Sunteţi acum la un loc şapte boboci de raţă!
Un cârd de cocoşi pintenogi se aliniară în fața lui Victor, îmbrăcați în haine
scumpe de paradă aşteptând să-i numere şi pe ei.
- Acum, să vă văd cavalerilor, câtă aritmetică ştiţi!?
Şi cavalerii bătură nervoşi din aripi şi pinteni, hotărâţi să-l dea gata pe băiat.
- Tu şi tu care aveţi crestele date ştrengăreşte pe o parte, faceţi patru paşi
înainte! Câţi au mai rămas în cârd fără voi?
Băiatul numără patru cucuriguri sunate prelung din trâmbiţe.
- Aşa este năzdrăvanilor! Din cârdul de şase cocoşi fără cei doi pintenogi
daţi la o parte din rând, au mai rămas patru!
Soarele se ridicase de câteva suliţe pe cer. Se apropia de crucea amiezii şi
mama din clipă în clipă urma să sosească acasă. Băiatul îşi aminti că mai avea o
adunare de făcut.
Trebuia să afle cât face soarele de pe cer, dacă îl adună cu un alt soare. Era
adunarea cea mai grea de până acum deoarece soarele de pe cer, nu avea cu cine
să-l adune. El era singur! Băiatul aflat în cumpănă, privea mirat către boţul de foc
de pe cer, neştiind cum să procedeze în rezolvarea unui asemenea exerciţiu.
Soarele însă îl îndemnă să se gândească mai bine, să poată ieşi din impasul
misterios.
Şi după câteva clipe, băiatul izbucni bucuros.
- Gata, ştiu rezultatul! Dacă adun soarele de pe cer, pe care îl văd, cum îmi
face cu mâna cu un alt soare fac doi sori lucitori! Pe cel de al doilea care nu există
pe cer, am să-l desenez pe coala asta de hârtie. Îi voi contura chipul cu ajutorul
creioanelor muiate în culorile curcubeului, să semene cu cel de pe cer, la fel
precum chipul bunicului!
Când a venit mama acasă, pe Victor, l-a găsit în livadă. Înălţa către soare
un zmeu nărăvaş din şindrilă albastră. Abia reuşea să-l strunească din sfori.
Nărăvit de vânt făcea acrobaţii în aer.
- Vino dragul mamei în casă, să-ţi termeni exerciţiile la aritmetică!
- Mi-am făcut toate exerciţiile mamă! Rezultatele le-am scris în caietul de
pe masă!
Când mama a deschis caietul şi a constatat că băiatul, îşi terminase temele,
s-a mirat, că reuşise fără ajutorul nimănui. Nu avea de unde bănui cine îl ajutase
să-şi rezolve toate adunările şi scăderile fără nici o greşeală.
Avea toate motivele, să se mândrească de aşa băiat!...

16
17
 MĂRULUL CU O MIE ŞI UNUL DE CHIPURI

Într-o duminică senină de vară pe când Victor se afla singur acasă şi-a
amintit că-i promisese bunicului Teodor să-i deseneze chipul să poată sta de vorbă
cu el ori de câte ori i se face dor.
Avea la îndemână acuarele şi mai multe pensule ce îi erau necesare. Însă nu
găsea prin toată casa măcar un petic de hârtie cât de mic pe care să-i contureze
chipul bunicului, aşa cum i se întipărise în inimă.
Uitându-se pe fereastră, băiatul oftă întristat, neputându-se dumiri, cum să
iasă din încurcătură. Îşi lipise fruntea de geam, să-i poată număra frunzele unui
pui de Măr, pe care bunicul Teodor îl plantase chiar lângă fereastra lui, să-i ţină
de urât, ori de câte ori va fi singur acasă.
- Nu fi trist Victor, pot eu, să te ajut! I se adresă puiul de Măr, atingând
geamul cu o mlădiţă subţire, de care atârnau câteva frunze pătate de soare, ca şi
când ar fi vrut, să-i mângâie zulufii blonzi, lăsaţi ştrengăreşte pe o parte ca o
creastă de cocoş.
- Cum poţi, să mă ajuţi, că doar nu ai hârtie, pe care să desenez!? Îi întoarse
vorba, băiatul, țuguindu-și buzele roşii.
- Îţi pot de în schimb altceva, pe care să poţi desena!
- Încerci să mă amăgeşti, că doar nu te-ai transformat în atelier de pictură!
- Într-un fel aş putea fi, de ce nu!? Te-ai uitat la frunzele mele de pe ramuri?
- Da, m-am uitat. Adineaori am încercat chiar, să ţi le număr. Am ajuns
până la douăzeci, că mai departe nu am învăţat să număr. O voi face în curând cu
ajutorul bunicului.
- Îţi ofer toate frunzele mele. Sunt o mie şi una de frunze, cât numără cele
o mie şi una de poveşti pe care le ştie bunicul tău. Pe fiecare poţi desena câte un
chip care îţi este drag!
- Ia te uită ce minune! La asta nu m-am putut gândi, că eşti în stare de aşa
ceva! Înseamnă că pot trece la lucru. Acuşi coboară din pădure seara şi mă găseşte
cu desenele neterminate.
Şi băiatul luându-şi cu el pensulele şi culorile, s-a apucat voiniceşte de lucru.
Mai întâi a pictat frunzele de pe ramurile apropiate de pământ, fiindu-i mai la
îndemână. A desenat chipurile vieţuitoarelor din ogradă şi livadă, folosindu-se
mai mult de culorile ocru, pete de oranj şi roşu aprins, înveselind peisajul grădinii.
Chipul bunicului Teodor urma, să-l deseneze pe frunzele din ramurile cele mai de
sus, să fie mai aproape de soare răsare, să poată sta de vorbă cu el în fiecare
dimineaţă, aşa cum fac oamenii buni şi cumsecade.
Pe frunza cea mai mare a desenat un păun, să-şi poată roti coada rotundă cât
soarele la răsărit. Lângă el a desenat un cocoş cu pieptul galben roşcat în platoşă,
cu pinteni ascuţiţi de argint, rotindu-se ţanţoş prin ograda înţesată de păsări.
Mai la dreapta cocoşului a desenat un cărăbuş mititel, castaniu, cu aripile
fragede muiate în polen, cu ochişori ca două neghiniţe care tocmai atunci aterizase

18
din zbor pe o frunză de brusture, să fie martor ocular la minunea ce se petrecea
lângă fereastra băiatului, sub privirile mirate ale soarelui!
Pe altă frunză a desenat chipul unui iepure dolofan, care îşi mişca urechile
şi mustăţile, adulmecând cu nesaţ mireasma de morcov şi varză, ce-i făceau din
grădină cu ochiul. Pe spinare dintr-o mişcare de penel i-a făcut câteva pete galben-
roşiatice, să-l poată distinge mai bine, alergând printre firele ierbii din deal şi
câmpie.
Pe o frunză pitică a mai desenat chipul unui piţigoi stacojiu şi un pui moţat
de rândunică, având coada în formă de furculiţă. Pe alte frunze cu marginile
zimţate sub formă de inimă, băiatul a desenat câteva găini plouate ca vai de capul
lor, care-şi scăldau penele în ţărâna de lângă gardul cu streşină.
Nu a fost uitat nici măgăruşul lui moş Onofrei, cenuşiu cu o cruce albă pe
spate. I-a agăţat de gât un clopoţel zglobiu de argint. Chipul măgăruşului l-a
desenat pe ramul din stânga, să fie mai aproape de dumbravă şi râu, să-l poată
aduce moşul mai degrabă acasă!
Culorile folosite, pentru a-i da viaţă cât mai aproape de realitate, le-a luat
din vârful galben al tulpinii de lumânărică, ce se furişase din grădină, să fie mai
aproape de el în caz de nevoie.
Chipul bunicului l-a desenat pe zeci de frunze dintre cele mai mari şi
strălucitoare, aflate pe ramurile de sus. Culorile i-au fost inspirate de câteva
cununi de zorele, ce se împleteau cu florile deschise, fragede, liliachii, muiate în
albastru voronețean, siniliu bătând în roz, desprinse parcă din culorile unei fresce
străvechi.
Ochelarii bunicului i-a conturat cu ajutorul culorilor purpurii ale soarelui,
să-i fie la îndemână când va voi să descifreze noaptea, buchile stelelor.
Deasupra puiului de Măr cu atâtea portrete pe frunze, Victor, ar fi vrut să
deseneze pe cer o arcadă, care să semene cu un arc de triumf. Pentru aceasta a
rugat un licurici, să-i împrumute lumina, împletindu-o cu culorile curcubeului de
pe cer, să le lumineze calea celor care vor veni să-i admire desenele.
Când a isprăvit totul, băiatul s-a aşezat pe o buturugă de nuc asemenea
creatorului, să-şi poată privi în tihnă opera. Cerceta atent cu ochiul exigent al
criticului de artă fiecare chip în parte care-i surâdea cu blândeţe.
Se simţea mândru, de ceea ce reuşise să înfăptuiască. Zâmbindu-şi în sinea
lui, se gândea la bunicul care văzându-şi chipul de împărat cumsecade desenat pe
frunzele mărului, o să se bucure negreşit, mândru de opera nepotului său!
Mărul pe care îl pictase băiatul, semăna cu o sorcovă veselă luminând în
fiecare zi de iubire la fereastra din suflet a bunicului Teodor!...

19
20
 PĂREREA GÂNSACULUI SÂSÂILĂ

Gânsacul Sâsâilă, cum îi spun găinile din poiată, purtând ciuboţele galbene
de lac şi frac cenuşiu garnisit la mâneci cu dunguliţe roşii de borangic, se plimba
sub un stejar rămuros din pădure. Din copac i-a sărit în cale o Veveriţă cu blana
roşie ca focul. Ducea în mână un coş plin cu alune.
- Pe unde ai fost până acum, de nu te-am văzut, Veveriţo?
- Am fost în vacanţă pe Lacul Albastru! M-am plimbat cu barca printre
trestii şi nuferi galbeni!
- Lacul, e-o lagună rotundă, adusă din Lună, unde lebedele, prinţesele
apelor se pot adăposti printre nuferii galbeni în caz de furtună! Îşi dădu cu părerea
Gânsacul.
- Tot poet ai rămas, gânsacule Sâsâilă! Este cea mai frumoasă descriere a
peisajului, unde mi-am petrecut vacanţa! Îl lăudă Veveriţa, legănându-şi coada
stufoasă.
- Mulţumesc de cuvintele frumoase, prinţesă a împărăţiei de aluni! - Se
simţi îndatorat tânărul gânsac.
Prinţesei îi ajunsese la ureche zvonul, că de curând Gânsacul a fost împețit,
să-i ceară mâna unei tinere Gâsculiţe să-i devină mireasă! Neputându-se abţine, îl
chestionă din scurt.
- Dragul meu Sâsâilă, am auzit că în curând, vei fi ginerică! Pe când nunta!?
- Mai către toamnă, Veveriţo. După ce vom termina de numărat bobocii,
cum se spune pe la noi! Voi ţine cont să te invit şi pe tine! Mai apucă să-i spună
Gânsacul şi ridicându-şi aripile cenuşii în aer se înălţă în zbor, făcând larmă prin
toată câmpia!...

21
22
 CEASORNICUL SATULUI

În satul nostru de pe colină, aproape de apele Bistriţei, nu ştiu prin ce

minune într-o dumbravă rotundă, ca o gură de rai, crescuse un tei înalt şi rămuros,
în care îşi făcuse cuib o Pupăză la fel ca cel din satul copilăriei lui Nică a Pietrei,
pe unde curg apele Ozanei, să-şi poată scălda noaptea, trupul, stelele şi Luna
coborâte pe pământ în chip de fecioare. Pasărea era considerată un fel de ceasornic
al satului, atât noi copiii, cât şi ceilalţi săteni aveam toate motivele, să ne mândrim
cu ea!
- Pu-pu-pup, pu-pu-pup, pu-pu-pup!
Cântecul înaripatei năzdrăvane străbătea în fiecare dimineaţă până la noi
mai ceva ca a celei din satul lui Nică a Petrei!
Auzindu-l, pentru noi cântecul acela constituia un îndemn, un fel de parolă
fermecată, cu care ne înţelesesem cu toţi băieţii din sat, să ne luăm tălpăşiţa de pe
la casele noastre, întâlnindu-ne pe maidanul din dumbravă, unde pasărea
năzdrăvană îşi făcuse cuib în tei din fire de fân şi nuiele.
Alergam pe uliţe, de ne sfârâiau călcâiele, chiuind şi făcând atâta larmă, de
se speriau zăvozii şi prigoriile zgribulite căţărate pe olanele caselor, înălţându-se
speriate spre cer.
Dacă aţi şti cât de mult ne rugam noaptea, să vină mai repede dimineaţa, să
auzim iar chemarea Pupezei, să ne putem întâlni iarăşi în locul acela, pe care
fiecare din noi îl consideram împărăţia noastră de vis, unde aveam libertatea să
facem toate năzbâtiile şi ghiduşiile de pe lume.
O dată când abia se îngânau pe dealuri, zorile, am auzit bătându-mi cineva
în fereastră. Ciocăniturile semănau cu cântecul Pupezei. Buimăcit am alergat, să-
i deschid, încaltea să-mi intre în odaie, dacă tot s-a ostenit să vină până aici.
Uitându-mă în dreapta şi în stânga, afară nu era nimeni.
Mi se păruse. Sau poate, cine ştie, o visasem prin somn!
I-am văzut doar umbra, zburând prin pulberea zorilor. Prin copaci se auzea,
doar zefirul vântului murmurând.
Târziu, când soarele se ridicase pe cer, cât o suliţă, nu i-am mai auzit
chemarea Pupezei.
Speriat să nu care cumva să i se fi întâmplat cine ştie ce zburătoarei, am
alergat cu picioarele goale într-un suflet, îmbrăcat numai în maiou şi pantaloni
scurţi.
Când am ajuns, prietenii mei ,,Găliganii” cum ne poreclea plină de năduf
tuşa Aglaia, vecina noastră de peste drum, erau strânşi cioatcă în jurul teiului cu
privirile mirate îndreptate în sus de ai fi crezut, că aşteaptă să cadă cine ştie ce
arătare din cer.
- Ce este măi pistruiatule? L-am întrebat eu pe Petru, care ţinea în mână un
balon mare, rotund priponit de o sfoară lungă, să-l poată înălţa pe urmele soarelui
răsărit pe colină.

23
 - Ce s-a întâmplat? Îi zgâlţâi umerii firavi ai pistruiatului. De ce nu vrei să-
mi răspunzi?
- Cum, nu ştii? Unde ţi-a fost mintea plecată? În dimineaţa asta Pupăza a
uitat, să mai cânte!
- Asta o ştiu şi eu! I s-a întâmplat ceva?
- Da! A adus pe lume trei ghemotoace de pui aurii! Motiv pentru care şi-a
uitat cântecul!
- Atunci nu-i cine ştie ce catastrofă să ne alarmăm pentru un asemenea
eveniment destul de măreţ.
- Eu cred că se cuvine să-i aducem în dar, ofranda inimilor noastre iubitoare!
Ce zici de asta Nenicule am dreptate?
- Sigur că ai! Uite îţi dau palma s-o batem pe loc voiniceşte!
Am plecat cu toţii liniştiţi pe la casele noastre, de data aceasta parcă mai
visători şi potoliţi uitând de larma şi chiotele cu care o speriam de fiecare dată pe
tuşa Aglaia.
A doua zi am auzit iarăşi, aceeaşi chemare, pe care o îndrăgisem atât.
- Pu-pu-pup, pu-pu-pup, pu-pu-pup!...
Vuiau depărtările de cântecul ei!....

