NESTEMATA

Cum şi când a început această poveste nimeni nu mai

ştie. Atât de veche este. Vântul toamnei târzii şuierând
printre crengile golaşe ale copacilor le aminteşte oamenilor
despre călătoria prinţului ce a plecat în căutarea marilor
taine.
Bătrânii spun că totul a început atunci când prinţul îşi
aniversa ziua de naştere. Peste tot în împărăţie se făceau
pregătiri pentru acest eveniment important. Cât era ziulica
de mare, vedeai forfotă pe uliţele pietruite ale cetăţilor:
gospodine scuturau şi dereticau de zor prin casele cu
ferestre mari, unde râdeau în soare flori în toate culorile.
Neguţători vestiţi îşi anunţau marfa sporind agitaţia. Copii
de toate vârstele alergau de colo-colo, încercând să ajute cât
mai mult.
De pretutindeni soseau caleşti cu invitaţi. Huruitul
roţilor parcă nu mai avea sfârşit. Nici în curtea castelului nu
era mai multă linişte.
În toată această hărmalaie, iată un călăreţ ce gonea
mâncând pământul. Sare iute din şa şi se îndreaptă spre
scările ce duc în turn. Bucătarului, care tocmai terminase
bucatele alese, îi trebui multă măiestrie ca să nu răstoarne
tava pe care o ţinea în mână. Val-vârtej, călăreţul trecu pe
lângă el, cerându-şi scuze. Câţiva curteni se închinară adânc
în faţa lui.
Oare cine era acest călăreţ grăbit şi unde mergea? Să
păşim pe urmele sale şi să aflăm mai multe despre el.
Tânărul urcă scările două câte două şi, ajungând în faţa unei
uşi grele din stejar, apăsă clanţa şi intră. Înăuntru, un bătrân,
cu barba albă ca neaua cea dîntâi, citea dintr-o carte groasă,
la lumina pâlpâitoare a unei lumânări. Când uşa se dădu în
lături şi călăreţul dădu buzna în odaie, bătrânul surâse
împăciuitor spre tânăr şi îi făcu semn să se aşeze pe laviţă.
Călăreţul ţinea în mână o piatră ce părea preţioasă şi încerca
să-i spună ceva. Însă abia dacă mai putea să respire de cât
alergase. Când îşi reveni, începu să-i povestească bătrânului
ce i se întâmplase:
- Coborâsem în vâlceaua de lângă râu să îl adap pe
Tunet, calul meu. Cum priveam apa cristalină lunecând
peste pietrele rotunjite, o lumină se înfiripă lângă un
bolovan. Prima oară am crezut că e vreo rază de soare ce
străbătuse frunzişul fagilor. Mai apoi, lumina crescu şi
semăna cu o viitură. Curând bolovanul deveni un tron în
care stătea o zână: zâna râului. Avea o mantie străvezie,
parcă era ţesută din stropi de apă. Pe genunchi ţinea o carte
de aur, bătută în pietre scumpe; desprinse o piatră, aceasta,
şi mi-o întinse cu degetele ei umede. Până să mă dumiresc
ce mi se întâmplă, zâna şi tronul dispărură, iar râul curgea ca
mai înainte. Doar nestemata îmi spune că nu mi s-a părut.
Bătrâne dascăl, ce să însemne toate acestea?

Bătrânul îşi mângâie barba ninsă şi glăsui:

- Dacă zâna râului ţi-a dăruit această nestemată, e semn
că trebuie să pleci în căutarea tainelor lumii. Şi dacă te-a ales
pe tine înseamnă că vei fi în stare să găseşti şi celelalte pietre
preţioase!
Seara îşi lăsa vălul peste pământ. Luminile erau aprinse
în toate încăperile castelului. Iar grădina scânteia sub
felinarele aurii. O melodie plăcută răzbătea din sala de bal,
unde invitaţii îl felicitau pe prinţ. Tânărul care primea urările
de bine şi fericire era chiar călăreţul grăbit. Zâmbea şi
vorbea cu prietenii săi, dar se vedea că gândul îi era departe.
Într-adevăr, misterioasa apariţie a zânei şi cadoul ei nu-i
dădeau pace. Spusele bătrânului dascăl îi rămăseseră
întipărite în minte.
Când petrecerea era pe sfârşite, prinţul merse la împărat
şi la împărăteasă şi le zise:
- Mamă, tată, m-am hotărât să plec în lumea mare, în
căutarea nestematelor.
Auzind aşa ceva, cei doi părinţi se întristară la gândul că
fiul lor voia să plece departe de casă. Văzându-l însă de
nestrămutat în dorinţa lui, îi dădură binecuvântarea lor.
Împăratul a poruncit să i se aducă cel mai puternic cal din
grajdurile sale. Bătrânul dascăl i-a dăruit o pană şi un crin
alb şi i-a spus:
- Să-ţi fie sufletul uşor ca această pană şi curat ca
această nobilă floare. Multe încercări te aşteaptă, însă le vei
trece cu bine.
Prinţul multumi, îşi luă rămas bun şi drumul i se
aşternu înainte.
 BAIA DE BRONZ

