COLECȚIA ROMANULUI ISTORIC

ȘTEFAN ZEROMSKI

CENUȘA
 Versiunea digitală 1.0 – noiembrie 2023

Realizată după volumul apărut la Editura Univers, București, 1985 (ediția a

doua)

Titlul lucrării în original: ȘTEFAN ZEROMSKI – POPIOLY, Czytelnik –

1966

Traducere: Nina Grigorescu

Soției sale închină această carte
autorul
VOLUMUL I
 ÎN MUNȚI

Copoii goniră în pădure.

Ecoul bătăii lor, tot mai slab, se topi treptat în tăcerea codrului. Uneori, părea
că se mai aude undeva în depărtare zvonul îndoit al glasurilor: când dinspre
Pădurile Samsonowskie, când dinspre Klonowa, Bukowa, Strawczana, când
iarăși parcă dinspre Jeleniowska Góra… De cum însă vântul își oprea suflarea,
își făcea loc, precum seninul albastru al cerului printre nori, o tăcere adâncă și
necuprinsă, netulburată de niciun sunet.
În jur se înălțau brazi cu crestele turtite, aidoma unor turle gotice, nesăvârșite
până la cruce. Trunchiurile lor sinilii străluceau în umbră. Pe ramurile uriașe
atârna mușchi bătrân. De secole copacii semeți își legănau crestele maiestoase în
văzduhul pâclos al Łysicei, cocoțați între stânci, cu rădăcinile trainice sfredelind
clădăria de piatră până la vatra de pământ, cu ghearele cioturilor lăturalnice
înfipte în fiece petec de țărână și sorbind fiece strop de umezeală. Ici-colo se
vedea câte un copac singuratec, cu ramurile uscate închipuind un fel de scară
retezată de tăișul unui topor. Numai vârful își mai păstra vlaga verde, palidă, și,
sumețindu-și spre cer cucuruzii, se legăna în spațiu ca un cuib de cocostârc.
Crengile brazilor se arcuiau spre pământ, grele de zăpadă. În preajmă, în
depărtări, pretutindeni, se întindeau labele lor albe, sidefii, cu gheare de cetină
fragedă, verde-luminoasă, pândind parcă tainic, orice mișcare. La cea mai ușoară
suflare a vântului, fulgii albi de nea, biruiți de propria greutate, cădeau la pământ
și se pierdeau în lințoliul alb de zăpadă, precum se pierd picăturile de ploaie în
apa unui lac. De pe creste zbura o pulbere abia perceptibilă și atât de ușoară,
încât stăruia îndelung în văzduh, sticlindu-și cristalele.
Pe la amiază, aerul ușor încălzit începu să moaie zăpada. Nori albi, străvezii
în lumina soarelui, pluteau pe întinsul azuriu al cerului. Pe creștetul brădetului
gheața se preschimba în picături mari de apă, ce se risipeau pe verdele întunecat
al cetinei, în diamante mari, strălucitoare. Ici-colo, câte un țurțure prins de
mușchiul lignificat pe scoarța aspră și crăpată a trunchiurilor împrăștia snopi de
scântei reci. Jos, la umbra ramurilor, mai stăruia răcoarea dimineții. Cu trupul
brun-roșcat și creștetul gălbui, gârbovit sub povara zăpezii, câte un puiet de
molid își pleca fruntea înaltă la pământ, la sânul căruia gerul îi țintuise ramurile.
Pe alocuri zăceau copaci smulși de viscolele aspre de prin partea locului, lăsând
pe sub troienii de zăpadă hăuri mari, căscate înfricoșător.
Rafał asculta nemișcat, cu spatele sprijinit de trunchiul gros al unui fag.
Deasupra capului și-n fața ochilor se împleteau ramuri ferecate în gheață, de
culoarea solzilor de costruș. Nuielele subțiri, oțelii odihneau nemișcate, iar
trunchiul masiv, cu noduri și întortocheri, ca un atlet cu mușchii încordați, părea
întruchiparea gerului însuși. Fagul uriaș se înălța singuratec, rece, dârz, străin
parcă de tagma copacilor. Regele Łysicei! Ramurile nu-i tremură în bătaia
vântului, trunchiul nu i se îndoaie. Creasta bogată, înălțată peste pădure, privește
de pe culmile ei maiestoase spre văile largi de la miazănoapte și miazăzi, spre
munții falnici, pe potriva lui. Pretutindeni întinderi golașe, câmpii, sate…
Departe, dincolo de ultimul pisc al lanțului muntos, peste Stróżna, se-ntind de-a
latul ogoare, până la Krajna, până sus pe muntele Kamień. Fagul secular își mai
amintește de primăverile tinereții sale, de peria deasă a codrului, întinzându-se
până în văile Wilków, Ciekoty, Brzezinski, peste munți până la Kielce. Ține
minte cum au căzut sub secure dumbrăvile, cum s-au uscat crângurile dese,
risipite printre curături, hățișuri jilave, mucede, adevărate izvoare de vlagă.
Acolo unde de veacuri stăpânise bradul lățos, fluieră acum vântul prin tijele,
uscate ale buruienilor. Fâșii de ogoare se înfig până în inima pădurii, se întind ca
o pecingine la poalele ei zdrențuite, an de an se cațără tot mai sus până sub
vârfurile bolovănoase ale stâncilor Psary, Radostowa… Seacă la picioarele
munților tăul dătător de vlagă și nu rămâne decât pământul roșu, rânjindu-și
bolovanii la soare. Numai ienupărul îi mai acoperă rănile și goliciunea. Tot mai
rar vine ursul să-și frece spinarea de trunchiul bătrân al fagului; tot mai rar
ațipește cerbul împodobit cu coarne rămuroase la umbra lui, iar lupul sur arareori
mai pândește aici puii pestriți de căprioară. Nu mai șuieră deasupra copacilor
aripile acvilei, și arareori se mai arată vulturii ca să-și arunce căutătura mânioasă
și neîmpăcată la împărăția lor părăduită.
În ciuda legilor aspre ale codului vânătoresc, Rafał părăsise postul de pândă și
se furișase până în vârful muntelui. Preț de o clipă zăbovi la marginea ghebelor
pleșuve de piatră și, cuprins de o tainică înfiorare, se uită înspre poiana unde la
miezul nopții se adună vidmele, vampirii, strigoii, ba chiar se arată însuși
necuratul. Coatele netede ale stâncilor uriașe de cuarț scânteiau în soare ca niște
broboane sticloase de gheață. Nuielele înghețate, sumețite din zăpadă, păreau
săbii de cristal. Brazii bătrâni își așterneau umbra peste o jumătate din întinderea
stâncoasă.
Tânărul vânător se întoarse la locul lui și ciuli urechea. Stătea cu auzul atât de
încordat, încât i se părea că și pădurea ascultă împreună cu el. În jur domnea
aceeași liniște, adâncă-adâncă, cu adevărat de nepătruns.
Pe neașteptate, dinspre marginile pădurii se stârni o boare domoală, șoapta
codrului cufundat până atunci într-un somn greu, răsuflarea lui prelungă.
Crestele copacilor se plecară smerite în întâmpinarea acelui cânt fără cuvinte ce
se înălța în pădure. Născut anevoie din neant, ca un suspin înlăcrimat,
mărturisitor de dragoste eternă, ca un vaier fără de speranță, el se repetă o dată și
încă o dată în pădurea solitară, frângându-se în tonuri molcome de sunete și
pierzându-se în spațiu. Acest cântec vrăjit, înfiripat printre copaci, părea să
trezească neștiute aduceri-aminte, să cheme cine știe unde… Plutea în văzduhul
curat pe sub cer, între mănunchiurile verzi de cetină. Desișul îl strângea la sânul
lui tainic, pădurea îl primea în adâncurile ei, pădurea-mumă bună, pădurea –
vatră strămoșească, pădurea – soră și iubită. Se stingea ca un oftat adierea
tânguitoare. Unde se stingea?
Poate pe clădăria înaltă de piatră, care după retragerea valurilor și spumelor
mării s-a prefăcut într-o întindere stâncoasă, năpădită de mușchi ruginiu… Poate
între stejarii bătrâni, putreziți până la rădăcină, care s-au adunat în cerc strâns, de
strajă parcă în jurul capiștei de altădată, prefăcută acum în cenușă, unde zeița
Pogoda primea binevoitoare jertfele ce i se aduceau. Poate pe fruntea de piatră și
pe pieptul stâncos al zeului Lelum-Polelum, care doarme în vale neștiut, acoperit
de mușchiul milenar al atâtor ierni și primăveri, și va mai dormi așa de nimeni
știut în vecii vecilor. Sau poate pe cărările cerbului fără de moarte, care poartă în
codri printre coarnele sale sfânta cruce și se arată oamenilor o dată la o sută de
ani…
Când glasul acesta al pădurilor ajunse până la Rafał, i se păru că va trece prin
trupul lui așa cum trecea printre copaci. Uită unde se află și ce se întâmplă cu el.
În sufletul său prindeau încet viață aduceri-aminte nedeslușite, tulburi,
înnegurate, implorând fără veste să fie rechemate de memorie.
Nu se mai afla aici, la pândă, pe Łysica. Era în grădina copilăriei sale. Parcă o
pojghiță de promoroacă și de gheață se topea de pe toate… vedea aievea…
Grădina părăginită din spatele casei. Merii rămuroși cu trunchiurile pe alocuri
subțiate ca niște butelci – urma vechilor altoiri. Buchete mari, grele de
trandafiri… Tufe bogate de agriși și coacăzi pe marginea aleilor. Din iarba
înrourată crescută bogat, se înalță vișinii tineri, în albul lor imaculat al
neprihănirii. Adevărați nourași de primăvară, născuți în zori de zi, s-au adunat
aici din toată zarea, au coborât de sus, stingheri, între plopi falnici și gârbove
zăplazuri. Bâzâie albinele, viespile, muștele, umplu grădina de zumzet, iar
sufletul, cine știe de ce, de un cucernic fior. O, câtă bucurie și desfătare afli la
umbra acestei grădini părintești! Dincolo de pomii roditori se întind hățișuri dese
de lozii și răchite. Pe insulițele din apa mucedă se înalță, ca niște momâi: sălcii
pletoase, cu trunchiurile putrezite și năpădite de lăstari, arini melancolici, negri,
întunecați, cu reflexe roșcate spre talpa trunchiului. Brotacii orăcăie în apa
acoperită cu nuferi și mătasea-broaștei, iar păsărelele se întrec în ciripit. Freamăt
de frunză, zumzet de gâze, șoaptă abia auzită, foșnet și sâsâit înăbușit, suspine
sau gemete stinse ale unor trupuri străbătute de fiori…
Un băiețel de-o șchioapă, sănătos și îndesat, vesel și gureș, aleargă pe aleile
grădinii și cântă. Țopăie la picioarele tătâne-său înarmat cu o pușcă de vânătoare
și singura lui grijă e să nu-și ude picioarele de rouă. Ici vede o gărgăriță târându-
se pe o frunză udă, colo un melc ca o pată neagră în rouă; o rază de soare
poposește în cupa roșie a unei lalele înflorite în zori… Liniște! Tăcere!… În
inima grădinii răsună deodată chemarea unui grangur, voioasă și dulce ca
primăvara însăși, ca sufletul de prunc. Apoi răbufnește neașteptat o împușcătură
și huiește prelung între copaci. Inima încremenește, înfiorată. Trupul începe să
tremure mărunt… De pe creasta unui ulm din colțul grădinii se prăbușește,
bătând din aripi, un grangur auriu, înroșind iarba înrourată. Uite-i pliscul deschis
și ochii înfricoșători! Se aude limpede un sâsâit înăbușit, slobozit din gâtlej în
clipa când băiatul întinde mâna să-l apuce. Și ce spaimă, așa, din senin! O
spaimă neașteptată, pătrunzătoare, apoi bucurie, triumf și desfătare, și o durere
nespusă de copil. Pasărea se zbate în agonie. Se ridică în picioare… Ochii i se
încețoșează, se mai deschid larg de câteva ori ca să privească, apoi se învăluie de
o ciudată tulbureală.
Unde și când a fost asta? S-a petrecut cu adevărat ori i s-au năzărit în vis
acești ochi înfricoșători, întipăriți adânc în memorie ca niște cuie ce se înfig în
răni primite încă în zorii vieții?
Încet, își face iarăși loc tăcerea și în liniște alte imagini prind a se perinda ca
niște norișori în înaltul cerului.
O pădure sumbră, întunecată sub clar de lună. E toată troienită de zăpadă. Se
aude clinchet de zurgălăi și ecoul lui răsună în codru ca o chemare temerară la
luptă. Luna tronează sus pe cerul înghețat. Ochii stau pironiți pe chipul lunii, iar
din piept izbucnesc câteva șoapte stranii, frânturi de cuvinte, apoi vorbe fără
șir… Lumina aceea necruțătoare te ispitește spre înălțimi, spre dulci armonii,
spre sunete fără seamăn, ca și cântecul pădurii. Tatei îi plăcea să umble prin
pădure, pe drumeaguri nebătătorite. În inima ei hălăduiau lupii. De cum se intra
în desișul codrului întunecat, se umpleau puștile cu praf de pușcă și se trăgeau
pistoalele de la brâu. Stăruie și azi în urechi rugăciunea șoptită de mama… Un
fior de spaimă te cuprinde și părul ți se ridică măciucă, de parcă-l trag în sus
niște degete înghețate. Cu cât se intră mai afund, zurgălăii se dezlănțuie tot mai
tare, mai tare, până îți răsună în urechi adevărate dangăte de clopot. Două perechi
de cai aleargă croindu-și drum prin zăpadă. Troienii albi se risipesc sub copite ca
niște munți de făină. Când și când, zboară câte un trosnet de sub tălpile saniei.
Pădurea răsună de glasuri ciudate… Vuiește și hăuie toată de zvonul zurgălăilor.
Deodată, pentru o clipă, se desface zidul de brazi și de pe poienița îngustă
deslușești muntele, și pe el niște ruine. Luna luminează zăpada și gheața
așternută pe zidurile străvechi și pe marginile ferestrelor de altădată.
Sunt ruinele bisericii ariene.
Câtă tristețe, stranie, neașteptată!
Și clipa aceea unde-i oare, în ce veșnicie s-a pierdut?
Dar primăvara în care, după sărbătorile Paștilor petrecute la neamuri, se întorc
cu părinții acasă? Merg pe același drum de pădure. Trăsura înaintează încet,
săltând peste rădăcini, prin băltoacele negre ale drumului. În jur sihlă deasă,
jilavă, aburindă, potopită de apă. Cioturi, crăci putrezite zac ici și colo pe drumul
mocirlos. Și iarăși se arată priveliștea ruinelor. Trăsura se oprește și li se dă voie
copiilor să se cațăre până sus. Fratele mai mare și surorile se iau la întrecere.
Cândva urca spre vârf un drum larg pentru rădvane, trăsuri, care ferecate, dar
acum calea e năpădită de pini. Molizi falnici stau șiruri, șiruri, brazi seculari se
înalță la cotituri, iar în șanțul din mijloc s-au aciuat mesteceni argintii. Pădurea a
îngrădit calea spre ruine, s-a întins cu vechile ei drepturi de stăpân peste acele
locuri. Nu se mai văd uși și ferestre. Numai scaieții mai străjuiesc lăcașul cel
afurisit. Măcieșul coboară de-a lungul bolților dezgolite, întinzându-și a rugă
brațele ghimpoase. Pe locul unde a fost poate cândva altarul, asupra căruia se
opreau privirile credincioșilor în așteptarea semnului sfânt, se întinde scheletul
negru al unui mur. Apa roade neostoit cărămida și piatra, iar mușchiul le
îngroapă rămășițele. La poalele zidurilor, în inima lăcașului și în pădurea din
preajmă se întind covor violetele sălbatice. Floricele sfioase, sărmanele pădurii,
par fărâmițe de cer palid, primăvăratec, al meleagurilor nordice, căzute de sus pe
pământ și preschimbate în floare. Cât de măreață, de tainică și de întunecată e
aici pădurea… Și cât de sălbatice și de mohorâte se înalță ruinele spălate de
ploaie, pline de vuietul înfricoșător al ecoului stârnit de fiece pas al tău. Ce
ascund ele, cine plânge și cheamă din mormânt pe băiețandrul plecat pentru
totdeauna? E greu să-ți iei ochii de la ele și piciorul întârzie să le părăsească.
Florile culese scapă din mână și în urechi răsună parcă sâsâitul înăbușit al
grangurului ucis în grădină…
Pe neașteptate răbufni undeva în pădure un glas mânios. Îi urmă un altul mai
blând și limpede, de tenor. Rafał tresări trezit din visare și-și duse mașinal pușca
la ochi. În clipa următoare își veni în fire și-și aținti privirea scrutătoare spre
pădure. Vedeniile pieriră. Soarele încălzea, adierea caldă a vântului își spori
puterea și din copaci zbura mereu pe pământ zăpadă udă.
— Copoii gonesc vânatul… șopti Rafał abia auzit.
Într-adevăr, două glasuri, al lui Niemen și al Wislei se deslușeau acum abia
răzbind de departe, de undeva din desișul cald al pădurii, pe povârnișul de sud al
lanțului muntos, încât numai o ureche tânără putea să le prindă. Ecoul plutea
alene, obosit parcă, dar apropiindu-se tot mai mult. De-ndată ce un sunet ajungea
la marginea pădurii, îi și urma un altul, era ca o muzică cutremurătoare,
năvalnică, plină de forță și de vrajă sălbatecă. Tânărul își cercetă cu luare-aminte
tigăița, firele uscate și strălucitoare ale prafului de pușcă. Se puse la pândă,
preschimbat dintr-odată într-o unealtă a morții. Ochii plini de așteptare
chinuitoare păreau ei înșiși două guri de foc. Inima îi bătea să-i spargă pieptul,
stând și ea parcă la pândă.
Câinii se apropiau tot mai mult, acum se deslușeau limpede glasurile.
 În curând, de sus, de pe munte, se auzi tropăitul ritmic, înăbușit, al goanei,
tup-tup, tup-tup. Inima lui Rafał se opri în loc. O ramură trosni prin apropiere,
zăpada se scutură din belșug. Deodată, din brădet, se arătă o turmă de căprioare.
În frunte pășea, cu gâtul întins, un căprior cafeniu. Rafał îl ochi, sprijini de obraz
patul puștii și puse degetul pe trăgaci. În aceeași clipă căpriorul se opri locului,
ridică piciorul stâng, întoarse capul frumos încoronat și ciuli urechea. Turma
răspândea aburi.
„În inimă” visa Rafał, îndreptând țeava puțin mai jos de spata stângă a
animalului.
Fără veste, un bulgăre mare de omăt umed îi căzu în cap, pe mâini, pe patul și
pe tigăița puștii. Apăsă pe trăgaci. Cremenea trosni, sec, dar scânteia nu aprinse
pulberea umezită. Flăcăul își șterse repede ochii, dar nu mai văzu decât
picioarele căprioarelor, întinse ca niște strune de oțel, și „petele” albe ale
codițelor. Săriră peste brăduții cei mai de sus și pieriră din vedere. Ramurile
verzi și mlădioase se legănară și fremătară îndelung în urma lor, spulberând
zăpada stârnită de pe cetină.
Rămas iarăși singur pe locul unde se desfășurase mai adineauri un fel de
tainică dramă, Rafał își azvârli furios pușca în brădet și se trânti la pământ,
zguduit de lacrimi.
Îl trezi pocnetul unei împușcături, apoi încă unul. Ca un bubuit de tunet vuiră
ecourile pădurii. Jos, de pe la mijlocul povârnișului muntos, se auzi o chemare:
— Hei! Hei! Ehehei!
Câinii se domoliră. Un alt glas, mai aproape de Rafał, răspunse scurt primului
strigăt.
Tânărul vânător mai zăcu o vreme la pământ, turbat de furie. Zvâcni apoi în
picioare, se scutură de zăpadă și își adună pușca dintre tufe. Se frecă la ochi și-o
porni în jos, sărind peste brăduți aidoma căprioarelor.
La câteva sute de pași de el, lângă căpriorul ucis, sta o namilă de țăran într-un
suman cafeniu și își cerceta cu luare-aminte pușca.
— L-ai doborât, Kacper! șopti Rafał cu glas gâfâit de alergătură.
— Mda… mi-a sărit pe negândite în cale… Nici nu știu cum de s-a-ntâmplat.
Ziceam că pe cornaciul domnia-ta o să-l dobori, cuconașule.
— Dacă n-au ieșit la mine… spuse Rafał, roșu ca sfecla.
— U-u, fir-ar! Și doară într-acolo țineau drumul. Da vezi că n-au ieșit, și pace
bună. Și câți n-am împușcat eu la fagul ăla. Acolo uneori le place să adaste,
umblă după iarbă-neagră sau hăpăie cetina fragedă a crestelor de brad. S-au dus
pieziș, afurisitele… spunea bătrânul hâtru, holbându-și la tânăr ochii apoși,
scânteind vădit de viclenie. De jos se auzi încă o dată chemarea nerăbdătoare:
— E-he-hei!
— Ne strigă panul nostru, mormăi Kacper, neliniștit. Să mergem!
 — Și cu căpriorul ce faci?
— Ditamai vițelul trebuie să-l car în spinare!…
Căpriorul zăcea mort, împușcat drept în inimă. În jurul lui se topise zăpada și
de pe ramurile brazilor picurau stropi de apă. Capul mândru, fără viață, se uita la
Rafał cu ochi morți. Tânărul se aprinse iar de mânie, apucă cuțitul de vânătoare
gata să mai lovească o dată animalul fără suflare, dar tocmai atunci bătrânul
hăitaș se aplecase pentru a-și sălta prada pe umeri. Trase animalul până la niște
trunchiuri de brad doborâte de furtună, îl săltă, și, apucând cu fiecare mână câte
două picioare, și-l aburcă pe umeri cu o ușurință uimitoare. Porniră la vale.
Picioarele li se împotmoleau la fiecare pas între bolovanii rostogoliți de pe stânci
și în grohotișul ascuns de mușchi. Cioturile putrede, verzi-brune de mucegai, moi
ca o cocă, se prefăceau în pulbere la cea mai mică atingere. De jos, din lăstăriș,
răzbătea hămăitul câinilor, dându-le de știre încotro să meargă. Rafał, care
cobora primul cu pași mari, îl zări, în sfârșit, pe unchiu-său. Un șleahtic scund de
stat și slab, cinchit lângă o căprioară vânătă, îi scotea cu mâinile însângerate
măruntaiele aburinde și le azvârlea câinilor. Când se apropiară cei doi, pan
Nardzewski se uită mânios la bătrânul hăitaș, la căprior, și spuse cu glas răgușit:
— Vasăzică, pe el ai pus ochii, ai, javră?…
— D-apăi…
— Nu știai că aștept aici, așa-i? Păi ce să ții tu minte una ca asta? S-ajung eu
să trag în căprioare, după tine, țărănoiule!?
— Păi, au luat-o nu știu cum pieziș…
— S-o ia pieziș, de la fag? Mincinosule!
— M-am și gândit să nu le abată cumva vântul. Că taman suflă dinspre
Klonowa. Mi-a și dat prin minte…
— Vezi să nu-ți dau eu una acuși, să te duci de-a berbeleacul! Pune căpriorul
jos! Dar tu, Rafciu, cum de vii cu mâna goală de pe Łysica? vorbi el mai blajin
către nepotu-său.
— N-au ieșit căprioarele la mine. Auzeam numai cum goneau dincolo de
brazi, de bubuia pământul.
— Hm… Să ocolească ele fagul bătrân?… Nu s-a mai pomenit una ca asta!
Spintecă-l, îi porunci apoi hăitașului. Kacper scoase cuțitul de la brâu și, când să-
i desfacă lamele, îl auzi pe Nardzewski că-l întreabă:
— De unde-ai tras?
— D-apăi de sub bradul cela alb, însemnat, c-acolo stam. Mi-a răsărit chiar în
cătare, de parcă l-ar fi mânat vreun păstor. Iar lângă bradul ăla jupuit, de zace
doborât colea, s-a oprit cătinel, de parcă gândea să-l sară.
— De unde brad jupuit acolo?
— De unde? D-apăi l-a tăiat, cinstite pane, flăcăul ăla din Porabki de s-a
judecat cu neamțul.
 — Nu am știre de niciun neamț și de nicio judecată.
— Apăi așa vorbesc oamenii de prin sate.
— Atunci vorbește și tu dacă vorbesc oamenii!
— Dacă-i pe-așa… am s-o iau de la începutul începutului… cică într-o bună
zi… un țăran din Porabki, Jamrozek, pe nume, a venit hăt până în vârful Łysicei,
cu o pereche de cai de soi și un car fără coș, adicătelea numai roți și inimă. Căuta
brad rășinos uscat, adicătelea lemn sănătos, zvântat de vânt. Făcea omul lădițe
pentru sare, și-avea, firește, nevoie de lemn uscat. Și-a tăiat, carevasăzică, un
brad cât clopotnița de la catedrala Sfintei Cruci. L-a curățat apoi de ramuri, cum
se cuvine, și a ieșit o mândrețe de buștean, bun să-l pui valț la moară, nu altceva.
S-a apucat mai apoi Jamrozek ăsta de și-a lungit carul, cât să se mai țină roțile
din spate de inima carului, a potrivit cuiele și hop c-a răsărit dintre brazi și
pădurarul. Haine verzi pe el, pe cap o șepcuță cu bumb, în mână pușca. S-a uitat
lung la Jamrozek, a cercetat bușteanul, l-a măsurat cu un fel de cot galben și s-a
așternut să însemne nu-ș’ ce pe hârtie. A scris ce-a scris și-abia după aia a dat și
el glas, chipurile pe limba noastră, dar parcă din cale-afară de chisnovat. Țăranul
și-a scos căciula, s-a scărpinat în creștet… Și și-a zis în sinea lui: „Nu-i a bine!”
Neamțul a mai turuit o vreme, pe limba noastră, chipurile, și a pus capăt vorbei,
răcnind: „Marș la Slupia!”
Buun. Și-a pus țăranul căciula-n cap, a strunit caii și-a pornit-o la vale pe
drumul ăla de duce pe malul gârlei, la Porabki. Neamțul pășea alăturea de car,
fosăia și pufăia din lulea. Au ieșit din pădure la luminiș și-au mers înainte în jos
pe coastă, unul după altul. Jamrozek și-a tras deodată căciula din cap, s-a
închinat neamțului și-a grăit către el:
— Milostivește-te, cinstite pane „feșter”, și lasă-mă să-mi văd de drum.
Dar neamțul o ținea pe-a lui:
— Marș la Slupia!
Au mers ei mai departe peste haturi, au mai luat-o și peste câmp. Au mers ce-
au mers și iar și-a tras omul nostru căciula de pe cap și i-a zis neamțului:
— Dacă-i pe-așa, apăi săltați-vă în căruță, cinstite pane „feșter”, c-altfel nici
până mâine n-om ajunge noi la Slupia.
S-a gândit ce s-a gândit neamțul, și-a scuturat luleaua și s-a săltat în car.
Roțile din spate erau hăt-departe de alea dinainte. S-a apucat neamțul de leuci, de
amândouă, și se ținea strâns de ele. Jamrozek s-a urcat în față, și-a proptit bine
picioarele în orcic și a dat bice cailor, da așa, ca să-i usture. Și cum n-avea rost să
meargă la Slupia pe drum, a luat-o și el de-a dreptul, pe scurtătură, peste câmp,
peste ogoare. Și s-au pornit roțile de dinapoi să dănțuiască și hăis și cea, să țopăie
din brazdă în brazdă, din hat în hat. Se ținea neamțul cu nădejde de leuci și
răcnea cât îl ținea gura. Da omului nici că-i păsa, își vedea înainte de drum, după
poruncă. Ce zor avea să se uite înapoi? Mâna caii și mai abitir. Și au luat-o caii la
goană și roțile dinapoi nimereau când într-un bolovan, când în hârtop… S-a
domolit și neamțul.
— Cum adică s-a domolit?
— D-apăi nici eu nu știu de ce Jamrozek ăsta nu s-o fi uitat și el înapoi. Și-o fi
zis omul: „Ce-mi pasă? A poruncit pan «feșter» să merg la Slupia, hai la Slupia,
și pace bună!” Abia când au intrat în satul Porabki și s-a uitat – ia-l pe neamț de
unde nu-i. S-a necăjit omul, da zicea că se lăsa noaptea și n-avea ce-i mai face.
Unde să-l caute?
— Și cine l-a găsit pe neamț? întrebă Nardzewski cu glas mai blând, scoțând
rotocoale de fum din lulea.
— L-o fi găsit careva, că și-n ziua de azi colindă pădurile. Câinos rău.
— Așa vă trebuie, țărănoi afurisiți! mormăi boierul. C-altfel ați fi tăiat toată
pădurea.
— Văleu, cinstite pane, cine-ar putea să taie ditamai pădure? N-am fost noi și-
a fost pădure, n-om mai fi noi, pădure tot o să fie pe Łysica. Și de când lumea
oamenii au mâncat bucatele cu sare, iară sarea se cuvine păstrată în lădițe. De
când lumea făceau oamenii lădițe din lemn de brad și n-a pierit pădurea dintr-
atâta lucru. Și ce putere are asupră-i un nemțotei? Pădurea-i a regelui. A
starostiei, și pace. Ce mai turme de mistreți am hăituit aici, cerbi am gonit din
pădurile Cisowskie până spre Siekierno… De câte ori n-am întâlnit urși în
Łysica, de pe vremea când eram încă un mucos. Frumos dobitoc – ursul! Da
cerbul!… Dumnezeule mare! Când își înalță coarnele și-o ia la goană prin pădure
e o desfătare pentru ochi. Numai să nu dai – Doamne ferește! – de ăla sfânt…
— Cum adică sfânt? întrebă Rafał.
— Se vede treaba că nu știe cuconașul nostru de cerbul de pe aici, mârâi
hăitașul cam în silă.
— Dacă întreabă, înseamnă că nu știe, spuse Nardzewski.
— Povestesc oameni de-au văzut…
— Cine-a văzut?
— Łakomiec a văzut. Se zice că și bătrânul Szafraniec, ăla de-a trăit o sută de
ani și mai bine, cică ar fi văzut cu ochii lui.
— Și cum s-a întâmplat?
Țăranul se uita mohorât și pregeta să povestească.
— Łakomiec ne-a povestit și s-a juruit c-așa a fost. A ieșit cică cu pușca și s-a
așezat la pândă, și hop că vin prepelicarii stolnicului Olchowski.
— Aha… făcu Nardzewski.
— Păi n-am fost eu ăla, ci el, Dumnezeu să-l ierte pe ceea lume… Stă
frumușel sub copac și așteaptă. Și aude: dup-dup! Vine. Era o zi cu vânt,
posomorâtă. Merge în jos pe pietre și în fața lui un fel de lumină, ca-n zori, iarna,
când soarele se arată din pădure. Se uită Łakomiec mai bine și vede cum vine
agale un cerb bătrân, mare cât un telegar și strașnic de frumos. Ținea capul dat pe
spate. A ochit omul și l-a lovit drept în frunte. Și ce să vezi!… Sta omul cu patul
puștii lipit de obraz și se holba – dar nici urmă de cerb, numai o lumină
strălucitoare, de parcă mândrul soare s-ar fi cocoțat peste pădure și l-ar fi orbit cu
strălucirea lui. A scăpat pușca din mână și s-a prăbușit și el la pământ. Și cerbul a
trecut pieziș pe lângă el și atunci a văzut omul c-avea între coarne o cruce de aur,
de răspândea prin pădure lumina aceea.
— Și era mare crucea?
— Da de unde! De vreo două dește, cu Isus răstignit pe ea. Pune mâna
Łakomiec pe pușcă și tule-o! Trei zile în șir l-a zgâlțâit spaima la gândul c-a vrut
să tragă într-o vietate sfântă. Dacă l-ar fi omorât? Doamne păzește!
— Tu să fi întâlnit și unul sfânt, n-ai fi stat la gânduri.
Țăranul se prefăcu a nu-l fi auzit și-și depănă povestea înainte:
— Și-acum, un porc de câine ca neamțul ăsta nu te lasă să tai un brad! Ce, el
l-a sădit? E pădurea statului. Totul e al statului.
— Da-a, acum totul e al statului… oftă Nardzewski. Ei, ai isprăvit povestea?
Vânătorul se îndreptă din șale și-și spălă mâinile cu zăpadă.
— Ăștia, cinstite pane, n-or să ne lase nici să vânăm cu câinișorii noștri!…
— Asta nu-i treaba ta.
— D-apăi cică Górno, Krajna, Porabki, Brzezinki, Maslów, toate astea craiul
cel nemțesc le-a dat în arendă tânărului pan din Olchów.
— Și ce-i cu asta?
— Vasăzică, și la pădure are dreptul, măcar că oamenii stăpânirii or să
păzească copacii. Și-apoi el, pan Olchowski, niciun ied n-o să lase să-i scape.
— Om vedea noi, iar acum ia fă un foc, că mi-au degerat mâinile.
Hăitașul, cât ai bate din palme, curăți de zăpadă o bucată de pământ, aduse
niște vreascuri de ienupăr și de brad. Scapără amnarul și cu multă îndemânare
ațâță focul. Acele de brad prinseră să trosnească și limbi mici, albăstrii să pâlpâie
ici și colo printre vreascurile strâmbe. Rafał îl ajuta pe Kacper să care vreascurile
și să le pună pe foc. Bătrânul șleahtic ședea nemișcat pe un bolovan și se uita
ursuz la vâlvoare. Pogora repede seara de ianuarie. Vântul începu să bată dinspre
nord. De pe crengi nu se mai scutura zăpada și gerul ce se lăsase dintr-odată
prefăcea picăturile de apă în țurțuri.
Hăitașul alese cu ochii un brăduț și se apucă să-l taie cu toporișca pe care o
purta la brâu. Reteză cu iscusință crăcile, vârful și făcu o prăjină de câțiva coți.
Legă cu niște curele, două câte două, picioarele din față și dinapoi ale animalelor
vânate și vârî prăjina între ele. Odată treaba făcută, se apropie de foc să-și
încălzească mâinile. Pan Nardzewski își scoase din buzunar punga cu tutun
galițian și începu să-și umple luleaua de lut. Fără să se uite la hăitaș, îi întinse și
lui o mână de tutun. Țăranul își scoase căciula și se înclină a mulțumire. Apoi
frecă tutunul în palmă, îl udă bine cu scuipat, îl resfiră cu degetele și abia după
aceea îl îndesă în lulea. Puse luleaua în spuza fierbinte, presărată cu tăciuni
aprinși. Așteptă să se încălzească tutunul jilav, scoase luleaua din cenușă și așeză
deasupra o bucățică de jar.
Rafał, curios, îl întrebă de ce a făcut toate astea.
— Cum de ce? Numai așa prinde tutunul tărie adevărată. Ăsta tutun! N-ai
binevoi, cinstite cuconaș, să tragi un fum? E mai de soi decât foile de tutun
unguresc, decât Knasterul netocat sau păpușile noastre.
— Ia să văd și eu.
— Ia seama, Rafciu.
Tânărul, stârnit, șterse cu grijă ciubucul și trase o gură de fum, dar în aceeași
clipă îl și lăsă din mână, clătinându-se pe picioare ca lovit cu leuca în cap. Preț
de-un minut nu izbuti să-și tragă suflarea, iar când își veni, în sfârșit, în fire,
simți multă vreme cum îl arde în piept și în gâtlej.
— He, he, cuconașule, asta-i lulea țărănească…
— Haide hai, ați fumat destul. Să mergem!
Au stins cu tălpile focul. Hăitașul apucă de un capăt al prăjinii, Nardzewski de
celălalt, se aplecară și amândoi odată, ca la comandă, ridicară animalele atârnate.
Țăranul mergea în frunte. Capătul prăjinii i se înfipsese în umăr. Nardzewski,
mai scund, se străduia să țină pasul cu el, deși se cam clătina pe picioare. Când
Rafał, dornic să ajute și el, ceru unchiului să-i treacă lui prăjina, șleahticul
mormăi:
— Dă-mi pace! vezi-ți mai bine de pușca ta…
Merseră mult la vale în direcția mănăstirii 1. Înainte de izvorul Sfântului
Francisc o cotiră la stânga. Nardzewski porunci cu glas răgușit să oprească și-i
trecu nepotului râvnita prăjină. Rafał și-o așeză solemn pe umăr, dar în aceeași
clipă se îndoi sub povara ei, cu senzația că i se frâng oasele. Cu dinții încleștați,
răsuflând din greu și cu obrajii roșii de opinteală, merse însă cu pas apăsat până
la drumul către Bodzentyn, unde îl schimbă iarăși bătrânul vânător.
Era aproape întuneric când se văzură la marginea pădurii, în fața unei colibe
străjuite jur-împrejur de zăpezile munților. O pereche de cai înhămați la o sanie
țărănească îi și aștepta în fața ușii scunde. Vizitiul și tânărul pândar ajutară să
urce vânatul în sanie, cei trei vânători se aciuară și ei cum putură mai bine pe de
lături, caii tineri se smuciră din loc și porniră la deal. Zăpada muiată peste zi
prinsese o pojghiță subțire de gheață. Câinii alergau anevoie, prăvălindu-se
mereu în zăpadă și julindu-și labele. Amândoi erau vlăguiți, somnoroși și făceau
calea întoarsă cu ultimele puteri. Nardzewski îi îmbărbăta mereu, strigându-i
blând pe nume și fluierându-i.

1
Mănăstirea Sfânta Ecaterina, aflată la poalele Łysicei.
 Dincolo de pădure, pe drumul larg, vântul de nord, pătrunzător și tăios, izbea
ca o coasă obrajii. Se opriră în defileul unde-i scosese drumul – în dreapta și în
stânga se deschideau întinderi nesfârșite – două văi largi și păduri cât vedeai cu
ochii. Valea dinspre Kielce era un ținut demult populat, cultivat, tăiat de sate
mari, cu gospodării așezate, cu biserici. Cealaltă era de când lumea sălbatecă. Se
zăreau ici-colo așezări omenești pe poieni smulse întinderii sălbatice, împădurite.
Aceste sate, cu nume ce aminteau de împărăția codrilor – Brzezinki, Klonów,
Wilków, Psary, Siekierno, Dabrowa… trimiteau în tăriile albastre ale înserării
lungi trâmbe de fum. Două șiruri de munți înalți coborau spre Łysica și se
contopeau cu masivul ei, urmându-și calea mai departe într-un singur greabăn,
înalt, burzuluindu-și țepii stâncoși. În toată preajma muntoasă, oriîncotro te uitai,
stăpânea pădurea. Fâșiile ei albastre albeau de zăpadă. Se frângeau pe coamele
muntoase din zare și ca niște falduri argintii coborau de-a lungul coastelor
povârnite până în văi, unde se și aciuase umbra rece a înserării. La marginile
pădurii începea împărăția ienupărului, la fel de întinsă și de sălbatecă. Tufele de
ienupăr, acoperite de nea și țesute parcă din promoroacă, arătau ciudat de
fantomatic, ca și cum ar fi fast scăldate de lumina lunii în plină zi. Pământul
acesta încununat de pădure, oploșit în tainițele ei, te înfiora cu superba lui
măreție.
Rafał își aținti privirea în zare – vedea limpede fiecare colțișor, fiecare
amănunt, dar totodată îi învia în fața ochilor priveliștea din anii copilăriei. Fusese
pe aici demult, demult, într-o primăvară… Fâșiile luncilor verzi coborau spre
râul acela minunat, Czarna Nidż, care își aduna apele din torentele muntoase.
Simți în nări adierea înmiresmată venind dinspre trecătorile adânci ale muntelui
Radostowa, trecători fără seamăn pe lume, vegheate sus de crânguri de
mesteacăn. Adevărate coruri de privighetori tulburau liniștea acelei nopți de
primăvară, cu ani și ani în urmă, când trecuse pe aici, în trăsură, cu capul culcat
în poala mamei. Vorbea acum cu unchiul, dar i se năzărea că străbate pe un cal
sălbatec valea de altădată, cufundată în somn adânc. Zăbala curmă botul
fugarului, îl silește să-și plece capul în piept. El aleargă spre soare, spre soarele
al cărui disc de foc coboară dincolo de uriașele păduri sinilii, de necuprins…
Păduri îndepărtate, păduri îndepărtate, seculare…
Când sania porni să coboare, tălpigile alunecoase se rostogoliră năvalnic prin
hârtoapele drumului de munte.
— Ho, gură-cască! striga Nardzewski la vizitiu ori de câte ori sania se zgâlțâia
din cale-afară.
Într-o curătură, unde se mai ițeau doar câțiva pini și fagi, arătă spre unul
dintre copaci și spuse:
— Aici, cu cinci ani în urmă, am omorât o pajură.
— O pajură?
 — Da. Mă întorceam singur de la vânătoare. Se nimerise într-o toamnă.
Soarele asfințea ca și-acum. Mă uit – în fag se foia ceva. Nu-mi venea să-mi cred
ochilor. Aveam pușca încărcată cu alice. Am ochit și am tras.
— Da ce aripi avea, ce aripi! Sfinte Isuse Cristoase! se amestecă în vorbă
Kacper. Când am întins-o pe pământ, apăi câinii, și nu erau câini de duzină, au
fugit în câmp chelălăind, și geaba am tot suflat în corn după ei.
Lui Rafał îi înghețară obrajii, de nici nu mai putea vorbi. De pe șleau o cotiră
pe un drum lateral, abrupt, care mergea de-a lungul râului de munte. Torentul își
învolbura apele repezi între malurile înghețate, lovind crusta de gheață ce încerca
să-i ferece unda vie. Caii forăiau, încordându-și picioarele și izbind de nădejde
cu copita pământul vârtos, ca să nu alunece.
— Ei, ce zici, Rafciu, la voi acolo la Sandomierz nu-ntâlnești nici drumuri
amărâte ca ăsta, nici hârtoape. Așa-i? Șosele netede ca-n palmă…
— Da, dar în schimb nici urmă de pădure…
— Mare pagubă! Aveți păduri de grâu! Nu v-ajunge?
— Mai degrabă mi-ar plăcea să stau aici! Aici e viață adevărată.
— Să stai aici? Ce vorbești? Aici, frățioare, nu-i ușor să trăiești. Aici numai
unul ca mine rabdă.
— Ce-aș mai fi răbdat și eu!
— Zi așa?
— Da, așa.
— Ia vezi, să nu-ți dau cumva crezare și să te așez în văgăuna asta.
— Nu mă sperie.
— Așaa?!… Știi, măi băiete, mă bucur că maică-ta o să fie mulțumită. Ce
zici? O să petreceți pe cinste la carnavalul vostru, pe la baluri și mascarade.
Avem un căprior și o căprioară, în cămară așteaptă vreo zece iepuri și-un mistreț.
O fi destul pentru petrecerea voastră?… Spune verde. Că de n-ajunge, mâine în
zori o pornim iar la pădure.
— Ba-i chiar prea mult, unchiule.
— Mult, nemult… când pleci la o depărtare ca asta nu-ți șade bine să te
întorci cu te miri ce. Las’să se mai fălească și pustietatea noastră cu ce poate.
După o clipă, adăugă:
— Anusia, draga de ea… Din toți frații, pe maică-ta o-ndrăgeam cel mai tare.
Greu să găsești o soră mai bună. O, Doamne, Dumnezeule…
— Dacă unchiu ar veni la noi la carnavalul ăsta, apăi știu că mama… și tata…
— Pe tat-tu lasă-l, nu vorbi tu în numele lui. Cu el avem alte relațiuni…
Amicus Plato.2
— Mă rog, dacă însă unchiul ar veni la carnaval…
2
Amicus Plato (sed magis amica veritas) – „Plato mi-e prieten, dar prieten și mai de preț mi-e
adevărul”, aforism din Viața lui Aristotel de Ammonius, atribuit lui Socrate.
 — Ai căpiat, dragă discipulus? Eu, la carnaval! Eu, să plec din Wyrwy?
Treizeci de ani n-am plecat de acasă, și-acum o s-o pornesc la carnaval, și unde,
hăt, dincolo de Klimontów, la capătul lumii! Îți dai tu seama ce vorbești?
După o clipă, adăugă cu asprime.
— Nu, nu plec. Nu plec. Mi-ajunge!
Se întunecase. În vale începură să se deslușească copacii, aleile, clădirile,
luminițele de pe moșia lui Nardzewski. În curând, sania intră năvalnic în curte și
se opri la scara conacului. Ferestrele își vărsau lumina în noapte. Îndată ce caii se
opriră locului, câțiva oameni săriră din tindă și de după colțurile casei. Unii îl
ajutau pe boier să coboare, iar alții se apucară să descarce vânatul din sanie. Pe
arie se mai robotea: muncitorii cărau în hambar sacii cu grânele treierate peste zi,
dădeau paie la vaci, și ovăz și fân cailor. Câinii de curte, nesloboziți încă din
lanțuri, urlau neostoit, iar copoii, prepelicarii, șoricarii lătrau din răsputeri. O
cățea uriașă de vânătoare tot sărea pe Rafał, încercând să-l lingă drăgăstos pe
față.
— Ce-i atâta lumină în casă? întrebă Nardzewski.
— Au venit niște străini…
— Cine a venit?
— Un neamț se pare… Dumnezeu îl știe. Taman din Kielce, cu încă unul de-l
însoțește. P-ăla l-a dus vizitiul la Bodzentyn, iar ăstălalt a mas și v-așteaptă…
Nardzewski fosăi pe nas nu tocmai ospitalier. În cele din urmă, își pierdu
răbdarea și-l înghionti pe primul dintre slujitorii ieșiți în cale, adăugând:
— Dracu să te ia cu neamțul tău cu tot.
În lătratul dezlănțuit al câinilor, vânătorii intrară în casă. În întâmpinarea lor
se ridică de la masă un bărbat tânăr, cu fața rasă, chipeș, îmbrăcat nemțește, în
surtuc negru cu revere, ciorapi groși și ghete în picioare. Salută cu o înclinare
politicoasă, măsurându-l din ochi pe Nardzewski. După o clipă, spuse, cu un
accent caraghios, rostind anevoie cuvintele:
— Am oare cinstea să-l salut pe stăpânul moșiei, domnia-sa pan Nardzewski?
— Nardzewski mă cheamă, la serviciile domniei-voastre. Pe cine, dacă-mi
îngăduiți să întreb, am cinstea a primi, între acești… hm… pereți nearătoși?…
— Numele meu este Hibl. Din Kreisamt-ul3 Kielce…
— Așaa!… Îmi pare bine. Vă rog să vă simțiți ca la dumneavoastră acasă.
Îndată voi fi la dispoziția domniei-voastre.
Comisarul Hibl se așeză într-un jeț ponosit și, la lumina pâlpâitoare a două
lumânări de seu, se uita cu ochi nepăsători la Rafał, care, rămas singur cu
oaspetele, nu se prea simțea la largul său. Nici măcar nu-și scoase pușca de pe
umăr, până nu-i veni Kacper în ajutor. Se vârî într-un colț întunecat al odăii și
3
Din punct de vedere administrativ, Galiția era împărțită într-un fel de districte conduse de
comisari districtuali (Kreishauptmann), ajutați de o administrație districtuală (Kreisamt).
simți dintr-odată că-i gata să-l biruie somnul. Îi chiorăiau mațele de foame, dar
oboseala era parcă și mai crâncenă. Ochii mai deslușeau pe „nemțotei” și
flăcăruile lumânărilor, dar tulbure și parcă uimitor de departe…
O haită întreagă de câini forfoteau prin odaie. Unii săriseră pe sofaua de lângă
masă și se uitau în ochii musafirului, alții își făceau culcuș lângă soba cea mare.
Niemen și Wisla, eroii zilei, se culcară fără rușine în colțul canapelei, pe care
dormea de obicei Rafał. Între timp, Nardzewski își scosese șuba de vulpe și
apăruse și el din camera vecină, cu cizme mai ușoare în picioare și cu o haină de
piele de elan, cu bumbi de argint. Avea fața roșie și ochii injectați din pricina
vântului. Se așeză la masă în fața neamțului. Înainte de a vorbi cu el, porunci
scurt:
— Cina!
Kacper se făcu nevăzut pe ușa care ducea în coridor și spre bucătăria aflată de
partea cealaltă a curții.
— Așază-te, Rafał! spuse Nardzewski, apoi îi vorbi lui Hibl: Nepotul meu,
Olbromski, din ținutul Sandomierzului. Își irosește juventutem în clasa de poetică
a școlilor sandomirești.
Oaspetele își înclină capul în tăcere, fără să ridice ochii.
Nardzewski se uita țintă la el și nici măcar o urmă de bunăvoință nu-i lumină
privirea.
— Bucuros aș fi să aflu, rosti el cu jumătate glas, politicos, aproape supus,
dacă ținem cumva de aceeași nație cu domnia-voastră, domnule comisar, sau, din
păcate…
Străinul își înălță fruntea. Un surâs nedefinit îi întinse buzele. După o scurtă
gândire, răspunse prudent:
— M-am născut în capitală, la Viena. Părintele meu s-a așezat acolo venind
din Cehia.
— Din Cehia? Dar…
— Da. Suntem slavi.
— Înțeleg.
— Când aveam șase ani, părinții mei au venit în Galiția Răsăriteană și s-au
așezat în Kreisamt-ul Jaroslavului. Acolo am crescut. Tatăl meu a fost mandatar
pe moșia prințului Olelkowicz.
— Înțeleg, m-da…
— Iar eu… Eu sunt ca și galițian. De Viena nu-mi amintesc, în schimb,
vorbesc polona.
— Așa?
— Sunt foarte legat de acești locuitori ai Galiției Apusene și de ținutul ăsta.
Am fost trimis aici de la Lvov când, după nefericitele evenimente și tristele
tulburări de pe aici, ținutul a început, în sfârșit, să ducă un trai așezat sub
stăpânirea maiestății-sale Francisc al II-lea, împărat și rege.
— Aici ai zis-o bine, pane.
— E un ținut foarte frumos!
— Da, destul de frumos, numai că nu-i prea vesel și cum singur ai binevoit să
vezi, domnia-ta, cam nesupus… răspunse șleahticul, dând din cap.
— Nu se prea gospodărește… adăugă, șovăind, slujbașul. Și ce drumuri, mai
cu seamă în Kreisamt-ul Kielce. Vai, ce mai drumuri! Și eu care credeam că
numai în Carpați se află asemenea drumuri…
— Astea-s, cinstite pane, drumurile poloneze. Dar, când vrei cu tot
dinadinsul, răzbați de bine, de rău și pe drumurile astea. Dar ce zic eu. Ajungi
până și-acolo unde-ai crede că n-ar putea nimeri decât vidmele călare pe
măturoi…
Discuția se opri aici, întrucât începură să servească de cină. Ușa se deschise și
o gospodină planturoasă aduse în castroane cârnați de casă cu sos. Două
fetișcane aduseră tipsii cu cartofi oblojiți din belșug cu jumări de porc calde.
Într-o clipă, masa fu așternută cu o față și rânduită cu farfurii de faianță ciobite și
cu tacâmuri dintre cele mai simple, cu mânere din corn de elan. Oaspetele își
puse pe farfurie o bucățică de cârnat, iar restul împărțiră între ei, cât ai bate din
palme, vânătorii înfometați după mărșăluiala de o zi pe inima goală. Cartofii
aburinzi fură mistuiți într-o clipă, ca și felul al doilea: iepure la frigare. Hăitașul
Kacper, înghițind în sec de-i juca mărul lui Adam, stătea la ușă și se îndeletnicea
cu scoaterea cartușelor din puști și spălarea țevilor cu apă caldă.
Rafał, stârnit de hârșâitul plăcut al vergelelor înfășurate în câlți umezi pe
țevile puștilor, nici nu se mai atinse de vinul pe care i-l turnase unchiu-său în
pahar. Se chirci lângă hăitaș și se uita cu ochi somnoroși cum apa neagră din
puști țârâie în lighean. Îl plictisea vorbăria neamțului, iar de dormit nici vorbă nu
putea fi, deoarece i se făcea patul de obicei chiar pe canapeaua din odaia în care
se aflau.
— Domnia-voastră, pane, cum văd, aveți o crescătorie frumoasă de câini.
Sunt câini minunați, băgă de seamă oaspetele, mângâind cu vădită silă capul lui
Niemen care, fără ifose, își proptise labele pe genunchii lui.
— Da, nu-s de lepădat. Au cam îmbătrânit, ce-i drept, dar încă n-au ieșit la
pensie. Adulmecă bine și nici de agerime n-am de ce să mă plâng. Mai cu seamă
cățeaua. Ia vin’ aici, la tata, Wiselka!
Trase cățeaua la el și o mângâie drăgăstos.
— Când te uiți la ea pare bleagă, dar e un animal cu simțurile foarte ascuțite și
apoi e pur sânge. Niemen și el e dârz și vioi, totuși ea e întotdeauna în frunte.
Uitați-vă numai ce nări! Mari și umede. Păi când adulmecă ditamai nasul într-o
clipă ajunge comanda la creier. Dar el, câinele, ce trup are. Și lung, și cărnos, ian
uitați-vă aici. Dar la ea, ce labă! Ai? Ce talpă prelungă. Nu s-a-ntâmplat încă să-
și zdrelească vreodată tălpile.
— D-apăi, unde s-a mai văzut o cățea ca asta să-și zdrelească tălpile, se
amestecă în vorbă Kacper. Calcă pe zăpadă sau pe pământ înghețat ușor ca o
vulpe.
— El, deși-i un câine strașnic, mai pierde uneori urma vânatului și-l
urmărește, hoțomanul, pe furiș, dar pe ea o auzi întotdeauna. Merge prin pădure
drept ca o trăsură de poștă pe șleau. Și-are un glas – de văduvioară tinerică.
Zboară ca vântul, iar el e mai greoi, mai lenevos, mai socotit, întotdeauna vine în
urma ei.
— Foarte frumoși câini… Dar cei de colo se deosebesc și ei prin ceva? întrebă
Hibl cu o umbră de ironie, arătând spre dulăii mari, lățoși, de lângă sobă.
— Ăia? Nici ăia nu-s de duzină. La mistreț – nu-i întrece nimeni! Anul trecut
în ajunul Crăciunului am prins cu ei un mistreț de viu aproape.
— Chiar așa? se miră galițianul.
— Am fost în doi, cu hăitașul meu. A adulmecat niscai mistreți în pădure, aici
pe Bukowa Góra. Am mas peste noapte într-o mică mlaștină unde nu-ngheață
pământul și-am pornit în zori de ziuă. Am dat drumul câinilor în mladă.
Mergeam încet, încetișor, și deodată-l auzim pe ăsta, iacă, pe Război – au! au!
au! S-au adunat toți ciotcă, rânjindu-și colții și dă-i, și dă-i. Și au mânat un
mistreț, cât un taur, taman peste Kacper. Repede pușca la ochi să-l prindă în
cătare, cât mai sigur, și, ce crezi, pane, îl scapă. Un artifex!4 Se pricepe să facă și
d-astea, deși vânează cu mine de treizeci de ani încheiați și se laudă că doboară
din zbor becațina sau rândunica. Dar câinii nu s-au lăsat deloc – l-au ajuns pe
mistreț în zăpadă adâncă. Să fi văzut, pane, ce mai priveliște! Unul l-a înhățat de
ureche, a zvâcnit peste dobitoc și spânzura de el, fără să zică nici pâs. Iar ochii –
numai sânge. Altul îl ținea de urechea stângă, sta proptit cu picioarele dinainte în
zăpadă și nu-i da drumul. Cel de-al treilea, Scundacu, tot sărea și se da la fel…
Mistrețul, încolțit de haită, se târa prin zăpadă. Dar cu colții nu putea răzbi, că
nu-l lăsa Război… Când și când mai forăia pe nări sau împungea cu capul… Să
trag nu era chip, că, Doamne ferește, mai nimeream vreun câine. Mai degrabă
mi-aș trage mie un glonte în picior, decât într-un câine dintr-ăsta. Ei, și uite așa
mistrețul nostru a luat-o în pădure, iar noi ca proștii după el. Și-atunci odată
Kacper al meu a prins și el inimă. Și-a făcut cruce și s-a urcat călare pe mistreț,
s-a cocoțat pe el ca pe-un cal și s-a proptit cu călcâiele în pământ. Apoi cu cuțitul
ăla de-i atârnă la brâu a-nceput să-i taie beregata. Știu c-am râs atunci, nu glumă!
Până să-i reteze toate vinele și arteria, stând așa în cârca lui, slujeai o liturghie!
— Afurisit mistreț a fost! oftă Kacper. Mai dădusem eu ochi cu el și-nainte! A
sărit odată la mine la Cisowskie și mi-a înfipt colții în pulpă de mi-a hărtănit
4
Maestru! (Lat.).
carnea până la genunchi, mai dihai decât un cuțit. Gata-gata să mă calce-n
picioare, al dracului, c-o băgasem pe mânecă! Și-acum când îmi aduc aminte văd
roșu de ciudă. C-am mai avut eu de-a face cu mistrețul. Eram învățat. Nu o dată
mi-a sfâșiat cojocul din spinare – când cu colțul drept, când cu ăl stâng, și m-a
buchisit cu copita. Așa că știu bine ce putere zace-n el. Porcul! Cât s-a uitat la
mine afurisitul, cu ochișorul lui cât o gămălie de ghindă, mi-a și înghețat sângele
în vine și glasul în gâtlej… Da și pe ăla l-am gâdilat cu cuțitul la beregată…
— Ia! făcu Nardzewski. Ne-am pornit pe vorbărie, și poate că domnia-
voastră, pane comisare, nici nu sunteți vânător.
— Nu, nu sunt vânător. De unde timp pentru asemenea petrecere? Mereu la
slujbă… Chiar și acum am fost trimis în delegațiune, la domnia-voastră, ca la
căpetenia moșierilor din ținut.
— La mine? În delegațiune?
— Chiar așa.
— Și cu ce treabă, mă rog dumneavoastră?
— Cu mai multe treburi.
— Chiar mai multe? Ia te uită!…
— Am putea vorbi chiar acum?
— E noapte… Dar, vă rog, vă rog…
— Am venit de cu ziuă și v-am așteptat cu răbdare. Mâine trebuie să plec mai
departe.
— Vă ascult cu toată luarea-aminte.
— Primo, opisul de suflete.
— Opis de suflete? De țărani adică?
— Chiar așa.
— Ia te uită!
— Baronul von Lipowski, prim-comisarul districtual al Kreisamt-ului Kielce,
neputând veni personal, m-a însărcinat pe mine…
— Da ce Dumnezeu aveți domniile-voastre cu țăranii mei?
Slujbașul zâmbi ușor, cu sinceritate, fără să ridice ochii. Nu răspunse la
întrebare însă, ci puse și el una:
— Oare domnia-voastră ați dat, după decret, obolul pe ianuarie la fiecare zece
și douăzeci de groși5 inspectorului accizar din Checiny, pan Czaplicki?
— Obolul pe ianuarie? Da ce obol o mai fi și ăsta?
— După intrarea armatei maiestății-sale regale și imperiale în acest ținut,
spuse slujbașul pe un ton oficial, Feldzeugmeister-ul6 de Foullon a adresat un
apel către moșierii din ținut de a depune neîntârziat sumele respective. În

5
Impozite stabilite pe proprietăți funciare de către imperiul austriac pe teritoriile poloneze
ocupate.
6
General în armata austriacă.
ianuarie anul trecut, 1796, această circulară a fost adusă la cunoștință populației
de către preoți din amvoane, iar fiecare paroh a înmânat câte un exemplar
moșierilor, contra semnătură. Oare domnia-voastră n-ați primit acest
publicandum?
— S-ar putea, numai că eu nu iau asemenea hârtii în seamă. Mie hârtia mi-e
de trebuință numai la umplerea puștii cu praf de pușcă sau cu alice, și asta când
n-am câlți, care-s mai buni.
— Din pricina asta domnia-voastră, împotriva așteptărilor, vă aflați acum în
rândurile celor întârziați cu plata.
Nardzewski stătea pe scaun cu mâinile vârâte în buzunarele pantalonilor. Fața
lui arsă de vânt se înroșise. Rămase îndelung tăcut, cu buzele țuguiate.
— S-ar putea… Împotriva tuturor așteptărilor… strecură, în sfârșit, printre
dinți.
— Asta ad primum7. Și acum în ce privește homagium8: pan baron von
Lipowski, prim-comisar imperial din Kreisamt-ul Kielce, m-a însărcinat să vă
transmit nemulțumirea excelenței-sale pentru neîndeplinirea unei atari îndatoriri
însemnate.
— La naiba! După cum văd, mi-am încărcat cugetul cu un păcat greu.
— Chiar așa. Domnia-voastră nu numai că nu v-ați prezentat la Cracovia…
— Eu, la Cracovia? Ce-ți veni, cinstite pane, să pretinzi de la mine?
— Asta nu-i pretenție.
— Nu-i pretenție! Cum adică?
— Asta era o datorie a cetățenilor.
— Ba-i pretenție, ba-i datorie… Eu, cinstite pane, de treizeci de ani nu m-am
clintit din Wyrwy și nici n-o să mă clintesc. Nu mă clintesc chiar de s-o dărâma
pământul! Aici stau, și pace bună. Nu vreau să știu de nimic… Iar prim-
comisarul von Lipowski… M-am săturat de Cracovia și de lumea toată.
— Se prea poate…
— Pentru ultima oară am fost la Cracovia în anno Domini 1768. Socotește,
pane, câți ani sunt de atunci.
— Într-adevăr, mormăi Hibl, cercetând nu știu ce hârțoage.
— Vremi trecute, de demult, pane. Pe atunci, domniile-voastre habar nu aveau
de Galiția Răsăriteană.
— Pesemne ați învățat acolo?… spuse slujbașul răsfoindu-și mai departe
notițele.
— Învățat? Ei asta-i?! Eu am urmat școala la Sandomierz, la colegiul
părinților iezuiți, vestit pe-atunci, deși n-a mai rămas nici urmă din el. Numai că
n-am fost eu făcut pentru învățătură. La drept vorbind, abia am dovedit cu clasele
7
În primul rând. (Lat.).
8
Jurământul de credință. (Lat.).
inferioare, gramatica și syntaxis, iar de poetică și retorică m-am lăsat păgubaș.
Cracovia!… spuse, pe gânduri. Niciodată n-o să mai pun piciorul acolo. Așa poți
să și spui domnia-ta primului baron din Kielce și cum i-o mai fi zicând…
— Din districtul Kielce, adăugă răspicat și sec slujbașul.
— Denumirile astea mie nu-mi țin nici cald, nici rece.
Hibl notă ceva în carnețelul său.
— Am să-ți spun, pane, de ce nu-mi place mie Cracovia, și-ai să te dumirești
domnia-ta.
— Vă rog, vă rog…
— Mi-am pierdut părinții de copil și atunci tutorele meu, stolnicul Olchowski
– Dumnezeu să-l odihnească – m-a luat de la școală, unde, de fapt, tăiam doar
frunză la câini și chiuleam de la lecții. Mi-am petrecut tinerețea la curtea lui, la
Sieprawice. Pe soră-mea, mama flăcăului ăstuia, a crescut-o nevasta stolnicului,
răposata. Pan Olchowski, cândva cavaler luptător în armata regelui Ioan, văzând
că-mi place spada, m-a blagoslovit în numele părinților, și drept zălog al
supunerii, antiquo more9, a poruncit să fiu întins pe covor și cu propria lui mână
senatorială mi-a numărat cincizeci de vergi. Apoi mi-a pus în pungă o sută de
ducați de aur, mi-a dat doi slujitori, o pereche de cai de călărie îndrăciți, un
engalpion de pus peste pieptar, și el însuși m-a dus la panțârii de la Miechów.
Atunci am văzut Cracovia întâia oară. Iar ultima oară, ei, ultima oară… Trăsni-o-
ar s-o trăsnească Cracovia asta a voastră! Mi-ajunge câte-am pătimit odată…
Oaspetele chicoti încetișor, cu prefăcută mirare, și spuse cu ochii la moșier:
— Cum așa adică? Domnia-voastră ați făgăduit să mă lămuriți…
Șleahticul auzise spusa lui și-i văzuse zâmbetul, dar urmă netulburat:
— Cum așa? Iac-așa… Am rezistat la asediul Cracoviei, împreună cu frații
confederați din voivodatele Sandomierz, Cracovia, precum și Sanok. Am rezistat
la asaltul de zece săptămâni al orașului. Am văzut când dușmanul, prin trădare, a
fost lăsat să intre în oraș, și noi cu toții am fost nevoiți să ne predăm în chip
rușinos. Precum oile ne-am depus armele și am stat două săptămâni închiși în
castelul din Cracovia, așteptând să ni se hotărască sorții. Cele trei uniuni ale
confederației noastre au fost despărțite – Dumnezeule milostiv! – și fiecare
închisă aparte din ordinul contelui10. Cum am intrat în sălile acelea, străji
înarmate s-au ivit de prin unghere și s-au așezat la uși și la ferești. A doua zi, a
venit comandantul garnizoanei și ne-a poruncit să ne gătim de drum. Două sute
șaptezeci de ofițeri au ieșit la marș în fața porților orașului, iar dincolo de porți
ne aștepta un convoi de carabinieri. Ne-au dus prin bălți și pe drum desfundat
până la locul unde ne-au dat care. Și uite așa ne-au purtat încet în văzul lumii
prin Skalbmierz, Staszów, Iwaniska. Dincolo de Staszów trece un drum larg prin
9
După un obicei străvechi. (Lat.).
10
Contele Apraksin.
pădure. De acolo însă până la mine acasă e o aruncătură de băț – în zare se
deslușește Sfânta Cruce… Am poposit peste noapte în târgușorul Bogoryj. În
jurul hanului unde dormeam în grajd claie peste grămadă, vegheau străjerii. M-
am sculat în toiul nopții, m-am apropiat tiptil de un carabinier și l-am dezarmat
într-o clipă.
— Dormea? întrebă încet slujbașul.
— Cum să doarmă? Stătea de pază.
— Și-atunci cum?
Șleahticul zâmbi trist și făcu un gest nedefinit cu mâna.
— Nu-mi mai amintesc bine cum s-au petrecut lucrurile… Fapt e… că… m-a
lăsat să fug… Am zbughit-o pe ușă, apoi, printre case, am ieșit în câmp și-am
luat-o la picior. Au dat alarmă soldații, au început să tragă în noapte, auzeam
cum țiuie gloanțele pe lângă mine. Mâna Domnului m-a ocrotit… Prin pădure
am ajuns la noi, la Wyrwy, desculț, zdrențuit, flămând. Aici, în pragul casei
mele, am jurat… „Jur, Isuse Hristoase, că nu mă mai mișc de aici câte zile oi
avea.” Și iaca stau aici ca un lup în pădure. Vezi, domnia-ta, c-am înghițit la
Cracovia destulă pâine cu pleavă… Gândește-te, domnia-ta, că s-a întâmplat asta
în anul Domnului 1768. Ce să mai caut acum la Cracovia? Ce să văd acolo?
— Schimbări mari, mult așteptare. Ziua de 17 august a anului ce-a trecut va
rămâne vie în mintea tuturor acelora care au trăit-o. Toți oamenii de vază din
Galiția Apuseană s-au prezentat la comisarul imperial, pan baron Margelik, să-și
exprime dorința de-a lua parte la venirea luminăției-sale namesnicului, prințul
von Auersperg.
— Toți oamenii de vază ați spus? Ia te uită!
— Așa e. N-au putut fi primiți toți, mai cu seamă în ziua sosirii, la 9 august.
Ce sărbătoare a fost! Întâi și întâi, s-a mers în oraș, peste pod, de la
Josephstadt…
— De unde ați spus?
— De la Podgórze, cum se numea înainte…
— Se numea înainte, ziceți, iar acum e Josephstadt!…
— Corporațiile, corpul de cavalerie, vizitiii personalităților de față, beraiterii,
gorniștii, și la urmă șleahta poloneză pe cai minunați…
— Beraiteri, gorniști și șleahta poloneză pe cai minunați…
— Doamnele poloneze în călești, suita namesnicului, și el în persoană – și iar
corpul de cavalerie.
— Frumos tablou, zău așa!
— Dar ziua jurământului! De la palatul Cârmuirii până la biserica Maicii
Domnului și catedrala de la Wawel era înșirată infanteria și cavaleria. Veniseră
orășenii cu corporațiile lor, clerul mănăstiresc și preoțimea mireană, deputații de
districte și toată șleahta locală în haine de gală, apoi toți consilierii
guvernatorului, toți slujbașii, Academia. Toți s-au așezat pe locurile cuvenite. Se
făcuse liniște, o liniște adâncă. Atunci s-a auzit de pe Wawel dangătul marelui și
străvechiului clopot Zygmunt.
Nardzewski asculta cu luare-aminte. Clătina mereu din cap, cu un aer de
mirare ori de încântare și din gură îi scăpa câte un sunet nearticulat.
— Seara, urmă comisarul, tot orașul a fost iluminat, iar la Sukiennice
luminăția-sa prințul von Auersperg a dat un bal mare, unde s-a petrecut până în
zori. Atâta omenire se adunase din ambele Galiții, că nici n-a încăput la
Sukiennice. Aproape șase mii de șleahtici au petrecut și s-au veselit acolo. La
masă s-au rostit toasturi, în salve de tun…
Nardzewski mustăcea. Profitând de o scurtă pauză a povestitorului, mormăi
către hăitaș:
— Atârnă-mi cartea!
Hăitașul lăsă pe masă puștile desfăcute și agăță un as de treflă de greutatea
pendulei ce atârna pe peretele din fața lui Nardzewski. Apoi fugi într-un suflet în
camera vecină, de parcă luase foc pe undeva, aduse două pistoale foarte
frumoase, cu mânerele din oțel de Damasc, meșteșugit încrustate cu argint, și le
puse în fața moșierului.
— Vă rog, povestiți mai departe… Vă ascult cu osebită plăcere, pe
Dumnezeul meu, cu osebită plăcere… He-he! Carevasăzică, ați văzut cu ochii
domniei-voastre cum șase mii de vajnici poleaci au petrecut până-n zori… Și-au
rostit toasturi, și-au aclamat!… Iar străvechiul, crăiescul clopot Zygmunt…
Slujbașul tăcu, pălind. Ochii îi fulgerară amenințător, apoi se ascunseră iar pe
sub pleoape. Dreapta îi alunecă greoaie, pe furiș, în sânul veșmântului său de
mătase și scoase de acolo un stilet venețian cu o mișcare atât de iute, că până și
ochii ageri ai lui Rafał abia de apucară s-o bage de seamă. Nardzewski vorbi mai
departe:
— Spuneți înainte, domnia-voastră, nu vă fie cu supărare… Să se bucure și
inima mea de fericirea acelor zile. Eu, trăind aici în pădure, cu vulpile și lupii, în
clipele de bucurie obișnuiesc să trag la țintă uite în trefla de colo. Nu vă face rău
praful de pușcă, îmi închipui… Ha-ha! Vivat!
Apoi luă pistolul din margine și-l privi pe neamț în ochi, cu zâmbetul pe față,
scăpând pe gură aceleași sunete nearticulate, ca niște sughițuri sau suspine.
Fața lui Hibl era calmă, deși arăta parcă mai încordată. Ochiul drept era pe
jumătate închis și maxilarul de jos scos înainte. Vorbea rar, cu glas liniștit și
sigur:
— Actul acesta memorabil al depunerii jurământului de credință față de
monarhii dinastiei Habsburgilor s-a desfășurat în cea mai mare ordine.
Nardzewski ridică pistolul și trase.
 Odaia se umplu de fum. Câteva minute în șir a curs tencuiala de pe pereți și
din tavan.
Rafał se apropie de pendulă și se convinse că semnul treflei de pe carte fusese
găurit. Când fumul se mai risipi și începu să se împrăștie în celelalte odăi, tânărul
zări în jurul greutăților pendulei o mulțime de gloanțe înfipte în lemnul cutiei.
Unele erau suprapuse și turtite.
Comisarul nu arăta niciun interes pentru rezultatul împușcăturii. Ședea pe
scaun și din vreme în vreme alunga fumul cu mâna. Văzând că hăitașul încarcă
din nou, grăbit, pistolul, spuse sec, răspicat, cu hotărâre:
— Praful de pușcă nu-mi face rău, dar poate că domnia-voastră o să binevoiți
să încetați tragerea asta. Mai avem treburi însemnate de vorbit… Potrivit
poruncii cârmuitorilor mei aduc la cunoștința domniei-voastre, ca proprietar de
pământ, că de azi înainte țăranii fără pământ și fără casă vor ieși la clacă, fără
deosebire de sex, treisprezece zile – iar țăranii fără pământ, dar cu casă, douăzeci
și șase. Țăranii care au pământ, întrucât plătesc anume dări, trebuie să iasă la
clacă pentru domnia-voastră, pane, numai trei zile pe săptămână. Niciun om nu
este dator să muncească mai mult de opt ore iarna și douăsprezece ore vara pe zi,
fie pe câmp, fie pe arie. Dacă se nimerește în zilele de clacă vreo sărbătoare, se
socotește în folosul țăranului.
— Și altceva? mormăi Nardzewski.
— Presshafte Leute, urmă slujbașul, adică oamenii cu sănătatea șubredă și
bătrânii de la șaizeci de ani vor fi scutiți de clacă.
Nardzewski apucă iar pistolul și trase. Fără să aștepte să se risipească fumul,
trase din mâna hăitașului al doilea pistol. Hăitașul asculta cu luare-aminte spusa
slujbașului, că abia de-și dădu seama de mișcarea stăpânului.
— Încarcă-l! strigă Nardzewski. Vezi, să nu-ți crăp uite acuși scăfârlia.
— Niciun iobag…
— Da, și mai ce altceva, da…
— Pentru ca niciun iobag nedreptățit de stăpân să nu îndrăznească să-și caute
singur dreptatea, s-a hotărât că țăranii nedreptățiți pot înainta nemijlocit jalbe la
Kreisamt-ul Kielce, comisarului împuternicit, vorbea slujbașul mai departe cu
glas răgușit, învăluit în fumul prafului de pușcă.
— Să-ncerce numai!
— Și s-a mai hotărât…
— Ce vreți să mai spuneți domnia-voastră, pane? întrebă șleahticul cu glas
scăzut și sec, ridicându-se de pe scaun. Aici eu sunt stăpân – eu sunt legea!
Pământul ăsta a fost al străbunilor mei… Acum e al meu și oamenii sunt ai mei.
Wyrwy este domeniul meu. Al meu și al nimănui altcuiva. Și, zău, că aici
nimeni…
Comisarul râse.
 — Pe vremea lui Ioan Kazimir, după război, stră-străbunicul meu Józef a
venit aici și a cumpărat aceste pământuri împădurite pe bani câștigați cu sânge în
luptele purtate la granița răsăriteană. Cu mâna lui înăsprită de zale și armură a
smuls din rădăcini copacii, cioturile, tufele de ienupăr, desțelenind pământul. Cu
mâna lui a scos bolovanii și a netezit țarina. Vino, domnia-ta, și privește
pietricelele astea din jurul ogoarelor mele. Ani în șir omul acesta… Pe aste
pământuri stau acum țăranii mei. El n-a avut de unde tocmi oameni și chiar de-ar
fi avut, de unde și cu ce i-ar fi plătit? Au venit la el de bunăvoie oameni
necăpătuiți, sărmani și flămânzi, și pentru un petic de pământ, pentru un culcuș,
pentru vite s-au prins să muncească în folosul panului. Oare mai bine ar fi fost să
bată drumurile fără un acoperiș deasupra capului? Mai bine-ar fi fost să
argățească ici și colo pe la curțile bogătanilor, sau să stea aici în case luminoase,
pe sfânt pământ de obște, pentru care de bună seamă n-au plătit bani? Locuiau ca
o mare familie. Bunică-mea, îmi amintesc, maică-mea și nevastă-mea,
Dumnezeu s-o odihnească, vedeau de sănătatea lor. Da parcă nu-ngrijeam și eu
de ei, deși-s om aspru de felul meu, întreabă de cine vrei, domnia-ta.
Hibl clătină din cap.
— Dacă un țăran, de-o pildă, are trei sute de brazde de-ale moșierului – spuse
cu un zâmbet de ironie – plătește de-o brazdă câte trei groși de aramă, cum se
obișnuiește. Vasăzică, pentru tot pământul șaizeci de zloți. Și-acum să socotim
ziua de muncă la prețul cel mai ieftin – cu cincisprezece groși de aramă. Deci
într-un an ar fi șaptezeci și opt de zloți? Bine zic?
— Zi, pane.
— Și-atunci? Unde-i restul? Cine ia optsprezece zloți? Și-asta nu-i tot. Sunt
datori să mai facă pe deasupra pază de noapte, treburi de alergătură. Dar dările?
De ce să mai plătească dări? Oare tot pentru pământul strămoșilor? Prin boieresc
l-au plătit cu vârf și îndesat. Dar ei trebuie să mai dea și tot felul de grâne, găini,
ouă, jumătate din miere, o anumită cantitate de in, fructe de pădure, alune,
ciuperci. Chiar când nu se fac alune în pădure, ei trebuie să dea alune la curtea
moșierului, că așa dădeau și stră-strămoșilor pe vremea lui Ioan Kazimir…
Nardzewski îl asculta, încremenit. Mâinile îi înlemniseră pe pistoale. Apoi
întrebă liniștit:
— Și de unde, mă rog, le știe toate astea domnia-ta? De unde? Mă iei peste
picior, bizuindu-te pe faptul că te afli ca oaspete în casa unui șleahtic polonez…
Dar pentru bunul Dumnezeu, te rog să încetezi…
— Nu mă tem de pistoale încărcate, spuse neamțul mândru, ridicându-se în
picioare.
După un scurt răstimp vorbi către hăitaș:
 — Să-i anunți pe șoltuz și pe pârgari ca mâine tot satul să se adune la curtea
boierească: Se va da citire hotărârilor guvernului. Ad tertium11, în ce privește
hambarul comunal…
Nardzewski se uită cu ochi fioroși la hăitaș și spuse încet:
— Spune-i lui Jawor să anunțe în sat că mâine trebuie să fie cu toții aici. Din
porunca mea, ai auzit! Tomek Zalesiak va fi pedepsit pentru c-a încercat să-și
vâre nasul în celarul meu. Va primi, cu tot satul aici de față și sub ochii acestui
pan comisar, o sută cincizeci de nuiele de mesteacăn, precum se obișnuia pe
vremea lui Ioan Kazimir, a lui Michal Korybut și a altor crai.
— Vă anunț solemn, pane, că una ca asta nu se va întâmpla, spuse comisarul.
Bătaia este oprită cu strășnicie. Și acum m-aș duce bucuros să mă odihnesc.
Șleahticul își strânse convulsiv tâmplele în mâini și un fel de scâncet îi ieși
din gâtlej. Se ridică în picioare și începu să umble prin cameră cu mâinile vârâte
în buzunarele pantalonilor. Chipul i se făcuse de nerecunoscut, cenușiu ca fumul
ce-l învăluia. Pieptul îi tresălta, zguduit de un fel de suspine, iar buzele rosteau
cuvinte întretăiate, fără șir.
Rafał, ghemuit într-un ungher al canapelei, sforăia dus. Dormea atât de adânc,
încât nu se trezi decât o clipă la o nouă împușcătură a unchiului…
Se făcuse ziuă când Nardzewski își trezi nepotul. Flăcăul își înălță anevoie
capul. I se părea că abia a ațipit și n-a apucat să doarmă mai nimica. Își dădu
seama cu mirare însă că-i dezbrăcat și învelit cu plapuma.
— Ei, drăguță, caii-s înhămați: călătorului îi șade bine cu drumul, spuse
Nardzewski. Calea-i lungă și ziua scurtă…
Tânărul sări din pat și începu să se îmbrace. În curte se auzeau larmă de voci,
lătrat de câini, și glasul apăsat al slujbașului cuvântând din cerdacul casei către
poporul adunat. Bătrânul șleahtic umbla prin cameră, trăgându-și chica și
mustața. Fața îi era pământie, ochii sălbateci. Îl grăbea pe nepot la drum,
lămurindu-l cu glas răgușit că ziua-i scurtă. L-a silit să-și înghită repede vinațul
fiert, l-a încotoșmănit în blană de urs, l-a petrecut în curte și l-a urcat în sania
încărcată cu vânat. Cei patru cai înhămați la sanie, flocoși și aburind în ger,
băteau nervos pământul cu picioarele. În curte se adunase mare mulțime de țărani
în sumane roșcate, femei în mintene de postav și copii. Când vizitiul fu gata de
drum, Rafał își îmbrățișă unchiul de bun rămas și-și făcu loc în sania așternută cu
paie.
Îi părea nespus de rău că pleca… Murea de curiozitate, ca și atunci în pădure
când auzise lătratul câinilor de vânătoare…
Ce-o să fie pe aici? Ce-o să se întâmple?