24
25
26
 PUIUL DE LUP POLIŢIST

În ziua aceea, Dănuț, era trist și abătut. I se citea de la o poştă tristeţea,

întipărită pe chip. Şi asta numai din pricina puiului de Lup şi gâlcevii iscate între
jucării. Mai tot timpul rămas singur acasă, cei mai apropiaţi prieteni ai lui îi erau
jucăriile. Primite în dar de ziua lui de naştere de la bunicul Teodor sau de la părinți
Alexandru și Rodica. Cele mai multe dintre ele, le găsise sub bradul de Crăciun
încărcat cu ghirlande şi făclii, aduse acolo pe nesimţite de către moş Crăciun, aşa
cum obişnuieşte el să se strecoare intrând pe horn sau pe fereastră. Uneori, aşa
după cum am aflat-o de la un spiriduş, el poate intra chiar şi pe sub ţâţânile uşii,
cum se strecoară pulberea stelelor, adusă din cer, să le lumineze copiilor seara,
odaia în vis.
Dacă ar fi, să facem un inventar al jucăriilor, pe care le avea băiatul, nu erau
multe, dar nici puţine. Destule să-i poată, ţine de urât, în zilele când rămânea
singur acasă: un Viezure cu ochi de sticlă, un Ursuleţ cu blana cafenie cu doi
ochişori rotunzi de fragă, un Iepure ghiduş făcând tumbe prin iarbă. Avea fricosul
două urechi lungi şi clăpăuge, motiv pentru care băiatul l-a botezat „Urechilă -
Fricosul”.
Pe speteaza sofalei stătea ţanţoş, gătit ca de paradă, cu pieptul într-o platoşă
cafenie, cu pinteni zornăitori de argint arcuiţi, cu o creastă înaltă plecată
ştrengăreşte pe partea stângă, roşie aprinsă ca para focului. De plisc îi atârnă o
punguţă rozalie despre care băiatul crede că ar fi nimeni altul decât cocoşul din
povestea ,,Punguţei cu doi bani” despre care s-a dus vestea în toată lumea.
În dreapta lui privindu-l de sus pe Cocoş, trona maiestos un Cocostârc cu
picioarele lungi şi subţiri ca două lujere de cireş, cu trupul mătăhălos legănându-
se agale şi cu plisc ascuţit părând a-l privi ispititor pe Cocoşul în armură, de ai fi
zis, că este gata, gata să-i înhaţe din plisc punguţa, decis s-o arunce în unda rece
a apei drept hrană la peşti.
Ultimii locatari din odaia băiatului erau un Căluţ alb a cărui coamă îi flutura
ca o năframă în vânt, despre care se spunea că ar fi fost Calul lui Făt-frumos şi un
pui de Lup cu blana cenuşie şi ochi rotunzi vicleni de peruzea. Despre puiul de
Lup, Dănuț nu aflase prea multe şi nu-şi mai aducea aminte, cum se aciuase în
odaia lui printre jucăriile pe care le îndrăgea şi se considera prietenul lor.
Dănuț, stătea pe sofaua roşie şi privea îngândurat pe fereastră. Şi jucăriile
erau triste din pricina băiatului. Nu ştiau cum, oricât ar fi vrut, să-l facă vesel şi
fericit, cum îl ştiau altădată.
Dintre toate jucăriile din odaie lipsea una singură. Puiul de lup. În zori din
pricina gâlcevii care se iscase între jucării, fiind acuzat că el nu-i poate fi de folos
băiatului întrucât seamănă cu Lupul viclean din poveste, acesta în semn de protest
a zbughit-o pe furiş pe cărarea ce duce în livadă. Aici, s-a încarcerat de bună voie
într-o cuşcă zăbrelită cu drugi de oţel, pusă acolo, pe o buturugă de nuc de bunicul
lui Dănuț pregătită pentru ulii hapsâni care din când în când se furişau, să înhaţe

27
în gheare porumbeii ieşiţi la promenadă din columbarul cocoţat în trunchiul unui
stejar rămuros. Gâlceava dintre jucării se iscase din pricina unui Cintezoi rotofei,
care văzându-l pe Dănuț stând de vorbă în pridvorul casei cu jucăriile aliniate în
faţa lui ca la paradă le-a avertizat cu vorba înţepată.
- Halal, prieten v-ați ales, Dănuț și voi ceilalți! Nu ştiaţi că puiul de Lup are
obiceiul străbunicului din povestea ,,Caprei cu trei iezi”, care și acum îi mai
plânge moartea iedului neastâmpărat, mâncat fără milă de Lupul hapsân!?
- Adică ce vrei, să spui Cintezoiule? Chiar crezi că nu putem fi prieteni cu
puiul de Lup?- I se adresă băiatul, făcându-i semn cu mâna, să intre în pridvor.
Cintezoiul refuză să dea curs invitaţiei şi fără să-i răspundă la întrebare, se
pierdu ca o săgeată în zarea de fum. La auzul acestor cuvinte toate jucările din
preajma lui Dănuț se posomorâră refuzând să mai fie prietene cu puiul de Lup.
Căluţul alb scoase un nechezat asurzitor şi îl lovi pe puiul de Lup cu copitele
de dinapoi. Acesta se rostogoli în iarbă de-a berbeleacul ca o coajă de nucă.
Acum iată-l întemniţat de bună voie în cuşca din livadă!
- Cum voi putea trăi de acum fără să am pe lume nici un prieten? Se gândea
cu amărăciune puiul de Lup. Aceeaşi întrebare îl frământa pe Dănuț şi pe jucăriile
din preajma lui.
Au stat multă vreme pironiţi locului, doar - doar vor afla, cum să iasă din
impas. Ca prin minune apăru în zbor dinspre pădurea de cetini un Mierloi îmbrăcat
în haine de ginerică. Se aşeză pe pervazul ferestrei, ţopăind de câteva ori.
Dănuț privi mirat minunea căzută din cer.
- Tu, cum de-ai venit chiar acum?
- N-am venit întâmplător! Am aflat despre necazurile ce vă frământă!
- Ia, te uită, cu ce fel de prieten avem noi de a face!
- Nu fi răutăcios Dănuț cu mine! Să ştii că eu, te consider prieten adevărat!
Şi cum spune proverbul, că prietenul la nevoie se cunoaşte, am venit să vă spun,
că eu îl cunosc bine pe puiul de Lup!
- Şi mă rog matale, nene Mierloiule, de unde îl cunoşti atât de bine pe puiul
de Lup? -Întrebă băiatul ironic, micşorându-şi ochii albaştri de culoarea cerului
de vară?
- Din cele spuse de bunicii mei, care îşi au casa într-o pădure de ulmi, puiul
de Lup nu seamănă la nărav şi obicei cu cel din vechea poveste. El este un pui de
Lup bine şcolit să lupte împotriva hoţilor, tâlharilor şi a altor rău făcători!
- Păi, cum aşa? Întrebă mirat băiatul.
- Stăpânul lui a fost poliţist în urbea noastră. Poartă pe umeri epoleţi de
ferigă! Puiul de Lup cu pricina a fost dresat la Şcoala câinilor poliţişti din
dumbravă. Aşa că tu Dănuț şi nici jucăriile tale nu-i puteţi refuza prietenia!
La auzul acestor cuvinte băiatul şi-a simţit inima bătându-i repede în piept
încât nemaiputându-se stăpâni a început să chiuie de bucurie cu atâta putere de-
au răsunat toate văile şi zările din jur!
- Iu-hu-hu, iu-hu-huu, iu-hu-huuu!

28
 I-a urmat exemplu şi jucăriile care au început să chiuie cu glasuri cristaline
de nu mai puteai auzi nici în cer nici pe pământ de larma care se stârnise!
Fără să mai stea pe gânduri, toţi au pornit-o, alergând spre livadă!
Pe ,,deţinutul” întemniţat l-au găsit cu botişorul mic cât un năsturel sprijinit
pe lăbuţele din faţă, adulmecând printre zăbrele aerul înmiresmat de afară!
- Domnule ,,poliţist” pentru că am aflat cine eşti, am venit, să te rugăm, să
ne fii din nou prieten de joc şi drumeţie! - Rostiră toate jucăriile în cor.
- Chiar aşa?
- Desigur! Şi cât ai clipi puiul de Lup poliţist dintr-un salt o zbughi din
cuşca care-l ţinuse captiv până atunci, afară!
- Dragii mei prieteni, se adresă Dănuț jucăriilor cu glasul lui grav. Vă
propun, să mergem împreună, să sărbătorim evenimentul în pădurea de ulmi din
dumbravă! Am fost invitaţi acolo de un june Mierloi, de la care am aflat povestea
aceasta.
Tot alaiul jucăriilor în frunte cu Dănuț au plecat într-acolo.
Sus pe deal se ivise soarele înroşind otava împleticită de flori şi de greieri!..

29
30
 ŞOAPTELE VÂNTULUI

În lume am aflat că este loc pentru mai multă iubire mi-a şoptit vântul
strecurându-se blând printre jucăriile mele mângâiate cu degete fragede de lire.
I-am dat dreptate spuselor vântului. Şi din ziua aceea m-am hotărât să închei
un pact de pace cu toate vieţuitoarele de pe pământ şi jucăriile mele preferate: o
Vulpe şireată cu blană roşcată; un Răţoi năzuros cu cioc lătăreţ care se ceartă cât
e ziua de lungă cu toţi puii de Răţuşcă care vin să înoate dimineaţa în râu; un pui
de Lup rotofei cu colţi ascuţiţi care înşfacă puii de Mierlă căzuţi în iarbă din
cuibul din ulmi, înrudindu-se cu Lupul din poveste!
- Spuneţi, nu am făcut bine, să închei un asemenea pact de înţelegere şi bună
purtare cu toate vieţuitoarele din poveştile spuse de bunicul? Ziceţi şi voi, moş
Martine şi matale tuşă Gaie care faci atâta hărmălaie prin grădina cu zorele unde-
mi cântă atâtea rândunele. Aşa este că am făcut bine!? …
Toţi cei pe care i-am întrebat mi-au dat dreptate!
Să putem iubi, avem nevoie de pace şi linişte!
Numai aşa la noi primăvara va sosi în fiecare an mai devreme, aducându-
ne în panerele ei mai mult belşug de dragoste şi lumină.
În lume este loc pentru mai multă iubire!...

31
32
 DIALOGÂND PE ALEEA CU VIŞINI

Dănuț se afla în livadă împreună cu prietenul său Patrocle. Bunicul Teodor

îi dăduse numele câinelui Lizucăi, cel din poveste fiind un strănepot al acestuia.
Avea toate motivele, să fie mândru, de rangul pe care şi-l poartă. Dar să nu credeţi
cumva că Patrocle acesta, era un patruped oarecare. Era sfătos, înţelept şi viteaz
ştiind ca nimeni altul, să discute cu oamenii şi mai ales cu copii buni şi cuminţi
de seama lui Dănuț. Îi considera cei mai buni prieteni cu chip de Feți- Frumoși.
Când mergeau împreună pe Aleea cu Vişini, cum o botezase băiatul din
pricina vişinilor, pe care îi plantase într-o primăvară împreună cu bunicul Teodor,
i se adresă într-un târziu lui Patrocle:
- Hai, să ne jucăm de-a oamenii buni! Primeşti Patrocle, provocarea?
Patrocle îşi ciuli urechile clăpăuge, să poată chibzui mai bine spusele
băiatului. Nu auzise până atunci de un asemenea joc atât de ispititor.
Pentru că să ştiţi dumneavoastră, nu era un joc oarecare. Oamenii buni nu-
i poţi întâlni oricând şi oriunde.
Sub bunătatea vorbelor bine meşteşugite, în spatele lor unii ascund viclenii.
Îţi pot întinde capcane cu care să te poată atrage în cine ştie ce cursă.
- Primesc Dănuț, cum să nu primesc, provocarea unui asemenea joc!
Se spune, că l-a jucat la vremea ei şi Lizuca. O fetiţă frumoasă, ascultătoare
şi bună. Iubea toate vieţuitoarele şi florile din grădină.
- Ştii la ce m-am gândit eu? - Prinse a zice băiatul, tărăgănându-şi cuvintele.
Apoi, îşi frânse brusc vorbele, de parcă s-ar fi temut de cineva, ce se afla în
apropiere şi nu voia să fie auzit.
- Fi curajos şi spune odată, ce ai de zis, că doar suntem între noi! Nu ai de
ce a te teme de ceea ce gândeşti! Îl indemnă Patrocle.
- Atunci, uite că îţi spun! Să ne jucăm de-a Scufiţa Roşie şi bunica! Primeşti?
- Mai încape vorbă! Numai că noi suntem numai doi iar în poveste în afară
de Scufiţa Roșie și bunica Ancuța, mai sunt Vânătorul şi Lupul viclean! Pe ei cu
cine îi putem înlocui?
- Hai să vedem! Eu de pildă vreau să fiu Scufiţa Roşie zise convingător
băiatul. Tu, te prinzi să fii Lupul?
- Nu! Eu vreau, să fiu vânătorul, să-i vin de hac Lupului!
- Bine! Cine vrea să fie bunica?
Întrebarea, fiind adresată tuturor florilor şi vieţuitoarelor din grădină, pluti
câteva clipe de tăcerea chinuitoare în aer.
- Eu! A răspuns un fir înrourat de Narcisă pitită în stratul de bujori şi
tufănele.
Privindu-o cât de gingaşă este Narcisa, Patrocle se înfioră la gândul cum va
putea rezista în faţa Lupului fioros o floare atât de delicată în chip de bunică.
Dar cum nu mai aveau alţi ofertanţi, au fost nevoiţi, s-o accepte în jocul
acesta îndrăzneţ de-a oamenii buni.

33
 - Acum e acum! Cine se prinde, să fie Lupul? Strigă băiatul, aşteptând cu
răsuflarea tăiată, să vadă de la cine vine răspunsul.
În jur se făcuse atâta linişte încât, puteai auzi suspinul florilor din grădină
şi zumzetul difuz al albinelor, care îşi umpleau ulcelele cu polen din floare în
floare, să le ducă în stupi, unde pregăteau mierea pentru copii.
Timpul trecea fără ca nimeni să se ofere să intre în joc în locul Lupului.
Dându-şi seama că jocul acesta, nu avea cum să-l mai ducă la capăt, Dănuț
ar fi vrut să renunţe. Când deodată se auzi un glas subţirel, asemănător unui
clinchet de clopoţel. Răzbătea dintre tufele ierbii până la ei.
- Mie, miee, mieee! Mie, miee, mieee!.. Eu vreau să fiu Lupul ţopăi vesel
pe Aleea Vişinilor un puişor de Miel alb cu botic umed şi picioare subţiri ca nişte
lujeri de floare, împleticindu-se printre firele ierbii.
- Cum!?...
- Cuum!?...
Se mirară toţi, făcând ochii mari privind cu milă vietatea din faţa lor. Părea
o minune dumnezeiască căzută din cer, să-i aducă ofrandă de bunătate şi dragoste
iubirii şi luminii florilor din grădină.
Nu şi-au mai continuat jocul de-a oamenii buni. Episodul acesta
considerându-l cel mai fericit sfârşit de poveste!..

34
35
36
 MĂRGĂRITARELE FLORILOR

În fiecare dimineață, Rodica, o fetiță de şase anişori obişnuia să se ducă în

grădină, să stea de vorbă cu florile şi cu toţi copacii din livadă. Fiecăruia le găsise
un nume şi-i striga cu vorba peltică, când voia să le spună câte ceva sau să se
destăinuie ca în faţa unor prieteni adevăraţi.
- Bună dimineaţa, Viorica! I se adresă Crizantemei pe care o considera, că
ar proveni dintr-un neam de regine.
- Bună dimineața, Prințesă Rodica! Uite, ţi-am păstrat bobul acesta de rouă,
să-ţi priveşti chipul frumos în oglindă!
- Chiar aşa? ,,Oglindă oglinjoară lumina ta mă înfioră! Spune-mi dacă eu
sunt cea mai frumoasă Prinţesă din împărăţia grădinilor şi livezilor!?” Îmi văd
chipul şi ochii! Rosti mirată fetiţa.
- Te înfăţişez aşa frumoasă cum ești Prințesă Rodica, îi șopti convingătoare
oglinda rotundă a bobului de rouă.
- Dacă vrei să te convingi, du-te să-ţi priveşti chipul şi-n oglinzile celorlalte
flori! Şi ele îţi pot spune, cât de frumoasă eşti! În grădină sunt cu miile! I se adresă
Mărul plantat lângă gardul cu streşină din şindrilă căruia fetiţa îi dăduse numele
Alexandru.
- Mulțumesc Alexandru, voinicule! Aşa am să fac! Şi fetiţa s-a grăbit, să-şi
privească chipul în oglinzile tuturor florilor.
Mai întâi au întâmpinat-o trandafirii albi şi roşi înclinându-se ca în faţa unei
regine.
- Ne bucurăm că-ţi putem fi de folos! Priveşte-ţi chipul frumos în oglinzile
florilor noastre! I s-a adresat unul dintre Trandafiri, căruia fetiţa îi pusese numele
Împăratul Roşu!
- Mulţumesc Împărate alături de chipul meu în oglinzile tale am văzut
soarele răsărind. Seamănă cu un nimb de jeratic!
- Aşa-i! De la el am împrumutat culoarea petalelor roşii!
- Vino şi la noi au strigat-o un mănunchi de garoafe roşii, roze şi albe
împrăştiind în jur un miros dulce, îmbătător, multiplicându-i chipul Rodicăi, în
zeci de strălucitoare oglinzi.
- Te rugăm să vii şi la noi! O strigară din celălalt capăt al grădinii câţiva
lujeri de Lumânărică cu frunze mari şi cu flori galbene dispuse într-un spic mlădiu.
La câţiva paşi de acestea se agitau înclinându-şi lujerii alte câteva flori cu
tulpina înaltă, cu frunze şi flori albastre sau alb-gălbui.
- Voi cine sunteţi? Parcă v-am mai văzut undeva! - Zise fetiţa trăgând
neîncrezătoare cu ochiul către floarea de Lumânărică în formă de spic, de care
abia se despărţise.
- Păi şi noi facem parte din acelaşi neam de lumânărele chiar dacă florile
noastre nu au formă de spic. Ne leagă aceeaşi obârşie! Aşa că te rugăm Prințesă
Rodica, să-ți privești chipul şi-n oglinzile florilor noastre! Şi fata se bucură atât
de mult, încât râse zgomotos o dată cu soarele.

