A IV-A LEGENDĂ.

SFINXUL DIN BUCEGI

Se născuse într-o peşteră din sâmburele de foc închis într-o piatră de granit. Păstrase piatra miezul
fierbinte al Duhului Înalt din care a slobozit chip de copil cu aleasă menire. S-a despicat în două felii
colorate, şi a lunecat într-o albie limpede de cristal şi de raze.
Copilul deschisese ochii în lumina din crăpătura grotei şi s-a rostogolit afară în chip tainic.
Crescuse în mod miraculos din strălucirea însufleţită a începuturilor, lângă un izvor cu apă vie ce se
răsfrângea spre buzele sale însetoşate. Fiecare clipă era o binecuvântare venită din crugul Ceriului pe
calea unei raze sfinte, care lua chipul unui înger veghetor şi îl învelea sub aripile sale blânde şi calde.
Se simţea norocos faţă de alţi fraţi ai lui veniţi din trupul pietrei şi risipiţi prin ţinutul fascinant. El
a ieşit repede pe plaiurile muntoase şi a locuit lângă ciobani, la stânele de lângă grotele ascunse ale
munţilor. Copilul munţilor îl numeau localnicii. Ceea ce părea misterios era faptul că, în timpul
nopţilor, de multe ori, se transforma în piatră şi rămânea neclintit prin văile ţinutului, ori prin munţi.
Era la nevoie cioban şi oştean puternic apărător al neamului traco-dac. Devenise voinic şi mult mai
mare decât oamenii vremurilor lui, de aceea era un singuratic călător pe cărările vieţii. Într-o noapte,
când Steaua cu Zece Colţuri a clipit de trei ori, s-a smuls de pe pieptul pietros al muntelui şi s-a
ridicat, fără ştire, bătând din aripi uşoare, prin norii Ceriului, unde i-a întâlnit pe preoţii daci şi pe
regi şi pe zei.
— El e Omu, născut din sâmburele viu de granit! Le-a spus mai marele celor din jur. Toţi au privit
către el cu luare-aminte. L-au învăluit cu dragoste şi prietenie. S-au minunat de înfăţişarea lui uriaşă,
însă în vremurile acelea mulţi oameni mari la trup şi la suflet vieţuiau prin ţinuturile muntoase. Mulţi
se născuseră din sâmburi de piatră însufleţiţi şi călătoreau precum străjerii prin plaiurile munţilor
încărcate de strălucire. El era îmbrăcat în iţari, scurtă de lână şi căciulă de blană, ca toţi locuitorii din
spaţiul muntos, în care a copilărit şi a crescut.
— El este Omu şi are puteri şi energii nebănuite! S-a mai auzit prin învălmăşeala spumoasă a
norilor albi.
— El este singurul din stirpea umană, născut din piatră şi foc, singurul ales să locuiască veşnic la
poarta Triunghiului, şi el va avea spre păstrare Cheia Sacră. Era o proorocire. O proorocire a marilor
preoţi şi a iniţiaţilor în tainele lumii.
— Aaa!… El este Omu! Se auzi corul de glasuri, prin norii ropotitori şi năvalnici ai Ceriului
Sfânt. Afla omul de piatră acolo, în frunzişul ceţos, că mamă îi este piatra şi tată îi este sâmburele de
foc coborât din tăriile înălţimilor sacre. Iată de ce în nopţile lungi ale iernilor reci devenea de stâncă
şi rămânea nemişcat în vârfurile viscolite de zăpadă şi răvăşite de crivăţ. Ca nimic sa nu-l tulbure în
calea lui spre veşnicie.
Vârful muntos de unde s-a înălţat, în nori, se numea Omu şi a rămas şi el cu privirile îndreptate
spre locurile în care echinoxurile se desenează pe cer, cu contururile clare ca acela pe care îl
dobândesc la 21 noiembrie, când apar aurolele şi amplifică frumuseţea şi vraja plaiurilor.
Şi Sfinxul, cu aspectul său omenesc, însufleţit, cu faţa proporţionată şi bărbia voluntară, căpătase
o expresie de severitate şi putere şi se înaripase de gândul de a coborî în braţele pietrei-mamă, acolo
unde se simţea în siguranţă şi unde focul primordial ardea în inima granitului. A privit coloanele de
piatră ce sfredeleau zenitul şi a plutit uşor, ieşind din castelele fermecate ale norilor groşi, din
pădurile lor rămuroase, din basmele ocrotitoare ale îngerilor şi ale marilor preoţi şi a ajuns pe podul
Muntelui Ascuns, unde a îngenuncheat, a întinerit şi a îmbătrânit, iar piatra-mamă l-a prins în
îmbrăţişarea ei, să veşnicească, sub crugul de cer, ca Paznic Veşnic al Hotarelor şi al Intrării în
Triunghiul Sacru al Muntelui Ascuns.
I s-a dat spre păstrare Cheia Sacră, aşa cum preziseseră marii preoţi.
Făurit din Duh, din foc şi granit, Sfinxul se însufleţeşte doar atunci când vorbeşte regilor şi
aleşilor lumii. Cavalerii danubieni simţiseră o chemare aprinsă către locul sfinţit de cer, iar mama lor
i-a însoţit spre Kogainon să ia binecuvântare. Cerul părea deschis şi se contopea cu Muntele într-o
tainică vestire a timpului înnoit.
Înainte de intrarea în Sanctuar a gemenilor, veniseră mulţi preoţi şi regi să ia învăţătură şi
binecuvântare de la Marele Zamolxis, şi Omu de Piatră s-a însufleţit de fiecare dată la apariţia lor,
mişcând lespedea de la poarta ce ducea în Sala Triunghiului Sacru, ca aceştia intrând, să se înfăţişeze
Zeului Dac, însuşi coborât din zona Stelei ce poartă veşnicia.