11
În al treilea rând. (Lat.).
 Se uita la fețele încinse ale țăranilor, la ochii lor aprinși ațintiți pe chipul
slujbașului. Hibl, într-o scurtă de blană, sprijinit de un stâlp al cerdacului, spunea
ceva cu convingere.
Nardzewski făcu semn vizitiului și sania porni, scârțâind răsunător pe zăpada
înghețată.
— Să fie adus Zalesiak! strigă-n aceeași clipă șleahticul, întrerupând astfel
cuvântarea comisarului.
Rafał ciuli urechile.
— Șoltuzule, să bată toba! porunci Nardzewski.
Răsună bubuitul tobei.
Caii, șfichiuiți de bici, o luară la picior pe drumul scânteietor de zăpadă.
 PETRECERE DE CARNAVAL

De la Opatów, străbătând podișul Sandomierzului, fără seamăn pe lume, spre

Koprzywnica și grânarul de aur al văii Vistulei, gonea alaiul săniilor de carnaval.
Câteva zeci la număr, ele făceau să răsune zarea de clinchet voios de zurgălăi,
clopoței, pocnete de bici, hăulit, bubuit de darabană, glas de fluier, cântece,
muzică. Peste cincisprezece paici cu făclii în mână zburau călare după săniuța
din fruntea caravanei, în care un Arlechin cu mască neagră sta cufundat în
blănuri de urs. Luminile galbene scăpărau prin fum, destrămând întunericul
nopții până hăt-departe pe podiș, dezvăluind privirii nămeți, viroage, râpe și
drumul bătătorit printre ele.
Noaptea era geroasă, cu lună. Zăpada bogată, ferecată de ger se înălța în
nămeți văluriți; se așternuse din belșug în nenumărate văiugi de prin partea
locului, îmbrăcase gardurile, sau potopise chiar câte un sătuc întregi tupilat în
vreo râpă. Sus, pe malurile abrupte, se ghiceau conacele boierești – niște insulițe
pâcloase, punctate ici-colo de luminițe pâlpâitoare. La hârtoape caii intrau până
la burtă în zăpadă, copitele spulberau troienii uriași, peste care își croia anevoie
drum săniuța Arlechinului. Caravana biruia orice opreliște și săniile, dintre cele
mai felurite, alunecau una după alta. Unele din lemn sculptat, daurite sau
argintate, de pe vremea regilor saxoni sau ale lui Stanisław-August, în chip de
lebădă cu gât lung, de grifoni sau de vulturi, trase de câte patru cai, împodobiți
cu pene și panașe; altele simple, meșteșugite de țărani, cârmâzii sau verzi, trase
de cai de povară de toate soiurile, de toate boiurile. Și atelajele luxoase și caii
mai pricăjiți săltau la fel de temerar în noianul de zăpadă, precum bărcile pe
valuri.
Veselia învâlvorase inimile.
Orchestra alcătuită din ovreiași de pe la Klimontóv îi zicea de zor mazurci,
oberek-uri, krakowiak-uri și drabant-uri. Când și când, melodia săltăreață se
pierdea, cuprinsă parcă de un extaz ce-ți taie răsuflarea, și abia răzbătea din cine
știe ce străfunduri, de sub zăpadă parcă, mângâindu-ți urechea și inima. Atunci
se înfiripa cântecul. Dintr-o parte se auzeau voci înalte și gingașe de femei:

Frunza-ngălbenită stă pe ram să zboare,

Mi-s făgăduită și nu am scăpare…

Iar din cealaltă basurile:

Cine știe oare care-o fi secretul:

Bălanul îmi place, m-a vrăjit brunetul…
 Și corul sopranelor nu întârzia să dea răspunsul:

Gheată lustruită, surtucel călcat,

Tinerii de-acuma nu știu de păcat…

Și apoi iarăși se dezlănțuiau aprig viorile, bașii și flautele.

Rafał mergea călare, ca și cei mai mulți dintre flăcăi. Pentru prima oară taică-
său i-a îngăduit s-o încalece pe favorita Basia, o iapă tânără din herghelia
proprie. Basia nu avea decât trei primăveri. Se trăgea dintr-un tată pursânge arab
și mamă poloneză. Era o iepșoară vioaie, zvăpăiată și din cale-afară de ageră, cu
părul sur, fin și mătăsos și cu un cap mic de toată frumusețea. Alerga, sărind și
țopăind, zbenguindu-se ca o ființă omenească: ba își ciulea urechile și fornăia pe
nări ascultând muzica, ba se balansa vioi în tactul sunetelor, legănându-și ușor
călărețul. Rafał era în culmea fericirii. Păhărelul de vin vechi unguresc, băut
undeva la ultima curte din Górki, Ossolin sau Nasławice, i-a dat parcă aripi.
Calul îl purta printre nămeții ce-i răcoreau atât de plăcut obrajii cu răsuflarea lor
de gheață… Iar sania din fața lui… cele două cucoane: una mai mare de ani,
măritată ori văduvă, cealaltă, o codană. În lumina lunii le deslușea căpșoarele și
căciulițele – una de moda veche, din samur, cu un ciucure și cheutoarea
împodobită cu briliante, cealaltă rotundă, bogată, din hermină.
Cucoana mai vârstnică mai ales, în palton auriu, cu guler de blană pufoasă…
Dansase cu ea Krakowiak și schimbase chiar câteva vorbe. Era copleșit de
farmecul ei dumnezeiesc, de ochii aceia încântători, care nici nu-l observau
parcă, și de zâmbetul ei minunat ce-i înflorea pe chip ori de câte ori partenerul
greșea pasul la dans. El, Rafał Olbromski, o privea acum cu ochi treji, cum sta
înfășurată în blană, dar o vedea în sinea lui cu totul altfel. Și-o amintea la dans,
gătită într-o rochie de modă grecească, purpurie, dreaptă, cu trenă, brodată cu
aur, care-i îmbrăca atât de frumos talia și bustul.
Cât de bine își amintea brațele ei minunate, cu mâneci bufante din atlaz
strălucitor, care se întindeau spre el în tactul muzicii, și pieptănătura ei clasică.
Dădea pinteni calului și când ajungea în rând cu sania, briliantele de pe căciulița
întoarsă spre el își jucau apele în lumina lunii. Ochii frumoasei nu se deslușeau și
era sigur că nici nu se uitau la el. Cât de fermecător, cât de minunat străluceau
acele nestemate!
Flăcăului i se năzărea totuși că un surâs ușor, tainic, nevăzut, ba poate chiar
disprețuitor, dar oricum de-un farmec fără seamăn, îl căuta în noapte. Se aplecă,
potrivindu-și, chipurile, dârlogii sau trăgătoarea, dar ochii tot nu izbuti să-i vadă.
Rafał purta pe el un costum cracovian – tunică albastră cu guler roșu bordisit
cu firet argintiu și o șapcă roșie, în patru colțuri, împodobită cu o pană de păun.
Cingătoarea în inele zdrăngănea ușor, iar ghetele potcovite țăcăneau în scări.
 Și cealaltă căciuliță se întorcea mereu spre el. Căpșorul codanei era și mai
aproape. Privirile ei i se dăruiau fără fereală. Rafał îi vedea limpede ochii și
buzele mici, roșii, întredeschise, ba chiar simțea adiind spre el o undă parfumată
de l’eau de la reine d’Hongrie, sau simplu lorendogra. Și Rafał se surprindea
fără veste, ca în vis, cu privirea vrăjită parcă, sorbind ochii aceia întorși către el
și râzând, fericiți, cu toată sinceritatea.

De când lumea-i lume nu e nevestică

Să nu vrea iubire când e tinerică…

Izbucniră ca din praștie, de pe la coada caravanei, cuvintele jucăușe.

Ca niște sulițe de foc îl izbiră pe Rafał și-l zguduiră până în străfundurile
sufletului ca o revelație. Se aplecă spre grumazul calului și numai un efort de
voință îl opri să nu-l îmbrățișeze și să nu-i sărute cu buzele aprinse coama
înfoiată.
Un glas bărbătesc, răsunător, vibrând de forță și veselie, cânta în noapte:

Nu vreau să mă-nsor, de ce m-aș grăbi?…

— Ian te uită! îi răspundea altul.

Mândre codănițe și-așa pot iubi…

urmă primul, și cu atâta convingere, încât toate săniile izbucniră în hohote

vesele de râs. Și râsul părea un fel de refren al cântecului, un fel de încuviințare
generală a unui adevăr neîndoielnic, tăgăduit îndelung de ipocriți.
De departe, de undeva din fruntea caravanei răzbătea cântecelul:

— Pasăre mică voi sta ascunsă

În tufa deasă și nepătrunsă
Numai a ta să nu fiu!

— Știe dulgherul cu o secure

Cum să doboare crâng și pădure…
Mie tu-mi ești hărăzită!

Închipuirea lui Rafał, stârnită de cântec, o luă iar razna. Palmele lui strânseră
o secure imaginară și brațul se încordă parcă pentru a doborî cu toată vigoarea
„acel crâng și pădure”. Văzu aievea, cu ochii minții, codrul des și nesfârșit de pe
meleagurile natale; și-l cuprinse dintr-odată tristețea și-un dor neîmplinit…
 — Așa ne-nveselești, tinere cavaler? întrebă pe neașteptate doamna mai
coaptă.
— Să vedeți… eu… tocmai în clipa asta… bălmăji Rafał, încurcat, neștiind ce
să răspundă.
— Nici nu ne cânți nimic, nici nu ne spui vreo poveste cu haz. Ești mut ca și
cerga asta, vezi, de pe picioarele noastre. Atâta doar că ne însoțești, ca și ea…
— Nu știu să cânt și tocmai de aceea…
— Păi asta-i petrecere de carnaval, nu înmormântare! Domnia-ta călărești în
urma saniei noastre, ca după un dric…
Rafał se aprinse de rușine, deși în tonul frumoasei doamne nu simțea nici
supărare, nici obidă. Și, pe negândite, sări de pe cal în spatele saniei. O clipă se
gândi că va fi aspru pedepsit pentru fapta sa, dar îi era totuna.
— O, n-ai binemeritat, cavalere, să te ducem în sania noastră! Nu-i așa,
Helena?
Tânăra prietenă chicoti încetișor, tot foindu-se pe locul ei.
— Se cuvine cu orice preț să-mi repar greșeala, șopti Rafał.
— Vezi, grăbește-te, c-altfel e vai și amar de dumneata…
Zarva din fruntea caravanei sporea tot mai mult. Cele două orchestre se
auzeau mai tare și mai aproape. Făcliile se zăreau undeva în vale.
— Ce-i gălăgia asta? Cs se-ntâmplă acolo? întrebă frumoasa doamnă.
Rafał înălță capul și văzu că tot lanțul de sănii cobora în valea râului
Koprzywianka. De pe malul râpos, săniile zburau la vale pe lângă viroagele
înzăpezite, în strigătele femeilor și hăulitul bărbaților.
Iepșoara lui Rafał urma sania cam în silă. Trebuia s-o tragă de căpăstru, că de
încălecat nu mai era în stare s-o încalece. Nici vorbă! Încremenise acolo, în
spatele saniei. Îl robeau parfumul vrăjit și strălucirea acelor două ființe pe care le
avea înaintea ochilor. Acum deslușea zâmbetele fețișoarelor întoarse spre el…
— Și unde se află casa părinților domniei-tale? întrebă doamna.
— De partea cealaltă a râului.
— Se vede de aici?
— Abia, abia! Se zăresc în depărtare niște luminițe.
— Unde?
Rafał se aplecă mult și arătă cu mâna. Blana de samur îi atinse obrazul.
— A, vasăzică, acolo se află Tarniny? spuse repede panna Helena, nu se știe
cui: prietenei sale sau lui Rafał.
Tânărul simțea cum, rostind aceste vorbe, a roșit și s-a învăpăiat toată, întrucât
și el se aprinsese ca prin farmec. Glasul dulce și melodios îi răsuna în urechi, în
cap, în piept. Buzele acelea minunate și nobile rostiseră numele satului său
natal…
— Da, Tarniny… răspunse cu un calm prefăcut.
 — Trebuie să ne abatem pe acolo… spuse doamna mai coaptă, și să-i
răsturnăm casa cu susul în jos morocănosului nostru cavaler. Așa-i, Helena?
— O să vă ajut și eu, întrucât casa noastră-i veche, scundă și urâtă. Astfel tata
va fi nevoit să ridice alta.
Spuse prostia cu bravadă și, fără să vrea, aruncă o privire în urmă să vadă
dacă nu l-o fi auzit cumva chiar taică-său?
Vizitiul se ridică în picioare și trase de hățuri. Cei patru cai bine îngrijiți,
acoperiți cu piei de leopard, cu panașe din pene roșii prinse în moț și cu hamurile
încărcate de zurgălăi, aidoma unor năluciri de vis, se opriră în lumina lunii pe
buza râpei. După o clipă, când s-au smucit iar hamurile, zburară la vale întâi la
trap, apoi la galop. Iapa lui Rafał nu catadicsi să-i urmeze și flăcăul fu nevoit să
sară din sanie, ca să nu lase frâul din mână. Se prăvăli în zăpadă, izbutind cu
greu să țină dârlogii. Se grăbi să găsească pe dibuite scările, sări în șa și o luă la
galop după sanie.
În vale, pe malul râului, se făcuse o cumplită îngrămădeală de sănii și cai. Pod
nu se afla pe acolo… De când lumea se trecea râul prin vad. Prima sanie care o
pornise peste apa înghețată frânse sub greutatea sa o bună parte din gheața
subțire și abia izbuti să iasă pe uscat. Malurile erau râpoase și ferecate de ger, așa
că nu se lăsau biruite. Iar singurul urcuș mai de doamne ajută fiind părăduit, se
aștepta venirea țăranilor din sătucul cel mai apropiat ca să dea o mână de ajutor.
Între timp, se adunaseră o grămadă de sănii. Cele două orchestre se uniră și
cântau de zor o mazurcă îndrăcită. Se descoperi că în prima sanie călătorise și
„bourul” sau „zimbrul” întâlnit în cale, adică un țăran mascat, cu înfățișare
fioroasă, cu un gât lung ca de girafă și un bot mare clămpănitor, căptușit cu
postav roșu. Pe malul Koprzywiankăi se stârni zarvă mare și tărăboi. Zurgălăii,
clopoțeii, strigătele, cântecele și muzica se contopeau într-o izbucnire de
nestăpânită veselie. „Bourul” se învârtea printre sănii, clămpănindu-și falca de
jos și vârându-și gâtul lung ba ici, ba colo. La vederea acestei arătări hâde, Rafał
simți cum îl trec fiorii și-i vine să râdă cam strâmb. Iar panna Helena, care se afla
alături de el, zărind pe neașteptate sperietoarea, scoase un țipăt și sări într-o
parte, apucându-l pe Rafał de braț cu mâna stângă. Acesta, instinctiv, se trase
spre ea. O clipă, rămaseră unul lângă altul, îngroziți de moarte, când monstrul se
aplecase spre fețele lor, căscându-și larg botul cabalin. Apoi se porniră pe un râs
nestăvilit, simțindu-se dintr-odată prieteni apropiați, de parc-ar fi crescut de mici
sub același acoperiș.
— Vă temeți de bour? întrebă încetișor Rafał.
— Da de unde… Ce-ntrebare! Numai că prea mi-a clămpănit în nas.
— Eu unul mă temeam în copilărie. Grozav de tare mă temeam! Îl visam
noaptea, cu limba lui roșie. Într-o iarnă, a venit la noi la Tarniny, după Crăciun.
Eram atunci un mucos și pe deasupra zăceam bolnav. Ușa se dădu în lături și el
își vârî capul… Știți, arăta îngrozitor, fără ochi…
— Ah, știu! Îți apare câte un cap dintr-ăsta, ca-n vis, sau, uneori, știți, ca o
arătare neagră, când dai să intri într-o încăpere întunecată…
— Uneori și acum, deși-i caraghios, mi se pare că stă dincolo de fereastră, în
ploaie, în vânt și clămpăne. Ți-e și frică să-ți ridici ochii… Pentru nimic în lume
n-ai îndrăzni să te uiți. Așa-i?
— Pentru nimic în lume! Și, de fapt, nu-i decât vântul care urlă în noapte,
toamna… Nu-s decât plopii care suspină și scârțâie, sau teii bătrâni care
freamătă. Trece o clipă și iar, ca prin farmec, se așterne liniștea.
Țăranii chemați la fața locului se și puseră pe lucru. Au încercat să treacă
săniile printr-un alt loc peste râu, dar nici acolo gheața n-a fost mai tare. S-a ținut
sfat pentru găsirea unei soluții. Unii ziceau că-i mai bine să facă un ocol până la
Koprzywnica; alții erau de părere să se întoarcă înapoi, în susul apei, unde a fost
cândva înjghebat un podeț.
— Oameni buni! strigă deodată cineva din rândurile șleahticilor. Dă-l încolo
de podeț! Uite ce zic eu: cine se învoiește să treacă săniile pe sus, împreună cu
doamnele, primește pe loc un ducat de aur.
— E rece apa, preacinstite pane! dădu glas unul dintre țărani, din marginea
grupului.
— Ba eu mă prind! strigă un altul, trăgându-și cojocul de pe umeri.
În răstimp, vreo douăzeci de țărani desculți și pe jumătate dezbrăcați se și
apucaseră să ridice pe brațe prima sanie. Vizitiii încălecară pe caii deșeuați și
porniră mai devale să treacă râul prin vad. Se auziră strigătele doamnelor din
sanie, râsetele și bătăile din palme ale celor de pe mal. S-a zăbovit destul cu
trecerea peste râu, totuși, după câtva timp, pe malul dimpotrivă se adunase o
grămadă de lume. Apa plescăia, tulburată de țăranii care săltau săniile pe umeri
și străbăteau râul cu piciorul.
— E frig! strigau oamenii.
— Haide, hai! Câte un ducat de aur de căciulă, îi îndemna cel care inițiase
trecerea.
— Orchestra, să vină aici orchestra! striga tineretul. De ce să pierdem vremea
de pomană…
— Niște făclii! stăruiau femeile.
— Hei, oameni buni! se auzi un glas tânăr. Ia veniți câțiva cu lopețile aici și
bătătoriți-ne frumos zăpada, uite pe locul ăsta, da bine de tot!…
— Hei, ovreilor; ziceți o mazurcă!
— Perciunaților, trăgeți-i una de-a noastră!
— Carnaval! strigă peste capetele mulțimii Arlechinul, ridicat pe brațe de
niște flăcăi.
 Evreii porniră să cânte.
În curând, zăpada bine bătătorită și netezită era ca o adevărată podină de dans.
S-a încins jocul, s-a pornit o mazurcă cum nu s-a mai văzut pe lume.
Doamnele mai în vârstă și bătrânii, strânși roată, băteau din palme, iar
tineretul juca de mama focului. Nu trecu mult și șubele, scurteicile și ipingelele
se dovediră de prisos și fură azvârlite în sănii. Paicii înălțară făcliile mai sus și un
snop de lumină pâlpâitoare căzu peste dănțuitori. Prinseră a străluci inelele de pe
cingători, veșmintele cracoviene viu colorate, corsajele brodate ale rochiilor și
mânecile albe ale cămășilor.
Rafał dansa cu panna Helena. Era încântător de frumos îmbrăcat și plin de
avânt tineresc. Picioarele îi sfârâiau și sângele îi clocotea în vine.
— Flăcăul lui Olbromski! spuneau câte unii, aplaudându-l.
— Neam de viță veche.
— Se vede cât de colo… după cum se ține.
— Seamănă cu tătâne-său, bătrânul paharnic.
— Și ăla a fost un dănțuitor îndrăcit și-un bun tovarăș de chef, cu toate că
acum s-a făcut un zgârie-brânză.
— Ia uitați-vă… Ce mai danț! Ce mai tropot!
— Așa mai zic și eu!
— Și frumos, și cu foc!
— Ai-la-la! Ai-la-la!
Panna Helena își aruncă blana și manșonul. Rămase într-o rochie albastră, cu
corsajul întins pe talie, cu un plastron tighelit din linon, fără niciun fel de alte
podoabe. Nu-și pusese nici măcar o floare în părul pieptănat pe frunte. Când se
încinse la dans, doi bujori îi înfloriră în obraji, iar în ochi adună parcă toată
văpaia făcliilor. Rafał uitase de lumea întreagă și nu-și mai putea lua privirile de
la fată. Dansul nu mai era pentru el o petrecere, ci expresia violentă a bucuriei și
a fericirii. Ochii lui, sorbindu-i pe ai ei, erau plini de încântare și dezvăluiau ceva
ce nici nu s-ar fi bănuit că-și avea loc în sufletul lui, ceva ce zăcuse acolo ca un
strat inert de minereu brut. Acum însă era numai lumină și abur îmbălsămat.
Când, învăluit în aste arome dumnezeiești, tropăia mai cu foc, auzi glasul lui
tătâne-său. Bătrânul paharnic spunea:
— Cine, domnii mei, calcă, până-i lumea, pe pământul meu, cine zic, pune
piciorul pe moșia mea, pe aceia, domnii mei, să știți dumneavoastră, nu-i mai las
să plece cu una, cu două dintre hotarele mele – asta-i ius terrestre12 la noi din
moși-strămoși și până-i lumea.
— D-apăi acum chiar pe pământul domniei-tale, vecine, jucăm de duduie tot
ținutul, strigă cineva din mulțime.

12
Dreptul proprietarului. (Lat.).
 — Nu ne stă nouă bine, domnii mei, să petrecem sub divo13.
— Și de ce, mă rog?…
— Pentru că nu-i pe potriva unui șleahtic, mă rog dumneavoastră. Cu toate că
sub acoperișul meu de paie nu-i cine știe ce loc de danț, totuși, preacinstiți domni
și dragi vecini, cu voia bunului Dumnezeu, cum s-ar zice…
Rafał se opri din dans și se amestecă în mulțime. N-ar fi avut niciun chef să
dea ochii cu taică-său. Bătrânul însă îl și zărise și-i aruncă o căutătură severă.
— Rogu-vă, așadar, preacinstite doamne, rogu-vă, așadar, demnilor vecini și
prieteni… să-mi faceți cinstea…
Era un bărbat gârbovit de ani, chel, cu mustață scurtă, colilie, și sprânceană
stufoasă adumbrindu-i ochii și acum frumoși.
În cercul dansatorilor pătrunse săniuța Arlechinului și masca lui neagră se
arătă în lumină.
— Toată lumea la Tarniny! La Tarniny! strigă tare, fluturându-și nuiaua și
pocnindu-i mai ales pe bărbații din preajmă. La Tarniny! Ei, voi, gură-cască! Ce-
ați încremenit pe loc?
Lumea se buluci spre sănii. Se stârni larmă, înghesuială, fiecare își căuta și își
trăgea pe umeri șubele, blănurile.
Hohote de râs răsunau în văzduh. Veselia îi cuprinse pe toți. Se porniră glume
îndrăznețe, sărutări de mâini furate sub scutul unor încruntări părelnice, de o
clipă, zâmbete ale căror farmec și dulceață întunericul nopții le acoperă și le
tăinuiește generos. Când Rafał își ajunse iapa și era gata s-o încalece, îl zări
alături pe tată-său. Bătrânul paharnic pipăi fugarnic grumazul calului, să-și dea
seama dacă nu-i prea încins, și mormăi ceva pe sub mustață. Rafał știa că treaba
asta nu-i a bună, dar nu făcu decât să-și tragă pe-o ureche șapca în patru colțuri.
Oricare ar fi urmările, ele vor veni abia mâine. Iepșoara se așeză singură în
spatele saniei cu cele două doamne cunoscute. Așteptară un timp, până șiragul
lung de sănii se urni din loc. Iarăși porni să șerpuiască înaintea lor un lung șir
bălțat, îndreptându-se spre Tarniny. Și iarăși valea se aprinse de lumini și răsună
de strigăte și cântece.
În depărtare, pe un dâmb străjuit de copaci, în chiar inima Podișului
Sandomierzului, ce scăpăta spre valea Vistulei, se vedeau ferestrele luminate ale
vechiului conac. Când, în sfârșit, și sania Helenkăi se urni din loc, Rafał auzi
glasul tatălui său, care tocmai se înghesuia și el într-o sanie micuță de lângă ei.
— Ia-o la galop, spre casă, până-i lumea, și primește oaspeții la scara
cerdacului.
Flăcăul struni în silă calul, cu furie se aplecă în șa și, ocolind șirul de sănii, se
avântă la galop. Într-o clipă ajunse acasă. Primele sănii și sosiseră și maică-sa,
într-un contășel din postav țesut din fir de lână și mătase, alături de fiicele sale
13
Sub cerul liber. (Lat.).
gătite cu rochii de sărbătoare, întâmpina oaspeții, rugându-i să-i cinstească
modesta casă. Rafał se așeză și el lângă maică-sa, îi salută și el pe oaspeți, îi
ajută să-și scoată șubele, conducea doamnele, aducea scaune. În curând, se arătă
și stăpânul casei. Bătrânul Olbromski, care nu se ducea pe nicăieri și nu primea
mai pe nimeni, era de nerecunoscut. Se schimbase ca prin farmec. Gătit cu un
jupan14 bogat și cu o minune de contăș aruncat pe umeri, se înclina adânc în fața
oaspeților, își răsucea mustața ca în anii tinereții sale petrecărețe, surâdea, spunea
complimenturi și urări de bun-venit. Când urcă în cerdac una dintre cele mai
cinstite matroane din împrejurimi, bătrânul paharnic îi întinse brațul și, ținându-
se drept, zvârlindu-și în lături mânecile fluturânde ale contășului și răsucindu-și
mustața, o conduse solemn prin mulțimea care potopise nu numai salonul,
iatacele și odăițele joase ale conacului, dar și tinda, coridorul, și până și
chilioarele celor două mătuși – surori și fete bătrâne, ținute din mila boierului.
Rafał s-a străduit să fie la înălțime și să le întâmpine cât mai onorabil pe cele
două cucoane pe care le însoțise la drum. Oferi brațul doamnei stolnicese și o
conduse în casă. Nici el nu știa de unde căpătase dintr-odată siguranță de sine,
naturalețe în mișcări, priceperea de a se înclina de bun-venit și a spune vorbe
politicoase. Doamna stolniceasă o ținea de mână pe prietena sa, domnișoara
Helena, și râdea vesel. Se opriră în pragul salonului ticsit de lume, când tocmai
paharnicul începuse a rosti către oaspeți vorbe de iertăciune, însoțite de
rugămintea de a petrece în voie, după pofta inimii.
— De ne-ai da, domnia-ta, făclii destule, am ieși în curte și am încinge jocul
ca și acolo, pe malul apei!…
Bătrânul se înturnă înspre locul de unde se auzise glasul și spuse cu o
frumoasă înclinare și râzând hâtru:
— Casa-i strâmtă, zău așa, domnia-ta! Văd bine și eu și mă întristez, dar știu
iarăși că în vremuri trecute nu rareori s-a jucat sub acest coperiș! M-aș rușina
foarte, până-i lumea, dacă preacinstiții mei oaspeți ar pleca sub cerul liber.
— D-apăi ce să-i faci, dacă-i loc puțin, preacinstite vecine… Dacă-i
strâmtoare…
— Strâmtoare, nestrâmtoare, ce mai! strigă altcineva. Casa boierească fie cât
de strâmtă, loc de joc pentru oameni buni s-o găsi în ea totdeauna. Om încăpea
cumva.
— Preacinstiți oaspeți, strigă și mai tare gazda, azvârlind spre spate mânecile
contășului, de-o fi nevoie, oi porunci să se dea în lături zidurile casei mele
strămoșești.
— Ce vorbă-i asta! Avem loc destul – slavă Domnului!

14
Haină scurtă.
 Orchestra așezată dincolo de ferestre cânta un krakowiak și câteva perechi se
și avântară la dans. Cei ce nu dansau nu mai aveau ce căuta acolo. Începură să se
risipească prin toate odăile.
Slujitorii de la curte, îmbrăcați ad-hoc în livrele, aduceau vin, tăvi cu pahare
și prăjituri de casă. Larma de glasuri potopi tot conacul până la ultimele
coridorașe ce dădeau înspre grădină. Veselia clocotea, deși era limpede pentru
toți că de dans nici nu poate fi vorba în casa asta. Oaspeții șușoteau între ei c-ar
fi bine să mai rămână oleacă din politețe și-apoi s-o pornească la vreun alt conac
mai încăpător.
În cămara în care atârna pe perete o icoană mare înnegrită de vreme a Maicii
Domnului Sulisławska, în acea cămară ce-o fi adăpostit multe vieți, de la leagăn
și până la mormânt, starostele și starostița caravanei carnavalești rosteau o lungă
orațiune în fața stăpânei casei, pani Olbromska, nevasta paharnicului, cinstind-o
simbolic cu un colac de Sandomierz cioplit din lemn.
Prin zarva petrecerii răzbeau până-n odăile vecine frânturi de fraze.
— Ce-i de făcut, spunea starostele, dacă pe cineva l-au pedepsit astra15 din
leagăn, încât nu-i în stare să-și schimbe firea și să se deprindă cu vesela
sporovăială? Încearcă ars16 de a afla felurite media și remedia17. Dar fluctuantur18
până și speranțele că omul tenax propositi19 izbuti-va să-și învingă natura și să-și
afle împăcarea pentru a putea gratulari20 cu adevărat…
Larma acoperi urmarea. Dar peste câteva clipe se auziră iarăși vorbele dulci:
— Mai degrabă prăbuși-se-vor cedrii uriași sub nemiloasa secure a timpului,
mai degrabă ofili-se-vor laurii în floare, decât pieri-va din grădinile sufletului
prietenia…
În odăile celelalte tineretul țopăia ca vai de lume, învârtindu-se mai mult pe
loc. Se apropia clipa plecării. Lumea îl urmărea din ochi pe Arlechin, care
trebuia să dea semnalul. Într-adevăr, cu masca neagră pe față, acesta își făcu loc
în mulțime, strigând și pocnind din nuia, lovind pereți, mobilă, oameni. Rămase
apoi pe loc în mijlocul odăii, îi opri pe dansatori și mai strigă o dată, învârtindu-
se pe călcâie:
— Hei, să pornim petrecerea de carnaval!
În clipa aceea, bătrânul Olbromski îi oferi din nou, grațios, brațul doamnei pe
care o însoțea. Orchestra întrerupse melodia săltăreață și intonă o poloneză
solemnă. Toți așteptau cu sufletul la gură să vadă ce-o să urmeze. Paharnicul
pășea cu osebită grație și măreție. Străbătu o cameră, a doua, niște dormitoare și
15
Stele. (Lat.).
16
Arta. (Lat.).
17
Metode și leacuri. (Lat.).
18
Se risipesc. (Lat.).
19
Dârz în hotărârile sale. (Lat.).
20
Să se bucure. (Lat.).
cămări mai mici, coridoare, până ajunse la o ușă închisă. Aici, cu o mișcare a
umerilor, își aruncă mânecile contășului spre spate, își răsuci mustața și bătu
deodată din palme. Cât ai clipi, ușa se deschise larg. Cei ce-l urmaseră văzură în
fața lor o sală încăpătoare, goală, înaltă și viu luminată. Arlechinul se strecură în
fruntea tuturor și porni înainte, țopăind și strigând:
— Petrecere de carnaval, carnaval!
Perechile trecură pragul sălii. Orchestra așezată în ușa din capătul celălalt
atacă un krakowiak și tineretul se avântă la dans, cu chiote de veselie. Abia într-
un târziu se dumiriră oaspeții că se aflau, de fapt, în vechea bucătărie și brutărie
pentru oamenii de la moșie, ridicată în spatele conacului. Paharnicul, în vederea
petrecerii de carnaval, poruncise să fie văruită odaia, podeaua dreasă și bine
ceruită pentru dans. Pereții au fost împodobiți cu ghirlande de brad, cuptorul
uriaș de pâine acoperit cu puieți de molid, în chip de boschet. Lumânările de
ceară, în sfeșnice de lemn bătute în perete, aruncau jerbe de lumină.
— Asta da, surpriză! se striga ici și colo.
— Asta-i pe gustul nostru!
— Așa mai zicem și noi!
— Să-l ridicăm pe brațe pe stăpânul casei. O merită din plin!
— Asta ne merge la inimă!
Abia acum se porni petrecerea adevărată. Tot tineretul era acolo, dornic să
danseze. Întâlneai gherocuri la modă, și contășe de croială veche, capete cu plete
lungi, și altele tunse scurt. Cele mai multe dintre dansatoare purtau rochii
decoltate și bucle pe frunte, dar erau destule și în veșminte de modă veche:
sarafane largi sau rochii strânse pe talie, cu mânecuțe scurte și manșete lungi din
dantelă. Toate la un loc alcătuiau o sindrofie multicoloră, bogată în caftane
bărbătești, sumane cracoviene, împodobite cu găitane albe și izvoade din postav
roșu, corsaje și mâneci albe, bufante. La început, tinerii mai sfioși se retrăseseră
prin colțuri, dar în curând vâltoarea veseliei îi înghiți pe toți. Tineretul dănțuitor
părea o herghelie de cai sănătoși, iuți și frumoși zburdând pe izlaz. Podeaua cea
nouă bubuia ca o darabană, flăcările lumânărilor de ceară se legănau, ghirlandele
de brad săltau și ele în ritm și toată casa părea că se cutremură. Veselia
dezlănțuită vuia ca o apă învolburată. Sănătatea, tinerețea și viața clocotitoare
preschimbară dansul într-un torent de bucurie. Se petrecea din toată inima și cu
tot sufletul, se dansa cu adevărat până la amețeală. Nu se auzeau decât hohote de
râs și tropăit de picioare.
S-a deschis larg ușa, spre curte, întrucât se făcuse zăpușeală în sala aceea
mare. Cineva a încercat să deschidă și fereastra; văzând însă că este bătută-n
cuie, o scoase cu ramă cu tot. Prin cele două goluri beznatice, năvăliră nori albi
de abur și se arătară capetele slujitorilor de la curte, fete și flăcăi de țărani,
privind cu gurile căscate la petrecerea boierilor.
 Oaspeții mai vârstnici, după ce-au tropăit și ei pe săturate, s-au veselit mai
departe privind la tineri, au oftat ce-au oftat după anii duși și apoi s-au risipit prin
cămăruțe, toate câte erau la conac. Încăperile mari și mici, cu tavanele joase din
grinzi văruite-n alb, răsunau de râsete și de larma glasurilor. Fiecare din aceste
cotloane avea masa lui, fie cât de mică, și în jurul ei un grup de oaspeți. Unele
mese erau puse cap la cap, din odaie în odaie, preschimbând întreg conacul într-o
ciudată și uriașă sufragerie. Se mânca din farfurii de porțelan, de faianță, sau de
cositor, din toate câte erau în casă. Se băuseră rândurile de vodcă de Gdańsk, se
aduceau bucatele și începu să curgă șuvoi vinul unguresc. Șleahta se puse pe
băutură. Cei mai mulți dintre oaspeți veniseră gata încălziți de câte un pahar, iar
acum se cinsteau pe săturate. Stăpânul casei, nevasta lui, cele două fiice și cu
Rafał se îngrijeau să nu le lipsească nimic. Rafał, trecând de la masă la masă cu
carafa de vin, prindea fără să vrea frânturi de vorbă:
— Ați auzit? Zgârciobul de bătrân a adus cu sania de la Cracovia un butoi cu
vin unguresc.
— Ce minune, ce minune!
— Fata cea mare a îmbătrânit așteptând pețitorii, vinul s-a oțetit, așa că acum
pentru a mică s-au hotărât să-nceapă un alt butoi.
— Mănâncă pulpă de căprioară! Văzut-ai, vecine?… Zău așa, căprioară!
— O fi ea pulpă, dar de berbec.
— Mie-mi spui, domnia ta?!! Eu îți simt de-i căprioară încă de când sfârâie-n
tigaie, darmite când o am pe farfurie, sub nas.
În altă parte vorbeau mai pe șoptite:
— Danț la cuhnie, iar primirea într-o coșmelie.
— Ca pe vremea Piastilor…21
— Porcari în caftane cu găitane…
Rafał murea de rușine auzind asemenea vorbe. Cel mai crâncen l-a durut când
i-a ajuns la ureche râsul minunatei neveste de stolnic.
Cum avea o clipă de răgaz, dădea fuga în sala unde petrecea tineretul. Acolo o
căuta din ochi pe tânăra în rochie azurie. I se strângea inima când o vedea, veselă
și mulțumită, dansând cu alți flăcăi. De câte ori îl zărea pe Rafał, ochii fetei
râdeau și mai fățiș, cu un fel de bucurie luminoasă. Atunci nu-și mai puteau lua
privirile unul de la altul. Se căutau neîncetat. Chiar și în timpul drabantului sau al
cadrilului, la care se încumeta tineretul mai de lume și mai ales (de prin partea
Zawichostului), panna Helena întorcea capul după cavalerul ei. Iar în pauzele
dintre dansuri, când Helena se plimba cu prietenele sale, Rafał grăbea să i se
alăture măcar o clipă. Nu era în stare, pur și simplu nu era în stare să-și ia ochii

21
Piasty – prima dinastie de regi poloni, întemeiată probabil de Piasta, conducătorul legendar
al triburilor poleanilor.
de la chipul ei, pe care înflorea un surâs senin de copil, în timp ce se străduia să
vorbească semeț și să-și dea un aer cât se poate de grav.
Rătăceau așa prin mulțime, neștiind ce să-și spună, și numai privirile lor
căpătau tot mai multă cutezanță și își destăinuiau ceea ce buzele nu îndrăzneau să
rostească. Trăiau clipe de încântare mergând alături, ochi în ochi, vrăjiți de
noianul de fericire topit în surâsurile lor. Inimile pline de uimire se înfiorau
nelămurit câte o fracțiune de secundă. Ochii ei, albaștri precum pădurea văzută în
zare vara, se adânceau neașteptat, aprinzându-se viu ca o pălălaie. În focul lor se
deslușeau scurte scânteieri de mânie, nu știu ce dorinți neîmplinite, un dor
neștiut… Fără buna lor știre, o pasiune aprinsă, clocotitoare, copilăros
nevinovată și naiv voluptoasă le înflorea o clipă pe chipuri, apoi se stingea într-o
neașteptată izbucnire de râs ascuțit ca o lamă de pumnal. Începeau să vorbească,
cine știe de ce, cu glasul scăzut, despre nimic și despre toate, despre cer și
pământ, despre fracuri și nume frumoase, despre latină și zăpadă adâncă… Dar
veșnic îl smulgeau din această lume de vrajă tătâne-său, cu felurite porunci,
chemările maică-sii sau ale surorilor sale. Atunci începea la rândul lui să împartă
ghionți și porunci slugilor, îmbia la mâncare și băutură pe oaspeții cei mai de
seamă, le oferea lulele, ba chiar le aprindea cu mâna lui șomoioagele de hârtie.
Se înclina înaintea lor, spunea sumedenie de vorbe politicoase, abia știind ce
îndrugă. Ciocnea necontenit paharul cu vecinii mai tineri și astfel limba i se
împleticea tot mai mult. Pentru întâia dată în viață, Rafał era slobod să bea cât
vrea, și încă vin vechi unguresc. Sporovăia tot mai tare, mai dezghețat, mai
înflorit și mai curgător. Alerga printre oaspeți și o căuta din ochi pe panna
Helenka, fără fereală.
Așa trecu noaptea.
Spre ziuă, după un răstimp de odihnă, orchestra începu iarăși să cânte. Fiul
stăpânului mai bău câteva păhărele de vin cu un vecin la fel de tânăr și dintr-
odată îl cuprinse față de acesta atâta dragoste, încât se retrase împreună cu el
într-o odaie vecină și începu, cu lacrimi în ochi, să-i dezvăluie tainele sale cele
mai adânci. În ăst-timp zări trecând prin coridor o fată ca un nouraș azuriu.
Zvâcni în urma ei, gata să-i dea la nevoie o mână de ajutor. Își făcu loc prin
mulțimea de șleahtici, vorbind și gesticulând grăitor, și se năpusti în cămăruța
menită drept vestiar pentru femei. Acolo nu era lume. Lumânările de ceară
ardeau palid în fața oglinzii înnegrite de ani. Într-un colț, panna Helena,
înghenuncheată, se străduia să-și potrivească volanul rochiei desprins la dans.
Rafał dădu cu ochii de ea. Parcă pentru întâia oară în viață i s-ar fi dezvăluit
culorile chipului ei, fără seamăn pe lume, purpuriul aprins al obrajilor, topindu-
se treptat în albul mat al frunții. Părul bălai, înfoiat… Zărindu-l, fata se ridică în
picioare, ațintindu-l, speriată, cu ochii ei minunați, de un albastru-molcom… ca
al petalelor de lobelia.
 Rafał șopti ceva nedeslușit…
Se apropie de ea. Descumpănită, fata făcu o mișcare, cu gândul să iasă din
odăiță. Atunci Rafał o luă de mâini, pe negândite, se aplecă și o sărută pe părul ei
bălai. Sărutul fierbinte, pătimaș, se prelungi preț de un minut. Un strigăt ușor îi
scăpă Helenei din piept. Uluită, îl dădu deoparte și părăsi încăperea. Rafał
rămase nemișcat, cu spatele sprijinit de perete. În cap, în piept, în urechi, în
inimă îi răsunau sunetele îndepărtate, duioase și pătimașe ale mazurcii și mai ales
acordul înalt și copleșitor al viorilor. De o fericire fără hotar i se umplea inima la
tropotul răsunător al dansului, ce făcea să se cutremure toată casa, la zvonul
glasurilor contopite într-un vuiet continuu. În tâmple îi zvâcnea sângele tânăr, iar
în ochi îi jucau luminile lumânărilor ca o întruchipare vie a dulcii desfătări ce-i
umplea ființa.
Râse tare și cu pas hotărât ieși din odaie. Fericirea lui nu avea margini și i se
părea că nici nu-i va putea ține piept. Ăsta e sfârșitul! Cu pumnii, cu picioarele o
să dărâme și o să facă fărâme toată casa asta, o să-i cheme pe toți de față și o să-i
stârnească la luptă. O să se bată pe viață și pe moarte cu oricine ar cuteza… Cu
această hotărâre în suflet căzu în brațele primului șleahtic burduhănos din
preajma lui, care, nitam-nisam, începu să-l strângă la piept și să-l înțepe cu
barba. Rafał bău cu el un Brüderschaft și, plângând de fericire, porni mai
departe.
În camera vecină îl văzu chiar pe tatăl său într-o ciudată îmbrățișare cu
preotul-paroh, care nimerise și el întâmplător la petrecerea de carnaval. Grăsunul
de preot îl ținea pe bătrânul paharnic pe după umeri, iar paharnicul pe preot de
mijloc, și țopăiau amândoi în ritmul mazurcii, străduindu-se să prindă tactul, deși
nu izbuteau să-și potrivească mișcările; săreau până-n tavan, pe loc, în colțișorul
strâmt dintre masă și dulap, cântând cu glasuri de nerecunoscut:
— Hei, ta-ta! Hei, ta-ta!
Nimeni nu-i lua în seamă. La masă se adunaseră vreo cincisprezece-douăzeci
de chefliii, bine aburiți. Își desfăcuseră contășele și stăteau în jupane din tafta,
pânză de in sau lână. Strigau cu glasuri răgușite. Unul își tot flutura în aer,
amenințător, ciubucul, gros cât o bâtă. În fața lui, un șleahtic slab, puțintel la
trup, cuvânta aprins:
— A, zic eu, așa-i! Așa-i, zic! D-apăi stai oleacă, drăguță… Jap o dată peste
bot, jap a doua oară, da arte22. Abia atunci s-a muiat… Mi-a căzut la picioare.
„Cinstite pane, zice, spun tot ca la spovedanie!”
Cineva dormea cu capul pe braț, prăvălit peste masă. Ferestrele erau larg
deschise, lumina slabă a lunii pălea încet în fața strălucirii, firave încă, a soarelui
ce răsărea undeva departe.

22
Cu măiestrie. (Lat.).
 Din sala de dans răzbătea melodia unui krakowiak atât de săltăreață, veselă și
jucăușă, încât picioarele nu voiau să stea locului:

La Cracovia undeva
Nemții dănțuiau…
Polonezul se-ncrunta,
Nemții o tuleau.

În jur se bătea din palme și din călcâie. Dintr-un colț se auzi un glas beat,
răgușit:
— Adevărat… Au fugit nemții din Cracovia, mâncând pământul.
Dar îndată îl acoperiră strigăte în cor:
— Mai bine ți-ai vedea de băutură, domnia-ta. Ia te uită ce filosof…
Rafał se duse în sala de dans și, rezemându-și umerii de perete, urmărea cu
ochii aprinși fiecare mișcare a pannei Helena. Deodată, văzu că bărbații din fața
lui se dau deoparte, făcând loc unei domnișoare care-l alesese pe el drept cavaler
la mazurcă. Îi întinse mâna și străbătu sala cu un pas cam șovăitor. După o clipă
își dădu seama că ține în mână palma pannei Helena. Se dezmetici. Sângele îi
năvăli la inimă. Cu un glas de nerecunoscut, de parcă nici n-ar fi vorbit el, ci un
duh, bun sau rău, înger sau diavol, rosti atât de încet, încât numai ea putu să audă
vorbele cumplite ce-i clocoteau în piept:
— Am să vin la Dersławice!… Noaptea. Călare. Așteaptă-mă la fereastra
dinspre grădină. Aceea din colț, ce dă în grădină!… Am să bat de trei ori în
geam, acolo unde-i tăiată o inimioară în oblon. Să stai la fereastră… Mă auzi?
Panna Helenka se uită la el, la ochii lui tulburi, cu privirea sălbatecă, la vinele
umflate, la fața roșie, la părul răvășit, și pufni într-un râs atât de firesc, încât toți
se întoarseră și, neștiind despre ce-i vorba, îi ținură isonul.
Auzind hohotele de râs din preajmă, Rafał se smuci înainte cu capul în piept,
ca un berbec gata să-mpungă zidul mulțimii. Nu se dumirea deloc cum de se
topeau oamenii din calea lui. Picioarele i se îndoiau moi, ca și cum ar fi fost fără
oase. Tocmai atunci auzi la ureche șoapta maică-sii:
— Rafciu, Rafciu, haide cu mine, te rog din suflet. O să te vadă tata în halul
ăsta.
Cuvântul „tată” îl făcu să-și vină în fire.
— Am să vin călare… Mă auzi? Am să bat de trei ori… în inimă… îi șopti
maică-sii la ureche cu același glas demonic.
— Bine, bine, ai să vii, dar acum haidem repede, că tătâne-tău…
Rafał se smuci înainte, dar în altă direcție decât trebuia și atât de nesigur pe
picioare, încât maică-sa fu nevoită să-l susțină și să-l tragă aproape cu forța afară.
Când îl învălui aerul geros al dimineții de iarnă, își pierdu cu totul echilibrul și se
prăvăli la pământ ca un sac plin. Câțiva flăcăi de la curte îl duseră până la așa-
numitul „belvedere” și-l întinseră pe pat. „Belvedere” era casa veche, căminul
strămoșilor durat din lemn de zadă, în fundul curții. De bătrânețe, se înfundase în
pământ, pereții se strâmbaseră, acoperișul se lăsase jos de tot, iar buruienile,
înalte cât casa, acopereau ferestrele. Acolo se aflau acum camerele pentru
oaspeți, celarele și cămările. În odaia cea mai mare erau câteva paturi înfățate, iar
pe jos, pe toată lățimea încăperii, se așternuseră paie și pături pentru musafiri.
Câțiva șleahtici, mai slabi de virtute, sforăiau în cor. Soba era bine încinsă, iar
casa străveche, încă de pe vremea regelui Ioan, ținea cu nădejde căldura între
pereții ei și te îmbia parcă la somn. Rafał, dezbrăcat și învelit cu grijă de maică-
sa, adormi buștean.
Se trezi în toiul zilei și se săltă în capul oaselor în culcuș. În jur, pe paturi și
pe jos, sforăiau vecinii. Rafał nu-și dădea seama unde se află și ce-i cu el. Capul
îi plesnea de durere și ochii vedeau ca prin ceață. Se uită cu luare-aminte la cei
ce dormeau, dar nu recunoscu pe nimeni. Îl cuprinse tremurul la gândul c-o fi
nimerit cine știe cum în iad. Vedea capete, mâini și picioare întinse care încotro,
guri întredeschise; în sfârșit, lumina lumânării arzânde în colțul camerei, pe
masă… Își aținti într-acolo privirea și cu ușurare și bucurie descoperi un om viu.
Ba chiar îl recunoscu. Era Wicuś Jawrysz, fiul unui șleahtic sărac de lângă
Wiśniowa, un zdrahon vânjos și cam zurbagiu. Wicuś, cu o claie de păr răvășit în
cap, ședea pe paie și mânca, sau mai bine zis hăpăia mazurki23, prăjituri fragede
de casă și plăcinte, pe care le pescuia pe rând de sub pernă. Scoțând de acolo câte
un mazurek, îl rupea în două și fiecare jumătate o înfuleca cât ai bate din palme.
Rafał urmări îndelung și cu uimire dibăcia cu care mestecau fălcile lui mari.
Văzu cum Wicuś Jawrysz, după ce înghiți toată rezerva de provizii, porni în
vârful picioarelor spre cămara de alături, a cărei ușă era larg deschisă, și aduse de
acolo un alt maldăr de mazurki și plăcinte. Le puse sub pernă, se cinchi alături și
cu avânt îndoit se puse pe zdrumicat. Rafał se dumiri în cele din urmă unde se
află, deși nu se dezmeticise încă de-a binelea. Își aminti ceva din cale-afară de
plăcut, dar nu știa prea bine pe ce lume se află. Descumpănit, se prăvăli iarăși pe
spate, și nici n-atinse bine perna cu capul, că și începu să sforăie.
Lumânarea arse până la capăt și se stinse.
O rază firavă de lumină pătrunse în odaie prin inimioara tăiată în mijlocul
oblonului. De departe, din curte, răzbăteau sunetele muzicii săltărețe! Viorile se
întreceau, bașii le țineau neobosiți isonul, iar clarinetul îi acompania duios.
Rafał se trezi iarăși. Se săltă pe saltea și dintr-odată își aduse aminte de panna
Helenka. Și inima începu să-i cânte aidoma muzicii ce răzbătea din curte.
Porni să se îmbrace, grăbit, grozav de grăbit. Dibui pe întuneric cizmele, le
trase în picioare cât putu de repede, găsi pe pipăite partea cea mai de seamă a
23
Mazurek – prăjitură tradițională poloneză.
veșmântului și începu s-o îndese pe el. Nu putea să se dumirească de ce un lucru
atât de simplu îi dădea atâta bătaie de cap. În graba lui turba de furie și cu năduf
trăgea cracul, fără să țină seama că pârâia amenințător din cusături. Astfel se
căzni multă vreme de-a surda. Multă vreme tot căută cele trebuincioase, pentru a
se putea înfățișa cuviincios pannei Helenka. Când i se păru, în sfârșit, că-i gata,
simți cum i se moaie mădularele și iarăși adormi buștean.
La amiază îl găsiră dormind pe podea, la câțiva pași de culcușul așternut, cu
piciorul stâng vârât într-o mânecă a unui gheroc la modă, pe care, ce-i drept, o
crăpase bine pe la cusături, dar izbutise s-o tragă până-la genunchi.
Aceasta a fost strania soartă a unuia dintre cele mai frumoase gherocuri, a
celui mai elegant gheroc albastru din Galiția Apuseană, aparținând vecinului
Targowski din Zawichost.
 POETICA

Rafał stătea pe scaun cu picioarele adunate sub el, cu degetele mâinilor vârâte
în păr și, ca un melamed24 la un heder, recita pițigăiat:
— Tetrameter dactylicus catalecticus in bisyllabam, seu versus Alemanius…25
Apoi cu alt glas:
— Ibimus o socii comitesque…26
Și iar subțire, de sus:
— Trimeter dactylicus catalecticus in syllabam, seu versus Archilochius
minor…27
Și iar:
— Interitura simul…28
Pentru o clipă se oprea, se uita hâtru la colegul și vărul său Krzysztof Cedro,
zâmbea șmecherește și declama mai departe cu patru note mai sus:
— Dimeter trochaicus catalecticus in syllabam, seu versus Euripidaeus.29
Vărul Krzyś scanda, cântând preoțește:
— Truditur dies die…30
— Dimeter trochaicus acatalecticus cum anacrusi, vel versus Alcaicus
enneasyllabus…31
Cedro cânta:
— Fastigit umbrosamque ripam…32
După un timp, schimbau rolurile, pentru variație. Vărul începea cu glas dulce,
melodios, cu o mimică plină de haz:
— Versus simpliciter dactylicus vel Aristophaneius…33
Iar Rafał răspundea:
— Lydia, dic per omnes…34
— Lydia, Lydia, Lydia… șoptea Krzyś, privind printre gene.
— Du-te la toți Aristofanii!

24
Învățător la heder (școală primară evreiască).
25
Tetrametru dactilic, bisilabic, sau vers al lui Alcman… (Lat.).
26
Să pornim, o, prieteni și tovarăși, la drum… (Horațiu).
27
Trimetru dactilic, monosilabic sau arhiloc mic… (Lat.).
28
Se va duce (vara) și totuși… (Horațiu).
29
Dimetru trohaic, monosilabic, sau versul lui Euripide… (Lat.).
30
O zi se schimbă cu alta… (Horațiu).
31
Dimetru trohaic (fără apocopă) cu anacruză sau versul alcaic de nouă silabe… (Lat.).
32
(Nu) ocolește… nici malul umbros… (Horațiu).
33
Vers simplu dactilic sau aristofanic… (Lat.).
34
Lydia, spune-mi, pe toți… (Lat.).
 — „O, Lydia, spune-mi de ce vrei din cochetărie să-l pierzi pe acest Sybaris?
De ce nu-l mai atrage Câmpul lui Marte, pe el care altădată știa să-ndure cu atâta
vrednicie praful și dogoarea soarelui…”
— Du-te, îți spun, căci altfel ai să mori!
— Citește, Sybaris, cu luare-aminte și cucernicie opera bătrânului advocat
Marcus Tullius Cicero, intitulată De consolatione35.
— Termină odată! Versus Archilochius maior, tetrameter dactylicus…36
Rafał enunța trist și oftând, de parcă ar fi citit o cazanie moralizatoare și nu
veselul cântec de primăvară al lui Horațiu:
— Nunc decet aut viridi nitidum caput impedire myrto…37
Și apoi, ca și cum ar fi urmat din aceeași operă, scandă cu glas sepulcral:

— Vreau să mă-nsor, de ce m-aș grăbi

Mândre codănițe și-așa pot iubi.

— Trebuie să priceapă capul ăla al tău, cum ziceai, „uns cu uleiuri

parfumate”, că altă cale nu-i. Trebuie să te împaci cu adevărul dulce și nevinovat
al chelbosului cel hâtru: „Ut homines mortem vel optare incipiant, vel timere
desistant”.38 Doar e atât de simplu și ușor de făcut.
— Am să văd eu astăzi dacă ți-e teamă de moarte sau nu.
— Rafał, nu mi-e teamă.
— Macte!39
— Spune-mi; plete lungi, bălaie, bălaie, bălaie. Lydia dic, per omnes te deos
oro, cur properes amando perdere…40
Rafał sta cu bărbia sprijinită în pumni și privea țintă pe fereastră. Cu ochii
minții vedea până departe, departe… Apele larg revărsate ale Vistulei se
pierdeau în negură și ploaie. Sălciile cenușii din apă abia se deslușeau. Luncile
mărginite de răchitiș, întinderea îndepărtată a malului drept, cu târgușoarele lui,
cu fâșiile înguste ale satelor și cu evantaiele pădurilor, se ițeau când și când ca o
oglindire a norilor de pe cer. Zadarnic ochii căutau casele din Nadbrzeze,
Trzésnia și parcurile Dzikówului întinse ca niște păduri. Acest peisaj stârnea în
inimă un sentiment neobișnuit de neliniște. Și cum norii întunecați de ploaie
cuprind cerul, schimbându-și mereu conturul, tot astfel îi cuprindea ființa un dor
35
Operă cu acest titlu nu există. Autorul se referă probabil la opera Consolatio, scrisă de
Cicero după moartea fiicei lui.
36
Arhiloc mare, tetrametru dactilic… (Lat.).
37
Acum se cuvine a fi încununat cu mirt verde capul uns cu uleiuri parfumate… (Lat.).
38
„Ca oamenii ori să înceapă să-și dorească moartea ori, cel puțin, să înceteze a se mai teme
de ea…” (Cicero).
39
Slavă ție! (Lat.).
40
Lydia, spune-mi, pe toți zeii, te conjur, de ce, iubind, te grăbești să duci la pierzare… (Lat).
nedeslușit după impresii nemaiîncercate, după clipe și întâmplări mărețe,
desfătătoare. Încet, pe nesimțite îl cuprindea în mreaja ei un fel de plictiseală…
Și, deodată, copleșitoare, se prăvălea peste el cu zăngănit strident de fiare.
A trecut, s-a topit apoi dorul…
Pe urmele lui prinseră a se perinda visuri dulci, un șir nesfârșit de amintiri
închipuite, o melancolie stranie, plină de lacrimi și chemări după o fericire reală,
ascunsă undeva, acolo, în negură. Firul unui gând neînchegat se depăna în minte,
și se destrăma în năluciri de vis: o noapte cu lună, scăldată în lumină… Peste
lunci se întinde o perdea de ceață. Și el, călare, se năpustește înainte în goana
calului, ținându-se ușor cu vârful picioarelor în scări. Miroase dulce a cositură, a
fân jilav, tomnatec. Sălciile stârnesc dinspre Vistula adieri reci. Locul pe care-l
străbate singur în noapte i se pare străin, necunoscut. Și cât e de înfricoșător!
Picături de rouă și păienjeniș albesc în lumina lunii. Văile adânci s-au cufundat
în tăcere… Ți se pare că cineva neștiut aleargă pe urmele tale, peste văi, zboară
după calul în goană. Cu un foșnet abia auzit se prefiră în preajmă ușor ca o pânză
de păianjen, dar e destul să te oprești și totul se cufundă într-o tăcere desăvârșită.
Te uiți înapoi și nu vezi nimic – doar roua argintie doarme sub vălul de ceață.
Ploaia când acoperea zarea cu șuvoaie tulburi, când se domolea și se
destrăma. Atunci privirea ajungea până la apele iuți ale râului întunecat, presărat
cu sloiuri de un cenușiu cadaveric.
Când cerul se mai lumină pentru o bucată de vreme, Rafał începu să scandeze
și mai apăsat versurile lui Horațiu. Se apropie încetișor de fereastră și scrută
îndelung și cu atenție zarea, apoi, cu un glas neașteptat de bucuros, aproape topit
de fericire, șopti la ureche colegului:
— Prăpăditul ăla de pescar, Bobrzyk, trage cu barca la mal! Nunc decet aut
viridi nitidum caput… Doamne, ce mai vâslește! Vezi? Vezi? Ăsta meșter!
— Nu văd nimic… șopti cu deznădejde Krzyś, apropiindu-și zadarnic ochii
miopi de geamurile tulburi.
— Vâslele se-ndoaie în mâna lui ca niște pene. O, Doamne… se apropie de
mal! Krzyś, fii gata…
În odaia de alături se auziră niște glasuri și cei doi prieteni se apucară iar să-și
repete pensa41.
Krzyś se întristă. Buza de jos a frumoasei sale guri se bosumflă și un văl de
melancolie se așternu peste ochii lui albaștri, blajini.
Era văr de-a șaptea spiță cu Rafał și unicul fiu al înstăritului șleahtic de la
Wisłoka. Amândoi se aflau acum în pensiune la profesorul Zawadzki, care avea
o căsuță înconjurată de grădini aproape de ruinele bisericii Sfântul Petru. Cedro
era un băiat slăbuț și pirpiriu. Învăța foarte bine, deși nu-ntotdeauna cu aceeași