37
 Toate florile din grădină şi toţi pomii din livadă râdeau în hohote de floare
de atâta belşug de soare şi lumină. Şi fetiţa alerga bucuroasă de la o floare la alta,
privindu-şi chipul în oglindă odată cu soarele.
Îi mai rămăseseră câteva tufe de Margarete. Acestea se aflau în cealaltă
parte a grădinii ce se mărginea cu râul şi dumbrava de-a lungul căreia se înşirau
casele satului şi dealurile acoperite de vii şi livezi.
Când a ajuns acolo fetiţa, lumina soarelui ofilise parcă petalele florilor. Nu
a mai putut, să-şi privească chipul mirat. Oglinzile dispăruseră din broboadele
fragede ale florilor de Margaretă. În locul lor rămăsese un abur subţire asemenea
unei lacrimi zvântate, căzută pe obrazul unui copil care visează, suspinând în
somn. Fetiţa se întristă într-atâta încât era gata, gata, să izbucnească în plâns, dacă
nu ar fi poposit în clipa aceea o Ciocârlie pe-un lujer de Gladiolă.
- Nu te întrista Prințesă Rodica, i s-a adresat Ciocârlia, făcându-i semne cu
aripioara, să vină mai aproape de ea.
- Cum să nu fiu tristă, mărită Ciocârlie! Florile de Margaretă nu mi-au mai
păstrat oglinzile, să-mi pot privi chipul în ele, aşa cum au făcut-o suratele lor! Să
se fi supărat oare pe mine? Poate le-o fi fost sete iar eu nu am mai ajuns să le aduc
apă! E prea mare grădina. Mâine, în zori o să le vină şi lor rândul, mărită Ciocârlie.
- Gândirea ta este lăudabilă! Aşa să faci! Dar uite, vreau să-ţi destăinui un
mare secret, pe care să nu-l uiţi niciodată! Numai în zori te poţi vedea în oglinzile
florilor! Vino atunci. Margaretele îţi vor păstra zeci de oglinzi, boabe de
mărgăritare în petalele lor!
- Adevărat?
- Sigur că da! Acum, e amiaza şi toate florile dorm.
- Înseamnă că şi Margaretele mă iubesc se bucură fetiţa, mirându-se că şi
florile se odihnesc aşa cum fac copii.
- Cum de n-ai ştiut? Ele te consideră prietena lor pentru că le îngrijeşti şi
le dai apă la rădăcină să crească înalte şi arătoase!
Fetiţa a plecat din grădină păşind în vârful picioarelor, să nu care cumva să
le tulbure somnul florilor.
Negreşit se va întoarce mâine, în zori să-şi mai poată privi o dată chipul şi-
n oglinzile margaretelor!...

38
39
 ELEFANTUL NILĂ ŞI GIRAFA

O Girafă cu gâtul lung, atât de lung încât puteai să juri, că-i poartă capul un
stâlp de telegraf şi puiul de elefant Nilă cum îl alinta dresorul în clipele de repaus
sau chiar şi atunci când îşi juca rolul în arenă deveniseră mari vedete de circ! De
fiecare dată copiii aflaţi la spectacolul de gală, îi răsplăteau cu ropote de aplauze
pentru toate giumbuşlucurile pe care le făceau la semnalul dresorului. Braţul lui
ridicat în aer, era considerat bagheta magică cu care putea îmblânzi până şi
luceferii, leii paralei ai cerului din arena nopţilor de vară brodată cu boabe de
hurmuz şi borangic.
Pe cât erau de veseli în timpul spectacolului pe atât erau de trişti după
spectacol, când copiii plecau fiecare pe la casele lor iar în arenă se stingeau
luminile, coborând liniştea grea. Dresorul se retrăgea şi el fără chef de vorbă
obosit şi abătut în ghereta lui să se odihnească. Visa închipuindu-se fericit.
La rândul lor puiul de Elefant şi Girafa rămâneau şi ei singuri în cuşca
zăbrelită de gratii nemaiavând cine să-i dezmierde cu o vorbă bună sau cu un
cântecel din frunză verde!
- Of, of, of! Ce viaţă mai e şi asta - se tânguia Nilă?
- Ziua veseli, noaptea trişti! Viaţă de artişti! - Neputându-se stăpâni, i-a
răspuns puiul de Girafă. Zău că îmi este milă de bietul dresor! De atâtea griji a
îmbătrânit! I-au albit tâmplele! Din zi în zi pare tot mai obosit iar când ne priveşte
pe noi în arenă un ochi îi plânge iar altul îi râde!
- Întocmai! Ce crezi, că soarta lui este mai brează! Îşi duce viaţa la fel ca
noi. Închis într-o cuşcă cu uşa deschisă ce-i spune gheretă. Mai bine zis e-o casă
trasă pe roţi să-l ferească în caz de nevoie de ţânţari şi de hoţi!
- Bată-te să te bată măi Nilă, că buclucaş mai eşti! Faci haz de necaz cum
se spune în lume. Noi însă ne putem schimba în vreun fel viaţa? La asta te-ai
gândit?
- Da! Sigur că m-am gândit numai că mă tem, că-mi lipseşte curajul.
- Dacă există speranţă, curajul ni-l putem face împreună, să putem întrezări
luminiţa de la capătul tunelului oranj, cum a spus-o poetul în poemele sale, ce-mi
este prieten.
- N-o face şi tu pe poetul cu mine şi fii mai explicită, să putem lua încaltea
o hotărâre care poate să ne schimbe viaţa pentru totdeauna să dăm uitării circul şi
să fugim în lume!
- Bine, bine, să fugim dar unde? Lumea e largă şi lungă! Se posomorî
Girafa lungindu-şi şi mai mult gâtul.
Nilă agăţându-i trompa de gât să-i poată privi capul mai aproape de ochi îi
spuse, silabisindu-şi cuvintele:
- Vom merge în pădurea de cetini de peste râu. Acolo vom avea ocazia să
ne facem alţi prieteni, care sunt sigur, se vor oferi să ne dea o mână de ajutor, să
ieşim cu bine la liman din această dureroasă cumpănă.

40
 Zis şi făcut. L-au pândit pe paznicul circului, care obişnuia să-şi facă rondul
de la miezul nopţii. După ce acesta s-a reîntors în ghereta lui de lângă cuşca leului,
văzându-l că a aţipit au zbughit-o iepureşte, trecând dincolo de zidul circului. Să
nu poată fi observaţi, au ocolit oraşul, mergând pe o stradă lăturalnică. Au trecut
apoi un râu semănând cu un păinjeniş de ape trandafirii şi au stat ascunşi sub un
pod cioplit din bârne de brad câteva ceasuri lungi şi chinuitoare de aşteptare. Când
s-au ivit zorile au zbughit-o pe o cărăruie îngustă şi şerpuitoare care ducea spre
pădure. S-au orientat, unde se află pădurea după mireasma florilor de cicoare şi
prospeţimea azurului cu unduiri de răşină şi cetină verde.
- Nu te înşeală busola, micuţule Nilă! I se adresă în glumă Girafa.
- Dar ce credeai? Ai fi vrut cumva, să ne rătăcim, aşa cum am făcut-o odată
în pustiu? Acuşica ajungem!
Şi până când Girafa a reuşit să-i desluşească vorbele Elefantului, se treziră
ajunşi în faţa pădurii de cetini.
Era imensă, răcoroasă şi plină de mister. Cei doi, au fost nevoiţi, să stea o
vreme ţintiţi locului, să-i poată cerceta marginile, împrejurimile din dreapta şi din
stânga până să se hotărască să-i calce tărâmul de poveste, păşind cu sfială peste
covoarele moi de iarbă şi muşchi violeţi.
La intrare li s-a părut, că arbori şi florile de pe costişi şuşotesc între ele!
- Cine or fi, Voievozii!? A întrebat cineva nevăzut.
Vorbele semănau cu un tril sau poate mai degrabă cu un glas de copil.
- Doamne, cât mister poate să ascundă în străfundul ei această pădure de
cetini! - Şi-au zis cei doi drumeţi călători iar în piepturi îşi simţeau inimile
ticăindu-le repede, repede:
- Tic, tic, tic, tic, tic!
- Cip-cirip, cip-cirip, cip-cirip!
Le răspundeau păsările sau poate florile sau arborii până când acestea se
lăsau parcă înfrăţite într-o singură bătaie de inimă!
Soarele la rândul lui îşi furişa razele printre lăstarii de cetini şi pini pitici
împurpurând cu bănuţi mici de aur şi argint frunzişul umed din ramuri.
După vreun ceas de mers într-un aluniș le iese în cale o matahală îmbrăcată
într-un cojoc miţos, maroniu, lung până în pământ. Matahala avea mersul legănat
şi se sprijinea ţanţoş într-un baston uriaş din lemn de corn lustruit. Se vedea de
departe, că el este stăpânul pădurii. Mergea fără să-i pese de nimeni, fluierând
dintr-un solz de peşte un cântec haiducesc, pe care atât Elefantul cât şi Girafa nu-
l mai auzise până atunci.
Au rămas stane de piatră, ciulindu-şi urechile, să se poată dumiri cu cine au
de-a face, că doar Muma pădurii nu putea fi, că pe ea o cunoscuseră din filele unei
cărţi de poveşti pe care le-o citise dresorul.
Atunci, cine poate fi arătarea? Se întrebau cei doi vădit nedumeriţi.
Dacă stau bine şi mă gândesc o fi Strâmbă-lemne, Ochilă, Setilă, Lungilă
sau Sfarmă-piatră!

41
 Nici nu apucară bine să-şi afle răspunsul la întrebarea care-i frământa, că se
şi văzură luaţi în răspăr.
- Iacătă-vă, aţi apărut aşa după cum mi-am închipuit! - Le zise namila care
nu era altul decât ursul moş Martin.
Cei doi îşi holbară ochii, de-ai fi zis că s-au întâlnit cu cine ştie ce dihanie
în stare să-i dea gata dintr-o lovitură de halebardă sau buzdugan.
- Vă cunosc toate giumbuşlucurile şi scamatoriile de la circ, cu care îi
făceaţi pe copii să fie veseli şi fericiţi râzând în hohote cu gurile până la urechi.
Unul dintre ei v-au sculptat chipurile pe rotunjimea bastonului acesta de corn pe
care-l port cu mine! Vă recunoaşteţi, domnilor artişti!? Şi zicându-le toate acestea
le întinse bastonul sub nas.
Cei doi îl cercetară îndelung şi recunoscându-şi chipurile nu le-a venit parcă,
să-şi creadă ochilor, minunea.
- Domnule Martin, vă rog să ne scuzaţi! Este adevărat, că am fugit de acolo!
N-am avut încotro. Meseria de circar nu-i uşoară, aşa după cum poate cred alţii!
Se tângui Girafa îndurerată.
- Dar tu găligane Nilă, ce ai de spus?
- Păi, ce a fost de spus, a zis Girafa. De cât la circ mai bine salahor în pădure!
- Asta aşa este. După cât de puternic văd că eşti, le poţi fi oamenilor de
folos. Cu trompa ta lungă poţi aduce de prin grohotişuri sălbatice o pădure de
buşteni doborâţi pentru fabricile de cherestea.
Pe cei doi îi încântase vorbele Ursului. Puteau să-şi găsească un rost care
de bună seamă avea să le înfrumuseţeze viaţa.
- Dar staţi puţin să mai cumpănim. În sălbăticia pustiului unde v-aţi născut,
sunt alte obiceiuri faţă de cele din pădurile noastre. Toate vieţuitoarele din pădurea
noastră de cetini sunt şcolite de mici, să deprindă rosturile vieţii!
Cei doi rămaseră descumpăniţi . Nu ştiau încotro bate vorba, Ursul.
- Adică vreţi să spuneţi că noi am fi lipsiţi de maniere şi că nu ştim să ne
purtăm cuviincios cu semenii din jur, domnule Martin? - Întrebă cu glas de bariton
elefantul Nilă.
- Nu vreau să spun asta! Dresorii de la circ v-au învăţat codul manierelor
elegante! Asta însă, nu este de ajuns. Va trebui să învăţaţi şi alte lucruri la Şcoala
noastră din pădure! Deci, hotărâţi-vă dacă primiţi ori ba!
Cei doi, neavând încotro, au devenit elevi.
Atât Elefantul cât şi Girafa dovedindu-se a fi cei mai silitori şi harnici elevi
au fost numiţi de către învăţător, care nu era altul decât ursul Martin, şefi de clasă.
Elefantul avea obligaţia să anunţe începutul şi sfârşitul orelor de curs iar
Girafa îi aducea învăţătorului catalogul şi creioanele colorate la catedră!...
Aşa s-a sfârşit povestea elefantului Nilă şi a Girafei fugiţi de la circ, care la
rândul lor au devenit învăţători la Şcolile din alte păduri de brazi şi de ulmi din
această parte de lume!..

42
43
 MĂCĂLEANDRU MISTERIOS

Povestea asta pe care vreau să v-o spun, am aflat-o deunăzi, de la un

Măcăleandru. O pasăre pitică cu spinarea cafenie, jucăuşă şi drăgălaşă cu guşă
roşiatică care se pripăşise tam-nesam în cireşul de lângă fereastra mea, unde-şi
făcuse cuib arătos din firicele subţiri de frunzuliţe de merişori şi muşchi cafenii.
De ce vă miraţi aşa? Cumva, nu vă vine să credeţi că am putut sta de vorbă
cu acest Măcăleandru misterios?
Spre dezamăgirea unora, celor de-o vârstă cu mine vreau să vă mărturisesc,
că am stat de vorbă cu el, aşa cum stau de vorbă cu voi acum. Mă mir, cum de n-
aţi ştiut, că atât păsările, arborii, florile din grădină cât şi celelalte vieţuitoare îşi
au limbajul lor. Vorbesc şi se înţeleg între ele.
Ferice de cei care din iubire le înţeleg graiul atât de dulce şi omenesc! Altfel,
de unde credeţi, că noi copiii, la fel ca şi oamenii mari am fi putut învăţa, ce floare
rară este fericirea şi bunătatea faţă de cei din jur şi aproapele tău, pe care
întotdeauna îi simţi când eşti singur sau îţi este greu!? Îi simţi alături de inima ta!
Să ştiţi, că pe mine nu mă înşeală privirile. Acum, după câte constat, v-aţi
lăsat convinşi. În cazul acesta pot să vă spun povestea până la capăt pe care aşa
după cum v-am zis-o, am aflat-o de la Măcăleandrul misterios. Care mai tot timpul
îi plăcea să stea de vorbă cu mine.
Cică, odată, demult, pe când armăsarii haiducilor din pădurea de ulmi şi
ţânţarii din deltele noastre locuite de pelicani şi de stuhuri se potcoveau cu câte
nouă ocale de fier înroşit în foc de către vestiţi meşteri fierari.
Moş Martin, cunoscut prin părţile noastre mare pescar, se întorcea acasă de
la pescuit, la cherhanaua din pădure, mulţumit cu nouă care încărcate de peşte fel
de fel: crăpuşteni dolofani, cu solzi de aur, ştiuci zvârlugi, nisetri mustăcioşi,
bibani arătoşi, caracude, somoni şi pe lângă ei câteva panere încărcate de vestita
plevuşcă bună pentru apetisantul borş pescăresc fiert în ceaun uriaş de tuci la foc
iute cu flacără de lemn de brad.
Ursul pescar păşea în fruntea carelor mândru de captura scoasă din adâncul
apelor Deltei şi cânta vesel din solzul de aur al unui crăpuştean. Cântecul i se
frânse brusc. În faţă îi apăruse plocon Vulpea, precupeaţă roşcată cu ochi şireţi şi
la fel de linguşitoare, cum o ştia din tinereţe, pe când abia învăţa să pescuiască,
învăţător fiindu-i un Pelican bătrân, băştinaş al acestor locuri.
- Mărite moş Martine, fie-ţi, te rog milă de o fiinţă văduvă şi neajutorată şi
dă-mi şi mie câteva panere cu peşte, să am cu ce le astâmpăra foamea puilor
flămânzi, care mă aşteaptă acasă!
Moş Martin, ştiind-o câte parale fac vorbele vulpii viclene, o privi drept în
ochi înfruntând-o. După câteva clipe de cumpănă îi vorbi franş.
- Îţi înţeleg ,,necazul”, cumătră vulpe! Dar din peştele pe care îl am, nu-ţi
pot oferi nici măcar un obleţ. L-am arvunit unui neguţător din târguşorul nostru
de lângă pădure!

