Păpușarnița - Lucia Eniu

Moara lui Moș Zane se înalță pe un muncel străjuit la nord de o perdea de brazi și
deschizându-se larg spre sud, ca un trup de femeie prins în chinurile facerii. Apa râului
izvorăște din pântec veselă, clară și cântătoare, lunecând pe pietrele mari pe care o mână
de uriaș pare să le fi aruncat la întâmplare, ca pe niște zaruri. Ziua e pe sfârșite și cerul
deasupra morii se aprinde. Dâre lungi sângerii leagă baierele orizontului. Siluetele brazilor,
trase de sfori nevăzute, se aseamănă cu un alai de demoni, gata să pună pe fugă un călător
mai slab de înger și necunoscător într-ale locului. Legată de moară printr-o punte îngustă
din lemn de stejar, locuința lui Moș Zane, Casa Morii, cum i se spune în zonă, e deschisă
oricui și la orice vreme din zi și din noapte. Luminată de opaițe mari, ea servește în aceeași
măsură de locuință și de loc de muncă. Aici își primește Moș Zane musafirii veniți de peste
tot și clienții, țăranii din satele de primprejur, răspândite prin văi, aruncate peste dealuri,
cocoțate pe stânci și ascunse de arbori seculari. Aici, în inima muntelui, departe de
civilizația modernă cu ajunsurile și neajunsurile ei, electricitatea ar putea părea un afront
adus acestui mod de viață arhaic pe care Moș Zane îl ridică la rang de religie. O religie
animistă, cu vântul de-a dreapta și soarele de-a stânga. Celor care încearcă să-i strecoare în
suflet îndoieli, ademenindu-l cu traiul bun și plin de aleasă nepăsare de la oraș, Moș Zane
le surâde pe sub mustața creață și sură. Treburile și rânduielile orășenilor le știe și el, a
văzut și auzit atâtea, a cunoscut lume pestriță, a bătut și câteva orașe în tinerețile lui, dar
nu, n-ar fi putut să trăiască printre copaci puțini și nevolnici, în zgomot și praf de mașini.
La Gura Morii, copacii sunt falnici, aerul tare, apa rece și curată. Curățirea aceasta,
prezentă în tot și în toate aici, nu mai dăinuie nicăieri în lumea cu asfalt și blocuri. Asta le
spune celor care vin pe cărări spre moară, cu treburi ori de plăcere. Cei mai mulți îl
privesc ca pe un pustnic ciudat și matusalemic, ce știe el ce-i aia civilizație? Lumea dincolo
de munte își vede de-ale ei, străbate deceniile și intră cu pieptul larg în epoci mărețe. Moș
Zane, morarul, își hrănește moara, îi umple cu grâne gura cu dinți de piatră, ea le sfarmă și
le preschimbă în pulberi fine. Făina lui Moș Zane, se știe, nu are seamăn în ținut.
S-a înnoptat, dar nicio fărâmă de stea nu se zărește printre brazi. Ploaia se poate porni
oricând, vremea e schimbătoare ca o codană. Moș Zane se ridică de pe prispă. Privește
cerul cu ochii săi mari verzi ca apele adânci, ridică brațele și apucă norii de coamele
semețe, îi învârte de câteva ori și-i împrăștie peste boltă. A venit vremea. Aruncă o privire
înspre moară. Nu se zărește țipenie de vietate dinspre pădure, nu se aude niciun murmur.
A venit vremea, șoptește, înfrigurat. În încăperea plină de opaițe, focul arde mocnit. Un jar
vârtos se întețește ca un balaur sub fierul mânuit de Moș Zane. Dincolo, în încăperea
alăturată unde nimeni nu pătrunde niciodată, licărește o lumină subțire. Moș Zane
deschide ușa, pășește înăuntru. O mare de ochi de toate mărimile și culorile îl întâmpină,
gurile se deschid vesele, brațele se leagănă pe lângă trupuri, picioarele țopăie. Moș Zane
ridică brațele ca un dirijor, le dansează în aerul rece. Capetele se lasă peste trupurile fără
vlagă, sunetele se sting, doar ochii îl urmăresc prin încăperea largă. La lumina șchioapă a
singurului opaiț, morarul își leapădă șorțul albit de făină, îmbracă o pelerină albă care, așa
înalt și semeț cum este, îi dă înfățișarea unei zeități. Își acoperă cu o pălărie înaltă părul
roșu ca vișina putredă, cândva, sur și rar, în vremile de acum. În mână a luat o baghetă.
Din gură îi ies sunete neștiute de nimeni, ochii îl urmăresc tot mai febril, mâinile se
despletesc din amorțire, trupurile prind a se undui, șoapte peste șoapte sfârșesc în lungi
 litanii, o cântare măiastră se ivește din întuneric, tâmbițe și viori încep a se măsura în
tonalități. Moș Zane deschide ușa încăperii, iese în lumina opaițelor cu brațele deschise,
urmat de mulțimea de trupuri înveselite. Un sobor de păpuși de toate mărimile și formele
se răspândește în tindă, se întinde pe cărări, coboară muncelul spre poiana cea mare. Moș
Zane le comandă înfrigurat, le strigă pe nume, le rânduiește în iarba înaltă. Domnițele
păpuși își umplu brațele de flori, se înfruptă cu poftă din petalele proaspete, împletesc,
vesele, cununi, le așază pe pletele despletite. Bolta cerului s-a scuturat de ultimii nori și
stelele își fac loc printre brazii adormiți. Luna a coborât în poiană, rotundă ca o roată de
car, uriașă. Începe dansul. Păpușile cu trupuri feciorelnice în cămăși albe, subțiri ca
aburul, brodate cu flori și învăluite în lumina lunii se unduiesc în scăldătoare, se întrec în
cântări duioase nemaiauzite, se prind de mâini într-o horă nestăvilită, în clinchetele
clopoțeilor de la picioare. Pământul se cutremură, văile se înfioară de chiotele lor. Prin
căsuțele presărate peste munte, țăranii se trezesc, își fac cruci peste cămășoaiele de in,
tremurând în așternuturi. E noaptea de marți spre miercuri, răul încă domnește peste
ținut. Doamne ferește! Doamne ajută! Doamne alduiește! Fire de pelin se ivesc la ferești.
Doamne ferește! Doamne ajută! Doamne alduiește! Glas de toacă se pierde în depărtare.
Doamne ferește! Doamne ajută! Doamne alduiește!
În poiana largă, în mijlocul domnițelor cu chipuri de pânză, Moș Zane păpușarul își rotește
trupul nevolnic, cade și se ridică, se scutură și se zbate și se învârte ca un fus. La lumina
lunii, trupul i se înalță falnic, fruntea i se netezește. Părul roșcat îi încadrează chipul alb de
fecior aflat la prima tinerețe. Scuturat de anii grei, Zane chiuie și dansează și mai vărtos, se
înalță în aerul nopții, plutește deasupra morii, se ia la întrecere cu vântul, coboară, apoi,
lin, în mijlocul poienii. Păpușile domnițe înveselite îl prind de mâini, hora zguduie muntele,
cutremură brazii...