41
Lecțiile. (Lat.).
perseverență. Pe Rafał îl venera pentru puterea și curajul lui și nu rareori îi făcea
temele pentru școală.
Își luaseră obiceiul ca la căderea serii să iasă amândoi la plimbare în grădina
ce cobora pe clina muntelui spre Vistula. Acolo, în amurg, se jucau de-a
prinselea, se băteau cu bulgări de zăpadă, pe săturate, zvârleau cu zăpadă în
ovreii care se-ntâmpla să treacă prin preajmă, ba chiar și în trecătorii catolici, de
ce n-am mărturisi-o? O dușmănie deosebită nutreau elevii liceului austriac pentru
cursanții școlii militare ce se afla în aceeași clădire iezuită. De cum se arăta
dincolo de gardul grădinii vreun elev „militar”, zbura în el o ploaie de bulgări
pregătiți ad-hoc, adică muiați în apă și înghețați apoi cu meșteșug.
În ziua aceea amândoi școlarii, de cum se văzură în grădină, coborâră în fugă
malul râpos până jos, la Vistula. Un întuneric rece se lăsa repede din cerul
înnorat. Părea că însuși un nor coborâse pe pământ.
Rafał se uită cercetător în jur. Nu era nici țipenie. Îi făcu semn lui Krzyś.
Săriră amândoi peste gard și se opriră la câțiva pași de apa Vistulei. O adiere rece
și fojgăitul pătrunzător al sloiurilor îmbulzite în apă veneau dinspre râul
întunecat. Băieții se furișau înspre Złota și Samborec, care se deslușea în zare.
Traversară în fugă drumul Jagiellońska și, străbătând terenul mocirlos, se
apropiară de râu. Întunericul se așternea în falduri grele pe pământ.
Pe râu se îngrămădiseră sloiurile.
La masa de prânz cineva povestise de zăporul îngrozitor de pe Vistula, așa că
băieții au și alergat să vadă totul cu ochii lor!
Rafał descoperi barca pe care o văzuse plutind spre țărm. Se mai uită o dată în
jur…
Sandomierz se înălța mândru deasupra râului. În suburbia Rybitwy și sus pe
deal începură să pâlpâie luminițe.
Dezlegă barca, găsi între lozii vâslele și sări primul în barcă. Krzyś îl urmă și
se așeză pe banca din spate.
Era o barcă mică, plată, cu apă pe fund. N-apucară bine să cufunde vâslele în
apă, că-i și luă curentul și-i duse în largul râului. Se proptiră cu picioarele în
fundul bărcii, smuciră vâslele și începură să tragă cu nădejde, din răsputeri.
Barca, opintindu-se greu, ca pe nisip, se întoarse cu botul spre Trześnia.
— Unu, doi! comandă șeful expediției cu un glas aspru, adânc, neobișnuit.
Sloiurile de gheață pluteau repede, grele, ca niște ziduri de piatră ale unor
catedrale în năruire. Din barcă ți se năzărea că pe râu se duce devale cine știe ce
continent distrus, vreun colț fantastic de pământ răscolit, înroșit de năpădirea
nisipurilor moarte, purtând urmele lăsate de furtuni iernatice, stihiinice,
înfricoșătoare. Uneori, câte un sloi cât tavanul unei săli uriașe venea de-a dreptul
spre ei, țintind primejdios cu ascuțișul colțurilor în bordurile bărcii. Atunci Rafał
înălța câte o vâslă și-l împungea mortal. Dihonia sticloasă, plutitoare, se trăgea
cuminte la o parte. Altele, mai firave, se desfăceau în fărâme ca un putregai. În
ultimele pâlpâiri ale zilei spărturile sloiurilor își jucau apele negre-verzi ale
straturilor de gheață depuse treptat. În jur stăruia sâsâitul lin al sloiurilor. Din
adâncul galben răsăreau ici-colo bulbuci și vârtejuri de apă, de parcă niște
izvoare gigantice ar fi țâșnit din străfundurile râului. Când și când, barca se
cutremura de la loviturile neașteptate și pârâia amenințător. Vâslele scoteau
mereu din vâltoarea înspumată a apei bucăți de gheață, care, alunecând și
foșnind, săreau în sus. Uneori, pe valurile repezi din mijlocul râului înainta
legănat câte un sloi uriaș, cât o stâncă, și-atunci barca, ajutată de vâsle, sărea în
lături și plutea pieziș.
O luminiță aprinsă undeva sus în oraș îi urmărea, ca o săgeată ascuțită înfiptă
în valurile neliniștite, unde se frângea, legănându-se. În muchia ei luminoasă
flăcăii zăriră pentru întâia oară vâltoarea neagră mugind surd în neostenita ei
înaintare.
Un fior le străbătu sufletele cuprinse de bucurie. Îi desfăta zborul vertiginos în
leagănul moale al vâltorii. O apucau cu vâslele de beregată și îi răsuceau
încheieturile.
— Unu, doi! striga Rafał cu turbare în glas, nebun de fericire.
Vâslele se îndoiau ca niște lozii în bătaia vântului, dar barca înfrunta valurile
și bulboanele și aluneca pieziș pe întinderea apei. Săgeata pâlpâitoare de lumină
se stinse în unde și o beznă de nepătruns învălui barca și vâslașii. Brațele se
vlăguiau treptat. Sudoarea șiroia pe frunți. Sângele zvâcnea cu putere în tâmple.
Ambarcațiunea de lemn zbura înainte, în voia valurilor. Flăcăii nu mai
izbuteau s-o cârmească nicicum. Deodată, cu o furie nebună se roti în loc, croind
cu pupa un val huitor, și-și încetini mersul.
Undeva, în fața lor, se înălța un vuiet surd, de groază… Toată genunea apei
bubuia sumbru, ca o cascadă, rostogolindu-se de pe niște praguri uriașe.
— Rafał, oare unde ne aflăm? întrebă încet Krzysztof.
— Pui uneori niște întrebări de toată frumusețea! De unde să știu eu unde ne
aflăm?
— Ce-o fi urlând așa?
— Apa.
— Ia te uită, dar asta ce-o mai fi?
Spaima înăbuși în gâtlej răspunsul ironic al lui Rafał. Un soi de gheare uriașe,
întunecate și umede, îi atinseră fața, mâinile, pieptul. Amândoi flăcăii se traseră
înapoi și, ca să se apere cumva, smulseră vâslele din apă. Barca alunecă încet
înainte. Abia atunci se dumiri c-au nimerit în coroana unui copac înalt, pesemne
smuls din rădăcină și doborât de apă. Pe crengile și pe rămurelele lui desfrunzite
se prinseseră smocuri ude de iarbă și de fân, ce se lipiseră de fețele băieților și li
se încolăciseră pe după gât.
 Se proptiră cu vâslele în trunchiul copacului și barca, lin, ca un șlep încărcat
cu grâne, alunecă încotro o cârmiră și, împinsă domol de curent, porni într-o altă
direcție, neștiută. Apa era plină cu sfărâmături de gheață, care se buluceau și se
încălecau încet strat peste strat. Rafał se ridică, își rășchiră picioarele, proptindu-
le în bordurile bărcii, și începu s-o legene! Krzyś vedea bine că încearcă s-o
ferească astfel de gheața fărâmată gata să-i împresoare, dar tremura de spaimă,
dându-și seama unde se află.
Plutiră îndelung.
Vuietul apei, rostogolită de undeva cu un urlet înfricoșător, le venea în
întâmpinare din beznă.
Fără veste, simțiră cum îi fură iarăși firul apei. Puhoia năvalnic înspre stânga,
mărunțind gheața foșnitoare. Scurtă vreme plutiră printre sloiuri ce se buluceau
năprasnic în jurul lor. Cu greu izbutiră să le împingă în lături cu vâslele, o dată,
de două, de trei ori. Barca ajunse iarăși într-un loc mai puțin adânc și mai liniștit,
acoperit de inie. Dându-și seama instinctiv că firul apei e acolo unde se încalecă
valurile spumegânde și se înșiruie unul după altul vârtejurile, se străduiau din
răsputeri să tragă barca în partea opusă. Vâslele frământau sfărâmătura de
gheață, o împingeau în lături și se izbeau de ea, până când, în cele din urmă, pupa
lovi ceva tare și nemișcat.
— O fi țărmul? întrebă Krzysztof.
Rafał, dibuind cu vâsla, își dădu seama că era un mal din gheață ce mai fereca
râul pe de lături. În față aveau vâltoarea de pe firul apei, în preajmă clocotul
iniei.
Amândoi erau uzi până la piele, rebegiți, cu brațele vlăguite. Se străduiau să
străpungă cu privirea întunericul de nepătruns, dar nu izbuteau să deslușească
nimic.
— Ridică-te în picioare, porunci Rafał, iar eu am să cobor pe gheața asta, ca
să văd cât de departe e țărmul. Aici trebuie să fie zăporul. Asta ar însemna că
suntem aproape de țintă.
Krzyś îndeplini porunca, supus. Simți cum se leagănă barca în clipa când
Rafał sări din ea, auzi pârâitul sticlos al gheții sub pașii lui și apoi vorba hotărâtă
a prietenului:
— Vino, gheața-i tare. O să tragem barca la țărm. Nu mai am putere să
vâslesc.
Krzyś coborî și el.
În preajmă, fâșâia gheața din apă, foșneau și plescăiau valurile, spărgându-se
de malul înghețat. Ploaia șiroia fără istov.
— Tragem barca la mal și-o lăsăm aici, spuse Olbromski, iar noi ne ducem pe
jos. Aici trebuie să fie malul stâng.
 — Dar barca nu-i a noastră! ripostă Krzysztof cu hotărâre. Trebuie s-o ducem
la locul ei.
— N-ai decât s-o duci tu dacă vrei. Aprob cu toată admirația proiectul tău.
— Am putea s-o tragem după noi…
— N-ai decât s-o tragi. Eu unul n-am de gând.
— Ce-i de făcut?
— Aia-i, vezi! O lăsăm aici. Mâine dimineață, înainte de lecții, îi dăm de-o
bere lui Bobrzyk și-o aduce el.
— Îi plătesc eu! Ai dreptate. Îi dau cât să fie chiar mulțumit de chilipirul ăsta.
— Desigur, îi plătești tu. Așa m-am și gândit.
— Ei, atunci, s-o tragem măcar la mal.
— Acuși. Stai să văd întâi unde-i malul ăla.
Rafał lipăi prin apa ce acoperea gheața, muiată de atâta ploaie. Se întoarse cu
vestea că până la țărm n-ar fi decât vreo câteva zeci de pași. Amândoi puseră
mâna pe lanțul prins de botul bărcii și începură cu toată puterea s-o salte pe
gheață. Nu era deloc ușor, dar până la urmă izbutiră destul de repede să scoată
barca pe malul de gheață.
Deodată, Rafał băgă de seamă că picioarele i se afundă încet în apă. De
spaimă, i se făcu părul măciucă – sloiul uriaș se cufunda ușor cu ei cu tot.
— Krzyś, să fugim! răcni la prietenul său și dădu să-l apuce cu mâinile, dar pe
întuneric nimeri în gol.
Un val de apă se înălță, îl izbi în piept și-l aruncă într-o parte. Cedro scoase un
țipăt și începu să bolborosească în apă. Rafał înotă orbește într-acolo și-l prinse
de păr și de umeri. Îl trase din râu și-l împinse înainte ca pe-un butuc.
Se scufundă cu capul sub apă. Simțea cum bucăți de gheață sfărâmată îl
împresoară din toate părțile, de jos, din lături, de sus, îl strâng cu tăișul lor de
beregată, i se vâră în gură. Înotând în terciul ăsta înghețat, se izbi cu umărul de
barcă. Ținându-se de marginea ei cu stânga, îl trase pe Krzyś până la marginea
gheții și-l trânti peste ea. Apoi se cățără și el și, stând pe burtă, se târî pe
suprafața alunecoasă ce se lăsa sub ei și lua mereu apă. Cedro își veni în fire c-un
geamăt și încercă și el să se târască… Își dădeau seama că nu mai au nicio
scăpare, că se duc iarăși la fund cu sloiul acela înșelător, când Rafał izbuti, ca
prin minune, să se prindă cu mâinile de ramurile unei sălcii de pe țărm. Abia
atunci se gândi că trebuie să se salveze. Îl smulse pe Krzyś din apă. Își trase nițel
sufletul. Era lac de sudoare. Hainele groase de iarnă erau leoarcă, picioarele
plescăiau în cizme.
— Cedro, ți-e frig? întrebă în șoaptă.
— Mi-e frig.
— Trebuie să fugim, c-altfel s-a zis cu noi. Haidem!
 Se năpustiră în răchitiș; picioarele li se-nfundau până la genunchi în pământul
mocirlos de pe mal. Nuielele de răchită le șfichiuiau obrajii, tot felul de cioturi le
juleau picioarele, spini ascuțiți le zgâriau mâinile, dar, după un lung calvar,
simțiră cum pământul de sub picioare se face tot mai tare. În sfârșit, se văzură pe
țărmul ce cobora pieptiș spre râu.
Rafał auzi cum Krzyś clănțăne din dinți. Puse mâna pe el și-l simți cum
tremură. El însuși lupta din răsputeri ca să nu se lase zgâlțâit de frison. Apa șiroia
de pe amândoi.
O deznădejde de moarte puse deodată stăpânire pe Rafał. Nu mai știa încotro
s-o apuce: își pierduse cu totul simțul de orientare. Își încordă auzul, dar urechea
nu prindea decât vuietul turbat al apei, înfricoșător, vuietul morții.
— În ce parte o fi Sandomierzul, nu-ți dai seama? își întrebă prietenul.
— Nu.
— Poți să mergi singur?
— Nu.
— Krzyś!
— Du-te tu, eu rămân aici.
— Krzyś!
— Mi-e frig, mi-e frig, frig… scânci el ca un copilaș.
Se așeză pe jos.
Cu mâinile înghețate, Rafał îl apucă de mijloc și începu să-l tragă după el
neștiind încotro. Nu izbuti să facă decât vreo câteva zeci de pași, se poticni și
căzu pe pământul clisos. Zăcu așa o vreme vlăguit, cu fața într-o brazdă de
gheață muiată de ploaie, gândind cu răceală de moarte că nu mai e nimic de
făcut. Voința îi slăbi și un tremur mai tare decât el începu să-i scuture trupul.
Capul îi ardea vâlvătaie.
Văduvit de rațiune și voință, într-un acces de crâncenă deznădejde, începu
instinctiv să tragă de pe el haina udă, înghețată, care îi sleia sângele în vine – tot
mai repede, cu îndârjire, cu ultimele puteri. Smulse de pe el cămașa, pantalonii și
porni să se lupte cu cizmele ude. I se lipiseră de picioare, carâmbii se făcuseră
una cu propria-i piele. Se întindeau ca o gumă. După multă caznă, rămase gol
pușcă. Apoi se apucă să-l dezbrace pe Cedro. Îi sfâșie hainele și le trase de pe el.
Băiatul zăcea istovit pe pământul moale, tremurând vargă. Îi trase și lui cizmele
din picioare, iar când îl văzu gol, Rafał începu să-i dea pumni, să-l tragă de
mâini, să-l plesnească peste picioare, silindu-l să lupte cu el. Bătându-se cu
pumnii în lege, Rafał îi strigă că trebuie s-o ia la fugă cât îi țin puterile, că altfel
se duc pe copcă. Dibui prin întuneric mâna lui Cedro și începu să-l tragă după el.
La început, flăcăul abia se mișca, cădea la fiecare pas, apoi porni mai repede, mai
repede, și în cele din urmă se așternu pe fugă. Goneau ca nebunii peste câmp,
săreau peste garduri, străbăteau râpele, gropile, se strecurau printre tufe și
buruieni. Se încălzeau treptat. Și prindeau puteri. Săreau ca niște căpriori peste
șanțuri, la întâmplare. Alergând așa umăr la umăr, simțiră pământul mai tare sub
picioare, urcând la deal, și-și dădură seama că au ajuns pe Podișul
Sandomierzului. Rafał chiui încetișor.
Nu-i mai era frică de înec. Îi plăcea să alerge cu sufletul la gură prin beznă, să
se lase încins de goană ca un armăsar.
Tot zburdând așa cine știe încotro, auziră deodată în urma lor, undeva departe,
dangăt de clopot. Bătea orologiul din turnul bisericii. Se năpustiră în direcția
zvonului și în curând simțiră miros de fum. Era Sandomierzul!
Se apropiau de el dinspre Opatów. Ajunși la grădini, merseră de-a lungul
gardurilor, până la curtea lor, în salturi se cățărară sus pe deal și se văzură la ușa
casei ce le slujea vremelnic de adăpost. Abia aici pricepură toată grozăvia
situației în care se aflau…
Rafał se gândi o clipă, apoi apăsă ușor clanța ușii de la tindă. Spre marea lui
mirare – nu era încuiată. Intrară încet, ca niște năluci, și începură să se strecoare
pe lângă perete pe podeaua atât de familiară. Din tindă se intra în camera
profesorului. Trebuia să treacă prin ea pentru a ajunge la chilioara lor de studenți.
Deschiseră ușa, simțiră căldura îmbietoare a odăii, și ca niște fantome se
strecurară înainte. Își auzeau bătăile inimii… Krzyś se poticni pe întuneric de un
scaun și împreună cu el se rostogoli pe podea. Într-o clipă se trezi toată casa. Se
aprinseră luminile. În camera de alături cineva scăpără foc, aprinse lumânarea, și
până ce băieții ajunseră la ușă, le și tăie calea. Era însuși profesorul, mentorul și
gazda lor. Le sta înainte în cămașă de noapte, cu lumânarea deasupra capului.
Văzând două siluete goale-goluțe, precum le-a făcut Dumnezeu, mânjite cu
nămol negru, rămase cu gura căscată, cu ochii holbați. Pleoapele îi clipeau
mărunt, iar boneta de noapte tremura pe capul lui cuprins parcă de febră.
Vinovații rămaseră stană de piatră, cufundați într-o tăcere cinică, cercetându-și
fără sfială pulpele goale. În cele din urmă, câteva cuvinte înaripate zburară din
gâtlejul latinesc al profesorului:
— Olbromski! Asta-i o nouă poznă de-a ta… Puișorule!
— Domnule profesor! strigă Cedro, întinzându-și spre el dreapta plină de
noroi. Jur că eu sunt vinovatul!
— De ce anume ești vinovat, drăguță?
— Eu sunt vinovatul! Numai eu! Eu l-am îndemnat pe Rafał, mie mi-a dat
prin cap…
— Gura! Ia nu mai face pe eroul și nu mă mai dezvinovăți!… Auzi! i-o reteză
Rafał cu tot disprețul, care nu țintea, de fapt, în tovarășul său de suferință.
— Olbromski! strecură belferul printre dinți, tremurând de frig și de furie.
Mâine o să dai socoteală de toate astea. Dumnezeule mare! Noaptea, în toiul
iernii, umblați goi pușcă prin oraș. O să se lămurească ele lucrurile!
 — Nici vorbă c-o să se lămurească! În privința asta nu există nicio îndoială!
Ochii profesorului scăpărară dușmănos și o cruntă ironie se aprinse în ei.
— Haidem la culcare! După mine! strigă Rafał poruncitor și, cu pas
maiestuos, lăsând pe podelele bine spălate urmele tălpilor sale mult încercate,
porni spre culcuș.
Cu câtă desfătare își traseră plăpumile peste ei.
Rafał își înfundă capul în pernă și începu să cugete la cele întâmplate. Știa că
nu-l așteaptă nicio bucurie. Cu profesorii nu se avea bine demult, fiind un elev
mediocru și cel mai mare ștrengar, nota bene, ștrengar cu tuleie în barbă. Știa
bine că a doua zi va trebui să-și dea în vileag tot eroismul, că va ului școala, pe
toți școlarii și, la urma urmei, întregul oraș, înscriindu-se pentru multă vreme
printre figurile de pomină ale școlii. Undeva în zare i se năzăreau Tarniny și
tătâne-său. Numai la gândul ăsta începea să-l zgâlțâie un tremurici mai aprig
decât acolo, în râul înghețat. Ar fi vrut să adoarmă. Închise ochii… somnul însă
nu se lipea de el. Noaptea era nesfârșită. Rafał îl auzi pe Krzyś cum adoarme,
apoi cum se răsucește neliniștit în somn, mormăie, se trezește și adoarme din
nou. Îi auzea răsuflarea gâfâită, întreruptă, agitată, de parc-ar fi alergat și acum
peste câmpul întunecat.
Capul înfierbântat al lui Rafał zăcea nemișcat pe pernă și în liniștea nopții
începură să i se năzară fel de fel de năluciri, luând niște proporții uriașe. Din
întuneric, se înfiripau întâmplări atât de proaspete, încât păreau să fie realitatea
însăși, se iveau ființe aproape palpabile, răsunau cuvinte, strigăte, vaiere.
Întocmai cum o rază strecurată într-o peșteră își scoate la lumină tainițele, fapta
săvârșită de el scoase pe neașteptate la lumină toate abaterile pedepsite de
regulamentul de ordine al școlii. Abia acum își dădea bine seama ce făcuse.
Cugeta la pedeapsa ce-l așteaptă pentru grozăviile săvârșite; pentru faptul că a
luat o barcă străină, a plecat pe râu noaptea, a rătăcit barca, a fost cât pe-aci să-l
înece pe Cedro și, o, Doamne! au venit goi pușcă în casa profesorului… Abia
acum pricepea ce bizară impresie poate face un tânăr care umblă lela în pielea
goală prin oraș. Îl trecură nădușelile când își aminti de toate câte se șopteau între
elevi, și cu câtă spaimă, despre felurite istorii petrecute cu alții, în cine știe ce
împrejurări, asemănătoare sau cu totul diferite. Ce-l așteaptă oare? Cum se
pedepsește o faptă ca a lui? Cine știe, poate-i una dintre cele mai grave abateri?
O, de-ar putea să-i spună cineva cât de grav este ceea ce a făptuit! Să dea un
calificativ exact faptei sale. Să fie într-adevăr atât de gravă? Atât de gravă! Își
încorda mintea în întuneric și încerca s-o preschimbe într-un instrument precis de
cercetare, să pătrundă în acel domeniu necunoscut, să lumineze calea nouă ce-l
așteaptă și pe care va trebui să pășească de acum încolo de unul singur.
Auzea răsuflarea gâfâită și fierbinte a lui Krzysztof și încetul cu încetul îl
cuprindea o spaimă tot mai adâncă la gândul c-ar putea să moară băiatul…
 Se vedea în închipuire urcând împleticit treptele liceului. La capătul scării îl
așteptau prorectorul Kubeszewski și toți acei Minos 42 și Radamantes din școală și
mai ales pedelii. Un gând limpede se închega în mintea lui și broboane reci de
sudoare îi acopereau fruntea: „Mă vor biciui”. Se chirci tot, simțind arsura
crâncenă a umilinței, sfâșietor de dureroasă, înfierându-i sufletul.
Dar peste toate chinurile și durerile, simțea undeva departe ațintită asupra-i
privirea tatălui său. Și atunci încremenea ca un mort. Își încorda toată puterea
voinței, a minții și a nervilor ca să gonească această imagine, s-o respingă, s-o
desființeze, născocind justificări mincinoase, înălțând rugi neauzite către cineva
în stare să-l salveze. Și iar ca în delir se perindau înaintea lui vedenii, gânduri,
presentimente.
În ciuda acestei demoralizări însă, undeva, în tainițele cele mai adânci ale
sufletului, stăruia un sentiment pe care încerca să-l treacă cu vederea. Nu voia să
și-l mărturisească, îi era teamă să-l dezvăluie, ca să nu zădărnicească cumva
rugile, ca să nu le strice puterea mântuitoare și să le abată din drumul lor drept,
deși știa bine că e fățarnic cu el însuși și că acolo în suflet s-a cuibărit bucuria
pentru fapta săvârșită, o mândrie rea și o fericire adâncă, trainică, tânără, care
pulsează și fierbe înăuntrul lui, râde cu nerușinare și-și face loc să iasă la lumină.
Dincolo de ruga ce se înălța ca fumul de tămâie din sufletul lui, se ascundea
hohotul de râs nestăpânit la gândul că Krzyś zace bolnav, barca plutește singură
spre Gdańsk, iar cizmele și hainele ude zac părăsite pe mal.
Noaptea nesfârșită se scurgea în această luptă între sentimente contradictorii,
deosebite între ele ca lumina și întunericul. Părea că zorile sunt aproape. Că în
curând totul se va limpezi. Într-un fel sau altul, dar se va limpezi…
Ghemuit în pat, își ațâța în suflet curajul, prevederea întrebările și pregătea
răspunsurile, și în timp ce capul chinuit născocea sofism după sofism, mâinile i
se strângeau pumn și mușchii brațelor se încordau în taină.
Liniștea adâncă a nopții de iarnă înghițea toate aceste sentimente șovăitoare,
ici aprinzându-se, ici gata să se stingă. Fără veste, în tăcerea odăii, undeva, parcă
în tăriile negre ale cerului, bătu ceasul din turn. O dată, de două ori.
Rafał simți cum i se face părul măciucă.
— E abia două… șopti el cu glas.
Îl cuprinse o spaimă nemaiîncercată. Toate gândurile negre, toate ideile fatale,
previziunile fantastice îl împresurară și disperarea îl încleștă de beregată. Își
înfundă capul în pernă și începu să-și scruteze năpasta. Cândva văzuse la Tarniny
cum un paznic de câmp a prins pe o luncă cosită un șarpe veninos. A văzut cum
pândarul cu o ramură de mesteacăn a apăsat la pământ gâtul subțirel al șarpelui,

42
Legendarul rege al Cretei, vestit prin simțul dreptății, învestit după moarte de către zei cu
dreptul de a judeca sufletele celor răposați. Împreună cu fratele său Radamantes, cântărea pe o
balanță faptele bune și rele ale fiecărui suflet înfățișat la judecată.
cum l-a apucat apoi cu două degete din spate și i-a strâns capul, silind reptila să-
și caște botul… Șarpele, turbat de furie, i s-a încolăcit în jurul mâinii. Atunci
paznicul cu capătul unui bețișor începu să-i stoarcă veninul din punguțele de sub
dinți. Rafał își aduse aminte de clipa aceea. Începu să tremure dintr-odată, de
parcă șarpele i s-ar fi încolăcit în jurul trupului și și-ar fi întors gura deschisă spre
el ca să-și înfigă dintr-o secundă în alta colții ascuțiți în ochii lui.
Ghemuit și încovrigat, cu genunchii, la gură, scuturat de frisoane, dormita,
trezindu-se la fiecare dangăt din turn. Fiecare bătaie, străină de el, severă, un
sunet metalic stârnit de un obiect neînsuflețit străbătea hăul întunecat al
gândurilor sale și-i cădea pe piept ca o ghiulea grea de piatră. În sfârșit, lumina
palidă a zorilor dezghiocă din întuneric pereții. În curând se auzi prin casă
forfota de fiecare zi. Întreaga familie a profesorului, soția lui cea guralivă,
surorile și chiar și fiicele se ocupau de bolnavul Krzyś. Se trimise după medic.
Lui Rafał i se aruncau priviri de gheață, stigmatizatoare. El însuși își simțea
vinovăția. Își bău laptele cu atâta grabă, încât era gata să-și opărească buzele, și
fără a mai aștepta să sune clopoțelul porni cu legătura de cărți sub braț spre
școală. Urcă scările pe care le văzuse în vis și se așeză primul în clasa goală. Tot
ce era în jur, până în ajun încă plin de veselie, avea acum o înfățișare
dușmănoasă. Catedra înaltă, cu baldachin de lemn, aducea mai mult ca oricând
cu un confesional sever și amenințător. Băncile negre păstrau o tăcere sumbră de
lespezi de mormânt. În clasă intră un elev, apoi al doilea, al treilea și în curând
încăperea se umplu de zgomot, glasuri, râsete. Rafał ședea cufundat în gânduri,
cu ochii ațintiți la ușă. Vedea ca prin vis cum colegii pun la cale o poznă pentru
latinist, ascunzând între ornamentele de lemn ale baldachinului un bulgăre de
zăpadă bine bătătorit. Surâse stins în sinea sa la gândul că în aerul cald al clasei
zăpada o să-nceapă să se topească și picături mari or să picure pe chelia
pisălogului…
Un tremur lăuntric îi scutură trupul, iar gândurile i se încețoșară. Veselia
colegilor, întrebările lor poznașe, vorbele de duh și strigătele îi adânceau și mai
mult durerea, îl înfundau și mai tare în hăul întunecat al disperării. Îi dădea
târcoale hotărârea îndrăzneață și neașteptată de a fugi. Încă o clipă și se va
preschimba în faptă. Să fugă! Să fugă… acasă. Dar era destul un sunet, un
foșnet, un cuvânt, ca să-i schimbe cu totul starea sufletească. Între timp se
adunaseră și profesorii. Szezepański, Zawadzki, Orłowski, părintele-profesor
Kozubski, prorectorul Kubeszewski. Țineau sfat în cabinetul prorectorului.
Nimeni în afară de Rafał habar n-avea, el însă număra secundele cu dinții
încleștați.
Deodată, îl zări pe pan Filip și trase adânc aer în piept.
 Pan Filip era pedelul școlii, șeful direct al calefactorului 43 Michałek și al
paznicului școlii, Jan Kapistran. Pan Filip era un bărbat scund, uscat și vânos, cu
picioarele strâmbe, dar vânjos ca un cal. Slujise multă vreme în cavaleria
austriacă, luase parte la multe expediții militare împotriva dușmanului, fusese de
nenumărate ori rănit și, cum îi plăcea să spună, mai mult sânge vărsase pe
câmpul de luptă decât avea acum în vine. Era greu să-i precizezi vârsta. Arăta de
vreo treizeci și ceva de ani, deși ar fi putut tot atât de bine să aibă și peste
cincizeci. Fața lui smeadă era încadrată de favoriți. Purta un fel de tunică strâmtă,
ponosită și jambiere de postav, lungi până la genunchi, știa să fluiere subțire și
gros, folosindu-se de dinții săi găunoși ca de clapele unui clarinet. Elevii
tremurau la vederea siluetei sale pirpirii. Ochii lui mari, negri, sfredelitori îi
înghețau.
Pan Filip știa să bată ca nimeni altul. Pe unii îi croia până la sânge de la prima
lovitură, altora putea să le administreze până la treizeci de nuiele fără să-i doară.
Era știut – pe cine îl urs îl bătea după sistemul „vienez”, adică încet, cu lovituri
crunte, cu pauze mari. Atunci își fluiera ariile preferate. Tot atunci își lua de la
gât fularul colorat, își descheia tunica, apoi cămașa și-și scotea din buzunar
ceasul mare cât o ceapă. În ăstimp zâmbea și mormăia ceva pe sub mustață în
nemțește sau în polonă, cine-l știa. Lui Filip nu-i scăpa nimic. Cunoștea viața
fiecărui școlar ca pe propriile buzunare.
Pan Filip trecu agale pe lângă clasa de etică. Își vârî capul înăuntru și,
zâmbind a rânjet, căută pe cineva din ochi. Zărindu-l pe Rafał, plescăi ușor din
buze.
Apoi se retrase, îl strigă pe Michałek, un flăcău ciupit de vărsat, cu părul
vâlvoi și cu umerii de Hercule. Michałek se opri în ușa dinspre scară pândind cu
ochii lui de bou. Pan Filip stătea sprijinit de perete, cu mâinile încrucișate pe
piept și fluiera nepăsător.
Rafał pricepu că fiara pe care o pândesc este chiar el. Îi era frig și acum, dar
un fel de liniște înghețată începu să-l cuprindă treptat.
După scurt timp, intră în clasă unul dintre profesori și-l chemă pe Rafał în
cancelaria prorectorului. De cum păși pragul, vinovatul dădu cu ochii de tot
areopagul. Profesorii discutau între ei cu însuflețire. Prorectorul se apropie de
elev și, privindu-l sever în ochi, îl întrebă în nemțește:
— Unde ai fost astă-noapte cu Cedro?
Rafał tăcea.
— Numai o sinceră pocăință și totala mărturisire ți-ar mai putea îndulci
pedeapsa. Unde ați fost amândoi? Răspunde imediat. Asta-i una… Ai auzit ce ți-
am spus?
43
Calefactor – elev în școala iezuită, fiu de țărani, care își plătea învățătura îndeplinind
felurite munci, ca, de pildă, îngrijirea focurilor în sobe.
 O mie de minciuni justificatoare se învârteau în capul vinovatului, dar nici
uneia nu-i dădu rostire.
— Ai de gând să răspunzi? Noi știm totul. Unde ai fost astă-noapte?
— Pe râu.
Fețele se lungiră, ochii se deschiseră larg.
— Pe care râu?
— Pe Vistula.
— Ce-ai căutat acolo?
— Am prins raci.
— Ai căpiat?! Iarna?! În plin dezgheț?!… Îți bați joc de noi, nemernicule!
Spune ce-ai căutat acolo?
— Ne-am plimbat cu barca.
— A cui barcă?
Rafał tăcu din nou și își vârî capul între umeri, de parcă tot ce-ar fi avut de
spus a ascuns adânc în el și a încuiat cu cheia.
— Cine a pus-o la cale? Tu sau Cedro?
Rafał tăcea.
— Cine? N-auzi?
— Aud.
— Și?
— Eu.
— Atunci află că ai băiatul pe conștiință. E pe moarte! Spune, de ce ai ieșit
din casă noaptea și l-ai tras și pe ălălalt după tine?
Un sentiment de mândrie rănită și de furie îl cuprinse dintr-odată pe Rafał.
Ceva în sufletul lui se legănă ca un val și apoi se frânse brusc.
— Am ieșit din casă și-am făcut ce mi-a plăcut! spuse el tare, provocător,
zâmbind larg.
— Ce ți-a plăcut!… Aha! șuieră printre dinți prorectorul. Ce ți-a plăcut!…
Stai nițel, frățioare, că te învăț eu acuși cum să vorbești.
— N-am să vorbesc, chiar de m-ați tăia bucățele!
— Ba ai să vorbești! bâlbâi prorectorul.
— Nici gând!
Prorectorul, cuprins de furie, abia izbuti să dibuie clanța. Deschise ușa și
strigă cu glas ascuțit:
— Filip!
Rafał se strecură ca o șopârlă prin spatele lui și cu pași mari fugi spre capătul
opus al coridorului. Acolo se opri în firida înaltă a ferestrei. Pedelul Filip se
îndrepta spre el, călcând rar, iar la câțiva pași în urma lui venea calefactorul
Michałek, legănându-și șoldurile mari și bocănind cu bocancii grei de iuft. În
pragul claselor se arătară ochii aprinși de curiozitate ai elevilor, profesorii însă se
retrăseseră prin sălile de cursuri, închiseseră ușile și pe coridor nu se mai aflau în
clipa aceea decât prorectorul și cei doi slujitori. Când Filip se afla doar la câțiva
pași, Rafał scoase din buzunar un briceag lung cu prăsele de os, un dar de preț de
la unchiul Nardzewski. Cu o mișcare furișă, trase lama și, ghemuindu-se, aștepta
cu răbdare:
— N-ar fi mai bine să cădem la înțelegere?… spuse încet Filip, zâmbind
blând. Îți dau ușurel treizeci de nuiele și fertig. Pe cuvânt de onoare – dreissig
ușurele, și basta.
— Ia, vin mai aproape, îngerașule, Filipașule, vin…
Pedelul băgă de seamă pesemne briceagul ascuns în mânecă, întrucât dintr-
odată fața i se acoperi de o paloare cadaverică. Ochii îi scăpărau de mânie.
— Are cuțit… spuse cu jumătate glas prorectorului.
Apoi porunci ajutorului său să se apropie din partea cealaltă.
Rafał șuieră printre dinți:
— Să nu vă apropiați, mitocanilor, că vă spintec burțile.
În ăstimp Michałek, fornăind pe nas, cu brațele întinse, se năpusti spre el.
Prorectorul, urmărind scena de departe, zări străfulgerarea cuțitului și sângele
țâșnind, dar îndată văzu că Michałek smulsese cuțitul din mâna băiatului.
Slujitorul zvârli cu o mână cuțitul cât colo, iar cu cealaltă, din care șiroia sângele,
îl apucă pe Rafał de mâini. Pan Filip îi prinse încheieturile și le strânse ca-n
clește c-un laț făcut din șalul de la gât. Rafał însă, cu o mișcare fulgerătoare, se
smulse din strânsoarea lui Michałek și, zvâcnind în lături ca un leu, îl izbi cu
pumnul între ochi cu atâta putere, încât ditamai vlăjganul se prăbuși pe spate, de
nu i se mai văzură decât bocancii de iuft. Rafał sări peste el ca peste un buștean,
în fugă. Îl pocni pe prorector în burtă și o luă la goană de-a lungul coridorului.
Dar n-apucă s-ajungă la ușă, că Filip, sprințar și iute de picior, îl ajunse din urmă
și-l apucă de mijloc.
În clipa aceea prorectorul contrariat îi văzu pe cei doi zvârcolindu-se pe jos. O
secundă zări chipul mic al lui Filip și ghearele lui Rafał înfipte în beregata
acestuia. Din nasurile amândurora șiroia sângele, și unul și celălalt erau cu
spume la gură, iar tunicile, vestele și cămășile lor se făcuseră zdrențe. La un
moment dat, pedelul izbuti să scape din strânsoare și, cu privirea năucă, cu
vânătăi pe gât, tot numai sânge, se aruncă berbecește în luptă, cu capul înainte, la
întâmplare. Sosi și Michałek cu mâinile însângerate și Jan Kapistran. Îl prinseră
pe Rafał, dar dintr-o săritură îl văzură scăpând de partea cealaltă a ușii cu
geamuri. Trântită cu putere, sticla se făcu țăndări. Urmăritorii, cu Filip în frunte,
se aruncară după Rafał, neluând în seamă strigătele deznădăjduite ale
prorectorului de a se pune capăt încăierării. Într-o clipă, ușa zbură din țâțâni.
Filip îl ajunse pe fugar în antret, dar băiatul iute, turbat de furie ca o fiară rănită,
îl doborî din picioare cu un pumn în tâmplă. Filip se izbi de perete, se împletici și
căzu cu fața la pământ. Când se ridică iar în picioare, clătinându-se, cu ochii
încețoșați, cu gura plină de sânge, năuc, bombănind pe sub nas, cu brațele
întinse, porni să-l caute pe Rafał.
Dar băiatul nu se mai afla nici în antret, nici pe scară, nici în curte. Iar peste
câteva clipe nu va mai fi fost nici în oraș.
 PENITENȚA

Dat afară în lipsă din școala de la Sandomierz, Rafał n-o ducea prea vesel la
Tarniny. Bătrânul paharnic nici nu voia să-l vadă în ochi. În primele două
săptămâni nu i-a dat voie să-i sărute mâna, nu l-a băgat deloc în seamă și nici nu
i-a vorbit. Răufăcătorul prânzea și cina singur într-o cămăruță dosnică, unde și
dormea pe o saltea aruncată într-un colț. Din porunca stăpânului, Piotr, ajutorul
de vechil, îl trezea cu noaptea-n cap și-l lua cu el. Porneau pe întuneric să le vâre
felinarul în ochi flăcăilor și fetelor de la curte, adormiți încă, să ridice din
culcușuri și de sub cojoace toată suflarea muncitoare, să descuie grajdurile,
coșarele, șoproanele. Rafał lua seama la paiele date vitelor, la ovăzul măsurat
cailor, număra snopii pentru treierat ce urmau să-i primească țăranii veniți la
boieresc și altele asemenea.
În zori se întâlnea cu soră-sa mai mică, Zofka, îmbrăcată în fustă scurtă și
bundă, cu bocanci grei în picioare, pornită să supravegheze mulsul vacilor.
Schimba cu ea două-trei vorbe omenește.
În alte ceasuri ale zilei și asta îi era oprit. Tuturor, fără excepție, până și
mamei, le era oprit să stea de vorbă cu „rușinea familiei”, cu „lepra”, cu
„ticălosul”. „Ticălosul”, după ce înghițea la el în chilie, în picioare, o cană cu
lapte și o bucată de pâine neagră, trebuia să se întoarcă la arie. Până la amiază
rămânea prin șuri, între snopii de grâu, cu picioarele înecate în paie și pleavă,
supraveghind țăranii la îmblătit. După-amiază, până la lăsarea serii, până în clipa
mult dorită când începea vânturatul grăunțelor, cernerea grâului de pleavă,
măsurarea grâului și depozitarea lui în hambare, își petrecea vremea la fel,
ascultând tăcut și somnoros loviturile îmblăciului. Seara, după hrănirea și
adăparea cailor, vitelor, oilor, când totul era strâns și încuiat și cheile duse la
cancelaria bătrânului paharnic, mânca de cină și se ducea la culcare, după cum
avea poruncă.
De altfel, cam aceeași rânduială domnea în casă pentru toți. An după an, viața
își urma matematic cursul patriarhal, statornicit demult. Din prima săptămână
Rafał căzuse pradă plictiselii. Cu căciula trasă pe ochi, cu mâinile vârâte în
mânecile bundei din blană de vulpe, asculta vorba țăranilor, snoavele și zicerile
lor, privea chipurile, urmărea ce se petrecea în jur și de nu-și pierdea vremea
careva, dar gândurile îi erau cu totul în altă parte. Și numai glasul poruncitor al
tătâne-său, răsunând undeva pe arie, îl aducea în fire. Îndată, feciorul căzut în
dizgrație își aduna gândurile rătăcitoare, ticluia în minte răspunsuri scurte și
limpezi la niște întrebări așteptate, pe care, de altfel, taică-său nu i le punea
niciodată. Întotdeauna îl întâmpina și-l petrecea pe tăcute privirea amenințătoare
a bătrânului, cătând pe sub sprâncenele încruntate.
 Dacă se-ntâmpla vreun neajuns, bătrânul îl dăruia cu atâta batjocură și mânie
în ochi, și cu un „stimabile” slobozit printre dinți, încât îl treceau fiorii ca de la
biciul usturător moștenit de la străbunic. Și așa se petreceau zilele una după alta.
La sfârșitul lui ianuarie, într-o duminică dimineața, Zofka, favorita părinților,
veni la Rafał în odaie și-i spuse scurt:
— Tătuță a zis să vii cu noi la biserică.
Rafał tresări de bucurie.
Când sania trasă de patru cai opri în fața bisericuței de lemn din Sulisławice,
Zofka iarăși îi șopti la ureche:
— Să nu vii însă cu noi spre altar, să rămâi în rând cu ceilalți oameni de la
curte, așa a poruncit tătuța. Rafał simți cum îi năvălește sângele în obraji. Ce
rușine de neîndurat: să stai în rând cu țărănoii, umăr la umăr cu nețesălații, când
toată șleahta localnică își ocupă locurile în naos!… Dar cum ar fi putut nesocoti
vorba părintească!!
Se opri printre cojoacele galbene, dincolo de grilajul ce despărțea naosul de
altar, își mușcă buzele și, rușinat, își coborî ochii în pământ. Simțea cum gloata
se dă mereu în lături, pentru a face loc noilor sosiți, auzea foșnetul pașilor
îndreptați către altar, dar nu îndrăznea să-și ridice ochii. Se prefăcea că se roagă
fierbinte, deși nu vedea nicio literă din cartea de rugăciuni în care se uita. Abia
înainte de ieșirea cu sfintele daruri privi pe furiș în jur.
Printre cucoanele și credincioșii mai cu vază o zări pe panna Helena, așezată
costiș. Ochii îi erau întorși spre Rafał, deși nu se uita la el… Ochii aceia albaștri
precum pădurea din zare într-o zi însorită de iarnă. Părul bogat, bălan, răzbea ici
și colo de sub căciulița de blană. Chipul fetei, parcă mai palid și mai împlinit
decât în seara aceea în care îl văzuse Rafał pentru ultima oară, era gânditor,
inaccesibil, neasemuit de frumos. O tristețe molcomă îi umbrea parcă privirea.
Dar dincolo de ea se întrezăreau bucuria copilărească, râsul zglobiu, întrebările
sfioase, dar vesele, aruncate în șoaptă. Mirarea sau poate compasiunea întorcea
acest chip, acești ochi plini de farmec feciorelnic spre orgă.
Rafał se liniști și începu și el să asculte sunetele orgii, melodia ce se topea ca
un ecou în inimă. Când își ridică încă o dată privirea, întâlni o căutătură fugară,
încărcată de miresme precum fumul de tămâie înălțat pe sub bolți de minunate
cădelnițe. Fumul îmbălsămat, solemn, de vrajă, se așternu ca un văl între privirile
lor și le despărți. Dar încă înainte de a se fi sfârșit liturghia, o sfântă taină se
săvârșise în sufletele lor tinere. O seamă de simțăminte și de trăiri se perindară și
toată adâncimea lor se dezvălui sufletului, de la fiorul primei bucurii până la
rozele surâsului încrezător înflorit pe buze, până la lumina fericirii în ochii dragi
și încântători, până la mărturisiri și jurăminte de veșnică și smerită credință…
Nu schimbară atunci nicio vorbă între ei. Îndată după slujbă, Rafał plecă spre
casă.
 Această duminică statornici pentru Rafał un nou început de viață. Se trezea
tulburat și adormea tot așa. Se schimba parcă trupește și sufletește. Nu mai avea
poftă de mâncare și se simțea cu adevărat bolnav. Sufletul îi era mistuit și ars de
febră. Dragostea, ca o otravă, se revărsa treptat în toată ființa lui. Iubea cu trup și
suflet. Un geamăt de iubire era toată făptura lui, până la ultimul por, până la
ultima fibră a inimii. Uneori, preschimbat parcă într-un obiect neînsuflețit, era
incapabil să se urnească din loc, și voința lui, orice ar fi făcut, se destrăma
neputincioasă sub vraja mereu aceleiași raze de lumină, sub vraja vălului de fum
îmbălsămat înălțat duminica în biserică de sfintele cădelniți.
Uneori, timpul zbura cu aripi de ciocârlie, iar altă dată abia se târa ca un biet
olog în cârje. Atunci Rafał trăia în afara timpului, străin de toate, de muncă, de
ceea ce se petrecea în jur, eliberat de gânduri și de orice simțire. Un singur
simțământ imaterial, pogorât de cine știe unde, din ce zări, îi era hrana, precum
pustnicului din legendă prinosul zilnic al unui corb neștiut. Își cobora pleoapele
și se desfăta cu privirea ochilor scânteietori, și fiecare scânteie a lor năștea o
lume. Și asta era tot. Nici el însuși nu se dumirea, nu înțelegea, nu știa ce dorințe
anume îl chinuiau, ce patimă arzătoare l-a cuprins, ce alean nedeslușit, orb,
tulbure i s-a cuibărit în suflet. De un singur lucru își dădea seama: că vrea să fie
liber, de capul lui. Începea să se dojenească în sinea sa cu toată strășnicia, pentru
ca în aceeași clipă să se lase furat de gânduri nebunești, să se desfete cu visuri
păcătoase, încețoșate, cu amăgiri deșarte, fără niciun temei. Pentru a-și înăbuși
chinul tainic ar fi vrut să fure din dulapul-farmacie sticla cu votcă de Gdańsk și
să bea, să bea în neștire. Sau dintr-odată îl năpădeau gânduri de moarte, de
pierzanie, de crimă, de nebunie.
Trecură astfel vreo zece zile de zbucium și Rafał slăbi, se jigări, se făcu
galben-pământiu. Nu-i mai păsa de nimic. Până și căutătura cea mai aspră a
tatălui său n-o mai lua în seamă. Ba chiar i-ar fi plăcut să fie bătut, biciuit,
schingiuit până la pierderea cunoștinței. Se vedea în închipuire torturat, bătut de
moarte… Nici nu va crâcni! Iar odată ridicat de la locul caznei se va grăbi să facă
vreo altă năzbâtie de pomină. Închipuirea îi perinda înaintea ochilor noi și noi
nebunii. Nu mai știa ce-i frica de Dumnezeu, ce-i binele și ce-i răul. Nu mai știa
decât umbra aceea plină de farmec, înfloritoare, înmiresmată. Simțea adesea c-ar
fi în stare să ridice mâna asupra lucrurilor sfinte, cinstite și prețuite de toți și
chiar și de el însuși până mai ieri, asupra celor mai sacre și mai scumpe
simțăminte, fapte, vorbe… Să sfâșie, să facă totul praf și pulbere… Îl ispitea
puterea, îl atrăgea suferința, îl încânta hâzenia. Cine știe ce glas lăuntric îl
îndemna să înăbușe în el tot ce era însăși natura umană. Ea îl scârbea ca un
putregai și toată ființa i se răzvrătea împotriva legilor ei. Să-ți aperi sănătatea, să
faci fapte bune, să te ferești de boli și de moarte – ce prostie și ce plictiseală! Cu
buzele strânse strecura printre dinți șuvoaie de vorbe urâte, ticăloase, grele ca
sângele stricat ce răzbate anevoie prin vine. N-ar fi putut spune de unde știe
astfel de vorbe, ce vânt i le-a adus la ureche de prin taverne pescărești, de prin
speluncile orașului. În asemenea clipe de nebunie, din te miri ce îi sărea țandăra
și deseori fără niciun temei se năpustea cu bătaia asupra țăranilor iobagi, îi
pălmuia cu sete pe tinerii argați, zdrobindu-le buzele până la sânge.
În mijlocul familiei uneori începea să tremure cuprins de o neașteptată dorință
să dea de pământ cu ce se nimerea, să le zvârle alor săi în obraz cuvinte
jignitoare, de neuitat, nelegiuite. De multe ori ziua-n amiaza mare îl apuca o
moleșeală de neînvins, sau dimpotrivă nevoia de mișcare, de lumină, de
hărmălaie și orgii. Ba simțea cum inima îi plânge jalnic, copilărește, ba cum râde
cinic, cum, descumpănită, nu-și găsește un făgaș, un țel, un rost. De mii de ori și-
a dorit cu tărie ca aceste clipe de neînțeles să se curme odată, își chema toată
puterea de voință ca să le pună capăt, să smulgă crusta aceea nesuferită crescută
pe inima lui. Clipele își urmau însă goana mai departe nestingherite și doar
propria-i voință se destrăma neputincioasă. Și numai amintirea minunată a
chipului palid de fecioară stăruia mereu aceeași în sufletul lui, neclintită, veșnică,
legată temeinic de însăși viața lui.
Furtuna lăuntrică îi stingea ochii așa cum cea mai ușoară adiere de vânt stinge
o flacără lăsată în bătaia ei. În clipele cele mai nepotrivite, în prezența tatălui, de
pildă, își amintea dintr-odată de parfumul părului ei minunat, de catifeaua
obrajilor, de mâinile ei fierbinți…
Sufletul îi era ca un cărbune ars de patimă. Deseori se trezea în toiul nopții cu
sentimentul că poartă în el un hău întunecat, fără fund. La ceasul odihnei de la
amiază se furișa în grajd și-o ospăta cu tainul lui de pâine pe credincioasa lui
iapă, Basia. Era unica lui confidentă. O privea cu încântare. Avea trupul prelung,
cu picioare subțiri, scurte, gingașe și bine croite, cu care călca uimitor de grațios
și moale, ca pe un covor. Șolduri scobite, ca la o lupoaică, crupa înaltă, spetele
atât de mari, încât mușchii i se bombau până peste piept, iar coapsele vânjoase,
lungi. Gâtul îngust, întins, frumos arcuit, purta un cap mic cu ochi uimitor de
inteligenți, adânci, încrustați în oasele largi ale frunții. În privirea ei citeai
deșteptăciune, încredere de sine și chiar mândrie – ai fi putut jura.
Pielea subțire, prin care simțeai toți mușchii, vinele și tendoanele, era
acoperită cu un păr moale, mătăsos. Coama albă, deasă și înfoiată se învolbura
bogată, iar coada niciodată tunsă acoperea crupa. Și ce mișcări! Se unduia toată
ca un șarpe – călare pe ea ai fi putut să te-ntorci roată pe o masă. Știa să bată ușor
și elegant pasul pe loc, să se gudure ca un copil răzgâiat pe lângă mâna întinsă
spre ea pentru mângâiere, dar știa să și rupă din mână hățul muștiucului persan și
cu botul căscat, mușcând zăbala, să zboare ca vântul peste șanțuri și zăplazuri
chiar dacă fierul îi rupea buza.
 Rafał o ținea minte pe Basia din prima ei zi de viață. Mânzișoara flocoasă
alerga pe picioarele-i subțiri după mumă-sa, o iapă albă, voinică, zdravănă; mai
târziu, iepșună cu coama scurtă, alerga în voie pe imaș… Rafał a fost cel dintâi
care a încălecat-o fără șa și fără frâu. El a deprins-o cu căpăstrul, călărind-o fără
șa noaptea, pe ascuns de taică-său. De câte ori nu l-a azvârlit la pământ, de abia a
mai putut să se ridice! De câte ori nu l-a dus în goană peste câmpuri noaptea
până-și pierdeau amândoi răsuflarea și abia le mai băteau inimile! Până la urmă
însă a izbutit s-o domesticească. Acum Basia îl iubea. Îi recunoștea pașii de
departe, necheza încet de bucurie când se apropia de ea, și bătea din picior când
o părăsea. Flăcăul o hrănea, o mângâia, o îngrijea, o țesăla cu mâna lui, o adăpa
și o plimba.
De multe ori, după ce-i dădea bunătățile aduse, se așeza lângă ea în iesle, îi
îmbrățișa grumazul, își sprijinea fruntea de fruntea ei și rămânea așa, nemișcat,
pe gânduri. Basia își întindea spre el botul întredeschis, cu cele două nări adânci
și negre, învăluindu-l cu privirea ei înțeleaptă, întrebătoare și îngrijorată parcă.
Acum deseori venea la ea fără pâine, fără mere… Se așeza ca și altădată și,
uitându-se printre gene în ochii Basiei, cu un surâs neînțeles, îi fredona încetișor
cântecul trist al inimii sale, cântec fără cuvinte, neauzit încă de nimeni, sunete ce
se prelingeau de la sine din adâncul ființei lui, precum lacrimă din ochi.
 NOAPTE DE IARNĂ

Într-una din primele zile ale lunii martie, Rafał, iertat și lăsat acum să se
înfățișeze înaintea tătâne-său, intră seara în iatacul părintesc, de unde abia ieșise
ajutorul de vechil răsplătit cu tainul zilnic de mustrări, dojeni și răcnete. Noua
îndatorire a lui Rafał era să-i citească cu glas tare paharnicului vești din ziarele
vechi pe care acesta le lua cu împrumut de la vecini. Lectura nu se prelungea
cine știe cât, cel mult o jumătate de ceas. Paharnicul se și culcase în pat. Piotr,
ajutorul de vechil, îi adusese toate cheile gospodăriei și le pusese pe măsuța de la
picioarele patului. Lumânarea aprinsă demult se și topise aproape toată în
sfeșnicul de tablă. N-apucă bine Rafał să treacă încetișor pragul, că și răsună
vocea aspră a bărbatului:
— Ce te tot codești acolo? Nu cumva pui iarăși la cale vreo poznă?… Ia ziarul
și citește-mi limpede și răspicat de acolo de unde te-ai oprit aseară. Unde
rămăsesem?
— La „Mesajul de laudă către părintele Zdziechowicz de la Piekoszów”…
— Da. Bun. Lingăilor le merge bine-ntotdeauna, despre ei scrie și-n ziare. Dă-
i nainte! Citește clar și-așa, stimabile, ca să-nțeleg miezul lucrurilor.
Rafał luă în mână foaia ferfenițită și slinoșită a ziarului Krakowska gazeta din
anul 1796 și începu să citească tare și cu patos:
„Scrisoarea generalului Bonaparte către Directorat. De la Cartierul general,
Verona, 29 Brumar…”
— Cum?
— Scrie Brumar.
— Ce-o mai fi și Brumarul ăsta?
— Nu știu.
— De un’ să știi tu, neisprăvitule! Bani cheltuiți de pomană cu învățătura ta!
… Să tai pedelii cu cuțitul, precum măcelarul vițeii, asta ai învățat expedite, da’
ce-nseamnă un cuvânt străin ca ăsta nu ți-a rămas în cap. Zi-i nainte!
— „Sunt atât de vlăguit de treburi, cetățeni Directori…”
— Cine mai sunt și ăștia, cetățenii Directori?
— Apăi, eu de unde să știu?
— De nu mi-ar fi greu să mă ridic, ce ți-aș mai da una după ceafă pentru „de
unde să știu” ăsta, că îndată te-ai și lumina la minte!
— „…încât nu sunt în stare să vă aduc la cunoștință toate mișcările armatei
înainte de bătălia de la Arcole care a hotărât acum soarta Italiei. Aflând că
feldmareșalul Alvinzy…”
— Citește clar, fir-ar să fie!
— „Feldmareșalul Alvinzy se apropie de Verona”…
— Nici Verona nu știi ce-o fi aia, așa-i?
 — Știu. Verona e un oraș din Italia.
— Ia te uită ce căpos!
— „…pentru a întâlni diviziile armatei sale din Tirol, am ieșit cu diviziile
generalilor Augereau…”
— Cum?
— „… Augereau și Masséna, pe malul râului Etsch…”
— Minți!
— „Etsch… Între timp, dușmanul a aflat mișcările noastre și a trimis un
regiment croat și câteva regimente ungurești în satul Arcole, care, prin așezarea
sa între mlaștini și smârcuri, reprezintă o poziție puternică. Pe data de 15, satul
acesta a ținut în loc, o zi întreagă, avangarda armatei noastre. Generalii, știind cât
de prețios este timpul, în zadar au încercat, în fruntea coloanelor lor, să treacă
podul de lângă Arcole. Aproape toți au fost răniți. Astfel că generalii Verdier,
Bon, Verne, Lannes, au fost retrași de pe câmpul de luptă…”
— Ai văzut… mormăi paharnicul.
— „…generalul Augereau”…
— Iar ai început!
— „…a luat drapelul, a izbutit să-l ducă până la capătul podului și să rămână
acolo câteva minute, dar degeaba”…
— Ei, poftim! Da, pesemne austriacul a tras tare în ei. A băgat-o pe mânecă
franțuzul, pricepi, gură-cască?
— Pricep, spuse Rafał.
În timp ce-i răspundea lui taică-său, privindu-l senin în ochi, întinse mâna
spre măsuță, luă pe furiș cheia de la grajd și și-o strecură în buzunar.
— Citește mai departe. Să vedem ce s-a mai întâmplat.
— „Trebuia totuși să trecem podul neapărat, altfel am fi făcut un ocol de
câteva mile, ceea ce ne-ar fi zădărnicit planul de acțiune. M-am avântat atunci
eu…”
— Cine adică? Cine s-a avântat, stimabile?
— Ăla de la început, cum îi zicea… Bonaparte… „I-am întrebat pe ostași: nu
sunteți voi învingătorii de la Lodi? Prezența mea… a produs… însuflețire în
rândurile armatei…” citea Rafał cu glas tot mai scăzut, văzând că taică-său nu se
mai uită la el decât cu un singur ochi, și ăla pe jumătate adormit.
Până să sfârșească coloana de ziar, paharnicul se și adâncise în somn. Nu
trecu mult și se auzi un sforăit, apoi încă unul. Atunci Rafał stinse lumânarea și
ieși din odaie în vârful degetelor, închizând încetișor ușa în urma sa.
Trecu de câteva camere cufundate în întuneric, dibui ușa odăiței sale, intră și
se aruncă pe pat. Zăcea nemișcat, își dădea seama cum, treptat, orice simțire
îngheață în el, îi zboară parcă din piept, așa cum sufletul își ia zborul din trup.
Credincioase îi rămăseseră numai rațiunea rece și siguranța aceea neclintită că
are cheia în buzunar. Cheia era, de fapt, o bucată plată de fier forjat, lungă de cel
puțin un sfert de cot și răsucită în formă de S. Capetele aveau niște adâncituri
pătrate pentru îmbucarea piulițelor zăvorului.
Liniștea pogorâse peste curte. O liniște adâncă, din fapt de iarnă. Se
molcomise până și cel mai mic foșnet, în bucătărie se stinseseră făcliile. Se auzea
numai cum zăpada măruntă cerne alene pe obloanele de lemn ale ferestrei și cum
fulgii alunecă pe geamuri… Un greiere de noapte țârâia undeva într-una din
odăi…
Vântul răbufnea tăios de după colțul casei și cu un vaier jalnic începea să se
izbească de pereți. Pentru o clipă se domolea, apoi iar ciocănea cu pumnii, urlând
și fluierând, încercând să smulgă obloanele, tropotind ca un cal pe coperișul de
paie.
Rafał, întins pe saltea, aștepta cu ochii pironiți în întuneric. Ba i se părea că a
stat așa toată noaptea, că se și crapă de ziuă, ba își spunea că n-a trecut niciun
ceas de când s-a întors din iatacul bătrânului. De câteva ori se ridică în capul
oaselor și-și încordă auzul. Inima i se zbătea în piept ca un întemnițat în puterea
tinereții, viguros, care se căznește să spargă cu pumnii zidurile celulei. Capul i se
înfierbântase și sângele îi zvâcnea în tâmple. Simțea cum se înăbușă în căldura
ce-o răspândea soba din colțul odăii.
Aproape de miezul nopții se așeză pe saltea, în așteptare. În sfârșit, sunase
clipa tainică și tânărul sări în picioare ca la poruncă. Trase peste hainele lui de
toată ziua pantalonii din piele de elan și un cojocel din piele galbenă, bățoasă,
căptușit cu blană de oaie, se încinse cu o curea lată și groasă, încălță cizme înalte,
până peste genunchi, date din belșug cu unsoare, și-și puse pe cap o căciuliță de
blană. Odată echipat, vărsă pe el o sticluță întreagă de „larendogra”, șterpelită de
la surori. Mirosul coloniei îl învioră, insuflându-i parcă bărbăție, cutezanță. Cu
cheia de la grajd în mână, Rafał împinse ferestruica odăii sale. Obloanele,
dinadins prinse mai ușurel, se dădură în lături, și vântul începu să zgâlțâie
fereastra. Zvăpăiatul sări în zăpadă, închise repede fereastra, ca să nu facă
zgomot și să nu trezească pe cineva în toiul nopții, apoi sprijini oblonul cu un
drug pregătit din vreme. Viscolul îl izbi în față, învârtejindu-se ca o vidmă beată,
împroșcându-l de sus până jos cu zăpadă smulsă de pe acoperiș. Trase în nări
pulbere de nea, usturătoare ca tabacul de prizat. Cuprins de bucurie, o luă de-a
dreptul peste troiene. Se prăvălea și înota în zăpadă, până ajunse în cele din urmă
la capătul grădinii. De cum intră în curtea gospodăriei părintești, îl împresurară
dulăii sloboziți din lanț, câini ciobănești uriași și câini de curte lățoși, cu blana
udă. Îi săreau pe piept, gudurându-se, lingându-i mâinile. Îi goni de lângă el și,
ajuns la ușa grajdului, se opri, cu ochii la cer, cercetând vremea de afară. Râdea
fericit că ninge tot mai vârtos, că zăpada bogată va șterge și va acoperi orice
urmă. Viscolul cel drag, minunat…
 Porțile grajdului se închideau pe dinăuntru cu un drug așezat de-a curmezișul
lor. Capătul drugului se fixa cu un șurub ce ieșea în afară și pe care se înșuruba o
piuliță cu cheia șterpelită de Rafał mai adineaori. Flăcăul desfăcu la iuțeală
piulița, împinse ușa și intră înăuntru. O clipă rămase locului, învăluit în aburii
calzi din grajd, ascultând cu luare-aminte dacă nu s-a trezit cumva vreunul din
grăjdari. Toți dormeau însă duși, unii sub jgheaburile de lângă ușă, alții grămadă
dincolo de îngrăditură. Basia sforăi de câteva ori, simțindu-l aproape, și-l atinse
cu botul umed.
— Basia, Basia… îi șopti Rafał.
Într-o clipă îi aruncă pe cap dârlogii, pe spate cioltarul și șaua. Scoase apoi
iapa în curte. Basia forăia în aerul geros și bătea pământul cu copita. Flăcăul
strânse bine chingile de la șa, potrivi cu deosebită grijă trăgătorile și închise
poarta în urma sa. Fără ajutorul cuiva care să tragă drugul și să-i așeze capătul în
șurub nu putea să încuie poarta, iar s-o lase neîncuiată o noapte întreagă, până la
înapoierea lui, era o adevărată nebunie. Chibzui o scurtă clipă ce să facă cu
cheia; s-o ia cu el, sau s-o arunce în zăpadă lângă poarta grajdului și s-o ridice la
întoarcere. Chibzui o clipă… și dintr-odată simți încleștarea unei spaime
năprasnice – ca o atingere de gheață, păroasă, urât mirositoare… Era ca un
îndemn să ia cheia cu el. Vârî repede în buzunarul pantalonilor bucata aceea
mare de metal, puse mâna pe frâu și sări în șa.
Basia străbătu curtea în trap. Câinii o urmăriră o bucată de drum, apoi se
lăsară păgubași. Rafał ieși din curte, pe aleea cu plopi, cuprins de fericire.
Ramurile uscate ale copacilor bătrâni vuiau în întuneric. Era cântecul fericirii,
strigăt slobozit în gura mare din preaplinul sufletului. Zăpada se învolbura în jur,
se ridica de jos, năvălea pe de lături. Prin bezna de nepătruns Rafał nu putea
desluși nici măcar copacii de la marginea drumului. Cântecul nestăvilit al
viscolului pe strunele uriașe ale plopilor și teilor de pe Vistula se molcomea
treptat, gata să se stingă. Însemna că aleea a rămas în urmă. Drumul urca pe un
dâmb unde, străjuit de câțiva mesteceni, se întindea țintirimul singuratic al celor
doborâți cândva de holeră, cu ani în urmă! Oamenii îl ocoleau de obicei. Urechea
lui Rafał recunoscu șuierul ramurilor desfrunzite de mesteacăn, un șuier
deosebit, unic pe lume. Era bocetul vântului pe umerii crucilor putrezite, plecate
la pământ, era hohotitul viscolului abătut prin tufișurile golașe de păducel. Locul
acela înfricoșător chema cu glas sinistru, ce-ți ridica părul măciucă și-ți încleșta
dureros inima. Chemau mormintele părăsite… Rafał o împunse pe Basia cu
piciorul în șold și, în galop, trecu mai departe, lăsându-le în urmă. Rămaseră
acolo în câmp, unde li se pierdu și li se stinse glasul.
Basia îl ducea prin neaua pufoasă, luând în piept vântul șfichiuitor. Cal și
călăreț zburau cuprinși de fericire. Rafał își plecă fruntea spre coama Basiei, îi
îmbrățișă grumazul mândru și-i șopti:
 — Du-mă, du-mă acolo…
După o vreme, băgă de seamă că vântul le era acum prielnic: sufla din spate,
ajutând calul să înainteze și să țină bine drumul. Oricum, Rafał prindea îndată de
veste când Basia se abătea în câmp și o readucea pe calea cea bună. Undeva, pe
lângă Godzisławice, era o răspântie cu un crucifix. Rafał știa că au și ajuns acolo.
Își încordă privirea și întinse brațul, cătând pe dibuite crucea. Basia tresări și se
trase înapoi. Flăcăul o sili să se întoarcă și atinse cu mâna crucifixul acoperit de
zăpadă. Vântul șuiera sinistru. Părea că într-adevăr, precum zic băsmuirile din
popor, diavolul se rotea în jurul crucii, se mlădia pe lemnul ei ca o jordie, se
cățăra în sus ca iedera, așteptând ca vântul să smulgă de pe ea trupul
Mântuitorului răstignit.
Așadar, se încredințase că nu s-a abătut din drum. O coti la dreapta și preț de
un ceas merse înainte în trap mărunt, până la cele dintâi garduri încărcate din
belșug cu zăpadă, precum hambarele cu bucate. O mână pe Basia în câmp și un
timp merse încet la pas, până obosi. Simțea că și calul s-a încins și-i fierbe
sângele în vine. În curând, dădu de un stog de fân, cum se și așteptase. Sări din
șa, smulse o mână de fân, îl făcu mănunchi, îl legă strâns și-l prinse de oblânc.
Duse calul în spatele stogului, pe după apărătoare, unde vântul abia te mai
atingea, pe tăcute. O așeză pe Basia la adăpost, paralel cu stogul, singur se
zgribuli și, rezemat cu umerii de stog, se lăsă în voia visurilor.
Ele zburaseră mai tot drumul în urma lui, așteptând această clipă. Așa că n-
apucă să-și tragă sufletul, că i se și înfățișă dinaintea ochilor, mai reale și mai
palpabile decât tot ce vedea aievea și putea atinge cu mâinile. O, vedenii fără
seamăn! Gândul că e aproape de locul fericirii sale îi dădea aripi. În ciuda
întunericului din jur vedea de pe acum limpede tot ce nu era, de fapt, decât rodul
închipuirii sale: odăile luminate, mobila, obiectele, oamenii cum se mișcă, le
auzea până și vorbele. O vedea pe ea, sorbea din ochi întruchiparea vie a
frumuseții, visul împlinit, viața sufletului său, floarea minunată a vieții. Radia
undeva, acolo, în întunericul nopții, luminoasă, ca un nouraș alb-auriu, ca un
zâmbet. S-o privești cu adevărat era o fericire fără margini, era suprema desfătare
a iubirii. Asculta melodia pașilor ei și ca un abur se înălța parcă în văzduh.
Basia părea să înțeleagă și ea miracolul ce se petrecea în preajmă-i. Stătea
liniștită, mușca zăbala și spulbera ușor cu copita zăpada afânată. În cele din
urmă, Rafał se trezi din visare, sări în șa și ieși în bătaia vântului. De astă dată
Basia îl ducea singură peste câmp. Când și când se oprea și, întinzând gâtul,
prindea cu nările aerul. Flăcăul îi mângâia cu gingășie coama bogată. De pe buze
îi scăpau mereu vorbe de laudă. Cât de mult o iubea pe Basia lui! Ea nu numai
că-i împărtășea fericirea, dar întruchipa acum și forța aceea generoasă a naturii
ce-l ducea la locul drag…
 Se afla la capătul văii Koprzywianka, în apropiere de întinsele păduri
Góreckie. Se opri puțin și pentru întâia oară simți o undă de amărăciune. Era
departe de casă, dar și până la locul destinației mai avea cale destul de lungă. O
îndemnă pe Basia la drum. Lăsa în urmă curți boierești și sate, pe unde putea o
lua pe scurtături până ce, în sfârșit, începu să se apropie de Dersławice.
Freamătul copacilor și lătratul câinilor îi dădu de veste că nu mai are mult de
mers, dar mai ales i-o spunea pâlpâirea luminiței din vale, undeva printre
trunchiurile copacilor. Rafał mergea la pas pe câmp spre locul demult râvnit.
Ochii deprinși cu întunericul deslușiră silueta neagră a casei. Sări din șa și
duse calul de dârlogi în jos, până-n drum. Basia îl urmă bucuroasă, forăind ușor
și adulmecând văzduhul. Rafał și calul se opriră în fața unei clădiri de piatră –
era fierăria, ce se înălța pe o alee, departe de conac.
Noaptea, nu se afla nimeni acolo. La intrare era un fel de portic așezat pe doi
stâlpi de cărămidă, cam măcinați la temelie – acolo se potcoveau caii pe timp de
ploaie. Într-un colț se afla până și o mică iesle cu o scăriță. Rafał o duse acolo pe
Basia, o zvântă bine cu mănunchiul de fân luat pe drum din stog, apoi îl aruncă
în iesle, de care legă strâns frâul.
Basia se grăbi să mestece fânul…
Rafał se pregătea de plecare… Își dezdoi spinarea, își potrivi ținuta… O clipă
chibzui, ascultând atent. În sfârșit, porni. Cu pași mari străbătu panglica lată a
drumului, ce se desfășura la vale printre două rânduri de tei, și merse de-a lungul
gardului, până dibui un locșor pe unde să treacă dincolo, în livada întinsă. O alee
ducea la conac. Pomii scunzi purtau uriașe căciuli de zăpadă proaspăt căzută.
Rafał era nevoit să se aplece pentru a nu le dărâma la pământ. Ramurile se
împleteau între ele într-o întinsă podoabă albă de nea. În jur domnea un întuneric
adânc și un adevărat haos foșnitor, de parcă miliarde de ființe vii ar fi roit în
beznă. Rafał înainta pe dibuite. Credea că nu va izbuti să dea de casă. Ba i se
părea că e mult mai departe, ba că a și trecut de ea, lăsând-o undeva în urmă. Pe
neașteptate, mâna întinsă dădu de un zid. Un fior de fericire îl străbătu din cap
până-n picioare. Înaintă câțiva pași de-a lungul zidului, spunându-și dezamăgit
că asta a fost tot, că e timpul acum să se întoarcă acasă.
Ce-ar mai putea să urmeze? Nimic. Cel mult vreun bucluc… Dar la gândul că
atingea cu mâna zidul casei în care se afla ea, că poate chiar dincolo de acest
perete respira acum cufundată în somn, că el în carne și oase se afla cu adevărat
– nu în închipuire sau în vis – aici lângă copacii pe care ochii ei îi vor vedea
mâine, Rafał își pierdu cumpătul. Trăgea pe nări aerul minunat ce învăluia parcă
în arome zidurile casei. Simțea cum i se tulbură judecata, cum îi slăbește
voința… Nu mai dorea nimic altceva decât să mai respire puțin miresmele
grădinii. Veghea între tufele de liliac de sub ferestrele apărate de obloane. În
apropiere se afla un mic boschet natural, închipuit din ramuri de alun, păducel și
hamei sălbatic. La umbra unui tufiș rămuros de liliac, mare cât un copac în lege,
se afla o bancă din gazon, acoperită acum până sus cu zăpadă. În jur cernea cu
foșnet lin pulbere ușoară de nea și numai locșorul acela rămânea neatins la
adăpostul coroanei de liliac îmbrăcate în promoroacă. Flăcăul oftă din străfundul
inimii. Se opri și își îngropă obrazul în palme. I se frângea inima la gândul că
trebuie să plece. Înălță încet capul, mai făcu doi pași și, deodată, trecând de
colțul casei, zări o luminiță.
Raza albă izvora din inimioara tăiată în oblonul de lemn și proiecta în noaptea
de afară un mic cerc de lumină, în care se roteau fulgi de zăpadă scăpărând mii
de luciri diamantine.
Jos, de-a lungul zidului, se întindea un soi de prispă din gazon. Rafał se urcă
pe ea și, pășind neauzit pe zăpada moale, ajunse până la tăietura din oblon. Își
lipi ochiul de fereastră și încremeni locului. La doi pași de el era Helena. Întinsă
în jilțul din fața mesei de lucru, citea o carte. Flacăra unei lumânări de ceară
învăluia în lumina ei pâlpâitoare părul despletit, fruntea minunată, chipul
fermecător, gâtul și pieptul. Avea aruncată pe umăr o pelerină ușoară din blană,
pe care și-o pusese pesemne cu puțin înainte, pregătindu-se să meargă la culcare.
Genele lăsate așterneau o umbră prelungă pe obrăjoru-i alb, îngândurat. Rafał îi
sorbea din ochi buzele întredeschise, fruntea, pe care rândurile citite lăsară o
umbră de întristare. Tânărului i se părea că va muri acolo sub fereastră, că trupul
lui tânăr și puternic e gata să-și dea ultima suflare. Ochii nesățioși se încețoșară
de lacrimi. Și în clipa aceea, ca plumbul mortal al unui glonte, i se înfipse în
creier o neașteptată hotărâre. Vârî degetul în tăietura oblonului și bătu de trei ori
în geam. Fata se trase înapoi cu brațele întinse și rămase o clipă nemișcată,
cuprinsă de spaimă, mai mult moartă decât vie, cu ochii ațintiți la fereastră. Rafał
bătu iarăși de trei ori. Acum era stăpân pe el. Un sloi de gheață avea în piept.
Fericirea, ca o pasăre de aur răpusă în zbor, se prăbuși undeva, la fundul
sufletului său vlăguit. Privea în odaie cu ochi triști.
Lumina se stinse.
Rafał se depărtă încet de fereastră. Își coborî pleoapele peste ochi, desfătându-
se cu amintirea proaspătă a odăiței luminate, a făcliei ce-l orbise, a fericirii
pogorâte ca un vis neașteptat asupra lui, a încântării pure și înălțătoare de
necuprins în cuvinte. Îi stăruia în minte cu atâta limpezime colțișorul acela tihnit,
lumina aceea divină împresurată parcă de întunericul nopții, încât revedea toate
aievea, cu inima la fel de înfiorată ca și prima oară. Pradă iluziei, era în plină
contemplare…
Imaginea se risipi treptat. Deodată, simți cum îl îneacă un nod de lacrimi, de
parcă fără veste niște șerpi i s-ar fi încolăcit în jurul inimii. Inima însă rămânea
neatinsă. Pieri dorința de a mai vedea o dată făptura iubită, de a mai gusta
fericirea. Un sentiment înălțător de nepătruns, mai presus de tot ce e omenesc și
pământesc, îl purtă pentru o clipă departe de locurile acelea. Amândoi, rupți de
realitate, trăiau un vis minunat undeva în sfânta și eterna îmbrățișare a naturii. Se
dezmetici, mirat de foșnetul zăpezii așternându-se peste troiene, de vântul ce
desfășura pe acoperiș pânze albe de nea, de trosnetul uscat al ramurilor.
Își repeta pentru a suta oară că e timpul să plece, să dispară ca un tâlhar în
noapte…
Și atunci, în liniștea din jur, se auzi încet scârțâitul ușii. Rafał îl desluși prin
bătaia vântului, simțind cum o mână nevăzută îi înfige un cuțit drept în inimă. S-
a zis cu el: fără doar și poate fata a trezit servitorii… Și într-o clipă se
preschimbă și el într-un adevărat tigru. Îndreptându-și umerii, porni înainte cu
pas hotărât, gata să doboare pe oricine ar cuteza să-i spulbere visurile. O să le
râdă în nas de sus! După tot ce i-a fost dat să vadă, de cine i-ar mai putea fi frică?
Ce rău i s-ar mai putea întâmpla? Se apropie de treptele de piatră și întinse brațul
către una din coloanele ce sprijineau copertina de deasupra intrării. Simțea că în
pragul ușii stă cineva. Scruta întunericul cu privirea încordată și aștepta în tăcere.
Și atunci îi ajunse la ureche o șoaptă, un glas mai gingaș decât freamătul
vântului.
Helena, ușoară ca o umbră, coborî treptele acoperite de zăpadă și veni spre el,
ca o întruchipare a dragostei. Îi căzu la piept, se îmbrățișară, își lipiră tâmplele
una de alta, și strânși umăr la umăr, fără o vorbă, o porniră pe alee.
Fericirea supremă li se revărsa în inimi și îi purta pe aripile ei. În jur viscolul
vuia tot mai îndârjit.
Zăpada îi acoperi din cap până-n picioare. Lângă banca de gazon, sub tufa
bogată de liliac, acolo unde inima lui Rafał simțise încleștarea iubirii și sângerase
de durere, se opriră. Capetele se înălțară unul spre celălalt, iar buzele se uniră
într-o nesfârșită sărutare.
Buzele ei se traseră deodată înapoi. O clipă ascultă atentă, apoi șopti încetișor
cu glas pierit:
— Cum a ajuns domnia-ta aici?
— Am sosit adineauri.
— Călare?
— Da.
— Așa cum ai făgăduit atunci la bal?
— Da.
— Și unde-i calul?
— La fierărie, legat de iesle.
— Singur?
— Singur. Să mergem până acolo.
— Nu, mi-e teamă să merg așa departe. Mi-e foarte teamă.
 Rafał se aplecă spre chipul ei. Buzele lui îi găsiră iarăși obrajii, gura, ochii.
Desfăcu cârligele bundiței de blană și-și lipi buzele de pieptul ei. Mâinile ei
îndepărtară cu blândețe capul stăruitor, iar când buzele lui lacome îi atinseră
obrazul, șopti:
— Mustața ți-e udă…
Într-adevăr, puful de sub nas i se acoperise de promoroacă.
— Poate că data viitoare ar fi bine să vin fără ea.
— Fără ce?
— Fără mustață…
— Nu-i nevoie.
— Ce anume?
— Nu-i nevoie… și atât!
— Dar dacă nu-ți este pe plac…
— Am spus că-i udă…
Îi podidi râsul pe amândoi. Rafał își usca mustața. Fata îl ajuta, dându-și pe
spate șalul de mătase de pe cap. Își îngropă fața în părul ei, înnodat pe creștet în
grabă, lipindu-și buzele de zulufii parfumați. Iar când coborî din nou cu
sărutările pe umerii fetei, nu mai întâmpină nicio împotrivire.
Auzea cum freamătă și bate neliniștită inima Helenei. I se părea că mâinile lui
nu mângâie trupul ei feciorelnic, învăpăiat, ci însăși fericirea, întruchiparea
visului. Își pierduse cumpătul, dezgolind cu buzele pieptul ei minunat,
neprihănit, cuprins de fericire și desfătare. Se grăbea să mai fure o sărutare,
numai una, gata s-o plătească cu propria-i viață. Brațele ei dragi îi cuprinseră
deodată grumazul, buzele iubite, fierbinți se lipiră de gura lui, cu un scâncet ușor,
abia auzit. Se zgribuli toată și se strânse la pieptul lui. El și-o apropie cucernic și
o cuprinse în brațe, încrezătoare, liniștită, supusă. Pentru o clipă gustă o fericire
ce nu-i aparținea, o desfătare inaccesibilă, pură, nepământeană, necuprinsă
precum cerul. Ar fi vrut să-i împărtășească și ei ce simțea, să rostească numele
acelei cupe a desfătării din care i-a fost dat să soarbă, să cuprindă într-un cuvânt
răsunetul neașteptat ce i se înfiripa în inimă și îi pătrundea până în măduva
oaselor. Era într-o stare de nemăsurată încordare sufletească, de parcă s-ar fi
pregătit să mute cu propriul umăr pământul din loc. Clipa aceea de solitară și
tainică desfătare fu pe neașteptate curmată brutal, ca de o lovitură… Se auzi
țivlitul paznicului de noapte.
Helena tresări. Tinerii își contopiră încă o dată sufletele pentru o scurtă clipă
într-o sărutare, apoi fata se mistui în noapte. Foșnetul pașilor ei pieri în șuieratul
viscolului. Rafał auzi o vreme cum vorbea în prag cu paznicul și chema câinii.
Nu toți îi dădură ascultare și câțiva se repeziră lătrând spre Rafał, care o luă la
sănătoasa. Abia apucă să ajungă la Basia, să dezlege dârlogii și să vâre piciorul
în scară, că dulăii îl și împresurară. Basia se avântă înainte ca o săgeată. Sărind
ușoară precum un cerb speriat, ieși în câmp, lăsând în urmă haita de urmăritori.
Îndelungă vreme îl purtă pe Rafał peste întinderi neștiute, săltând turbată prin
viscol și nămeți. Rafał ținea frâul liber, lăsând-o în voia ei.
În jur vântuia năprasnic. Câmpul pe care-l străbătea Rafał se cutremura ca un
lac bătut de vifor. Pulberea de nea se ridica în valuri și împroșca în sus,
acoperind cal și călăreț cu o învolburare albă, ca de spumă. La răstimpuri se
înălța o trombă de zăpadă, rămânea o clipă în aer, aplecată, apoi se risipea
fulgerător ca nisipul. Vântul răbufnea țiuind de parcă ar fi scăpat de undeva din
străfundurile nevăzute ale pământului. Domnea un întuneric de nepătruns,
spăimos, stăpânit numai de vârtejuri albe, șuierătoare. Urletul surd al viscolului
răsuna mereu în văzduh, ca un vaier înăbușit al unui gâtlej sugrumat de un laț de
piele. Forțe neștiute se încăierau pe viață și pe moarte, trupuri zburătoare,
mlădioase, se prindeau în luptă cruntă prin beznă. Ți se părea că se întâlneau,
piept la piept, zdrobindu-se cu pumni de oțel, horcăind, vărsând sânge, că în
hăurile negre ale nopții cineva își dădea ultima suflare, cerând zadarnic îndurare.
Calul lăsat slobod se lua la întrecere cu vântul. Coama lui șfichiuia obrajii
călărețului. Rafał, aplecat în șa, se simțea în al nouălea cer. Vorbe de ațâțare i se
îmbulzeau pe buze pentru a stârni și mai mult stihia și apriga-i iapă: „Zburați,
dihoniilor! Zburați înainte, mai tare, mai spornic.” Mersul ușor săltat al Basiei se
preschimbă într-un zbor lin, minunat. Forăia cumplit, gata să verse sânge și foc
pe nări, gata să înghită pământul.
Flăcăul nici nu mai simțea când picioarele musculoase ale Basiei atingeau
pământul înghețat, de parc-ar fi plutit prin pâcla de zăpadă ca într-o apă adâncă.
Rafał, culcat pe grumazul Basiei, nu se putea dezmetici din visare. Mai ținea
și acum în brațe trupul mlădios al preafrumoasei codane, fremătător ca geana
ochiului. Mângâia cu buzele sânul mândru, feciorelnic, șoptind neauzit cuvinte
de-ncântare. Cugetul îi adormise. Se făcuse una cu viscolul și noaptea.
Pe talgerul gingașei desfătări patima iubirii își aruncase paloșul de oțel. Fără
veste, în suflet izbucni răcnetul ei animalic: vae victis!44, înăbușind tainicele
înfiorări și înaltele îndemnuri! Gânduri ce nu le-a mai avut vreodată Rafał în
minte i se învârtejeau acum în cap cu iuțeala vântului.
O bună bucată de vreme Basia, lăsată în voia ei, zburase peste întinderi
neștiute. Deodată, copitele dinapoi alunecară de câteva ori și calul se rostogoli la
vale pe crupă, încercând zadarnic să se ridice în picioare… Călărețul trase frâul
să salte calul, îl ținu puțin în loc, apoi îl îndemnă să meargă înainte la trap întins.
Se treziră într-un loc necunoscut, cu sălcii și răchite vuind înfricoșate în sterița
vântului. Basia se împotmolea până la piept în nămeți. Picioarele îi alunecau
mereu pe gheață. Rafał pricepu dintr-odată că merg la întâmplare, că, lăsându-se
la cheremul Basiei, zburase de fapt tot timpul cu vântul în spate, așadar se
44
Vai de cei învinși! (Lat.).
îndepărtase de casă. Se uită cercetător în jur să vadă dacă nu cumva se luminează
de ziuă. Întunericul însă stăpânea nestingherit toată preajma. Flăcăul întoarse
calul înapoi și porni la trap. Basia alergă vioaie peste câmp. Lovea uneori cu
picioarele, forăia, se trăgea înapoi, simțind înaintea sa râpe abrupte, adeseori
nimerea în șanțuri și gropi, se strecura printre tufe de mărăcini și păducel ce
șuierau neostoit în noapte cu glas ca de codru.
Rafał, cufundat în visare, nu făcea decât să întoarcă ușurel calul, când și când,
în întâmpinarea vântului. Furat de amintiri, se gândea prea puțin la întoarcerea sa
acasă. O vedea cu ochii minții pe Helena, cea de altădată, așa cum i se arătase
cândva la petrecerea de carnaval și în biserică. Imaginea ei de-acum trebuia să și-
o adune în închipuire… Și asta se străduia să izbutească… Cum îi erau ochii,
buzele, în clipa întâlnirii? Se căznea să risipească întunericul, dar în adâncurile
lui descoperea o taină… Amintirile din trecut veneau să-l împresoare… În inimă
îi răsuna veselia ei, pură ca raza de soare, vârtejul dansului la balul din casa lor,
Helena, luându-și un aer nepăsător, grav, îmbufnat, dar izbucnind până la urmă
în hohote de râs. În bezna nopții se aprindeau ochii ei albaștri, fără seamăn pe
lume, adânci și mândri, visători și înflăcărați. Fiecare mișcare a sprâncenelor
frumos arcuite sfredeleau inima lui Rafał.
Dintr-odată urechea lui Rafał desluși un zgomot neobișnuit. Se gândi c-o fi
ajuns pe malul Vistulei, dar îndată își spuse că Vistula zace ferecată în gheață.
Basia mergea la pas, încordată, cu urechile ciulite și forăind neliniștit. În curând
Rafał deosebi scârțâit de copaci. Se apropia deci de pădure, dar nu-și putea da
seama din ce parte anume. Zidul ei îl apăra de vânt. Asta însemna că dincolo de
pădure se afla casa părintească. Era singurul codru mare de prin partea locului.
Oști întregi de copaci glăsuiau în noapte. Din tabăra lor se auzea când bubuit
răsunător de stânci în surpare, când urletul torentelor de apă prăvălite din tăriile
cerului spre hăurile prăpăstiilor. Se înălțau în văzduh vaiere prelungi, de parcă
cineva ar fi doborât copacii cu securea, pârâitul crengilor de fag și șuierul țiuitor
al cioturilor de mesteacăn, îndoite până aproape de pământ… Dar peste acest cor
de sunete stăruia neîntrerupt un fel de murmur surd. Ici se întețea, ici se mai
domolea, dar nu se stingea nicio clipă. Rafał zăbovi o vreme la marginea
codrului nevăzut, chibzui alene ce să facă și încotro s-o apuce. Ar fi vrut să ia o
hotărâre cât mai repede pentru a se putea întoarce la visurile lui de dragoste. De
nimic altceva nu-i păsa pe lumea asta. Numai de nu s-ar ivi chiar acum zorile.
Deodată, Basia zvâcni într-o parte ca lovită de trăsnet. Printr-o minune Rafał
nu se prăvăli din șa. Ochii lui deslușiră undeva, în pădure, niște luminițe. I se
păruse o clipă că e luminița din casa de la Dersławice și inima-i săltă de bucurie.
Dar într-o fracțiune de secundă visul lui frumos se preschimbă într-o spaimă de
moarte ce-l străpunse ca o lance. Basia, horăind sălbatec, cabră sub el, cu iuțeala
fulgerului se răsuci pe picioarele din spate, îi smulse frâul din mâini și se năpusti
înapoi, în direcția vântului, fugind de pădure. Totul se petrecuse atât de repede,
încât Rafał simți doar cum îi năvălește sângele în cap. Se aplecă, se apucă de
oblâncul șeii, întinse picioarele și le lipi de coastele calului… Basia zbura tot mai
nebunește pe câmp deschis prin vârtejul de zăpadă. Călărețului i se umpluse gura
de nea. Fulgi mari și umezi îl plesneau peste față, coama înfoiată a calului îi
șfichiuia obrajii. Vântul îl pătrundea până la os. În goana turbată auzea în urma
lui clănțănit de dinți, de parcă l-ar fi urmărit o haită de câini flămânzi.
— Lupi! șopti Rafał.
I se făcuse părul măciucă și fiori de groază îl străbătură pe șira spinării.
Plecându-și capul pe grumazul Basiei, îi șoptea la ureche printre dinți, cu glas
scăzut, șuierător:
— Basia, scapă-mă, Basia!
Animalul părea să-i înțeleagă șoapta. Nu mai alerga în galop, ci zbura
deasupra pământului, în pulbere rotitoare de nea, urmărită de fiare. Scotea pe
nări un șuierat ascuțit. Grumazul întins se acoperi de spumă fierbinte. Era ca un
obuz scăpat dintr-o țeavă de tun.
Rafał își scutură zăpada de pe ochi, întoarse capul, se răsuci în șa și privi
înapoi. Patru luminițe licăreau în întuneric. În timp ce-și încorda privirea,
încercând să deslușească siluetele lupilor, vântul îi smulse căciula de pe cap.
Rafał își lăsă capul în piept și simți dintr-odată cum începe să-i ardă flacără, cum
pojarul îi cuprinde grumazul, șira spinării. Zbura cu o coamă de foc pe el. O
împungea pe Basia în coaste cu călcâiele și o lovea cu capetele hățurilor.
Deznădejdea punea treptat stăpânire pe el, strângându-i tâmplele ca un șarpe
rece. Din piept îi scăpa câte un strigăt murind îndată pe buze, hohote de râs
stranii, prostești. Calul sărea peste tufișuri și garduri. Copacii țiuiau pe lângă ei,
tufișurile hohoteau în urma lor, diavolește, în cascade, ca niște ropote de aplauze.
Calul o cotea uneori neașteptat, împotriva vântului și cu nările umflate se arunca
nebunește în câte o râpă adâncă, alerga înainte, apoi, apropiindu-și picioarele, cu
câte un salt de panteră, ieșea la suprafață. Suspina omenește sau slobozea câte un
geamăt prelung, întretăiat, de durere. Uneori, clănțănitul dinților contenea. În
câmp deschis Basia izbutea să se depărteze de lupi cu o sută, două de stânjeni,
dar cum dădea de râpe, iar se scurta distanța dintre ea și urmăritori. Din clipa în
care îi ajungea la ureche clămpănitul lupilor, se așternea vântului cu puteri
îndoite, zbura ca o pasăre, de parcă i-ar fi crescut aripi de vultur la picioare. Își
croia drum cu burta prin zăpadă. Rafał pierduse noțiunea timpului. Uneori, i se
părea că a gonit așa toată noaptea. În capul înghețat i se căsca un gol bântuit de o
durere surdă, îngemănată cu răbufniri de foc. Încerca să străpungă cu privirea
întunericul și prin perdeaua nopții, într-o străfulgerare de o clipă, i se năzăreau
casa părintească, lumina zilei… Apoi se cufunda totul în beznă de nepătruns,
într-un hău negru, înfricoșător. Nu știa nici el dacă mai este urmărit sau nu.
Zbura prin văzduh.
Pe neașteptate auzi un pârâit. Mii de stele colorate i se aprinseră în ochi și în
creier. Zbură peste capul Basiei prăvălite la pământ și se cufundă într-un troian
de zăpadă. O clipă rămase întins pe spate, în pulberea moale, albă, îngropat până
la gât, vlăguit și aproape bucuros de cele întâmplate. Fără veste o dihanie
păroasă, forăind ca un cal și scoțând aburi pe nări, se năpusti asupra lui. Rafał
simți cum se înfig în trupul lui colți și gheare. Un bot lung, înfricoșător îl înșfăcă
de piept, își înfipse dinții ascuțiți în cojoc, apoi în haina groasă de postav și
începu să smucească la dreapta și la stânga. Colții dădură de carne. Capul negru,
uriaș, bălăbănindu-se, îl izbea pe Rafał ca o bâtă în piept, în umeri, peste mâini.
La disperare, băiatul înșfacă cu mâinile goale smocurile aspre de blană de lângă
urechile fiarei. Începu să strângă din răsputeri gâtlejul acela de oțel încins. Se
ridică în genunchi în zăpadă și se luă la trântă cu fiara pe viață și pe moarte.
Când era cu animalul peste el, sub labele lui de oțel, gata să fie sfâșiat de botul
rânjit, când izbutea să-l încalece. Deodată însă își simți mâinile în gura fiarei și
scoase un urlet de groază. Ochii aprinși și înfricoșători ai lupului îl înghețară. Își
smulse mâinile din gura lupului și cu pumnul îl izbi între ochi. Mâna dreaptă însă
nimeri iarăși între fălcile larg căscate, ajunse până-n fundul gâtului. Cu iuțeala
fulgerului, Rafał își desfăcu degetele și, cu toată forța lor, mai tare decât a
ghearei de vultur, și le înfipse în gâtița fierbinte, adânc, undeva la rădăcina
limbii. Începu să tragă de limbă. Lupul își căscă botul și se îndoi ca un arc, cu
labele înfipte în pieptul lui Rafał. Îi zdrențui cu ghearele cojocul și ajunse până la
carne, trăgând de ea de la gât spre burtă. Numai centura groasă de piele îi mai
putea feri măruntaiele. Căpățâna animalului se zbuciuma cu o forță cumplită în
mâinile lui Rafał, înnebunit. Ochii fiarei se roteau în găvane.
Deodată, în capul flăcăului menit pieirii scăpără un gând, răsună ecoul unui
singur cuvânt, scurt ca o ultimă bătaie de clopot: cheia. Cu o neașteptată licărire
de speranță în suflet, cu lumina ei caldă aprinsă în creier, strecură pe furiș mâna
stângă printre picioarele lupului încordate sălbatic, în buzunarul pantalonilor și
într-o fracțiune de secundă scoase bucata de fier. O apucă de mijloc și, de sus, cu
toată puterea, izbi, hohotind, ochiul stâng al vrăjmașului. Văzu cum se stinge.
Atunci lovi și în celălalt ochi cu o putere îndoită, încât fierul se afundă în adânc,
până la degete, în găvană. De cum se stinseră amândouă luminile înfricoșătoare,
porni să izbească fruntea, țeasta. Capetele ascuțite ale cheii zdrobeau oasele
craniului. Rafał pisă tidva până când cheia începu să se afunde în capul
animalului. Ajunse la creier. Atunci porni să izbească cu capătul celălalt al
fierului în burtă. Un șuvoi de sânge clocotitor țâșni ca dintr-o cofă. Lupul se mai
zbătea deasupra lui, ghearele înfipte în carne trăgeau de el, dar tot mai fără vlagă.
Capul se clătina și el mai moale. În cele din urmă, izbind mereu cu cheia, Rafał,
gâfâind, se prăvăli peste fiară. Rămase așa fără să-și tragă mâna dreaptă,
amorțită, din gura lupului. Era istovit. Nemaiștiind bine ce face, tot mai izbea cu
stânga fiara aproape fără suflare. De undeva de aproape urechile lui Rafał auziră
nechezatul deznădăjduit, de moarte, al Basiei. Ultimele ei vaiere, ca o chemare
de ajutor, îl sfredeliră pe flăcău până-n străfundurile inimii și până-n măduva
oaselor. Auzea cum o altă fiară o sfârtecă de vie, îi sfâșie minunatul ei grumaz,
beregata, îi bea sângele cald și-i zdrumică mândrețea de piept. Nu cuteză să se
ridice. Plângea culcat într-o baltă de sânge scurs din propriile lui răni și din burta
lupului. Cu ultimele sforțări îl tot lovea în neștire, până când labele fiarei
începură să zvâcnească neputincioase, apoi se întinseră fără vlagă. Rafał își
apropie fața de capul strivit al dușmanului și strigă:
— Na, na!… Pentru Basia!
Își smulse mâna din botul animalului ca dintr-o gură de foc, se prăbuși peste
trupul fierbinte și rămase să zacă așa ca pe un culcuș.
După câtva timp, cu un gând nedeslușit în minte, se ridică, strângând cheia de
fier în pumn. Simțea adierea morții și îl cuprinse un fior cumplit de groază.
Inima îi bătea în piept rar, moale, abia auzit. O clipă, două, se oprea, vlăguită.
Porni peste troiene, trăgând cu strigăte scurte aer în piept. Mergea, poticnindu-se.
Rămânea pe loc, apoi zvâcnea din genunchi și, cu pas șovăit, pornea iar, se
îndepărta, fugea de nechezatul hohotitor al calului. Desluși suflarea șuierată a
vântului și se lipi de trunchiul unui copac întâlnit în cale. Îl cuprinse cu brațele,
așa cum țăranul cuprinde cu brațele picioarele atotputernice ale stăpânului.
Era un sorb singuratic, troienit până la jumătate de zăpadă. Rafał puse cheia în
buzunar, se cățără în copac și se așeză la rădăcina a două ramuri. Abia în clipa
aceea văzu că pieptul lui dezgolit e o rană vie. Cât zăcuse peste lup nu simțise
nici frig, nici durere. Își acoperi goliciunea cu brațele, se zgribuli și se adună la
sânul copacului. Mintea îi amorțise. Un singur gând stăruia în întreaga lui ființă,
vărsând parcă lacrimi după nu știu ce bun pierdut. Ar fi vrut să îndepărteze
buzele dragi, dăruite cu dulceața sărutărilor, gura aceea minunată aplecată spre
el. Vraja șoaptei parfumate, ecoul amețitor al vorbelor gingașe ce-i răsunau
mereu în urechi, pe care inima le primise în veșnică păstrare, îi învăluiau
creierul.
Simțea pe buze mângâierea părului înmiresmat. Sufletul îi era bântuit de
nebunie. Pieptul și grumazul se lăsară prinse în mrejele visului despre farmecul
feciorelnic dezvăluit lui pentru întâia oară în noaptea aceea, pradă unei fericiri
mai presus de moarte, mai presus de propria-i pieire… Capul îi căzu fără vlagă,
sprijinindu-se de scoarța înghețată a ramurilor. Pleoapele grele ca plumbul se
lăsară peste ochi într-o dulce toropeală plină de vedenii. Undeva înaintea lui, la
un pas, i se dezvăluia fericirea tainică, desfătarea sufletului. Era destul să întindă
brațul, s-o cheme… Dar palmele nu izbuteau s-o ajungă. Erau umflate, cioplite în
gheață. Degetele nu se puteau îndoi. Pieptul îi ardea vâlvătaie. Limbi de foc îi
lingeau coastele. Deodată din sânul lui a crescut un sorb. Și-a înfipt rădăcinile în
pieptul lui, printre oasele și vinele descărnate, în rănile adânci, vii. În sus și-a
desfăcut ramurile oțelii, acoperite cu puf de nea în partea bătută de vânt. În
văzduh șuierau ramurile lui golașe. Șuierau undeva în tăriile cerului… Durerea îi
strângea grumazul cu o chingă de piele. Așa vlăguit de putere și voință, cu ochii
închiși, era gata să-l târască pe drumul înfricoșător, pe tainica potecă ce duce în
împărăția morții.
— O, Doamne! O, Doamne atotputernic!… șopteau buzele veștede, mai albe
ca zăpada.
În penumbra viorie din jur se deslușeau troiene, troiene, troiene… Ca grânele
în hambar, ca acoperișurile de paie ale caselor, încomate, ca pleava împrăștiată
pe arie, ca niște morminte uitate în țintirime străvechi. Zăpada albastră se
învolbura pe fața pământului și pustiul nemărginit din jur fumega de pulberea ei.
Rafał se cutremură.
Cum de poate desluși câmpia? Cum de poate vedea tufa de mărăcine acoperită
de zăpadă, ale cărei nuiele se cutremură și urlă, ai cărei ghimpi se crispează și
gem?
Abia într-un târziu se dumiri.
Se crăpa de ziuă.
Flăcăul își înălță capul cuprins de flăcări albastre, verzi, violete, roșii și începu
să se uite în jur. Câmp! Câmp întins! Un hohot de plâns izbucni din pieptul lui,
ca sângele dintr-o vână crestată. O zărise pe Basia. Zăcea pe o rână, cu capul
răsturnat pe spate, neputincios. Lupul care-i sfârteca pântecele își vârâse capul în
măruntaiele ei. Negru, năclăit de sânge, se arăta când și când, trăgând afară
viscerele brune, roșii. Cuprins de mânie turbată, Rafał sări pe pământ și porni, cu
pași mari într-acolo. Orb de furie, profera blesteme printre dinții încleștați, iar cu
pumnii strânși, însângerați, lovea văzduhul șfichiuit de vânt.
O clipă mai târziu însă o luă la goană înapoi. Se târa pe câmp, cădea cu capul
în zăpada înaltă, se ridica și pornea iarăși. La fiecare pas i se deschideau rănile de
pe piept și sângele, abia închegat, începea iar să șiroiască. Se lumina de ziuă.
Câmpia se deschidea tot mai larg înaintea lui. Zorile albăstrii străpungeau pâcla
de zăpadă. Cu ultimele zvâcniri ale inimii istovite, Rafał își luă rămas bun de la
lumina zilei. Trupul lui cuprins de tremur se aplecă la pământ. Capul se golise de
gânduri. Vedea în jur mii de năluci care, ca și el, se ridicau de jos și goneau prin
zăpada afânată. Încerca la răstimpuri să strige, dar nu izbutea să scoată din piept
decât scâncete hârâite. În cele din urmă, mintea i se încețoșă de tot. Nu-și mai
dădea seama dacă merge sau stă locului. În jur nu vedea decât cruci galbene cu
brațele drepte. Binecuvântata lumină a zilei, răsărită undeva la capătul lumii,
prinse a se stinge… Ca un polog țesut din întuneric, de necuprins cu mintea și
nici cu închipuirea, un semicerc uriaș se înălță peste câmpie, înaintând
amenințător spre Rafał. Ochii lui plini de lacrimi se odihniră pentru ultima oară
pe geana de lumină ce se mai vedea în zare. Un simțământ de repulsie, de
nemărginită scârbă, îi readuse în minte imaginea lupului puturos. Ceva negru se
târa încet spre el pe zăpadă… Pentru nimic în lume nu voia să mai lupte… Nu,
nu!
Arătarea neagră se tot apropie până ce Rafał desluși cu uimire o pereche de
căluți, atât de mici, încât capetele și crupele lor slabe abia se zăreau printre
nămeți. Trăgeau după ei o sanie țărănească, goală; în față, pe capră, stătea
zgribulit un țăran într-un cojoc galben și cu o căciulă mare pe cap. Vântul flutura
coamele și cozile încâlcite ale cailor, acoperindu-le cu zăpadă. Rafał, stând
locului, strigă înspre sanie, dar țăranul, cu căciula bine îndesată pe urechi și cu
capul înfășurat în cârpe, nu-l auzi. Muribundul își adună ultimele puteri și,
întinzând brațele înainte, se târî în urma saniei cu strigăte tot mai stinse. Căluții
mergeau la pas, croindu-și drum spre zăplazul lângă care Basia își aflase
moartea. Simțind de departe lupul, căluții își înălțară frunțile și se opriră
înfricoșați. Țăranul se săltă ușor, scrutând depărtările. Rafał izbuti între timp să
se târască până la sanie și, apropiindu-se dintr-o coastă, se prăvăli ca un sac peste
omul de pe capră.
Țăranul, cu ochii la arătarea aceea pe jumătate goală, însângerată din cap
până-n picioare, răcni ca din gură de șarpe, zvârli din mâini biciul și frâul și o luă
la sănătoasa. Fugi cât fugi, apoi își luă seama, se opri și, cu multă grijă, se uită
cercetător înapoi.
După îndelungi șovăieli, se întoarse la căluții lui. Rafał zăcea fără simțire,
prăbușit de-a latul saniei.
 VEDENII