44
 Dezamăgită Vulpea se răsti arţăgoasă la bietul Urs, mai să-i înhaţe blana cu
colţii ei ascuţiţi.
- Cum de îndrăzneşti neobrăzatule, lacom ce eşti, să mă refuzi?
- Delta are peşte berechet!
- Are, are, dar cum să-l prind că nu mă pricep!?
- Îţi spun eu, cumătră Vulpe! E atât de simplu şi eu am procedat la fel şi
iată, carele pline!
- Adevărat? Se miră vulpea legănându-şi coada roşcată. Atunci rogu-te
învaţă-mă şi pe mine
- Cu dragă inimă te învăţ, Vulpiţo! Uite, vezi salcia aceea bătrână care-şi
scaldă pletele în oglinda apei?
- Da, o văd! Cum să nu o văd?
- Du-te acolo şi moaie-ţi frumuseţea de coadă roşcată în apă şi stai acolo,
stană de piatră toată noaptea. Până în zori când vor veni în cârduri peştii din Deltă
şi niscaiva raţe sălbatice ce stau pitite prin ascunzişurile stuhului. Când vezi, că
se crapă de ziuă, îţi scoţi cu putere coada din apă. Vei aduce pe mal un munte de
peşte şi raţe sălbatice.
Auzind vorbele Ursului se bucură atât de mult încât o zbughi ca o zvârlugă
spre locul de pescuit nu mai înainte de ai fi şterpelit un crăpuştean dolofan din
ultima căruţă pe care îl şi înfulecă lacomă. Ajunsă în locul unde urma să-şi încerce
norocul, pesemne Salcia pletoasă îi cunoştea vicleniile vulpii şi ar fi dorit de mult
să-i plătească cu vârf şi îndesat făţărnicia.
- Pot să mă adăpostesc noaptea sub pletele tale, mărită Salcie plângătoare?
Vreau să admir soarele când răsare în Deltă adus pe şapte lotci pescăreşti de
purpură şi argint! - Minţi Vulpea vicleană cum îi era obiceiul.
- Te primesc, cumătră Vulpe şi aşa sunt singură, şi ne-om ţine până în zori
uneia alteia de urât! Şi apoi, mai putem schimba o vorbă, două. Fiecare din noi
avem atâtea a ne spune.
- Asta aşa este! Apucă să-i mai spună Vulpea care sări în apa ajunsă până
la brâu.
Vulpea de cum se văzu în apă nu s-a mai sinchisit să mai schimbe vreo
vorbă cu ea. Numai Luna îşi încurcase razele de aur în pletele Salicei plângătoare.
În timp ce Vulpea se cuibărise încolăcindu-şi coada stufoasă şi lungă printre
rădăcinile Salciei huzurind ca într-un hamac.
- Nu cumva te-a furat somnul, cumătră Vulpe? A întrebat-o Salcia aproape
de cumpăna nopţii.

Vulpea nu i-a răspuns de teamă, să nu alunge peştii şi raţele sălbatice care

vor veni pe furiş, să i se agaţe de coadă. Şi apoi, lacomă cum este ea, se mai gândea
la ceva. Să nu care cumva să afle Salcia, cu ce intenţii venise şi va avea pretenţie,
să-i ceară vamă nemeritată din preţiosul vânat.
În acest timp Salcia îşi puse în aplicare planul de răzbunare pe care-l ţinuse
ascuns mai de mult.

45
 Pe dedesubt cu câteva rădăcini i-a legat strâns coada cu noduri marinăreşti,
al cărui meşteşug îl deprinsese de la un Delfin care poposise sub pletele ei,
cerându-i să-i oblojească rănile lăsate de colţii unui pui de Rechin rătăcit din ocean
în apele Deltei.
În depărtări se vedeau mijind zorile.
Razele roşiatice ale soarelui îşi vărsau pe luciul apei cofele cu mărgăritare,
spiriduşi de luminiţe subţiri.
Din văzduh, stelele se auzeau cum pălesc pe aripi de pelicani. Pluteau lin
printre stuhuri şi melodioase tăceri de verbine!
- Cumătră Vulpe, cum se face de ai amuţit? Nu cumva, ţi s-a făcut rău de
Deltă? Sparse tăcerea Salcia bănuitoare.
Vulpea nici de data aceasta nu s-a încumetat să-i răspundă. Icnea şi pufnea
cu năduf ca un cal nărăvaş, de-ai fi jurat că cineva îi agăţase gâtul de ştreang şi
era gata, gata, să-şi dea duhul. Când deodată s-a auzit o bufnitură semănând cu o
lovitură de baltag împlântat în nisip. Vulpea s-a trezise fără coadă! Privea năucă
spre apă, crezând că în timpul pescuitului, aşa cum o învăţase Ursul, Peştii şi
Raţele sălbatice îi mâncaseră unealta de pescuit.
Salcia se prăpădea de râs, privind către Vulpea bearcă. Primise ce merita,
fusese păcălită de Urs! A privit-o îndelung. Alerga spre pădure de-i sfârâiau
călcâiele nu alta.
Voi ce spuneţi Vulpea vicleană şi rea şi-a meritat soarta?
Măcăleandrul misterios mi-a spus şi alte întâmplări cu vieţuitoarele din
pădure, mult mai hazlii şi la fel de frumoase. Pe acestea însă am să vi le istorisesc
altă dată.
Acum mă grăbesc, să ajung împreună cu Patrocle la casa bunicului. Un
palat cu pridvor şi stâlpi sculptaţi de cleştar construit în Poiana Narciselor de lângă
livadă.
Vom cina împreună, hoinărind printr-o nouă poveste de iubire până la
porţile dorului!...

46
47
 PRIETENIE ADEVĂRATĂ

Într-o vară, un pui de Căprioară purtând pe creştet cunună de maci sălbatici îşi
avea, sălaşul într-o poieniţă înconjurată de fagi şi aluni. S-a împrietenit cu un
Iepure, cântăreț la chitară și trompetă. Acesta mergea țanțoș strângându-și chitara
ca pe o floare rară la piept. Avea toate motivele să fie mândru mai ales că era
singurul cântăreţ din neamul său despre care se dusese vestea în toată pădurea.
Chitaristul se grăbea, să ajungă la timp în dumbrava de lângă izvor, unde avea
loc un recital dat în cinstea licuricilor serilor romantice de mai! Puiul de Căprioară
şi Iepurele, cântăreţ la chitară de cum s-au văzut, s-au plăcut. Cum s-ar spune, a
fost dragoste la prima vedere! Şi-au jurat prietenie pe veci. Nu era zi lăsată de sus,
să nu-şi fi dorit, să se întâlnească în aceeaşi dumbravă, în care amurgul umple
poienele de taină şi linişte. Aici, vin pe sub arcade de cetini şi ramuri verzi de
mesteceni, cârduri de păsări şi nori argintii cu chipuri de zimbri, galopând nărăvaş
către râu. Aici, curcubeiele căzute din cer, poposesc să soarbă din ciuturi, apa
izvoarelor adunate în fântâni!
- Ascultă Iepuraşule! Pe când veneam către tine, în câmpie au înflorit toţi macii
sălbatici!
- Iar aici, în timp ce eu te aşteptam odihnindu-mă pe buturuga aceasta de
mesteacăn uriaşă cât o roată de car căptuşită cu muşchi violeţi şi-au scuturat
tichiile toţi rozmarinii! I-a răspuns vesel Iepuraşul, cântăreţ la chitară, sprijinindu-
şi tâmpla gânditoare de coapsa chitarei.
- Dar, din clipa când eu am pornit-o către tine şi până am ajuns, s-au copt
alunele şi s-au înroşit poamele în merişori! - I-a spus visător puiul de Căprioară.
- Bine, bine dacă vrei să ştii cu adevărat, eu te aşteptasem mult mai de demult!
De pe vremea când stejarii şi brazii îşi gătiseră ramurile cu ghirlande albastre de
stele şi sori iar fragii abia înfloriseră! - I-a zis mândru de el Iepuraşul.
- Dar eu, în iatac când mi-am culcat tâmpla pe un pat de cetină şi petale de flori
de câmp, imaginându-mi clipa întâlnirii de acum, la fereastră am auzit clinchete
dulci de zurgălăi luminoşi ca ochii tăi! În ierbi am văzut zorile sclipind o dată cu
florile şi roua risipită pe frunze ca nişte bănuţi de argint! - I-a zis puiul firav de
Căprioară.
- Dar eu, în zori, mergând pe urmele tale în pădure - nu s-a lăsat mai prejos
Iepuraşul cel isteţ purtându-şi cu fală chitara în mâini - am adunat în cupe
cristaline de alune şi ghindă tot nectarul florilor de fragi şi mure şi toată roua
adunată în broboadele narciselor din livadă, s-o sorbim împreună în cinstea
sărbătorii zilei tale de naştere! La mulţi ani, Prinţesă Căprioară! - I s-a adresat
romantic Iepuraşul. Te consider cea mai bună şi frumoasă prietenă a mea! De la
tine am învăţat, ce floare rară este prietenia şi iubirea adevărată! Nu ne vom
despărţi niciodată! Îmbrăţişându-se, au plecat veseli, să-şi umple coşuleţele cu
fragi şi mure. La căsuţa din pădure erau invitaţi să i-a parte la sărbătoare, Alba ca
zăpada şi cei şapte pitici.
Potecile din pădure în ziua aceea, miroseau a faguri de miere şi flori de sulfină!...

48
49
 BOBOTIA DE AUR

E vară. În zori, lumina soarelui seamănă cu mierea din stupi. Doamne, ce

minunăţie că-ţi vine să muşti din fagurii de miere ai soarelui răsărit pe colină ca o
bobotie de aur!
Ursuleţului i se făcuse un dor nebun de ducă! Ar fi o nebunie, pe o asemenea
vreme să huzurească în bârlog.
O zbugheşte hoinarul la drum. Vrea să ajungă cu tot dinadinsul, acolo, sus,
pe colină să înşface în lăbuţe bobotia de aur.
- Mor, mor, mor!..
Acolo de data aceasta, s-a hotărât să-şi încerce norocul ca la o adevărată
stupină!
- Mor, mor, mor! Se aude din pădurea de cetini, ecoul.
- Cine a îndrăznit, să mă îngâne? Se mânie Ursul, privind cu băgare de
seamă în jur.
Nu vede pe nimeni. Pădurea-i pustie!
Cine ştie? Poate că a fost vântul! Poate visul de aseară ce-l simte şi acum în
urechi, fiind poftit musafir la stupină de către Regina Albinelor.
Ecoul însă poznaş cum îi este felul, rătăcind prin pădure pe urmele Ursului,
pitit lângă un fag, începe din nou cuprins de arţag.
- Mor, mor, mor!
- Cum adică mor, mor, mor? Cine îndrăzneşte, să-mi fure mormăitul ca pe
o iscoadă, că doar n-o fi poate vreun Strâmbă-lemne, Sfarmă-piatră, Ochilă, Setilă,
Răs-lungilă sau vreun Păcală, Tândală, cărora să le ardă de glume!? Se burzului
Ursul, iscodind tufele de coacăze şi alune.
- Mor, mor, mor! Răsună iarăşi mai arţăgos ecoul.
- Bată-vă norocul să vă bată, doar nu aţi crede că mă puteţi întoarce din
drum, să nu pot ajunge la timp la bobotia de aur de pe colină!
Ursuleţul îndârjit îşi continuă drumul pe cărăruia năpădită de ierburi,
privind mirat către marginile cerului, care ardeau ca o vatră de foc.
- Mor, mor, mor! Îşi auzi din nou glasul îngânat de toţi arborii din pădure.
I s-a părut, că şi bobotia îl îngână şi-l strigă pe nume.
- Moş Martine, vino în codru pe colină, să-ţi dau faguri de albine, să visezi
când ţi-o fi bine!
- Măi ce să fie? Poate or fi confraţii mei, la cules de fragi şi de mure! Să
mi-o fi luat-o altul înainte pe colină!? Să ajungă la bobotia de aur înaintea mea?
Se tot frământa în sinea lui Ursuleţul.
În pădure zumzăiau zorile de lumină! Şi arborii păreau încinşi cu faguri de
miere sălbatică!
Se ruga să treacă clipele dimineţii, să poată ajunge mai repede acolo, sus,
pe colină, unde îl aştepta bobotia de aur!

50
 Ursul se trezi, galopând prin poieni şi dumbrăvi, privind cum lumina din
zări devine din ce în ce mai subţire şi cântecul ciocârliilor desenează octave
albastre pe portativele florilor.
Izvoarele în văi se aud cum gâfâie prelung, de parcă în adânc apele cerului
ar înnoda cercuri albe de cleştar şi jeratic.
Iarba în dumbrăvi miroase proaspăt a rouă, a lapte abia muls, a ceaţă şi a
faguri de miere plutind pe râu.
Ursuleţul acum, iată-l gâfâind urcă dealul pieptiş. În depărtări zări
întruchipându-se o stâncă lătăreaţă şi ademenitoare ca o prispă de cerdac. Acolo
o să zăbovească puţin, să-şi potolească oboseala, ce o simţea că i se cuibărise în
oase ca un vârf de stilet. Când a poposit ud de sudoare, de parcă era o lacrimă
rotundă de sare, bobotia de aur scăpătase dincolo de amiază.
Privind în sus îndârjit şi-a continuat drumul. Până acolo îi mai rămăsese
doar o azvârlitură de nor călător.
Ochiul unei stele îndepărtate, poate a luceafărului care nu se încumetase
încă să răsară, făcea semne clipind din ochi pământului. Dar peste puţin, când
Ursuleţul se dezmetici parcă dintr-un vis, străfundul zărilor bubuiră încinse de jur
împrejur cu un brâu roşiatic de foc. Focul se topi în ochiul unei prepeliţe care
izbucni dinspre pădure din nou:
- Pitpalac, Pitpalac, pitpalac!
Ceea ce pentru orice călător întârziat prin inima unor asemenea pustietăţi,
constituia îndemnul să facă cale întoarsă.
- Mor, mor, mor!
Puiul de Ursuleţ se trezi alergând din nou pe cărarea dinspre care răzbăteau
murmurul izvorului şi vuietul pădurii de stejari. Oglinda rumenă a cerului poleia
pădurea şi pământul iar cărarea pe care alerga era presărată cu miresme îmbietoare.
Mirosea proaspăt a zmeură şi faguri de miere.
Când a ajuns, a constatat cu mirare, că de jur împrejur, pe deal coborâse
deja amurgul.
Gardurile, tufele de nuiele şi porumbişte, căpiţele de fân spânzurate de
prepeleaci, s-au culcat pe costişe cu capul în jos şi cu tălpile încălţate cu cizmuliţe
roşiii de lut proptite în cer!
O sălbăticiune ciudată se zburătăci iute spre cer din tufişuri ascultând
prelung sunetul buciumului, vălurind peste dealuri.
- Mor, mor, mor! Se putea auzi glasul Ursuleţului înciudat, constatând cu
tristeţe că bobotia de aur la care năzuise să ajungă, dispăruse.
În marginea cerului rămăseseră risipiţi în ţărână, horbota subţire a câtorva
tăciuni de jeratic!..
Ursuleţul privea colina descumpănit. Nu se putea dumiri unde a putut să
dispară coşogea bobotie de aur!
Dar nici nu voia să renunţe cu una cu două, să ajungă negreşit acolo unde
visase de mult. Dinspre zarea apusului a auzit din nou chemarea prepeliţei. L-a
făcut să tresară.

51
 - Pitpalac, pitpalac, pitpalac!
O porni mai cu îndârjire la drum. Privea cu coada ochiului cum cerul
începea să se rumenească asemenea unei vetre rotunde, uriaşă încinsă de foc.
În nări simţea prospeţimea aerului, firele ierbii şi picăturile de rouă care
abia se ghiceau plutind de undeva în străfundul azurului, gata, gata să se prefacă
în lacrimi de mărgăritare.
Realitatea bobotiei de aur pentru Ursuleţul temerar devenise pentru
totdeauna, un vis neîmplinit!...
I se făcuse dor de liniştea care îl aştepta în bârlogul căptuşit cu muşchi şi
cetină amirosind a căpşuni şi a fragă!...
Auzind din nou cântecul pitpalacului, dezamăgit făcu cale întoarsă!...