Astfel însoţit de Duhul Revelator şi de Puterile cereşti, şi-a făcut apariţia, pe podişul unde se
întâlnesc lumile, pe vârful înalt din creştetul Bucegilor, de unde Străjerul de Piatră priveşte, cu ochii
adânciţi în orbite, întinderile fără de sfârşit ale Imperiului Dac, Deceneu — înţeleptul neamului,
sihastru retras în imperiul singurătăţii.
— Îngăduie, vrednic Paznic al Hotarelor, să intru la Marele Rege al poporului dac, la Zamolxis,
să-i cer îndurare pentru lumea de-afară!
— Paznicul despietrit, cu un gest de sfântă solemnitate, îi întinse Cheia
Sacră lui Deceneu şi îi spuse cu blândeţe şi cu emoţie:
Mergi la Zamolxis, Mare Preot! Mergi şi readu fericirea în Dacia Liberă! Scoate din întunericul de
smoală poporul geto-dac şi smulge-l din lunga lui aşteptare. Dă-le oamenilor moştenirea ce li se
cuvine, pacea şi libertatea de a trăi în lumină pe plaiurile lor binecuvântate, dăruite de Supremul la
Întemeiere.
Dă-le înţelepciunea şi iubirea, Deceneu!
Şi lacrimi fierbinţi începură să curgă din ochii Omului de Piatră, lacrimi sărate care brăzdau faţa
lui de cremene, lacrimi care nu-i curseseră până acum. Lacrimi care trebuiau să prevestească o eră
nouă, întemeiată pe înţelegere şi pe dragoste, nu pe lupte aprige sau pe războaie.
Se petrecea aici, pe Podişul Sacru al Bucegilor un lucru irepetabil: Sfinxul — Omul de Piatră pe
lângă Cheia Sacră, plângând, primea Marea Iertare.
Deceneu a privit cu luare-aminte peste întinderile fără hotare şi spre Cer cu credinţa că spirite
nepieritoare, aparţinând universului îl vor străjui, mijlocind relaţia lui cu marele Mag şi cu poporul
traco-dac. S-a pierdut în clipa următoare, parcă înghiţit de Duhul adâncului — sălăşluind în
Triunghiul Sacru al lumilor apuse şi viitoare, şi a ajuns fată în faţă cu Zamolxis.
Ţinuturile muntoase căpătaseră strălucire şi parcă fuseseră vrăjite de către Deceneu la venirea sa
spre înălţimile maiestuoase, pe acoperişul Ţării Dacilor, unde se întâlnesc şi se înnoadă toate
crestele. În trupul muntelui fremătau izvoare veşnice văzute şi nevăzute, dătătoare de viaţă şi
încărcate de energie. Aici este locul unde se întâlnesc lumile la sfatul înţelepţilor. Aici vin regii şi
marii preoţi să se închine şi să se binecuvânteze, din nori şi din energiile adâncului.
Zamolxis îi va da liber pe calea înţelepciunii şi a ştiinţei, numindu-l pe Deceneu, Preot şi
Vicerege, şi făcându-l să strălucească în mijlocul poporului său ca o adevărată minune.
Poporul dac aştepta primenirea.
Copiii ascultaseră înduioşaţi istorisirea sacră şi fiinţele lor au căpătat noi puteri iar, înclinându-se
la picioarele Sfinxului — Stâlp al Ceriului, s-au retras, întorcându-se pe cărare către împlinirea
destinului. Scântei aprinse şi fulgere roşii de foc se înălţau în jurul Omului de Piatră şi un cutremur al
Muntelui s-a iscat la coborârea lor de pe podiş. Un cutremur care i-a oprit pe cărarea pietroasă,
privind cu ochii deschişi miracolul luminilor şi al fulgerelor ce se ridicau de jur împrejurul
Kogainonului.. Era începutul drumului lor spre iniţiere. De acum încolo vor trebui să se pregătească,
să-şi maturizeze sufletul şi să se separe de lumea exterioară, concentrându-se către lumile interioare,
învăluite în mister.
Micii cavaleri primiseră binecuvântarea lui Zamolxis precum şi împărtăşania de rouă a Ceriului,
aici pe tărâmul pietrei, sub privirea marelui Om, iar mama lor scosese din tolbă câte un arc de
vânătoare şi le-a dăruit băieţilor săi şi le-a mai dăruit încă o dată atunci, sub geana Ceriului, munţii şi
văile şi apele să le stăpânească în pace şi în bucurie.
Era zestrea de la bătrâna Tracia pe care o moştenise şi ea.
 Vârfurile muntoase păreau sculptate din foc ca şi Omul de Piatră, care rămăsese cu ochii deschişi
către nemărginirea ce scruta veşnicia.
Micii cavaleri întindeau şi ei mâinile atingând aerul ca pe un corp moale, ca pe o fiinţă ambiguă,
fără chip, ca pe o tălăzuire de valuri ce se sparg şi îi îmbrăţişează şi îi împodobesc cu hlamide
strălucitoare. Dincolo de ei era timpul care le va aştepta sosirea la capătul drumului lor iniţiatic.
Timpul veşnic.
Săgeata de foc se întorcea deasupra calului lui Heron şi îi conducea pe cei doi pelerini solidari şi
tăcuţi, alături de Bendis, către vatra de jos, de unde singuri îşi vor lua zborul spre vârfurile
împodobite de zăpezi şi spre câmpiile vieţii. Marea Zeiţă şi-a smuls din rugăciune rădăcinile adânci
şi cu blândeţe le-a făcut semn să coboare pe calea înverzită, strălucind ca luna pe urmele fiilor săi.