Focul ardea și trosnea vesel în vatră, valuri de fum năvăleau în încăpere și

pluteau în strat gros pe sub tavan. Rafał, care deschise pentru întâia oară o clipă
ochii, zări lângă el capul încornorat al unei vaci, ochii ei mari, liniștiți,
strălucitori, ațintiți asupra focului și buzele cărnoase, albe, rumegând alene…
Peste capul vacii, văzu o ferestruică aproape până sus bătută în scânduri și
acoperită cu frunze uscate, și un ochi de geam atât de înghețat, încât ai fi zis că o
bucată de gheață era prinsă în cercevea. Într-un ungher, dincolo de perdeaua de
fum, cineva zăcea pe laviță și ofta, iar un prunc de țâță plângea cu sughițuri.
Deodată, fumul înecă totul. Cobora ca un vălătuc mare, tot mai jos, până peste
creștet, apoi se lăsa absorbit parcă de o gură nevăzută, se rotea mlădios, se
legăna, se trăgea înapoi. Când lumina focului cădea peste pologul lui întunecat,
umbre străvezii prindeau să joace în pâclă…
Rafał auzea glasuri în preajma vetrei, dar sufletul lui, împrăștiat ca și fumul,
nu auzea decât vuietul viforniței. Bojdeuca înjghebată din nuiele, lătunoaie și
vreascuri lipite cu lut se cutremura în bătaia vântului. Viscolul o biciuia și o
plesnea, îi punea la încercare pereții șubrezi, îi izbea colțurile, horea în jurul ei cu
vuiet prelung, o lovea cu nenumăratele lui aripi și-și înfigea ghearele de oțel în
grinzile ei. Părea că bojdeuca aceea fără horn se așezase anume la răscruce de
vânturi și că din cele patru zări ale pământului se năpustesc asupră-i toate
vântoasele din lume.
Se auzea cum sub răsufletele vijeliei trosnesc și se îndoaie căpriorii
acoperișului, scârțâie dranița și țiuie piroanele ruginite, smulse din lăcaș. Câte o
răbufnire șuierătoare de vânt aduna tot fumul în vreun ungher sau, dimpotrivă, îl
împrăștia în toată casa, pentru ca în clipa următoare tot vântul să-l scoată afară
prin crăpături. Apoi începea „Necuratul” să sufle într-o trișcă uriașă și să azvârle
cu nisip uscat în ferestruică.
Rafał asculta.
Răsuflarea lui șuierătoare se făcea tot mai gâfâită. Sângele turbat curgea cu
repeziciune îndoită și întreită prin vine și izbea fără istov inima. Un ultim, un
unic gând zbura peste câmpia nesfârșită, înaripată de spaimă, sau se rotea fără
oprire în gol, ca un bolovan făcut țăndări. Capul i se preschimbase într-un pietroi
rostogolit în hău, într-o fântână îngustă de foc. Cârdul sperios al fantomelor se
tot chircea înfiorat… Învăluite în fum, îl priveau chipuri necunoscute, capete de
animale, păianjeni uriași ca niște copaci rămuroși, cu labele mai lungi decât
ramurile…
Își mișca atunci capul neputincios, șoptea ceva fără glas, se căznea să se uite
pe fereastră, pentru că dincolo de ea răsuna nechezatul Basiei!… Nechezatul
Basiei!… Undeva departe, printre troiene…
 Nu apuca bine să privească spre geam, că un vânt năprasnic îl lua pe sus, ca
somnul în plină furtună pe vârful unui catarg, un somn chinuitor, când abia poți
să-ți tragi răsuflarea. Zbură așa în împărăția întunericului și a spaimei, cu
moartea alături, până când nădușeala binecuvântată îi aburi fruntea, mâinile,
picioarele. S-a ivit un înger păzitor, i-a răcorit cu isop trupul încins, așa cum o
ploaie îmbelșugată răcorește și dă vlagă ierburilor arse.
Inima se liniști și se odihni o clipă.
Se domoli și zbuciumul sufletului. Era liniște și pace…
Rafał auzi un glas ce spunea:
— Un oștean de prin partea noastră a fost și în iad și în rai… Uite cum s-a-
ntâmplat. Se înturna oșteanul de la ostășie, că slujise ani buni sub ăl rigă
nemțesc. Trecu Vistula prin vad și urma să mai străbată pădurile Golejowskie.
Buun. Mergea omul prin pădure și ce să vezi – un unchieș bătrân îi iese în drum
și-i cere milostenie. Oșteanul către el: „Vezi tu, zice, mă-ntorn acum din ostășie
unde am slujit ani buni, da’ nu m-a dăruit măria-sa riga decât cu trei ducați, d-
apăi, fie, na, ține și tu unul”. Mai încolo, în inima codrului, hop, că un alt
moșneag îi abate calea și-i cere și el să-l miluiască. I-a spus oșteanul și lui
aceleași vorbe și l-a miluit și pe el c-un ducat… Când să iasă din pădure, iar dă
nas în nas cu alt moș. Se saltă moșul în picioare și zice către el: „Ia să-mi spui tu
mie, oștene, ce ai vrea tu de la mine pentru ăști trei ducați ai tăi? Împărăția
cerului sau o scripcă și-o turbincă?” „Da ce scripcă o fi aia, moșule, de prețuiește
cât împărăția cerului?” „D-apăi, vezi tu, că scripca mea și turbinca mi-s din alea
că de zici o dată: «Țup la turbincă!», cui vrei tu să zici, ăla a și intrat acolo cât ai
bate din palme…” Oșteanul ceru atunci scripca și turbinca și moșul i le dete
frumușel. Merse ce merse oșteanul până ce ajunse la marele oraș Cracovia. Se
duse-n târg și auzi cum oamenii băsneau de-un crai care ar fi nălțat pe acele
meleaguri o frumusețe de palat, da că nu era chip să locuiască acolo nimenea, că
oricine mânea peste noapte în el, amin! îi zbura capul! Craiul a dat omenirii de
știre că de s-o găsi vreun viteaz în stare să izgonească din palat dracii de-l
bântuie, îi dă fata lui de mireasă. Oșteanul se prinse la una ca asta. Și se duse
binișor la palat, se așeză acolo, trase în jurul său un cerc cu cridă sfințită și, fără
vorbă, se așternu să cânte la scripca lui. Dară să vezi, grozăvie! La miezul nopții
ușa se dădu în lături și doișpe ghiavoli se buluciră la oșteanul nostru. Oșteanul n-
a zis o vorbă și tot cânta înainte. Dracii îl ispiteau să joace. Și-atunci zis-a omul
către ei: „Nu mi-e mie a juca, da de vreți voi așa cu tot dinadinsul, oi juca, numai
că-nainte, fir-ați să fiți, să-mi aduceți un sac cu galbeni”. Luțiper dădu poruncă și
doi-trei draci fugiră și aduseră sacul. Oșteanul zise atunci către ei: „Prea-i mic
sacul vostru. Mai aduceți unul de vreți să joc cu voi.” Dracii îi împliniră și de
astă dată voia. Când văzu omul că are bănet destul, odată răcni în gura mare:
„Țup, fir-ați să fiți, la turbincă!” Și dracii toți, câți erau, țuști în sac. Oșteanul
legă frumușel sacul la gură, izbi o dată cu pumnul în el și dracii, toți ca unul, se
făcură zob, de nu le rămăseseră întregi decât căpățânile, iar o căpățână d-aia n-au
putut mai apoi patru vlăjgani s-o urnească din loc…
Vijelia zvârlea cu zăpadă în ușa și fereastra bojdeucii. Cu labe înghețate
zgrepțăna la geam și urla dezlănțuită. Pe bolnav îl fură somnul. Se trezi apoi la
chemarea îndepărtată ce răzbătea prin huietul viforniței… Văzu înaintea lui un
bătrân între doi bidivii care săreau ca niște tigri. Bătrânul înfricoșător, cu fața
cioplită parcă în gresie, cu plete lungi, cărunte, pieptănate cu cărare la mijloc,
ținea caii de dârlogi și înainta cu pași de oțel. Rafał simți dârlogii în mână.
Bătrânul încălecă pe cal și i se arătă în toată măreția lui. Rafał simți scările sub
tălpi și, cu un hohot sălbatic de râs, se zvârli în șa. I se tăie răsuflarea și vorbele îi
pieriră pe buze. Se plecă spre arătare și-i șopti:
— Du-mă, du-mă… la…
Nu putuse rosti niciun nume, nu-l mai ținea minte. În bezna nopții sau în
adâncul propriilor săi ochi vedea însă chipul ei palid… Strânse la piept fantoma,
o cuprinse în brațe, așa cum apa îl cuprinde pe înecat. Împreună cu bătrânul se
avântară în goană peste câmp, peste câmp, peste câmp, întrecându-se cu suflarea
năprasnică a vântului. Se preschimbară amândoi în două stânci de gresie așezate
pe cai turbați. Mâinile li se umflară și se făcură tari, de piatră, ca ale statuilor
cioplite la margine de drum, ochii nu mai vedeau nimic, nici măcar întunericul.
Ce putere binecuvântată i-a înălțat capul greu ca o stâncă? Ce forță i-a pus în
mișcare mâinile de piatră? Ochii orbi au început și ei să vadă…
La gura vetrei niște oameni stau pe buturugi. Țărani pletoși în cojoace. Femei
îmbrobodite torc și scarmănă pene. Focul se oglindește cu lumină roșiatică pe
chipurile lor încruntate, ce ascultă cu luare-aminte la povestea unui moșneag.
Adus din spate, el își deapănă vorbele:
— Zice către mine Franek Dylag că nu i-a luat pușca foc. Iar în jur bubuie
fără istov, gloanțele zboară unul după altul. Îi șoptesc omului: „Scoate gloanțele,
aruncă-le jos și înfundă-le cu călcâiul în pământ”. S-a speriat: „Vrei să vază,
zice, caporalul și să mă pună la ștraf!” „De, zic, treaba ta!” În șuier de gloanțe își
tot încărca pușca. Deodată, comandă: „Ruht!” adicătelea la odihnă! Feidvebelul
mi-a îngăduit să ies din rând. N-am ieșit eu bine că hop peste noi franțuzul – cu
căpetenia lor. A răsunat comanda – foc! Dylag a ochit și a tras. Pușca i-a sărit în
aer. L-a ucis și pe el, și pe camaradul de alături. Mă întorc la locul unde mi-am
lăsat arma, mă uit, Dylag nu mai e acolo, un alt ostaș i-a luat locul. Pe morți i-au
tras mai în spate. Șirul nostru s-a retras și au venit în loc alții. Mă uit, pe Dylag al
nostru, așa mort cum era, l-au răstignit la pământ și s-au apucat să-l croiască cu
nuiele de alun, peste umeri, peste cap, peste burtă – de învățătură pentru alții…
 Capul lui Rafał alunecă iar pe fânul acoperit cu o cergă. Lacrimi mari, îi
șiroiau din ochi, vărsate peste trupul însângerat al lui Dylag, lacrimi fierbinți,
cine știe de ce dor stârnite.
Glasurile se tot depărtau și se auzeau surde ca printr-un zid gros. Unul zicea:
— Pe vremea craiului ăluia, pe țăran barem nu-l mânau la război. Pan cu pan
luptau prin lumea largă…
— Iară țăranul crăpa pe peticul lui de pământ laolaltă cu vaca ori calul…
— Parc-acum nu-i tot la fel ca și pe vremea craiului…
Fumul năvălea în valuri sure și se așternea peste capete. Apoi se lăsa încet pe
lutul bătătorit de pe jos.
 PRIMĂVARA

Pământul Sandomierzului se scălda în lumina dimineții de mai. Fereastra de la

cămăruța lui Rafał, din colțul casei, era larg deschisă; de-afară năvăleau
mireasma primăverii, ciripit de păsări, lătratul stins al câinilor din sat. Rafał însă
părea surd și orb la toate. Când și când se cutremura de un plâns nervos, de
nestăpânit. Durerea fizică îi sfâșia pieptul și o piatră grea îi apăsa sufletul.
Zăcuse tot martie, aprilie și o bună parte din mai, greu bolnav, cu viața în
cumpănă; ieșise din boală slab, pământiu. Dar de cum prinse să se mai
întremeze, o altă durere, aceea a sufletului, începuse să-l chinuiască. Aflase în
ajun de la surorile sale că, din vina lui, Helena a fost dusă la Cracovia sau
Varșovia, la Paris sau la Berlin, că părinții ei căzuseră la gânduri și bănuieli. Era
limpede că a pierdut-o pentru totdeauna. O știa bine din presimțiri tainice, din tot
ce-i spunea fără greș sufletul în clipele de toropeală, la hotarul dintre vis și
realitate. Ajunsese ca un cadavru. Nasul i se ascuțise, ochii adânciți în găvane
ardeau gata parcă să se facă scrum. Noaptea nu dormea, iar dacă ațipea peste zi
avea vise ale căror putere, culoare și limpezime erau de neînchipuit. Această a
doua existență a sa era mai reală și mai vie decât viața adevărată de fiecare zi. În
ea se înfiripau încrederea, neliniștea, speranța, hotărârea. Viața cotidiană
ajunsese un pustiu searbăd, uscat, jalnic, bântuit de tristețe. În vise o revedea și
pe Helena. Îi simțea prezența cu înfiorare… Prin pâcla albăstrie îi deslușea
glasul, râsul vesel, foșnetul pașilor, apoi dintr-odată se dezmeticea, încredințat de
adevărul îngrozitor că totul nu e decât vedenie, închipuire, că nimic nu este
aievea și nu va fi nicicând.
În dimineața aceea luminoasă, încă din zori, de la ceasurile cinci, Rafał umbla
din colț în colț prin odăiță. Pe podea ici-colo se vedeau urme întunecate de la
câte o lacrimă picată pe jos. Era atâta durere și suferință în acele lacrimi, încât se
ferea să le calce în picioare, de parcă ar fi avut și ele o viață a lor proprie. Ochii
sufereau, ca împunși de un cuțit, la vederea lucrurilor neînsuflețite din jur inima
se umplea de invidie. Invidia pământul, pietrele, câmpiile, șanțurile, haturile. Le
invidia destinul fericit. Să zacă în tihnă, fără durere, fără simțire!… Pentru el
unul liniștea părea pierdută pe vecie… Împotriva voinței și rațiunii invidia se
preschimba într-o înverșunare oarbă, într-o dorință sălbatică de a-și zgândări
propriile răni, în nesaț pentru propria sa durere.
Toate îl ajutau la aceasta cu vicleană bunăvoință. Tatăl îl gonise de-acasă,
îngăduindu-i șederea numai până la înzdrăvenire. Când prin curțile moșierilor
vecini se răspândiseră clevetiri și zvonuri despre fuga în noapte a flăcăului, în
care și-a aflat moartea sărmana Basia, și despre pricinile acelei fugi, bătrânul
paharnic turbase de furie. Casa toată tremura de groază. Își aminteau toți cât de
aspru îl pedepsise cândva paharnicul pe fiul lui cel mare. Își aminteau de ziua
înfricoșătoare în care acela, ofițer tânăr, abia venit acasă după absolvirea școlii
de cadeți, se luase la harță cu taică-său în legătură cu veștile noi aduse din
capitală și cum pusese mâna pe garda spadei în clipa când tătâne-său îl
amenințase cu bătaia și poruncise să fie chemați argații… Mama și fiicele
umblau acum în vârful picioarelor, îl dădăceau pe bătrân și căutau să-i facă toate
voile, numai ca mezinul să se poată întrema în casa părintească. Rănile de la
mușcăturile lupilor se ogoiseră, iar boala îngrozitoare ce-l doborâse după ce a
fost găsit, mai mult mort decât viu, într-o bojdeucă dintr-un sat îndepărtat,
trecuse și ea.
Abia acum însă începuse chinul cel mare. Bătrânul tremura de mânie. Cu gura
schimonosită profera vorbe amarnice și azvârlea cu ce nimerea în cei ai casei.
Poruncise scurt și cuprinzător tuturor, și îndeosebi mamei, ca de îndată ce
„neisprăvitul” se va putea ține pe picioare să piară din casă unde-o ști și să nu se
mai arate pe-acolo până n-o porunci el. Rafał se putea ține acum pe picioare,
așadar, încă din ziua aceea, după prânzișor, urma să plece de acasă. Maică-sa îl
trimitea în taină la fratele lui mai mare, care locuia departe, în pădure, undeva pe
aproape de Małogoszcz. Sărmana mamă știa că și celălalt fiu al ei este greu
bolnav și, trimițându-l acolo pe cel mic, voia cumva să-i salveze pe amândoi. Să
poată primi și ea câte o veste, că la o plecare a sa la el nu putea nici gândi, nici
visa. Dimpotrivă, acum era nevoită să se prefacă supărată și pe Rafał. Izbutise
prin vechil, favoritul și omul boierului, să capete pentru mezin o brișcă,
bineînțeles cea mai hodorogită, și o pereche de cai, bineînțeles cei mai amărâți.
Paharnicul bănuia cam unde se va duce fiul izgonit. Poate că în taină,
nemărturisită nici față de sine însuși, dorea și el să afle câte ceva despre celălalt,
primul născut și cel mai iubit cândva, care cine știe dacă nu-și dădea acum duhul
pe undeva în lumea largă, departe de casă de atâta amar de vreme. Bătrânul
hapsân rătăcea cât era ziua de mare, din zori până-n seară, peste haturi, lunci și
ogoare, iar când se ivea în pragul casei și se isca forfotă în jur, arunca la
întâmplare, cu glas tunător, întrebarea care-i înfiora pe toți:
— Oare se mai află aici tâlharul acela de miez de noapte, dezmățatul acela de
rând?
Și în ziua plecării Rafał auzise aceste vorbe, dar nu le luase în seamă. Chinul
lui sufletesc era de sute, de mii de ori mai cumplit decât orice l-ar fi putut aștepta
din partea bătrânului său tată.
Îl durea inima pentru maică-sa. Era însă alt soi de durere, depărtată, venită de
undeva din afară… Îi asculta rugămințile fierbinți, jeluirile molcome, șoptite,
vorbele îngăimate printre șiroaie de lacrimi, înfiripate în nopți de nesomn.
Răspundea fără tragere de inimă, îndurerat, cu minciuni născocite la repezeală.
Rostea făgăduieli și jurăminte cu glas șoptit, solemn. Își făcea de lucru cu
pregătirile, primea, lega, împacheta cele aduse în taină pentru Piotr, fratele mai
mare, pe care abia îl mai ținea minte. Însemna pe hârtie tot felul de leacuri,
învăța pe de rost binecuvântări, descântece, urări, ce cuprindeau în ele toată
dragostea maternă, fără de margine. În tot acest timp strângea sub pleoape
lacrimi de sânge, înăbușea în piept hohote de plâns sfâșietoare, sau, cu sforțări
supraomenești de voință, își strâmba buzele căznit vrând să închipuie un surâs
vesel, tineresc.
Aceste întrevederi cu mama și surorile lui, în preajma plecării sale, îl făceau
să sufere cel mai mult. Gândurile proprii date o clipă uitării se răzbunau cumplit,
simțăminte amare, cu mii de mâini înverșunate, îi smulgeau părul din cap.
Veneau însă și clipe scurte de adevărată încântare. Se cufunda în extazul iubirii,
își pleca fruntea la pământ în fața fericirii pierdute. Pogora atunci asupră-i o
desfătare nepământeană, supranaturală: uitarea de sine. În asemenea, clipe
binecuvântate, lacrimile îi șiroiau din ochi, dar inima era ușoară. Privea cu
recunoștință ochii albaștri, mereu vii în sufletul său, și care îl căutau prin
întuneric.
Din aste triste visări îl trezi știrea că în curte îl așteaptă caii și că e vremea să
pornească la drum. Rafał își șterse ochii și ieși din odaie. Mama, plângând
încetișor în tindă, îi șopti că tătâne-su nu binevoiește să-și ia rămas bun de la
fecior.
Cu veșnicul lui vis înaintea ochilor, tânărul surghiunit abia pricepu tâlcul
vorbelor auzite. Își luă rămas bun cu toată duioșia de care era în stare și porni cu
pași rari spre curte. De acolo, îl pregăti vechilul pentru drumul lung, în
necunoscut.
O pereche de cai costelivi, o iapă pagă, bătrână și un armăsar murg, orb, abia
târându-și trupurile vlăguite, numai piele și os, scoaseră în câmp brișca
hodorogită. În jur, în lung și în lat, cât vedeai cu ochii, se întindeau, pe dealuri și
pe povârnișuri molcome, ogoare însămânțate. Văzduhul aburea. O adiere uscată
de vânt legăna tânăra secară verde-pală, holdele nesfârșite de grâu verde-viu,
firele de orz abia răsărite din pământul cenușiu. Ogoarele larg desfășurate pe sub
bolta cerului, deschise razelor mângâietoare ale soarelui, îți dădeau senzația de
spațiu necuprins. Văgăunile largi și luncile ce coborau spre valea Vistulei
înverziră și ele. Izvoarele și firele de apă păreau niște panglici vii de gălbenele,
iar peticele de pământ mai zvântat se acoperiseră cu floricele albe și albastre. Pe
alocuri străluceau în soare fâșii de lut galben, prin vâlcelele dintre lunci. Pe
clinele lor pitorești ici și colo se cățăra câte un mărăcine sau câte un trunchi
scălâmb de măr sălbatic. Se înveșmântaseră în ziua aceea în odăjdii de sărbătoare
din flori rozalbe. Șanțurile joase dintre ogoare scânteiau viu în soare. Pe laturile
lor ușor povârnite, se înșirau mesteceni albi, rămuroși. Încălziți de razele calde
ale primăverii, își scăldau în adierea vântului crestele ramurilor presărate cu
frunziș crud. Semănăturile coborau până spre ei în unduiri pline de farmec, ca tot
atâtea glasuri înalte contopite într-un singur cor. Pereții caselor aciuate în
coturile viroagelor, sau lipite de malurile râpoase de lut, se deslușeau albe în
petele verzi ale grădinilor. Ici și colo, larița, grăbită de felul ei, își și aruncase pe
umeri minunata năframă a frunzișului, străvezie ca o pânză de păianjen. Sălciile
bătrâne, cocârjate, de pe smârcuri, cu smicelele lor tinere, păreau niște lumânări
aprinse. Numai arinii amorțiți mai tânjeau încă pe întinderea luminoasă și
răchitișul negru arunca umbră întunecoasă pe verdele ierbii. Părea că până și
sărmanele căscioare de lut au înflorit de primăvară. Acoperișurile lor bălțate de
paie, cu crestele ici-colo putrede, învelite parcă în catifea, aureau în soare. Singur
brâul de garduri din nuiele împletite, întins de la o casă la alta, mai păstra
culoarea cenușie a iernii. Se prăvălise într-o parte și, fără viață, se rezema de
sălcii… În jur, verdeața veselă apucase să acopere goliciunea cenușie a
pământului. Sub răsufletul vântului răbufneau pe ramuri frunzele. Până și pe cer
înfloreau nourași neobișnuiți, nemaivăzuți, bruni, cutezător primăvărateci…
Brișca înainta pe unul din drumeagurile înguste și șerpuite ale
Sandomierzului, stârnind în urmă un nor de praf cenușiu. Cobora pe fundul
viroagelor adânci și răcoroase, se cățăra pe culmile dealurilor… Într-un anume
loc, Rafał întoarse capul înapoi și cuprinse încă o dată cu privirea casa și
împrejurimile ce se mai vedeau în zare. Cercetă îndelung meleagurile dragi și
prin năvala gândurilor ce-l năpădiră în neorânduială simți dintr-odată cum se
strecoară în el amarul tristeții. Îi înjunghie inima, ca un venetic din neștiute
locuri, și pieri. Și de cum pieri, toate simțămintele înflăcărate dinainte i se
aprinseră iarăși în suflet cu același foc viu. Rafał își dădea seama că nu are nicio
ieșire, că nu-l așteaptă decât durerea, și totuși, zărind în zare poteca spre
Dersławice, răsuflă mai ușor. Drumul lor trecea pe alături și vizitiul era gata s-o
cotească la stânga, când se făcu auzit glasul cuconașului:
— Wincenty… pe unde mergem… pe la Dersławice?
— Aș! Pe la Bazóm, prin pădurile Golejowskie.
— Știi ce, haidem pe la Dersławice.
— La ce bun să facem atâta ocol!? Dacă află boierul…
— Nu află el!
— Aoleu, el să nu afle!… Pune biciul pe mine.
— Wincenty! Îți dau bani de buzunar și o vodcă pe deasupra. Mergem pe
acolo! N-are cine și cum să afle!
— Sfinte Dumnezeule, ce rost are, cuconașule, pe la Dersławice? Pe aici e
drum drept. Mi-a spus mie vechilul pe unde să merg și ce să fac…
— Pe răspunderea mea!
— Aoleu, mă și văd răstignit în curte pentru bătaie…
Se supuse și o luă spre Dersławice.
 Era drumul lui Rafał. La răscruce se înălța crucifixul. Mireasma verdeții
proaspete plutea acum în jurul lui. Floricele galbene și sur-albăstrui se așterneau
cunună la picioarele lui. Rafał ridică spre el ochii plini de lacrimi. Toată viața lui
trecută și viitoare, tot ce a fost și ce va mai fi i se părea mai prejos de o singură
clipă din noaptea aceea. La gândul că drumul acesta, văzut și străbătut de un
milion de ori în închipuire, dorit și mult visat, nu mai poate duce la țelul drag, că
acum e și el doar unul dintre nenumăratele drumuri ale suferinței omenești,
simțea că nu mai are în suflet iubire, ci numai dorința de a muri. Nu va mai
vedea nicicând privirea minunată, fără seamăn pe lume, e sortită altcuiva – totul
s-a sfârșit. Și mintea trează îi mai spunea în taină că totuși nu va muri acum, ci
după ani și ani, deși sufletul lui e greu bolnav, aproape mort. Încet, urca una câte
una treptele amărăciunii. Era un chin de neîndurat. În suflet i se aciuase un
dușman de moarte – gelozia – diavol ispititor, fariseu și trădător din veci. Pentru
sufletul său zdrobit, Rafał nu mai vedea nicio scăpare.
Orice sforțare de voință ar fi făcut, se lovea de o singură sentință: totul s-a
sfârșit!
Zadarnic încerca să ridice în jurul său valuri, metereze și bastioane ale
rațiunii, ca un nebun care s-ar fi luat la pumni cu sine însuși. Totul se risipea, se
prefăcea în praf și pulbere.
Se auzi foșnetul copacilor de pe aleea spre Dersławice. Teii străvechi și plopii
de pe luncile Vistulei, cu trunchiurile uscate de bătrânețe, doar ici și colo, spre
creste, împodobiți cu frunzulițe tinere, șopteau alene. Grădina răsuna de ciripitul
păsărilor grăbite să-și dureze cuiburile. Glasurile grangurilor, coțofenelor,
cintezelor, presurilor se pierdeau în desișul jilav. Drumul coborî în pantă și-i
aduse curând pe călători la fierărie. Rafał porunci vizitiului să oprească, să vadă
în ce stare sunt potcoavele cailor. Wicek, uimit, coborî de pe capră și cu năduf
porni să cerceteze picioarele slabe ale amărâtelor dobitoace. Văzu că într-adevăr
potcoavele tocite abia se mai țineau de copite. Rafał stărui să fie bătute în cuie
noi.
De cum fierarul se apucă de lucru, sări și el jos din brișcă. Cu pas greoi se
apropie de ostrețele grădinii și se opri lângă pârleazul sprijinit în doi stâlpi. Văzu
curtea, grădina, teii înalți… Boschetul închipuit din tufe bătrâne de liliac
strălucea de verdele ierbii ce acoperea banca de gazon. Iasomia rămuroasă și
răsura împleteau gard viu în jur. Revăzând totul aievea, Rafał își apăsă beregata
cu mâna ca să nu izbucnească în hohote răsunătoare de plâns. Rămase așa
îndelung, biciuindu-se cu fiecare privire, torturându-se cu propria sa furie. Pe
prichiciurile de la geamuri ardeau viu flori de toate culorile. Fereastra mult visată
era larg deschisă și vântul îi legăna ușor cele două canaturi date în lături spre
grădină. Pereții albi ai casei se înălțau solemn și plini de taină, în umbra fără glas
a merilor și vișinilor înfloriți. Cireșii se înșirau în depărtare, înrămuriți aproape
de la pământ, cu baldachinul de crengi întortocheate lăsate în jos. Scoarța bătrână
se crăpase pe trunchiuri ca o haină veche pe la cusături. Potecuța întunecată,
jilavă încă, șerpuia pe sub ramurile albe de flori până departe, spre unghere
tainice, în umbra copacilor uriași din zare. Frunzele prelungi și gingașe ale
vișinilor, foile mai aspre ale prunilor luceau ca unse cu miere. Mirosul tare al
florilor, ciripitul mulțimii de păsări, mărăcinari, mierle, granguri, răsuna peste
acel cort larg întins și toată priveliștea picura durere și suferință în inima lui
Rafał.
Ca vrăjit, flăcăul nu se mai putea clinti din loc. Trăgea în nări mireasma
grădinii și o sorbea din ochi pentru cea din urmă oară… Mângâia cu privirea
drumul spre fericire și încântare, locul sfânt ocrotit de umbră… Numai că
fericirea se destrămase. Se vedea în închipuire cum pășește alături de Helena
spre boschetul de basm. Tâmpla ei se sprijină de a lui și toată preajma e numai
foșnet și zumzet de primăvară. Din vișinii și merii înfloriți ninge peste ei cu
gingașe petale rozalbe. Rănile vii ale pomilor, rămase de la tăierea ramurilor,
răspândesc în văzduh aroma sevei proaspete…
Rafał simțea în inimă fericirea imensă, necuprinsă cât lumea, a zilei aceleia de
neuitat și printr-un efort supraomenesc al închipuirii o readucea acum acolo unde
s-a înfiripat cândva. O singură adiere de vânt însă a fost destul ca s-o destrame.
Ca floarea de cireș se spulberă și căzu la pământ. Casa rămânea mută, pustie.
Fereastra se legăna lin, iar oblonul cenușiu, scorojit de ploi, îi ținea isonul cu
scârțiit subțire, cu râsul bătrânicios, veninos și viclean al balamalelor ruginite.
„Nu e, nu e, nu e”, repeta sarcastic glasul bătrân și înghețat. Cumplita sentință
răsuna în urechi cu zvon de îngropăciune. Rana ogoită de balsamurile primăverii
prinse iar să sângereze. Realitatea aspră, viața cruntă și stupid de jalnică își arăta
chipul de sub vălul iluzoriu al sentimentelor, printre culorile gingașe ale florilor
și miresmele suave din văzduh. Tainițele adumbrite scoaseră la lumină lucida
dezamăgire cu răbojul ei necruțător al pierderilor și câștigurilor. Rafał, cu dinții
încleștați, cu ochii plini de jar mistuitor, implora să se mai repete o dată
miracolul. Să i se mai arate, o dată măcar, pentru o frântură de secundă, chipul
iubit, să i se dăruiască o fărâmă din visul amăgitor… zadarnic însă…
Era vremea să se înapoieze la brișcă.
Fierarul isprăvise cu potcovitul și Wincenty își tot dregea glasul, dând semn
de plecare. Rafał închise ochii și cu un aer nepăsător îi plăti omului cei douăzeci
de creițari ce i se cuveneau. Între timp, aruncă o privire piezișă spre fierărie, la
ieslea tocită de la intrare… Brișcă porni, zdrăngănind din roțile vechi. Rafał nu
mai întoarse capul și nu ridică ochii cât merseră de-a lungul întinsei grădini.
Locul acela i se întipărise trainic în suflet și ar fi vrut să-l păstreze acolo ca pe o
comoară închisă cu șapte lacăte.
 Drumeagul pe care cotiră de pe șleaul mare ducea la pădure. Mergeau la pas
peste câmpuri mărginite de codru, apoi ieșiră iarăși la un drum mai acătării până
la Staszów. După un popas de câteva ceasuri, în care să-și mai tragă sufletul
gloabele, porniră mai departe. Seara îi prinse la marginea unor lunci întinse,
potopite de apă, ce de departe păreau lacuri mari, argintii. Cât vedeai cu ochii nu
era niciun sat, nici măcar o singură casă de om. Insulițe de copaci se înălțau ici și
colo deasupra luncilor date în floare. De-a lungul râului, pe mal, se vedeau șiruri
întunecate de arini, ulmi, pâlcuri de lariță, sau, cum spunea vizitiul, de copaci vii.
Drumul ici nisipos, ici mocirlos se aținea de-a lungul pădurii. Caii mergeau la
pas, tot mai poticnit, până se opriră de tot. Degeaba vizitiul i-a biciuit, i-a
șfichiuit cu pleasna, i-a îmboldit și i-a mângâiat și a tot tras de frâu. Două
cadavre vii, își lăsară capetele bătrâne în piept și încremeniră cu ochii în pământ
nepăsători la tot și la toate – fie suferință, fie moartea.
Înfățișarea cailor îl mișcă pe Rafał. Coborî din brișcă, se uită la frunțile lor
plecate și hotărî să mâie acolo peste noapte. Vizitiul scoase sacul sărac cu
merinde, deshămă caii și rostui un fel de iesle în partea din față a briștii, iar el
însuși se apucă să mestece lacom o bucată de pâine neagră de secară, cu brânză
veche, mucedă. Lui Rafał nu-i era foame. Trupul lui încetase parcă să mai
trăiască. Focul suferinței din suflet îl mistuise. Umbla încolo și încoace prin
luncă, în apropierea briștii, străduindu-se să înăbușe în el nebunia dragostei, s-o
închidă în străfundul inimii sfâșiate surd zbătându-i-se în piept.
În depărtare, peste luncă se stingea ziua. Ultimele ei pâlpâiri se mai oglindiră
o vreme în viitura apelor, sclipiră pe smicelele boziilor, aducând de departe cu
niște raze luminoase, pe crestele înfrunzite ale ulmilor și plopilor înalți, albi și
negri. Când lumina zilei se stinse lăsând în urma ei doar o geană roșietică pe
zare, Rafał porunci vizitiului să adune vreascuri și să ațâțe focul. Curând se înălță
în văzduh un polog albastru de fum și limbi scurte de foc, hapsâne, prinseră să
hăpăie acele de ienupăr.
Rafał stătea mai deoparte, în cercul luminat de foc, și privea absent la fruntea
plecată a lăturașului, la tidva lui uscată, cu adâncituri mișcătoare deasupra
găvanelor. Craniul acela rece și auster părea un simbol al suferinței, chipul și
întruparea ei. Involuntar privirea i se întorcea mereu la ochii stinși ai calului,
ochii aceia obosiți, care au dat din plin prinos vieții, dar atât de înțelepți, atât de
dureros grăitori, încât păreau să cuprindă în existența lor o lume, alfa și omega
existenței. Acei ochi jalnici, ațintiți fără voie asupra focului, ce-i dogorea și-i
chinuia, păreau să vorbească, și Rafał, cu simțurile ascuțite ale omului îndurerat,
desluși prin întuneric șoapta lor suspinată:
„O, veșnică odihnă, veșnică!
Veșnică odihnă, la margine de molcomă pădure și de luncă îndestulată cu apă,
dăruită din belșug cu iarbă, zi și noapte înmiresmată…
 Odihnă binefăcătoare pentru oasele trudite!
În sfânta tăcere a nopții, în roua din cer pogorâtă, în soarele ce arde și
preschimbă în pulbere tot ce-i muritor, sub șiroaiele de ploaie ce curg neostoit și
spală rămășițele pământești…
O, iarbă de mătasă, de vântul primăverii semănată! Flori ce din noi veți
purcede… Semințe binecuvântate purtate de fluturi și de gâze în pulberea
noastră, să dea rod…
În firele grânelor va trăi sângele și trupul nostru!
O, îmbălsămată familie, frați buni și surori! Clopoței, maci, albăstrele,
viorele… Ochii și urechile noastre petrecute de pe lume… Voi ne veți întrupa
lacrimile, în voi vor bate mai departe inimile noastre, în voi va arde flacăra
iubirii ce ne-a încălzit sângele în vine…”
Rafał se îndepărtă. Nisipul încins de soare peste zi era cald încă. Își îngropa în
el picioarele cu desfătare și stratul afund de turbă scrâșnea surd sub călcătură.
Zarea răsuna de orăcăitul broaștelor. Corul lor țesea în văzduh o melodie
molcomă, adormitoare. Când și când, se răzlețea câte un sunet prelung, înăbușit,
straniu. Fără voie, o imagine demult uitată prindea să se înfiripe: un cap uriaș de
broscoi45, înfășurat în alge, năpădit de obligeană, plutniță și mătasea broaștei se
ridică din baltă și își înalță spre stelele scânteietoare ochii verzi, străvezii. O labă
alunecoasă se saltă alene și duce la gură o trișcă meșterită dintr-o mlădiță de
lozie răsărită în ajun. Degetele vâscoase ale broscoiului uriaș se plimbă peste
fluier și cântecul lui se alătură corului broștesc. Sunetele zboară, rătăcesc în
văzduh și se pierd printre copacii înalți…
În vecinătate sta de strajă codrul întunecat. Nemișcat, fără suflare și fără glas,
sorbea încet întunericul de pe lunci. De departe, de peste dealurile demult
cufundate în noapte, răzbea din vreme în vreme lătrat răsunător de câini. Apoi iar
se înstăpânea tăcerea, tulburată la răstimpuri de trosnetul cetinii arzânde ori de
țiuitul vreunui țânțar nevăzut, sau poate de ronțăitul mai apăsat al cailor și de
fornăitul lor prin paie în căutarea rarelor grăunțe de ovăz. Dinspre plopii
îndepărtați, de pe oglinda apei, dintre răchite, lozii și trestie mirositoare răzbi o
adiere fremătătoare, jilavă, proaspătă și înmiresmată, mătură poiana veștedă și
stârni foșnetul codrului, negru, greu de rășină, leneș și înăbușitor. Zăbovi preț de
câteva clipe și se duse iarăși de pe nisipurile uscate și iarăși liniștea pogorî pe
nesimțite peste firea toată.
Rafał scoase al doilea sac cu paie tocate, îl aruncă în brișcă și se întinse pe
spate. Privea cerul cu ochii larg deschiși. Își mai simțea încă trupul amorțit și
slăbit după boală. Stelele semănau în întunericul nopții pulberea argintie a
grăunțelor de lumină. Fâșii albe de aburi și vălătuci de ceață, primele închipuiri
ale norilor, alunecau molatec printre stele. Trupurile lor lăptoase luceau palid în
45
Referire la basmul popular polonez Regele broaștelor.
lumină până se prăbușeau în hău întunecat, unde piereau pentru ochiul omenesc,
contopindu-se cu cerul.
Noaptea era înăbușitoare. La răstimpuri, scăpărau scurt fulgere mute, uscate,
numite în popor „vestitoare de vreme bună”. Înaintea ochilor răsăreau fantasmele
albastre violete ale pădurilor, ale satelor adormite între grădini și câmpuri verzi.
Privirea și mintea scrutau zadarnic întunericul de nepătruns, străduindu-se să
deslușească arătările de o clipă.
Surugiul dormea tun în preajma focului mocnit.
Rafał sta culcat, în nemișcare, bucuros că nu aude nimic, că nu știe unde se
află și ce se întâmplă cu el. Fără veste, din pâlcul apropiat de arini zvâcni un
sunet, apoi altul, al treilea… Rafał se ridică în capul oaselor. Asculta cântecul
privighetorii, îl săruta cu zâmbetul pe buze, îl primea la pieptul lui, îl întâmpina
cu inima deschisă. Încet, încet, sunetele metalice, curate, ușoare, de parc-ar fi
zburat de pe strunele unei citere abia atinse de o pană smălțată de păun, îi picurau
în suflet, străbăteau toate fibrele ființei sale, așa cum un ciob de piatră aruncat în
râu străbate până la fund unda apei. Trilurile se preschimbau în cuvinte. Cuvinte
imateriale, gingașe, mângâietoare, atingeri pioase, sărutări aeriene dăruite de un
suflet altui suflet, cu adânci mătănii și cădelnițări îmbălsămate. Cuvinte
nemaiauzite, cu tâlc neștiut, înălțate în numele dragostei sau al urii, milosteniei
sau al disprețului și osândirii. Povestea iubirii sale Rafał o desluși întreagă în
aceste triluri dumnezeiești, avântate ca niște săgeți de briliant în albastrul
luminos al cerului, până la zenit, în unduirile sunetului ce revine mereu înapoi
precum, trist, revine în jug nevolnicul cu spinarea gârbovă șfichiuită de biciul
călăului, în cântecul înalt, singuratec, pătruns de forță și mândrie, în cântecul
slobod, nebun de fericire, atoatebiruitor, fără seamăn pe lume. La răstimpuri, i se
părea că totul se petrece, de fapt, înlăuntrul lui, că numai pentru el cântă aceste
inimaginabile strune de aur, că la atingerea degetelor sale amorțite izbucnesc
aceste chemări ale sufletului, lungi, prelungi, și cad la pământ ca niște păsări
lovite de moarte, undeva la granița durerii. Ele cântau numele iubitei, părul ei de
aur, ochii ei dragi. Rafał își lăsă fruntea pe pieptul feciorelnic, zguduit de plâns,
își apăsă buzele pe obrajii neprețuiți, pe pleoapele sărate de lacrimile vărsate în
nesomnul nopții.
O privighetoare a dat tonul, alta i-a răspuns, apoi încă una… Un al patrulea
glas, înălțat din răchitișul de la malul apei, li s-a alăturat și toate laolaltă s-au
contopit într-un unic acord ce vibra undeva în tufele de pe țărm.
Păreau să fie străji de noapte, sentinele ale simțămintelor, pândarii iubirii
singuratice rătăcite poate prin partea locului.
De cum se lumină de ziuă, Rafał îl trezi pe Wincenty și porniră mai departe la
drum. Caii, odihniți și hrăniți, alergau mai cu spor. Pe de margini, în stânga și în
dreapta, se vedeau sate și gospodării arse până la temelie cu doi ani în urmă 46. Pe
pajiștile întinse, negre, iarba nu se încumeta încă să dea colț. În jur zăceau
mormane de bârne și de căpriori tăciunoși, cercevele de fereastră, uși smulse din
țâțâni, obloane atârnând de câte un cui stingher, tavane prăvălite peste pereții
dărâmați, hornuri și sobe năruite, acoperite de cenușă rece. Ici-colo, se ițeau
printre ruine corpuri de case, coșare, pătule. Pe alocuri, printre teii arși, asemenea
unor facle negre înfipte pe câmpul înverzit, se înălța câte un conac nou durat.
Cele mai multe dintre sătulețe erau încă o paragină; oamenii se adăposteau prin
colibe.
Pe la amiază, Rafał lăsă în urmă Chciny 47. Vechiul castel ruinat, turnurile
negre, crăpate, zidurile moarte se înălțau ca o hârcă spartă. Tot mai aproape de
țintă, cei doi călători străbăteau un ținut muntos, acoperit de păduri, necunoscut.
Meleaguri străine, neobișnuite i se înfățișau lui Rafał – pustii, triste, cufundate în
tăcere. Munți înalți, sterpi, cu pământ roșu, acoperiți de pini sau de ienupăr, cu
nisip pe înălțimi, cu mlaștini în preajma râurilor. O cotiră de pe șleau și până
seara merseră pe o potecă de pădure. Rădăcinile întortocheate de brazi ca niște
șerpi tăiau mereu cărarea de-a curmezișul, iar acolo unde copacii se trăgeau mai
în lături se dezvăluia ochilor câte o panglică galbenă de nisip, cu două făgașe
lăsate de roți, întinsă până hăt-departe în pădure. Brazii sumbri din jur păreau
săgeți aripate pentru zbor avântat. Mușchi tânăr de primăvară, verde-mătăsos,
îmbrăca scoarța brun-roșcată a copacilor. Soarele răzbea până în inima pădurii,
prefirându-și razele printre ramuri și luminând mlădițele crude. Acele tinere,
moi, verzi-galbene, păreau străvezii ca niște stropi de apă. Umbra așternută,
sfioasă, gingașă, fremătătoare, te tulbura cu frumusețea ei fără seamăn. Era
numai a pădurii și până și privirea omenească părea c-o sperie și o alungă. Rafał
o urmărea pe furiș printre gene.
Și îi șoptea ca unei surori bune:
— Umbră, draga mea umbră…
Cucuruzii trandafirii de primăvară se topeau parcă sub razele soarelui.
Răspândeau miros de rășină ce cobora în valuri pe pământ. Iarba încă nu se-
nstăpânise cu temei. Cetina de anul trecut și frunzele uscate așterneau pe jos
culori de țintirim, doar ici și colo, poteca, jilavă la umbră, dădea la iveală
străluciri de smaragd. Pe alocuri, unde pământul era mai zvântat, se zăreau prin
cetiniș puieți de brazi, aidoma unor nourași străvezii, primăvăratici. În adâncul
pădurii copacii se răreau și dădeau în vileag luminișuri cu câte o japșă încrustată
în inima lor. Pe fundul apei se așternuse un strat gros, chihlimbariu, de cetină