52
53
54
 CĂLĂTORIND PRIN ŢARA MINUNILOR

Într-una din zile, mama i-a spus lui Dănuț s-o însoțească în oraş. Să-şi facă
împreună cumpărăturile. Prea stătuse în săptămâna aceea singur acasă. Numai cu
jucăriile.
După ce au colindat magazinele, încărcându-şi sacoşele cu toate cele de
trebuinţă, ajunşi în parc, mama i-a zis băiatului, să o aştepte pe banca de lângă
statuia de bronz înfăţişând chipul Voievodului Ştefan cel Mare în armură cu paloş
în mână. Să se poată duce la magazinul de peste drum, întrucât uitase să mai
cumpere ceva.
În timp ce băiatul aştepta acolo, cu ochii aţintiţi către crestele munţilor
muiate în azur, ce înconjurau în depărtări oraşul, trecu aproape de el un Porumbel
alb, căruia i se adresă ca unui vechi prieten ce-i era.
- Vino cu mine, în Țara Minunilor, să poţi vedea în amurg, zânele plutind
pe Lacul Albastru printre nuferi galbeni.
Trezit parcă din vis, băiatul făcu ochii mari. Privi bănuitor de jur împrejur,
să se poată convinge mai bine, cine rostise asemenea vorbe. Nu era nimeni prin
preajmă decât un Porumbel moţat, cu coada rotată, care ţopăia în dreapta şi în
stânga, pe ramul castanului de lângă el. Nu putea fi altcineva decât el. Mai ales că
a îndrăznit să-i sară pe umărul drept guruind vesel, ca şi când, ar fi vrut, să-şi
întărească spusele, i-a rostit vorbele la ureche.
- Se vede de la o poştă, că nu-i o pasăre oarecare! - Îşi zise în sine băiatul.
Dar oricât ar fi încercat să ghicească, nu se putea dumiri, unde putea fi Ţara
Minunilor despre care nici bunicul în toate poveştile lui nu i-a spus despre o
asemenea ţară cu zâne plutind pe lacul încărcat cu nuferi galbeni.
Oare nici bunicul, cât este el de înţelept, să nu fi auzit de existenţa unei
asemenea împărăţii? Şi-a frânt brusc gândurile. În clipa aceea s-a trezit lângă el
cu marele Voievod. Acesta îşi lăsase armura şi paloşul în iarbă şi coborând de pe
soclu cu paşi cadenţaţi s-a aşezat pe bancă alături de el. I-a şopti, apoi binevoitor
la ureche.
- Ţara Minunilor, voinicule Dănuț, nu este alta decât Ţara Moldovei! Cea
care v-am lăsat-o moştenire. Aveţi datoria s-o iubiţi, s-o cinstiţi şi s-o apăraţi aşa
cum am făcut-o eu!
Băiatul a îngenuncheat în faţa Măriei Sale, sărutându-i cu smerenie dreapta,
paloşul şi armura!
- Să trăieşti Măria Ta! Cuvintele Tale ne vor rămâne pentru totdeauna
poruncă şi învăţătură, de ţinut minte!
Când s-a întors mama, pe Dănuț l-a găsit îngenuncheat în faţa statuii de
bronz. Era mirată şi descumpănită de gestul băiatului.
- Te frământă ceva Dănuț?
- Nu mamă! Am îngenuncheat să stau de vorbă cu Măria Sa. În loc de flori,
pe soclul de marmură albă i-am pus la picioare inima mea!

55
 Chipul mamei s-a înseninat de bucurie şi fericire
- Dacă i-ai spus, tot ce ai avut de zis, haide dragule, să ne grăbim către casă!
Vom reveni şi altădată!
Dănuț pășea mândru asemenea unui pui de stejar luminos!...
Mama nu avea de unde şti, ce-i spusese Domnitorul şi Porumbelul alb ce i
se aşezase pe umăr despre Ţara Minunilor cu munţi albaştri şi codri fermecaţi pe
unde hălăduiesc feciorii Vrâncioaiei purtând armuri de cetini şi stejari despre care
i-a vorbit atât de convingător acest Hulub îndrăzneţ cu vorba puţin peltică
semănând parcă cu a lui.
Invitaţia Porumbelului călător semăna mai degrabă cu o provocare, pentru
care aveai nevoie de curaj să te încumeţi să ajungi pe tărâmul acela de adevărată
legendă. Nu voia în nici un chip să rateze acest prilej unic ivit în viaţa lui. Să poţi
vedea cu proprii ochi o ţară cum numai în visele cele mai îndrăzneţe ţi-o poţi
închipui!...
Cine dintre voi, dragii mei care ascultaţi această poveste, doriţi să vedeţi
unde este Ţara Minunilor? Însoțiți-l pe Dănuț, voinicul din povestea noastră
adevărată şi veţi afla...

56
57
58
 POVESTEA IEPURELUI ŞI A URSULUI

Într-o vară, un Urs fugit din pădure a dat în grădină peste un Iepure urechiat
şi răzgâiat din fire. Acesta scosese din pământ cu lăbuţele o grămadă uriaşă de
morcovi. Urechiatul stătea în cumpănă, neputându-se dumiri, cum o să-i care până
la vizuina lui din pădure. Văzându-l Ursul, l-a muştruluit aspru.
- Cum de ai îndrăznit, Urechiatule, să părăgineşti minunăţia de grădină a
gospodarului? Nu te-ai gândit la truda lui? El năduşeşte din greu pentru fiecare
fir de morcov pe care tu îl risipeşti, fără să-ţi pese de nimic! De ce ai făcut asta,
măi Urechilă, poţi să-mi răspunzi?
- Sigur că pot pentru că ştii matale, nene Ursule, îmi plac la nebunie
morcovii! Mă prăpădesc după dulceaţa lor. E mai bună chiar ca zmeura şi ca
mierea din stupi!
- Bine, bine te cred, că aşa este! Eu însă, îţi propun, ca să poţi să ai din
belşug tot ce-ţi doreşti, fă-te grădinar!
- Grădinar zici?
- Da, chiar aşa! E o meserie nobilă, care îţi cere să ai multă dragoste şi har,
să-ţi îngrijeşti grădina, aşa cum o fac toţi gospodarii harnici şi iscusiţi!
Auzind vorbele Ursului, Urechilă cu botul şi lăbuţele mânjite de lut prinse
a zice smerit, răspunsul să-i fie pe placul Ursului moralist.
- Aşa am să fac! Nu mă aşteptam la o altă propunere mai bună din partea
altcuiva. Îţi promit că de la anul voi deveni grădinar! Dar până atunci am şi eu o
rugăminte la matale, nene Ursule!
- Da, spune-o! Te ascult cu dragă inimă!
- Ajută-mă, să-mi duc morcovii, ce i-am scos la mine în vizuină, că singur
nu pot! Sunt şchiop de-un picior! Mi l-am betejit aici, în grădină!
- Sigur că te ajut! Mai încape vorbă, să refuz un Iepure şchiop?
Cei doi pe dată au încărcat grămada de morcovi în două panere împletite
din nuiele, pe care le-au dus târâş, grăpiş până în pădure unde Iepurele îşi avea
culcuşul. Într-o tufă deasă de alun din marginea pădurii.
Ca drept mulţumire Iepurele i-a dăruit Ursului câţiva morcovi dolofani iar
acesta a plecat legănându-se, mormăind pe poteca din celălalt capăt unde-şi îşi
avea vizuina de vară.
În vara următoare când secerişul era în toi, atât Ursului cât şi Urechiatului
li s-au făcut din nou dor de ducă.
Ursul, mor, mor, mor a luat-o la pas pe cărare, până când s-a trezit în
stupina lui moş Onofrei căţărată pe-un tăpşan rotund din livadă.
Pe urmele lui a luat-o iepureşte şi Urechilă. L-a surprins pe moş Martin cu
desagii burduşiţi cu faguri de miere.
- Ce faci nene Ursule, de-ai dat buzna ziua în amiaza mare în stupina omului?
Ţi-a făcut cumva mierea cu ochiul? I se adresă înţepat Urechilă legănându-şi
coada roşcată încolo şi în coace.

59
 Ursului nu-i prea căzuse bine vorbele Urechiatului. Ştia el cam unde vrea
să bată şeaua să poată pricepe. Dar cum necum a fost nevoit, să-i răspundă.
- Uite ce-i, măi ţâncule! Plictisit să mai tai frunze de zmeură degeaba în
bârlog, am ieşit şi eu aşa, ca Ursul, să mă plimb. Ştiam că o să te întâlnesc la
stupină! Îmi şoptise în vis o Albină! Îi zise Ursul cu glas mieros de vulpe şireată,
bătrână.
- Ia te uită ce întâmplare hazlie! Dar cu mierea din stupi ce-ai avut? Nu te-
ai gândit la truda albinelor şi la munca lui moş Onofrei care-şi îngrijeşte stupii zi
de zi cu palmele lui, să-şi bucure copii cu mierea dulce şi parfumată adunată de
albinele harnice în faguri?
- M-am gândit, cum puteam să nu mă gândesc! A mormăit în silă Ursul. Aş
vrea, să-ţi spun măi Iepurilă un secret, pe care ai grijă, să-l ţii minte!
- Spune-mi-l, nene Martine, care mă rog îţi este secretul?
- Aşa cum ţie îţi plac morcovii, mie îmi place mierea mai abitir decât
copiilor!
- Atunci fă-te stupar!
- Cum de îndrăzneşti, Urechiatule? Doar nu vrei, să-mi spui, că şi tu la
îndemnul meu te-ai făcut grădinar!?
- Eu? Unde ai mai pomenit mătăluţă, Ursule, un Iepure să ajungă grădinar?
- Iar tu unde ai mai pomenit, nătărăule, coşogea Ursul ca mine să ajungă pe
post de stupar?
O coţofană aflată prin apropiere auzind discuţia dintre cei doi, nu se putu
stăpâni şi le zise, încaltea să înveţe şi alţii…
- După câte văd, amândoi nu ştiţi să preţuiţi munca altora şi nici cinstea!
Una spuneţi şi alta faceţi, întocmai ca în proverbul cunoscut printre oameni în care
se spune că ,, lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba” aşa sunteţi şi voi!
În timp ce Urechilă şi Ursul Martin se certau, s-a iscat în stupină un
adevărat tărăboi! Intruşii nepoftiţi, au fost nevoiţi să-şi ia tălpăşiţa. Alergau de le
sfârâiau tălpile pe cărare mânaţi din urmă de câinii de vânătoare a lui moş Onofrei.
- Ursul măăi, la stupină! Prinde-ţi-l măăi! A răsunat vocea lui moş Onofrei
înspăimântând vieţuitoarele din toată pădurea. Toată noaptea, pe dealuri au ars
pălălăile focului, au răsunat buciume şi tălănci cu glas de clopote îndepărtând
prădătorii să se apropie de stupină.
În verile care au urmat, se spune, că în grădina de zarzavat şi nici în stupina
de pe colină, n-au mai călcat picior de prădători, de Urs sau de Iepure!...

60
61
62
 GIUVAERUL DIN PALMĂ

În ziua aceea, Victor se afla pe malul Bistriţei. Venise la pescuit împreună

cu prietenul lui, Andrei. Un băieţel cu trup înalt şi subţire ca trestia. Avea faţa
plină de pistrui mici şi maronii de parcă mâna unui pictor poznaş îi aruncase cu
penelul, acolo. Era bun la suflet, prietenos şi vesel din fire ca şi Victor de-ai fi zis
că sunt fraţi gemeni.
Ziua aceea pentru cei doi pescari amatori se dovedi, a fi destul de norocoasă.
După câteva ceasuri bune de pescuit la undiţă, se întorceau acasă, ducând în
sacoşe câteva kilograme de păstrăvi argintii şi crapi dolofani, pe care îi simţeau
încă zbătându-se în spate.
După ce au urcat voiniceşte poteca, ce duce spre sat, de unde puteau vedea
iţindu-se casele căţărate pe dealuri, s-au oprit la umbra unei tufe de măceş să-şi
mai admire o dată crăpuştenii şi păstrăvii, înainte de a-i servi la cină. În apropiere
auzi un oftat îndurerat, venit parcă de undeva din adânc.
- Cine poate fi? L-a întrebat Victor pe prietenul lui Andrei.
- Ştiu şi eu? O fi fost Vântul! Sau poate vreun crăpuştean sau păstrăv rănit
de undiţele noaste!
- Suntem noi! Soldaţii de plumb! - Au auzit glasuri bărbăteşti lângă ei.
Când au privit mai atent în iarbă, lângă tulpinile de măceş au văzut doi
soldaţi de plumb! Unul dintre ei avea lipsă braţul stâng. Îi flutura în vânt mâneca
vestonului cachiu. Celălalt, ceva mai înalt decât primul, îşi sprijinea ciotul
piciorului drept într-o cârjă cioplită din lemn de dud.
- Ce-i cu voi, domnilor camarazi dacă îmi îngăduiţi, să mă adresez astfel?
Îndrăzni să întrebe sfielnic Victor, înălţându-şi mâna dreaptă la chipiu, ca şi când
le-ar fi dat onorul!
Andrei făcu acelaşi gest ostăşesc ca şi prietenul lui.
- De unde veniţi şi încotro mergeţi, domniile voastre?
- Ne întoarcem din …iad! Am fost trimişi acolo, departe de ţară, să apărăm
liniştea oamenilor şi a copiilor loviţi de groaza războiului nemilos! A răspuns
soldatul care-şi sprijinea piciorul în cârja de lemn.
- Ne îndreptăm către casă. Locuim în satul vecin! Îl completă cel de al
doilea soldat pe primul.
- După câte constat, sunteţi destul de obosiţi şi flămânzi, de drumul lung pe
care l-aţi străbătut! Vă poftesc la mine acasă, să zăboviţi peste noapte. Bunicul
Teodor o să se bucure, să găzduiască asemenea musafiri! Şi el a fost în război. S-
a luptat cu duşmanii în munţii Tatra, dincolo de hotarele noastre! Sunt sigur că o
să aveţi ce să vă povestiţi la o duşcă de vin cu aromă de fragă şi căpşunică!
Cei doi soldaţi au primit cu bucurie, invitaţia băiatului.
Când am ajuns, bunicul ne aştepta în poartă. Semăna cu un general care-şi
întâmpină ostaşii întorşi victorioşi acasă.
Ne-a ieşit înainte cu chipul blând şi luminos, salutând ostăşeşte, aşa cum o
făcusem şi noi în faţa celor doi soldaţi eroi.