Bang! Bang ! Bang! La a treia bătaie a orologiului din

turn, cu hainele şi cizmele colbuite, prinţul intră pe poarta
oraşului.
Străbătuse drum lung până aici. Văzuse atâtea de când
plecase de acasă! Lăsase în urmă holde de grâu unduind sub
adierea vântului, păduri ce-şi schimbau veşmintele sub
razele soarelui, munţi cu creste semeţe înălţându-se spre cer.
Ascultase freamătul frunzelor, când chicotind jucăuşe pe
vreme frumoasă, când ameninţând furioase în bubuitul
tunetelor de câte ori se abăteau furtuni. Îi păruse că nimic
nu se poate compara cu vocea cristalină a pârâului zglobiu
şerpuind printre pietre. Învăţase să desluşească graiul
vieţuitoarelor pământului şi ale văzduhului. Dar cel mai mult
îi plăcea să simtă în nări mireasma dulceagă a poienilor în
boarea dimineţilor, căci aerul parfumat îi umplea inima de
bucurie.
De la bătrânul său dascăl aflase că o nestemată
asemănătoare cu cea pe care i-o dăruise zâna râului ar
străluci la Baia de Bronz, tocmai dincolo de Oraşul
Timpului.
 Inima ii tresări când auzi glasul orologiului, căci atunci
înţelese că se afla în Oraşul Timpului. În oraş se depăna o zi
la fel ca şi celelalte: fiecare locuitor îşi vedea de treburile lui
zilnice.
Un neguţător trecu prin fata prinţului, îmbiindu-l să-i
cumpere stofele aduse tocmai de peste mări şi ţări. Prinţul îi
spuse că se îndreaptă spre Baia de Bronz şi dacă-l poate
îndruma într-acolo. Vânzătorul îi spuse că e cale lungă şi
primejdioasă, de vreme ce niciun voinic dintre cei care se
încumetaseră să caute acel loc nu s-a mai întors. Prinţul
stărui până ce neguţătorul îi spuse să apuce spre soare-răsare
şi îi ură drum bun.
Plecă prinţul spre răsărit şi când era pe la jumătatea
drumului, iată că din pomul pe sub care tocmai trecea auzi
un glas:
- AUR ŞI BOGĂŢII
AICI NU VEI GĂSI.
DAR SUFLETUL TĂU CURAT,
CU ROUĂ ÎMBELŞUGAT
ÎN CURÂND VA STRĂLUCI.
CĂCI BUNĂ-I FAPTA CE ATUNCI
CÂND, FĂRĂ DE PORUNCI,
ÎN INIMA CE-N PIEPT ÎŢI BATE,
PRIVEŞTI DESCHIS CA ÎNTR-O CARTE.

Ridicându-şi privirea spre locul de unde venea glasul,

tare se mai minună prinţul văzând o bufniţă ce grăia în
limba omenească. Dintre frunzele pomului bufniţa îşi luă
înfăţişarea de zână şi se bucură că acest băiat era un om bun
si cu inima curată. Căci drumul i se întindea înainte la fel de
uşor de bătut cu pasul şi nu se prefăcuse în mlaştina
noroioasă ce-i înghiţise pe cei ce cutezaseră să meargă spre
Baia de Bronz.
Prinţul îşi continuă călătoria tot gândindu-se la bufniţa
ce-i vorbise cu glas omenesc. Oare ce însemnătate au avut
cuvintele acelea? Dar nu merse mult că întâlni, lângă o baltă,
o broscuţă. Când să treacă mai departe, broasca prinse a
rosti ca şi bufniţa:
- AUR ŞI BOGĂŢII
AICI NU VEI GĂSI.
DAR SUFLETUL TĂU CURAT,
CU ROUĂ ÎMBELŞUGAT
ÎN CURÂND VA STRĂLUCI.
CĂCI BUNĂ-I FAPTA CE ATUNCI
CÂND, FĂRĂ DE PORUNCI,
ÎN INIMA CE-N PIEPT ÎŢI BATE,
PRIVEŞTI DESCHIS CA ÎNTR-O CARTE.

Prinţul se minună şi mai tare de această întâmplare.