46
În timpul răscoalei de eliberare națională condusă de Kościuszko (1794).
47
Castel din sec. al XIII-lea, ridicat pe un munte de marmoră, reședință a principilor și regilor
polonezi și apoi, o vreme, a reginelor văduve; spre sfârșitul sec. al XIV-lea a fost transformat în
închisoare, iar pe timpul împărțirii Poloniei ajunsese o ruină.
bătrână. În preajma japșelor încinse cu un brâu de gălbenele, înverziseră bogat
merișorii, iar brăduții palid-verzui se bălăceau în apă ca niște bobocei de gâscă.
Pământul mocirlos din jur era acoperit cu floricele de Nu-mă-uita și cu steluțele
Maicii-Domnului.
Caii mergeau la pas. Roțile săltau din rădăcină în rădăcină și se împotmoleau
în nisip. Brișcă scârțâia prelung, înaintând anevoie. Nisipul uscat fâșâia printre
spițe ca într-o clepsidră. Desișul pădurii era pentru Rafał prieten credincios.
Aflase aici adăpost și ocrotire pentru suflet. Dorul lui, asemenea unui rob
înlănțuit, istovit de prigoană, își urma drumul spre locul menit, cercetând cu
tristețe tot ce lăsa în urmă-i. După câmpiile roditoare ale Sandomierzului, unde
fiecare petec de pământ era folosit cu chibzuială, aceste păduri necuprinse, uitate
de om, crescând în voia lor de veacuri, poate chiar de la începuturile lumii, erau
atât de apropiate sufletului său bolnav de iubire. Îi venea să sară din brișcă, să se
arunce la pământ și să zacă așa zile și nopți în șir – brațele să simtă doar copacii,
buzele-i să atingă numai flori. Să asculte cântecul lin al vântului prefirat printre
ramuri de brazi…
Era pe cale de a desluși tâlcul șoaptelor fermecate ale bălților și copacilor
oglindiți în ele de ani și ani; auzea fiece sunet, fiece șopot, fiece suspin… Știa
bine, fără să i-o fi spus cineva, că de nu va dezlega acum tainele acestor glasuri și
nu le va pătrunde cu inima înțelesul, nu-i va mai fi dat nicicând să le afle…
Mergea tot mai departe, minunându-se de propria-i stare, de noile simțăminte ce
se înfiripau încet, încet în sufletul lui, de glasurile vii, dătătoare de viață, ale
lumii.
Soarele scăpăta când ieșiră din pădure. În fața lor se deschise un fel de poiană
întinsă. Ici-colo se vedeau mușuroaie de nisip cu buhași crescuți pe alocurea, tufe
dese de ienupăr și petice de pământ lucrat de mână de om. În zare, la capătul
poienii, se înălța o altă pădure, iar la poalele ei străluceau în soare parcă un iaz
întins și panglica argintie a unui râu ce cobora șerpuitor printr-un ariniș. De sus,
de pe povârniș întreaga vale se vedea ca-n palmă. Departe, pe malul iazului, se
deslușea între copaci pata albă a unui conac.
— Iaca și Wygnanka, cuconașule, spuse Wincenty, întorcându-și capul. Acolo
hălăduiește tânărul nostru boier.
— Iată și Wygnanka, repetă Rafał.
În clipa aceea își aminti că în curând îl va întâlni pe fratele său Piotr. Abia
dacă-l mai ținea minte, deoarece fratele, certat cu taică-său, nu se abătuse de
multă vreme pe la Tarniny. Acasă știau despre el că a fost greu rănit și, abia
scăpat cu viață, s-a aciuat undeva în Wygnanka. Erau știri primite de maică-sa
Dumnezeu știe cum și de unde – parcă picate din cer. Le aflase și tătâne-său, dar
niciodată la Tarniny nu s-a rostit tare vreo vorbă despre Piotr. Rafał se gândi că
n-ar fi de mirare ca fratele să nu se arate prea bucuros de venirea lui… Și atunci?
Răspunsul nu prinse glas, dar își făcu loc undeva în inimă. Atunci, îi rămâneau…
Cracovia, Varșovia, Berlinul…
Soarele coborî dincolo de pădure și se stinse și ultima lui rază. Caii obosiți
abia se mai târau și vizitiul se tot neliniștea la gândul că s-ar putea opri iarăși. Ca
un făcut, drumul era ca vai de lume. O baltă de netrecut se întindea între două
grămezi ascuțite de pietre scoase de pe câmp. Un mărăciniș des, cu florile
scuturate, năpădise pietrele. Pe câmpurile nisipoase se vedeau firicele firave de
secară și ovăz. De cum se lăsă amurgul, la conac se aprinse lumina la trei dintre
ferestre. Rafał simți o ciudată strângere de inimă. Nu-și putea lua ochii de la
ferestrele acelea a căror lumină arunca dâre strălucitoare pe oglinda apei. Era
prima clipă în care nu simțea suferință.
Se făcuse noapte când ajunseră, în sfârșit, la malul apei. Drumul, desfundat de
ploi, cobora dincolo de stăvilar și se întindea mai departe printre arinișuri, tăind
râulețele ce se scurgeau din iezătură și zăgazurile morilor. Caii îl dibuiau singuri
prin întuneric. Toată întinderea era potopită de apă și plină de murmurul ei viu,
straniu, ademenitor. Văzduhul aburea. Umbrele copacilor, tufișurilor,
lăstărișurilor se iveau și dispăreau în noapte. Mai sus, deasupra iazului, plutea o
pâclă ușoară, argintie. Inima lui Rafał bătea neliniștit. Ochii cercetau întunericul
încă neînstăpânit pe de-a-ntregul și inima căuta să pătrundă tainele acestui colț de
pământ. Înaintea lor, pe dâmb, printre copaci, luminau neschimbat trei ferestre.
Lăsară în urmă matahala neagră a morii, cotiră în sus pe deal și opriră în fața
porților închise.
Nu se vedea nici țipenie pe nicăieri. Wincenty începu să strige, dar nu se arăta
nimeni; atunci singur împinse porțile în lături. Cărarea ce ducea spre casă urca în
pantă. Brișca o străbătu încet până sus, la umbra copacilor uriași de lângă cerdac.
Rafał sări din brișcă și, cu pas șovăitor, urcă treptele cerdacului. Pe când bătea și
căuta să deslușească pe întuneric intrarea, ușa se deschise și un bărbat înalt îl
întrebă cu glas bâlbâit:
— Ci-cine-i?
Rafał, neștiind ce să-i răspundă, întrebă:
— Pan căpitan Olbromski este acasă?
— E-e-este ac-casă. Da cine-i?
— Fratele lui.
Bărbatul se dădu la o parte din ușă și Rafał trecu pragul. În clipa aceea îl văzu
pe fratele său ieșind din odaia de alături. Căpitanul Olbromski era slab, înalt,
ușor adus de spate. Era nespus de frumos la chip, proaspăt bărbierit, părul lung,
pieptănat pe spate, îi ajungea până la gulerul hainei albe. Îl recunoscu pe Rafał și
pe obraz îi înflori un zâmbet de bucurie, de mulțumire, de încântare aproape.
Rafał simți cum îi tresare inima la vederea fratelui pe care abia îl mai știa din
copilărie.
 Căpitanul îl strânse la piept și, fără o vorbă, îl sărută îndelung pe gură. Îl așeză
apoi lângă masă și multă vreme îl privi în tăcere, cu palma apărându-și ochii de
lumina lumânării.
— Ai venit singur? întrebă în cele din urmă cu glas sugrumat.
— Singur.
— Dar mama, tata, trăiesc?
— Trăiesc.
— Sunt sănătoși?
— Sănătoși.
— Dar surioarele: Zofka, Anusia?
— Sănătoase…
— Sănătoase… Mama vine și ea aici, după tine?
— Nu.
— Nu vine… Dar tu rămâi mai mult timp, da? Mai mult timp? Așa-i?
— Rămân.
Căpitanul își puse mâna pe mâinile lui Rafał și le strânse tare. Apoi se întoarse
spre slujitorul care stătea lângă ușă și-i spuse:
— Michcik, vezi de cai și ai grijă de cină.
— A-am înțeles… mormăi slujitorul și clănțăni din dinți, de parc-ar fi vrut să
înhațe ceva nevăzut din aer, se-ntoarse pe călcâie și se făcu nevăzut.
Când frații rămaseră singuri, căpitanul se uită o vreme spre ușă, apoi îl întrebă
pe Rafał:
— Dar tata… nu ți-a spus să-mi… Adică…
— Nimic. Nicio vorbă! răspunse Rafał repede și se înroși de parc-ar fi fost
prins asupra unei fapte necinstite. Simțea un fel de tulburare nemaiîncercată.
Pentru întâia oară în viață avea senzația că se află față-n față cu cineva care era
propria lui copie și totodată un om străin, superior, demn.
Piotr repetă ca un ecou:
— Nimic! Nicio vorbă!
Glasul lui trăda o durere atât de adâncă, încât Rafał se simți copleșit și încercă
să îndulcească întrucâtva vorbele rostite cu câteva clipe înainte:
— Când am plecat, începu pe un ton lămuritor, nici nu l-am văzut pe
dumnealui, pentru că era… pe câmp.
— Pe câmp… zâmbi fratele mai mare.
— Da, plecase de-acasă…
— Și nu și-a luat rămas bun de la tine?…
— Nu, ba chiar… trebuie să-ți spun…
— Vorbește deschis cu mine. Eu n-am să te judec cu asprime, surâse Piotr.
Pesemne că i-ai greșit cu ceva.
Rafał râse cinic și neplăcut, dezvelindu-și toți dinții.
 — Da, așa e.
— Vorbește deschis.
— Preacinstitul părinte a binevoit să poruncească să plec de-acasă. Atâta s-a
îndurat să-mi dea un cal orb și pe amărâta de Margola, să mă care ca pe un mort
la cimitir.
— O! Și pentru ce vină?
— Pentru că i-am prăpădit o iapă de călărie.
— O iapă?… Și pentru atâta lucru?
— Întocmai… cum zic.
— Și era o iapă chiar atât de scumpă!
— Basia. Urmașa Popielatei.
— N-o știu… De-atâta amar de vreme am plecat de-acasă. Dar nu te mai
necăji, Rafciu. Și eu am părăsit casa părintească fără să-mi iau rămas bun, pe
picioarele mele, gonit cu câinii, s-ar putea spune. A fost demult. Credeam că tata
mi-a trimis prin tine…
Căpitanul se ridică de pe scaun și începu să umble prin odaie. Rafał îl urmărea
cu privirea și cu aprinsă curiozitate îi cerceta făptura, felul de a vorbi, fiecare
gest, fiecare tresărire a feței. Nu izbutea să-și biruie uimirea pe care o simțea la
vederea fratelui. Îl descumpănea gândul că acest frate misterios, care a părăsit
cândva căminul părintesc, plecând în lumea largă, și a ajuns simbolul unor taine
învăluite în tăcere și spaimă, despre care nu se cădea nici să pomenești măcar,
locuiește într-o casă veche, amărâtă. Chiar el să fie? Piotr? se întreba, privindu-l
cu coada ochiului. Și totodată, pe măsură ce se destrăma vălul necunoașterii, se
topea și bariera ce-i despărțise atâta timp pe cei doi frați. O curiozitate lacomă și
un sentiment nou, nemaiîncercat, cald și tulburător îl făcu pe Rafał să uite totul
de pe lume. Ochii îi străluceau ca două lumini vii.
Piotr se opri în fața lui și începu să-i vorbească:
— Vezi, frățioare… Ești încă prea tânăr și poate că n-ar trebui să afli tot ce aș
dori să-ți destăinui… Dar… cine știe ce va fi mâine? Așa că aș vrea să-ți spun
deschis de ce n-am mai dat pe acasă de atâta vreme, ca să nu-ți închipui cumva
cine știe ce despre sentimentele mele față de familie.
— Dar nici gând de-așa ceva!
— Uite cum a fost… Mă dăduse tata la școala de cadeți. O bună bucată de
vreme nu fusesem pe-acasă, pentru că în vacanță mă duceam, de obicei, la un
coleg de școală. Mă întorsesem pentru întâia oară la Tarniny când eram deja
Gefreiter48. Aveam capul doldora de idei noi… Nu știu dacă ai să mă poți
înțelege…
Tânărul căuta să dea feței sale o expresie cât mai potrivită, nefiind deloc sigur
că izbutește.
48
Caporal. (Germ.).
 — Vezi tu, încă din timpul școlii începuseră, nouă, tinerilor, să ni se
înfierbânte capetele. Citeam mult… Considerații asupra vieții lui Jan Zamoyski,
Viața lui Chodkiewicz au fost pentru noi adevărate făclii în noapte. Am să ți le
dau și ție… Asuprirea țăranilor, întreaga orânduială a vieții de stat, în general, le
priveam cu ochi răi. Fiecare dintre noi își pusese nădejdea în spadă și jurase pe
ea. Eram încredințați că soarta întregii Polonii e în mâinile noastre și că noi
suntem cei ce-o vom mântui. Când ne-am întors acasă și am început să stau de
vorbă mai pe-ndelete cu tata, m-a cuprins deznădejdea. El era de partea celor pe
care îi uram de moarte. Mi-a poruncit să-mi potrivesc gândurile și faptele după
ale lui și ale celorlalți. A stăruit să mă dezic de convingerile mele. Odată m-a
suduit, apoi m-a amenințat…
— Știu… știu… suspină Rafał.
— Ai auzit pe-acasă, da? întrebă Piotr aplecându-se spre el.
— Am auzit.
— Ți-a spus mama?
— Mama, Anusia…
Piotr răsufla gâfâit… Obrajii îi ardeau. Umbla repede prin cameră și din
răstimp în răstimp spunea încet, tânguindu-se parcă:
— Mi-a călcat în picioare onoarea de ofițer. Asta încă n-ar fi fost nimic. Dar
până și sufletul mi l-a călcat în picioare… Cuprins, așadar, de furie și de o
nestăpânită indignare… când a chemat argații… am strigat că sunt ofițer și că n-
o să mă las bătut… și-am tras sabia din teacă… O, Doamne!…
Se așeză, aproape sufocându-se. Rămase pe scaun, răsuflând scurt, anevoie.
Apoi vorbi mai departe:
— Noaptea, am plecat de acasă. Câți ani să fie de atunci! Când am mers din
ținutul Bracławului zi și noapte spre Połanców sub comanda lui Grochowski…
am mai văzut o dată de departe meleagurile noastre… Iar mai târziu… să fi… un
cuvânt măcar!
— Tata n-a știut nimic de tine și nici noi…
— Ce-ați fi putut să știți? Atâta cât se știa despre toți ceilalți. Pe câmpul de
luptă la Szczekociny… prusacul m-a străpuns cu baioneta… Am pierdut mult
sânge… Am zăcut printre cadavre. Soldatul care ți-a deschis s-a întors noaptea
după mine, m-a găsit mai mult mort decât viu. M-a dus pe brațe. Am zăcut prin
diferite case din voivodatul Cracoviei, iar când, în sfârșit, m-am întremat…
atunci… ce rost ar mai fi avut.
Își trosni degetele și spuse repede:
— Vai, cât de greu mi-e să vorbesc.
După o clipă însă, urmă:
— Am venit cu soldatul ăsta aici, pe meleagurile lui. Am luat în arendă, uite,
locul ăsta și așa îmi duc zilele. Pământ bun e puțin pe aici, așa că desțelenim și
noi, scoatem ienupărul din rădăcini. Mă omoară urâtul… Și măcar o vorbă să fi
primit de-acasă…
Cuprins de înduioșare, Rafał începu să vorbească de casă, depănând tot ce
păstra viu în amintire. Piotr se opri iarăși înaintea lui Rafał și, cu ochii lui
aprinși, îi sporea elocința. Se înțelegeau amândoi din vorbe spuse pe jumătate,
din fraze nerostite până la capăt, din exclamații. Se ajutau unul pe altul, imitau
glasul oamenilor, al animalelor despre care pomeneau. Ca un copil, Piotr întreba
de copacii din curte și din grădină, de bătrânul lui mesteacăn din capătul grădinii,
întreba de cai, de câini, de casa părintească, de ogoarele lor, de drumurile știute,
de țărani și argați, de bătrâni și tineri. Ochii și buzele lor râdeau la fel.
În clipa aceea semănau atât de bine amândoi, de parcă ar fi fost un singur
suflet. Uneori, în toiul povestirii, se întrerupeau cu scurte exclamații, surâdeau și
treceau ușor la alte întâmplări. Piotr întreba de bătrânele mătuși, de toți cei
oploșiți pe la curtea lor, îi recunoștea pe fiecare din vorbele lui Rafał, după câte
un gest închipuit de frate-său, după felul deosebit al câte unuia de a clipi, sau
chiar după o simplă inflexiune a glasului. Râdeau în hohote și uneori, în plină
veselie, fețele amândurora încremeneau deodată posomorâte – le reînvia înaintea
ochilor câte o amintire legată de vreo obidă dureroasă, întipărită în inimă pentru
totdeauna, mereu amară și mereu vie.
Michcik acoperi masa cu o fețișoară, puse tacâmurile, în timp ce tinerii
discutau înflăcărat. Cinară repede, fără să se sinchisească de bucatele mai mult
decât sărace. Michcik îi pregăti patul lui Rafał pe sofaua îmbrăcată în piele
verde. Se așeză apoi lângă ușă și, din vreme în vreme, scotea câte un mormăit
înăbușit.
— Du-te la culcare, bătrâne… îi spuse Piotr, povestind înainte.
Soldatul, bâlbâindu-se, își repetă vorba; „’nțeles”, și ieși pe ușă.
Lumânările arseseră până la capăt în sfeșnicele de tablă. Piotr aprinse altele.
Totuși, cel mai mult îl descosea pe Rafał despre taică-său. De o mie de ori
întrebase de sănătatea lui, de felul cum arată, vrând să știe totul, până la cele mai
mici amănunte.
Rafał, povestind, își deschidea tot mai mult sufletul, cum n-o mai făcuse față
de nimeni altcineva până atunci. Pentru întâia oară în viață era atât de sincer.
Nici el nu știa cum, dar îi trecu prin minte să-i spună lui Piotr tot adevărul despre
pățania sa din noaptea aceea, despre încăierarea lui cu lupul, să-i vorbească
despre dragostea lui pentru Helena. Un îndemn neașteptat însă, parcă însăși
porunca ei, îl făcu să amuțească.
Piotr asculta cu ochii larg deschiși. De zeci de ori îl punea pe frate-său să
repete amănuntele, săreau de la un subiect la altul. Nici nu băgară de seamă cum
a pălit flacăra lumânărilor și lucrurile din cameră au prins treptat contur. Prin
fereastra deschisă pătrundea o răcoare înviorătoare. Cioturile, mlădițele și
ramurile împodobite cu frunzulițe tinere, cărunte de roua dimineții, stăteau
nemișcate dincolo de fereastră, cuprinse de un somn adânc. Când și când numai,
câte un lăstar mlădios se cutremura ca de frig, și picăturile de rouă se scuturau
deodată la pământ cu un foșnet înfiorat, de spaimă, așa cum ți se pare de obicei
în vis… La răstimpuri, o adiere răcoroasă și jilavă se furișa dinspre râu sau
dinspre iaz, printre ramurile iasomiei spaniole și se pitula în frunzișul ud, pentru
ca acolo, în culcușul proaspăt, să ațipească puțin, bucurându-se de somnul
odihnitor din zori de ziuă. Din zarea pâcloasă răzbătea glasul gingaș al unei
păsări de baltă.
Se lumina.
În dreptunghiul ferestrei zarea se și arăta înveșmântată în azur, și pe întinderea
ei netulburată prindeau contur coamele întunecate ale dealurilor cu un brâu de
păduri la poale. Sus, în tăriile limpezi ca un crin înflorit strălucea palid luceafărul
de dimineață. La orizont se și ivise aurora, tivind pământul cu lumina ei roșie-
portocalie.
— Tu nici n-ai văzut, Rafuś, cum e pe aici pe la mine. Vino și privește, se
luminează de ziuă…
Frații se opriră amândoi la fereastră.
Jos, dincolo de gardul grădinii, sclipea printre ramuri iazul adormit. Peste
apele lui argintii-albastre, ca oțelul învinețit de flacără, se învolburau pâcle
multicolore. Îngemănate și cu pământul, și cu cerul, ele se înălțau spre boltă,
părăsind pământul cu aceeași tristețe cu care sufletul își părăsește propriul trup.
Înainte de a se înălța însă, rămâneau locului o vreme, cufundate parcă în
rugăciune. Celor doi tineri li se păru că-i clipa cea fără de sfârșit, veșnicia însăși,
întruparea vie a eternității. Dar lumina din zare se apropie încet, stropi cu isop
umbrele și la porunca ei magică apa rămase jos, părăsită, iar pâclele plutiră în
înalt. Adunându-și încet faldurile veșmântului bogat, își desfăceau aripile
străvezii și, frângându-se și topindu-se de durere, se mistuiau în azur. În ariniș,
unde nu ajunsese încă lumina, suratele lor bune, în văluri de umbră sinilie, își
dormeau mai departe somnul adânc. La adăpostul lor copacii aveau o înfățișare
neobișnuită: frunzele erau albăstrii, iar trunchiurile păreau să răsară din nori de
zăpadă. Insulițele nisipoase de pe malurile line ale apei erau trandafirii ca
obrăjorii unui prunc abia trezit din somn. Dincolo de stăvilar, pe dâmb, ca un
polog neclintit, strălucea verdele de smaragd al secarei de toamnă ce dăduse în
colț și prindea să preschimbe ogorul în holdă vie.
Piotr își cuprinse fratele pe după umeri cu brațul stâng. Rafał, sfios, îl
îmbrățișă la rândul lui. Tăcură. Și așa, nemișcați, întâmpinară venirea zorilor, cu
ochii la jocul minunat al luminilor, la culorile fără seamăn ale cerului ce se
împurpura alene, la oglindirea lui în unda nemișcată a apei. Era atâta liniște, încât
fiecare auzea freamătul vieții în celălalt.
 SINGURATECUL

Primăvara trecuse.
Rafał era la Wygnanka, liber de orice constrângere. Wygnanka se afla dincolo
de păduri, departe de drumurile mari, ruptă de lume. Pământ arabil era puțin pe
acolo, și abia căpitanul Piotr, luând sătucul în arendă, începuse să lucreze și să
semene pământul sterp. Pe dealul de peste iaz se întindea o bună bucată de
pârloagă. Crescută cu ienupăr, iarbă neagră, mestecăniș și pomișor parfumat,
pârloaga fusese pesemne cultivată cândva, cu ani și ani în urmă, întrucât se mai
vedeau pe alocuri urme de brazdă și haturi.
Când Rafał ieșise pentru prima oară să cerceteze locurile, întâlnise pe ogor un
evreu șchiop, cu un târnăcop în mână și cu care, de altfel, și semăna parcă.
Dezrădăcina ienupărul; Rafał intrase în vorbă cu el și aflase multe lucruri
interesante. Evreul se numea Urie („numai în acte”), că „lumea îi zicea” Uryś.
Cizmar de meserie, se îndeletnicea cu tot soiul de munci. Așa cum semăna cu
târnăcopul lui, tot atât de bine semăna și cu un copac, cu o salcie, bunăoară, ori
cu un ciot cu rădăcinile strâmbe, întortocheate. Mâinile noduroase îi erau
acoperite de pistrui mari, aidoma unor picături de rășină. Barba și perciunii îi
păliseră atât de tare la soare, încât păreau mai curând mușchi de copac, nu păr
omenesc. Iar zdrențele ce-i acopereau trupul erau și ele ca o scoarță de arbore.
De astă dată, când domnul căpitan s-a apucat iar să desțelenească pământul, l-
a tocmit pe Uryś. Că mai demult, cu doi ani în urmă, domnul căpitan venea el
însuși pe pârloagă și cu mâna lui scotea tufele de ienupăr din rădăcină. Dar nici
pe atunci nu avea dumnealui atâta putere câtă era de trebuință, că ienupărul are
rădăcini lungi, mari cât necazurile omenești. Da. Nu avea putere. O fi avut
înainte, nici vorbă c-a avut, dar acum nu mai are deloc. Cum să mai aibă putere
după o boală așa de grea? Acum nici nu mai vine pe câmp. Altădată venea cu pas
rar, se așeza pe un bolovan și se uita la Uryś cum lucrează. Nu venea ca să-l
supravegheze. Nu e dintr-ăia care să-i supravegheze pe alții… Pe Uryś nici nu
trebuie să-l supraveghezi. Se așeza pe bolovan, își sprijinea bărbia în palmă și
privea. Privea și tăcea. Dar așa o tăcere, când omul se uită așa cum se uita el,
face mai mult decât vorba cea mai înțeleaptă. Să-mi fie cu iertare, paniciule, dar
întrebarea-i de ce așa un creștin nu se naște să fie rabin evreiesc? Mulți rabini
înțelepți au evreii, dar nici cel mai înțelept dintre rabini, nici chiar cer mai bătrân,
nu are atâta înțelepciune cât pan căpitan. Toate le știe mintea lui. Orice vorbă de-
a lui poate fi prețăluită pe bani gheață, ca și cea mai de soi marfă.
De câteva ori i-a vorbit – nu despre desțelenire sau câștig, nici despre mâncare
sau băutură, nu despre cele pământești, ci despre cele „de dincolo”. Uryś nu mai
ține minte vorba cu vorbă ce i-a spus, n-ar putea să repete întocmai spusele lui
despre câte toate, despre Adonai însuși, dar de atunci, în clipa când își pune Uryś
talesul și începe să se roage, știe bine că nu i-a spus decât adevărul. N-a vorbit
cum vorbește, de obicei – să-mi fie cu iertare – un goi către un evreu, nici chiar
ca un evreu către alt evreu. A venit odată, a tăcut o bucată de vreme, apoi l-a
întrebat pe Uryś despre viața de apoi, despre veșnicie… Ce se întâmplă când
omul moare? Și dacă Uryś crede în Iehova. Să-i spună lui… Uryś s-a speriat
grozav, a început să tremure, dar i-a spus adevărul. Apoi, pan căpitan i-a mai
spus vorbe de mare însemnătate evreului sărman din Wygnanka, încât Uryś și-a
dat seama de aleasa lui minte. Secara cea de toamnă, uite de colea, a semănat-o
căpitanul, iar cea de primăvară Michcik a semănat-o. Unde s-a mai pomenit ca
un șleahtic ca el să semene sau să desțelenească! Dar el și-a legat un sac dinainte
și s-a apucat să semene. Pentru Uryś e o mare bucurie că pământul desțelenit de
el l-a semănat pan căpitan.
Ovăz mândru creștea pe acel ogor desțelenit, cum crește iarba! Verde-
întunecat, cu paiul gros, iar lângă iaz, alcătuia lan bogat, colo sus, pe deal,
fremătându-și spicele în lumina soarelui.
Rafał se arătase mai puțin prietenos cu Uryś decât Piotr. Se îndepărtase de el
râzând și numai la răstimpuri îi mai arunca câte o privire din mestecănișul rămas
în picioare între câmpurile demult desțelenite, pe care Uryś trudea din greu.
Acolo în mestecăniș, pe luncile întinse, în răchitișul sălbatec, de netrecut, de
pe malul iazului, își petrecea Rafał zilele, ba și serile uneori, cufundat în trândave
visări. Se-ntâmpla să zacă tolănit pe spate în dumbravă câte o jumătate de zi cu
ochii la norii plutind alene pe azurul cerului. Se-ntâmpla să stea cinchit ceasuri în
șir pe câte o moviliță de pământ, între sălcii și trestii mirositoare, cică la pândă
după rațe sălbatece. Și numai foamea îl mai trezea din visare și-l mâna acasă.
Deseori, cufundat în gânduri atât de tulburi, fără pic de contur parcă, nu-l auzea
pe Michcik chemându-l la prânzul lor cazon. Alteori însă, se pomenea venit
acasă mult prea devreme, încredințat c-a și sosit ora mesei.
Singura realitate pentru Rafał erau sentimentele ce-i umpleau inima.
De aceea se și bucura atâta de orice clipă de singurătate. Întinderea iazului,
cotiturile râului, luncile, crângurile și pârloagele în acel început de vară purtau în
ele o bucurie stranie. Viața departe de oameni îl subjuga cu tristețea ei de
veacuri, dar atât de dragă și de apropiată inimii sale! Trăia clipe de înfiorare,
dureroasă și dulce totodată, și tocmai de aceea o părticică din el însuși parcă, un
crâmpei din tainița sufletului său, sălășluia în locurile acelea, ajunse printr-o
minune întruchiparea vie a momentului intim, fără nume, trăit în noaptea neuitată
de iubire alături de Helena.
Erau acolo arini întunecați pe malul apei. Ba nu, nu erau arini. Erau prevestiri
întunecate cu trunchiuri sângerii, veghind deasupra apei albastre, unduioase și
schimbătoare în curgerea ei molcomă, a căror vedere îi sfâșia crunt inima. Erau
mesteceni tineri mai departe… Când Rafał își înălța ochii triști spre vârfurile lor
argintate de razele soarelui, spre frunzulițele lor ușor fremătătoare, spre boiurile
lor albe, acoperindu-și sfioase goliciunea cu strai străveziu, auzea din adâncul
ființei sale ca o tainică făgăduință, rostită de un glas pătruns de dragoste. N-ar fi
știut să spună de ce atunci când se uita la răchitele negre de pe malul apei repezi,
veșnic ursuze, în ciuda oricărei judecăți sănătoase regretele îi încleștau dureros
inima.
Uneori când sta culcat pe câte un dâmb uscat din luncile de pe malul râului,
cufundat într-o tăcere desăvârșită, când în suflet i se înfiripau visul fericirii,
bărbăția și mândria, sus pe sub nori răsuna fără veste fâlfâitul aripilor vreunei
becațe, ca un hohot de râs batjocoritor, menind a rău. Chipul Helenei i se ștersese
din minte, ba chiar până și amintirea lui. Rămase în suflet, undeva în afara
cugetului, un gol tulbure spălat de lacrimi șiroaie.
Căpitanul Piotr își petrecea și el zilele în deplină singurătate. De dimineață,
Michcik îi scotea afară, sub teii din curte de unde se vedea toată preajma, un jilț
mare și îl așeza pe un preș. Căpitanul își petrecea acolo ziua, cu ochii adormiți
scrutând zarea. Chipul lui palid, înrămat de plete bogate, odihnea nemișcat în
palmă. De cele mai multe ori însă capul se sprijinea moale de speteaza jilțului și
ochii cutreierau cerul. În coroanele teilor bătrâni de veacuri bâzâiau roiuri de
albine. Floarea de tei gingaș aurie mirosea îmbătător. Din grădină, de pe
straturile de flori unde creșteau alături balsamine firave, garoafe și catifeluțe,
răzbătea mireasma verbinei.
În zare, dincolo de iaz, se vedeau imașurile cu iarbă, pe care abia începuseră
s-o cosească. Dinspre moara adormită la vremea aceea răzbătea șopotul apei
prelinse prin iezătură, depănând parcă în tăcerea din jur un basm nesfârșit. De
gospodărie grijea Michcik. Sub supravegherea lui ieșeau oamenii la boieresc,
lucrau flăcăii și fetele din sat, caii și vitele. El vedea de pătule și hambare, de
bucătărie și cămară. Tot el pregătea și prânzul.
Sătucul, alcătuit din unsprezece gospodării, răzlețite pe un dâmb pietros,
roșcat, își dădea în vileag sărăcia, acoperișurile putrezite și pereții coșcoviți de
vreme.
Într-o bună zi, pe la sfârșitul lui iunie, Rafał ședea după-amiază împreună cu
fratele său la umbra teilor; cu pușca și tolba alături, aștepta să se mai răcorească
nițel văzduhul ca s-o pornească la vânătoare. Deodată, câinii ce moțăiau la soare
își înălțară capetele și se puseră pe lătrat. Pe drum se auzi duruit de roți și în scurt
timp un atelaj învăluit într-un nor de praf se arătă la poartă, apoi intră în curte; o
pereche de cai murgi, cu coada scurtă, cu ochelari lucioși, cu blazon, înhămați la
o caleașcă deschisă, bogat lăcuită. Din caleașcă sări sprinten un tânăr zvelt.
Aruncă lacheului mantaua de drum și, cu o înclinare elegantă a capului, se
apropie de cei doi frați.
— Prințul Gintułt, îi șopti lui Rafał căpitanul.
 Rafał îl privea pe oaspete cu o mută admirație. Nici nu răspunsese la salut, de
parcă-i pierise graiul. Nu-și putea lua ochii de la veșmântul din postav negru și
de la ghetele de lac ale noului venit. Prințul Gintułt, zâmbitor, se apropie de Piotr
și-i strânse mâna cu căldură. Piotr se ridicase în picioare, dar oaspetele îl așeză
iarăși în jilț și luă loc și el pe marginea scaunului adus în grabă. Când își scoase
pălăria, Rafał putu să-i admire chipeșului musafir părul frumos, blond, ce-i cădea
până la umeri în zulufi lungi, parfumați.
— Dragă căpitane, vin pentru a doua oară să te întreb de sănătate, deși aș fi
avut temei să fiu supărat pentru răceala pe care nu numai c-o nutrești față de
mine, ba chiar mi-o și arăți. Degeaba am tot așteptat să vii la Grudno, grăi
prințul.
— Îți spun drept, mi-a fost cu neputință să plec la Grudno. Mă lasă puterile pe
zi ce trece, se apără căpitanul.
— Te simți chiar atât de rău?
— Rău. Sunt foarte slăbit.
— Oh, nu-mi place! Dar cum se manifestă boala ta, deoarece așa, la prima
vedere…
— Cel mai evident simptom este afluxul de sânge la piept, la gât, din pricina
asta am dese hemoptizii. Felcerul din Włoszczowa mi-a luat sânge de câteva ori,
dar nici asta nu mi-a adus nicio ușurare. Ba, de fiecare dată după ce-mi ia sânge,
mă simt și mai vlăguit de putere.
— De ce nu-l chemi pe medicul meu din Kielce, cum te-am rugat?
— Crezi că medicul mi-ar putea reda puterea?… Quand la poire est mûre,
elle tombe49. Ei, dar la domnia-ta ce se aude?
— Nimic. Lupt cu plictiseala… Vânez, când și când îmi fac nițel de cap, dar
mai ales mă plictisesc… Deseori mă gândesc la tine, vechiul meu camarad.
— Îți mulțumesc!
— Ce-a fost s-a dus! S-a topit ca un vis. Fără urmă! Îți mai amintești de anii
petrecuți la școala de cadeți? Lecțiile de mânuire a spadei cu Martin Deschamps?
Dar Chillet, cu franceza lui nesuferită? Dar blajinul Kreys la germană? Dar
bătrânelul Davigni cu lecțiile lui de dans?
— Davigni… repetă ca un ecou căpitanul.
Un surâs trist i se prelinse ca o lacrimă pe buze.
— Frumoasă a fost tinerețea noastră! Ascultă-mă! N-ai vrea să arendezi de la
mine vreun alt sătuc? Ți-l dau pe oricare-l vrei, în condițiile obișnuite, dar
convenabile, undeva într-un loc mai vesel, mai aproape de Grudno, de lume! Aș
vrea să te văd mai des, Piotruś! Prea e pustiu și trist aici, și neprietenos parcă.

49
Când para e coaptă, cade. (Fr.).
 — Se poate, dar de nu ți-e cu supărare, prințe, n-aș vrea să plec de aici.
Arenda o plătesc la canțelaria din Grudno accuratissime50, așa că, adăugă cu un
zâmbet, nu ai de ce să mă alungi. După cum vezi, desțelenesc pământul cu sârg,
curăț iazul și-l populez cu pești, sec luncile, șanțurile…
— Un adevărat Cincinnatus51.
La aceste vorbe prințul zâmbi cu vădită și destul de arogantă ironie.
— Cincinnatus, răspunse Piotr sec și rece, nu s-ar fi așezat la…
Prințul își șterse fața cu o batistă parfumată. Punând-o înapoi în buzunar, se
aplecă și spuse cu tâlc:
— Sunt adânc încredințat că răul bolii tale nu stă în hemoptizii, ci în… ideile
tale. Iar la așa ceva într-adevăr n-ar putea să ajute niciun felcer și nici cel mai
iscusit medic.
Piotr ridică spre el ochii obosiți și spuse:
— Nu, inima mi-e împietrită acum. Nu mai am idei.
— Dacă-i așa, de ce stai în pustiul ăsta? De ce ocolești viața și nu vrei să te
bucuri de ea cât ești tânăr? Nu, te cunosc eu ca pe mine însumi. Nutrești și-acum
aceleași idei tainice de altădată, pe vremea când nu mă lăsai să dorm la orele lui
Lski, Hube, Steiner, sau noaptea în cort. Îmi amintesc bine de discursurile tale
cumplite…
— Nu știam că erau chiar atât de cumplite… spuse Piotr și râse ironic, ascuțit.
Mândria și disprețul întunecară ochii prințului. Spuse rar și politicos:
— Astăzi însă, vorbele tale n-ar mai izbuti să sape urme atât de dureroase în
inima mea.
— Pentru că nu mai avem despre ce vorbi. Ce ne-am mai putea spune? Cel
mai bun lucru pe care îl are de făcut fiecare dintre noi este să tacă. Aceasta-i
soarta unora ca noi…
— Dă-mi voie cel puțin să râd. Râsul îi stă bine omului. Ei, fir-ar să fie! Il n’y
a și misérable qui ne puisse se consoler dans ses malheurs 52… Când privesc
înapoi, știi ce regret cel mai mult? Regret că atâta amar de vreme am râs prea
puțin și atâția ani am făcut pe gravul.
— Bine spune o zicală de-a noastră: boierul, că-i boier, e liber să facă orice…
— Păi… Nu? Țin minte când la palat erau prea puțini cavaleri la dans și ne
invitau pe noi, cadeții, întotdeauna mă îndemnai să nu mă duc, și nici tu nu te
duceai pentru nimic în lume, deși amândoi dansam minunat. Spune-mi, de ce n-
am petrecut atunci? De ce am ocolit palatul, societatea, femeile frumoase?

50
Foarte corect. (Lat.).
51
Lucius Quintus Cincinnatus, patrician roman care, după ce a scăpătat, s-a stabilit la țară și
s-a ocupat de agricultură. Simbol al modestiei și cumpătării.
52
Nu există om atât de nefericit, încât să nu se poată mângâia în nenorocirile sale. (Fr.).
 Convorbirea se întrerupse. Prințul își făcea vânt cu pălăria. Ochii îl cercetau
atenți pe Piotr, care stătea cu privirea în pământ, nepăsător, de parcă ar fi fost
vorba despre vreme sau despre bâzâitul albinelor. După un răstimp de tăcere,
prințul spuse sec și apăsat:
— Na, mi-ai parat lovitura! Dar, la urma urmei, nu-i nimic de făcut! Nimic!
Nimic! Ne-a mai rămas pământul sub picioare și cerul deasupra capului. Soarele
luminează și pentru noi. Suntem datori să ridicăm ochii și să trăim. Piotr, spui că
după o matură chibzuință te-ai lepădat de toate, mie mi se pare însă că și acum
trăiești cu iluzii.
— Asta, în orice caz, nu i-a făcut și nu-i face nimănui niciun rău.
— Ție ți-a făcut rău! A ucis în tine bărbăția, putința de a te bucura și de-a
acționa.
— Îți sunt recunoscător, prințe, pentru compasiunea exprimată. Dar, cum
singur ai spus, nu-i nimic de făcut! Qui ne sait nager, va au fond53. Eu sunt un
foarte prost înotător. Deci cu unul mai puțin, și atâta tot. Lasă pe alții să ridice
ochii și să trăiască.
— N-aș vrea să mă amestec în viața ta… Numai că… Am stat amândoi în
aceeași bancă, în același rând și la școală și pe câmpul de bătaie. Am fost alături
în luptă. Știi bine cât de mult te-am iubit, izbucni Gintułt cu înflăcărare.
— Dragă prințe…
— Știu eu ce spun! Nimeni nu era gata să-și riște viața ca tine… Când te văd
cum zaci astăzi aici, părăsit de toți, mi se pare că fac o crimă. De ce ești așa? De
ce te-ai schimbat atât? De ce ești trist? Ce vrei, de fapt? Ce-am fi putut face mai
mult? Am înfruntat primejdia, ne-am expus pieptul baionetelor la Chebdzia 54…
Ți-ai făcut datoria cu nimic mai prejos decât Zółkiewski…
— Mai bine-ai fi tăcut! îl opri Piotr grosolan. Zółkiewski n-a plecat viu de pe
câmpul de luptă. Știi bine, nu? Și-a dat viața, să fie pildă veșnică urmașilor. El nu
s-a lepădat de credința lui sub amenințarea sabiei.
— A avut pentru ce să-și jertfească viața! Dar tu, dragul meu, gândește-te
bine, de ce-ai apucat tu să ai parte în viața ta? Ce, se compară cu respublica lui
Zółkiewski? Turmele alea de vite cu sabia la șold – sabia cu care la seimurile lor
tăiau orice cap mai înțelept decât al lor! Când îmi aduc aminte de hoarda aia de
corupți, de mutrele alea urlând la comandă, de capetele alea rase, goale, de două
parale, care aveau – o, Doamne! puterea legislativă… mărturisesc, mărturisesc
că…
Pe chipul lui Piotr Olbromski se așternu un zâmbet forțat, neplăcut, parcă
temător. Prințul vorbea mai departe:

53
Cine nu știe să înoate, se duce la fund. (Fr.).
54
Sat lângă Szczekociny pe unde a trecut frontul în bătălia de la 6 iunie 1794.
 — Le țin bine minte seimurile lor! Seimurile acelea! repetă cu tot disprețul de
care era în stare. Tatăl meu a candidat și el. Abia absolvisem școala și toate
lucrurile astea le priveam pe atunci cu evlavie, ca pe ceva sfânt. L-am însoțit pe
tata. Îmi amintesc când am ieșit din oraș și am trecut pe lângă tabăra domniilor-
lor, adevărați voievozi, ce mai… Niciodată n-o să uit corturile acelea murdare,
înălțate pe pari, colibele înjghebate din crăci, ramuri, iarbă, rugurile și frigările
pe care se frigeau boii contracandidatului nostru. Poloboace cu bere și mied ici și
colo, vedre cu votcă, – ha, ha! – iar în jurul lor se vânzolea cu ulcele, căni,
pahare, cofe și borcane în mâini, o adevărată hoardă tătărească, pe care o numeau
partida adversarului nostru. Mârțoage costelive se târau de colo-colo, făcându-te
de-a binelea să crezi că-i vorba de o tabără de kâpceaci. Frați-șleahtici în
sumane, bunde, ipingele, cu cizme unse cu dohot, ba chiar și fără cizme,
văzându-ne, s-au pornit să urle nu știu ce și să-și tragă săbiile din teacă. În
aceeași zi au jefuit prăvăliile ovreiești, au spart geamurile, au sfărâmat
obloanele…
— La ce bun să amintești toate astea, prințe?
— Pentru ca, fir-ar să fie, să nu mai deplângi drepturile pierdute de aceste vite
ale raiului tău! Aceste drepturi trebuiau să fie pierdute.
— Acest rai a fost al vostru, al magnaților, singur ai spus-o.
— Tatăl meu, e adevărat, plătea și își ghiftuia cu mâncare și băutură hoarda,
dar cu ce scop? Ca să lupte în Seim pentru monarhie ereditară. Și o făcea
împotriva propriului său interes. Moșierul nu putea decât să se bucure de
posibilitatea ce-i deschidea calea până și spre tron, dacă și l-ar fi dorit.
— Demult am chibzuit la toate astea și am ajuns la o concluzie personală.
— Tocmai cu concluzia asta a ta nu sunt eu de acord.
— Nimic nu mai poate schimba ceea ce am închis în mine pentru totdeauna.
— Pe când mă aflam în singurătate, printre ghețuri și zăpezi 55, am chibzuit și
eu, zi și noapte. M-am gândit mai ales la faptul că, în fond, încetasem să mai fiu
eu însumi, un domn. Nu mă deosebeam prin nimic de cei din jurul meu. Da, prin
nimic. Dacă voiau, puteau să mă disprețuiască. Dacă erau într-o stare de spirit
binevoitoare, își udau vârful degetului în apă și-mi răcoreau buzele arse. Pe-
atunci eram silit să mă închin în fața lor pentru că nu mi-au făcut niciun rău, deși
ar fi putut. Nu mă ajuta nici măcar mândria stirpei: când o luam la pumni, în
deznădejdea mea nu auzeam nici zvon de aramă, nici sunet de oțel, nici glasul
trufiei de veacuri, ci numai ecoul concluziilor tale, cuvintelor tale, nesfârșite,
înțelepte. Atunci m-a și luminat gândul pe care îl cinstesc astăzi. Am descoperit
în mine o adevărată stâncă de granit și, luând-o drept reazim, am simțit tărie în
suflet și limpezime în privire. Am încetat să mai fiu rob și ochii mi s-au umplut
de strălucire. Am văzut viața în tot necuprinsul ei. Numai în tine însuți trebuie să
55
Ostașii din armata lui Kósciuszko, luați prizonieri, au fost deportați în Siberia.
afli forța, trebuie să-ți înalți fruntea cu mândrie deasupra tuturor, să descoperi în
tine vlaga tânără mai tare decât moartea. Trebuie să fii mai puternic decât un leu
dezlănțuit, iar de rest nici să nu-ți pese. Spune-mi, te rog, dragul meu, dacă te-ai
simțit vreodată mai om decât atunci, acolo, în stepa podoleană? Noi și nimic
altceva! Noi eram lumea toată! Restul n-avea decât să ni se supună. Acolo, la fel
era și Zółkiewski al tău, când îi purta de grijă regelui și Republicii. A existat
ceva mai frumos în viața ta decât nopțile noastre de veghe din vremea
campamentelor56 lângă Bracław, întrecerile noastre în tabără, în zori, din
patrulările de noapte? Ce ne-au dat toate acele chinuri și suferințe, acele vulnera,
vincula, exilium?57 Nimic n-a rămas din ele pentru suflet. Dezonoare și atât.
Amintirea umilințelor ne trezește și astăzi noaptea din somn. Când te gândești la
toate astea cu durere, fără voie îți vin în minte satele minunate cu livezile lor de
vișini risipite pe întinderea stepei. Desfătările dragostei, chiolhanurile
răsunătoare, încăierările voinicești! Când am auzit cuvântul mult așteptat:
întoarcere acasă! primul meu gând a fost – altă viață! Acum nu mă mai prinzi în
laț cu vorbele tale mari despre simțul datoriei. Mă auzi, domnul meu?
— Te aud foarte bine.
— Și să nu crezi că m-am ticăloșit. Nu! Dar ce visezi tu nu e decât o himeră, o
greșeală în care stărui de prea multă vreme. Și cel mai grav este că te distrugi pe
tine însuți. Singurul rău pe lume este moartea. Tot ce e viață – este o binefacere.
Piotr tăcea, nepăsător.
— Când m-am întors, urmă prințul, am găsit totul într-o stare mult mai bună
decât m-aș fi așteptat. Varșovia – pustie, adevărat. Pustie și părăginită ca un
vechi cimitir. Curțile palatelor crescute cu bălării, ferestrele sparte sau astupate.
Și cuibul meu la fel. În schimb, situația materială nu fusese nicicând atât de
înfloritoare. Nu-mi venea să-mi cred urechilor când comisarul mi-a prezentat
valoarea proprietăților mele. Numai Grudno își dublase prețul, iar toată averea
mea se triplase, mai ales cea din Prusia de Sud.
— În Prusia de Sud… Dacă-i așa, poate că și mie îmi va fi mai ușor să joc
rolul lui Cincinnatus, pe spezele tale, prințe… spuse repede Olbromski.
Ochii îi scăpărau și fața i se aprinse toată.
— De ce nu? Despre ce-i vorba?
— Soldatul care m-a scos pe brațe de pe câmpul de luptă este robul tău, dintr-
un sat de-al tău. Acum îmi slujește ca vistavoi, bucătar și vechil. Aș vrea să-l
răsplătesc, dar nu pot s-o fac așa cum mi-ar plăcea. Prin urmare…
Prințul Gintułt îl privea cu o umbră de zâmbet ironic în ochi.

56
Instrucție de câmp introdusă de August al II-lea (1694–1733); un soi de manevre militare,
însoțite de obicei de petreceri zgomotoase.
57
Răni, cătușe, exil. (Lat.).
 — Ai vrea să-l eliberezi pe cetățeanul… cum îi zice?… din robie, să-l faci
egalul tău, să-l ridici, să-l înnobilezi…
— Da! Și nu numai pe el. Aș fi vrut să scap tot sătucul ăsta… Este un sat
amărât și foarte sărac. Boierescul în asemenea condiții… Am făcut un plan, toate
socotelile…
— Oare poți să te îndoiești de mine? Sunt gata să poruncesc să se cerceteze
valoarea și recoltele pământului lor, să desființez boierescul, dacă vrei tu, să dau
în arendă. Un singur lucru – averea nu-i numai a mea, am surori și frați minori,
așa încât consiliul tutelar trebuie să-mi confirme hotărârea. Lucrurile se vor mai
lungi, o să mai dureze câtva timp. Dar mă voi ocupa de toate.
Olbromski se săltă ușor din jilț, de parcă ar fi vrut să se încline adânc în fața
prințului. Rafał, care stătea deoparte lângă gard și privea toată scena, la vederea
acestui gest umilitor din partea fratelui său simți cum se aprinde de mânie și cum
un sentiment de mândrie, nemaiîncercat până atunci, își făcea loc în inima lui.
Sufletul îi ardea parcă vâlvătaie. Nu pricepea de unde la acest ofițer rece și
mândru atâta supunere și servilism, nu înțelegea bucuria vădită ce-i strălucea pe
chip.
În toată această poveste era de partea prințului.
Piotr, stând mai departe în picioare, cu mâinile sprijinite de rezemătoarele
jilțului, strigă:
— Michcik, Michcik!
Vocea lui răsuna neobișnuit. Ochii îi erau larg deschiși și plini de lacrimi.
Râdea cu toată gura. După o clipă se întoarse către prinț și-i puse pe genunchi
mâna sa frumoasă, slabă.
— Mulțumită ție… aici pe pământ… am mai trăit o zi…
Michcik se apropie și luă poziție de drepți.
— Pleacă-te la picioarele stăpânului tău!… Pan căpitan, prințul… ți-a
dăruit…
N-apucă soldatul să se plece și să îmbrățișeze genunchii prințului, că ochii lui
Piotr se aprinseră de o nouă strălucire. Prințul Gintułt îl împinse cu toată puterea
pe țăran de lângă el. Privirea îi era încărcată de mânie și batjocură.
— Nu pot suferi asemenea scene sentimentale! Știi bine că nu-mi plac
bucolicele. Mai ales după tot ce-a fost… Uite, în clipa asta am simțit deosebit de
viu ură pentru toate alea cu care m-ai contaminat cândva. Mi-e cumplit de silă de
aceste slăbiciuni nobile, de această bunătate și moliciune pe care atâția ani mi le-
ai sădit în suflet și nu fără succes. Mi se face cu adevărat scârbă de toate astea.
Crede-mă, dragul meu.
— Nu înțeleg… Nu înțeleg nimic…
— Îți spun, urmă prințul cu însuflețire, că sângele meu sănătos, viguros, de
stirpe veche, ca și al tău, presupun, se îngrețoșează la toate aceste virtuți
dulcege… Întotdeauna – ți-o spun acum deschis – am simțit o senzație de
sufocare în acea atmosferă a seimului, iar în clipa de față, nici nu mai vorbesc…
Pun mai mare preț pe forța spirituală, pe voința, puterea, mândria și demnitatea
primatului Poniński, să zicem, decât pe sentimentele voastre leșinate.
— Ce vorbe nechibzuite sunt astea?
— Când m-am uitat adineauri la ochii tăi nebuni de fericire, aprinși, ca
altădată – că acum ți s-au stins iar – entuziasmați din cale-afară, mi-a reînviat în
minte privirea ta din trecut, mi-am dat seama de slăbiciunea mea de atunci,
demnă de dispreț, de felul în care mi-ai schilodit sufletul, mi l-ai otrăvit cu
emoții de doi bani. O asemenea fericire s-ar cuveni să aibă un alt temei.
Asemenea entuziasm s-ar cădea să preceadă niște acte de vitejie, ca ale lui
Warneńczyk58, Chodkiewicz, Sobieski… Câte parale ar face omul de-ar trage
veșnic după el cătușele îndatoririlor sale față de cei mărunți, lanțurile milei față
de cei nevolnici, ale compasiunii față de niște împuțiți. De ce vitejii ar mai putea
fi el în stare? Răspunde-mi! De ce vitejii? Ești atât de fericit că ai eliberat un
țăran, de parcă ai fi mișcat un munte din loc!
— Într-adevăr, fericirea mea nu are margini.
— Da, dar nu pentru faptul de a-l fi ridicat pe el, căci el va rămâne ceea ce
este, ci pentru că tu ai coborât de la înălțimea ta, ai coborât în valea plângerii
unde se află el. Tu, care reprezinți universul, în loc să te avânți în înalt, te închizi
în lumea strâmtă a unui vechil sau bucătar. Până și lui însuși îi faci un rău
cărându-l pe umerii tăi. Voința lui, forța lui, tăria lui sufletească le reduci la rolul
căruței pe care o trage calul după el.
— Vorbe, vorbe.
— Nu sunt vorbe. Când mă uit astăzi la lume, la lumea mea, mă cuprinde
mândria că fac parte dintr-însa, că sunt sânge din sângele ei, carne din carnea ei.
Ce oameni! Fiecare e altfel, fiecare e deosebit, fiecare e unic în felul lui, fiecare e
un adevărat domn. Când și unde a mai fost pe pământ o asemenea lume? Samuel
Zborowski, Łaski, Radziwill… Dar Czarniecki? Dar Sobieski? Cine a poruncit
fiecăruia dintre ei să facă ceea ce au făcut? Totul a purces de la inima lor
generoasă… Fiecare drum către Republică este presărat de cadavrele lor. Pe
câmp li s-au înălțat monumente. Au mers de la Varna până la Viena. Voi,
înțelepții, sunteți aceia care ați pângărit memoria acestei lumi. Mai rău, voi ați
eliberat gloata, ca aceasta să cuteze mai apoi să ridice mâna asupra panilor.
Fața lui Olbromski se crispă și mâna-i dreaptă prinse să dibuie, să caute ceva.
— Ești un om bolnav. Așa că am să tac, făcu prințul.
— M-ai rănit.
Atâta a rostit Piotr, dar nu și-a luat ochii de la prinț. Expresia stranie pe care o
căpătară îl făcu pe Rafał să se înfioare… Era ca o spuză rece secătuită până și de
58
Regele Wladysław al III-lea (1424–1444).
ultima scânteie. Chiar dacă s-ar mai fi aprins vreuna, ar fi pierit în aceeași clipă
cu o scurtă pâlpâire. Prințul vorbi mai departe, privindu-l pe Piotr țintă în ochi:
— Dacă ai fi fost sănătos ți-aș fi demonstrat că toate aceste palladia59 ale tale
erau precum broasca lui La Fontaine.
— Te rog să nu-mi mai vorbești, pane… spuse încet bolnavul, cu glas hârâit.
Prințul Gintułt se ridică alene de pe scaun și strecură printre dinți:
— Dacă te-ai fi ținut pe picioare, ți-aș fi cerut satisfacție pentru asemenea
vorbe.
— Satisfacție! exclamă Piotr cu glas tunător. De atâta lucru mai sunt în stare.
Chiar și în clipa asta… Michcik!
— Vezi bine în ce stare ești și te-aș omorî din prima lovitură.
— Eu am dreptul de a alege arma. Adu pistoalele!… Avem secundanți.
— Care secundanți? Nu-i văd…
— Fratele meu…
— A… fratele. Ei, el va fi al tău. Mie mi-l vei propune, amabil, pe
„cetățeanul” Michcik.
Olbromski păstră o tăcere stranie. Apoi spuse încet:
— E ostaș…
Deodată însă capul îi căzu pe speteaza jețului. Fața i se albise ca varul. Pe
buze îi înflori o șuviță de sânge, iar fruntea i se aburi de sudoare. Începu să
tremure. Ochii uscați priveau în gol.
Michcik, care sta rezemat cu umărul de trunchiul unui tei, se apropie de
stăpânul lui și începu să-i spună ceva, bâlbâindu-se mai tare ca oricând, însă nici
prințul, nici Rafał nu deslușiră un cuvânt măcar. După un răstimp, căpitanul îi
făcu probabil un semn din ochi, căci Michcik îl ridică în brațe ca pe un copil și
porni spre casă. Capul frumos al lui Piotr căzu pe umărul soldatului. Rafał îl
urmă fără să-și dea seama. Prințul rămase pe loc. Nici măcar nu întoarse capul
după cei ce se depărtau. Soldatul intră în prima odaie și în clipa când ajunse în
mijlocul ei, Piotr scoase pe neașteptate un strigăt ascuțit, ciudat, apoi încă unul.
Rafał alergă la el.
Michcik îl așeză ușor pe Piotr pe sofaua de lângă fereastră. Bolnavul, vlăguit,
se lăsă încet în genunchi, apoi pe călcâie. Spatele îi alunecă spre fereastra
deschisă și capul, greu ca un pietroi, se izbi de ramă. Rafał îi privi îngrozit fața.
Își mușcă buza de jos, cu un zâmbet de nedescris, și cu ochii limpezi, imobili
privea spre iaz ori poate peste câmp. Era în ei molcomă curiozitate și tristă
înduioșare. Lui Rafał i se păru că fratele își odihnește privirea pe o geană de
lumină din străfundul zării, cum se întâmplă uneori în clipe de tristețe, că ascultă
susurul unui râu sau cugetă poate la suspinul greu, tainic, al sufletului omenesc
aflat la răscruce. Ochii lui Piotr însă, ațintiți în gol, se stinseseră, se făcuseră
59
Aici: lucruri sfinte. (Lat.).
sticloși și imobili. Trupul lui slab zăcea nemișcat ca o haină de ploaie lepădată de
drumeț. Michcik își petrecu grijuliu mâna pe sub capul greu și vru să întindă pe
sofa trupul fără viață, dar Rafał îl opri. Își simți dintr-odată sufletul cuprins de-o
durere fără margini, de parcă un lup i-ar fi sfâșiat pieptul și i-ar fi smuls inima.
— Lasă-l să privească, abia izbuti să îngaime.
Cine știe, poate că fratele lui mort mai vede încă apa și pământul. Poate că
mai aude pentru cea din urmă oară foșnetul frunzelor și-l sărută din bezna lui cu
ultimul freamăt al inimii.
O înfiorare cucernică străbătu sufletul flăcăului, ca o chemare aspră din
adâncuri, ce-i vorbea de taina clipei când omul pleacă dintre cei vii – cine putea
ști dacă Piotr își lua în clipa aceea rămas bun de la câmpiile readuse la viață prin
truda lui, sau dacă-și făcea rugăciunea…
Rafał și Michcik se îndepărtară în pioasă tăcere și, stând deoparte, începură să
se roage. Dar peste câtăva vreme soldatul izbucni în lacrimi și suspine. Se auzea
cum își lovește pieptul cu pumnul greu, ostășesc. Frânturi de rugăciune zburau
de pe buzele lui învinețite ca o cumplită și cruntă amenințare, ca un jurământ, ca
o chemare la dreaptă judecată. În odaie răsună clămpănitul clanței de la intrare.
Era prințul Gintułt. Se apropie încet de căpitan și se aplecă deasupră-i…
Deodată, se cutremură, ca ars, bătu din palme și-i porunci îndată lui Michcik să
culce cadavrul pe sofa.
Îl îmbrăcară apoi pe căpitan în hainele lui de fiecare zi, întrucât nici măcar
uniformă nu mai avea. Îi puseră alături doar sabia cu doi bănuți de argint, scoasă
de pe peretele de deasupra patului, și pe piept un mic portret al comandantului.
Cu dragon de aramă îi închiseră ochii.
Prințul Gintułt ședea alături pe scaun, dus pe gânduri, cu ochii la prietenul
mort. Rafał intră în odaia a doua – dormitorul și camera de lucru a căpitanului.
Se așeză pe un cufăr și gânduri neașteptate îl împresurară. Se uita la lucrurile din
jur și o dorință lacomă de a stăpâni bunurile fratelui își făcea loc în inima lui.
Întâi și întâi, îi atrase luarea-aminte echipamentul de vânătoare – harnașamentul,
bicele, șaua frumoasă… Sub fereastră se afla o masă de scris cu sertarul încuiat.
Acest sertar îi atrase mai ales atenția. Când Michcik îl îmbrăcase pe răposat,
scosese din buzunarul hainei cheia de la sertar și o aruncase pe jos. Rafał o
zărise, strălucitoare, ca de oțel, lustruită de vreme, și aștepta acum clipa prielnică
pentru a pune mâna pe ea. Îi era teamă însă să se miște, să și răsufle mai tare.
Numai gândul că prințul Gintułt i-ar putea vorbi așa cum îi vorbise fratelui, sau i-
ar putea pune întrebări, îl înspăimânta și-i ațâța dorința de a fugi. Totuși
nerăbdarea de a pune mâna pe cheie și a deschide sertarul, curiozitatea de a afla
ce taine ascunde el, îl copleșeau și-l făceau să-și piardă cumpătul Deodată,
Michcik intră în odaie cu câțiva feciori de curte ca să așeze sofaua în mijlocul
încăperii. Văzând cheia pe podea, o ridică și i-o dădu lui Rafał, mormăind ceva
pe sub nas și arătându-i cu mâna sertarul de la masa de lucru. Rafał în aceeași
clipă sări să descuie sertarul. Nimic demn de interes nu era acolo.
O sumă de bani, acte, cele mai multe militare, ordine, planuri de luptă, schițe
topografice și scrisori. Mai era un caiet cu foi groase, în coperți din piele verde,
cu câteva pagini la început scrise de mâna răposatului.
Rafał așeză hârtiile în ordine, le legă cu o sforicică, iar banii hotărî să-i ia el.
Și-i puse cu vădită bucurie în buzunar. Era atât de prins de trierea lucrurilor, de
verificarea dulapului și a cufărului, și mai ales de cercetarea harnașamentului, că
aproape nici nu băgă de seamă când prințul ieși din casă și porni la drum. Rafał
trecu în revistă toate lucrurile din casă. Unele le dărui cu generozitate lui
Michcik, altele oamenilor de curte, altele le puse deoparte pentru mama și surori.
Aceste treburi îi luară toată ziua.
Pe înserate, au fost trimise de la biserica din Grudno, de la câteva verste
depărtare – probabil prin grija prințului – lumânări și o bătrânică pentru a griji
mortul.
Lumânările au fost aprinse și așezate pe două rânduri, în sfeșnice mari, negre,
să vegheze așternutul cernit al stăpânului casei.
Carul plecă înapoi. Se auzi duruitul roților îndepărtându-se în întuneric…
Michcik îi pregăti de dormit lui Rafał în micul hambar gol încă atunci, înainte de
noua recoltă. Îi așternu pe jos peste un maldăr de fân proaspăt cosit de pe luncă.
Rafał, însă, nici nu se gândea să doarmă. Stătea împreună cu soldatul în ușa
hambarului, unul pe pragul înalt, celălalt pe bușteanul așezat în chip de treaptă.
Amândoi, gânditori, priveau în noapte. Ferestrele casei revărsau lumină
puternică. Toată preajma era cufundată în tăcere, nici măcar lătrat de câine nu se
auzea de prin sătulețele vecine.
Întunericul se lăsase de cum apusese soarele. Deasupra dealurilor ce se
vedeau ziua în zare atârna acum un polog de nori negri. Numai apa sticlea palid
în lumina slabă a stelelor de la zenit. Aproape de miezul nopții, printre nori
începu să se arate luna. Se deslușiră marginile norilor, apoi se dezghiocă din
întuneric toată clădăria lor. Păreau munți despărțiți prin văi întinse. Pe acele
tărâmuri îndepărtate se dezvăluiră privirii câmpii largi, prăpăstii și piscuri
muntoase. O dungă albă-aurie se aprinse la capătul norilor, la început sfioasă,
șovăitoare. Apoi, limpede și strălucitoare, se înstăpâni asemenea chemării unui
cântec ce răsună, în voia lui, departe, departe… Cea dintâi rază a lunii se balansă
pe un colț de stâncă și, risipind întunericul, se prăvăli în văile adânci dintre
munți. O lumină de basm se prefiră peste norii molateci, peste pământul nevăzut
până atunci, peste pădurile, câmpiile, paraginile și toate tainele nopții. Craiul-nou
răsări alene pe bolta cerului. Pe oglinda întinsă a iazului se așternu o fâșie
luminoasă, dreaptă, cu sclipăt înfiorat, ca un drum lung din aur curat spre acele
meleaguri străjuite de munți. Tăcerea solemnă a nopții veghea drumul de lumină.
Arinii zvelți se plecau de pe înălțimi deasupra lui, cercetându-l cu ramuri
temătoare. Sălciile de pe mal, scăldate în lumina selenară, își oglindeau în unda
apei trunchiurile putrede și crestele verzi. Nici cea mai ușoară adiere nu tulbura
fața apei, nicio suflare de vânt nu clintea lăncile plecate ale trestiei mirositoare.
Când și când numai, întinderea de oglindă era străpunsă ici-colo de aripioarele
câte unui costruș, ce se înfigeau ca niște minuscule ferăstraie în aurul drumului.
Alteori, câte o plătică plescăia pe apă, jucându-se cu sclipătul vesel al lunii.
Bucuroasă de-a fi stârnit în unda apei cercuri ușoare, ritmice, tivite cu aur topit,
se cufunda înapoi în stihia întunecată. Se vedea cum păianjenii de apă băteau cu
piciorușele lor subțiri mătasea lacului, iar departe-departe se deslușea nufărul alb
adâncit în somn pe frunza lui întinsă. Câte o picătură din roua nopții strălucea o
stea aprinsă în cupa de aur a florii.
La răstimpuri, din tufărișuri, din stuf și de prin ariniș se ridica un glas abia
auzit, neștiut, ecoul bucuriei, al desfătării, al deznădejdii sau al luptei poate…
cine ar fi putut să știe… Apa în curgerea ei molcomă năștea câte un sunet mai
apăsat ce se răspândea în toată preajma ca o poruncă sau o chemare. Cei doi
bărbați își încordau auzul pentru a desluși mai limpede murmurul undelor. Dar
totul se cufunda iarăși în tăcere până în clipa următoare, când iarăși apa slobozea
un alt suspin…
Rafał scoase din buzunar caietul legat în piele verde, cu filele aurite pe de
margini, îl deschise și începu să citească însemnările fratelui:
„Părăsit de părintele și de maica mea mă aflu. Singur am rămas și singur îmi
urmez drumul, așa cum rămășițele pământești ale omului singure trec pragul
țintirimului.
În bezna nopții capul mi se zbate pe pernă, și în strâmtoarea lui gândurile,
precum pașii unui nebun care umblă încoace și încolo, din colț în colț, la
nesfârșit, prin cămara nimicniciei și a neființei.
Somnul, cel mai vrednic tovarăș și cel din urmă prieten, rătăcește în jurul
patului meu, se pleacă peste ochii mei mereu treji, mereu fără odihnă, oftează din
adânc și iar se depărtează încet, foșnindu-și veșmântul mai subțire ca pânza de
păianjen.
M-a doborât o grea neputință: mi-e sufletul cuprins de boală. Îmi sunt străin
mie însumi, rătăcit pe acest pământ al deșertăciunii, străin întregii firi. Sunt ca o
lume de nepătruns, pe care nici eu nu o cunosc, dezgustătoare cugetului
omenesc. Sunt ca o lume preschimbată în suferință de dragul suferinței.
Rămâi cu mine!
Te-am chemat în clipele grele, când oamenii au început să mă părăsească, unii
cu o nepăsare firească pentru ei, dar cumplită pentru mine, ca lovitura de
harapnic, alții cu neașteptată înțelegere, unii cu o milosârdie ce varsă șiroaie de
lacrimi calde, fără a fi însă în putere să grăbească pasul și, în sfârșit, cei din
urmă, care m-au însoțit pas cu pas pe Golgota, până au căzut, vlăguiți, la
picioarele mele fără de odihnă, cu fața în pulberea drumului, sărutând urmele
tălpilor mele.
Sila mi-a întunecat ochii ce priveau spre pământ de pe vârful Golgotei.
Această lume minunată a tinereții mele s-a preschimbat într-un pustiu nisipos.
Mă doare foșnetul frunzelor, mă apasă mireasma florilor, mă întristează
priveliștea zorilor și a amurgului. Am început să aud foșnetul ușor al ceasurilor
moarte. Am început să aud pasul furișat al deznădejdii venind către mine.
Scapă-mă, Prieten al sufletului meu!
Te-am avut alături când în jurul meu țiuiau plumbii gloanțelor, se spărgeau
ghiulele de fier, scânteiau baionetele țintuind piepturile vii, dăngăneau săbiile și
lăncile în goana cavaleriei, în forăitul și zvâcnetul cailor, printre soldați vânjoși
și zdraveni tremurând vargă.
Când munți de plumb s-au prăvălit peste pieptul meu și flăcările mi-au
cuprins părul, cu ochii învăluiți în galbena negură, Te-am văzut pe Tine, luceafăr
luminos răsărit pe cer…
Când gândul nerostit, de la sine înfiripat, cum nu e altul mai cumplit, „Iată,
mor!” îmi sfredelea creierul, pe Tine, Fratele meu, te-am aflat la căpătâi…
Când rândurile noastre se rupeau, fugind înspăimântate, Tu ai chemat soldatul
să se întoarcă și să înfrunte moartea. Tu i-ai turnat în piept bărbăție
supraomenească și pe brațele lui m-ai ridicat de la pământ.
Tu ai înfăptuit-o, și numele Tău este Dumnezeu sau Iubire.
De ce ai săvârșit abia atunci ceea ce ai gândit de la începutul începutului?
De ce ai coborât până la rănile mele năclăite de puroi și sânge, până la trupul
zvâcnind și cutremurându-se de groază, până la suferința mea dezgustătoare,
până la fiorul ce-mi luase graiul, până la sudoarea rece de pe frunte, până la
lacrimile umilitoare?
De ce prin voința Ta blagoslovită ai gonit moartea și cu o singură privire, cu o
simplă mângâiere dăruită de un țăran ai potolit tot zbuciumul suferinței?
Tu știi, numai Tu știi, ce a însemnat pentru pieptul meu să răsufle și pentru
ochii mei iarăși văzători să privească la sfânta voință a sufletelor ferecată în
lanțuri.
Tu știi că mai bine i-ar fi fost capului meu să odihnească pe osemintele
însângerate din mormântul frățesc…
Astăzi, când zac împăcat, cu mâinile încrucișate, numai o jalnică umbră de
nădejde îmi mai vorbește de Tine. Sunt ca apa liniștită a unui lac în care se
oglindește cerul cu norii lui schimbători și cu azurul lui adânc și străveziu. Dar
așa cum se destramă umbra norului în unda apei, așa se topește nădejdea în
sufletul meu și numai bezna, mai neagră ca oricând, îl învăluie.
 O. Doamne, tălpile Tale mi s-au dezvăluit privirii și buzele mele arse de chin
le-au sărutat. Fă ca ochii mei văzători încă o dată să deslușească prezența Ta de
fiecare zi.
Smulge din pieptul meu fățarnica îndoială și gândurile viclene ce se înalță în
zare și se întorc și îmi pătrund în inimă și mi-o apasă ca și răsufletul trudit, mai
greu decât o stâncă.
Înăbușă în inima mea răsuflarea grea ca un bolovan și îngăduie-i să
odihnească la picioarele Tale, așa cum în clocotul zilelor de altădată ai îngăduit
să-mi molcomești strigătul deznădejdii.
Tu, în putere să făptuiești ce ai făptuit, smulge-mi din inimă gândul viclean și
dăruiește-o cu tăria blagoslovită a tihnei și credinței.
Fie să mai cunosc o dată bucuria iubirii mai presus de toate, alături de Tine,
fie să-mi aflu dezlegarea obidei mele mărturisite și odihnă veșnică inimii mele
prin Tine, al cărui nume este Dumnezeu sau Iubire”…
 COPACII DIN GRUDNO

Toată ziua următoare trecu în forfota pregătirilor de înmormântare. Michcik

plecă la oraș, la Wloszezowa, după sicriu, iar Rafał la preotul din Grudno. Acolo
totul era pregătit la porunca prințului. Rafał află că trupul va fi adus în aceeași zi
la biserică. Se înapoie deci la Wygnanka, pentru a trimite un olac cu veste la
părinți. Până au hrănit calul, până a mâncat olacul și a cerut lămuriri despre
drum, până ce, în sfârșit, Rafał a gândit și a scris epistola, a trecut ziua. Ploaia ce
se pornise către prânz turna șiroaie. Michcik, ud până la piele, a venit cu sicriul
și a așezat în el pentru odihnă veșnică trupul stăpânului și al camaradului său de
arme.
Nu trecu mult și în curte sosiră câteva atelaje – calești, landouri, carete.
Venise prințul Gintułt, cu familia, pentru a fi de față la transportarea sicriului la
biserică. Rafał era atât de uluit de mulțimea de chipuri necunoscute, încât cu greu
se încumetă să iasă din hambarul lui. Se uita cum coboară din carete, landouri și
călești o mulțime de femei, tinere, bătrâne, frumoase și urâte, bărbați
impunători… Cu o expresie de pioasă reculegere abordată pe față treceau pragul
modestei case. Se aflau acolo și preotul, organistul și alte fețe bisericești.
Se lăsase seara, așa că lacheii, valeții, pădurarii și vizitiii aprinseră torțe de
rășină. La lumina lor sumbră și în cântecul sfânt scoaseră sicriul afară. În
mijlocul curții aștepta un car cu patru cai, așternut cu paie și cu un covor mare.
Puseră sicriul în car și-l legară cu funii. Preotul își sumeți poalele sutanei și porni
înaintea carului, însoțit de făclieri. În urma carului veneau prințul Gintułt și
doamnele cele frumoase și urâte. Picioarele li se înfundau în noroiul drumului, li
se murdăreau veșmintele, totuși niciuna dintre ele nu urcă în landou. La urmă de
tot, după cortegiul bogat, pășea Rafał, cu Michcik alături. Cât trecură prin sat,
ieșeau în poartă țăranii în cămăși murdare și nădragi de pânză ponosiți, neveste
cu fuste scurte, nearătoase, copii ciufuliți, aproape goi. Se holbau mirați, cu
gurile căscate, la bogatul cortegiu funebru, și numai atunci când luminile făcliilor
abia se mai zăreau la capătul satului, porniră și sătenii în urma sicriului, la o bună
depărtare de cortegiul boieresc.
Dincolo de sat drumul cobora spre râu, mărginit de munți împăduriți, și se
întindea apoi de-a lungul apei, noroios, tot numai hârtoape, pe alocuri închis de
grămezi întregi de pietre. Cu toate acestea toți mergeau pe jos. Murdari de noroi
până peste genunchi, ajunseră la Grudno noaptea. Ploaia își domolise furia și
doar cernea mărunt.
Când cortegiul se apropia de aleile parcului de la Grudno, Rafał, care mai
prinsese inimă, mergea și el alături de ceilalți. Îl cuprinsese chiar o mândrie
nelalocul ei de a fi fratele neluat în seamă al celui căruia i se aduc toate aceste
onoruri. Ar fi vrut să se facă remarcat în vreun fel… Îi spunea mereu câte ceva
lui Michcik, dădea scurte porunci. Soldatul își înălța fruntea, mormăia ceva pe
sub nas și se uita la el cu ochi stinși, nemișcați. Când dădeau de câte o băltoacă,
pe fețele tuturor se citea vădit furia. Mai ales una dintre doamnele mai în vârstă,
împroșcată toată cu noroi, udă, cu părul muiat de ploaie, arunca în jur priviri
ucigătoare. Numai prințul Gintułt mergea în frunte, cu capul sus, călcând în cele
mai adânci băltoace fără a se sinchisi, cufundat în gânduri…
În sfârșit, drumul se făcu mai acătării. Suia pe vârful dealului, unde se afla
biserica, străjuit pe de margini de tei seculari, plopi, carpeni, arțari, stejari și fagi
de pe meleagurile Vistulei.
Cu coroanele luminate de jos de flăcările pâlpâitoare ale făcliilor ce răbufneau
la răstimpuri din vălătuci de fum alb, păreau de două ori mai înalți. Ramurile
bătrâne, mlădițele, crestele se pierdeau pe cerul negru, iar frunzele foșneau
undeva între nori. Era atâta vigoare în crengile ramificate, bifurcate,
întortocheate, ca niște mâini întinse, cu câte trei sau patru degete, în împletitura
de ramuri răsfrânte spre cer, închipuind parcă umeri, spinări, brațe și mușchi
încordați sub poveri nevăzute…
Dar mai ales vigoare sălășluia în foșnetul lor.
Unul dintre copacii seculari, un gigantic mesteacăn plângător, cu trunchiul
îndoit deasupra drumului, își plecase coroana bogată spre pământ, asemenea unui
cap uriaș și pletos de țăran bătrân. Când carul, înconjurat de flăcări legănate,
intră pe sub bolta lui, prinse a foșni… a foșni… Umbra lui deasă răsuna de un
foșnet înfiorat, de șoapta adormită a frunzelor mirate, trezite din somn…
Rafał tresări speriat.
O, cât de cumplit, cât de straniu era acel foșnet!
O clipă numai și șoapta copacului plecat se topi în întuneric odată cu coroana
lui. Alte glasuri prinseră să șușotească în înalt. Și lucru de mirare! Copacii
întâmpinau cortegiul în felurite chipuri: unii cu rece dispreț; alții cu cea mai
adâncă nepăsare, nepăsarea conștientă de forța ei oarbă și surdă la toate; iar unii
cu adevărate suspine de om simțitor. Rafał tresări cu inima pătrunsă de
înduioșare… Îmbrățișă cu privirea arborii… Trunchiuri verzi ca iarba, căptușite
cu mușchi, sau presărate cu smocuri de mlădițe, ca niște moși încărcați de ani,
înconjurați de strănepoți… Trunchiuri cu scoarța brăzdată și adunată în cute de
culoarea vântului și a vremuielii. Nuiele legănate între nori…
Și abia în secunda aceea Rafał înțelese limpede că bunul lui frate Piotr a
plecat dintre cei vii. Cu trudă își aminti clipa, care îi tot scăpa ca un șoarec ager,
clipa când a surprins ochii încremeniți ai fratelui. Sufletul lui Rafał se regăsi
parcă în clipa aceea și izbuti să pătrundă în sfere necunoscute, tainice, de nimeni
știute…
Simți o mână pe umăr. Tresări și îl descoperi alături pe prințul Gintułt.
Tânărul îl privea cu luare-aminte.
 — Dacă nu mă înșel, sunteți fratele căpitanului Olbromski?
Rafał izbuti cu greu să îngaime:
— Da.
— V-aș ruga să-mi spuneți… părinții dumneavoastră mai trăiesc?
— Da…
— Și i-ați anunțat?
— Da.
— Îmi pare rău că nu m-am gândit la asta. Mai bine am mai fi așteptat.
— Să așteptați cu înmormântarea?
— Da… să-i fi așteptat să vină și ei.
— O, nu cred să vină părinții la înmormântare, îi scăpă lui Rafał răspunsul.
— Dar de ce?
— Pentru ca sunt în vârstă… și apoi…
— Și apoi?
— Apoi… locuiesc prea departe.
— Da. Dar dumneavoastră după înmormântare ce aveți de gând să faceți? Să
plecați acasă?
— Nu, Doamne ferește!
— Nu? Și… de ce Doamne ferește?
— Știți, excelență… răposatul meu frate și cu mine…
— Ce anume?
Rafał se opri, abia acum luând seama la prostia pe care era s-o spună.
— După înmormântare vă rog să veniți la mine, spuse prințul amabil, cu
privirea însă ațintită undeva în gol. Vă rog să vă simțiți la Grudno ca la
dumneavoastră acasă… Să mă socotiți ca pe un frate bun… Rămâneți cât o să
doriți, o să plecați când vă va fi voia…
Făcu câțiva pași, dar se întoarse și adăugă:
— Ați putea scrie acasă, dacă credeți de cuviință, că noi doi, Piotr și cu mine,
am avut niște socoteli bănești. Că i-am rămas dator. Că dumneavoastră sunteți
succesorul. Nu-i așa?
— Da, aș putea, mormăi Rafał.
— Da, o să ne și facem socotelile… Așadar, rămâneți la Grudno.
Prințul chemă la el cu un semn al capului pe un șleahtic mai în vârstă, i-l arătă
pe Rafał și-i dădu câteva scurte însărcinări.
În aceeași clipă, sus, pe deal, între copaci, răsună zvon de îngropăciune.
Limbile de fier izbeau coastele de bronz ale clopotelor. Loviturile prindeau
putere și, în dangătele severe, în glasul acela mort se deslușea cuvântul teribil,
mai tare decât ziua și decât noaptea, mai tare decât soarele inaccesibile minții
omenești, decât soarele, luna, stelele…
 DVORENINUL