63
 Când am intrat în odaie, mama a rămas mirată. Nu se aşteptase, să aibă
asemenea neobişnuiţi musafiri. M-a privit îndelung cu ochii ei mari şi luminoşi,
de parcă ar fi vrut să mă întrebe:
,,Dragul mamei, ştiam eu că nu te puteai îndura să laşi nişte drumeţi osteniţi,
fără să ne cinstească bătătura, aşa cum ne este obiceiul din străbuni,
întâmpinându-i cu pâine şi sare!”
După ce mama mi-a zâmbit, numai cum ştie ea să zâmbească, când este
mulţumită de faptele mele bune ciufulindu-mi cu palma chica, s-a adresat cu
vocea ei blândă, s-o poată auzi şi cei doi oaspeţi, cu care bunicul stătea de vorbă,
aşa cum obişnuia când avea de-a face cu oameni veniţi de pe alte meleaguri, să
poată afla ce se mai întâmplă în lume.
- Pentru că avem asemenea oaspeţi de vază, v-am pregătit masa în
sufragerie! Vă rog să poftiţi!
Sufrageria era considerată de mine şi de bunicul, odaie domnească! Aici
îmi sărbătoream în fiecare an, ziua de naştere şi tot aici îşi avea rezervat locul lui
bradul de Crăciun împodobit cu ghirlande şi făclii multicolore mai aproape de
pridvor, de unde se putea vedea livada şi grădina, iar jos în vale apele pârâului
murmurând.
Pereţii odăii erau împodobiţi cu scoarţe domneşti. În colţul de răsărit trona
chipul lui Isus înconjurat de ucenicii săi la Cina cea de taină.
Podeaua odăii era acoperită de o scoarţă vârstată, pe care stătea încolăcit
aproape de sofa Mauți, un motan cu blana neagră ca pana corbului pictată cu alb,
sfârâind leneş din fusul lui fără fir de lână.
La ospăţ, bunicul ne-a adus pe o tavă uriaşă de porţelan crapi şi păstrăvi
rumeniţi la proţap, stropiţi cu mujdei de usturoi iar pe un fund rotund din lemn de
nuc, a răsturnat din ceaun o mămăligă semănând cu Luna răsărită în fereastră, din
care ieşeau aburi apetisanţi.
- Rogu-vă a-mi spune, bunilor camarazi, din ce regiment aţi făcut parte,
dacă nu vă este cu supărare? I-a întrebat bunicul într-un târziu pe cei doi musafiri.
- Eu fac parte din regimentul ,,Vulturii!” Se grăbi să răspundă soldatul
invalid de braţul stâng.
- Eu, dragă domnule, fac parte din regimentul ,,Scorpionii” de a cărui vitejie
s-a dus vestea de mult! A răspuns respectuos cel de al doilea soldat invalid de
piciorul drept, netezindu-şi barba nerasă de câteva zile cu palma bătucită de patul
puştii.
- Îmi sunt cunoscute faptele de arme ale ostaşilor celor două regimente.
Printre ei mi-am făcut mai mulţi prieteni. Aşa cum vă am de astăzi şi pe domniile
voastre!
Cina a durat mai mult ca de obicei. Pentru că din când în când, atât bunicul
cât şi cei doi soldaţi îşi aminteau fiecare din ei o altă poveste, pe care mă
încăpăţânam cu tot dinadinsul, să le-o ascult, de-a fir - păr până la capăt.
La un moment dat venindu-i rândul bunicului, să-şi spună povestea ale cărei
vorbe le sorbeam cu nesaţ, la gestul făcut de el cu mâna dreaptă spre pădurea din

64
zare, unde se ascunseseră de teama liniştei, umbrele nopţii, crezând că în palmă,
bunicul ţine o halebardă înălţată spre cer, am sărit ca o zvârlugă de la locul meu
şi am strigat, cât m-au ţinut puterile.
- Ura, ura, ura! Am învins!...
- Aşa-i, dragul bunicului! Am învins, aşa cum a învins şi Măria Sa Ştefan
cel Mare în luptele de la Podul Înalt şi Rovine!
Mama ca mama! Văzându-mi lumina din ochii mei, nu s-a putut stăpâni şi
mângâindu-mă pe creştet, mi-a zis sfioasă:
- Dragul mamei, ai o inimă de viteaz! De aceea, mă rog, în fiecare zi, să
creşti mare şi voinic! Să ai parte numai de dragoste!
A doua zi, cum se cuvenea unei gazde binevoitoare, cum este bunicul pe
oaspeţi i-a condus până în satul vecin cu şareta trasă de doi armăsari albi cu
căpestre împodobite cu canaf roşu.
Mi s-a părut că drumul pe care-l străbate bunicul, seamănă cu drumul
străbătut de Făt-frumos către ţara Liniştei din poveştile copilăriei mele de care
acum simţeam cu tristeţe, că mă despart puţin câte puţin!
Cu fiecare an cu care creşteam, simţeam că devin mai bun şi înţelept!...
În dimineaţa aceea de mai, Victor privind pe fereastră, i s-a părut că soarele
răsărit pe colină, seamănă cu un giuvaier fermecat ţinut în palma bunicului
mirosind a floare de măr şi a pâine, mângâindu-i creştetul înfiorat de dragoste şi
iubire!...

65
66
 ARICIU MOŞ ŢEPEŞ

Un arici poreclit „moș Țepeș” ce-și avea locuința în scorbura unui stejar din
pădure, se târa prin frunziş cu ţepii zburliţi şi înfoiaţi decis să tragă în ţepii lui,
fiinţele pe care nu le prea avea la inimă. Frunzarele din arbori, florile din pădure,
gâzele, ţânţarii ori licuricii erau ciuruiţi de ţepii lui.
În scurt timp, pădurea în care locuia moş Ţepeş devenise o pădure invalidă.
În ramuri atârnau zdrenţe de frunze şi flori. Parcă şi cerul de deasupra, cu stele cu
tot părea ciuruit de ţepii ariciului. Luceferii şi sorii nu mai răsăreau şi nu mai
cădeau pe pământ, de teamă să nu fie traşi în ţeapă.
Plictisit de atâta huzur în împărăţia pădurii unde îşi avea casa, s-a hotărât să
se mute în altă parte, unde visa ca în ţepii lui să aibă cele mai râvnite trofee. Aşa
se trezi Dănuț cu moş Ţepeş, cum necum, chiar sub fereastra lui. L-a găsit
dimineaţa sub nuc, făcut ghem rotund cât o roată de car.
- Mare tărăşenie! Zise îmbufnat băiatul şi se posomorî.
De când se ştia el că apăruse pe lume, nu-i plăcuse niciodată aricii. Sunt
nişte fiinţe urâcioase şi zurlii şi apoi cu ţepii lor ar fi în stare să străpungă până şi
Luna de pe cer.
- Hei, măi găligane, ce cauţi aici plocon, chiar sub fereastra mea!? Îl luă la
rost băiatul.
Din pădurea de ţepi, ca un lujer de floare ofensat, ariciul îşi scoase botul
ascuţit afară pufnind pe nări de furie.
- Cum de îndrăzneşti, nu ţi-e teamă de ţepi mei, piciule?
- Nu mi-e teamă! Dacă ai venit cu gând de război, să le faci rău florilor şi
vieţuitoarelor mele din grădină, te avertizez că am ac de cojocul ţepilor tăi! - Îl
dojeni aspru băiatul.
- Lasă-l în seama noastră, Dănuţ strigă Cocoşul pintenog cu creastă rotată
căţărat pe gard.
- Voi fi şi eu alături de voi! Se auzi glasul Vulturului, rotindu-se în zbor
semeţ deasupra grădinii.
- Contaţi şi pe mine! A ţipat Gaiţa străpungând cerul cu ciocul ei ascuţit.
- Contaţi şi pe mine! Că doar şi eu am ţepi mult mai tăioşi decât cei ai
Ariciului în afară de floarea mea cea frumos mirositoare! Spuse fudul Trandafirul
scuturându-şi ca un cavaler medieval fără lance, petalele roşii.
- Ai auzit, găligane, moş Ţepeş!? Mai ai gând de război? Îl întrebă Doruleţ
supărat.
Băiatul auzise şi el de isprăvile Ariciului, despre care se dusese vestea în
toată pădurea unde locuia şi nu se putea împăca nici în ruptul capului cu asemenea
fărădelegi.
- Dacă crezi că poţi să trăieşti în pace cu toate vieţuitoarele, plantele şi
florile care te înconjoară fii binevenit la noi altfel te sfătuiesc să faci cale întoarsă
cât nu-i prea târziu. Ai auzit ce te aşteaptă?

67
 Cuvintele băiatului şi a celorlalte vieţuitoare semănau cu un avertisment
grav dat Ariciului sau cu un ultimatum dat gândului său războinic faţă de cei din
jur.
Acum, Ariciului îi părea rău de ceea ce făcuse până atunci. Fusese influenţat
de către un alt Arici aventurier şi mai tot timpul pus pe harţă. Îl cunoscuse în
peregrinările sale prin pădurea vecină cu casa lui. Acesta se lăudase că-şi pusese
în gând, să tragă în ţeapă stelele din constelaţia Oreonului, luceferii de pe cer ba
chiar şi Luna mare şi galbenă. Să rămână noaptea neagră ca tuciul! Acum simţea,
că-i roşesc obrajii de ruşine.
- Să ştii Dănuţ, că eu sunt un arici cumsecade! I se adresă într-un târziu moş
Ţepeş. Porecla care mi s-a atribuit, de care râd toţi ţâncii, nu mai este de actualitate.
O să-ţi dovedesc că nu o merit!
- Şi cum ai să faci asta?
- Haidem, să mergem în livadă, să-ţi arăt!
Pâş, pâş, pâş, după vre-o jumătate de ceas de mers au poposit în livadă.
Chiar atunci trecea în zbor o albină însoţită de regina fluturilor. Au poposit pe
petalele unui trandafir şi priveau vesele către Ariciul care ridicat în două picioare
se sprijinea de o crenguţă verde de merişor. Ariciul văzându-le le-a spus cu glas
mieros: veniţi şi poposiţi pe ţepii mei de pluş! Vă puteţi juca ca într-un scrânciob.
Regina Fluturilor şi Albina îşi umpluseră deja cofele cu polen şi ţop au
aterizat în scrânciobul Ariciului. La fel a procedat şi un pui zglobiu de vrăbiuţă
cu aripi cenuşii.
Din ziua aceea Ariciul i-a devenit lui Dănuţ prieten apropiat. În care se
poate încrede la nevoie.
I-am văzut deseori plimbându-se prin grădina de flori. Am aflat că în fiecare
dimineaţă, florile îşi agaţă în ţepii lui câte o dorinţă pe care Dănuţ a doua zi le-o
împlineşte!...

68
69
70
 ORAŞUL DIN VIS

Tatăl lui Victor ca să-i îndeplinească promisiunea făcută mai demult şi-a
luat fiul la oraş să-i arate şantierul unde oamenii construiesc case şi blocuri înalte.
În ziua aceea, pe strada Soarelui se dădeau în folosinţă mai multe blocuri şi case
acoperite cu ţiglă roşie. Băiatului i s-a părut că atât blocurile înalte cât şi casele
plutesc printre nori ca nişte luntrii albastre cu ferestrele deschise spre soare răsare.
- Tată, blocurile şi casele astea albe pe care tu împreună cu alţi meşteri le-
aţi construit, după câte constat, aţi uitat să le puneţi la temelii ancore turnate din
oţel.
- Casele şi blocurile nu au nevoie de ancore! Numai vapoarele atunci când
poposesc în port se folosesc de ancore, să nu le împingă valurile în larg. Dar de
ce crezi că au nevoie de ancore, Victor?
- Mă mir cum de nu te-ai gândit tată? Atât de înalte şi luminoase cum sunt,
oricând ar putea să zboare spre soare! Departe de pământ!
- Te-au furat după câte văd, visele tale îndrăzneţe, dragul tatei!
- Mie unul mi-ar conveni să locuiesc într-o asemenea casă plutitoare, care
să zboare după voia mea! Cine ar mai fi ca mine? De la fereastră aş atinge Luna
cu degetul şi aş aduna în palme stelele de pe cer! În fiecare dimineaţă mi-aş da
întâlnire cu soarele! Din razele lui i-aş face năframe aurii cu care să-şi
împodobească codiţele brunete Prințesei Xena, prietena mea!
Tatăl auzindu-i vorbele băiatului zâmbi, ciufulindu-i cu palma zulufii din
frunte.
- Vorbeşti de parcă ai fi poet! Noi, constructorii, grăbiţi cum suntem mai tot
timpul nu avem vreme să mai visăm! Oamenii au nevoie de case şi blocuri înalte
să aibă unde visa copii lor aşa cum faci tu acum.
Întorşi acasă în sat Victor, devenise parcă mai tăcut şi dezamăgit de ceea ce
văzuse pe şantierul din oraş. Prin gând îi treceau o sumedenie de închipuiri şi vise
care mai de care mai îndrăzneţe.
Tatăl privindu-şi fiul atât de trist şi abătut dădu vina pe drumul lung făcut
până la oraş, care-l obosise.
Faţă de satul în care locuiau, oraşul era un vacarm de zgomote şi un furnicar
de oameni şi maşini împânzind străzile şi şoselele.
- Cum ţi s-a părut şantierul, Victor? Îl întrebă într-un târziu tatăl pe băiat.
- Mi-a plăcut tată, însă dintre toate casele şi blocurile construite nu am găsit
nici una, în care aş vrea să locuiesc pentru totdeauna în oraş!
- Chiar aşa?
- Da. Eu, casele şi blocurile vreau să le construiesc altfel. În loc de cărămizi
să le tencuiesc cu luceferi şi stele. Acoperişurile să le fac din aripi de păsări
măiestre, albastre. Când mi-o fi dor să le fac să zboare spre soare răsare!
Victor, visa să construiască în sat un alt oraş cu altfel de case în care să
locuiască altfel de oameni şi copii, zâne şi Feţi-frumoşi cumsecade învăţând de la
arbori şi păsări iubirea de neam şi de semeni.

71
 - Seamănă cu palatele din poveştile bunicului Teodor, ştrengar care eşti!
- Să te convingi mai bine, te poftesc tată pe şantierul meu din livada de
vişini şi meri!
- Aşa să faci fiule şi dacă o să-mi placă o să-ţi cer, să mă angajezi diriginte
de şantier!
- Primesc cu o singură condiţie!
- Care? Nu cumva te îndoieşti de măiestria şi priceperea mea, fiule?
- Nu! Eu nu aş zice, chiar aşa! Însă te rog să-i adresezi cererea, bunicului!
El este directorul executiv al unui asemenea nemaiauzit şantier.
- Mi-am închipuit eu de câte minunăţii şi vise îndrăzneţe eşti în stare! Mă
voi supune dorinţelor tale, fiule! Şi râseră împreună.
Când au intrat în casă, mamei i-a părut că tatăl şi fiul au umplut casa de
lumină şi veselie de parcă ar fi adus cu ei pe umeri soarele de pe cer. Neputându-
se stăpâni îi strânse pe amândoi la piept ca pe un buchet de flori!..

72
73
74
 DE CE VARA NU-I CA IARNA?

În grădină era mult soare. Dinspre vii bătea un vânt încărcat de miresme. Și
Victor s-a trezit în grădină.
Era singur. Înconjurat numai de copaci şi de flori. Ar fi vrut să vorbească.
Nu avea însă cu cine. Venise amiaza şi i s-a părut că pomii şi florile dorm!
Micşuneaua, laleaua, narcisa şi rochiţa rândunicii visau în somn! Le-a auzit
cum suspină mângâiate de zefirul vântului!
Băiatul oftă cu amărăciune, întristat că nu avea cu cine sta de vorbă. Îi
spusese mai demult o Albină, că la amiază florile dorm şi nu se cade să le trezească
din somn! Le spulberă visele! Şi apoi devin supărăcioase!...
Într-un târziu, Victor s-a auzit strigat de către un Piţigoi care îşi făcea siesta
pe un ramul de cireş.
- Hai să vorbim! - I se adresă ceremonios Piţigoiul.
- Despre ce? Îi întoarse vorba, băiatul mirat.
Cu florile din grădină putea să discute fel de fel având multe în comun dar
cu un Piţigoi, ce putea să discute?! Se gândea în sinea lui Victor, în timp ce
Piţigoiul ţopăia de zor pe creanga de cireş, nerăbdător să-l provoace pe băiat la o
discuţie amicală avantajoasă de ambele părţi.
- Uite, poţi să-mi dai răspuns la o întrebare pe care şi-a pus-o în fiecare an
mai marele unei metropole de pe la noi căreia nu i-a găsit răspunsul nici până
astăzi? Se umflă în pene Piţigoiul.
- Care este întrebarea? Mă faci chiar curios!
- De ce vara nu-i ca iarna? Îşi silabisi Piţigoiul cuvintele, să-şi dea mai multă
importanţă.
- Ha, ha, ha! Ia, te uită ce conducător de metropolă nătăfleţ! Să nu ştie măcar
atâta lucru! Răspunsul este foarte simplu, pe care îl ştiu până şi ţâncii de la
grădiniţă!
- Aşa mi-am zis şi eu! Îl aprobă cu interes Piţigoiul.
- Vara nu avem nămeţi pe dealuri, pe poteci de turtă dulce şi nici pe şosele
vesele pavate de micşunele, pamblici de lumină lungi pe care să se împotmolească
maşinile şi drumeţii! În schimb vara din livezi culegem cireşe, caise, mere, persici
aromate iar mai târziu arătoasele şi aromatele galbene gutui din romanţele de dor
ale bunicului Teodor!
- Văd că ştii răspunsul! Se alintă fălos Piţigoiul poznaş. O să te întreb ceva
din lumea noastră şi a altor zburătoare să văd cât de isteţ eşti.
- Întreabă-mă, că nu mă tem, voi şti să-ţi răspund! Se burzului băiatul cu
pletele zbârlite de vânt.
- Ţi-ai potolit setea vreodată cu boabe strălucitoare de rouă cum facem noi
dimineaţa, în zori?
- Da! Mi-au dat să le beau roua, un trandafir şi o micşunea! Este dulce şi
miroase a polen!
- Aşa este!