Zâna, căci ea fusese broasca, nu mai avu nicio îndoială că
nestemata de la Baia de Bronz va fi dăruită prinţului: drumul
se aşternea la picioarele lui neted ca în palmă.
Soarele era în cumpăna cerului strălucind şi încălzind
pământul. În zare însă era ceva la fel de strălucitor. Doi sori
nu pomenise nimeni vreodată. Prinţul grăbi pasul, gândind
că acolo ar putea fi Baia de Bronz cea mult căutată. Lumina
era deci nestemata.
Când ajunse aproape, îl întâmpină o barză cu penele
albe ca sideful. În spate se zărea locul unde zânele se
îmbăiau. Baia era cuprinsă de o linişte tainică. Parcă toate şi-
ar fi ţinut răsuflarea, aşteptând să se petreacă lucruri
însemnate.
Barza repetă ceea ce-i spuseseră şi bufniţa, şi broasca,
iar apoi îi dărui nestemata, zicând:
-Inima ta bună şi sufletul curat ţi-au fost de mare ajutor
în această încercare.
Prinţul a mulţumit, şi-a luat rămas bun de la zâne şi a
plecat în lunga călătorie pe care abia o începuse.
Aşeză cu grijă nestemata în punguţa de piele şi gândul îi
zbură la următoarea taină pe care o va desluşi.
 ORAŞUL DE CEAŢĂ

A mers prinţul zi de vară până în seară. Multe locuri i-

au bucurat ochii şi inima! Mulţi oameni a întâlnit! Acum se
îndrepta spre un munte atât de înalt, încât vârful i se pierdea
printre nori. Prinţul începu să-l urce. Poteca era lată doar cât
să treacă un om şi şerpuia printre copaci şi tufe, purtându-l
spre vârf. Vântul risipea negurile ce acopereau cele mai
înalte creste şi descoperea un drum anevoios. Brazii voinici
rămăseseră de mult în urmă făcând loc stâncilor golaşe.
Soarele îl însoţise în acest greu urcuş, dar se pare că obosise
şi el, căci aluneca încet-încet spre asfinţit. Prinţul îşi pregăti
un aşternut din iarbă şi muşchi mătăsos şi moale, în care să
se poată odihni peste noapte.
Dis-de-dimineaţă, când ultimele stele încă mai licăreau,
se trezi. Nu mică-i fu mirarea când se văzu atât de aproape
de vârf! Liniştea din jur îl învălui. Undeva, în zare, cerul fu
săgetat în roşu, de parcă cineva ar fi făcut un foc uriaş.
Roşul jucăuş se întindea tot mai mult. Apoi sângeriul crescu
şi de unde pornise el se ivi portocaliu, luminându-se din ce
în ce spre auriu. Cerul întunecat al nopţii deveni albastru.
Soarele măreţ, rotund şi galben se arăta încet-încet,
începându-şi călătoria prin lume. La fel ca prinţul ce plecase
în căutarea tainelor. Cum se arăta soarele mai mult, se ivea şi
muntele din vălurile dimineţii: mare şi puternic ca un bătrân
ce stătea de strajă. Acum, razele soarelui străluceau până
departe, dăruind Oraşului de Ceaţă o mantie în culori
nemaivăzute, ce pluteau îmbinându-se şi risipindu-se, ca în
clipa următoare să devină lumină. Prinţul privea toate
acestea şi nu-şi mai putea lua ochii de la asemenea
frumuseţe.
Cu sufletul plin de încântare, prinţul purcese la drum
spre Oraşul de Ceaţă. Aici povesti tuturor ce-i fusese dat să
vadă din vârful muntelui. Oamenii rămăseseră muţi de
uimire şi fiecare dorea să ştie cât mai mult despre această
minunăţie. Vestea ajunse la împărat, iar el îl chemă pe prinţ
să audă chiar din gura lui. Prinţul începu să descrie:
- ZIUA CU NOAPTEA, CÂND SE ÎNGÂNA,
ÎN MĂIESTRE CULORI CERUL SE ÎMBRĂCA.
DOAR ATUNCI ÎL POŢI VEDEA
ŞI-NTREAGA ZI TE VEI MINUNA
DE FRUMUSEŢEA SA.

Ceaţa ce domnea peste acest oraş îi împiedicase pe

locuitori să vadă lumina soarelui. De aceea, merseră cu mic,
cu mare spre muntele înalt din zare. Şi într-adevăr, aşa
privelişte minunată nu le mai văzuseră ochii.
Cu sufletele pline de admiraţie oamenii reveniră în
oraşul lor. Dar oraşul nu mai era la fel ca înainte: căldura şi
lumina strânse în suflete alungară ceaţa, risipind tristeţea.
Împăratul era cel mai fericit dintre toţi: de acum,
supuşii săi vor avea zile senine. Îl răsplăti pe prinţ cu o
piatră nestemată ce strălucea asemeni răsăritului de soare.
Prinţul îi mulţumi şi îşi continuă călătoria.