Palatul din Grudno se afla în inima unui parc bătrân. La sfârșitul secolului al
șaptesprezecelea, unul dintre prinții Gintułt ridicase o reședință în stil franțuzesc.
Cu trecerea anilor copacii s-au înălțat, au crescut și au stricat simetria de altădată,
iar pe alocuri alunișul tânăr a năvălit până în aleile cândva îngrijite cu migală.
Palatul, clădit pe temeliile vechiului castel, era înconjurat de câteva bazine cu
apă demult necurățate. Zidurile erau groase de câțiva coți, mai ales în partea de
jos unde se mai aflau și acum camere boltite ca la temnițe și cu gratii la ferestre.
Bolțile groase, piezișe, ca niște picioare scălâmbe, coborau până în apa vicleană
a șanțului adânc, căptușit cu pietre. Numai etajul cu coloane corintice și cu
arhitrave sculptate era de construcție mai nouă. Când Rafał a văzut pentru prima
oară acest palat bogat, zidurile erau coșcovite, ornamentele sculpturale sparte,
coloanele negre și jupuite ca niște bieți stâlpi de la margine de drum. În parc,
risipite ici și colo printre copaci, se aflau căsuțe de piatră sau de lemn, arătoase,
atrăgătoare la înfățișare. Pe una din ele majordomul i-a pus-o la dispoziție
tânărului solitar.
Căsuța avea o singură încăpere cu intrarea în stil gotic și cu o fereastră ca de
capelă. Deasupra ușii, într-o firidă, se vedea un bust al Venerei, cu orbitele verzi
și cu nasul spart, acoperindu-și pudic sânii năpădiți de mușchi și mucegai.
Alături se întindea un drum larg, noroios, ce ducea undeva în desiș. Căsuța
bizară era străjuită de plopi negri și tei înalți, iar aproape de fereastra ei se înălța
un mesteacăn cu ramurile plecate până la pământ. De la aceeași fereastră se
vedea o alee lungă ce se pierdea undeva în depărtare, de parcă ar fi înghițit-o
pământul. Rafał nu-și putea lua ochii de la ea. Nu-i mai fusese dat să vadă ceva
asemănător. Șirurile de copaci veghind aleile parcului l-au impresionat prin
măreția și farmecul lor mai mult decât palatul și toată bogăția curții princiare.
Când a pășit încet, sfios, pentru întâia oară pe alee, a simțit cum îl cuprinde o
înfiorare plină de un farmec subjugător și o dorință de neînvins, aproape
bolnăvicioasă, de a pătrunde tainele acestor locuri străvechi.
Din umbra copacilor se înfiripau visuri stranii ce luau forme aproape
materiale – femei superbe și tinere fete cu păr minunat de frumos, mișcându-se
încet pe pământul tare, lutos – pentru ca să se destrame apoi sub privirea rece a
ochiului omenesc. Arborii pe alee și în adâncul parcului, alcătuind o mulțime
tăcută, mândră, privilegiată, păreau a nu crește pe acel pământ, a nu-și înălța
trunchiurile deasupră-i, ci a pluti în văzduh, spre cer, înaripați. Carpenii netezi,
dungați, aidoma unor șerpi, își avântau în sus trunchiurile zvelte și, ca niște
rachete, explodau pe sub nori într-o ploaie de frunze, în buchete înflăcărate de
ramuri.
 Crestele lor se pierdeau cu adevărat printre nouri. Dar teii! Bătrâni de câteva
sute de ani, cu trunchiurile ferecate în zale groase, acoperite dinspre miazănoapte
cu mușchi cărunt. Printre ei se înălța un stejar poreclit „lebădă” din pricina
trunchiului unduit precum gâtul frumoasei păsări. Bolta uriașă a ramurilor lui
sumbre, a crăcilor, lăstarelor și frunzelor a silit mestecenii, plopii și teii să se
tragă mai înapoi. Cu sfiiciune și evlavie odihneau ochii pe trunchiul lui, pe
rădăcinile noduroase, pe cioturile și ramurile însemnate pe alocuri de răni și
cicatrici hâde.
În alee cernea de sus lumină verde ca în grota ghețarului de pe Ron.
Prima noapte Rafał o petrecu pradă celor mai ciudate sentimente. Faptul că se
afla la curtea prințului îl neliniștea și-l stânjenea, iar pe de altă parte se simțea
atras irezistibil de această lume nouă, clocotitoare. Adormi adânc abia spre ziuă.
Când se trezi, văzu lângă patul lui o tavă cu franzeluțe și cafea cu lapte. Cafeaua
se răcise, dar Rafał o bău lacom. Teama îl făcea să întârzie în pat, deși încerca să
se înșele pe sine însuși că e obosit și somnoros; în realitate, jinduia să vadă, să
cunoască și să descopere cât mai repede această lume străină lui. În vreme ce se
frământa sub năvala gândurilor și a îndoielilor, ușa cu geam se dădu în lături și în
odaie se arătă capul unui copil de casă într-o livrea cu găitane. Văzând că Rafał
nu doarme, păși în odaie și spuse:
— Pan majordom vă salută și vă poftește la masa de prânz…
— Masa de prânz! exclamă speriat Rafał.
— Da, se servește îndată.
Rafał sări din pat și începu să se îmbrace în mare grabă. Într-o clipă fu gata și,
nervos, își tot potrivea, trăgea și scutura hainele ponosite de pe el.
În depărtare, în fața palatului, se vedeau mesele întinse la umbra unor stejari
uriași, cu trunchiurile atât de groase, că abia patru oameni le-ar fi putut cuprinde
cu brațele, și cu coroanele atât de întinse, încât umbreau pe puțin o pătrime din
curte. În jurul lor se foiau douăzeci de lachei în livrele, copii de curte în haine
roșii cu găitane și cu însemne de tablă pe piept, având pe ele emblema casei
princiare. În curând, se auzi sunetul unui clopoțel și de pretutindeni, și mai ales
din palat, zeci de persoane se îndreptară spre mese.
Flăcăul ținut din scurt și acasă, și la școală tremura la gândul că se va alătura
în curând acestei mulțimi străine, dar se străduia din răsputeri să-și păstreze
ținuta dreaptă, demnă, de nobil „egal cu un voievod”. Deschise ușa hotărât și
porni cu pas apăsat spre mese. Nimeni nu-l luă în seamă. Mulțimea zumzăia ca
un roi de albine. Răsunau râsete, strigăte, larmă de glasuri, mai ales în franceză.
Abia înțelegând câteva vorbe răzlețe, Rafał îngheță. Se apropiase și mai mult,
unii îi aruncau câte o privire, în treacăt, dar nimeni nu se gândea să întrerupă
discuția. Niciun chip cunoscut! Rafał trecea de la un grup la altul, rotindu-se
grațios când spre dreapta, când spre stânga, expunându-și privirilor costumul
ponosit. Nicăieri niciun chip cunoscut!
Mesenii se așezau pe scaune cu multă zarvă, cu râsete, vorbind și aruncându-
și priviri grăitoare. Rafał își închipui fulgerător clipa următoare când toată lumea
va fi așezată pe scaune, iar el va rămâne singur în picioare! Și atunci? Sângele îi
năvăli în creier… Să rămână printre lachei… Ce să facă, să se întoarcă repede în
adăpostul lui?
Îi plesnea capul de disperare: nu mai vedea niciun loc liber. În cele din urmă,
când sunase și clipa fatală și când, cum prevăzuse, mergea înainte cu pas
împleticit, cu părul răvășit și cu ochii injectați, de-a lungul șirului de oameni
așezați la mese, cineva se ridică în picioare la capătul celălalt și atrase atenția
lacheilor asupra lui. Nu trecu mult și se văzu așezat, cu ochii pironiți în farfurie.
Auzea cum îi vâjâie capul și-i bate inima. Se hotărî greu să ducă lingura la gură.
Ochii îi erau atât de încețoșați, încât dacă ar fi avut în fața lui un cunoscut cu
siguranță că nici nu l-ar fi văzut. Când se mai deprinse nițel cu noua lui situație,
începu să-și plimbe privirile în jur. Întâi și-ntâi, îl izbi prezența multor femei cu
trăsături neobișnuite, frumoase, atrăgătoare, cu fețele oacheșe și cu ochii negri
strălucitori. Erau bogat îmbrăcate și vorbeau în franceză, așa că Rafał își spuse că
sunt probabil acele „emigrante” pe care le ocărau atâta șleahticii mărunți de prin
sate. Lângă una dintre ele, cea mai frumoasă poate, ședea prințul Gintułt, întors
cu fața spre ea. Ochii îi erau ațintiți asupra ei, și pe buze îi înflorise un zâmbet
cuceritor, cum i se păruse lui Rafał. În apropiere, ședeau surorile prințului, care îi
semănau grozav, mai ales a treia, ultima din margine. Era încă o copilă, de cel
mult șaisprezece ani. În orice caz, toată lumea o trata ca pe o adolescentă.
Avea părul bălai de culoarea grâului copt. Fața frumoasă, gingașă, cu trăsături
delicate și distinse, radia tot timpul de râs. Ochii albaștri, senini și imenși precum
cerul, se opreau mereu, larg deschiși de mirare, asupra fratelui mai mare, și
printre vorbele schimbate în șoaptă cu el, una, două izbucnea în hohote de râs
atât de molipsitoare, încât îndată veselia îi cuprindea și pe ceilalți meseni, care
nici măcar nu știau ce anume le stârnise. O englezoaică slabă, aflată alături de
fermecătoarea blondină, își întorcea spre ea fața prelungă și pentru o clipă râsul
se potolea. Fratele și sora își luau un aer solemn, pentru ca în scurt timp să
schimbe iar priviri pline de o veselie clocotitoare. Era destul un singur cuvânt
sau o exclamație ca să izbucnească o nouă cascadă de râs, o nouă explozie de
veselie. Din vreme în vreme, când neastâmpărata copilă prea se întrecea cu
hohotele sale, prințul Gintułt își smulgea cu greu privirea de vecina lui și,
mutându-și ochii aprinși de tulburare asupra nepotolitei surori, îi șoptea:
— Eli…
Greu totuși de spus dacă voia să-și dojenească sora pentru veselia ei prea
zgomotoasă, sau era mai curând o rugăminte adresată mesenilor de a-i îngădui
frumoasei copile să râdă în voie. Dar nu numai fratele prințesei avea o expresie
îngăduitoare în ochi, ci toți la câți se uita Rafał pe furiș păreau cuceriți de
nestăpânita veselie a tinerei. Deși bărbații își dădeau aere că discută lucruri
serioase, cu gândul și cu sufletul erau alături de tânăra cea frumoasă. O citeai
limpede pe chipurile lor. Unii își aflau în asta o tainică desfătare, alții o tainică
suferință, oricum însă un prilej de a se rupe de preocupările lor aparente de
fiecare zi. Până și bătrânii se cufundau într-o adâncă meditație. O tristețe amară,
surdă, dușmănoasă, le încrețea frunțile. Ce preț a mai avut oare viața noastră
lungă, păreau a spune, de vreme ce anii au trecut fără ceea ce ar fi putut să-i fie
rostul, fără prezența ei? Fețele tinere păliseră și ele de un zbucium lăuntric. Rafał
simți că se află într-un cerc vrăjit în care toți visează fără speranță. Ca o muzică
abia auzită, misterioasă, frumusețea feminină îi prindea pe cei de față în mrejele
ei, îi învăluia autoritar, tiranic, fără scăpare. La cea mai mică mișcare a codanei,
ochii tuturor se aprindeau de încântare. Mișcările ei erau într-adevăr de un
farmec nespus. În ele i se oglindea sufletul. Tot ceea ce omul ascunde în tainițele
inimii, la ea strălucea în ochi, se reflecta pe frunte, în freamătul sprâncenelor și al
buzelor. Ea însăși întruchiparea veseliei și a fericirii trezea în semenii săi tristețe
și melancolie.
Rafał nici nu vedea cine stă alături. Mânca înainte supa de parcă oficia un
ritual, când deodată la ureche îi răsună un glas aspru:
— Ce Dumnezeu te tot uiți atâta la lingura ceea, de parcă ți-ar fi teamă să n-o
duci cumva la ureche?
Tânărul înălță privirea și văzu lângă el un chip prelung, păros, cu mustăți mari
ce-i atârnau ca niște ciucuri.
— Am auzit c-ai fi fratele ălui filosof din Wygnanka, Dumnezeu să-l
odihnească, pan Olbromski.
— Da, sunt fratele lui.
— Al naibii de bine a mai gospodărit domnia-sa în sătucul cela al lui, nimic
de zis!
— Cum adică?
— D-apăi așa, am văzut cu ochii mei, că de ani de zile locuiesc alături, la
Poliniec. I-a corcolit pe țărani, farmazonul, cât a putut, de ieșeau la câmp de
hatâr parcă, și la urma toată ajunsese să n-aibă ce pune pe masă.
Rafał fu podidit de un clocot de mânie căreia nu-i putea da frâu liber. Tăcea,
cu ochii pironiți în farfurie.
— Ce taci? Adevăr grăiesc, măcar că-i amar.
— Nu știu dacă-i tocmai adevăr.
— Nu știi. Cred și eu. Nu ți-a crescut încă musteața ca lumea, așa că de unde
să știi ce-i adevărul adevărat! Dar nu despre asta-i vorba… Zi mai bine, domnia-
ta, unde aveți de gând să duceți calabalâcul gospodăriei, deși, la drept vorbind,
atâta-i de prizărit că l-ar putea căra și-o capră ovreiască? Îl luați la Sandomierz?
Am văzut acolo hamuri, șa, harnașament… Nu-i mai nimic de capul lor, dar de
nu ceri scump, le-aș cumpăra. Mi s-a spus că domnia-ta ai rămas stăpân peste
toate.
— Le duc acasă.
— Atunci fă bine și du-le mai repejor, că peste câteva zile iau gospodăria în
primire.
— Dumneavoastră?
— Da, eu. Ce te uiți așa la mine? Eu, Chłuka din Poliniec. Așa să le și scrii
alor matale că Nikodem Chłuka din Poliniec ia în arendă Wygnanka de la prinț.
Gospodăria-i vai de capul ei, doar că-i aproape… Întreabă, vezi, și de hamurile
celea, că le-aș cumpăra, și moara aș cumpăra-o, ba poate și mârțoagele alea…
— O să le scriu, dar până una, alta, gospodărește acolo Michcik…
— Halal gospodar! Protejatul… Demult nu-l am eu la inimă. Nici căciula nu
și-o scoate, golanul, în fața mea. Fratele domniei-tale a dus gospodăria de râpă și
pe țăran l-a nărăvit la rele…
— Gospodăria a dus-o de râpă? Dar cine a desțelenit pământul?
— Ai văzut cum îți merge mintea la nevoie? Ba chiar pot să spun că ai pus
degetul pe rană. Singurul lucru bun pe care l-a făcut răposatul, Dumnezeu să-l
odihnească. Pe țăran l-a nărăvit la rele, dar las’ c-am eu grijă să-l aduc pe calea
cea bună. Cât despre pământ, nimic de zis, a desțelenit destul! Acolo unde de
când lumea nu erau decât cuiburi de păsări, acum se înalță holde de ovăz.
— Da iazul cine l-a curățat? Da moara cine a pus-o pe roate, cine a făcut
canale și șanțuri de scurgere?
— Da, și asta-i adevărat.
Deodată, răsună iarăși voios râsul fermecător al prințesei. Șleahticul Chłuka
se opri la jumătatea vorbei și-și întoarse mustața spre capătul „de onoare” al
mesei. Gâfâi și fosăi îndelung, până când în cele din urmă, vorbi din nou către
Rafał:
— Cum râde, hm!
— Tare-i frumoasă! îi scăpă lui Rafał.
— Și eu zic că-i frumoasă.
— Ce păr!
— Și asta-i adevărat. Luminează, afurisita, precum craiul nou noaptea.
— Și ce ochi!
— Domnia-ta ai ști s-o prețuiești, hm, Isuse Cristoase!
— Ce vorbe sunt astea!… Nu-i frumos, zău așa!…
— Cine-mi spune mie? Las’ că vă cunosc eu, vitejilor! Ia te uită ce s-a
supărat, gata să pună mâna pe spadă, da ochii-i ard în cap ca la diavol!
— Cine e? întrebă Rafał.
 — Ce dumnezeu, sorbi aici supă la masa prințului și nu știi cine-i dumneaei?
Păi e sora cea mică a tânărului prinț Gintułt, Elżbieta! Ce mai fată! În casă de
șleahtic, vezi, nu se naște una ca ea… Destui flăcăi s-ar lua de moț și și-ar scoate
unul altuia ochii de dragul ei. Iar aici, vezi, o să stea mult și bine să-și aștepte
sorocul și-o să tânjească precum salcia la margine de drum, pân-o să vină
vreunul trecut prin ciur și prin dârmon, ba chiar vreun franțuz…
— Prințesa Elżbieta… repetă Rafał, desfătându-se cu rezonanța acelui nume,
de parc-ar fi vrut să-și întipărească pentru totdeauna în minte o melodie dulce,
auzită întâmplător într-o clipă de tristețe.
Până la sfârșitul prânzului Rafał a stat ca pe ace. Nenumărate gânduri îi roiau
prin minte, nenumărate hotărâri îi dădeau târcoale. Nikodem Chłuka îi turuia la
ureche vrute și nevrute și-l dojenea cu glas tare de câte ori tânărul nu lua aminte.
Când se ridicară de la masă, majordomul îl chemă pe Rafał cu un semn al
capului și-i spuse că prințul ar dori să-i vorbească. Porunci unuia dintre lachei să-
l însoțească până la cabinetul prințului, de îndată ce va ajunge domnia-sa acolo.
Rafał fu nevoit însă să aștepte destul de mult. Prințul, înconjurat de o mulțime de
femei frumoase, porni în pas de plimbare prin parc și în curând dispăru printre
copacii aleilor. Rafał rămase să aștepte la fereastra căsuței sale, cu ochii pironiți
la intrarea principală a palatului.
În sfârșit, spre seară, un valet în frac intră în odăița lui Rafał și-l anunță pe un
ton destul de grosolan că prințul îl așteaptă în camera lui de lucru. Rafał îl urmă
printr-un șir nesfârșit de saloane; unele purpurii, împodobite cu mozaicuri, cu
cornișe și tavane aurite și bogat sculptate, altele în culori închise, altele azurii,
tapetate cu adamască, împodobite cu ciubuce de ștuc. Trecea ca în vis prin fața
tablourilor uriașe, din care îl priveau femei dezgolite, sau care reprezentau
peisaje de basm, himere înfruntându-se între ele, ori zei benchetuind la ospăț…
Năucit de somptuozitatea interioarelor, ca de templu, cu mobile scumpe, cu
girandole de bronz, vaze uriașe de porțelan, geamuri de cristal, de frumusețea
podelelor cu marchetării din abanos, lemn de lămâi și merișor, de canaturile
elegante, sobre și neobișnuit de frumoase, din mahon, ale ușilor și ferestrelor,
orbit de statuile și căminele de marmoră, împodobite cu sculpturi, se străduia să
păstreze o expresie de totală nepăsare, ca și cum toate lucrurile pe care le vedea
pentru întâia oară n-ar fi însemnat pentru el cine știe ce noutate, nici obiect de
uimire. În realitate, însă, oriîncotro își arunca privirea, totul îi țintuia luarea-
aminte, îl vrăjea, îl ademenea ca surâsul unei femei, sau și mai mult, ca o
sărutare. La fiece pas îl cuprindea o încântare fără margini. Admirația adâncă
stârnea în el suferință parcă și sete de răzbunare. Idealul frumuseții cioplit în
piatră și în lemn prețios, născut cu muncă trudnică și strădanie cumplită, plătit cu
sudoarea și veșnicul chin creator al artistului, gonit de la spate să creeze întru
desfătarea boierului, îl înfiorau. Frumusețile smulse din chingile muncii așteptau
aici de veacuri, inaccesibile, tăinuite, ascunse în tablouri, în mesele din porfir, în
ușile ferecate, în jilțurile goale, în canapelele înguste, de o bogăție rafinată, zile
și nopți fără număr tânjind după ochi care să le admire.
Când și când, Rafał își vedea în oglinzile uriașe boiul înveșmântat în haine
verzi, ponosite, și de fiecare dată îl cuprindea o silă nespusă pentru el însuși, îl
încrâncena un dispreț îngrozitor pentru propriile brațe ce-i atârnau greoaie ca
două îmblăcie, pentru picioarele sale, pentru capul, pentru nasul, pentru ochii săi.
Într-un salonaș împodobit destul de modest, valetul îi spuse lui Rafał să
aștepte. Când pulpele dolofane ale valetului dispărură din ochii lui și zgomotul
pașilor se stinse, Rafał se lăsă într-un jilț mare și se cufundă în sineși. Cu ochi
sfredelitori scrută într-o clipă tot ce-i oferise până atunci viața, își cercetă propria
ființă, însemnătatea și menirea ei pe lume. Un hohot de râs sarcastic, necruțător,
îi izbucni din piept. Nu-i ajunse până pe buze, ci doar clocoti scurt în gâtlej, ca
un val stârnit de furtună. Rafał privi spre anfilada saloanelor dormitând molcom
în somptuozitatea lor. În jur era liniște ca într-un templu.
Pe neașteptate, undeva, în spatele unei uși, răsună râsul acela unic pe lume…
Rafał își acoperi fața cu mâinile și ascultă în extaz. O larmă de voci vesele se
apropia tot mai mult, ca o furtună, până ajunse în salonașul de alături… Prin ușa
întredeschisă Rafał putea să vadă ce se petrecea acolo. Surorile prințului și cu
prietenele lor vorbeau și râdeau cu glasuri vesele, sănătoase, pline de viață,
stârnind zarvă, aidoma unui stol gureș de păsărele, primăvara. Una din ele strigă:
— Neapărat jeux de société!60 Neapărat! Jeux d’esprit61 sunt plicticoase. Ca o
lecție de gramatică.
— Cum așa? Le secrétaire?
— Nu, nu! Jeux d’esprit, jeux d’exercice62, e ca la lecție!
— Ei, bine…
— Poate c-ar fi mai interesant – jeux de poules63. Ce spuneți? De exemplu:
Chnif-chnof-chnorum? A?
— Nu, nu! Jeux de société, stăruia prințesa Elżbieta cu glas năzuros, printre
hohote de râs.
— Bine… Deci, ne-am hotărât!
— Să-ncepem…
— Suntem toți?
— Cine a întârziat, treaba lui.
— Haidem!… Cine ce propune?

60
Jocuri de societate! (Fr).
61
Jocuri de inteligență. (Fr.).
62
Jocuri de inteligență și de agerime. (Fr.).
63
Întreceri. (Fr.).
 — Eu zic Le corbillon64, se auzi prima propunere.
— Iar eu: Les propos interrompus65.
— Monsieur le Curé!66
— La toilette.
— Stați, stați puțin! Atâtea propuneri… Să votăm ca la seim.
— Eu vreau neapărat l’Avocat. Neapărat, neapărat!
— Cine-i pentru l’Avocat?
— Nu, nu! E plictisitor. Mai bine La toilette sau Combien vaut l’orge67.
— Poate Le capucin? Țineți minte cum Kamil a fost le capuchon, iar Cecylka
la barbe?
— Să încercăm întâi La toilette.
— Bine. Haidem. La toilette. De acord?
— Da…
— Da…
— Tout le monde est assis.68
— Gata!
— Eu voi fi le miroir69. Îmi place să fiu privită, ha-ha!
— Eu – la boîte à rouge.70
— Cutie misterioasă!
— Eu – la boîte à poudre71…
— Eli să fie la boîte à mouches.72
— Iar Kamil – le flacon!
— A, minunat! Kamilek – le flacon.
— Iar Cecylka… stați, stați puțin… Le faux chignon73.
— Gabriel… le fer à friser74…
Rafał, surprins de tot ce vedea, uitase unde se află. I se părea că ia și el parte
la joc. Stând nemișcat în jilț, vedea prin ușa întredeschisă mijlocul salonului
unde tinerele fete, una mai frumoasă ca alta, cu fețișoare de heruvim, îmbrăcate
în rochițe ușoare de voal și muselină, ședeau în fotolii, în cerc strâns. De
nerăbdare tropăiau din piciorușe pe covor, râdeau, cu ochii scăpărători, cu umerii
64
Coșul. (Fr.). La întrebarea ce se pune în coș trebuie să răspunzi printr-o propoziție care să
rimeze la sfârșit cu corbillon.
65
Zicale neterminate. (Fr.).
66
Domnul preot. (Fr.).
67
Cât costă orzul. (Fr.).
68
Toată lumea stă jos. (Fr.).
69
Oglinda. (Fr.).
70
Cutia cu ruj. (Fr.).
71
Cutia cu pudră. (Fr.).
72
Cutia cu alunițe. (Fr.).
73
Meșa. (Fr.).
74
Fierul de frezat. (Fr.).
goi, fremătând. Glasul răsunător al celui mai tânăr, prințul Kamil, spunea delicat,
dar cu un ton poruncitor:
— Madame demande son fer à friser!75
Una din fete sări în picioare, iar aceea care se afla în picioare în mijlocul
cercului se grăbi să-i ia locul.
— Madame demande son faux chignon!76
Iarăși larmă și râsete.
— Madame demande son miroir!77
— Madame demande toute la toilette!78
Fotoliile se traseră la o parte și tout le monde cu zarvă și râsete schimbară
repede locurile. Cea care rămase în picioare în mijlocul cercului fu întâmpinată
cu ropote de aplauze și hohote de râs.
Rafał nici nu băgă de seamă când ușa întredeschisă se dădu în lături. Prințesa
Elżbieta ieși în fugă și se opri în prag. Deși îl văzuse demult pe Rafał, nu se
oprea din râs. Rafał înțelese că o făcea anume, pentru a-i arăta că nici nu-l lua în
seamă. Se ridică stângaci din fotoliu și se înclină cu eleganța învățată la
Sandomierz (sau mai curând la Klimontów), ba chiar mormăi ceva ce n-ar fi știut
nici el să repete. Prințesa rămase o clipă locului, așteptând parcă pe cineva… Nu
venea însă nimeni. Era minunat de frumoasă; nu mai râdea și trăsăturile feței i se
schimbaseră de nerecunoscut. Căpătaseră un aer rece și grav, dar nu spontan, de
moment, o, nu! Rafał se simți nimicit, zdrobit. În clipa când tânăra se întoarse
încet și intră în camera de alături, desluși pe chipul ei o mândrie instinctivă,
privirea rece, trufașă și, ce era mai rău, zâmbetul acela aristocratic,
condescendent, amabil. Din fața ochilor lui dispărură gâtul ei frumos, umerii
ușor descoperiți, capul cu fruntea înălțată; părul ce fir cu fir părea a fi de aur. O
secundă simți în piept ceva și mai străin, mai dușmănos, mai crunt decât
zâmbetul ei. Ar fi vrut să se repeadă la ea, s-o apuce de zulufii ei princiari de aur
și s-o îngenuncheze în fața sa…
Stătea ca pe jăratec lângă jilțul lui. Ar fi fugit de acolo, cu capul gol cum era,
ca de la școală altădată, dar gândul că ar putea să mai dea ochi cu această
domnișoară și prin prezența lui să-i strice bucuria și să-i oprească râsul, îl țintui
locului. Își privi cizmele, mânecile hainei, și simți iar cum începe să clocotească
de mânie. Rămase îndelung, nemișcat, străduindu-se să-și înfrângă sentimentul
greu al umilinței, când auzi că se deschise o ușă laterală. În pragul ei se ivi
prințul Gintułt. Pe buze îi juca o umbră de zâmbet ce semăna atât de mult cu
zâmbetul surorii sale. Cu un gest politicos, dar trădând o mare plictiseală, îl pofti

75
Doamna cere fierul său de frezat. (Fr.).
76
Doamna își cere meșa. (Fr.).
77
Doamna își cere oglinda. (Fr.).
78
Doamna își cere trusa de toaletă. (Fr.).
pe Rafał în camera de unde tocmai apăruse și-i arătă un scaun pe care să se
așeze. Făcu câțiva pași prin odaie și în cele din urmă întrebă:
— Ai scris părinților despre moartea fratelui?
— Am scris.
— Totuși nu a venit nimeni.
— Nimeni.
— Și crezi că vine cineva mai târziu?
— Nu cred. M-am gândit să trimit acasă lucrurile fratelui…
— Da, da! Ar fi cea mai cuminte treabă. Câte ceva se poate vinde pe loc. Am
să poruncesc administratorului meu ca această vânzare… Se pare că am și făcut-
o. O clipă, să-mi aduc aminte… Iar dumneata nu pleca, rămâi aici, la mine. Să te
mai obișnuiești puțin cu noua dumitale situație și-apoi vedem noi ce și cum. Nu-i
așa?
Rafał se înclină supus.
— Ar fi bine însă, urmă prințul repede, nerăbdător, să te mai pui la punct, să
te îmbraci ca lumea. Așa nu se poate! Cum ți-am mai spus, fratele dumitale are, a
avut adică niște bani la mine. Mi-a împrumutat o sumă… Ți-o dau dumitale,
această unică economie, să-ți comanzi niște haine la modă cum se poartă pe aici
pe la noi… Majordomul meu o să se ocupe…
Spunând acestea, prințul se înroși ușor, trase un sertar de unde luă un săculeț
cu aur și-l întinse lui Rafał. Pentru o clipă se așternu o tăcere apăsătoare. În cele
din urmă, prințul vorbi mai departe, parcă în silă:
— Fratele dumitale mi-a fost prieten și confident de pe timpul când eram încă
la regiment. Pentru cei ce nu cunoșteau relațiile dintre noi discuțiile noastre
puteau să pară prea dure. Poate așa ți s-a părut și dumitale, prea dur, prea aspru
felul în care i-am vorbit… atunci…
Rafał mormăi ceva în doi peri.
— Mai bine să nu știe nimeni despre asta, adăugă încet prințul, că altfel s-ar
umple lumea toată că m-aș fi certat cu răposatul meu prieten înainte de a muri.
Doar știi că ne-am despărțit în termeni buni, deși a avut loc o dispută între noi…
Rafał încuviință fără prea multă convingere.
— Mai ales părinților nu trebuie să le spui nimic și, în general, e bine să fii cât
mai discret în privința asta.
— O, eu, nici gând, excelență…
— Da, da, răspunse prințul cu un zâmbet ciudat. După ce-ai să stai un timp
aici și-ai să mai cunoști lumea, ai să-ți dai singur seama că l-am sfătuit bine
atunci pe fratele dumitale.
Tăcu și începu să se plimbe prin cameră cu pas măsurat și grațios. O clipă
rămase în dreptul ferestrei, cu ochii la desișul verde al parcului.
 — L-am iubit… spuse încet. Acum nu mai e printre noi. Horror, horror!79
Gândul a rămas nerostit până la capăt, nu s-a spus ultimul argument, cel mai
convingător, iar el nu mai este. Nu e și nu va mai fi niciodată! N-o să-mi mai
riposteze, n-o să mă mai privească cu ochii aceia ai lui… N-o să tacă așa cum
știa el să tacă. Un pumn de cenușă… și-atât: o, Doamne!
Prințul ridică spre Rafał ochii sticloși și fața brăzdată dintr-odată de riduri,
îmbătrânită cu mulți, mulți ani. O clipă îl privi cu luare-aminte, de parcă abia
atunci ar fi văzut că se află acolo cineva care-l ascultă. Apoi zâmbi, cu un zâmbet
făcut, oficial, în așteptare parcă.
Rafał înțelese că poate, în sfârșit, să se retragă. Se înclină mai degajat și mai
cu prestanță decât prima oară și porni înapoi prin saloanele luxoase, strângând în
mână săculețul de mătase cu ducați.

79
Îngrozitor, îngrozitor! (Lat.).
 EXECUȚIA

Viața la Grudno se desfășura ca un roman palpitant, tot mai plăcută cu fiecare

zi. Vânătoarea de fiare în pădure, de rațe sălbatece pe baltă, cu barca, vânătoarea
de becațe și sitari, cu copoi, plimbările călare cu tot alaiul – erau ocupațiile
cotidiene. Uneori, se opreau cu toată ceata la curtea vreunui arendaș, goleau
cămările, și după ce-și râdeau pe săturate de gospodari, făceau în galop cale-
ntoarsă. Totuși franțujii și franțuzoaicele, oaspeții prințului, se plictiseau. Serile
jucau cărți până târziu. Surorile prințului nu-și terminaseră încă studiile și, deși
se aflau, chipurile, sub severa supraveghere a profesoarelor franțuzoaice, luau
parte la toate petrecerile.
Rafał, îmbrăcat într-o haină la modă, cu pantaloni colanți de culoarea
nisipului și cu cizme tari de lac în picioare, participa și el la toate distracțiile, dar
era greu de spus dacă în calitate de oaspete sau de slugă. Era primit în societatea
celorlalți, totuși deseori trimis ici și colo cu diferite misiuni sau încărcat cu tot
felul de însărcinări. Se deprinsese cu noua lui situație. Simțea că trăiește aici cu
adevărat, se bucură din plin de libertate, răsuflă mai ușor. Niciodată nu-și punea
întrebarea ce va fi mai departe. Gândul la viitor nu-l preocupa deloc, știind bine
un singur lucru – că acasă nu se va mai întoarce niciodată. Pentru nimic în lume!
Aici era în elementul lui! Mergea înainte, cu capul sus, fără să-i mai pese de
nimic. Fiecare zi ce trecea, fiecare întâmplare trăită îl apropia tot mai mult de
lumea în care nimerise, îl lega, îl înrudea cu ea. Iar ceea ce era odată dobândit
drept un bun al său nicio putere nu i-ar mai fi putut smulge din gheare. Învăța
bunele maniere, limba franceză, obiceiurile și conveniențele, deprindea
distracțiile, capriciile și ifosele la modă, cultura stricăciunii morale. Își iubea
locuința, hainele, calul pe care-l încăleca de obicei, și îl iubea pe prinț. Mai puțin
ținea la frații mai mici ai prințului, care îl priveau cam de sus, deși căutau să nu-
și dea în vileag desconsiderarea. Unul dintre ei era de o vârstă cu Rafał, dar
tocmai el era cel mai distant.
La sfârșitul lui august, după seceriș, s-a instaurat obiceiul plimbărilor călare
zilnice. Spre seară, se înșeuau caii de călărit și toată lumea încăleca armăsarii de
prima clasă. Rafał avea un mânz murg englezesc foarte sprinten. Călare pe el, îi
era ușor să țină pasul cu prințesa Elżbieta.
Nu era îndrăgostit de ea, o nu! Mai degrabă s-ar fi putut spune că n-o putea
suferi. Râsul ei vesel, fericit îi fura somnul și-i umplea sufletul de o rece
indignare. Ar fi fost o adevărată desfătare pentru el să surprindă la tânăra
prințesă vreun cusur fizic; ceva ce-ar fi putut să-i trezească dezgust pentru
persoana ei i s-ar fi întipărit în minte pe viață. Numai că așa ceva nu exista.
Prințesa era desăvârșită. Și cel mai îngrozitor era că Rafał nu izbutea să-și
fixeze imaginea ei în memorie, s-o recompună din închipuire. Niciodată nu știa
cum este ea, de fapt, căci de fiecare dată era alta, de fiecare dată altul era
farmecul ei. Dacă se-ntâmpla să-i remarce vreo trăsătură cât de măruntă și să-și
râdă de ea pe săturate în sinea lui, prințesa punea pe neașteptate în lumină o altă
fațetă a sa, nemaivăzută, unică pe pământ – câte un zâmbet angelic, parcă trist,
parcă duios, o îngândurare ușoară, cu o umbră de melancolie, ca umbra lăsată pe
fața azurie a unui lac de câte un norișor vaporos. Cu ce încântare ar fi sfâșiat-o
pentru asta, cu câtă ură ar fi înăbușit cu sărutări această melancolie
nepământeană, această bucurie cu adevărat îngerească! În gândurile sale nu se
despărțea de ea niciodată. Colindau împreună desișuri de pădure, necălcate de
picior omenesc, unde nu se aflau decât el și ea… și numai la gândul vorbelor pe
care i le-ar fi spus i se tăia lui Rafał răsuflarea.
Își imagina spaimă pe chipul ei, o făcea să scoată câte un strigăt de groază și
asculta cu încântare cum zboară strigătul în văzduh, peste creștetul lui. La masă
nu se uita niciodată deschis la ea, însă tot timpul o urmărea pe furiș. În excursii
căuta să se afle în preajma ei, dar niciodată nu i-a fost dat să-i vorbească. Tânăra
îi răspundea de departe la salutul adânc, respectuos. Și cu toate că părea să nu-l
ia defel în seamă, ea îi observa îndată înclinarea de salut și-i răspundea de
departe cu un semn al capului.
Nici măcar o dată n-a întors fața spre el, totuși Rafał știa bine că-i simte
prezența cu toată ființa ei, că o anume umbră îi trece în clipa aceea peste chip și
că îl vede foarte bine dacă nu cu ochii, atunci cu pleoapele parcă lăsate. Uneori,
privirea ei, rătăcind distrată peste mulțime, se oprea în treacăt și asupra făpturii
lui. Atunci Rafał simțea un fel de mulțumire răutăcioasă, bucuria hoțului,
triumful uzurpatorului. Râsul curat al prințesei se schimba întotdeauna în
prezența lui Rafał, cum se schimbase atunci, în ușa salonului. Nu mai răsuna ca
fericirea însăși, ci căpăta note dușmănoase de strigăt trufaș.
Așa se întâmpla ziua. Noaptea însă, Rafał pornea să rătăcească pe aleea ce
ducea de la căsuța lui în parc. Cuprins de o ambiție nebunească, mistuit de
dorințe, prea plin de porniri pătimașe, înnebunitoare, se lăsa purtat tot mai sus pe
aripile închipuirii. Îndrăzneala lui mersese atât de departe, încât în visurile sale îi
apărea mereu vie imaginea prințesei; stăpâna acestei case, sora prințului. Atât de
aprig îl ardea focul lăuntric, încât vedeniile sale delirante le lua drept realitate.
De câte ori în nopțile cu lună nu i s-a întâmplat s-o aștepte pe prințesă, furișat pe
alee, încredințat că ea știe de chinurile lui, că trăiește și ea aceleași sentimente și
că va veni la el neapărat, însoțită de un înger nevăzut! Și când noaptea rece de
august prindea să se destrame, înnebunit de lacrimile înghițite, se întorcea în
odăița lui, mușca perna, se înăbușea și hohotea deznădăjduit. Rareori numai îl
străfulgera gândul că toate aceste suferințe nu sunt decât rodul unor închipuiri și
iluzii. Poate că prințesa nici nu știa bine de existența lui. Atunci își strângea
pumnii, gata să-și smulgă părul din cap. Printr-o simplă întâmplare îi fu dat să
afle adevărul.
Prințesa Elżbieta călărea ca o amazoană. Era ușoară și mlădie, dar în șa se
preschimba parcă într-un flăcăiandru cu mișcări sigure, scurte, fulgerător de iuți.
Armăsarul englezesc Unreclaimed80, cu părul lucios, castaniu, cu picioare și cu
mușchi de oțel, îi întrecea întotdeauna pe toți. La începutul toamnei, când se
întindeau peste tot miriști largi, tineretul organiza deseori curse de cai.
Într-o bună zi, hotărâră să meargă călare într-un grup numeros prin părțile
Wygnankăi, unde murise fratele lui Rafał. La plimbare luau parte și prințul și
surorile lui. Rafał se apropia fără tragere de inimă de meleagurile ce-i aminteau
de întâmplări date uitării cu destulă nepăsare. Călărea ca întotdeauna aproape de
prințesă. Pe unul din dealurile ce împrejmuiau câmpia largă, grupul se opri. După
o perioadă lungă de ploi, venise o zi senină, ca de primăvară, încărcată cu miros
de ienupăr, iarbă-neagră și cimbrișor. Pe azurul cerului se perindau nori cu
adevărat primăvărateci, gingași și minunați ca părul unui copilaș de doi anișori.
Tot grupul se oprise pe deal, lărmuind, și doar câțiva călăreți se răzlețiră,
luând-o în jos, spre câmp. Prințesa ar fi vrut să dea și ea frâu liber calului și ceru
să fie însoțită de careva dintre tineri. Frații și verii ei, însă, se simțeau prea
obosiți. În cele din urmă, doi dintre ei o porniră în galop. Pe Rafał nu-l invitase
nimeni, dar el, prefăcându-se a nu-și putea ține în frâu calul neastâmpărat, galopă
după ceilalți. Armăsarul prințesei, încins, alerga tot mai iute, tot mai departe,
până se așternu câmpului ca o săgeată. Bărbații rămaseră în urmă. Calul prințesei
zbura pe drumul larg, cu hârtoape, ce ducea într-un mestecăniș. Rafał își biciui
calul și-o porni și el cu toată viteza. Băgă de seamă că prințesa încearcă să-și
strunească armăsarul, dar nu izbutește. Atunci își mai croi o dată calul și abia pe
drumul din pădure începu să se apropie de ea. Trăpașul amazoanei însă, deși
strunit din răsputeri, zbura înainte, împroșcând cu noroi. Rafał nu vedea în fața
lui decât crupa lucioasă a calului, pălăria de catifea și părul auriu al călăreței.
Sângele îi clocotea în vine. Deodată, auzi parcă glasul ei strigând după ajutor. O
dată și încă o dată. Croi iarăși calul și din câteva salturi se află lângă prințesă. Ea
îl privi cu ochi mari, de uimire. Dar și Rafał, pentru întâia oară, își înfipse în ea
clonțul și ghearele privirii. Simțea că o sfredelește cu ochi adânci, frumoși.
— Chinga! strigă avan prințesa, cu glas gâfâit.
Dintr-o mișcare, flăcăul apucă frâul călăreței, trase și opri calul. Cei doi cai se
loviră unul de altul și piciorul prințesei arse cu căldura lui piciorul lui Rafał. În
clipa aceea, ispitit parcă de diavol, Rafał se aplecă și, cu amândouă brațele,
cuprinse făptura minunată a fetei. O secundă îi simți părul pe buze, umerii și
pieptul pe pieptul său…

80
Neîmbânzitul. (Engl.).
 În aceeași clipă însă se petrecu ceva de neînchipuit. Prințesa se smulse din
îmbrățișarea lui și se săltă în scări.
— Imbécile! strecură printre dinți și cu cravașa îl croi peste față. Rafał văzu
negru înaintea ochilor, urechile îi vâjâiră și el se prăbuși de pe cal.
Când își veni în fire, sări îndată în șa. Prințesa Elżbieta dispăruse. Auzi doar
tropotul calului undeva după mesteceni și clefăitul noroiului. Fața, de la frunte
până la bărbie, undeva în dreptul nasului, îl durea îngrozitor. Îl cuprinse o
deznădejde atât de cumplită, de parcă un zid s-ar fi prăbușit peste el. Ce să facă?
S-o ajungă din urmă și s-o omoare? Să fugă? Preț de un minut merse în neștire,
alb ca varul, rănit parcă de moarte. Când, în cele din urmă, înaintând la pas ieși
din pădure, văzu grupul apropiindu-se de lizieră. De fugă nu mai putea fi vorba.
Nu-i rămânea decât un singur lucru – să dea dovadă de bravură cinică, brutală.
Se apropie deci încet de cavalcada ce-i venea în întâmpinare. Prințesa călărea
alături de prințul Gintułt. Rafał îi aruncă o singură privire.
— De unde semnul ăsta pe fața dumitale? întrebă prințul, râzând, în clipa când
se apropie la câțiva pași de el.
— Îl datorez surorii excelenței-voastre, răspunse Rafał.
— Cum așa?
— Când galopam pe urmele lui Unreclaimed, ca să-l opresc, am trecut pe
lângă un mesteacăn, iar prințesa a prins din fugă o ramură și i-a dat drumul spre
mine.
— Poftim răsplată pentru amabilitate! Așa ne răsplătește Fortuna pentru
atenția cu care înconjurăm femeile!
Prințesa, tăcută, cu ochii în pământ, asculta povestea lui Rafał. Când acesta
isprăvi ce avea de spus, pufni într-un râs scurt, disprețuitor, și se depărtă.
Prințul își înfipse tocul în coasta calului și veni mai aproape de mincinos.
Rafał simți că-i îngheață sângele în vine. Aștepta, palid, înghețat ca în ceasul
morții. Pentru o clipă îi trecu prin fața ochilor chipul tatălui său. Prințul veni
aproape de tot și-i spuse în șoaptă:
— Ești murdar tot de noroi. Fii sincer, ai căzut de pe cal, așa-i?
— Da de unde!
— Ei, lasă! Fugi repede la Chłuka, îl știi, nu?
— Îl știu…
— Curăță-ți hainele, spală-te, că de cazi în gura lor, te fac de râsul lumii. Noi
ne întoarcem la Grudno. O să le spun că te-am trimis cu o treabă la Wygnanka.
— Bine, excelență…
— Salută-i pe ceilalți, de departe, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic și
întinde-o. Întoarce-te seara, pe întuneric. Noaptea pune-ți comprese reci pe
față… Adieu…
 „Nu i-a spus nimic”, gândi Rafał cu negrăită bucurie. Simți în suflet ca o
tresărire ușoară de strună, răsunetul de o clipă al unui glas neobișnuit… „Nu i-a
spus nimic, niciun cuvânt”, își tot repeta cu încântare, îndepărtându-se.
Gonea în partea opusă, spre Wygnanka. Când, aproape de sat, se uită înapoi,
cavalcada din Grudno nu se mai zărea. Porni în trap întins pe ulița satului.
Casele vechi din lemn, acoperite cu șindrilă, se înșirau de o parte și de alta a
drumului, aidoma unor sărmani în zdrențe. Cea mai prizărită, putredă și lăsată
pe-o rână, era căsuța bătrânului evreu Uryś. Evreul cel șchiop sta în fața ușii și se
uita undeva, înspre curte, cu atâta groază întipărită pe față, că nici nu-l zări pe
Rafał trecând călare. Alte case erau pustii, cu ușile date în lături. Abia la
marginea satului Rafał zări o ceată de oameni. Pe drum se ridica un nor de praf
în care se vânzoleau niște umbre omenești. Se auzeau strigăte și voci posomorâte
de țărani.
Pe lângă Rafał trecu în fugă o bătrână speriată, șoptind o rugăciune cu buze
tremurânde, învinețite, veștede. Puțin mai departe, mai-mai să nimerească sub
picioarele calului niște copilandri negri de slinoși, care se împrăștiară ca un stol
de vrăbii speriate. Când Rafał se apropie de marginea satului, desluși în norul de
praf niște husari austrieci. Câțiva dintre ei erau călare și duceau de căpăstru caii
camarazilor lor care descălecaseră. Aceștia se foiau în mulțimea de țărani.
Țăranii făcură roată în jurul husarilor, lărmuind surd, cu glasuri mânioase. Rafał
nu putea trece, întrucât drumul era închis de oameni și cai. Deși se grăbea, fu
nevoit să oprească, să vadă ce anume se petrece. Se aplecă din șa și-l bătu pe
umăr pe unul dintre țărani, care era mai aproape de el.
— Taică, ce se-ntâmplă aici?
Bătrânul, cu fața zbârcită ca o mânătarcă, își înălță spre Rafał ochii de sub
pălăria lui de paie, aproape putrezită de vechime.
— Ai? gângăvi el. Aud?…
— Ce se-ntâmplă aici la voi?
— Vorbește mai tare, că n-aud!…
— De ce v-ați adunat aici ciotcă?
Tremurând de bătrânețe, îl împunse într-o coastă pe-un altul de lângă el, și i-l
arătă pe Rafał. Apoi își aținti iarăși ochii apoși în mijlocul mulțimii, strecurându-
și printre omeni capul, pe puțin de o sută de ani, cu zâmbetul la fel de străbun,
nepăsător. Celălalt țăran se uită la Rafał cu o privire buimacă, de parcă atunci s-
ar fi trezit din somn. După o clipă se dezmetici și spuse:
— Păi, cuconașule, un țăran e bătut de soldați.
— Și de ce-i bătut?
— D-apăi… izicuție, asta-i!
— Dar ce-a făcut țăranul?
 — Ce să facă, n-a vrut să iasă la boieresc și i-a ațâțat pe oameni. Zicea c-am fi
slobozi. Iote că se și vede… Eh, oameni buni…
Rafał smuci calul, își făcu loc prin mulțime și se apropie mai mult. Văzu
fețele soldaților, sumbre, încremenite, mute. Privirile lor împietrite străjuiau
locul caznei ca niște baionete. Rafał se săltă în scări și deodată peste capetele
mulțimii, printre chivărele înalte, zări fața lui Michcik. Stătea acolo aproape
despuiat, cu zdrențele smulse de pe el, cu cămașa sfâșiată, cu pieptul gol. Părul
răvășit, năclăit de praf, îi atârna în șuvițe ude, însângerate. Din capul spart, din
nas și din gură îi șiroia sângele. Buzele îi erau negre, ochii tumefiați, obrazul
vânăt de lovituri. Tăcerea îngrozitoare, încordată, se prelungea. Numai vocile
țăranilor din jur murmurau, murmurau neîmpăcate…
— Ei, Michcik, te întreb pentru ultima oară, spuse un bărbat cu chipiu de
uniformă administrativă pe cap.
Țăranul tăcea.
— Michcik, vino-ți în fire, pentru numele lui Dumnezeu! Încă un minut și s-a
zis cu tine. Te duci la oaste cum te văd și mă vezi. O să-ți iei rămas bun de la
Wygnanka pentru totdeauna. Eu, vătaful, ți-o spun. Pan Chłuka e acum stăpânul
tău prin lege. Ce-i cu tine, băiete? Ridici mâna asupra stăpânului tău? Ieși la
boieresc, cum a poruncit Domnul Dumnezeu, plătește-ți dările, cum spune sfânta
lege, și nimeni nu are nimic cu tine. Mai ai un minut și, dacă nu te lași
înduplecat, se mânie pan Chłuka și te dă la oaste, cum te văd și mă vezi. Eu ți-o
spun, eu, vătaful.
Soldații își ațintiră privirile de oțel asupra lui Michcik. Fiecare avea în mână
câte o joardă de nuc, dezgolită de frunze. Larma țăranilor se potolise. La un
semn, primul soldat din margine îl apucă pe Michcik de mâini. Prizonierul, însă,
îl împinse cât colo cu o mișcare a umărului și, pironindu-și asupra lui ochii
umflați, de parcă nu-l vedea decât pe el, începu să răcnească bâlbâit:
— Am lup… tat la… Na… Na… fir-ai să fii de câine! Respectă-mă, câine!
Sunt sol-soldat! Am lu-luptat, câine! În opt bă-bătălii! Lângă Kozubów.
La un alt semn îl apucară pe Michcik de umeri și de picioare și-l trântiră la
pământ. Nuielele se ridicară și vâjâiră în văzduh. Țăranul zvâcnea la fiecare
lovitură, cu strigăte din ce în ce mai sfâșietoare. Nu se mai deslușeau cuvintele
rostite de buzele lui însângerate, ci doar sunete nearticulate parcă. Rafał le
înțelegea însă bine. Auzea cum îl cheamă zadarnic pe fratele Piotr, cum repetă
într-una, sacadat, aceleași cuvinte…
— Respectă, câine, un om liber!
Rafał simți cum i se aprinde sângele în vinele încordate. Ochii refuzau să mai
vadă, urechile să audă. Un dezgust adânc pentru tot și toate, pentru acest țăran,
pentru sine însuși, îl cuprinse deodată, de parcă o duhoare de neîndurat s-ar fi
revărsat asupră-i. Amintirea loviturii de cravașă îi reînvie în minte, însoțită de un
vălmășag de gânduri, și o deznădejde fără leac îi potopi inima. Tot ce se petrecea
sub ochii lui, tot ce-i auzeau urechile nu făcea decât să-i sporească clipă de clipă
noianul suferințelor, și ca și altădată, din rărunchii arși de mânie izbucni un
hohot cutremurător. Armăsarul strunit cu putere se dădu înapoi, aproape
așezându-se pe crupă. Rafał îl întoarse, își făcu loc printre oameni și o porni
îndărăt pe același drum spre Grudno. Călărind prin sat, auzi cum cineva aleargă
în urma lui, se vaită și cere ajutor pentru Michcik. Văzu fața pământie a evreului
Uryś, dar nu prea putu să deslușească vorbele îngăimate printre suspine de plâns.
Tot mai rău îl durea pe tânăr, după lovitura primită, ochiul, colțul gurii, fruntea.
Își simțea mintea încețoșată, oasele arse de un foc lăuntric și un hău întunecat se
căsca înaintea lui.
Soarele cobora dincolo de pădure. Calul mergea la pas și Rafał îl lăsă în voia
lui. Jinduia după întunericul nopții cum jinduiește un bolnav ars de febră după un
strop de apă. Călărea printre câmpii și miriști cu mâinile lăsate de-a lungul
trupului și cu privirea ațintită la discul de foc al soarelui. Simțea că în ziua aceea
soarele îl mistuise cu văpaia lui. Îi era cu neputință să cugete cu temei…
Fratele Piotr… Michcik… Câmpiile astea desțelenite de mâna lor… Își ridică
brațul greu, ca de plumb. Simțea că nu-i stă în putere să facă nici cel mai mic
lucru… Dinspre tufele de ienupăr, dinspre miriștile cu arome de cimbrișor și de
ierburi tomnatece, răzbea până la el murmurul înfricoșător, chinuit al țăranilor,
iar în urechi îi stăruia larma mânioasă a mulțimii, vaierele și suspinele lor de
durere, de neîndurat. Rana de pe obraz îl ardea de parc-ar fi fost înfierat. Rafał
avântă cravașa și, strângând frâul, începu să șfichiuiască armăsarul peste
grumazul lucios, arcuit, peste crupă, peste burtă… Calul icni surd, cabră, se
smuci și o luă nebunește la goană, sub loviturile tot mai turbate ale călărețului,
ce-l săgetau una după alta, în timp ce zăbala îi rupea gura…
 CHIESA AUREA81

În toamna anului 1797, prințul Gintułt își rostui de bine, de rău treburile
familiei și plecă din țară. Pe surorile sale le lăsă în grija unor mătuși de-a doua și
a treia spiță și a unei cohorte de guvernante, pe cei doi frați îi duse la Cracovia la
școală, moșia o încredință vechilului, dându-i mână liberă, iar cu răspunderea
administrării averii îl împuternici pe avocatul Dorszt. Între timp, se descotorosi și
de toți cei pe care-i întreținea. Printre ei se număra și Rafał. Laolaltă cu frații săi
mai mici, prințul îl trimise și pe el la școală. Mulțumită protecției princiare,
flăcăul reuși cu chiu, cu vai să treacă examenul de admitere și intră astfel la
Liceul Sfânta Anna, la clasa de „poetică”. La Viena, prințul izbuti cu greu să-și
scoată pașaport pentru Italia, pentru Republica Venețiană, curtea papei, teritoriile
regelui Piemontului, ale marelui duce al Toscanei, ale prințului de Parma și
pentru Neapole, care era sub dinastia de Bourbon. La Leoben războiul părea să
se fi terminat, deși sub stratul de cenușă mai erau calde scânteile pârjolului.
Oricum, relațiile vaste ale prințului Gintułt îl ajutară să capete prețiosul
document, purtând nenumărate parafe, peceți și sigilii. Și el părăsi țara.
Se perindau în goană prin fața lui munții Stiriei, Carintiei, ramificațiile Alpilor
Tirolezi. Călătorea pe marele și străvechiul șleau ce trece peste Sava, Drava și
Mur. Ajunse, în sfârșit, la podișul Karst, brăzdat de creste și stânci calcaroase,
unde apa sapă în adânc și formează peșteri, fântâni, lacuri și râuri. Aceste
meleaguri pustii, pietroase, cu prăpăstii subterane, erau încă înțesate de armatele
republicanilor, care, sub comanda lui Massena, Guicux, Chabot, Serrurier și
Bernadotte, se retrăgeau încet spre Palma Nuova, lăsând în urmă Gorizia și
Carintia. Aici șleaul mare se încrucișa cu drumurile dinspre răsărit. De sus, se
vedeau panglicile lor albe, șerpuind pe lanțurile muntoase fără de păduri și fără
de ape. Cât vedeai cu ochii, pe drumurile învăluite în nori de praf roșu, zi și
noapte mărșăluiau spre sud și spre apus coloane militare. Satele de munte erau
arse, iar multe dintre ele șterse de pe fața pământului. Oamenii flămânzi îi
întâmpinau pe călători cu priviri neîncrezătoare și cu mâna întinsă după pomană.
Pe prinț nu-l interesau faptele de arme, așa că, pe cât putea, ocolea drumurile
militare, grăbind spre Triest. I se părea că a și lăsat în urmă toate căile bătute de
armate, dar într-unul dintre cele mai înalte defileuri, la o răscruce, vizitiul se
răsuci pe capră cu fața spre el, își scutură capul și-i arătă cu biciul un nor de praf
ce se apropia. Nu mai era chip să meargă mai departe – o coloană militară năvăli
de pe un drumeag lăturalnic pe șleaul mare și-l ocupă cât era de larg. Echipajul
prințului opri la cotitură, în preajma unei stânci calcaroase.
Când de după stâncă se arătară primele rânduri ale infanteriei, prințul coborî
din rădvan pentru a se adăposti undeva de praf. Soldații înaintau colbuiți din cap
81
Biserica de aur (ital.) – nume dat catedralei San Marco din Veneția.
până-n picioare, ca niște trâmbe vii de pulbere. Prin norul de praf calcaros abia li
se zăreau fețele arse de soare și de vânt, cu ochii aproape închiși, cu buzele
strânse. Mergeau cu pași mari, apăsați, de oameni tineri, neobosiți. Companiile
de grenadiri treceau una după alta, cu mici intervale între ele. Când ochii
prințului se mai deprinseră cu praful, văzu soldații zdrențăroși, mai mult desculți.
O durere ascuțită îi străpunse inima… Uniformele lor semănau atât de bine cu
cele de altădată.
— Păi astea-s uniformele purtate de Kawaleria narodowa82! murmură Gintułt.
Batalionul de pușcași trecea în zdrențe, amintind regimentul unguresc de
pușcași de sub comanda mareșalului, în tunici albastre cu revere roșii, pe cap cu
chivăre aurite cu panaș purpuriu. Tot alți soldați apăreau de după stâncă, de parcă
ar fi ieșit din măruntaiele ei. Era o priveliște dureroasă, de coșmar fără sfârșit…
La vederea fiecărui nou detașament un cuțit ți se răsucea parcă în inimă. Iată,
alții, vin alții! Pământul sterp duduie sub picioarele lor. Regimentul de pușcași,
aidoma regimentului lui Działyński, la urmă primul regiment al reginei Jadwiga.
Uniforme roșii, tunici albe, centiroane albe și pălării negre. Toate numai zdrențe
și petice pestrițe. Picioarele aproape desculțe călcau cadențat și vioi pe drumul
fără capăt dintre mare și uscat, târând după ele, în zăngănit de arme, rămășițele
„cizmelor negre nemțești”. Alături de oameni se târau în marș cadențat caii
costelivi ai comandanților, cu călăreții legănându-se în șa, și, aidoma unor năluci
negre, dispăreau în norii de praf. Coborau în zigzag, cotind când la dreapta, când
la stânga, spre valea pustie. Umbrele întunecate dispărură din vedere și norul de
praf stârnit se risipea încet în urma lor. Îndelungă vreme se mai legăna ritmic în
depărtare, apoi se înălța în văzduh spre lanțul albăstrui al munților…
Prințul se trezi parcă din somn. Rădvanul porni mai departe. La Triest, printr-
un noroc, prinse o corabie cu două catarge, cu pânze colorate – un trabaccolo, ce
pleca la Veneția, și astfel se văzu pe mare.
Când treceau pe lângă postul Sant’ Andrea, pe bancul Lido, la intrarea în
portul Malamocco, corabia fu supusă unui control dintre cele mai severe. Pe
călători i-au interogat ca pe niște răufăcători și le-au cercetat amănunțit
pașapoartele. Față de prinț, care venea din Austria, vameșii s-au arătat deosebit
de bănuitori. Când toate aceste formalități luară sfârșit, prințul coborî în piața cea
mică a portului. Mai fusese aici cu părinții, în tinerețe, pe vremea când purta încă
uniforma albastră de cadet. De astă dată era singur. Părinții își dormeau somnul
de veci. Locurile îi apăreau ca o amintire vie a acelor zile de demult, ca o
amintire a părinților răposați… Zidurile tăinuiau între ele fericirea tinereții
pierdute pentru totdeauna. Prințul străbătu Piazzetta pustie, îndreptându-se spre

82
Nume dat după reforma Seimului de 4 ani – sau Marele Seim (1788–1792) – regimentelor
poloneze de cavalerie care s-au format din așa-zisa cavalerie grea sau de panțâri.
catedrala San Marco, cu lacrimi în ochi, cu cuvinte de dragoste pe buze, cu
pieptul plin de regrete și suspine.
— Pax tibi, Marce, șoptea pios, cu ochii la catedrală.
„Biserica de aur” se înălța din nou înaintea lui. Prințului i se năzărea că se află
în fața unui tribunal care îl cercetează cu privire la anii trecuți, la viața scursă, la
fericirea ratată, la morții dăruiți pământului și la toate simțămintele cu care i-a
însoțit până la locul de veșnică odihnă. Se sprijini cu spatele de zidul
Campanilei, lângă loggietta lui Sansovino83 și rămase astfel îndelung cu privirea
ațintită asupra catedralei. Frumusețile după care dusese dorul i se înfățișau iarăși
înaintea ochilor. Balustrada din sute de coloane cu ornamente gotice, alături de
stranii stâlpi sarazini, deasupra cu minarete arabe și cinci cupole grecești…
Își desfăta din nou ochii cu priveliștea porticului cu mozaicul lui auriu…
Acolo e sfântul Marcu în veșmânt episcopal, acolo e Învierea, acolo e ridicarea
din mormânt a lui Lazăr… Uite deasupra portalului principal himericii cai
corintici, cabrați, avântați în imensitatea spațiului. Încotro se avântă oare? Au
fost de față la căderea Greciei și ca un simbol al victoriei s-au avântat în zare pe
porțile triumfale ale Romei. Au fost de față la căderea Romei și au urcat pe
zidurile triumfale ale Țarigradului, Au fost martorii izbânzii Veneției asupra
Bizanțului și s-au așezat aici, la intrarea Catedralei San Marco, pentru o perioadă
de cinci sute de ani…
Încă înainte de a trece pragul bazilicii, prințul văzu cu ochii minții interiorul ei
de aur, penumbra cu reflexe aurii. Auzeau cum foșnesc alături de el veșmintele
părinților răposați de mult, ecoul glasurilor lor înălțându-se pios odată cu fumul
îmbălsămat al tămâii pe sub bolțile întunecate. Emoționat, își înălță privirile.
Oameni necunoscuți foiau în jurul lui…
Păși grăbit în catedrala așternută cu mozaic, covorul acela de piatră ce a
cunoscut de atâtea ori mângâierea valurilor mării, încât s-a unduit și el aidoma
crestelor lor înspumate. Dar și înăuntrul lăcașului memoria trează învia în fiece
ungher, după fiece coloană, chipuri și sunete demult pierdute. Cât de înfricoșător
se uitau la venetic ochii adormiți parcă ai sfinților solitari, ochi plini poate de
tristețe, poate de durere, ochi înțelepți, văzători peste veacuri, profetici! I se
părea că o șoaptă de neînțeles pogora de acolo, de sus, până la el. Cât de
copleșitor era murmurul acelor buze fără de viață, adevărul pe care nu-l puteau
rosti, tăinuit în fiecare cută a frunților încremenite, în apriga mișcare a mâinilor
văduvite de vlagă vie! De milenii se străduiau să dea veste de dincolo de moarte,
să atragă neabătut și cu strășnicie luarea-aminte a mulțimilor de oameni ce
veneau de pretutindeni să-și înalțe către ei privirile emoționate. Părea că arcadele
bolților și, cupolele înalte de deasupra coloanelor, căptușite cu marmură roșie,

83
Sansovino (Jacopo Tatti) – 1486–1570, sculptor și arhitect italian din școala florentină.
lustruită, ard cu un foc de aur ce izbucnește din ziduri, unde în stâlpi tetraedrici
se mistuie vrăjita flacără elină.
Prințul rătăcea prin lăcașul sfânt, uitându-se printre gene la severele linii
bizantine. Cum se face că totul în jur a rămas aidoma ca în frageda lui tinerețe,
pe când el însuși?… Unde-i tânărul care a văzut toate acestea pentru întâia oară?
Nu mai exista. Cel care le admiră acum e un alt om. Bucuria de altădată s-a
preschimbat într-o tristețe de moarte, așa cum omul viu se preschimbă într-un
cadavru. Și tristețea spori nemăsurată, vibră ca un ecou nemaiauzit, de dincolo de
viață, asemenea răsunetului de sub bolțile Baptisteriului din Pisa. Unde sunt
popoarele cu dârzenia, eroismul și faptele lor? Unde sunt împărățiile și
împărații? Lăcașul acesta a fost la fel ca și azi în ziua încoronării lui Mieszko I.
A rămas neschimbat… Pe aici a trecut drumul cavalerilor cruciați porniți să
elibereze sfântul mormânt. Pe piatra acestui portic a îngenuncheat Frédéric
Barbarossa în fața Papei. Nenumărate au fost izbânzile venețienilor asupra
Genovei, Constantinopolului, Vicenzei, Veronei, Bellunei, Padovei, Bergamului,
Istriei, Dalmației, Moreei, Candiei, Ciprului și insulei Lemnos – asupra întregii
mări a Țarigradului…
— I-ai supraviețuit, sfinte Marcu, Veneției tale… râse călătorul, privind cu
josnică bucurie în adâncul catedralei întunecate. Soldatul francez a smuls
preaslăvitele tale prapore purpurii de pe vremea lui Enrico Dandolo și a sfărâmat
leul înaripat…84
Prințul părăsi catedrala, adânc tulburat. Gândul la victoria franceză îl
împovăra dureros. I se înfățișă în închipuire străvechea lagună pustie, insulele
putrede unde stăpânea cândva doar fluxul mării. Fugind din calea barbarului
Attila, oamenii au ridicat aici o așezare. În treizeci de veacuri urmașii celor ce-au
ajuns aici cei dintâi au bătut în mâl milioane de piloni de stejar, au înălțat
aproape treizeci de mii de case, patruzeci de piețe; au adus din munții îndepărtați
granit cioplit, marmură roșie, albă, galbenă, au pietruit patru sute de canale, au
construit aproape cinci sute de poduri de marmură. Aici au durat nenumărate
lăcașuri de rugăciune și palate, biblioteca lui Sansovino, Procurațiile, Campanila,
Palatul Dogilor și această bazilică. Navigatori neobosiți, soldați temerari,
negustori întreprinzători, ei au adus în dar sfântului Marcu tot ce au găsit de preț
aiurea. Din Egipt, Grecia, Bizanț – coloane din porfir și serpentin, alabastru,
vase, basoreliefuri egiptene, obiecte de artă persane, coloane cu scriituri tainice
din templul reginei Saba de la Accra. Ei au dăruit lumii nenumărați artiști, până
la marele Tiziano, ei au fost părinții meșteșugului și ai artei… Și iată că, într-o
bună zi, sosește de pe continent într-o gondolă aghiotantul generalului francez;
fără să-și descopere capul, urcă „scara giganților” și „treptele de aur” și intră la
adunarea Marelui Consiliu, în sala unde se hotăra soarta popoarelor îndepărtate
84
Emblema Veneției.
ale mării, și citește cu glas tare înaintea dogelui și a întregii Veneții declarația de
război, de fapt, declarația de distrugere a patriei lor pe care generații în șir au
clădit-o cu propriile mâini…
Peste câteva săptămâni cartea de aur 85 este arsă la picioarele arborelui
libertății86, dogele se baricadează în casa lui, iar patriarhul Giovanelli ia parte la
ceremonia distrugerii codicelui venețian și înalță rugi către Dumnezeu…
De cum a ieșit din piață, prințul s-a văzut înconjurat de ghizi sâcâitori. Care
mai de care se întrecea să-i arate Turnul Orologiului. Prințul își înălță privirea și
văzu ceea ce voiau ei să vadă. Pe foaia cărții deschise pe care o ținea de veacuri
leul de aur venețian, pe un câmp albăstrui erau șterse cuvintele: Pax tibi, Marce,
Evanghelista meus87 și săpate altele: Droits de l’homme et du citoyen 88.
Subliniind a suta oară gluma gondolierilor, precum că, în sfârșit, după atâta amar
de vreme leul de aur a întors o filă a cărții sale, îi arătară spre construcția
Fabbrica nuova, începută din ordinul „marelui general” și care urma să închidă
piața San Marco și să reunească Procurațiile. Acolo se băteau în canal piloni, se
înălțau schele. Prințul se descotorosi de mulțimea de ghizi și din Piazzetta porni
într-o gondolă spre micul hotel unde-și trimisese înainte bagajele.
În aceeași zi se și duse să facă unele vizite pentru a se familiariza cu starea
lucrurilor. Avea oarecare legături de rudenie cu o familie cunoscută din Veneția.
Se folosi de prilej și reînnoi cunoștința făcută încă pe vremea când fusese aici
prima oară cu părinții. A fost primit cu mai multă bunăvoință și căldură decât s-
ar fi așteptat.
În orașul lagunelor se mai aflau destui emigranți francezi, care se aciuaseră
aici nu numai pentru a scăpa de gloata din țară, dar și pentru a încerca să ridice
pe patricienii venețieni împotriva Franței, a guvernului generalului și invincibilei
lui armate. În momentul când prințul Gintułt sosise la Veneția, emigranții
francezi se pregăteau de plecare în patrie… Scenele pariziene se repetau în piața
San Marco și pe podul Rialto. Poporul, lipsit cinci sute de ani de drepturi, de pe
timpul lui Pietro Gradeni, văduvi de astă dată de drepturi aristocrația și, în
persoana a șaizeci de reprezentanți, ținea adunare în Sala di Pregadi și în aceea a
Marelui Consiliu, și în camera Consiliului celor zece, ba până și în camera unde
se întruneau Inquisitori di stato. Luigi Manini, după tulburările din unu și
șaisprezece mai, se închise în propria casă. Ex-procuratorul Francesco Pesaro,
declarat dușman al patriei, a fost izgonit din țară. Cârmuind la adăpostul
baionetelor franțuzești, poporul a declarat înainte de toate deschiderea

85
Cartea în care erau scrise cu litere de aur numele aristocraților venețieni.
86
Astfel erau numiți arborii ce se sădeau în Franța în cinstea revoluției. Obiceiul, introdus în
anul 1790, a fost răspândit de armatele franceze și-n alte țări europene, printre care și Polonia.
87
Pace ție, Marcu, evanghelistul meu. (Lat.).
88
Drepturile omului și ale cetățeanului. (Fr.).
închisorilor – și cea de sub Acoperișul de Plumb, ca și cea De sub Apă 89 și
desființă Tribunalul Inchizitorilor. În toate piețele, prin taverne, cafenele și
gondole nu se vorbea decât de prizonierul care ar fi zăcut în beciul închisorii
patruzeci și trei de ani. Pe clădirea închisorii se vedea inscripția: „Închisorile
barbare ale triumviratului aristocratic au fost distruse de municipalitatea
provizorie a Veneției în primul an al libertății italiene, la 25 mai 1797”. La una
din vizitele sale particulare la palatul Morosini i se povestiră toate acestea, cu
detalii, pe nerăsuflate. Patricienii lipsiți acum de putere aveau parcă aerul să se
laude cu spusele lor. Evenimentele petrecute le dădeau prilej de glume și ironii
subtile la adresa gloatei pătrunse în palat, ba chiar și pentru adevărate legende
tulburătoare. Cu câtă poftă râdeau de articolele secrete „dictate” la Milano la 16
mai, și mai ales de articolul 5 care cerea predarea a douăzeci de tablouri dintre
cele mai bune și a cinci sute de manuscrise! Cu mândria și disprețul unor
patricieni adevărați își râdeau de lăcomia republicanilor, care, nemotivat, au
impus orașului să dea contribuții în valoare de șase milioane, trei nave de război
și două fregate cu echipaj. Unii povesteau cu cele mai mici amănunte despre
ocuparea portului Saint’Andreu, a Chioggiei, a arsenalului și a punctelor-cheie,
cu patru mii de ostași ai „garnizoanei”, despre trecerea flotei în mâinile lor,
despre rechemarea miniștrilor și trimiterea de… democrați… la curțile
monarhilor… Alții luau în râs „tratatul” cu privire la desființarea pedepsei cu
moartea, alții – deschiderea închisorilor, nimicirea „gurii leului”, a Consiliului
celor zece și a Consiliului celor trei, desființarea vechii Constituții, proclamarea
libertății conștiinței, a presei și a amnistiei generale…
Prințul Gintułt avea impresia că în scurta lui existență i-a mai fost dat cândva
să vadă asemenea oameni. Pe buzele lui înflori un zâmbet. Asculta fiecare cuvânt
cu luare-aminte. Se uita atent cum niște bărbați lucizi, politicieni abili,
temperamente labile de italieni, oameni cu experiența vieții, care întotdeauna s-
au resemnat în fața faptului împlinit, se amăgesc singuri de astă dată și
supraapreciază conștient lucruri lipsite de orice importanță. Unul a vorbit o oră
întreagă despre puterea partidului popular fidel republicii marciene, altul a tot
șoptit despre posibilitatea de a aduce din nou trupe slovene plătite, al treilea
despre necesitatea de a mai face o dată experiența unei lupte ca pe podul Rialto.
Alții discutau cu aprindere despre diferite acțiuni de care cu un an în urmă ar fi
râs el înșiși. Ei, care au încuviințat uciderea căpitanului Laurier lângă Lido pe
corabia le Libérateur de l’Italie – ceea ce a constituit pentru Bonaparte pretextul
decisiv, cel mai concret și pe deasupra și cel mai de înțeles pentru răzbunare,
căutau acum sprijin… la popor! Se arătau mișcați de ideile lui. Construiau o
nouă Veneție pe lagunele simțămintelor poporului. Zâmbeau cu aerul unei
89
Vestitele închisori venețiene Piombi și Pozzi (legate de Palatul Dogal). Au fost asaltate de
popor și distruse în mare parte în anul 1797.
credințe de neclintit în fidelitatea lui față de leul înaripat. O tânără, frumoasă ca
un vis, urma să dea glas la rugămintea tuturor celor de față, operei unui poet din
popor, scrisă în grai popular, despre răpirea de către „furul franțuz” a moaștelor
Sfântului Marcu. Prințul ascultă cu luare-aminte:
„— Furul pătrunse în clopotnița Sfântului Marcu și urcă până la leul înaripat.
Împinse pietroiul, care se răsuci singur, și văzu o mică nișă în zid. Acolo se afla
leul de bronz; furul îi deșurubă unul din picioarele din față. Căută înăuntru, găsi
cinci chei de aur, înșurubă la loc piciorul, așeză pietroiul așa cum îl găsise, iar
cheile le luă cu dânsul. Se duse apoi de-a dreptul în bazilică, numără coloanele și
ajunse la altarul lateral, de el știut. Acolo se afla un confesional greu, din lemn
sculptat, ce se rotea pe o osie. Răsucindu-l, furul dădu de o nișă de piatră în
adâncul căreia se vedea o lespede. Ridică lespedea și pătrunse într-un coridor
săpat în grosimea zidului. Avea la el fosfor sicilian și un cristal ce lumina ca
soarele. Astfel izbuti să coboare treptele înguste, ajunse până sub nivelul apei și
se îndreptă spre o sală mare cu niște uși înalte, masive, de stejar. Descuie cu
cheia zăvorul și trecu pragul. Se văzu într-o sală a cărei boltă era sprijinită în
mijloc de o coloană… Pe ea era săpată în imagini toată istoria Sfântului Marcu,
de la Alexandria și până la tainicul lui mormânt. Puteai vedea acolo cum
negustorii venețieni au scos la lumină trupul sfântului, l-au uns cu untură de
porc, iar musulmanii îngroziți au dat bir cu fugiții. Apoi cum au mers negustorii
la corabie și cum s-a dezlănțuit o furtună cumplită. Și mai departe, cum au
debarcat la Veneția, cum au intrat în sfântul lăcaș, apoi în cripta subterană. Apoi
cum dogele cobora singur, tainic, în criptă…
Furul francez deșurubă coloana și descoperi în soclul ei o scară în spirala.
Coborî și văzu o prăpastie fără fund, căscată înfricoșător la picioarele lui. În
peretele de alături era un buton. La apăsarea lui se lăsă ușor un pod de fier. Să nu
fi fost podul, s-ar fi prăbușit în prăpastie unde se învârteau necontenit niște roți și
unde cuțitele și țepii lor de oțel l-ar fi sfârtecat pe blasfemator. Trecu așadar
peste podul la capătul căruia văzu trei gratii de fier; le descuie printr-un mijloc
tainic, de el știut. Și atunci se găsi înaintea celei din urmă uși de bronz, pe care o
descuie cu cheia cea de aur.
I se deschidea înaintea ochilor priveliștea orbitoare a unei capele. Era
împodobită cu vase, urne, sfeșnice, cădelnițe, din aur, argint și nestemate. O sută
de lumânări de ceară aprinse luminau încăperea, îmbălsămând cu fumul lor
văzduhul. În mijloc se afla un altar din același metal ca și inelul dogilor,
simbolul logodirii lui cu marea90.