75
 - Eu aş vrea să-ţi pun o întrebare la care cred că nu ai să ştii să-mi dai
răspunsul!
- Ba, s-o crezi tu!
- Voi, Piţigoii mergeţi la grădiniţă sau la şcoală, aşa cum facem noi copii?
La auzul unei asemenea întrebări Piţigoiul se fâstâci atât de mult încât
credeai că nu-şi mai găseşte locul pe creanga de cireş!
- Sigur că da! Mergem la şcoala vieţuitoarelor din pădure unde învăţăm cum
să ne purtăm unii cu alţii, cum să ne hrănim sau să zburăm, cum să ne creştem la
rândul nostru şi noi puii ca să devină părinţii altor pui de vârsta ta sau a mea!
- Şi mă rog, unde este Şcoala asta a voastră, că eu unul nu am auzit de ea?
- Se află nu departe de casa ta. În toate poienile şi pădurile. Mă mir, cum de
nu ai putut să-ţi dai seama de existenţa ei!?
- Îmi pare rău Piţigoiule! Îţi promit însă, că am să te vizitez într-o zi la
Şcoală! Să te văd cât de silitor învăţăcel eşti!
- Mi-ar face o deosebită plăcere, să vii! Poţi să vii chiar şi cu prietenii tăi
veţi avea ocazia să vă împrieteniţi şi cu alte păsări ca mine de la care puteţi afla
multe întâmplări şi poveşti din lumea noastră, a păsărilor!
- Aşa voi face! Dar, acum se cuvine să-ţi mulţumesc! Discuţia cu tine mi-a
fost de mare folos! - Râse vesel băiatul. Şi vrând să-i mai spună ceva ridicându-şi
privirea constată că Piţigoiul dispăruse. Se pierduse în înălţimile cerului!...
Ar fi vrut să-l servească cu o ciocolată pe care o avea în buzunar de care era sigur
că puiul de Piţigoi nu avusese ocazia să se înfrupte din gustul ei dulce - amărui
mirosind a cireş şi gutui proaspete rupte din livadă. O va face însă altă dată!....

76
77
 POVESTEA PLOPILOR FĂRĂ SOŢ

Îl cunoaşteţi pe Răducu? Dacă nu aţi auzit despre el până acum, o să vi-l

prezint eu. Este un băieţel bondoc, cu obraji rumeni, ochi mari şi luminoşi, cu
fruntea înaltă împodobită de un păr bogat, aruncat ştrengăreşte pe o sprinceană.
Seamănă la chip cu domnul nostru Eminescu pe vremea când şi el era băieţel de
vârsta lui. Din zori până seara obişnuia să colinde pădurile, livezile, grădinile,
poienile şi codrii de aramă, numărând stelele şi luceferii, care răsăreau parcă
anume pentru el. Le dădea vesel bineţe!
Casele de pe strada în care locuieşte Răducu, deoparte şi de alta, sunt
străjuite de un şir de plopi fără soţ. Seara, când răsare Luna, par muiaţi în lumina
razelor argintii!
Când treci, auzi vântul cum cântă din frunze sonor. Stelele din cer fug
vrăjite, să se legene în ramurile lor! Înfiorate de dor bat temenele de lumină la
geamuri.
Când băiatul rămâne singur acasă, iese în stradă cu capul descoperit, să stea
de vorbă cu plopii. Şi asta numai din pricina unui cântec de dor şi iubire, care i se
întipărise în memorie, din povestea spusă într-o seară de bunicul:
,,Pe lângă plopii fără soţ/ Adesea am trecut;/ mă cunoşteau vecinii toţi/ Tu
nu mai cunoscut!”.../
- Bună seara, nene Plopule! I se adresă băiatul primului Plop cel mai înalt
şi arătos din şirul Plopilor fără soţ.
- Bună să-ţi fie inima, voinicule! - Îi răspunde Plopul tremurându-şi din
ramuri frunzele strălucitoare asemenea stelelor argintii, căzute din cer. Ştiu de ce
ai venit!
- Adevărat!? - Se miră băiatul de parcă vorbele Plopului semănau cu ale
altcuiva.
În casa de peste drum care semăna mai degrabă cu un palat din marmură
albă se deschise o fereastră. În chenarul ei apăru chipul unei fecioare cu păr
ondulat acoperindu-i umerii. În ochi i se oglindeau apele cerului şi lumina stelelor.
Atât de frumoasă era!
Semăna parcă la chip cu Domniţa Veronica, iubita domnului Eminescu! Cel
care şi-a hărăzit pentru vecii nemurirea, iubire de pasăre măiastră!
- Ai venit să-i asculţi povestea spusă de noi, ,, Plopii fără soţ”? Fiindu-i
prieteni poetului am rămas şi noi nemuritori! I-am alinat sufletul plin de dor
rătăcind pe lângă noi în nopţile de singurătate, să-şi zărească la fereastră o clipă,
iubita!
- Acum, când sunt singur şi trist, aş dori nespus de mult să-l ştiu cum arăta
la chip!? Era Luceafăr sau Pasăre măiastră!?
- De vrei să ştii, voinicule, era şi una şi alta! Şi cu toate acestea era cum eşti
şi tu! În pieptul lui bătea o inimă de român asemănătoare cu inima ta!
- Înseamnă, mărite Plopule că şi eu trebuie să fiu mândru, considerându-
mă un pui de Luceafăr şi de Pasăre Măiastră!

78
 - Da! aşa este. Toţi cei care gândesc şi simt ca tine, se pot considera aşa!
Ne putem mândri să-i rostim limba dulce cu care şi-a scris poemele,
încântându-le tuturor muritorilor acestui pământ copilăria şi visele!
- Dacă tot stăm împreună, îl putem vedea în seara aceasta pe domnul
Eminescu? Că uite, la fereastra deschisă după câte bănuiesc eu, îl aşteaptă iubita!
- Mi-e teamă că n-o să-l putem vedea în seara aceasta! A rămas să se
odihnească puţin pe malul Lacului Albastru împodobit cu nuferi! Aşteaptă
veghind răsăritul Lunii! Atunci se face atâta linişte, încât poţi auzi cum lăcrimează
lumina Luceafărului din ceruri! Printre trestii cârduri de lebede albe foşnesc din
aripi, aşa ca şi când, în adâncul apelor de cleştar ar suspina o violină, vântul
sărutându-i cu buze de mărgean, strunele!
- Nu ştiu de ce înţelepţilor Plopi fără soţ, de când mama nu mai este lângă
mine, să mă privegheze la căpătâi, îi visez chipul în fiecare seară. Tăcerea şi
frumuseţea ei mă înfioară, cum îmi înfioară auzul, cântecul de pasăre rară, pe care
mi l-a cântat din fluier şi din frunzele codrului într-o seară bunicul! Voi ştiţi ce
poate fi acest simţământ, înţelepţilor?
- Sigur că ştim, băiatule! Este dorul din inima domnului Eminescu care s-a
cuibărit şi în inima ta! Vrei, să-l asculţi?
- Mai încape vorbă!
,,O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi/ Pe freamătul de frunze la tine
tu mă chemi;/Deasupra criptei negre a sfântului mormânt/Se scutură salcâmii de
toamnă şi de vânt,/Se bat încet din ramuri,îngână glasul tău.../Mereu se vor tot
bate eu voi dormi mereu.”…
- Îmi este cunoscut poemul! În el pulsează sufletul zbuciumat de dor şi
iubire al domnului Eminescu! Mi l-a citit bunicul dintr-o carte îmbrăcată în piele
de pilior pe care o păstrează alături de Biblie pe etajera de sub icoană.
Emoţionat băiatul oftă prelung de parcă din adâncul sufletului ar fi chemat
chipul unei fiinţe nespus de dragi care-i lipsea în clipele triste de singurătate şi
dor.
În bătaia razelor Lunii frunzele Plopilor lăcrimau boabe de mărgean şi
mărgăritare. Dincolo de zare, Luna căpătase chip de domniţă.
Mirată că asistase la dialogul Plopilor fără soţ care îi amintea de cel mai
îndrăgit pământean cu chip de Luceafăr îşi trimise un torent de raze purpurii
străluminând de la un capăt la altul pădurile, dumbrăvile şi pământul!
- După câte văd, s-a făcut destul de târziu, iar domnul Eminescu a uitat să
mai vină! La fereastră, iubita îl mai aşteaptă şi acum! Spuse plin de tristeţe băiatul.
- Nu fi trist, voinicule! Revino! Mâine e o nouă zi. Mai plină de speranţe,
vise şi poate mult mai luminoasă! Noi, Plopii fără soţ vom rămâne veşnic aici, să-
i aşteptăm Luceafărului nemuritor venirea! Îl consolă cu glas gâtuit de emoţie
primul Plop, cel mai înalt şi mai arătos, din şirul plopilor fără soţ!
- Aşa voi face! Noapte bună!
- Noapte bună!..

79
80
 ŞCOALA DE PICTURĂ

Era o vară de neuitat. Dinspre ogorul de lângă pădure răzbăteau până

departe glasurile de bucurie ale secerătorilor. Adunau în hambare, boabele
spicelor aurii ale grâului împărat!
- Ia te uită ce tărăboi! Spuse ieşind din vizuina de pe costişă aflată în
trunchiul unui stejar noduros, un pui de Ursuleţ Panda.
- Oamenii din sat muncesc. Au nevoie de pâine. Nu huzuresc ca tine în
bârlog! - Îl muştrului aspru o Vrăbiuţă cenuşie purtând în cioc un bob de grâu cu
care să-şi hrănească puişorii la cină.
Ursuleţul zărind ghemotocul cenuşiu ce se legăna pe crenguţa stejarului de
sub nasul lui arţăgos ieşi la atac.
- Cum de îndrăzneşti neobrăzată mică? Ai uitat cu cine ai de-a face?
- Nu! N-am uitat! Eşti un îngâmfat fără minte! Păcat de chipul tău drăgălaş
pe care îl îndrăgesc atâta copii! Se răsti cu năduf Vrăbiuţa iar puişorii din cuib
râseră în hohote cu glasuri subţiri.
- Nu te vezi cât de mărunţică şi cenuşie eşti? Îmi întuneci stejarul,
Cenuşăreaso! Eu sunt regele ursuleţilor Panda! Stăpân al pădurilor şi al stupinelor
din această rezervaţie împărătească!
- Oi fi, n-oi fi, dar de ce huzureşti ziua în amiaza mare, trântor ce eşti? Să-
ţi intre bine în cap că atât regii cum zici că eşti, cât şi împăraţii sunt datori să
muncească în folosul supuşilor lor! Aşa mi-a spus Privighetoarea regină, de
dincolo de hotarul pădurii!
Vorbele Vrăbiuţei îl puse pe gânduri pe ursuleţul Panda. Şi vrând să-şi
contrazică adversara care îi căutase pricină din senin, se hotărî s-o dea gata, dar
nu oricum, ci într-un stil cu totul aparte, făcând-o să-şi schimbe părerea.
Era socotit de către confraţii lui un pictor iscusit. Aşa că fără să stea prea
mult în cumpănă, se hotărî să se apuce de lucru. Îndeletnicirea asta a lui tot muncă
se cheamă. Având la îndemână un petic alb de coajă de mesteacăn Ursuleţul a
desenat stejarul rămuros în care îşi avea bârlogul.
Se instalase comod într-un scaun înalt cu spetează cioplită dintr-o buturugă
uriaşă de stejar. Ţinea strâns în lăbuţa dreaptă pensula muiată în culorile verii:
galbenul auriu, verdele opalin şi roşiaticul purpuriu al cicorii cu care îşi
împodobea cu migală desenele. Erau culorile lui preferate!
Prin minte i se derulau cu încetinitorul frânturi din copilăria lui hoinărind
prin desişul pădurilor din ţara aceea de peste ocean unde văzuse prima oară lumina
zilei.
Aceste gânduri, semănau mai degrabă, cu frânturi luminoase de vise, care
îi îmbogăţeau sufletul cu clipele de atunci fericite, trăite într-o ţară cu peisaje
romantice. Toate acestea îl făceau să devină mai bun şi prietenos cu toate
vieţuitoarele din jur, cu care ar fi vrut să-şi împartă bucuriile ca pe o azimă rumenă
şi dulce sau ca un fagure aromitor de miere. Reuşind împreună să-şi învingă teama
şi necazurile în vremi de restrişte şi cumpănă!

81
 Mirat, soarele răsări pe colină ca o bobotie de argint încurcându-şi razele
în ramurile fremătătoare ale stejarului. Era curios să vadă ce minuni a desenat
puiul de ursuleţ Panda pe peticul acela alb de coajă de mesteacăn.
- Vrăbiuţa la rândul ei văzându-l pe puiul de ursuleţ Panda cât de priceput
şi talentat este în ale picturii, nu se mai sătura privindu-l.
Acum, îi părea rău, că-l dojenise acuzându-l pe nedrept că huzureşte şi nu
ştie să facă nimic.
Fascinaţi de peisajul din desenele Ursuleţului, ţup, ieşiră din cuib şi cei trei
puişori de Vrăbiuţă, să-l admire alături de mama lor.
- Mămico, uite cât de frumos desenează pictorul Panda! - Zise unul dintre
pui cu o pată albă în piept, ceva mai micuţ decât ceilalţi doi frăţiori.
- Nu este un pictor oarecare! Este Măria Sa Regele Ursuleţilor Panda!
- Cum? Rege ai spus? - Nu se putură stăpâni cei trei puişori.
- Da! Aşa am spus! Pentru că numai unul ca el poate să picteze aşa!
Auzind discuţia, puiul de Ursuleţ, îi privi ţintă în ochi, cum numai el ştie să
o facă, ori de câte ori vrea să fie bun şi mărinimos cu cei din jur.
- Dacă vreţi, vă pot învăţa şi pe voi să desenaţi! Li se adresă curtenitor
Ursuleţul gesticulând în aer cu penelul muiat în culori.
Câţiva stropi de galben auriu se desprinseră şi căzură pe aripioarele celor
trei puişori. Aceştia au izbucnit în hohote de râs, mai ales, că s-au văzut şi ei pictaţi
în peisaj.
- Majestatea voastră, Ursuleţule Panda, vă rog să ne desenaţi şi cuibul, acolo,
pe ramul de sus al stejarului! Să fim mai aproape de cer şi de soare! - Se adresă
politicos puiul cel mic.
Cât ai clipi, dintr-o mişcare de penel în locul acela apăru cuibul puişorilor.
Semăna cu un palat cu turnuri rotunde, galbene verzui strălucind de lumină sub
privirile soarelui răsărit pe colină!
- Pentru că eşti atât de înzestrat în ale picturii, m-am gândit să-ţi fac o
propunere, Ursuleţule Panda!
- Mă faci curios Vrăbiuţo! La ce te-ai gândit?
- Să deschidem o Şcoală de pictură, chiar aici, sub stejar! Să-i înveţi şi pe
alţii, să picteze, aşa cum faci tu! Adevărate minuni care să le încânte celor din jur
sufletul! Eşti de acord cu propunerea mea?
Ursuleţul la auzul unor asemenea vorbe înţelepte zâmbi pe sub mustăcioară
dus pe gânduri, după care se adresă ceremonios vrăbiuţei:
- Primesc cu o singură condiţie!
- Adică, unde vrei să baţi? Nu-ţi este pe plac, cumva, propunerea mea?
- Ba, chiar mă încântă, mărită Vrăbiuţă! Vreau însă, ca domnia ta să fie
directoarea acestei preţioase Şcoli de pictură! Severă cum eşti, în fiecare zi să
strigi catalogul celor care vin să înveţe tainele picturii şi a culorilor, cu care să-şi
înfrumuseţeze peisajele! Am uitat însă, să mai adaug ceva! Să nu uiţi, să-i ţii din
scurt, pe cei indisciplinaţi sau pe cei care îndrăznesc să chiulească, umblând
brambura prin pădurea de cetini după mure, alune fragi sau zmeură!

82
 - Auziţi!? Izbucni puişorul cel mic. Mămuca noastră va fi directoarea Şcolii
de pictură! E un mare chilipir să ai o asemenea mamă!
- Asta s-o crezi tu, piticule! Crezi că o să te lase să chiuleşti zbughind-o din
cuib aiurea? Îl scutură de moţ unul dintre frăţiori, ţupăind din lăbuţe.
După câteva clipe de tăcere, Ursuleţul Panda îşi reluă întrebarea, apăsându-
şi rostirea cuvintelor cu un înţeles anume.
- Răspunde-mi, te prinzi, Domniţă Vrăbiuţă?
- Mai încape vorbă! De mult visam, să am o asemenea îndeletnicire! Pentru
mine e o cinste şi un titlu de nobleţe, să mă ştiu pusă în slujba semenilor mei!
- Atunci, nu ne rămâne decât să dăm sfoară în ţară despre existenţa Şcolii
noastre de pictură, căreia, sunt sigur, i se va duce vestea! - Îşi îngroşă glasul
Regele Panda.
- Aşa va fi! Sigur că da!
- Să ne grăbim, că uite, în curând vine Septembrie şi va suna clopoţelul
începerea orelor de curs!
A doua zi, această ştire a fost publicată într-o ediţie specială de lux pe toate
frunzele stejarilor şi alunilor din pădure! Părinţii vieţuitoarelor din pădurea de
cetini au împânzit cărările, să-şi înscrie odraslele la vestita Şcoală de pictură.
Domniţa Directoare, nu mai prididea să facă faţă noii sale îndeletniciri. I-
au venit în ajutor trei veveriţe îmbrăcate în catrinţe de in!
Despre Şcoala de pictură aflată în dumbrava de sub stejar, s-a dus vestea în
tot ţinutul. Mulţi dintre elevii Şcolii învăţând meşteşugul desenului şi al
combinării culorilor de la maestrul lor, Regele Panda, au ajuns pictori renumiţi.
În fiecare an, picturile lor pot fi, admirate în expoziţiile organizate în
amfiteatrele de primăvară, vară şi toamnă ale pădurii!
Oamenii din satele de prin împrejurimi vin aici, să le omagieze munca la
toate serbările câmpeneşti.
Dragii mei, vă invit şi pe voi, să le vedeţi capodoperele, ori de câte ori vi se
face dor de liniştea şi mireasma binefăcătoare a pădurii de stejari şi de cetini!...

