A XIII-A LEGENDĂ.

LUPTA CU BALAURUL ROŞU

Heron şi Mitra adună cu sufletele spaţiul ondulat cu munţi şi brazi înalţi împodobiţi de chiciură şi
şi de zăpezi, urcând, împreună în zbor, pe vârfurile din plaiul de unde privesc o întreagă lume de
piatră: bărbaţi, femeri, tinere, păsări, animale. Se aşează amândoi lângă Gânditorul de la Piciorul
Pietrei Arse, odată cu asfinţitul şi privesc cum se prăbuşeşte înserarea peste Babe, peste îngheţata
Masă a Tăcerii şi peste Sărutul Luminii.
Uşor este aerul dar pe cer se plimbă norii grei ai iernii care risipesc mari fugi rotitori de zăpadă,
iar cavalerii, lângă focul aprins, cercetează timpul şi fac planuri pentru venirea primăverii, împărţind
anul în două felii luminoase, una pentru unul şi alta pentru celălalt. Aici, sub privirea Gânditorului, ei
au făcut calendarul anului şi au încheiat un legământ: Mitra va fi patronul păstorilor şi al iernilor şi
va ţine departe lupii de turmele din plai şi va ocroti ţinutul întins al imperiului acoperit de plapuma
iernii.
Heron va înfrunzi codri de brazi şi de foioase şi va da strălucire izvoarelor, va deshide calea către
timpul fascinant al transparenţelor şi al vegetaţiei. Larma vieţii va intra cu murmur în cetăţile de pe
cuprinsul spaţiului. Va fi ocrotitorul animalelor şi al păsărilor şi al oamenilor din ţinutul dac.
Cei doi cavaleri se vor întâlni, la ceremonii, de două ori pe an în jurul focului înalt, aprins o dată,
în primăvară, pe tot cuprinsul, când se curăţă şi se înnoieşte spaţiul şi timpul şi a doua oară, în
toamnă, în jurul meselor pline, unde se adună întreaga lume traco-dacă, cea veşnică şi cea prezentă.
Sunt ceremonialele specifice pământului lor: focul primăverii — focul lui Heron şi focul — focul lui
Mitra. Focurile purificării.
Trăiau parcurgând depărtările şi respirând sufletul muntelui, al câmpiei şi al apelor. Li se părea că
soarele stă nemişcat pe fruntea cerului, slobozind în abisurile albastre infinita greutate a luminii.
Cavalerii danubieni călătoreau plutind pe nori de aur, pe deasupra altarelor şi templelor mari
strălucitoare, copleşiţi de priveliştea magnifică, de aglomerarea unor megaliţi cu forme din cele mai
bizare ce se întindeau în spaţiul sacru din faţa ochilor lor. Se opreau în serile lungi pentru odihnă, în
enigmaticile temple rupestre, locuite de sihastri ori de călugări pustnici. Apoi se ancorau în mantiile
lor de sărbătoare şi contemplau dimineţile, meditând la Grădina Doamnei, întemeiată din izvoare, din
arbori şi din flori. Respirau această clipă de împăcare în care partea lor de împărăţie e întreagă,
mintea lumii e trează şi soarele străluceşte peste ţipătul fierbinnte al păsărilor care inventează muzica
reală din visele lor.
Se-aude şi tropăitul de piatră al asinilor posomorâţi, cântecele şi plânsetele împletite pe bărbiile
negustorilor, sclipirile înalte cioplite în piatră. Se-aud năvălind strigătele copiilor pe malurile râurilor
şi prin sate, dar mai ales vaierul mamelor îndurerate pentru fetele lor, ucise de balaur. E răul cel mai
mare dintre toate relele ce pot să cadă ca un blestem pe capul lumii năpăstuite, din aria carpatică.
Balaurul s-a sălăşluit pe pământurile noastre, în grădinile noastre şi s-a aprins peste casele noastre,
străbătând cetăţile taciturne sub înserarea nelegiuită. Vine când cu aripi negre, când cu gâtlej de foc
şi prinde câte o fată desculţă, cu privirea ei fără timp, oprindu-i drumul prin învălmăşeala nopţii. O
duce într-un loc de umbră, într-o lumină carbonizată.
Vrăjmaşiul lumii lor era balaurul care străjuia la porţile cetăţilor dace şi ucidea tinere fete, din
răzbunare. Venise timpul să lupte impotriva dragonului pe care-l vedeau spânzurând când deasupra
prăpastiei ca o iederă plină de venin, când în adâncul ei în dunga izvorului pe care il stăpânea şi
ucidea pe oricine îndrăznea să calce peste apa lui verde amăgitoare.
Cavalerule Trac, vin-o şi răpune uriaşa fiară cu piele lucitoare!
Monstrul a apărut numaidecât fără frică, ondulându-se pe spinarea stâncii, cu ochi veninoşi, fără
suflet, deslănţuit, mai să plesnească de ură şi s-a aşezat la pândă, lângă poarta deschisă cetăţii. Pe aici
treceau fetele seara, să umple cofiţele cu apă dulce de la izvor.
 Un car de flăcări aurii, tras de doi cai înaripaţi, a început să lovească în munţi cu trăsnete şi cu
fulgere verzi orbitoare. Cavalerul Trac arunca în balaur cu pietre şi cu foc. Monstrul pârjolit de
flăcări şi cu capul năucit de lovituri, s-a retras cu strigăt spre valea sângeroasă, unde îşi ducea
victimele. S-a scufundat în adâncul apei care a crescut şi l-a acoperit, transformându-se într-un lac
din care ieşeau la suprafaţă bolbuci mari de aer. Aprig şi întărâtat Şarpele s-a ridicat în afară cu
pielea pârjolită de arsuri. Heron l-a urmărit şi l-a încolţit, împingându-l către tulpina copacului
călător, ce străjuia înalt şi stufos pe malul râului peste care stăpânise fiara.
Copacul s-a despicat în trei coloane şi a prins în mijloc pe Balaurul Roşu ca într-o cingătoare. A
început să-l strângă nemilos şi monstrul s-a încolăcit pe cele trei braţe ale copacului vrăjit, rămânând
captiv, cu capul prins în strânsoare. Copacul şi-a refacut tulpina iar Heron l-a pecetluit cu un cerc de
fier din care nu a mai arvut scăpare.
Lumea trecea şi privea copleşită de spaimă, dar şi de mulţumire zvârcolirea monstrului care
adusese atâta amărâciune lumii fără de vină. Cerul senin s-a învineţit şi norii au alunecat de pe cer.
Vânturile au început să se rostogolească peste stânci şi să urce spre vârfurile de granit care priveau
semeţe asfinţitul. Heron s-a simţit eliberat de povara răului. Şarpele Roşu a mai făcut câteva sforţări
dar s-a afundat şi mai mult, în strâmsori.
Copacul îl ţinea prizonier pe malul izvorului care curgea acum ca un brâu luminos prin întunericul
nopţilor ce îmbrăcau ţinutul în mantii de negură, iar valea însângerată, stăpânită până acum de
balaur, primea odihna liniştită a nopţilor fără himere.