90
La Veneția, a cărei bogăție principală era comerțul maritim, exista tradiția logodirii
simbolice a dogelui cu marea prin aruncarea de pe corabie a inelului de logodnă în valuri, în
semn de veșnică credință a orașului pentru mare. Corabia numită Bucentaur, folosită la această
solemnitate, a fost arsă de popor în timpul revoluției din 1797.
 Pe altar se înălța statuia Sfântului Marcu, cu leul la picioare. Leul avea botul
căscat, iar două diamante îi închipuiau ochii. Cheia de la criptă se afla în gura
leului. Tu sau eu s-o fi luat ar fi răsunat o bubuitură asurzitoare și o putere tainică
ar fi făcut să bată clopotele Sfântului Marcu. Și la chemarea lor ar fi alergat
dogele și cu patriarhul. Furul însă știa bine ce are de făcut. Răsuci de patru ori
urechea leului și cheia căzu singură din gura fiarei. Descuie furul cripta… și văzu
în fața sa moaștele Sfântului Marcu!
Blasfemie! Blestem! Anatemă veșnică!
Furul ia moaștele sfinte, le înfășoară în haina lui. Se folosește de ieșirea
descoperită în fundul criptei și iese în coridor. Coridorul cotește și urcă până la
niște trepte. La capătul scării, descuie îndelung ușa cu ultima cheie de aur și
ajunge în bazilică, în galeria de sus a navei, unde este ferit de privirile oamenilor.
Așteaptă noaptea ca să fugă. Fuge. Noaptea e pe sfârșite…”

Întreaga adunare asculta povestea cu adâncă emoție. Fețele tuturor erau

încremenite, privirile nemișcate. Unii stăteau cu obrajii îngropați în palme.
Numai prințul Gintułt rămăsese tot timpul nepăsător.
Nu simțea decât dispreț pentru acești oameni în stare să se emoționeze într-
atât tocmai de ceea ce îi făcea cel mai rău de rușine. Apăreau în ochii lui drept
niște șarlatani care se căznesc să încheie un târg avantajos cu ultimele rămășițe
ale bunurilor poporului. Nu au apucat să tragă foloase de pe urma superstițiilor
lui întunecate și poveștilor prostești – întunecate și prostești tot din vina lor – și,
bucuroși de prilej, o făceau acum când nu mai era cazul să caute profituri grase.
Cei care vreme de șase sute de ani s-au străduit să nimicească drepturile gloatei,
se întorceau spre gloată când a venit clipa să-și ia pedeapsa pentru crimele lor…
„Nu seamănă oare acești oameni cu niște bieți cerșetori cu mâna întinsă? Ei se
prefac a crede în desăvârșirea legilor republicii lor. Și dacă m-aș ridica acum și i-
aș întreba cum privesc ei principiile lui Fra Paolo Sarpi ce se dau drept
îndrumare procuratorilor? Întâi: să țină continuu în mizerie aristocrația sărăcită.
Doi: să schimbe paragrafele constituției astfel ca să poată fi aplicată după
împrejurări. Trei: să tolereze ignoranța, patimile, ba chiar și crimele gloatei.”
Prințul nu se ridică totuși. Își aminti de vorbele înțeleptului Niccolo di
Bernardo dei Machiavelli, bun cunoscător al sufletului omenesc. Iată aceste
vorbe confirmate de viață:
„Dacă un dușman puternic a intrat pe pământul țării tale, atunci toți cei
nemulțumiți de guvernare se vor alătura dușmanului. Cel ce se află la cârma țării
să nu uite acest adevăr și să nu-i lase să încheie alianță, ci să caute să câștige pe
nemulțumiți de partea sa și să le folosească puterile împotriva dușmanului,
pentru a rămâne singurul stăpân în țară. Dacă nu va face așa, va pieri, întrucât se
va afla părăsit de toți.”
 Așezat deoparte, atent parcă la discuție, prințul vedea cu ochii minții pădurea
de baionete pe malul râului Piave, drept urmare firească a formulei lui
Machiavelli. I se părea că doarme și vede în vis chipul palid al omului care a
pătruns atât de profund cele pământești… Ce n-ar fi dat să poată petrece un
singur ceas cu el, să-i audă răspunsul la întrebările sale!…
Unul dintre oaspeți veni să se așeze lângă prinț și începu să discute cu el.
Printre altele, îl întrebă:
— De altfel, nu e compatriotul dumneavoastră adjutantul lui Bonaparte, cel
care ne-a adus primul vestea despre nimicirea noastră, declarația de război sau
așa-zisa pace? El însuși a urcat uriașa scară de aur și a intrat în sala Marelui
Consiliu, unde ținea adunare toată aristocrația ereditară a Veneției.
— Compatriotul meu? Cine anume?
— Ofițerul Sułkowski.
— Nu mai spuneți!
— Da, el a fost.
Vestea l-a tulburat pe prinț. Józef Sułkowski îi fusese camarad de regiment și
bun prieten. Cândva au învățat împreună, au visat, și-au împărtășit gândurile.
Prințul îl ținea minte încă de pe timpul petrecut la Rydzyna 91. Pradă unui
sentiment neplăcut de ironie, al cărei tăiș îl atingea dureros și pe el însuși, prințul
părăsi adunarea. Din clipa aceea începu să evite primirile.
Își petrecea timpul în singurătate, de cele mai multe ori în gondolă. Când
marea era agitată, se plimba în împrejurimile lagunelor, de la Giudecca la
Murano, vizita malurile continentului de la Fesine până la Mestre. În fiecare zi se
ducea să salute mult îndrăgita Punte a Suspinelor. Acest pod, a cărui imagine era
mereu vie în amintirea lui, ajunsese pentru el simbolul unor anume trăiri
sufletești. Ca o lentilă magică el îl ajuta să descopere tot adevărul vieții. Prin
spațiile goale săpate în piatră îi apărea privirea îndurerată a lui Foscari 92, pe
drumul de întoarcere la temniță… Peste undele slobode ale apei se înălțase acest
drum al suspinelor în fața morții, o punte dintre ceea ce reprezintă suprema
desfătare și cea mai cumplită suferință în viața omului. Durerea i-a dat frumusețe
și l-a făcut demn de gânduri ce niciodată nu vor stârni sentimente apăsătoare.
Faptele datorate neîngrăditei forțe a spiritului au fost aureolate de suspinele
neamului omenesc.
Zilele senine și liniștite prințul le petrecea de obicei în larg. Odată se nimerise
o astfel de zi deosebit de frumoasă, limpede, de o rară strălucire cristalină, calmă
– cum se întâmplă numai toamna. Barca nici nu se mișca. Marea era atât de

91
Proprietatea familiei Sułkowski din Polonia, unde crescuse Józef sub tutela unchiului său.
92
Fiul dogelui Francesco Foscari (1423–1457), condamnat la tortură și exil pentru trădarea
condiției sale sociale. Părintele, semnând cu mâna lui sentința fiului, nu a putut supraviețui
durerii.
tihnită, încât pe întinderea ei mată se așterneau fâșii de lumină, aidoma unor
haturi între ogoare proaspăt arate primăvara. Erau clipe când apa sticlea atât de
tare, încât părea să fi încremenit în neclintire, limpede până la fund, ca o cupă
uriașă din cristal de rocă iscusit șlefuită. În jurul bărcii fața mării ușor vălurită
era egal colorată, fără umbre. Înspre Lido și Malamocco malul se topea undeva
în apa mării. Continentul se vedea învăluit în pâclă albă, iar Alpii Iulici acoperiți
cu zăpadă păreau și ei un nor alb, trecător. Departe spre sud, deasupra apei line
se întindeau brazde întregi de nori, înșelători pentru ochiul omenesc ce le putea
lesne asemui cu un lanț de munți albaștri ascunși în ceață. Câte un norișor răzleț,
plutind pe cer, colorat în același albăstrui, izbutea când și când să spulbere iluzia.
La întoarcere, gondolierii l-au înștiințat pe prinț că nu se poate debarca în
piață. Bărcile, ca un cârd de rațe speriate, se agitau la intrarea în canalul mare și
se îmbulzeau lângă parapetul de piatră. Într-adevăr, făcându-și loc prin
aglomerarea de mici ambarcațiuni întunecate, prințul zări în Piazzetta rânduri de
soldați cu baionetele îndreptate spre mare, iar puțin mai încolo guri de tun și
canonieri cu fitile aprinse. Porunci gondolierului să acosteze și debarcă… Dar
când să pună piciorul în piață, primul ostaș din rând îl amenință cu baioneta.
Prințul îi cercetă din priviri uniforma, se uită în ochii lui și, la noroc, îi spuse în
polonă:
— Slăvit fie numele lui Isus Christos!
— În vecii vecilor… îi răspunse soldatul cu sinceră bucurie și cu un zâmbet
prietenos înflorit pe chip. Și ceilalți soldați din preajma lui îi zâmbiră.
— Lăsați-mă să trec în piață, fraților!
— Nu putem… îi răspunseră în șoaptă. Nimeni nu are voie să treacă.
— De ce? Ieri era voie și azi nu?
— Întreaga garnizoană e sub arme.
— Și voi din ce regiment sunteți?
— Suntem pușcași din legiunea întâi a generalului Kniaziewicz. Suntem aici
două companii din batalionul al doilea de sub comanda lui Forestier.
— Cine-i comandantul vostru?
— Maiorul Chłopicki.
— Și ce ofițeri subalterni mai aveți?
— Aghiotantul Sielski, Bolesta și căpitanii Downarowicz, Kozakiewicz,
Borowski, Kończa și Koszucki.
— Și restul legiunii unde-i?
— La Brescia și Mantua și parte la Bologna, care-i acum capitala republicii.
— Ce republică?
— Transpadană. La République Transpadane se cheamă.
— Mă bucur de a mă fi întâlnit cu niște compatrioți… Ce-ar fi totuși să mă
lăsați să trec?
 — Dacă n-avem voie!
— Răriți puțin rândul, măi! Lăsați-l să se furișeze prin spate, de-a lungul
palatului…
— Să nu-l vadă Bolesta!
Prințul se strecură binișor și ajunse în piață. Abia după ce trecu de Palatul
Dogilor pricepu de ce s-a masat mulțimea în piață. La intrarea în catedrală se
înălțau schele pe care se foiau soldați. Funii groase alunecau pe scripeți. În prima
clipă nu-ți dădeai seama ce se întâmpla. Piața era plină de oameni. Rupseseră
cordonul de soldați și năvăliseră dinspre Fabbrica Nuova și stradelele
Procurațiilor. Acum, în grupuri, alergau spre bazilică. Soldații le barau drumul, îi
izbeau cu paturile puștilor, dar, amestecați cu mulțimea, nu izbuteau să le țină
piept. Prințul, înghiontit din toate părțile, trezindu-se ba în mijlocul gloatei, ba
printre soldați, descoperi, în sfârșit, pricina forfotei. Cu niște funii foarte groase,
udate într-una cu apă, soldații coborau la pământ unul din caii grecești; cel de
acum era al doilea la rând. Funiile tresăltau necontenit, alunecând încet pe
scripeți, iar calul imens, în greutate de două mii de chintale aproape, întors pieziș
spre mulțime, cobora cuminte… Ceva teribil de tragic era în această coborâre a
marelui simbol, a monumentului viu de pe vremea lui Alexandru Macedon, ceva
zguduitor în această nouă călătorie a lui.
Prințul asculta atent – îi auzise pe soldați vorbind în polonă, auzise o comandă
rostită în limba lui maternă. Aceeași uniformă întâlnită pe chei o văzu. Și pe
ostașii care trăgeau în grup funiile… Se cutremură de revoltă. Deprinderea de a
porunci se trezi dintr-odată în el. Începu să-și facă loc cu bastonul printre soldați,
care, văzându-i ochii și chipul palid, coborau armele. Cu pas hotărât, ajunse până
sub schele, și strigă cu glas tunător:
— Cine-i comandantul vostru?
Câțiva ofițeri, auzind grai polonez, se apropiară și rămaseră cu ochii la prinț,
descumpăniți. În cele din urmă, din mulțime apăru agale comandantul și strigă de
departe:
— Ce se-ntâmplă acolo? Opriți-l!
— Dumneata ești comandantul? îl întrebă prințul.
— Eu, dar ce s-a întâmplat?
— Numele dumitale?
— Numele meu? Pentru ce? Cine ești dumneata?
— Numele dumitale?! Cum îndrăznești să pui soldați polonezi să facă o
treabă ca asta?
— Dar cine ești dumneata? Mi s-a poruncit să dau oameni și eu m-am
executat.
 — Ți s-a poruncit să acoperi de rușine pe veci poporul polonez?! strigă prințul
la ofițer ca la vechilul său, cu glas sugrumat de furie, apropiindu-se de el cu
bastonul ridicat.
— Ce-i asta? Cine-i ăsta? Cum îndrăznești? Drepți!
— Condotierilor!
— Luați-l!
— Tâlharilor!
— Aduceți-l aici!
— Călăilor! Țărănoilor!
Baionetele scânteiară în fața prințului. O sută de mâini îl apucară de umeri.
Prăbușit la pământ, cu pieptul apăsat de niște genunchi, cu gâtlejul încleștat,
strigă cu puțină forță pe care o mai avea:
— Nu îngădui!
 SOARTĂ DE SOLDAT

A doua zi, prințul Gintułt părăsi Veneția. Aflase de comandantul legiunilor că

s-ar afla ori la Verona ori la Montebello. Se vorbea mai ales de Montebello,
reședința generalului en chef, care, ca un prinț încoronat, era înconjurat de
miniștrii Austriei, Romei, Neapolelui, Sardiniei, Genovei, ai nefericitei Veneții,
Parmei, cantoanelor Elveției și ai multor stătulețe germane. Prințul Gintułt se
ducea cu hotărârea nestrămutată de a protesta împotriva actelor tâlhărești ale
batalioanelor din Veneția săvârșite în folosul Franței. Debarcase pe continent,
turbat de furie și, nerăbdător, îl tot mâna din spate pe vizitiu să meargă mai
repede. În drum spre Padova însă se mai liniștise. Își recăpătă încet calmul,
gonind din zori pe vechiul drum de-a lungul canalului della Brenta 93, sub un cer
cald și trist, învăluit de nori jilavi, printre câmpii nemărginite, acoperite de vii cu
frunza veștedă, argintie, brumată parcă, printre crânguri de măslini ce se
așterneau ca o mantie pe toată întinderea, cocoțându-se până spre mijlocul
munților Eugani. Frunzele acum întunecate ale duzilor, crestate pe margine,
migdalii, smochinii, castanii dulci și piersicii, rodii sălbatici alcătuiau laolaltă o
podoabă pitorească a pământului bogat, roditor. Crângurile dăruiseră omului
roada lor și, secate de vlagă, se odihneau într-o binecuvântată toropeală. Numai
ciorchinii de struguri albi și negri mai îngreunau pe alocuri lăstarii subțiri de
viță-de-vie. Prințul, cu ochi somnoroși, saluta dealurile înmiresmate din jurul
Padovei, stâncile calcaroase ale Vicenzei și totodată își lua rămas bun de la ele,
lăsându-le în urmă. Mai departe străbătu ținutul duzilor și în aceeași zi încă, pe
un drum larg, mărginit de tei, ajunse la Verona.
Înainte de a descoperi unde se află sediul generalului, hotărî să vadă orașul pe
care nu-l cunoștea. Găsi cu ușurință amfiteatrul roman, Piazza delle Erbe
învecinată cu palatul dei Signori și cu mausoleul Scaligeri. Căuta însă altceva. Pe
drum încă simțise un dor nedeslușit după Verona. Din vălmășagul de gânduri
neliniștite, haotice, rătăcitoare, răsărea mereu același nume – Julieta… Prințul se
lăsă învăluit de farmecul nespus al Julietei, fecioara din Verona căreia i-a dat
viață imaginația poeților. Îi vedea parcă aievea chipul, auzea fiecare cuvânt al ei,
atât de plin de cutezanța iubirii, de adevăr și de credință, încât poartă în el
sentimentele și faptele oricărui om. Rătăcea pe străzi la întâmplare, pe sub
neasemuitul cer de toamnă veronez ce te înviorează cu răcoarea lui și-ți dă putere
și încredere de sine, precum strângerea de mână a unui prieten adevărat. Visa cu
ochii deschiși… încredințat că aici îl așteaptă fericirea… Venise ceasul
îngemănării dintre zi și noapte… Conștient de crunta lui amăgire, se dăruia cu

93
Drumul merge de-a lungul râului Brenta, care izvorăște din Alpi și se varsă în laguna
Venețiană; valea râului poartă, de fapt, numele de Canal di Brenta.
voluptate visului dulce și desfătător că pe el însuși l-ar aștepta Julieta în castelul
fermecat al familiei Capulet.
„Departe-i ziua încă! Privighetoarea fu, nu ciocârlia… Ea cântă noaptea colea
între rodii. O, crede-mă, iubitul meu, a fost privighetoarea…”
Lui i se adresează aceste vorbe pline de nebună fericire. Atunci de ce îi plânge
inima așa? De ce se zbuciumă și se înfioară?
„A fost ciocârlia… Ea, care-i solul dimineții, nu privighetoarea… Vezi, iubita
mea, lumina cea pizmașă ce tivește și norii îi desparte-n răsărit? Și-a mistuit
opaițele noaptea, pe culmile ce fumegă răsare voioasa zi.”
A trecut noaptea fermecată a tinereții mele. S-au mistuit opaițele ei.
Întrebă pe un trecător cum să ajungă la casa Julietei și în curând se văzu la
porțile ei. Se opri și multă vreme râse batjocoritor. O biată magherniță coșcovită
ce adăpostea o crâșmă, ba și altceva, mai deocheat. Iar în fundul palatului de
basm – grămezi de gunoi și o duhoare de neîndurat.
„O, sfântă noapte! Mult mi-e teamă că totu-i doar un vis, fiindcă-i noapte…
Prea dulce e să poată fi aievea!”
— Ha, ha…
Prințul pășea pe străzi neștiute, apăsat de povara cumplit de grea a
dezamăgirii. Colinda orașul, fără nicio țintă, la voia întâmplării. Se făcuse
întuneric, trecătorii erau tot mai rari, iar cei pe care îi mai întâlnea purtau felinare
aprinse în mână. Răsărise luna. În lumina palidă a secerei de pe cer se desenau
clădiri și turnuri de basm. Iată, în pâcla albicioasă s-a ivit un palat din marmură,
Arcurile și cornișele ferestrelor, balcoanele, nișele largi ale porticurilor cu petele
întunecate ale basoreliefurilor în medalioane reprezentând procuratori veronezi,
suprafețele ciudat întretăiate ale acoperișurilor se alcătuiau pe fondul alb al
palatului vecin în linii stranii, zigzaguri, adâncituri. Zidurile de marmură albă în
lumina lunii împrumutau culoarea astrului; jurai că au fost durate din însăși
lumina lui pietrificată. În firida adâncă din fața bisericii Santa Mana Antica, între
ziduri albe se reliefau înfricoșător în întuneric mormintele Scaligerilor. Colo, sub
bolta gotică, odihnește cu sabia în mână prințul Mastino al II-lea. Alături zace
alb, marmorean, Can Signorio.
Sculpturile măiestre păreau năluci ivite din mormintele deschise. Baldachine,
bolți, coloane răsucite, piloni și pervazuri sculptate, răsfrânte pe pereții
adăpostitori, aruncau umbre ce se alcătuiau amăgitor în inscripții, numere, date,
semne și cuvinte tainice…
Prințul rătăcea singuratic. Nu era țipenie în toată preajma. Orașul părea mort.
Nici măcar de departe nu răzbătea vreun sunet. Totul era cufundat în tăcerea
mormântală a unui imens cimitir acoperit de monumente funerare.
Călătorul se așeză pe ieșindul unui zid și se lăsă furat de gânduri. Pe
neașteptate, dinspre Adige un tropot de pași răsună limpede în liniștea pieții.
Dintr-o străduță cufundată în beznă se ivi o coloană de soldați venind de-a
dreptul către prinț. În lumina lunii scăpărară baionetele. Gintułt se feri din
drumul lor și vru să se retragă înspre Piazza delle Erbe, dar comandantul începu
să-i spună ceva. Prințul nu-l înțelese și-și văzu mai departe de drum. Atunci
câțiva soldați îl înconjurară și-l siliră să se apropie de ofițer. Acesta îl întrebă
sever într-o italiană stâlcită de ce umblă fără felinar, cum îl cheamă, de unde vine
și încotro se duce… Cum prințul nu răspundea la întrebări, îl împinseră în
mijlocul coloanei și-i porunciră să meargă cu ei. Nu făcură nici o sută de pași, că
se auzi o șoaptă – unul dintre soldați îi vorbea camaradului de alături în cel mai
curat grai mazovian:
— Acuși bate miezul nopții și noi, psia krew94, umblăm tehui pe străzi să
adunăm vagabonzii…
— Dorm pe mine și-n loc să mă culc bat străzile…
— Las’ că ne culcăm și noi acuși – să trecem numai râul și am și ajuns la
bârlog…
— Liniște acolo! Să n-aud vorbă-n rânduri!
— Nu zău!
— Da voi, băieți, de prin ce loc sunteți? întrebă prințul tare.
Vorbele lui produseră o impresie atât de puternică, încât toată coloana se opri
ca la comandă. Până și severul comandant rupse rândurile și-și făcu loc până în
mijlocul coloanei.
— Polonez? întrebă, încercând să dea chipului său de douăzeci de ani un aer
cât mai grav și cercetându-l din ochi pe prizonier la lumina slabă a felinarului.
— Polonez.
— Numele?
— La ce-ți trebuie?
— Te întreb de nume, nu?
— Nu ți-l spun.
— Ce cauți aici singur pe străzile Veronei?
— Mergeam și eu prin Verona la întâlnire cu Julieta Capulet. Da voi ce bateți
străzile pe aici ca niște oameni fără căpătâi? Și dumneata în fruntea lor, cu o
pălărie atât de înaltă și cu guler tare, te întreb eu?
— Te rog fără obrăznicii, că te pun la arest cu apă și pâine.
— Vezi că-s mai mare ca dumneata și ca vârstă, și ca ani de slujbă.
— Actele dumitale!
— Te-am întrebat ce căutați pe-aici!
— Îndeplinim porunca comandantului pieței.
— Cine este?

94
Sânge de câine – înjurătură în l. polonă.
 — Acum generalul Kilmaine, răspunse tânărul ofițer, cu glas mai moale de
această dată.
Îl luă pe prinț deoparte și-i șopti:
— Orașul e-n mare clocot. În aprilie de la 17 la 24 au căsăpit aici cinci sute de
franțuji. Până și la spital au omorât patru sute de oameni fără apărare. Cu toate că
la 24 orașul a capitulat, tulburările nu s-au potolit. D-aia și măsurile astea severe.
Patrule peste tot, una după alta. Nimeni nu are voie să umble noaptea pe străzi.
Trebuie o mână de fier…
— Și sunteți mulți aici?
— Am fost cu totul două mii șase sute la Mantua, sub comanda lui Wurmser.
Din ei s-a format garnizoana. Comandantul i-a luat însă cu el pe cei mai capabili
și printre noi n-au mai rămas nume cunoscute. A trebuit să luăm cu asalt Verona,
unde generalul Balland cinci zile în șir s-a apărat de venețieni, de plebea
răsculată și de țăranii din împrejurimi. Zile întregi au tras din porturile Saint-
Pierre și Saint-Félix, din citadelă. Venețienii trădători au trimis după Laudon, să
vină să-i scape.
— Dumneata erai aici?
— Sigur! Ne aflam în vechiul palat, fără nicio speranță. Nu mai aveam
alimente, muniții. Generalul-comandant Beaupoil a încetat tratativele… Nu mai
era nicio speranță. Dușmanul cerea să depunem armele și să trecem până la unul
prin Poarta Vescovo. Ne-ar fi căsăpit pe toți. Pe neașteptate ne-a venit știrea că
încheiem pace cu împăratul. La naiba cu Laudon! Ne-am bucurat…
— V-ați bucurat că-i pace… râse prințul ironic.
— Am văzut că dinspre portul Saint-Félix vine către noi o coloană. Era
generalul Chabran. Pornise la asaltul porții San-Zeno; avea douăsprezece tunuri.
Au mers la asalt și ai noștri, în frunte cu comandantul Liberadzki. Un proroc îi
prezisese la Avignon că primul glonte îl va ucide. Așa s-a și întâmplat.
— Ce spui, pane?
— Adevărul adevărat! Dar nu-i nici locul, nici timpul să stăm la taifas. Te rog
să mă urmezi. Ăsta-i ordinul!
— Ce-ar fi să-mi dai drumul, pe cuvânt de onoare? Sunt în trecere pe aici. N-
am de gând să iau parte la răscoala veronezilor. Mă cheamă Gintułt. Sunt prințul
Gintułt.
— Am jurat ură tiranilor, așa că titlul de prinț nu-mi spune nimic, ripostă
sever ofițerul.
— La naiba! Te urmez supus.
Coloana porni mai departe. Vrând, nevrând, prințul ocoli tot orașul. Obosise,
dar nu-i părea rău că se întâmplase așa. Mergea apăsat în pas cu soldații. Se
auzeau murmur de glasuri, bocănitul cizmelor, zăngănitul armelor. Îl duseră în
cazarma din citadelă, într-o încăpere ce părea mai degrabă coteț de câini decât
adăpost pentru oameni. În curând fu chemat. Părăsi cazemata, unde prin colțuri
sforăiau niște făpturi omenești și se văzu condus în salonul ofițerilor – asta în
chip de privilegiu acordat unui compatriot. Era pesemne clubul și totodată
popota ofițerilor activi. În cameră se afla o măsuță de joc, o măsuță cu lulele și
ciubucuri și o masă de biliard. Prizonierul din piața Scaligerilor era atât de
obosit, încât, fără să se uite la cineva, se așeză pe bancă și-și întinse picioarele.
Abia după ce se mai odihni puțin, își înălță fruntea.
Abia vedeai prin fumul gros de tutun de la care te usturau ochii. Lumânările
pâlpâiau stins. Exclamațiile, strigătele, discuțiile în polonă, franceză, italiană,
germană stârneau o hărmălaie asurzitoare. Într-un colț, un grup de ofițeri așezați
în jurul mesei beau și urlau un cântec italienesc scabros. Alături, la o altă masă,
se jucau cărți; în altă parte cineva povestea, cu țipete și o mimică din cale afară
de grăitoare, niște anecdote franțuzești nemaipomenite, care stârneau hohotele de
râs ale ascultătorilor; zăngănitul paharelor, al săbiilor și izbiturile pumnilor în
masă, în tact, nu mai conteneau…
Undeva, dincolo de masa cu ustensile de fumat și cea de joc, se vedea un alt
grup de ofițeri, care, aplecați deasupra unei măsuțe, păreau teribil de preocupați.
„Joacă pe tăcute, pesemne pe miză mare”, se gândi prințul și se îndreptă într-
acolo. Dar încă de departe își dădu seama că nu era vorba de joc. Urechea prinse
câțiva termeni de matematică, rostiți în polonă. Un ofițer în vârstă, cu părul tuns
scurt și cu mustăcioară, cu chipul sever, ca săpat în piatră, cu fruntea brăzdată și
cu sprâncenele încruntate, citea liniștit o lecție. Ofițerii din jurul lui luau notițe în
carnețelele lor întinse cât mai la lumină. Prințul se apropie, își găsi un locșor în
spatele ofițerului și începu să asculte cu interes. Se uita pe sub sprâncene la
uniformele grosolane ale ofițerilor, cu inscripția de pe epoleți: „Gli uomini liberi
sono fratelli” 95. Își sprijini capul în mâini și în murmurul glasurilor din jur căzu
pe gânduri.
Anecdotele, înflăcărarea și veselia tinerilor ofițeri, siguri de ei și, mândri de
forța și agerimea lor atletică, îl făcură pe prinț să-și reamintească vremurile de
altădată. Ce minunată e mândria ostășească! Simți cum îi zvâcnește inima, cum îi
tresaltă sufletul de bucurie. Privea uniformele și fețele din jur. Ce flăcăi bravi, ce
pui de șoimi! Fiecare, fără doar și poate, a jurat ură tiranilor…
„Fir-ar să fie! își spuse prințul. Trebuie să născocesc și eu un tiran și să-l urăsc
într-atât, încât să capăt dreptul de a intra în rândurile acestor draci împielițați!”
Văzând că lecția despre fortificații și construirea de bastioane se întrerupse
pentru o clipă și câte unii dintre ascultători își umpleau paharele din același
fiasco96, se aplecă spre ofițerul cel mai apropiat și-l întrebă:

95
Ostașii din legiune purtau uniforme poloneze cu epoleți în culori naționale italiene și cu
inscripția italienească „Oamenii liberi sunt frați”.
96
Sticlă, bidon. (Ital.).
 — Ești bun să-mi spui din ce armă faci parte?
Tânărul ofițer îl măsură cu privirea, dar îi răspunse politicos:
— Mă bucur că întâlnesc un compatriot… Ai de gând cumva să intri în
armată?
— Da, da, chiar așa…
— Aha! În ce privește arma, suntem de ultimă formație: pușcași auxiliari.
Battaglione cacciatori legione polacca ausiliaria della Lombardia 97, turui
ofițerul ca pe o lecție învățată pe dinafară.
În clipa când spunea asta, camarazii lui, toți ca unul, își întoarseră brusc capul
spre intrare. Același lucru îl făcu și ofițerul cu care vorbea prințul. Gintułt le
urmări privirea. Dinspre ușă trecu prin mijlocul încăperii un ofițer superior, de
vreo patruzeci de ani și mai bine. Era atât de înalt, încât fața lui mare, prelungă,
bărbierită, se înălța peste capetele celorlalți. Mantaua prăfuită îi atârna pe umeri,
șapca îi era trasă adânc pe cap, până peste ochi. Prințul îl recunoscu îndată pe
ofițerul-comandant. Fără să mai stea pe gânduri, porni după el. Dabrowski
străbătu sala răspunzând scurt la salutul ofițerilor. Începuse să urce treptele de
piatră ce duceau la etaj. Îl urmau câțiva ofițeri care se vedea că abia sosiseră de
la drum. Prințul le-o luase înainte, hotărât să rezolve pe loc chestiunea pentru
care venise. Sus, la intrarea într-un coridor, Dabrowski întoarse capul și dădu cu
ochii de venetic. Îi aruncă o privire aspră, nemulțumită.
— Domnule general, vă rog să-mi îngăduiți o clipă…
— Cine sunteți dumneavoastră?
— Sunt prințul Gintułt.
— Gintułt… v-am mai văzut undeva…
— Lângă Powazki.
— Es ist… ja98. Veniți de la Paris? Sau poate de la hotelul Diesbach99?
— Nu. Am venit din țară, iar acum direct de la Veneția. Tocmai despre
compatrioții noștri de acolo aș vrea neapărat să vă spun câteva cuvinte…
— Ceva important?
— Da.
Generalul deschise o ușă și-l lăsă să intre într-o odaie joasă. În încăperea
pardosită cu cărămidă se aflau un pat și alte câteva mobile. Dabrowski căută din
ochi lavoarul și, scuzându-se, începu să-și tragă de pe umeri uriașa-i tunică de
uniformă ce semăna cu tunica de cavalerist polonez pe care o purtase în brigada
lui Byszewski și în expediția din Wielkopolska. Spuse repede:

97
Batalion de pușcași al legiunii poloneze din Lombardia. (Ital.).
98
Da… într-adevăr. (Germ).
99
Palatul contelui Diesbach, locotenent din fosta gardă elvețiană a lui Ludovic al XVI-lea la
Paris, cumpărat de fruntașii emigrației poloneze.
 — Mă grăbesc. Mai am astăzi multe de făcut, așa că vă rog, prințe, să fiți cât
mai scurt.
Gintułt, fără zăbavă, începu să-i povestească ce văzuse la Veneția, cu lux de
amănunte. La început, nu-și găsea ușor vorbele, în scurt timp însă, ca și în ajun,
se aprinse de furie. Formulându-și la rece învinuirile, prințul aduse generalului
argumente categorice. Generalul își sumeți până sus mânecile cămășii și începu
să-și toarne din belșug apă pe cap. Prințul, iritat, se opri din povestit,
comandantul însă-i strigă:
— Vă ascult, prințe, vă ascult atent!
— Poate puțin mai târziu…
— Niciun mai târziu. Mâine pornesc cu ai mei marșul.
— Încotro, dacă-mi îngăduiți să-ntreb?
— Cum încotro? Cu fața spre vântul de nord, spuse și-i scăpărară dinții.
— Doar s-a încheiat armistițiu…
— Dar pacea încă nu. Trag de timp. Zăngănitul armelor o să ne spună dacă
vor s-o încheie sau nu.
Uscându-și cu un ștergar fața masivă, roșie, întrebă:
— Vasăzică, au dat jos caii lui Alexandru Macedon, ziceți?
— Spun ceea ce-am văzut cu ochii mei.
— Uf, ticăloșii! adăugă generalul cu o indignare prefăcută.
— Generale, așa ceva este inadmisibil! De când lumea și pământul nu s-a
întâmplat ca poporul nostru să se compromită cu asemenea fapte. Am venit aici
în speranța că dumneavoastră, cu puterea și autoritatea pe care le aveți, veți
porunci acestor oameni să nu mai îndeplinească asemenea ordine rușinoase. Oare
asta să fie misiunea polonezilor, de a cotropi alte republici? Pentru așa ceva au
plecat soldații noștri în țările acelea?
Dabrowski își îmbrăcă, nepăsător, tunica. Se apropie apoi de prinț și-l întrebă
apăsat:
— În ce calitate îmi spuneți toate acestea?
— În calitate de șleahtic polonez din moși-strămoși.
— Și eu sunt cetățean polonez! Iată răspunsul meu: soldatul nostru trebuie să-
și arate vitejia, spiritul de sacrificiu, disciplina de fier, supunerea și energia.
Numai atunci se va bucura de încrederea acelora în fața cărora am pus pentru el
zălog onoarea mea. Mă sfătuiți să temperez grabnic elanul soldaților și să încep
prin a mă răscula. Ăsta să fie primul pas?
— Să nu faceți niciun pas, dacă drumul e rușinos!
— Așadar nu-mi rămâne decât să trag pe mine hainele de boier călător ca ale
domniei-voastre și să plec în voiaj. Aș fi putut să pun aici punct discuției noastre,
întrucât mă jigniți, prințe, dar cum vă știu de pe câmpul de luptă, vă voi explica
despre ce-i vorba. Spuneți că eu și cu soldații mei ne aflăm pe un drum rușinos!
Și? Îmi vorbiți de cotropirea Veneției. Dar ce reprezintă Veneția? Este aliatul
trainic al Austriei, un dușman perfid și viclean. Prin Giustiniani, Pesaro și alții ne
asigura de neutralitate, ca mai apoi, în timp ce armatele republicane își croiau
drum prin stâncoasa Pontebbe, înaintând vertiginos spre Sterzing și vărsându-și
sângele la Klagenfurt, el să organizeze în spate răscoala Veronei, să înarmeze
populația din toate ținuturile ei și să ucidă în port pe ofițerul Laurier. Ce este
Veneția? Deplângi, prințe, aristocrația care și-a înscris numele în cartea de aur nu
cu prețul sângelui, ci cu prețul a zece mii de țechini, câștigați cu negustoria sau
pe spinarea celor din Cipru, Istria, Goriția, pentru ca, pe baza nobleții cumpărate
să aibă dreptul la teatru să scuipe din lojă în capul poporului? Sper că le
cunoașteți bine legile, codul civil, închisorile, principiile morale? Ce rău a făcut
Franța aducând în aceste țări legile ei onorabile? Poporul venețian a întâmpinat
cu cântece pe soldații francezi. Iar caii dumneavoastră de bronz, preacinstite
prinț… Dă-le pace! Cui, dacă nu marelui comandant de oști, trebuie să aparțină
astăzi acești vestitori ai victoriei? Au oare dreptul la ei venețienii? Cum i-au
dobândit? Cu pumnul, cu forța! Sunt pradă de război. Și tot ca pradă de război
vor pleca mai departe. Dar eu, la urma urmei… Vă spun totuși: caii lui Lisip îi
aparțin de drept marelui comandant Bonaparte. Soldații noștri n-au făcut nimic
rău îndeplinind ordinele comandanților lor.
— Văd că am pierdut. Nu-mi rămâne altceva de făcut decât să vă părăsesc,
generale.
Dabrowski îi întinse mâna. Un zâmbet cald îi lumină chipul.
— N-aș vrea, prințe, să ne despărțim supărați. Mai rămâneți o clipă. O să vă
mai spun câteva cuvinte.
Aproape cu forța îl trase până la ușa deschisă spre balcon și-l împinse ușor
afară. Între timp în cameră intrară ofițerii superiori de jos. Cel mai în vârstă, care
ținuse lecția despre șanțuri și punți de întărire, se apropie de general, înclinându-
se. Toți aflaseră despre expediția de a doua zi de la camarazii veniți de la
Montebello.
— Scrie, frate, ordinul pentru mâine. Mergem de-a dreptul spre Palma-Nuova.
Urmează să facem joncțiunea cu ai noștri în cheile Goriției.
Ofițerii înconjurară masa. Dabrowski se așeză și, sprijinindu-și coatele pe
tăblia mesei, cu fruntea în palme, începu să dicteze. Ofițerii notau grăbiți.
Ascultând cuvintele hotărâte ale comandantului, prințul, fără să vrea, stătea
smirnă ca un ostaș. Iarăși aceste mulțimi flămânde, zdrențăroase, fără simbrie,
vor porni în marș forțat să stârnească praful pe drumuri străine, crezând orbește
că Viena este drumul lor… Din întuneric răzbătea plescăitul râului Adige, închis
între maluri de granit. Jos, în lumina slabă a lunii, se întindea orașul cufundat în
somn.
 Isprăvind cu dictarea ordinului, generalul dădu un șir întreg de dispoziții
verbale, se ridică apoi și-și luă rămas bun de la ofițerii care părăsiră neîntârziat
încăperea. Când ultimul dintre ei închidea ușa în urma sa, generalul îi strigă:
— Eliasz, să mă trezești mâine în zori.
Într-o clipă se și află în ușa balconului.
— Iartă-mă, prințe… La culcare, la culcare! Dar încă o vorbă înainte…
— N-aș vrea să vă tulbur liniștea…
— Trebuie să-ți spun tot.
Generalul îl luă pe prinț de braț și-l strânse la umărul său uriaș.
— Crezi că numai domnia-ta suferi la vederea a tot ce se petrece sub ochii
noștri? vorbi el în șoaptă. Numai domnia-ta te trezești noaptea copleșit de
amărăciune? Eh, dragul meu! Și eu am privit toate acestea cu lacrimi de sânge în
ochi când am venit de la Garde du corps a electorului. Și mai târziu, și mai
târziu! Inima mea nu-i făcută pentru amărăciuni, iar ochii mei pentru lacrimi.
Trebuie să știi să te stăpânești. Trebuie să ne gândim la altceva, să ne întrebăm ce
e cu aceste legiuni, cu această mulțime de țărani și de șleahtici mărunți. Fugari de
prin închisori și dezertori. Te mânii numai la gândul că ei, în slujba lui
Bonaparte, execută ceea ce le cere ordinul de zi… Dar ia gândește-te ce-ar fi fost
nevoiți oamenii aceștia să facă în armata austriacă? Nu e mai bine oare?…
— Da, în chingile silniciei, prin constrângere și nu de bunăvoie.
— Nu mai există bunăvoie! Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat. Scoate-ți asta
din cap! Acum se duce luptă pe viață și pe moarte. Totul trebuie luat de la
început și așezată pe umeri o povară de zece ori mai mare. Cine poate ști cât
sânge, câtă suferință, trudă și glorie va înghiți pământul străin! Dar unii vor
rămâne. Din toate drumurile unul va duce unde trebuie! Ne vor plesni vinele,
sângele ne va țâșni de sub unghii, dar n-avem încotro! Trebuie să pornim în
eterna expediție. Trebuie să răscumpărăm totul prin caznă, și prin chinuri să
aflăm măreția de spirit. În ce mă privește, știu că voi fi la datorie atâta timp cât
va fi putere în mușchii ăștia ai mei și sângele va curge în vinele acestea. Nimic
nu mă va întoarce din drum. Sute de acuzatori mă hulesc c-aș fi neamț pentru că
încă de pe vremea când am fost Fahnenjunker100 am învățat de la Maurice de
Bellegarde și, de la înțeleptul Blücher să execut orbește ordinul, să adun
regimentele și să le duc în luptă. Cică nevastă-mea e nemțoaică! Eu condotier!
Alerg după pâine ușoară și aventuri! Nu-i ocară să nu mi-o fi aruncat în spinare.
Știu, mă vor împroșca cu noroi. Nu au precupețit pentru mine nici ultima lovitură
– învinuirea de trădare. Tot ce fac e pentru taleri prusaci. Lasă-i în plata
Domnului! N-are decât Chadzkiewicz să trăncănească până s-o sătura! Tovarășii
de suferință…

100
Cadet stegar. (Germ.).
 …la compagnia malvagia e scempia
Con la quel tu cadrai in questa valle
Che tutta ingrata, tutta matta ed empia
Si fara contra te…101

cum a scris Dante expulzat aici, la Verona.

— Nu merită luate în seamă toate astea!
— Dar, pe de altă parte, prințe, nu-i prea mare fericirea să bați pragul
potentaților franțuzi, să stai la ușa lor, să cerșești pentru soldatul tău soldă,
cizme, echipament, și ăla ca vai de lume, dreptul de a lupta și dreptul de a muri.
Nu-i prea plăcut să deduci din șoaptele despre slăbiciunile directorilor parizieni
și cisalpini pe ce drum trebuie să mergi, pe ce cărări tainice să te strecori. Să
mergi la întâmplare, fără odihnă, zi și noapte, cu povara miilor de griji pe umeri.
Să dormi și să mănânci pe sponci, să te ții și să te mângâi numai cu speranța.
Oare n-aș fi putut să-l slujesc pe regele prusac și să-i câștig bunăvoința? Ultimul
meu cuib, Pierzchowiec, l-am vândut. Nu mi-a mai rămas acum decât pâinea
soldățească cu care s-a hrănit și părintele meu. Condotier! Du-te, prințe, în
călătoria pe care ai întreprins-o, că altfel te pomenești că-ți vine cheful să guști și
domnia-ta din pâinea noastră. Și poetul cel preaînțelept spune că-i amară pâinea
asta, „mai bine să nu te naști”, decât să ai parte de ea!
Se uită în ochii prințului cu un zâmbet ironic și-i strânse mâna de rămas-bun.

101
…sălbatecă, scălâmbă-adunătură,
Cu ea tu ai să cazi în astă vale,
Nebună, ticăloasă-n necredința-i,
Se va întoarce împotriva ta… (It.).
 CUTEZĂTORUL

În luna nivôse102 din al Vl-lea an al Republicii, într-un amurg mohorât de

ianuarie, un rădvan tras de un singur cal îl ducea pe „cetățeanul” Gintułt spre
Quai des Lunettes. De mai bine de o lună prințul își pierdea vremea la Paris.
Cunoscuse orașul dinainte de stihie. Acum îl cerceta cu luare-aminte, de parcă l-
ar fi văzut pentru prima oară. Se străduia să-i ocolească pe compatrioți, de orice
orientare ar fi fost ei, atât de parizienii lui Barss, cât și pe cei ai lui Mniewski
care, de altfel, pe atunci își dăduseră mâna în vederea convocării Seimului. Tot
timpul liber și-l folosea pentru a răzbi până în inima Republicii, unică și
indivizibilă.
În ziua aceea nu prea era în apele lui.
Zăpada umedă se topea și murdărea străzile. Pereții caselor erau uzi, fețele
oamenilor neprietenoase, plânse parcă. Prințul înghețase și el bocnă, până-n
măduva oaselor. Întreagă această lume cu care făcea acum cunoștință și care, de
fapt, i se dezvăluise dintr-odată, evenimentele de o uriașă însemnătate,
succesiunea lor rapidă, știrile ce soseau din ungherele cele mai îndepărtate,
ecourile trecutului, zvonurile de ultimă oră ce nu mai conteneau, nerușinate și
monstruoase în nerușinarea lor – toate acestea au clătinat în sufletul lui temeliile
pe care se deprinsese să le socotească sigure și de neclintit. Prințul căuta din
răsputeri să le mențină în aceste zile grele ale vieții sale, dar evenimentele noi ce
se abăteau asupra lui, deși ridicole la prima vedere, îl chinuiau profund. E
adevărat că-și râdea de ele în suflet și le întâmpina cu vorbe de duh dintre cele
mai acide, dar își dădea totuși seama cum din rărunchi îi scapă câte un oftat
neputincios, neliniștitor, trecător ca o umbră. Totul rămânea la locul lui. Nimic
nu se prăbușea și nu se prefăcea în pulbere. Viața mergea, gonea înainte,
clocotind de forțe noi trezite din amorțire.
Ghemuit într-un colț al rădvanului, înfofolit în mantaua lui, prințul râdea cu
ochii la trecătorii care alergau pe stradă, zgribuliți de frig. În minte i se perindau
frânturi de imagini văzute cândva în locuri depărtate de cele unde se afla acum.
Ce salt făcuse totuși, dintr-un capăt în altul al lumii! Când și când, îi înviau în
închipuire tablouri de groază, respingătoare, greu de îndurat. Și odată, cu ele în
minte se depănau fir gânduri iscate sub impresia ziarelor pariziene, a discuțiilor
și întâmplărilor din ultimul timp, silogisme protectoare, tari până mai adineauri
ca niște spade de oțel, dar care prinseră dintr-odată să se destrame, de parc-ar fi
fost făurite din cenușă. De undeva din străfundurile sufletului se ridica la
suprafață un sentiment înșelător de oboseală, necunoscut până acum și care
ascundea, de fapt, o neliniște tot mai mare.

102
Luna a patra a celui de al șaselea an republican (21.XII.1797–19.I.1798).
 Rădvanul se opri în fața casei vestitului ceasornicar Breuet 103 și prințul coborî
în silă pe caldarâmul ud. La intrare îl găsi pe portar și-l rugă, cu obișnuita-i
politețe trufașă, să-l îndrume spre locuința prințului Sułkowski.
Portarul, murdar și adormit, îl privea cu un aer atât de ciudat, încât prințul se
trezi parcă la realitate.
— Prințul Sułkowski? întrebă portarul politicos, cu o expresie vicleană și
poznașă în ochii uimiți.
— Prințul Sułkowski, repetă Gintułt, aide-de-camp al generalului Bonaparte.
— Da… da… al generalului Bonaparte, îngăimă omul.
— Ce tot spui, cetățene?
— D-apăi ce-aș putea să spun despre marele general Bonaparte? Prințul e
aghiotantul lui… he-he-he…
— Da, prințul, prinț adevărat…
— Fleacuri! La generalul ăla care cu doi ani în urmă le-a poruncit călăilor săi
să tragă cu tunurile în popor…
— Și care a învins patru armate vrăjmașe…
— Naiba să-l ia cu victoriile lui cu tot! Patru armate… Ce-mi pasă mie de
asta? Uite, brațul ăsta e zdrobit de un șrapnel… El a poruncit să tragă tunurile la
Tuileries! El, generalul Bonaparte ăsta…
Prințul n-a vrut să-l mai asculte…
Cuprins de o silă fără margini și de teamă ca nu cumva să-și piardă cumpătul
și să-i tragă una peste bot portarului sau să-l scuipe în ochii lui obraznici, se
năpusti în sus pe scări. Dibui singur prin întuneric ușa lui Sułkowski și ciocăni.
Mult timp nu i s-a răspuns. În cele din urmă, la bătăile lui stăruitoare, se auziră
niște pași și cineva întoarse cheia în broască. Prințul intră într-o odaie atât de
întunecoasă, încât abia desluși pe bărbatul care stătea în fața lui.
— Vreau să-l văd pe cetățeanul Sułkowski, strecură el printre dinți, cuprins
brusc de un sentiment neplăcut de mândrie ori de teamă – nici el nu știa bine.
— Cine vrea să-l vadă?
— Un… polonez.
Bărbatul plecă, dar în scurt timp se întoarse cu o lumânare în mână. Prințul îl
urmări prin odăile reci și întunecoase. După ce deschise o ultimă ușă, soldatul se
retrase cu lumânare cu tot. Într-un colț al salonului spațios sta pe o sofa un bărbat
tânăr în uniformă militară. La vederea celui ce a intrat se ridică și rămase
nemișcat în picioare.
— Mă recunoști? întrebă Gintułt, apropiindu-se de masă.
Sułkowski veni spre el, cu un zâmbet de sinceră bucurie pe chip, și îl sărută
frățește. Se așezară amândoi pe sofa și timp îndelungat se cercetară din ochi.
Gazda să tot fi avut douăzeci și ceva de ani. Chipul lui frumos te făcea să te
103
Corect – Bréguet.
întrebi dacă nu-i cumva o fată deghizată în bărbat. Părul lung, bălai și ondulat era
pieptănat spre spate. Ochii mari, uimitor de expresivi, erau adumbriți de gene
lungi. Iar buzele lui, acum surâzătoare, erau împodobite de o mustăcioară. Până
să-l fi recunoscut însă pe tovarășul său de luptă din fragedă tinerețe, ochii și
chipul frumos al prințului nu avură deloc o expresie feminină. Răceala lor de
gheață te înfiora.
— Vii din închisoare? întrebă încet.
— Din închisoare? A… da… adevărat. Dar asta a fost demult. Acum vin, de
fapt, din Italia, adică… din Republica Transpadană 104, adăugă cu un zâmbet
ironic.
— Iartă-mă că-ți pun de-a dreptul întrebarea aceasta: ai venit cu intenția de a
intra în armată, nu? În legiune sau poate ca voluntar?
Prințul se gândi o clipă, oarecum stânjenit de întrebarea neașteptată, apoi
răspunse hotărât:
— Nu.
— Îmi pare rău că nu mi-ai răspuns cu aceeași hotărâre: da! Doar ai primit o
excelentă pregătire militară. Nu lua însă vorbele mele drept intenție de a te
convinge.
— Doamne ferește! Numai că vezi… sincer vorbind, m-am săturat de război.
Sułkowski își întoarse încet capul său frumos, vrând parcă să ascundă astfel
impresia neplăcută pe care i-o produseseră aceste cuvinte.
— Eu încă nu… spuse după o clipă, cu un zâmbet rece.
— N-aș vrea, vorbi mai departe Gintułt, netezindu-și jaboul de dantelă, să mă
înțelegi greșit. N-am pierdut încrederea în război nici din lene și nici din lașitate.
Pur și simplu s-a stins în mine credința în rostul lui.
— Cum se poate?
— După ce-am chibzuit îndelung și am cântărit lucrurile, am ajuns la
concluzia că fiecare putere are neajunsurile ei, fiecare sistem – părțile lui bune,
iar revoluțiile, fie chiar și cele mai râvnite, nu sunt decât o schimbare, și încă una
foarte costisitoare, a unor abuzuri și neajunsuri cu alte abuzuri și neajunsuri, de
alt soi. Să omori – urmă el liniștit și indiferent – un om dintre atâția pentru că a
fost prost conducător, tiran, jefuitor și mincinos, e de o mie de ori mai rău decât
sunt tirania, jaful și minciuna lui. Iar dintr-un rău mai mare decât răul precedent
nu se poate naște binele. Și-atunci, pentru ce să te mai bați? Ar trebui declarat un
război crâncen, dar nu oamenilor, ci însăși tiraniei, însuși jafului, însăși
minciunii.
— Ar fi minunat! Dar cum s-o faci fără să atingi oamenii, chiar pe acești
tirani și jefuitori?
— Dușmanul nu-i chiar atât de departe. El trebuie căutat în noi înșine.
104
Inexact. Corect: Republica Cisalpină.
 — Ah, ce copil!…
Prințul Gintułt schimbă tema discuției.
— Am auzit, spuse, că în ultima campanie ai fost pe lângă comandantul
suprem?
— Da!
— Deci l-ai cunoscut mai bine?
— Dacă l-am cunoscut? Se presupune că da… După o scurtă clipă, adăugă,
zâmbind: Deși deseori mi se pare că nu-l cunosc defel.
— Nu ești cumva vrăjit de el? Dragostea, se știe, e un sentiment ce ne orbește
atât de tare, încât deseori vedem într-o femeie frumoasă, de pildă, atâtea taine și
atâtea…
— Diferența este că eu nu sunt îndrăgostit de Bonaparte. Nici nu mă număr
printre partizanii lui.
— Știu, știu. Dar îl admiri ca soldat, ceea ce, de multe ori, întrece dragostea
pentru cea mai splendidă femeie. O știu din proprie experiență. Eu însumi am
încercat acest sentiment.
— Te înșeli în ceea ce mă privește. Am vrut să fiu lângă el, și voi fi atâta
vreme cât nu mă va îndepărta, din alte considerente.
— Bănuiesc, bănuiesc…
— Da, da… El e omul care nu-și risipește fulgerele! Le ține strâns în pumn.
Mie însă mi s-a oferit prilejul, și-l mai am încă, să văd cum le aruncă, să le măsor
intensitatea, forța, strălucirea, ba chiar să-mi dau seama exact de puterea lui
asupra fulgerelor.
— E adevărat că i-ai câștigat într-atât încrederea, încât ai emis în numele lui
ordinele pe care le-ai crezut necesare? Mi s-a spus la Mantua că ți-ar fi îngăduit
chiar să semnezi în numele lui ordinele și dispozițiile tale personale? Am auzit
același lucru și aici, în cercurile cele mai influente.
— Da, este adevărat. Da, așa a fost în unele momente decisive. Dar toate astea
sunt lucruri secundare… Așadar, zici că te-ai săturat de război? întrebă deodată,
îngândurat.
— Da, da. Probabil că n-am fost făcut pentru a fi ostaș.
— Curios. A nu fi făcut pentru a fi ostaș… Pentru mine este de neînțeles un
astfel de bărbat. Eu nu sunt decât ostaș.
— Tu, frate dragă, nu ești ostaș, ci un învățat. Un Quintilian, un della
Mirandola… Parcă aici e casă de ostaș, cu vraful ăsta de cărți?… Sunt convins că
în casa lui Bonaparte nu există cărți.
— Iarăși te înșeli. Uite acum, de la 15 frimaire105, adică de la sosirea la Paris,
după pacea de la Campo Formio…

105
15 decembrie. (Fr.).
 — Ah, acest Campo Formio, râse ironic Gintułt. Cruntă surpriză v-a mai făcut
cu acest Campo Formio! Și asta după atâtea speranțe, după-atâtea făgăduieli!
— Nu s-au încheiat încă socotelile, nu, nu s-au încheiat, aproape strigă
Sułkowski. El mai trăiește încă, n-a murit, și-n fața lui și a noastră sunt încă
atâția ani! Fiul avocatului din Ajaccio o să-și sature ambiția de onoruri și va fi
nevoit să-și reia rolul de ostaș, care cântărește mai greu la el decât setea de
glorie. Dar să revenim la prezent… Acum își petrece zilele singur în cabinetul de
lucru sur les cartes immenses, étendues à terre106. Nu se duce decât cel mult la
teatru și atunci dans une loge grillée107. În aceste zile se târăște în genunchi de la
o hartă la alta, cu busola, compasul și creionul în mână. Acolo, în odaia aceea
liniștită, se naște în taină, se definitivează, fierbe și se preschimbă încet în fapt
gândul teribil de a ataca coastele Angliei – mă auzi? – campanie de oțel
împotriva Londrei sau a țărmurilor Egiptului…
— Da, am auzit niște zvonuri. Deci e adevărat?
— Mă duc uneori pe la el, mă cheamă pentru calcule, pentru confruntări în
unele probleme de specialitate, de tactică. Înainte nu vedeam în cifrele și în
calculele sale decât planul de a izbi Anglia au coeur108, proiectul uriaș de a o
doborî de pe piedestal printr-o invazie neașteptată, de a strivi puterea
negustorilor și pe ruinele oligarhiei să aprindă focul revoluției, pentru a da
adevărata libertate acestui popor, căruia i se pare numai că e liber pentru că alții
îl conving de aceasta. Acum îl preocupă altceva. Acum sunt informat despre un
alt plan: de a i se reda Franței țara de pe Nil, de a i se smulge Angliei ceea ce îi
dă puterea. Și încă ceva, încă ceva… Acest ceva est décidé dans son esprit109.
— Da.
— Acum nu mai rămâne decât… Sper că vei ști să păstrezi taina celor spuse
de mine…
— Poți avea încredere în cuvântul meu.
— Acum nu mai rămâne decât… transporter un rêve dans le réel!110 Mă
însărcinează pe mine să aleg din noianul de vise pe acela ce poate fi îndeplinit.
Este ceva colosal, cel mai colosal lucru de la cruciade încoace. Asta învăț eu cu
înverșunare, zi și noapte.
— Asta?
— Da. Învăț să făuresc puterea.
— Să făurești puterea… repetă Gintułt.
— Da, se poate învăța: să izbești o dată cu piciorul în pământ și să răsară
legiuni… cum a făcut Pompei.
106
Deasupra hărților uriașe întinse pe jos. (Fr.).
107
Într-o lojă cu gratii. (Fr.).
108
În inimă. (Fr.).
109
Este hotărât în mintea lui. (Fr.).
110
A traduce visul în fapte! (Fr.).
 — Ai vrut să spui, cum a făcut… Dabrowski.
Sułkowski făcu o grimasă și după o clipă spuse:
— Nu. Aceea-i o adunătură de dezertori, aventurieri și visători. Dabrowski
este un pion sau un nebun în mâna vreunui Berthier sau Brune. Au trecut
vremurile lui Czarniecki și zadarnic încearcă Dabrowski să-l imite. Imaginează-ți
trei lovituri de berbec: L’armée du Nord, l’armée du Rhin, l’armée d’Italie…
— Văd, spuse prințul cu un zâmbet ușor ironic pe buze, că e adevărată părerea
lui Bonaparte în ce te privește…
Ochii aprinși ai lui Sułkowski se stinseră.
— Ce părere? întrebă surd.
— Se pare că în ciuda meritelor tale nu ai fost ridicat în grad și nu ai primit
nicio distincție.
— Da, da! Nu mă interesează distincțiile.
— Iar când unul dintre prietenii tăi l-a întrebat de ce, în ciuda meritelor tale,
te-a lăsat cu același grad de căpitan-adjunct pe care l-ai avut și înainte de război,
ar fi răspuns: „Nu l-am avansat pe Sułkowski pentru că din prima zi la Mantua,
în suburbia San Giorgio, când l-am cunoscut, l-am socotit demn de o singură
avansare și anume: la gradul de comandant”.
Sułkowski spuse, zâmbind disprețuitor:
— În orice caz nu el mă va ridica la rangul de comandant, ci eu însumi! San
Giorgio! Sigur că da, i-am arătat eu ce pot. Cu două sute de grenadiri am cucerit
portul, cheia fortăreței. Dar, în general, în ceea ce mă privește se înșală amarnic.
Nu sunt încă demn de titlul de comandant. Eu ca atare. O știu mai bine ca el. Nu
sunt încă un comandant, iar dacă voi fi vreodată, în orice caz nu aici.
— Bonaparte o fi știut el ce spune.
— Dragul meu, mă cunosc foarte bine. Știu ce anume îmi lipsește și ce nu am
putut dobândi până în prezent. Îmi lipsește organul cu care să adulmec… Numai
el pe acest pământ, dintre atâția soldați, are veșnic treaz un simț leonin… Am
ajuns și eu să știu astăzi la fel de bine ca și el să trec printre munți de cadavre,
știu să-mi văd liniștit de treabă în bătaia focului și să rămân imperturbabil în
luptă, îmi place fumul tunurilor și bubuitul gurilor încinse, știu să-mi țin firea,
cum ții în frâu un cal sălbatec…
— Dar ce fel de forță este aceasta, dragul meu?
— Nu știu. Numai în fața ei îmi tremură genunchii.
— Nu înțeleg.
— Uite, vezi, generalul Franței, slujitorul patriei, apărătorul revoluției, mi-a
spus odată, într-o clipă de sinceritate, pe buze cu zâmbetul unui italian, al unui
corsican, pe jumătate francez din „Ajacsio” 111, că se cuvine ca Franța să fie și
mai tulburată decât este acum. Într-un fel de aceea și mergem în Egipt, de aceea
111
Rostirea franceză pentru Ajaccio.
vom căsăpi mii de oameni… îmi șoptise aproape cu disperare. Uitase definitiv de
străduța Saint-Charles, de căscioara în care s-a născut. Nici vorbă de întoarcere
pe stâncoasele Iles Sanguinaires de la gura portului Ajaccio. Capul îi e doldora
de vise. „Cu atât mai rău pentru republicani – mi-a spus atunci – dacă-și vor
pierde republica.” Auzi! Cu atât mai rău pentru republicani.
Prințul Gintułt râse sec, discret.
— N-am spus eu…
— Crezi poate că vorbește în el simpla ambiție, jalnica obrăznicie a unui
parvenit pe care l-a ridicat atât de sus mulțimea înnebunită? Te-nșeli: nu e vorba
numai de ambiție. Tocmai aici stă puterea lui supranaturală. Știu că se iubește pe
el însuși mai mult decât sfântul Antoniu de Padova îl iubea pe Dumnezeu, că în
scop personal umple pământul cu gloria sa nemărginită. Dar în acest scop al său
este cuprinsă o lume nouă, neștiută de nimeni. El năzuiește neobosit spre ea,
precum Columb spre America lui. Acolo se naște și se creează noua istorie a
pământului. Gândește-te!… De-aș avea această forță tainică!… spuse Sułkowski,
cu un zâmbet de copil îndurerat. Pământ nou! Pământul meu nou, renăscut – îl
văd, uite cum văd harta asta. De-aș putea fără să mă cutremur să devin la
comandă un mizerabil atunci când e nevoie să fiu deosebit de puternic pentru a
atinge niște țeluri mărețe, numai de mine știute! Să comand inimii mele, cu
micile și jalnicele ei virtuți, așa cum comanzi unei armate de oameni!
— Am ajuns să urăsc războiul și văd că bine fac, spuse Gintułt cu ipocrizie.
„Unde sclipesc armele, acolo tace legea”, i-a spus Cezar lui Metellus când acesta
i-a interzis să se atingă de visteria publică. Și a mai adăugat că în război legea
este vorbă goală.
— Război! Singurul plug care ară pământul pentru ca plugarul să poată
arunca în măruntaiele lui deschise sămânța nouă și să culeagă grâu în loc de
buruieni.
Prințul Gintułt zâmbea cu același zâmbet palid, ironic. Sułkowski se gândi
puțin și urmă:
— Ai ajuns să urăști războiul! Și asta după toate câte ne-a fost dat să vedem.
Să ajung să urăsc războiul după tot ce-am simțit stând sub grindina de gloanțe la
podul de la Zelwa. După ce rușinea mi-a strivit sufletul cu copita! Să trec deci
prin scurta mea viață ca un observator? Fără să fac nimic?…
— Cine a spus asta?
— Tu! Pentru că numai cu sabia în mână pot să înfăptuiesc ce mi-am pus în
gând. Altfel, nimic! Sunt făcut pentru asta cum sunt făcut pentru a mânca și a
bea. Dacă mi-e dat să stau cu mâinile încrucișate, să muncesc pentru mine,
familie, sat, județ, să învăț de dragul învățăturii și nu de dragul unei fapte mărețe,
faptă care să însemne un salt înainte pentru omenire, ucide-mă ca pe un câine
nenorocit! Îmi aduc aminte cum am venit de la Constantinopole prea târziu, după
„înmormântare”, când trupul a și fost coborât în pământ, iar averea împărțită
între creditori. Îmi aduc aminte cum am plecat și în urma mea pământul aburea
de sângele vărsat. O, nu! Eu iubesc războiul! Mai presus de orice! Am să-l învăț
temeinic, am să-i deprind tot meșteșugul și am să-i pătrund toate tainele, așa cum
învăț și pătrund tainele limbilor arabă și engleză, am să-l țin în mână așa cum țin,
uite, spada asta. Și-atunci mă voi întoarce. Atunci mă voi întoarce.
Un zâmbet reținut juca pe buzele prințului Gintułt. Sułkowski l-a observat
probabil, căci a tăcut, s-a închis parcă într-o carapace. Oaspetele lui spuse atunci
cu glas stins:
— Pe măsură ce pierd orice interes pentru război, încep să-l câștig – mă crezi
oare? – pentru diplomație.
— Diplomația – ripostă Sułkowski pe un alt ton, sec, grăbit, aproape
nepoliticos – îmi amintește întotdeauna pe preacinstitul meu unchi August, care,
vrând sa facă din sărmanul de mine un om de stat, mă oprea să învăț matematica,
fizica, chimia, spunând că-mi irosesc timpul și că e destul să am o idee generală
despre toate aceste discipline. În schimb, punea accentul pe muzică, cânt, desen,
jocul de șah și arta de-a dezlega ghicitori. Aceste cunoștințe sunt necesare unui
diplomat. Să nu fi fost Sokolnicki care mă învăța noaptea, în taină,
trigonometrie, inginerie, matematică… m-ai fi văzut astăzi un diplomat
înverșunat. Unchiul meu a fost un om cu vederi înapoiate și pentru iacobinismul
meu m-a afurisit și m-a dezmoștenit: dar și astăzi diplomația se reduce pentru
mine mai mult sau mai puțin la arta de a dezlega ghicitori. Și totuși am făcut și
diplomație… Dacă vei ajunge vreodată om de stat, să iei seama la singura forță
reală în acest domeniu – politica militară.
— Mă îndoiesc să ajung vreodată diplomat. Nu cred să se întâmple una ca
asta. Spuneam numai că îmi place diplomația. Orice-ai zice tu, creator de fapte
mari, eu unul voi sta deoparte să privesc viața cum privești o operă de artă. Este
incontestabil o ocupație demnă de un om cu o minte ascuțită și subtilă: a
pătrunde în păienjenișul trădărilor, al perfidiilor, al minciunii, al vicleșugurilor
unui Talleyrand-Périgord, ministrul des relations extérieures112 al republicii
voastre, a le dezvălui și a le contracara într-un mod la fel de subtil și de fatal
pentru o serie de țări, pentru zeci de ani…
— Se poate. Dar l-ai văzut vreodată pe acest Talleyrand?
— Am fost chiar la balul dat în onoarea Jozefinei, la înapoierea ei din Italia, la
2 ianuarie.
— La hotelul Gallifet?
— Da.
— Înseamnă că l-ai văzut acolo și pe Bonaparte?

112
Al relațiilor externe. (Fr.).
 — L-am văzut. Am avut plăcerea. N-am împărtășit, desigur, emoțiile acelei
fetițe, care, apropiindu-se de el cu înfiorare și privindu-l atent, i-a strigat uluită
maică-sii: „Maman, c’est un homme!” 113 Eram mult mai atent la moravurile
democratice, și la democrații înșiși. Ce toalete aveau doamnele! Josefina
Bonaparte purta mantie grecească și era coifée en camée. Doamnele Tallien, de
Chateaurenaud, Adrienne de Cambis, de Crény… Unele à la Sapho de Mytilène,
altele à la Cleopatra. Și toate astea în respectabila lună nivôse…
Sułkowski stătea îngândurat pe un colț al canapelei.
— Am mai fost, urmă Gintułt, la hotelul din Rue Chantereine.
— Așa!
— Da. Am admirat salonul cu frize și cu tablouri create de învățăceii lui
David, stylobates en plâtre sur les bas-reliefs 114 de mâna lui de Moitte; mobile în
stil grecesc după modelul lui Percier… Ceva neobișnuit! Pariez că până și tu care
în copilărie te-ai jucat la Versailles pe genunchii Mariei-Antoaneta și tinerețea ți-
ai petrecut-o în luxul palatelor din Europa n-ai văzut de multe ori lucruri mai
minunate. Dar sigur că nici lucruri jefuite într-un mod atât de simplu-republican
n-ai văzut acolo. Les camée, les statues, les tableaux, les antiquités…115 Ceva cu
totul neobișnuit!
— Nici înainte nu mă prea interesau toate acestea, cu atât mai puțin astăzi.
— Totuși… și de dragul lor… se fac războaie…
— Eu unul nu fac război cu asemenea țeluri. Ca ofițer de grad inferior, nu am
acces în astfel de saloane…
— Ei, dar întrunirea acelui Consiliu al oamenilor cu turbane, du Conseil de
cinq-cents116, cred că nu ți-a scăpat! Asta cred că trebuie s-o recunoști…
— Nu știu ce te-o fi amuzând atât?
— Vai de mine! Se poate! Cinci sute de bărbați în fuste albe până la pământ,
în mantii purpurii de un fason bizar, cu turbane de velours bleu117.
— Ai văzut și tu?
— Am fost la asemenea întruniri, ascunzându-mă în mulțimea „cetățenilor”,
la galerie, am ascultat cum făceau pe oratorii cu gesturi severe de romani și
totodată de virtuoși negustori de viței, cum dădeau l’essor à leur imagination. Și
nu-i de mirare: la carrière est ouverte au génie 118, așa că oamenii nu pierd
vremea.
— Reprezentanții intereselor poporului…

113
Mamă, e un bărbat! (Fr.).
114
Stilobați de ghips la basoreliefuri. (Fr.).
115
Cameele, statuile, tablourile, antichitățile. (Fr).
116
Consiliul celor cinci sute. (Fr.).
117
Din catifea albastră. (Fr.).
118
Frâu liber imaginației… pentru un geniu este deschis drumul gloriei. (Fr.).
 — Ei, dar Conseil des anciens119, în togi și tichii violete, în mantii și pantofi
albi! N-am avut norocul să văd vreun membru du Directoire exécutif120 în mare
ținută, dar poate că-i mai bine, întrucât nu mă îndoiesc c-aș fi fost orbit de
strălucirea veșmântului. Cu siguranță c-aș fi căzut la pământ de spaimă! Că doară
ei sunt plus puissants que les Monarques121. O singură dată, când s-a jucat la
teatru Horatius Cocles, se afla în lojă le Directeur Barras, dar acesta, cu toate
că-i cel mai important, nu mi s-a părut mai grozav decât un monarh. De fapt,
arată așa cum probabil a fost și este de felul lui și din voința Domnului: un călău
gras, drapat în togă nobilă și umflat de îngâmfare. Dar poate că te supăr vorbind
astfel?
— Nu. Mă gândeam acum la cu totul altceva.
— A, da?
— Ai auzit, cred, de Joubert?
— Generalul Joubert?
— Da. S-ar putea oare repeta același lucru și acolo, în nisipurile roșii, la
marginea deșertului? O să întâlnim și acolo oare turbarea țăranilor din Tirol? De-
ai fi văzut cu ochii tăi pe oamenii aceia zdraveni, voinici, agili, în veșminte
întunecate, încinși cu brâuri late, bătute cu plumb lucitor! Așa erau probabil
triburile lui Orgetorix de care s-au lovit legiunile de fier ale lui Cezar în defileul
Gaster, la poalele ghețarului Glernisch, în pădurile helvetice. Germanii, locuitorii
aceia ai munților înalți, înveșmântați în piei de vită, cu coarne de bou pe cap,
înarmați cu bâte de fag, or fi coborât probabil de pe Adula mons122 în
întâmpinarea cohortelor romane, la fel de neînfricați ca și muntenii sălbatici care
ne ieșeau nouă în cale din peșteri, ascunse undeva pe sus, între cer și pământ. Era
o nouă ciocnire dintre latini și germani. Veneau cu pași mari și în tăcere adâncă
înspre baionetele careurilor noastre. Luptau pe viață și pe moarte, fără un
geamăt, fără un strigăt de îmbărbătare. Unul nu ne-a cerut îndurare. Tăvălindu-se
pe pământ, luptau pe trupurile tovarășilor muribunzi. Îi luau pe soldații noștri de
umeri, le smulgeau armele din mâini și, apucându-le de baionete ca pe niște
ciomege, izbeau cu toată forța. Au lăsat mii de leșuri pe câmpul de luptă. Soldații
noștri se uitau la ele cu respect. Ostașii noștri bătrâni spuneau că din trupurile lor
sfârtecate de baionete șiroia sângele gârlă.
Prințul Gintułt asculta tăcut, cu fruntea plecată. Când Sułkowski sfârși, spuse
cu un oftat:
— Te ascult și mi se pare că citesc istoria înfruntărilor sălbatice dintre Cezar
și Pompei.

119
Consiliul celor bătrâni. (Fr.).
120
Al Directoratului executiv. (Fr.).
121
Mai puternici decât monarhii. (Fr.).
122
Alpii răsăriteni. (Lat.).
 — Într-adevăr, Joubert, care a trecut prin înfricoșătoarele văi ale Sterzingului,
împingându-l din spate pe Laudon printre muntenii răsculați, Joubert, care, deși
încercuit, a izbutit să intre în țara dușmană și să croiască drum spre capitală,
merită să fie comparat cu Pompei.
— Toate astea nu fac nici cât un vers al lui Dante.
— Mângâie-te cât poftești cu această convingere a ta! Ha-ha! Nu fac nici cât
un vers al lui Dante! Știu bine, și nu din cărți și nici din spusele vreunui înțelept,
ci din proprie experiență, că vorbele, oricum ar fi ele, sunt, de fapt, goale și
sterile. Chiar și cuvântul celor mai geniali poeți. Chiar și revelațiile prorocilor
imortalizate pe hârtie. Oblectamenta et solacia servitutis123. Mari sunt numai
faptele. Numai ele se pot asemui cu forțele naturii, pot înfrânge aceste forțe și
birui atotputernicia morții. Căci viața fără fapte mari este jalnică și stupidă. O
astfel de viață duc câinele, cârtița, fluturele… În noi s-au trezit ambițiile lui Marc
Antonius și cuvântul nu le mai poate înfrâna. Noi trecem prin lume dictându-i
legi noi, superioare. Ne ducem să vedem cum luptă triburile nomade ale
massageților, perșilor și numizilor. Noi îl provocăm la luptă pe urmașul lui
Masinissa, cuceritorul, care în stepa arsă de soare ajunge din urmă sălbaticul cal
arab, îl strunește cu pumnul lui de aramă și-l stăpânește cu coapsele lui de oțel.
Spumegă marea noastră depărtată, sălbatecă, întunecată. Valurile ei lovesc cu
mânie stâncile roșii ale Corsicii, malurile galbene ale insulei Capri și țărmul de
granit al Maltei. Ne așteaptă de veacuri. Ne ducem să punem stăpânire pe
talazurile ei până la bancurile trădătoare din golfurile Sirta, până la spuma
galbenă a Suezului. Vânturilor slobode le poruncim să ne umfle pânzele, să mâne
înainte grelele noastre corvete de război.
Mă gândesc cu desfătare la întinderea sărată, nemărginită și singuratică a
mării de azur deasupra căreia, pe sub cerul posomorât, răsună strigătele gâștelor
sălbatice plecate de pe tristele miriști nordice spre tainicul pământ egiptean ce a
înghițit popoare mari, le-a îngropat istoria în nisip și înțelepciunea lor pietrificată
a încredințat-o, ca unor lictori de strajă, hieroglifelor. Duc dorul răsuflării sărate
a vântului din pustiu, care a ars obrajii lui Ramses al doilea Miamen Sezostris,
care a nimicit popoarele barbare până la Colchida și Phasis și cu corăbiile sale
lungi a luat în stăpânirea sa marea până la malul Eritreii. Mă bucur numai la
gândul că voi trage în piept vântul care le-a sugerat cândva idei geniale marilor
comandanți Antonius și Alexandru, care a răcorit cu adierea lui obrajii reginei
Cleopatra, femeia cea mai minunată de pe acest pământ, și chipul supt al lui
Pavel, cel dintâi pustnic, cu spirit și trup nemuritor. În vis tălpile mele ating
nisipul fierbinte al deșertului, pe care-l străbat în marșuri militare… Noaptea mă
înăbuș de un dor neînțeles după înfricoșătorul cap fără nas al Sfinxului.

123
Bucurie și mângâiere în robie. (Lat.).
 Prințul Gintułt se ridică nerăbdător, își îndreptă spinarea. Preț de o clipă
rămase în cumpănă, gata parcă să-i mărturisească lui Sułkowski gândurile sale
cele mai tainice pe care le mai avea în minte, dar nu le dădu glas. Desluși pe
chipul acestuia reflexele reci ale unui entuziasm biruitor, în ochi forța rațiunii,
ale cărei idei erau cu neputință de urmărit sau de înfruntat, iar pe buzele strânse
strălucirea de gheață a faptului. Făcu câțiva pași prin cameră, își căută pălăria și-i
strânse mâna prietenului.
În stradă, zăpada amestecată cu ploaie îi biciui obrazul, ochii. Prințul se
înfășură strâns în manta, își trase pălăria pe frunte și porni cu pas grăbit pe
străzile întunecate. În suflet simțea cum i se deschide o rană, surprinzător de
adâncă, vie, din care, ca niște picături de sânge, se preling suspinele. Mergea tot
mai repede, strângea pumnii și bolborosea cuvinte fără șir, ce se preschimbau în
geamăt, în lacrimi înăbușite.
 „UTRUM BUCEPHALUS…
HABUIT RATIONEM SUFFICIENTEM?”

Punând la grea încercare răbdarea profesorilor, Rafał Olbromski izbuti până la

urmă, cu chiu, cu vai, să învingă subtilitățile versurilor lui Horațiu și ale altor
poeți romani și absolvi „cum laude” clasa de poetică. Astfel, căpătă dreptul de a
se înscrie la Academie. Spre surprinderea colegilor și a lumii întregi se înscrise,
într-adevăr la filosofie. Avea motivele lui personale pentru studiul atât de zelos
al științelor austriece și latino-germane. Prințul Gintułt plătise pentru întreținerea
pupilului său numai pe un an de zile și plecase undeva în străinătate. Nimeni nu
știa ce face și pe unde se vântură. Rafał rămase în stradă. Să se întoarcă acasă nu
avea nici chef, nici putință, iar să se întoarcă la Grudno nu cuteza. Frații mai mici
ai prințului, înscriși la un pension particular ținut de o franțuzoaică emigrantă,
unde învățau franceza și bunele maniere, nu întrețineau relații de prietenie cu un
biet fiu de șleahtic sărac. Frecventând liceul de formă numai, pentru a satisface
pretenția autorităților de a absolvi școlile de stat, se întâlneau rareori cu Rafał. Iar
în vacanță, când plecară acasă, fără să-l invite, Rafał rămase mofluz. Ce-i drept,
nici n-ar fi avut chef să părăsească orașul.
La oraș se distra de minune. Avocatul Dorszt, care avea în grija lui treburile
moșiei Grudno și la care locuia Rafał, nu se ocupa nici de învățătura tânărului și
cu atât mai puțin de conduita lui. Din cămăruța sa de lângă bucătărie domnul de
Olbromski putea să plece la oraș oricând, la orice oră din zi și noapte, fără să dea
socoteală nimănui. Mai ales în perioada carnavalului, flăcăul se distra din plin.
Cracovia vuia de muzică și se cutremura de petreceri. Șleahticii bogați veneau de
prin toată Galiția Nouă. Balurile și mascaradele se țineau lanț. Rafał se înființa la
baluri adus de colegii bogați, îmbrăcat în frac franțuzesc, cum purtau elevii din
clasele de poetică și retorică, spre a se deosebi de latiniștii din clasele inferioare
în costumele lor obișnuite, poloneze, și petrecea pe rupte. Învățase
contradansurile englezești, cadrilurile franțuzești, valsurile strassburgheze și
stiriene.
Și mai mult decât dansurile îl ispiteau Kaffenhaus-urile nemțești… Jocul de
biliard, de cărți și chefurile cu băutură erau la ordinea zilei, cât ținea iarna.
Zadarnic prorectorul Himonowski (poreclit Nempe124 de la obiceiul său de a
repeta mereu acest cuvânt) îi urmărea neobosit pe zvăpăiați. Ei se pricepeau de
minune să-l păcălească, aducând întregul corp profesoral la disperare, la nebunie
și la chelire pretimpurie. Kaffenhaus-ul Gerersdorf, afumat și împuțit, cu un
imens fumoar, cu mese murdare și cu postavul verde de pe mesele de biliard
zdrențuit, atrăgea tineretul cu o putere de nebiruit. Banda tinerilor dădea buzna
zilnic pe scările murdare de la intrarea dosnică, lua în stăpânire biliardul și
124
Desigur (Lat).
petrecea acolo ceasuri de neuitat, până în clipa când „străjile” de afară anunțau că
vine „Himția” 125 sau vreun alt belfer.
Cu aceeași pasiune se practica și jocul de cărți. Se juca acasă la colegii care
locuiau la părinți și pe la pensiunile ținute de unii profesori. Jocul începea pe
mize nevinovate de câțiva bănuți și se termina deseori cu pierderi serioase de
câteva zeci de guldeni austrieci. Câștigurile ofereau posibilitatea de a merge în
taină la teatrul nemțesc și, ceea ce constituia plăcerea supremă, la teatrul de balet,
deschis de curând de nemți în scopul răspândirii culturii. Câtorva dintre tinerii
absolvenți le mersese chiar vestea în oraș – spre marea groază a tuturor – de-a fi
vizitatori constanți ai culiselor.