83
84
 FERICIREA DIN OCHII LUI VICTOR

Victor, un băieţel cu ochi mari luminoşi de culoarea cerului de vară şi cu

părul blond în care mai tot timpul zefirul vântului îi ciufuleşte pletele, stă căţărat
pe uluca grădinii, privind către gârla din vale. Iscodeşte atent cerul de sineală,
săgetat de zborul păsărilor. Este trist şi abătut. Şi asta din pricina faptului că
frăţiorul lui Cristi a refuzat, să-l ia cu el în prima lui zi de şcoală! I-a reproşat, că
este prea mic, pentru a deveni elev.
- Uf, uf, uf! Se necăjea în sinea lui băiatul. Dar până atuncea cât mai este?
Va trebui să treacă încă un an şi tot pe-atâtea ierni geroase cu multe, multe
peripeţii. Şi primăveri cu mieluşei zglobii, zburdând pe dealuri şi-n câmpii. Şi-
apoi, o vară năzdrăvană cu chip dulce de codană, purtând pe umeri panere cu
mere ionatane culese din livezi cu ochii verzi de Feţi-frumoşi şi de codane! Şi la
sfârşit o toamnă, Doamnă, de bun găsit cu struguri chilimbarii, brumaţi în vii din
care să se înfrupte ceata de copii!
Chiar atunci, observându-l pe băiat, Regina Fluturilor, care venea dinspre
grădina cu flori, a poposit în dreptul lui pe o crizantemă şi a intrat în vorbă cu el.
- Nu-i aşa că eşti trist, Victor?
- Cum de ai ghicit, Mărită Regină a Fluturilor?
- Tristeţea şi fericirea o poţi citi în ochii fiecărui copil! Ea apare pe nesimţite,
atunci când nici nu te aştepţi! Ţi se cuibăreşte în inimă şi în priviri ca o pâlpâire
ciudată, în care lumina soarelui înduioşată o vezi lăcrimând peste petalele florilor,
oglindindu-se în privirea fiecărui copil!
- Aşa este Mărită Regină!
- De mult, tare demult şi eu am fost ca tine! O prinţesă pitică. Îmi aveam
palatul în grădina cu flori de narcise!
- Poţi tu, oare, Mărită Regină a Fluturilor, să mă înveţi, cum să fiu iarăşi
vesel şi fericit?- Întrebă băiatul şi în străfundul ochilor săi albaştri se puteau zări
cum foşnesc în apele cerului nuferii şi luceferii verzi.
- Sigur că pot! Uite, urcă pe umerii mei, să te duc în Ţara Minunilor!
- E departe Ţara Minunilor, Mărită Regină? Îmi este teamă, să nu ne apuce
noaptea pe drum, neputându-ne întoarce la timp acasă, o să se supere mama şi tata,
că am întârziat!
- Voi avea eu grijă, să nu întârzii!
- Dacă-i pe aşa, Mărită Regină, primesc cu dragă inimă! Nu-i de ici, de
acolo, să vezi Ţara Minunilor despre care mi-a vorbit bunicul într-o poveste!
- Te cred şi eu!
- O să se bucure bunicul Teodor, mama şi tata, că eu Victor, fratele cel mic
a lui Cristi, şcolarul, am văzut cu ochii mei Ţara Minunilor, atingându-i hotarele
şi cerul cu mâna!
Dintr-o săritură se pomeni pe umerii roz-albi ai Reginei Fluturilor!
Mai întâi, au făcut în zbor un ocol deasupra casei şi a livezii din spatele ei,
să-şi poată lua rămas bun, şi să mai sărute o dată cu inima, iarba împleticită de

85
greieri aşa cum îl săruta şi pe el la despărțire bunicul Teodor! Plutea prelung ca
într-o arcă, trecând peste râuri cu ape repezi şi câmpii roditoare, brodate cu
curcubeie. Lanurile de grâu erau luminate de maci! Arborii din livezi şi păduri
purtau în ramuri, candelabre de stele portocalii! Prin toate slăvile îl însoţeau hore
de ciocârlii şi de vulturi albaştri umplând cerul înmiresmat de azur de cântece
zglobii şi de lumină!
- Uite, vezi clădirea aceea albă din vale? Îl întrebă într-un târziu Regina
Fluturilor pe băiat.
- Da, o văd! Seamănă cu un palat mic de cleştar! - Spuse băiatul şi-şi plecă
fruntea peste aripa albă a Reginei, înadins parcă, să poată distinge minunea mai
bine.
- Acolo, este Şcoala Domnească, unde învață Cristi, frățiorul tău!
- Chiar aşa?
- Da! Ascultă! În clipa asta a sunat clopoţelul de intrare!
- De unde ştii? Eu, unul, nu l-am auzit!
- Mi-a dat de veste o ciocârlie şi steluţa aceea portocalie, care chiar în clipa
aceasta au poposit pe acoperişul de şindrilă al şcolii!
- Ce bine ar fi, dacă şi eu m-aş afla în bancă alături de Cristi! Le-aş povesti
elevilor despre călătoria noastră în Ţara Minunilor, s-o poată descrie şi ei la lecţia
de compunere! Sunt sigur, că învăţătoarea mirată citindu-le compunerea le va
pune la toţi nota zece! Cred că va fi primul catalog cu note numai de zece în clasa
frăţiorului meu!
- Atunci, hai, să ne strecurăm pe furiş la fereastră, să vedem, la ce lecţie au
ajuns!
Când au poposit pe pervazul ferestrei, i-au auzit glasul învăţătoarei:
- Copii, pentru lecţia de compunere va trebui să scrieți acasă, cum v-ați
petrecut vacanţa de vară! Pentru fiecare din voi compunerea să fie cea mai
frumoasă poveste adevărată de fericire şi bucurie!...
Întors acasă de la Școala lui Cristi i-a fost uşor, să-şi scrie compunerea. A
reprodus-o cuvânt cu cuvânt, pe cea povestită de frăţiorul lui, în călătoria făcută
împreună cu Regina Fluturilor în Ţara Minunilor!...

86
87
 PRELUDIUL IERNII

Pe sub tufişurile de bozie am văzut, furişându-se apele jucăuşe ale unui

pârâiaş de argint. Frunzele plopilor foşnitori îşi fac palmele în calea lui căuşe, să-
l ridice pe cărări de curcubeie până la nori, unde se zbenguie o stea căzătoare,
presărând pe cărări pulberi amare de cicori!
Numai cumpăna fântânii, smintit cocostârc, îşi cheamă drumeţii beţi de
nelinişti şi amurgul luminii, să le astâmpere setea, îi îmbie cu apa izvorului scoasă
în ciuturi din adâncul fântânii amestecată cu pulberi de stele.
Pe urmele pârâiaşului, vântul din răscrucile cerului îşi scutură pletele
obosite. A venit să-l anunţe, că iată, a sosit toamna! Îi trimit convoaie de bărcuţe
galbene, care plutesc sonore pe râu!
Zvonesc în aer, iureş prelung, galbene clopote!
Fug peste câmpuri cu iarba şi tufe de bozie îngălbenite un cârd de iepuraşi.
Alunecă printre tulpinile de trestii îngălbenite, până când blana lor se face galbenă
ca pădurea. Privindu-şi hainele nou nouţe şi cizmuliţele galbene de lac râd,
bucurându-se!
- A venit toamna! A strigat unul dintre ei, zbughind-o până sus, la Vadul
Cernei, unde aşa cum se spune din moşi strămoşi, aici poposeşte mai întâi iarna!
Însă, până atunci, călătorule, mai avem timp de încă şi încă o poveste!
Dar iată, că a venit şi moş Martin, Bot-gros! Cum îi spun vieţuitoarele
pădurii în glumă.
S-a aşezat tacticos pe buturuga căptuşită cu muşchi şi frunze galbene de sub
alun şi strigă să-l audă toţi arborii din jur, ce-şi leapădă frunzele galbene pe
pământ, bănuţi de aur şi aramă sunători!
- Fragă de mură dulce, încotro ţi-ai mânat teleguţa? A întrebat-o pe
Veveriţa îmbrăcată în straie de foc.
Aceasta însă, nu i-a răspuns. A fost înghiţită de frunzişul îngălbenit al
pădurii!
- Zmeură aurie de fragă, încotro ţi-ai îngropat frunzuliţa!?
- Mi-am adunat-o, Ursuleţule, în desagă! Să mă apere de frig! - I-a răspuns
de sub un norişor o Vrăbiuţă făcută în palmele unei stele căzătoare covrig.
După un timp a apărut şi Veveriţa.
Ţop! A sărit de pe o creangă de alun, căzută parcă din cer, proţăpită în faţa
Ursului ca un semn focos de întrebare.
- Iată-mă, moş Martine, sunt aici! Ţi-am păstrat în desagă, să-ţi ajungă iarna
întreagă fraga de mură dulce, zmeura aurie de fragă! Ţi-am păstrat chiar şi
frunzuliţa, buchea dulce a lui Neculce cum îi spun şcolarii de la Şcoala din poiană!
- Bine ai făcut Veveriţo, că doar tu eşti cea mai silitoare şcolăriţă, din câte
le-am avut!
Deodată, în pădure s-a făcut atâta linişte, încât am auzit cum cad poc, poc
în frunziş, cocoşii de munte din mesteceni cu ramurile albe, dezgolite de vânt!
Ursuleţul, s-a retras, morocănos, târându-şi paşii greoi spre vizuină!

88
 Cu pălăria Lunii trasă pe ochi, acum visează, că în curând, va sosi iarna.
Aude pe afară, sunând clinchete vesele de zurgălăi, închipuindu-şi că sunt
faguri de miere aurii!
Cling, cling, cling, cling!...

89
 BRADUL FUGIT DIN PĂDURE

Era în ziua de ajun a Crăciunului. La ferestrele caselor din sat se zăreau de

departe brazii împodobiţi cu ghirlande şi flori inundaţi de lumină! Îl aşteptau pe
moş Crăciun, să poposească noaptea târziu, când toate visele copiilor se împlinesc,
punându-le sub brad, jucăriile şi darurile mult aşteptate!
Numai din casa lui Victor lipsea bradul sărbătoresc, pe care şi-l dorise atâta!
Motiv pentru care se simţea nespus de singuratic şi trist.
- Dacă ar fi fost tata acasă, aş fi avut şi eu brad, aşa cum au ceilalţi copii!
El este plecat departe, cu treburi ce nu puteau fi amânate! Şi poate, cine ştie, n-o
să poată ajunge acasă în seara de ajun, aşa cum îi promisese la plecare! - Se gândea
cu tristeţe băiatul, privind cum vântul nărăvaş, face acrobaţii nebuneşti prin
troienele zăpezii!
Ar fi vrut, să-i scrie bunicului Teodor, despre necazul care-l frământă! Nu
a apucat să scrie pe foaia albă de hârtie decât doar câteva frânturi de frază.
Simţindu-şi pleoapele grele, ca de plumb, a adormit dus.
Dacă din întâmplare, te-ai fi aflat prin apropiere, l-ai fi putut auzi, cum
oftează în vis de amărăciune şi dor!
Un brăduţ voinic din pădurea aflată nu departe de sat, cocoţat pe o movilă
de pământ reavăn, să poată zări mai întâi, soarele răsărit pe colină, auzindu-i păsul
lui Victor, s-a înduioşat atât de mult, încât s-a hotărât să fugă din pădure şi să se
mute în casa băiatului! Şi-a găsit locul lângă fereastră, pe un postament din lemn
de mesteacăn pregătit de cineva anume pentru el!
În odaie mirosea a răşină, verde crud şi gutui! Câteva steluţe roşii şi verzi
alunecară din cer pe toboganul razelor Lunii agăţându-se fiecare de câte un ram
al brăduţului, să-i lumineze odaia băiatului, să-l bucure şi să-l înveselească, când
se va trezi din somn.
Locul din vârful bradului a fost rezervat Luceafărului luminos din poemul
domnului Eminescu!
Nu se ştie prin ce miracol au venit şi câteva vietăţi din pădure: două vrăbii
zglobii, o veveriţă roşcată, un iepuraş poznaş şi un motan îmbrăcat cu un cojocel
alb, încins cu brâu negru la cingătoare.
Dimineaţă când s-a trezit Victor din somn, a făcut ochii mari de uimire
văzând minunea cu ochii! Bradul ardea de făclii purtând în ramuri zeci de daruri
şi de jucării aşa cum şi le visase cândva!
Trei fiinţe dragi inimii lui îi zâmbeau pline de bunătate şi dragoste: mama,
tata şi Roşu împărat în persoana bunicului Teodor!
- Ştiam eu că o să veniţi o dată cu moş Crăciun! - Strigă vesel băiatul,
lăsându-se îmbrăţişat de palmele dragi bătătorite de nestematele dragostei.
În seara aceea bunicul i-a spus lui Victor povestea promisă mai demult
despre un străbunic ajuns în ţara lui Făt-frumos, voievod la Curtea Domnească!...

90
91
 Cuprins

Prinos de iubire/ pag. 5

Zborul cu parapanta/ pag 8
Lecția de aritmetică/ pag. 15
Mărul cu o mie și unul de chipuri/ pag. 18
Părerea Gânsacului Sâsâială/ pag. 21
Ceasornicul satului/ pag. 23
Puiul de lup polițist/ pag. 27
Șoaptele Vântului/ pag. 31
Dialogând pe Aleea de Vișini/ pag. 33
Mărgăritarele florilor/ pag. 37
Elefantul Nilă și Girafa/ pag. 40
Măcăleandru misterios/ pag. 44
Prietenie adevărată/ pag. 48
Bobotia de aur/ pag. 50
Călătorind prin Țara minunilor/ pag. 55
Povestea Iepurelui și a Ursului/ pag. 59
Giuvaierul din palmă/ pag. 63
Ariciul Moș Țepeș/ pag. 67
Orașul din Vis/ pag. 71
De ce vara nu-i ca iarna?/ pag. 75
Povestea plopilor fără soț/ pag.78
Școala de Pictură/ pag. 81
Fericirea din ochii lui Victor/ pag.85
Preludiul iernii/ pag.88
Bradul fugit din pădure/ pag. 90
Cuprins/ pag. 92

92
93
coperta A4

Demonstrând o imaginație de-a dreptul luxuriantă, Geta Stan Palade are la

îndemână toate ustensilele artistice și stilistice pentru a aborda cu naturalețe toate
genurile literare, îndelungul exercițiu fiind ușor vizibil, ușor de detectat în textura
scrisului său.
Astfel, ea trece cu ușurință dezarmantă de la sobrietatea poemului de meditație și
introspecție la poveștile pentru copii, piatra filozofală de care uzitează cu
dexteritate de magicial în atari condiții fiind însăși puritatea trăirii ei.
Vitală în tot și în toate, adevărată însuflețitoare a manifestărilor literare, Geta
Stan Palade îmbracă de această dată haina tâlcuitorului...
O face frumos în volumul „Urechilă cântăreț la trompetă”, o poveste lin
curgătoare spre suflet, o narațiune fără nimic abrupt, o poveste de viață, o
închinare în suflet și simțire făcută fantasticei lumi a copilăriei.
În fapt, cartea cu care ne provoacă acum Geta Stan Palade este un adevărat puzzle,
o poveste construită cu migală din 25 de povești de sine stătătoare, produsul finit
fiind o fascinantă lume, o invitație la descoperirea acesteia.
Autoarea speculează fericit amintiri și trăiri, le îmbracă cu hainele de gală ale
cunoașterii, le șlefuiește pentru a da forță narațiunii și consistență acțiunii și
personajelor.
Ioan Romeo Roșiianu

94
Coperta 1

95
96