***

O lună albă, străvezie mai stăruie printre brazi. Zorii zilei coboară peste muncelul adormit.
Moara doarme și ea peste pietrele călcate de ape. Moș Zane s-a trezit oarecând în noapte.
Focul arde mocnit în vatră. Primii țărani au apărut deja la poalele muncelului. Caii se
învârtoșesc, se aud cum bat din copite, nechezând. Poverile sunt grele, urcușul îi sleiește de
puteri. Bună să-ți fie inima, Moș Zane!, se aude în curând în poiana cea largă. Moș Zane
iese în pridvor, le dă binețe, gurile prind glas, poiana prinde viață. Dindărătul unei căruțe,
un câine mare și slab latră, se zbate în lanț, de parcă toate nălucile cerului s-au năpustit
asupra lui. Ce dracu are câinele ăsta al tău, măi Niculae? Lasă-l slobod, vai de oasele lui!
Stăpânul îi dezleagă lanțul, are de stat la moară, îl lasă slobod, să alerge nestingherit.
Câinele se repede în mijlocul poienii, latră ca un turbat și se oprește brusc, schelălăind. De
jur împrejur, iarba pârjolită formează un cerc uriaș. Tulai Doamne!, exclamă o femeie
trupeșă, făcându-și repede cruce. Ăsta-i lucru necurat, șoptește un bătrân adus de spate.
Astea vor fi fost Iezmele. Că zicea mama, Dumnezeu s-o odihnească...Lasă, mă, Toadere, se
aude vocea veselă a lui Moș Zane, astea-s făcături de muieri proaste. Ce știu ele? Scuipă în
sân la fiecare mișcare a vântului. Păi, și-atunci...Păi și-atunci, îngână Moș Zane, înveselit.
Iaca, niște turiști din ăștia mai fără astâmpăr. Au trecut aseară târziu pe la moară, au
rămas în poiană și-au plecat în zori. Or fi făcut focuri, ce știu eu? Ăștia-s crescuți la oraș,
tremură din orice, râde el. Din încăperea din spate răzbat chicoteli numai de el auzite.
Acolo, ochii cei mulți, goliți de smerenie, iscodesc printre scândurile bătrâne. Moș Zane
zâmbește hâtru pe sub mustățile crețe. Ochii i se aprind, verzi ca niște ape adânci.