Rafał nu făcea parte dintre aceștia, din lipsă de fonduri. Iar odată cu trecerea
iernii și apropierea celei de-a două sesiuni de examene, trebuia să se pună cu
burta pe carte. Numai că imaginația înfierbântată și trândăvia intrată în sânge nu
prea făceau casă bună cu învățătura. De cum se mai zvântă pământul, Rafał
începu s-o întindă afară din oraș, în pădurile apropiate, pe muntele Sfânta
Bronisława, la Krzeszowice sau la Bielany. Sufletul îi era iarăși bântuit de dor.
Un sentiment nou, adus parcă de vântul de primăvară, îi cuprinse dintr-odată
inima. Deseori rătăcea peste câmpuri, cu capul gol de gânduri, privind nepăsător
la pământul cenușiu din jur, până, fără veste, deslușea cum începe să-i plângă
inima, sfâșietor, cu lacrimi de dojană atât de grele, încât se oprea în loc,
neliniștit, înfiorat, de spaimă. Își îngropa fața în palme ca nici măcar cu ochii
minții să nu-și mai vadă propriul chip.
„Helena, Helena…” foșneau ierburile tinere în adierea primăverii. Dar nici nu
trecea bine ziua, că totul pierea fără urmă, îngropat parcă sub ruine și moloz. Și
iarăși treceau săptămâni de uitare tâmpă, de liniște deplină și de gol sufletesc
neobrăzat.
Pe vremea aceea Rafał legase o strânsă prietenie cu colegul său Jarzymski.
Era un tânăr bogat, orfan, pe care îl tutela un unchi, fost căpitan de cavalerie.
Tutorele avea o moșie întinsă pe lângă Siemierz și se străduia să controleze
riguros cheltuielile pupilului, care zvârlea banii în stânga și-n dreapta. Tânărul
aștepta cu nerăbdare ziua majoratului pentru a se vedea scăpat de jugul apăsător
al unchiului. Până atunci însă era nevoit să împrumute de unde se nimerea,
pentru biliard și spectacolele de balet. La el acasă se jucau noaptea cărți pătimaș
și se încingeau cele mai grozave beții. De acolo o porneau cu toții pe la baluri
mascate. Jarzymski avea întotdeauna o rezervă de două-trei sticle de vin bun
unguresc de la depozitul lui Krauss și tot el era acela care dădea tonul în modă și
scornea ideile cele mai năstrușnice. Olbromski era mâna lui dreaptă, secondant și
confident. Punga era comună – o împărțeau cu seninătate emoționantă, cu
125
Himonowski.
aceeași generozitate cu care își făceau parte dreaptă ori de câte ori pierdeau la
cărți sau se înflăcărau la o nouă pasiune pentru vreo stea a baletului. Numai
datorită acestei apropieri de Jarzymski tânărul de Olbromski se înscrisese la clasa
de filosofie.
Căpitanul-tutore stăruia cu strășnicie ca pupilul lui să studieze mai departe, ar
fi vrut să-l vadă într-o slujbă, la vreuna din instituțiile noi ce se înființau în
regiune, ar fi vrut să dea examen de avocat, ceea ce i-ar fi adus venituri
onorabile. Îl împingea pe Jarzymski, mai cu binele, mai cu răul, să intre la
Academie și să audieze lecțiile de drept natural pe care le ținea utriusque juris
doctor126 Nemetz, și cele de drept civil pe care le preda avocatul Litwiński.
Jarzymski, vrând să mențină bunele relații cu tutorele, primi, călcându-și pe
inimă. Îl convinse și, pe Rafał ca, după absolvirea celor cinci clase, să dea
împreună cu el examen la Academie. La începutul toamnei, după vara petrecută
la oraș, amândoi au trecut cu brio examenul și au obținut certificatele de audienți
la filosofie în calitate de alumni127.
Pe Rafał nu-l bucura deloc această trecere de la liceul Sfânta Anna la colegiu.
Se săturase până peste cap de latină, de germană, de cărți și caiete. Niciodată nu-
și bătuse capul să priceapă la ce bun e toată învățătura asta, de ce într-o discuție
cu profesorul o expresie latinească de neînțeles poate fi înlocuită cu o expresie
nemțească de neînțeles, dar nu și de una poloneză de neînțeles. Niciodată nu se
dăduse în vânt după versuri latinești și nu-i mersese la inimă știința construirii
silogismelor, de aceea și de data aceasta privea cu indiferență și dispreț vorbăria
goală a belferilor. Unii lungani dintre colegii lui citeau pe furiș cărți poloneze
(Zorile vieții Anusiei, Pățaniile și aventurile marchizului și altele) rămase de pe
vremuri. Alții compuneau versuri închinate iubitelor – poezioare ca vai de lume
într-o limbă săracă și stâlcită, în care imitau modelele întâmplătoare ale vechilor
autori de ode și panegirice din epoca lui Stanisław August, acum ajunși printr-o
ironie a soartei păstrători fără voie ai limbii strămoșești. Rafał de Olbromski nu
se simțise niciodată atras de lira poeziei. Gândea în polonă, e adevărat, dar
neauzind la școală niciun cuvânt în limba maternă, nu era în stare după
absolvirea gimnaziului să scrie ca lumea nicio scrisoare și nici să citească în
limba aceasta disprețuită. Mult mai bine mânuia pana în germană, iar de vorbit
vorbea chiar satisfăcător această limbă. Cu toate că n-o putea suferi, cum nu
putea suferi omniprezenta și plicticoasa latină.
Într-o bună zi din iarnă, auditoriul colegiului era mai plin ca de obicei. Chiar
și la lecțiile domnului Lody, „profesor de Logică și Metafizică”, puteai să vezi în
ultimele bănci lungani din Proszów și Skalmierz, care în general străluceau prin

126
Veche formulă academică pentru titlul de doctor atât în dreptul roman, cât și în cel
canonic.
127
Studenți subvenționați de stat. (Lat).
absență. Pan Lody li se adresa cu toată dragostea și deseori, le punea întrebări,
străduindu-se să-i învețe pe galițienii apuseni și răsăriteni neîntrecuta artă de a
stăpâni silogismele. Ușurința exprimării în latină (toate disciplinele la clasa de
filosofie se predau la Cracovia în această limbă) prea puțin l-a slujit pe profesor,
iar bunătatea înnăscută, dublată de erudiție, nu l-a servit chiar deloc, întrucât cei
mai mulți dintre audienți jucau în tihnă cărți pe sub bancă. De fapt, căldura din
sala de cursuri a colegiului atrăsese acolo în ziua aceea atât de mulți filosofi.
Unii dintre ei moțăiau, alții urmăreau jocul de cărți, iar alții se adânciseră în
lectura unei literaturi mult mai vesele decât logica și metafizica (Zorii vieții
Anusiei etc.). Grupului de jucători li se alăturase și Rafał. Să fi observat oare
profesorul pe chipul acestuia un deosebit interes, hotărând în sinea lui că asta se
datorează profunzimii expunerii, sau o făcu așa la întâmplare, cufundat fiind în
raționamentele sale? Greu de spus; fapt este însă că, pe neașteptate, i-a adresat o
întrebare:
— Utrum Bucephalus, equus Alexandri Magni, habuit rationem
sufficientem?128
Încă de pe timpul școlii din Sandomirez Olbromski cunoștea latina mult mai
bine decât colegii lui mai mari, trecuți prin școlile poloneze reformate de
Comisia învățământului, dar, luat pe neașteptate, cu cărțile de joc în mână, și
dorind să se descotorosească mai repede de plicticosul profesor, se apucă să
construiască un silogism nemaipomenit și încheie raționamentul cu ideea că
Bucefal, calul lui Alexandru, era dăruit cu rațiune. Nu toate premizele subtile le
crease personal. În mare măsură îl ajutase Jarzymski cu perfidul lui suflet. Rafał
rămase atât de surprins de râsul colegilor, stârnit de silogismul său, încât își
pierdu cumpătul și, nemaiștiind ce face, gesticulă energic chiar cu mâna în care
avea cărțile de joc. Profesorul avu revelația acestui simbol al stricăciunii și,
răsfirându-și degetele mâinii, se grăbi să se îndepărteze de păcătoși, stârnind în
mers praful de pe ghete și pudra de pe peruca franțuzească ce împodobea ceafa
capului său metafizic cu un conci. Multă vreme nu-și putuse recăpăta graiul.
Pieptul îi tresălta pe sub jabou, iar gura profera expresii (latinești, bineînțeles) de
groază și indignare.
Atmosfera grea pricinuită de tragica întâmplare se risipi abia atunci când
profesorul părăsi sala, cedând locul unui bătrânel încărcat de ani, canonicul
Andrzej Trzciński, profesor de fizică. Acesta veni înghețat bocnă în sutana lui
roasă, cu părul cărunt vâlvoi. Pentru a se mai încălzi, îi porunci slujitorului să-i
aducă un pahar cu cafea și o chiflă. Tocmai urma să le vorbească audienților de
porositate corporum129. Cafeaua și chifla erau un material cum nu se poate mai
potrivit pentru a demonstra în fața filosofilor adevărul argumentărilor sale.
128
Oare Bucefal, calul lui Alexandru cel Mare, a fost destul de deștept? (Lat.).
129
Despre porozitatea corpurilor (Lat.).
Încântat de fericitul concurs de împrejurări și nedorind să piardă timpul, faimosul
autor al Rezultatului cercetării petelor de igrasie de pe zidurile Universității din
Cracovia se apucă să soarbă din lichidul cald și, muind în el chifla, să enunțe cu
patos adevărul despre absorbirea lichidului îndulcit de către miezul poros al
pâinii. Între timp, Jarzymski, văzând că nu-i merge la jocul de cărți, îi făcu cu
ochiul unuia dintre colegi și acela începu să-l țină de vorbă pe profesor.
Canonicul se apropie de banca respectivului și se lansă în explicații
suplimentare. Jarzymski se strecură binișor prin spatele fizicianului până la
catedră, îi bău cafeaua și înfulecă pâinea. Tocmai mesteca ultimul dumicat, când
profesorul își aminti de cafeaua lui.
— Ubi est mea caffa?130 întrebă el, uluit, adresându-se auditoriului.
Jarzymski își șterse buzele, se aplecă politicos și-i răspunse:
— Caffa et bucella per attractionem corporum venit ad meum stomachum.131
Întrucât materialul didactic necesar demonstrației dispăruse, canonicul se
posomorî și începu să se vaiete de frig. Fără să mai aștepte sfârșitul orei, plecă
să-și bea cafeaua acasă.

130
Unde este cafeaua mea? (Lat.).
131
Cafeaua și chifla, pe baza atracției dintre corpuri, au nimerit în stomacul meu. (Lat.).
 TAINIȚA

În primăvara aceluiași an Rafał se certă cu prietenii, mai ales cu Jarzymski, și

simți că-și pierde terenul de sub picioare la Cracovia. I se refuză locuința, toți
banii îi pierduse la cărți, necazurile îl copleșiseră unul după altul, i se făcuse silă
de colegiu, așa încât hotărî să plece din oraș… Dar unde? După o luptă
îndelungată cu el însuși luă hotărârea, fără a spune nimănui nimic, de a se
întoarce acasă.
Sosi în primele zile ale lunii aprilie, înainte de Paști. Zăpada se topise – numai
pe alocuri, prin câte o viroagă, se mai vedeau petice alb-murdare. Ușile caselor
erau larg deschise, gata parcă să întâmpine venirea „Majanei” 132. Departe de deal,
Rafał zări casa părintească. Când caii tocmiți se apropiară de intrare, Rafał
coborî alene din brișcă, fără să-i dea liber vizitiului. În întâmpinare îi ieși însă
bătrânul paharnic în persoană, îi porunci mânașului să plece, ba pe deasupra îi
mai și dădu un zlot pentru bere. Rafał fu primit cu multă bucurie. Familia îl
înconjură, cercetându-l din ochi ca pe un marchitan ungur. Mama îi punea mâna
pe cap și-l mângâia pe furiș, surorile își exprimau mirarea și admirația, cu ochii
la costumul lui învechit și la ciorapii destul de ponosiți. Până și bătrânul pan,
deși încruntat și cam posac, îl lăsă pe flăcău să vorbească pe săturate, ba chiar îi
punea câte o întrebare, râdea și-l încuviința din când în când. La amintirea lui
Piotr, izbucniră cu toții în lacrimi. Și lui Rafał i se înmuie inima și i se umeziră
ochii. Venise o clipă când ar fi fost gata să se arunce la picioarele părinților și,
precum fiul risipitor, să se căiască pentru păcatele sale cele mai ascunse,
săvârșite la Cracovia și Grudno. Clipa însă trecu repede și nu se ajunse la
mărturisiri.
După sfintele sărbători ale Paștelui, timp în care Rafał a fost în atenția tuturor
vecinilor, veni vremea însămânțărilor și a muncilor de câmp. Bătrânul paharnic
porunci să fie ascunse în dulap costumele și ciorapii ex-filosofului și în cămăruța
lui să fie aduse obișnuitele haine țărănești: cămașă și pantaloni de pânză groasă,
cusuți de Judka, croitorul casei, cizme butucănoase, lucrate de mâna lui Wasik,
ciubotarul curții, și pălărie de paie purtată în anul trecut de toți membrii familiei
și împletită din paie de grâu de ciobanul Joakim… Cizmele erau uriașe, cu
tălpoaie mari ca niște lopeți, cu potcoave pe tocurile grosolane, cu turetcile de
iuft, arătându-și pielea crudă ici-colo de sub grăsimea amestecată cu un fel de
unsoare neagră, puturoasă, cu care erau date. Trăgând în picioarele sale deprinse
cu încălțăminte fină corăbiile acelea primitive, Rafał se cutremură de silă și se
înroși tot de rușine. Îi veni dintr-odată în minte prințesa Elżbieta.

132
Marzanna (fonetic majana) – momâie de paie, simbol al iernii, ce se poartă prin sate cu
prilejul sărbătorilor închinate primăverii.
 „De m-ar vedea cum arăt în hainele astea! își spuse, chicotind ironic. Cel
puțin ar avea de ce să râdă.”
Își puse totuși veșmintele primite și plecă pe câmp, acolo unde i se poruncise.
Căuta să-și înăbușe orice amintire plăcută din suflet, orice sentimente. Își
petrecea zilele pe câmp, printre ogoarele cenușii sandomierziene, peste care și
începuse a pluti o pulbere ușoară. Îi supraveghea pe plugari, urmărea
însămânțările, mergea cu căruțele încărcate cu saci și se ducea călare după tot
soiul de treburi. Îl prinse soarele, mâinile i se bătuciseră, pieptănătura à la Titus
se preschimbă în hălăciugă à la Bartek. Își vârâse în cap că tot ce a fost până în
prezent a fost rău. Se hotărâse să-i asculte pe părinți și să nu le tăinuiască nimic
de aci înainte. Va judeca așa cum vor ei, va face ceea ce vor voi ei să facă. Își
jurase să uite dragostea sa pentru Helena, care, însoțită de tutoarea sa, își
petrecea vremea când la Berlin, unde aveau un proces de moștenire, când vara la
cura de ape minerale în Ungaria, la Bardejov.
Pentru a și-o scoate din cap pe această domnișoară, se supunea unor adevărate
exorcisme. Se ducea înadins călare peste câmp până la locul de unde se vedea
Dersławice. Se oprea acolo și privea în zare la pâlcurile cenușii de copaci, ca
niște pâlcuri de nori. Aveau totdeauna aceeași formă, totdeauna păreau himere
materializate undeva în văzduh. Rafał nu-și îngăduia nici să viseze la copacii din
Dersławice, la parcul de acolo, nu voia să se lase înduioșat de propria sa ființă și
să dea frâu liber dorului după florile ce împodobeau prichiciul ferestrelor cu
obloane scârțâitoare. Își poruncea să rămână nepăsător, își râdea de sine însuși,
își bătea joc de prostia lui și cugeta cu atâta înțelepciune, de parcă ar fi făcut-o cu
glas tare în sânul familiei. Întorcea calul și se înapoia acasă, liniștit și sigur de
sine. Avea însă și unele clipe de îndoială.
Într-una din zile, ajunse fără veste la capătul câmpului ce se întindea pe un loc
mai înalt, mărginit de o parte și de alta de râpe destul de adânci. Era pe la
sfârșitul lui aprilie, când iarba abia dăduse colț. În fundul râpei de la picioarele
sale zări o baltă limpede, cu reflexe proaspăt-verzi. Încălzită de soare, balta
fumega ușor, înălțând alene în văzduh aburi sidefii, în tonuri calde de azur
trandafiriu. Printre firele crude de verdeață apa viorie se încrețea mărunt,
strălucind ca însuși soarele.
Și dintr-odată abureala gingașă de basm cuprinse parcă în îmbrățișarea ei
imaterială și sufletul tânărului. Simțea cum îl învăluie mrejele ispitelor ei dulci și
înțelegea tulbure cât de relative sunt toate câte se află dincolo de puterea ei
tainică, aducătoare de bucurie. Cu ochii lărgiți de uimire, încețoșați de răsufletul
ușor, primăvăratec, se uita la lunca proaspătă, o mângâia cu privirea și, cu
exclamații de admirație, fremătând, sorbea din ochi, cu încântare, priveliștea ce i
se dezvăluise. Dincolo de pragul realității ce-l ținuse întemnițat, întrezări
legănarea miraculoasă a ierbii și a apei, minunea eternă a forțelor naturii,
renașterea vieții în prag de primăvară. Izvorul primordial al simțirii se dezvălui
parcă pentru o clipă sufletului său, cu toată certitudinea, descoperindu-i
adâncurile fără seamăn ale apelor veșnice. De-acolo se înălța până la el șoapta
melodioasă și poruncitoare, tainică, pătrunsă de înfiorare și tulburare creatoare:
„să ne rugăm…” Era o clipă deosebită, solitară, unică, încât se cutremură de
teamă. Dar până să se dumirească, ea se și risipi. Fără urmă, ca și cum n-ar fi
fost, ca și dâra ușoară lăsată de o vâslă pe apă și care fuge de la marginea bărcii
și se pierde undeva departe…
Se întoarse la muncă și peste câteva săptămâni de trudă grea ar fi dat cu totul
uitării acea copilărie, dacă n-ar fi fost sora sa, Zofka. În spatele grădinii ce
cobora pe costișa dealului se întindea un loc viran năpădit de arini, iar mai sus,
de tufe de mărăcine. Acolo pe malul lutos, se înălța un mesteacăn bătrân, mare și
rămuros, aproape uscat. La rădăcina lui izvora din pământ un fir de apă și se
prelingea, răspândindu-se printre arini. Primăvara, în mai, acolo era un colț de
paradis. O umezeală dătătoare de vlagă se răspândea în jur, adăpând iarba și
tufele însetate ce se trăgeau cu jind spre izvor… În zilele acelea izvorul era
înconjurat de smocuri de nu-mă-uita; mai încolo, creștea piciorul-cocoșului și
firicele de apă se prelingeau printre flăcăruile galben-aprinse ale florilor.
Căpșoarele minunate se plecau galeș spre apă. Erau acolo flori nemaivăzute prin
partea locului, bizare ca visele unui copil. Tulpinile moarte ale rogozului se
înălțau din mâl ca niște săgeți lungi, ascuțite, mlădioase, verzi-oțelii, cu aripi în
culori ciudate. Aidoma unor copăcei rămuroși, se desfăceau în sus tijele lor goale
pe dinăuntru, cu pereții îmbibați de apă, din care copiii singurateci ai țăranilor
iobagi își meșteresc fluierul și-și îngână melodia tristă, mai sărmană decât
cântecul păsării. Solitare creșteau lujerele cu frunze înguste, lungi de câțiva coți,
iar din mijlocul lor se înălța lujerul cel mai drept și cel mai gros cu pămătuful
cenușiu în vârf, pe care soarele îl preschimba în puf străveziu. Pe povârnișul jilav
ce cobora spre izvor se așternea mușchi de un verde atât de viu, că făcea să
pălească albastrul minunat al florilor de nu-mă-uita, iar printre firele lui
șerpuitoare se întindeau pe pământ înspre apă mulțime de frunze late, ca niște
labe uriașe și umede de broască. Foile erau acoperite de perișori deși. Păreau
ființe verzi care sâsâie și, neputincioase, se cutremură de mânie pentru că gurile
lor încremenite răsuflă pe sub pojghița verde și ochii la fel de încremeniți sticlesc
sub pleoape nemișcate. Tot acolo creșteau iriși galbeni, cărora li se mai spune
stânjenei, și foarte multe „campanule”, flori cu potire mari, liliachii. Cea dintâi
floare zărită de Rafał îl făcu s-o asemuiască prințesei. De o rară grație, se desfăta
cu propria ei frumusețe în acel colțișor ferit de ochii lumii. Se înălța din iarba
udă și te vrăjea cu farmecul ei fără seamăn. Rafał rupse codița fragedă, apăsă pe
buze potirul gingaș, îl mototoli și-l arse cu sărutări fierbinți.
 Într-o bună zi o întâlni la izvor pe surioara lui. Cât lipsise el de acasă, Zofka
crescuse, se împlinise și se făcuse frumoasă. Rareori frații rămâneau singuri. În
clipa aceea cobora pe o potecuță bătătorită în pământul lutos. Nu-l văzuse și,
murmurând încetișor o melodie, o coti la dreapta spre izvor. Rafał îi vedea capul
bălai îndepărtându-se printre tufele de porumbar presărate cu flori albe. I se păru
ciudat că soră-sa străbate atât de ușor și de simplu acest desiș sălbatic, unde nici
el nu pătrunsese până atunci vreodată. Porni pe urmele ei și văzu cu uimire
printre tufe o potecuță șerpuind în sus, spre un boschet ascuns în desiș. Jumătate
din micul boschet era ocupat de un fel de laviță acoperită cu iarbă. Deasupra
laviței se boltea o împletitură deasă din ramuri negre de porumbar, înspicat cu
flori albe. Hameiul sălbatic își întindea peste boschet lianele tari și un mesteacăn
solitar cu scoarța albă, crăpată, suspina în colțul acela liniștit de câte ori o adiere
de vânt îi pieptăna pletele lungi, verzi-argintii. Zofka se îmbujoră la vederea lui
Rafał. Ea, o harnică gospodină, ocupată din zori până seara cu vacile, vițeii,
găinile, gâștele, având în grijă cămara și bufetul, fusese acum surprinsă cum stă
și visează aici, lucru atât de păgubitor și de condamnat îndeobște… Cu mâna ei a
croit această potecuță, cu mâna ei a cărat pietre și le-a acoperit cu pământ și
iarbă. La ce bun? Ca să poată veni aici primăvara, în clipele de răgaz. Acum, sub
privirea batjocoritoare de bărbat a fratelui său, îi părea rău de tot ceea ce făcuse.
Ce-ar fi putut spune întru apărarea sa? Nimic. Nu avea la îndemână niciun
argument de ordin practic! Una ca asta nu era de folos nici vacilor, nici vițeilor,
nici gâștelor și nici măcar rândașilor de la gospodăria lor. Nimănui… Își plecă,
așadar, ochii, stânjenită și rușinată. Rămase așa îndelung, rupând cu mâna
firicele de iarbă. În cele din urmă, dădu glas:
— Rafał, să nu-i spui tătuței că m-ai găsit aici…
— Să nu-i spun?
— Să nu-i spui!
— Atunci să-mi spui tu mie ce faci aici?
— Să nu-i spui! Și-ai să vezi că n-o să-ți pară rău. Am să te răsplătesc pentru
asta cu cel dintâi prilej.
— Spune-mi, ce faci aici?
— Nimic, stau și eu așa. Când obosesc cu roboteala prin bucătărie, cu
spălatul… mai vin și eu aici să mă odihnesc.
— Parcă nu te poți odihni în grădină! Neapărat aici în porumbar?
— Supără asta pe cineva? Aici nu mă vede nimeni, iar acolo una, două mă
cheamă careva din fete ori în ocolul vitelor, ori la cuptorul de pâine…
Rafał tăcu. Privea cercetător în jur, stând în picioare, apoi se așeză pe lavița de
iarbă lângă soră-sa. Sfrânciocii ciripeau cu glasuri metalice, gonind oamenii
sâcâitori de lângă cuiburile lor ascunse în desișul ramurilor, pe sub flori.
Presurile își depănau și ele melodia lor simplă. Doi fluturi albi, ca două petale de
floare înaripate, zburau prin aer. După câtva timp, Zofka se ridică și fugi fără o
vorbă. Rafał se tolăni pe iarbă și rămase așa îndelung, să se mai odihnească. Nici
nu prinse de veste cum se scurseră câteva ceasuri bune. I se năzărea ca prin vis
că e la Wygnanka. Se lăsă furat de închipuire, așa cum făcea acolo. Ar fi fost
gata să jure că zgomotul ce răzbătea până la el erau loviturile de târnăcop ale lui
Uryś, că acuși, acuși va auzi cum îl strigă Michcik…
Când se dezmetici și își luă seama, ieși din boschet și, cu pas grăbit, porni
spre câmp, făgăduindu-și să nu se mai abată pe acolo niciodată. Dar nu trecură
decât câteva zile și iarăși se trezi fără să vrea în boschet. Era un loc cum nu se
poate mai prielnic pentru a-ți aduna gândurile. Se întinsese și, cu capul sprijinit
în mână, se lăsă pradă cugetărilor… Îl trezi un foșnet. Era Zofka. Se furișa în
vârful degetelor, tiptil, scoțându-și atent capul de după tufele de porumbar…
Zărindu-l, fu gata s-o ia la fugă, dar el o văzu și o întâmpină cu râsete vesele.
Zofka intră în boschet și se așeză pe laviță. Nu mai era atât de tulburată ca la
prima lor întâlnire. Ba chiar dimpotrivă, fața ei părea să exprime o vie
curiozitate. Începură să vorbească, și fata îl îmbie pe nesimțite să-i vorbească
despre Cracovia și Grudno. Rafał încercă să scape cu unele amănunte pe care le
mai relatase de zeci de ori întregii familii. Zofka le știa pe dinafară, așa că nu se
mulțumi numai cu atât.
— Tu spune-mi mai bine ce fel de om e prințul ăsta, zise ea, privind
încruntată în pământ.
— Cum ce fel? Ți-am mai spus: înalt, slab…
— Asta o știu eu bine, de parcă l-aș fi văzut de sute de ori, da tu povestește-mi
mai amănunțit.
— N-am mai povestit de o mie de ori?
— Spune-mi, de pildă, cum a plecat așa dintr-odată! Și chiar nimeni nu știe
unde se află?
— Nimeni.
— Dar asta e atât de minunat…
— Minunat?
— S-a dus, și gata. Păi la noi, spuse cu dispreț, nici n-ai unde pleca, decât la
Klimontów ori Sandomierz. Și atunci toată lumea știe că cutare s-a dus la
Klimontów ori Sandomierz și că seara sau a doua zi la prânz se va întoarce acasă.
Toți evreii din târg vorbesc despre asta două zile în șir. Tăicuțul a plecat odată la
Opatów și ne-am pregătit o săptămână întreagă. Am hrănit caii, am fript pui. Și
uite prințul ăsta a plecat în lumea largă și dus a fost. Poate că se întoarce, poate
nu. După bunul lui plac princiar! Trebuie să fie grozav de plăcut să poți dispărea
așa din mijlocul oamenilor!
— Ce-i cu prostiile astea în capul tău?
— Nimic. Cred că și ție îți dă inima brânci să pleci așa, în lume.
 — Nu, deloc!
— Ei, aș…
— Ești o gaiță prostănacă, asta ești! Îți închipui că lumea se sfârșește la
Klimontów și Koprzywnica. Treci dealul, te ascunzi în spatele lui și gata, ai
dispărut! De-ai vedea numai ce se petrece acolo!
— N-o să văd, degeaba mă sperii!
— D-apăi sigur că n-o să vezi!
— Eh, ce știi tu! Eu cred, de pildă, că omul acela trebuie să fie, nu știu cum…
luminos, mândru, liniștit… Ce cuvinte minunate… luminăția-sa, luminăția-sa
prințul…
Rafał tăcea. În timp ce sora lui rostea aceste vorbe, în parte lui, în parte sieși,
simți în suflet un val de tristețe care, asemenea picăturii de venin, nimicește,
omoară tot ce i se nimerește în cale.
— Spune-mi, urmă Zofka, el, care i-a fost răposatului nostru frate Piotr,
Dumnezeu să-i odihnească sufletul în ceruri, un prieten atât de bun, nu s-ar
cuveni să vină aici și să stea frumos de vorbă cu tata?
— Despre ce?
— Știu și eu, socot c-ar trebui…
— Știi ce, Zofka, cred că-ți petreci prea mult timp printre vaci.
— Da, bunînțeles… răspunse fata cu seriozitate, sprijinându-și în palmă capul
plecat și uitându-se în pământ.
— Cum ar putea un domn ca el, urmă Rafał încercând să mai îndulcească
vorbele lui dinainte, să vină la niște șleahtici neînsemnați ca noi? Noi stăpânim o
sută-două de hectare de pământ, iar el e un magnat. Ce rost ar avea?
— Ar avea, pentru că aș vrea și eu să-l cunosc. Să văd dacă-i chiar așa…
— Înainte vreme, continuă Rafał, când Polonia era Polonia, se zice că mai
opreau și la poarta noastră carete cu șase cai și calești luxoase, pentru că, vezi tu,
umblau după voturi la alegeri. Dar acum! Dacă ai vedea tu cum e la ei…
— N-am să văd niciodată, răspunse cu un râs plin de venin, așa că nu știu ce-
ai văzut tu.
— O curte întreagă, familie, surori…
— Are surori?…
— Are, șopti Rafał.
Zofka îl privi și își înălță fruntea:
— De ce nu mi-ai spus-o niciodată?
— Era un lucru atât de însemnat pentru tine?
— Dacă era însemnat pentru mine? Ha, ha! Da, pentru mine este cât se poate
de însemnat.
Rafał tăcu și își țuguie buzele. Nu se simțea prea la îndemână să stea cu soră-
sa acolo, în boschet. Se ridică și ieși. Porni agale pe potecuță și se opri la izvor
îngândurat. Nu întoarse capul, deși auzea că Zofka vine în urma lui, îngânând un
cântecel. Credea că o să-și vadă înainte de drum și astfel el se va putea înapoia la
boschet. Zofka între timp se cățăra pe povârnișul de peste izvor, călcând cu
picioarele sale voinice și tinere frunzele mari și mușchiul catifelat. Cu bucurie în
glas, ba chiar cu un fel de entuziasm neobișnuit, exclamă încet:
— Prințul meu, prinț…
— Ce tot îndrugi tu acolo? mârâi Rafał, enervat. Ce-ți tot stă pe limbă prințul
ăsta?…
Zofka rupse un potir de campanulă, cu codiță lungă și minunat de frumos. De
departe, cu aerul cel mai serios din lume, îl privi printre pleoape cu ochi aprinși
și-i spuse, arătându-i floarea:
— Ăsta-i prințul…
Rafał se descumpăni și se înroși.
— Uită-te și tu, spuse Zofka, nu e floarea cea mai frumoasă dintre toate? Mai
minunată decât mărgăritarul, mai arătoasă decât poroinicul. De aia am și zis că-i
prințul. Cea mai luminoasă floare. Floarea mea, preferata mea… Și ce dacă nu-i
parfumată? Și ce dacă nu are niciun pic de parfum?
 MANTUA

Fereastra e bine oblonită… Razele soarelui de iulie au răzbit totuși în odaie,

alunecă încet pe dalele roase de pe jos și destramă întunericul dens. Nu se aude
niciun sunet, niciun foșnet… O, cât e de minunat! Liniștea este atât de adâncă,
încât ți se pare că țânțarii de Mantua ce tot zboară prin încăpere îți bâzâie la
ureche, toți laolaltă.
Prințul Gintułt se trezise și se desfăta de tihna din jur. Nu bubuiau tunurile, nu
zăngăneau geamurile, nu curgea tencuiala din tavan și de pe pereți. Cuprins de
toropeală, își spunea că e încă luna aprilie, că e prima zi a sosirii sale în acest
oraș. Se vedea mergând de la Porta del Beluardo, peste stăvilarul ce duce spre
meterezele podului San Giorgio, pentru a vedea cimitirul, pentru a vedea locul
unde a căzut eroic Sułkowski. Numai pentru asta a venit aici. Să vadă cu ochii
lui, să așeze imaginar o ramură de laur pe fruntea visătoare a celui ce nu mai
este, și să plece cât mai repede cu putință.
Lago di Mezzo și Lago di Sotto. Valurile albastre aleargă vioi, tresaltă și
stropesc cu spumă zidurile roșii de piatră. Gonesc în clocot spre porturile Catena
și Ancona. Privesc curioase peste dig și fug în grabă, speriate de înfățișarea
bizară a bătrânelor bastioane. Dincolo de stăvilar, drumul trece pe sub porțile
portului, apoi o cotește spre un dâmb. Vântul de primăvară stârnește ușor
praful… O, ierburi minunate de pe frumoasele taluzuri și turnuri de fortificații
căptușite cu piatră! Platani cu frunze mai, îndrăgite de Vergiliu și care „iubesc
atât de mult apele dulci”. În creierul chinuit de malarie gândurile se învălmășesc
și se destramă. Fantasmele se risipesc. Dar ce se arată oare privirii acolo în zare?
Este oare Elveția, undeva între golfurile lacului Zürich, în zilele năvalnicei
primăveri montane? Deasupra lacului violet, unduitor, foșnește uscat păpurișul
galben. Sau poate că-i pământul patriei? Poate Wolyń? Tot ce se vede în jur, mai
aproape și mai departe, copacii și ierburile, contururile nedeslușite ale caselor și
munții scânteietori par sunete contopite într-o muzică suavă ce nu se aude în
afară, ci se înfiripă undeva în străfundul sufletului. Mintea trează nu le poate
regăsi și recunoaște. Ele se contopesc cu atâtea amintiri adormitoare. Numele
legat de ele se zbate și se tânguie în memorie, se învârtește în creier, sună surd în
ureche, mijește înaintea ochilor, se plimbă pe buzele încleștate a răzbunare.
Mâna se strânge pumn!… Mantua! Mantua!
Un șir de molizi urcă pe deal până la cimitirul de dincolo de zidul vechii
cetăți, la porțile orașului. Prințul se simte cuprins dintr-odată de mânie la vederea
acestor copaci ale căror rădăcini au supt sângele a mii de eroi. Iată poarta joasă,
tăcută, a cimitirului. Acolo este…
Prințul deschise ochii și se gândi cu dezgust la munca ce-l așteaptă. Era obosit
din cale-afară și copleșit de-o tristețe adâncă. Ochii aceia stinși pe vecie îi avea
mereu în fața sa… Cu totul alte țeluri îl mânaseră din Egipt, Palestina, Grecia. Se
grăbea să ajungă în patrie. Îl chema viața, viața! Să înceapă o muncă grea și
îndelungată, să lupte cu problemele eterne! Un joc al destinului îl amestecă însă
în treburi cu totul întâmplătoare.
Prințul așteptase zadarnic la Ancona corabia împotmolită în cine știe ce port
la izbucnirea războiului. Ca să nu piardă în van timpul, grăbi spre nord cu
diligența, încredințat că pașaportul legal o să-i ușureze trecerea chiar și prin
lanțul armatelor combatante. Era în aprilie 1799, în timpul campaniei napolitane,
după lupta de la Verona sau Magnano. Baronul Kray zdrobise flancul stâng al
armatei lui Schérer și-l urmărea mai departe. Armatele republicane se retrăgeau
spre sud. Batalionul întâi polonez, sub comanda lui Dembowski, acoperea
retragerea flancului drept spre Vigaccio, iar generalul aghiotant Kosiński
acoperea flancul stâng în drum spre Nogara. Flancul drept mergea la Mantua.
Întreaga armată franceză ar fi putut să fie tăiată de Lombardia, prin Brescia. Nu
se putea face altceva decât să se lase o garnizoană la Mantua, iar corpul central
să fie dus la Oglio. Asta și făcu generalul Schérer. Opri o garnizoană pentru
Mantua, iar el porni grabnic spre Lombardia.
Prințul Gintułt urma tocmai atunci să părăsească orașul lui Vergiliu, unde
rămăsese peste noapte, când trupele obosite de marș intrară în oraș. În ariergardă
prințul descoperi pe neașteptate concetățeni. Era un batalion polonez de artilerie
sub comanda lui Wincenty Aksamitowski, vărsat în legiunea a doua, comandată
de generalul Wielhorski. În luptele ce au precedat intrarea în cetate, legiunea
poloneză lăsase mii de morți pe pământul italian. În drum spre Milano trăgea să
moară generalul Rymkiewicz, pieriseră maiorul Lipnicki, căpitanul Daszkiewicz,
sublocotenentul Paciorkowski. Răniții erau transportați în furgoane: căpitanul
Boguslawski, Zablocki, Zeferyn, Zieleniewski, Godebski, Kirkor, Berensdorf,
Markiewicz, locotenentul Tomaszewski și alții. Cei rămași în viață știau bine că
la Mantua nu se duc la joacă. Garnizoana, alcătuită din ostași adunați de peste tot
– franțuji neaoși, piemontezi, garde du corps ai regelui Sardiniei, elvețieni,
dezertori nemți, „cisalpini” și corpul de armată polonez – număra până la zece
mii de oameni, dintre care cel mult jumătate puteau fi sub arme.
Fortificațiile vechii cetăți erau deteriorate și de prea puțin ajutor. Redutabilă
probabil pe vremea catapultelor și a tunurilor de lemn pe roate, poate că și în
epoca mareșalului Vauban, Mantua era apărată înspre apus și miazăzi numai de
forturile Miglioretto, del Te și de meterezele de pod Pradelli. Spre nord și răsărit,
ca și cu sute de ani în urmă, orașul îl apărau lacul di Mezzo și un simplu zid,
scund, fără șanț. Generalul comandant al garnizoanei, Foissac-Latour, dispunea
pentru toate amenajările necesare numai de o sută de mii de livre. Între timp,
baronul Kray se apropia cu 39 batalioane de infanterie, 4 batalioane de grenadiri,
9 escadroane de dragoni și 6 escadroane de cavalerie ușoară. Printre republicani
se vorbea că dispune de șase sute de tunuri și-i are alături pe generalii cei mai de
vază: Klenau, Elsnitz, Saint-Julien, iar în fruntea artileriei auxiliare pe Rebinder
cu 270 de canonieri.
Prințul Gintułt, cercetând cu atenție situația, ajunse la concluzia că pașaportul
lui cu toate vizele necesare nu-i va ajuta la nimic și că vrând-nevrând va fi nevoit
să îmbrace uniforma verde de artilerist și să intre în rândurile armatei. Și făcu
întocmai. Se înrolă ca tunar de rând, nevoind să facă uz de privilegiul titlului său
princiar, ca să nu stârnească discuții printre ofițerii obosiți, abia veniți de pe
front. În curând însă, cunoștințele lui militare fură luate în seamă. Îl numiră
aghiotant al generalului Borton, comandantul artileriei, iar apoi îl trimiseră la
cartierul general al lui Jakubowski, bătrânul profesor din Verona, care lucrase la
fortificațiile din suburbia San Giorgio, sub comanda generalului Meyer,
împreună cu căpitanul Miller, locotenentul Hornowski și Mauricy Hauke.
Cinci sute de soldați polonezi au lucrat nopți în șir în bătaia focului inamic.
Toți presupuneau că atacul nu poate veni decât din direcția acestei suburbii, și
când dușmanul începu să-și concentreze forțele la sud și la apus, peste Mincio,
au socotit aceasta drept o manevră vicleană și porniră cu și mai multă
înverșunare să sape șanțuri, să doboare copaci și să se înarmeze conform
planurilor teribilului „Amilcar” Kosiński. După marile inundații din mai, când
râul Mincio potopi ecluzele lacului Pajuolo, și apa din celelalte lacuri din jurul
Mantovei, adică Lago di Sopra, di Mezzo și di Sotto crescură până într-atât, încât
stăvilarul San Giorgio fu acoperit până la o înălțime de câteva picioare și arcurile
podului Molini ce ducea la citadelă se scufundară pe jumătate și ele, prințul, în
interesele slujbei sale, se mută în centrul orașului.
Miglioretto și insula Te cu fortificațiile de la poarta Pusterlo fură tăiate de
oraș. Era momentul cel mai primejdios. Dușmanul masă o mulțime de bărci și
bacuri și încercă să se apropie de zidurile potopite. Trebuiau să vegheze fără
întrerupere. Prințul fu însărcinat să urmărească nivelul apei în câteva puncte fixe.
Își petrecea tot timpul pe apă, într-o bărcuță, plutind de la un punct la altul. În
toiul nopții, pe ploaie, deseori se apropia de Angeli de pe Lago di Sopra, unde
austriecii începură pe întuneric, în mare taină, să sape ultimul lor șanț de apărare,
din flancul stâng. În zori se înapoia pe lacul Pajuolo sau prin Corso delle Barche
chiar pe sub porțile orașului până la ecluzele de evacuare.
La ceasul când deasupra apelor mai stăruia negura zorilor și se târa fumul
canonadei de peste noapte, răzbea adesea cu barca prin păpuriș și trestii până la
Belfiore, unde, la răstimpuri, izbucneau ici-colo exploziile de obuze pentru a
camufla lucrările ce se executau, de fapt, în altă direcție. Iar când la scurt timp,
după inundarea morilor, armata începu să flămânzească, iar soldații au donat
voluntar din amărâta lor simbrie două treimi pentru întărirea Mantovei, prințul,
din proprie inițiativă, se apucă în timpul său liber să înjghebe râșnițe de mână și
să împartă tainuri mici de pâine, mai întâi soldaților din compania lui, apoi și
altora și, în cele din urmă, oricui venea, mânat de foame. Îl vedeau toți cum
muncea zi și noapte, cât doi, cât trei, apoi cât zece sau douăzeci de oameni
laolaltă, oriunde era nevoie. În dezordinea care sporea tot mai mult, nimeni nu
știa și nu întreba cine este, de fapt, omul acesta, din ce unitate face parte sau pe
lângă cine-i aghiotant. Prințul putea fi văzut și la cartierul general al lui Borton,
și pe lângă Aksamitowski, și la depozitul de grâu, și la fortificații. Toți se
obișnuiseră cu intervențiile lui energice și bine gândite, cu omniprezența lui, cu
chipul lui, cu ochii lui mijiți, cu buzele strânse ironic, cu tonul lui poruncitor.
Adevăratele greutăți însă începură abia atunci când, pe la mijlocul lui iulie,
apele prinseră să se retragă, când ieșiră la suprafață malurile mlăștinoase de
lângă Putole și Vergiliana, când se arată din apă stăvilarul Cerese din iacul
Pajuolo și altul din fața porții Pradelli. Se grăbiră să închidă ecluzele dinspre
lacul di Sopra, să le deschidă pe cele de evacuare spre Mincio pentru a
transforma lacul Pajuolo într-o mlaștină de netrecut. Se abătură călduri
înăbușitoare. Bălțile putrede fumegau de aburi. Țânțarii veninoși începură să
țiuie în urechile oamenilor închiși între ziduri, în șanțuri și turnuri. Vălul de aburi
se așternea moale peste trupurile lor. În scurt timp, pe paturile lazaretelor zăceau
o mulțime de soldați doborâți de friguri și scorbut. Numărul lor creștea
vertiginos. Chiar și cei de sub arme mai erau zgâlțâiți de friguri. Fețele se
întunecară și spaima se înstăpâni în oraș.
Prințul se puse pe muncă cu zel, cum s-ar spune, nebunește. Îl aflai peste tot,
în locurile cele mai neașteptate. Era unul dintre acei ofițeri polonezi, care, din
proprie voință și fantezie, peste rând, făceau noaptea de santinelă pe metereze, în
șanțuri. Și cât de mult îndrăgise el aceste vigilia! Pentru a goni somnul și
tristețea, ofițerii discutau pe șoptite despre patria depărtată, despre eliberare…
Depanau simple povești înfricoșătoare despre meleagurile străbătute în marș,
despre mări și continente, despre prăpăd și nenorociri, despre fapte de eroism
neîntrecute în măreție, despre vigoarea și modestia virtuții. Timpul petrecut
împreună i-a unit strâns, i-a înfrățit, i-a făcut solidari și sinceri… S-au stins orice
neînțelegeri și răfuieli personale. Nu era cuvânt sau sentiment care să fie privit de
sus, nu era suflet de om, cât de neînsemnat, care să fie nesocotit…
Bătrânilor veterani, roși de „inamicul” scorbut, prințul Gintułt le aducea pe
sub mantaua lui de artilerist câte o sticlă de vin din pivnițe străvechi, despre care
proprietarii lor susțineau că l-au cunoscut chiar și pe Vergiliu. Când se dusese și
ultimul bănuț din buzunar și nu-i rămaseră decât tunica veche și mantaua verde
pe umeri, și cizmele scâlciate în picioare, prințul descoperi în cartierul evreiesc
un om umblat, care până și de Grudno știa câte ceva. Din clipa aceea nimerea
zilnic în portofelul „financiarului” câte o poliță garantată cu o părticică din satele
din Prusia meridională și din Galiția Apuseană în schimbul cărnii, făinii, vinului,
doctoriilor. În tot acest timp, prințul dormea pe apucate: când undeva pe drum,
pe prichiciul vreunui zid, când între sacii de făină de pe bac, sau până în zori
printre lăzile cu proiectile de lângă cele două tunuri ale lui Czechowski, veșnic în
acțiune la poarta Pradelli, ori undeva pe sub platani în drum spre Redel, care,
împreună cu geniștii lui, săpau necontenit șanțuri și băteau palisade dincolo de
mănăstirea San Francesco sul Te, peste drum de poarta Pusterlo.
Când austriecii, de la 4 iulie, începuseră să-și întindă frontul șanțurilor de
apărare de la Certosa prin Palazzina, Dosso del Corso și Chiesa Nuova, prin
Simeone și Valle, până la Sparavera și, scoțând la lucru în fiecare noapte câteva
mii de țărani din împrejurimi și soldați, să ridice necontenit linii noi de
fortificații de câmp unite prin curtine, iar în spatele lor pătratele redutelor
închise, unde își dispuneau pe rând bateriile de la întâia la a opta, munca și
veghea atinseră tensiunea maximă. Prințul Gintułt nu mai era nici el sănătos. Pe
arșița cea mai mare îl scuturau pe neașteptate frisoanele, îl durea capul până la
amețeală și la încețoșarea minții, și mai ales simțea o repulsie ucigătoare pentru
mâncare și băutură, lumină, soare, aer. Mâna amorțită ducea luneta la ochi, dar li
se arăta cu totul altceva decât vedeau ei în realitate. Panglicile îndepărtate de
pământ proaspăt săpat și liniile șanțurilor îi apăreau acoperite de iarbă, deslușea
desișuri de platani și duzi, trestie, sălcii și eucalipți la margine de ape și
deodată… ce-o mai fi și asta? răsare aievea înaintea ochilor încețoșați o movilă
nisipoasă, undeva în patrie, luminoasă, galbenă, uscată, acoperită ici-colo cu
tufișuri însetate de ienupăr.
Lumea exterioară e ruptă parcă de sufletul lui, îl împovărează ca niște zdrențe
grele, supărătoare, de care nu poate să scape și care îl încurcă, pentru că nu au
nimic comun cu el… În jur se foiesc și se vânzolesc mulțime de oameni
cufundați parcă într-un eter ciudat, într-o pâclă ușoară și întristătoare. Sunt
zgomotoși în truda lor caraghioasă și fără rost și se prăvălesc ca niște bolovani
peste el, peste capul și creștetul lui, peste umerii și pieptul lui. S-au deprins parcă
în a-i cere mereu ajutor cu stăruință, ca de la un salahor plătit cu ziua. Îi însoțea
pe drumul lor, ca o căruță fără cal, împinsă de sus la vale pe un făgaș gata croit.
Ochii îi erau tot mai tulburi, deslușea tot mai puțin contururile lucrurilor, ba chiar
și oamenii din jur, totuși el își îndeplinea mai departe misiunea. Pielea de pe
umerii obrajilor ieșiți în afară se făcuse pământie. Ochii se adânciseră în orbite.
Buzele le pecetluise tăcerea. Mâinile nu mai erau puse în mișcare de un trup viu,
ci doar de voința unui spirit treaz încă.
Se trezi în culcușul lui învelit cu mantaua, se săltă în capul oaselor și, adâncit
în gânduri, își spuse că-l așteaptă datoria și trebuie cu orice preț să se ridice.
Boala îl frânsese cu desăvârșire. Mâinile și picioarele îi erau grele și inerte ca
niște butuci.
 „De ce naiba ai rămas aici, neghiobule?” îi răsună deodată în urechi un glas
diabolic, batjocoritor.
Și-n aceeași clipă, zidul casei se trase din fața ochilor precum o cortină, și
dincolo de el se arătă un gol imens și toată inutilitatea ridicolă a jertfirii de sine.
Preț de un minut, scrută cele văzute amănunțit, din toate unghiurile. Munca lui
de aici o va înghiți pământul așa cum înghite apele ploii, așa cum absoarbe
sângele omului ucis – și nu va mai rămâne nimic. Și cine va fi în stare să
deosebească un copac crescut cu seva ploii, de unul hrănit cu sânge? Ai cui ochi
vor vărsa o lacrimă? Al cui piept va scoate un suspin? Ultima pâlpâire de
rezistență se risipea în beznă.
— Nu merg niciunde! rostiră buzele lui cu glas tare, în chip de blestem
aruncat parcă nefericiților ce abia așteptau să-l audă venind. Se prăbuși pe spate
și închise ochii.
— N-aveți decât să crăpați! Mi-e totuna! Acum, în sfârșit, mă voi odihni și eu.
Se înfofoli în vechea sa manta ostășească, din postav verde, și încercă să
oprească tremurul trupului, ghemuindu-se și întinzându-se ritmic. Un somn greu
îl birui…
Fără veste bubui o rafală de artilerie. Ramele ferestrelor se cutremurară,
geamurile zăngăniră jalnic. Zgomotul abia răsfrânt de pereți îl făcu să se zgâlțâie
ca un bolnav de tifos cuprins de frisoane. În coșurile sobelor foșniră straturile de
funingine în cădere.
— Asta este! șopti prințul.
Azvârli mantaua de pe el și se ridică în picioare. Se spălă, apoi, credincios
obiceiului, se așeză în fața micuței truse de voiaj, ultimul lucrușor mai fin ce-i
mai rămăsese, se bărbieri atent și-și pieptănă părul. După aceea, în
acompaniamentul câtorva zeci de tunuri, își curăță grijuliu tunica. În stradă, îl
întâmpină o dezlănțuită canonadă. Cunoștea atât de bine glasul fiecărui tun după
distanță, încât deosebi ușor bateria lui Redel și tunurile lui Aksamitowski de
lătratul sacadat al tunurilor lui Monet din citadelă și de cele ale lui Jakubowski
din San Giorgio. Desluși țiuitul ghiulelelor din bastionul Saint Alexis, din
bastionul Luthérien, de la retranchements Charles133… Mergea pe strada Gareth,
numărând mecanic proiectilele. Se ferea de soare. Pe sub ziduri se și lăsase
umbra italiană, fără viață, ca o draperie nemișcată atârnând de pe pereți. Pe
stradă nu era nici țipenie. La câte o ușă apărea capul cârlionțat al vreunui
băiețandru lăsat afară la joacă sau vreo femeie speriată ce se furișa în tinda
întunecată a casei. Prințul, deprins de șase luni de zile cu canonada, mergea
încet, cu capul plecat.
Deodată, un zgomot neobișnuit, necunoscut, îl izbi în piept, ca o lovitură de
pumnal. Se prăbușise colțul unei case de la prima încrucișare de străzi, o casă ce
133
Fortificațiile Charles. (Fr.).
picotea liniștită în umbra obloanelor ei de lemn. Un morman de cărămizi, cu
ramele ferestrelor cu tot, se prăvălise în stradă la câțiva pași de prinț. La început,
nu putu pricepe ce s-a întâmplat. Dar un chip palid zărit la una din ferestrele
smulse… În clipa următoare, un proiectil izbi același zid și-l învâlvoră. Se căscă
o a doua spărtură, proiectilul se sparse în mii de schije mărunte, mărunte,
împroșcate în jur pe o rază de o sută de stânjeni. Din fericire, prințul se afla la
vreo cincizeci de pași de locul exploziei, așa încât schijele zburară peste capul
lui. Una dintre ele se roti îndelung pe caldarâm. Când se opri, prințul se apropie
de ea, fără să-și dea seama, în vârful picioarelor, și începu s-o cerceteze cu
prudență, de parc-ar fi privit într-o prăpastie. Văzu o bucată de fier, cu urme de
ghinturi, de cârpă arsă și de șnur smolit…
— Carcasă! șopti înfiorat.
Până o cercetă mai bine, până se gândi și-și rosti gândul cu glas tare, câteva
noi trăsnete loviră strada. O scurmau proiectile explozive, grele de câteva puduri
fiecare, scoțând foc pe cele trei „guri” ale lor, vuiau neostoit „tăvălugurile” de
fontă menite să distrugă tot ce era durat de mână de om; cu un bubuit asurzitor,
mai tare ca de tun, la ușile și ferestrele caselor se spărgeau în văzduh
„proiectilele luminoase”, obuzele cu aripioare și cu o singură „gură” săpau în
pământ și pe caldarâmul străzii pâlnii largi, cu un diametru de un stânjen, și peste
tot săltau ca niște mingi de cauciuc proiectilele oarbe. Prințul răsufla greu,
picioarele îi tremurau, inima bătea mărunt, ca un clopot de alarmă. Mai văzuse
lupte de artilerie dintre forturi vrăjmașe, lupte cu baionete, atacuri ale cavaleriei,
de data aceasta însă era cu totul altceva…
— Bombardează orașul, mormăi pe sub nas, mergând înainte cu pas șovăitor.
Capul îi vuia, ochii abia mai vedeau și în piept răsuflarea i se tăiase din pricina
duruitului nesuferit al zidurilor năruite, a strigătelor de moarte din gura unor
oameni nevăzuți, a vaierului și vâjâitului pământului răscolit, a exploziilor, a
trosnetului copacilor, a bubuitului de cărămizi rostogolite. Prin aer zburau ca
niște frunze așchii verzi de obloane, frânturi din cercevelele și prichiciurile
ferestrelor, bucăți de tablă colorată smulse din burlanele, caselor, de olane roșii
de pe acoperișuri. Prin golurile căscate ale ușilor și ferestrelor izbucneau limbi de
foc învâlvorat. Fiecare casă ardea cu fum puturos de smoală, dohot, pulbere și
cârpe. Prințul, zgribulit într-o firidă de lângă o fântână, se uita la priveliștea
orașului și tremura de frig.
— Madonna! Madonna!… auzi de undeva din spatele său strigătul unui om
doborât la pământ.
Prințul aruncă o privire spre chipul negru, cu dinți albi, cu ochii holbați
înfricoșător, spre mâinile agățându-se neputincioase de pietrele caldarâmului, și
se lipi și mai tare de zid, se făcu una cu el, aidoma unui basorelief. Nu-și mai
ridică ochii…
 „Măcar de-ar fi mai repede…” auzi la ureche șoapta propriului său spirit. O
auzi la fel de limpede ca și glasul omului de pe caldarâm care se zbătea tot mai
încet. Câteva hohote scurte de plâns îi scuturară trupul frânt de oboseală. Își
strânse mantaua la piept și în urgia tot mai dezlănțuită de bubuituri și explozii, cu
pulbere de cărămizi, fum și foc de incendii porunci cu toată hotărârea inimii sale
înnebunite să se liniștească. În cele din urmă, printr-un efort de voință, izbuti să
descopere în tainițele ascunse ale sufletului calmul necesar, iar cu mâna, mânerul
spadei. Porni mai departe. Mai departe însă, în fața catedralei San Rocco,
trecerea era blocată de o baricadă alcătuită din pereți năruiți, cuprinși de foc.
Pipăind zidul de-a lungul căruia mersese, dibui o poartă ori o spărtură și intră în
grădină. Vedea în jur copaci rupți, ramuri cu fructe azvârlite la câte cincizeci de
metri de trunchi, crânguri argintii de lămâi și mai întunecate de portocali și
smochini strâmbi mocnind și fâșâind. Frunze, ramuri, flori rare… O clipă rămase
toropit, pe gânduri, în fața unei magnolii cu frunze cărnoase, pe care un obuz o
retezase de la jumătate. Părea că trunchiul ei mai tremură și acum… În grădina
aceea minunată ploua cu ghiulele grele de câte o sută de kilograme aproape. Se
afundau adânc în pământul afânat, săpat și îngrășat, aruncau în sus câte un snop
de țărână amestecată cu rădăcini de smochini și migdali, mari, încărcate cu
bulgări negri de pământ gras, prăpădeau ghivece și cădițe cu flori, sfâșiau
rododendroni și gardul viu de cimișir, cameliile și bambusul alb. Prințul mergea
înainte la întâmplare.
Deodată, zări un boschet închipuit din bolți de viță-de-vie și duzi. La intrarea
în boschet, pe lespezile de piatră, ședea un bărbat ținând în brațe un băiețaș de
vreo cinci ani, muribund – un biet trup sfârtecat de copil. O sticlire rece i se și
ivise în ochi și corpul rănit, însângerat, atârna fără vlagă. Coastele se mai înălțau
și coborau ritmic, iar gâtul subțire și alb, ca o floare de camelie, înghițea aerul.
Bărbatul așezat pe jos se legăna înainte și înapoi ca un pendul. Săruta buzele
copilului pe moarte, îi sorbea parcă răsuflarea ce se destrăma, în tăcere, de o mie
de ori mai cumplită decât vuietul canonadei. Omul nici măcar nu-și ridică
privirea la prinț când acesta grăbi spre el să-l ajute cumva, nici el nu știa prea
bine cum. Cu mâinile bătucite, bărbatul strângea la piept tot mai tare și tot mai
neliniștit trupul însângerat. Zadarnic încerca să insufle viață în gurița deschisă,
sau poate doar voia să tragă în pieptul lui sfâșiat ultima suflare a copilașului.
Copacii trosneau în jur, orașul exploda și ardea vâlvătaie. Pe străzile
întunecate casele se năruiau, își azvârleau în stradă măruntaiele înfricoșătoare.
Prințul își pironi ochii orbiți în acest nemaiauzit și nemaivăzut horcăit de moarte
al orașului. Prin fum, pe sub bolți aprinse de proiectile, lovit de pietre, însângerat
de schije, mânjit de praf și cu mantaua fumegând pe trup, prințul ajunse la Poarta
Pradelli. Din spate, dinspre oraș, zburau scântei, năvăleau valuri de fum fierbinte
și miros de pârjol. Abia mai puteai răsufla. Tunarii se clătinau pe picioare de
atâta fum. Lângă un zid zăcea locotenentul Kobylański, care își pierduse un braț
în șanțurile fortificațiilor Pradelli de la capătul podului. Prințul se văzu nevoit să
intre sub comanda lui Czechowski, avansat la grad de căpitan. Asupra porții
Pradelli era concentrat tirul bateriilor austriece. Se auzea vaierul surd al zidurilor
seculare și duruitul continuu al cărămizilor prăvălite în șanțurile pline cu apă
stătută. Cele două tunuri care apărau dărâmăturile turnului își făceau din plin
datoria în ziua aceea. Însuși căpitanul lua ținta, trecând de la un tun la celălalt. În
clipa când Gintułt se apropie de el, căpitanul îl privise peste umăr, îi arătă cu
mâna tunul celălalt, iar el se aruncă la pământ sub zid. Prințul puse mâinile pe
dispozitivele de ochire de pe afet, reglă cursorul de alamă al pinulei și, deslușind
tulbure bateriile austriece, hârâi cu buzele arse:
— Foc!
Tunarul, negru de fum, apropie capătul viu, tare, în muchii, al fitilului. Coada
curbă a afetului se trase înapoi, țăcăni tare, tresăltând în postament. Răsună o
bubuitură puternică. Prințul trecu la tunul celălalt. Se aplecă, apropie ochiul de
pinulă și iarăși porunci cu glas hârâit, somnoros:
— Foc!
În timp ce tunarii pregăteau pentru tragerea următoare primul tun, prințul își
scoase capul prin ambrazură ca să vadă ce se petrecea afară. Stăvilarul din fața
porții era pustiu. Mai încolo se întindea sub o perdea de fum mlaștina Pajuolo,
orbitor de verde și înflorită, cu obligeană, cu nuferi albi și galbeni și stuf ud. Din
tranșeele austriece de dincolo de linia bastioanelor și curtinelor se înălțau
neîntrerupte pâlnii de fum alb. Văzduhul se cutremura, de zăngănit și de bubuit
continuu, iar pământul tremura convulsionat. Prințul se înapoie la tunuri.
Tunicile din pânză albă ale canonierilor se preschimbaseră în zdrențe murdare.
Pete întunecate de sudoare se lățiseră pe umerii și pe spatele soldaților. Abia-și
mai simțeau brațele de atâta trudă la așezarea afetelor. Numai albul strălucitor al
ochilor era o mărturie a forței omenești dezlănțuite, mereu active.
Sosi generalul Borton cu statul lui major. Canonada începuse să se
domolească. Orașul era-n flăcări. Populația se ascunsese în subsoluri și beciuri și
nici nu încerca să-și salveze bunurile materiale. Spre seară, la asfințitul soarelui,
când lupta încetă de o parte și de alta, prințul Gintułt se îndreptă spre
Miglioretto, prima linie a frontului. Trecu de poarta Pusterlo, lăsă în urmă podul
arcuit de pe Corso delle Barche al Palio. Apa verde de lintiță și mătasea broaștei,
putrezind pe sub frunzele de nufăr, era plină de schije. Sălciile și eucalipții ce-și
sorbeau vlaga din smârcuri erau sfârtecați sau doborâți la pământ. Drumul
răscolit de exploziile obuzelor era plin de schije și de proiectile – bucăți de fier
albăstrit de foc. O tristețe de moarte îți încleșta inima cu gheare de fier pe acest
drum pustiit. Trecând de Palazzo del Te, prințul mergea la Miglioretto pe o alee
de platani, minunată cândva. Niciun copac nu rămăsese în picioare. Grădinile
erau devastate de explozii, stăvilarele și porturile crunt lovite. Erau urmările
bombardamentului susținut din dimineața zilei trecute, în care vrăjmașul a
aruncat 5114 obuze și 824 de bombe.
Mergând peste stăvilare, de-a lungul ecluzelor, printre canale puturoase,
prințul nu-l găsea pe Aksamitowski în niciunul dintre forturi. Generalul Borton îi
promisese să transmită personal, prin viu grai, comandantului bateriei poloneze
că a doua zi întreaga suburbie San Giorgio va fi predată dușmanului fără
împotrivire. Garnizoana va fi părăsită noaptea, pe nesimțite. Toate forțele urmau
să se concentreze la Miglioretto. Ajuns la prima fortificație de câmp cu care
începea întregul sistem de șanțuri, bastioane, redane, curtine, lunete, prințul văzu
o priveliște de nerecunoscut. Toate fortificațiile de piatră de la Miglioretto erau
pe jumătate dărâmate, palisadele arse.
La sosirea prințului, Aksamitowski, după câteva zile și nopți de luptă, dormea
dus. Ofițerii și canonierii erau într-atât de obosiți, încât dormeau de-a-n
picioarele, sau prăvăliți peste afete, tunuri, lăzi cu obuze. Se înserase. În ultimele
reflexe ale zilei se deslușea în apropiere o mlaștină întinsă cotind înspre Mincio.
Lacul Pajuolo, preschimbat într-un smârc prin mijlocul căruia curgea alene un
râuleț murdar, era acoperit de o pădure de stuf galben-verde, foșnitor, de rogoz,
obligeană și răchitiș. Toată preajma răsuna de cântecul graurilor. Stăvilarul ce
ducea peste mlaștină spre sătucul Cerese de pe partea cealaltă a lacului se vedea
în toată lungimea lui.
Prințul era însă atât de obosit, încât abia mai vedea cu ochii, aproape că nu-și
dădea seama unde anume se afla. Repeta mereu mesajul în gând și aștepta. Se
străduia din răsputeri să se țină pe picioare. Urcă treptele de lemn până la
banquette, platformă ridicată în partea dinăuntru a parapetului, unde stau
apărătorii fortăreței pentru a trage pe sus. Se plimbă de la un tun la altul. Sumbre
și istovite, tunurile păreau să doarmă și ele, laolaltă cu oamenii. Prințul înțelese
că, de fapt, el este singurul om treaz de acolo. Corul graurilor se preschimba într-
o melodie stranie… Roiurile de țânțari bâzâiau în aer și i se lipeau de obraji.
Gândurile negre îl împresurau… Se plimba așa, cu capul mai sus de l’hauteur
d’appui134, cu sufletul potopit de tristețea cea mai grea, când i se aduse la
cunoștință că comandantul s-a trezit și-l așteaptă.
Prințul prezentă raportul și ceru îngăduința să plece imediat să se culce.
Aksamitowski, auzind teribila veste, se luă cu mâinile de cap și preț de un minut
rămase nemișcat. Abia într-un târziu își aminti de rugămintea prințului, se ridică
și-l conduse până la baracă, în fundul celui mai apropiat bonnet de prêtre135, unde
până mai adineauri dormise el însuși. Gintułt se lăsă pe culcușul mototolit și
adormi în aceeași clipă. În somn i se arătară visuri înfricoșătoare, pe care nu le
134
Nivelul parapetului. (Fr.).
135
Un fel de bastion. (Fr.).
uiți o viață, în care sunt închise lumi întregi, numai ale tale, adevăruri numai de
tine știute și întâmplări într-adevăr nepământene. În acel vis de neuitat prințul
trăi o altă viață, de la început până la sfârșit. Îi rămaseră în memorie numai
anumite contururi și frânturi clare ale lumii văzute în vis și imaginea ei întreagă
încețoșată. În câteva rânduri se rostogoliseră peste pieptul lui obuze
înfricoșătoare. Ca niște ghiulele de fontă, se iveau din beznă, loveau întâi
pământul, apoi începeau să se rotească pe lângă urechile lui, ca niște cărăbuși
gigantici. Zborul lor atât de aproape, atingerea pe obraz a aripilor lor aspre erau
de neîndurat. Cu gemete pe care nu le putea slobozi din piept, fugea, simțind că
dintr-o clipă într-alta va cădea iarăși la pământ obuzul acela înaripat, și va sări
apoi în sus, spre el…
Deodată, acest coșmar, mai cumplit decât realitatea, fu întrerupt de un strigăt
sălbatec, de vaiete și zăngănit de arme. Prințul, trezit din somn greu, nu se putu
dumiri ce se întâmplă. Ședea pe saltea cu simțurile tocite de malarie și privea în
depărtare. În fața și în flancurile șanțului, mai ales la colțurile bastionului, văzu o
mulțime de artileriști luptându-se corp la corp ca la antrenamentele de atletică.
Soldați foarte înalți săreau peste parapet și, loviți de moarte cu baionetele,
vergile, destupătoarele de tun, se repezeau la arme. Gintułt nu se putea dumiri
cine sunt oamenii aceia. La lumina focului vedea pălăriile lor negre, joase, cu
margine albă, tunicile albe cu galoane negre, centiroanele roșii, pantalonii închiși
la culoare și ghetrele negre.
— Gulailor! Dă-i, omoară-l! striga lângă el un subofițer, repezindu-se cu
baioneta înainte.
„Regimentul lui Franz Gyulay…” se gândi prințul, pricepând abia în clipa
aceea ce se petrece.
Între timp, vrăjmașul puse stăpânire pe armament. Infanteria austriacă,
condusă la atac de colonelul Ridt von Latterman, se năpustea de peste tot în
tranșee. Un zdrahon de tunar austriac, în tunică de culoarea nisipului ud, bătea cu
un ciocan un cui în culata obuzierului.
Deodată, prin gâtul strâmt al șanțului se năpusti ca o panteră, cu pas tiptil de
oțel, compania de grenadiri polonezi. Prințul sări din culcuș, puse mâna pe spadă
și se alătură în fugă grenadirilor. Lamele late ale baionetelor împungeau pe
austrieci. Înaintând strâns ca un zid, puseră la pământ primele rânduri ale
dușmanului. Năvăleau însă mereu alții în tranșee. Soldații începuseră să izbească
cu paturile puștilor. Grenadirii turbați îi apucau pe vrăjmași de beregată.
Azvârliți în hău peste parapetul tranșeii, austriecii se înecau în șanțuri. Soldații
luptau cu îndârjire, tunicile erau sfâșiate de baionete. Sporea văzând cu ochii
grămada de morți și de răniți. În cele din urmă șanțul se goli. Dușmănii fură
respinși sau omorâți. Compania de grenadiri părăsi șanțul, trecu cu pas grăbit
prin gâtul lui strâmt și se mistui în beznă.
 Gintułt mergea alături de grenadiri, cu arma în cumpănire, cu pas de fier, cu
ochi scrutători. În toate tranșeele din față soldații luptau pe viață și pe moarte. În
șanțuri, printre palisade, în colțurile bastioanelor se auzeau necontenit izbituri și
gemete. Compania, înaintând peste mormanele de morți și răniți, zări în față
tunicile albe ale dușmanilor. Grenadirii, în salturi de lup, alergară după ei. În
curând, dușmanul ajunse la mlaștină. Se auziră dintr-acolo zăngănit de fier și
urlete omenești. Grenadirii îi ajunseră din urmă. Răsunau în văzduh răcnetele
austriecilor străpunși de baionete, chemările la luptă ale ofițerilor, blestemele și
gemetele răniților. Prințul, ațâțat de avântul general, înainta repede cu spada trasă
din teacă. Într-un loc, o grămadă de ostași în tunici albe, înconjurați de cisalpini
și polonezi, luptau cufundați până la brâu în mlaștină.
În stuful înalt, uscat, foșnitor, soldații se grupară în cerc strâns. Cei pe care îi
ajungeau baionetele grenadirilor se prăbușeau în mlaștină, unde-și aflau
mormântul. Încă o lovitură cu patul puștii și călcâiul cizmei îi înfunda în smârc.
Pentru a se putea ține în picioare, grenadirii se cocoțau pe trupurile vii încă și,
așa îi izbeau pe fugari.
Dintr-odată niște proiectile de foc luminară întregul Pajuolo. Era Redel. Îi
dibuise cu tirul lui pe austriecii care se furișau sub comanda căpitanului de
artilerie Schmidt și un alt detașament care, comandat de căpitanul Martin, trecea
înot râul. Asupra lor se concentră canonada bateriilor de la Palazzo del Te. În
răbufnirile focului prințul vedea în jur baionete și țevi de pușcă însângerate, dinți
rânjiți, fețe și umeri șiroind de sânge, ochi holbați înfricoșător. Niște gheare
însângerate se înfipseră în părul cuiva… O nouă salvă, o nouă răbufnire de foc!
Spada din mâna prințului scânteiază ca fulgerul. Curg flăcări roșii de sânge. O
altă izbitură! Până la mâner! Mâini, degete se întind din mlaștină, se agață de
picioare. Smârcul horcăie înăbușit, geme surd. Papura foșnește. Cine poate, fuge.
O izbitură de pat de pușcă în craniul cuiva, hohote înăbușite de plâns. Chiar în
canalul Pajuolo se luptă corp la corp; dușmanul e strâns de gât și azvârlit pe
vecie în beznă. Tot mai rar, dar tot mai pătrunzător, întunericul e sfâșiat de urlete
neomenești și strigăte de răzbunare.
Spre ziuă abia atacul a fost respins pe tot frontul. Grenadirii mânau prizonierii
capturați în stufăriș. Prințul, mânjit de noroi, mergea alături de ceilalți, abia
ținându-și în sus capul greu, ca de plumb. Frigul îl pătrunsese până la os.
Genunchii îi tremurau. Izbutind anevoie să deslușească drumul și obiectele din
jur, ajunse în zori, aproape târâș, în odaia lui din oraș și, fără cunoștință, se
prăbuși pe pat.
Dormea buștean, scăldat în sudoare, scuturat de friguri, fără să știe de el. Când
se trezea la răstimpuri, găsea la căpătâi un ulcior cu vin îndoit cu apă. Fața
respingătoare a cămătarului de la care împrumutase bani se apleca deasupra lui.
Cămătarul avea un obraz oacheș-pământiu de mantuan. Toropit, bolnavul
deslușea ca prin ceață cum cămătarul îi cotrobăia prin buzunarele mantalei, în
sertarul măsuței de toaletă, unde nu se afla nimic de preț. Nu-i păsa… Nu voia
decât liniște… De câteva ori a mestecat niște pâine cu apă și iarăși s-a cufundat
în somn!
În a cincea zi, evreul năvăli în odaie cu strigăte de spaimă. Zgâlțâindu-l pe
bolnav, țipa ascuțit că franțujii au predat orașul și că se retrag, că Miglioretto e
ocupat de austrieci, iar la porțile Cerese stau masați cinci sute de oameni. La
început, prințul nu-i dădu crezare și rămase locului, neclintit, dar în cele din
urmă se sculă din pat. Se îmbrăcă la nimereală și ieși în stradă. Evreul, după el.
Spusese adevărul. Infanteria cu drapelul generalului Foissac-Latour înainta încet
înspre podul Molini, spre citadelă, iar după ea artileria cu tunurile. Furgoanele –
al comandantului și ale generalilor, ba chiar și căruțele ofițerilor și echipajele
nevestelor lor duruiau printre ruine. Croindu-și drum prin mulțime, prințul văzu,
în sfârșit, oamenii lui. Mergeau în ordine, cu săbiile scoase la umăr. Artileria
înainte, urmată de cavalerie și apoi infanteria. I s-a comunicat că garnizoana s-a
predat și, cu onoruri militare, pleacă, străbătând citadela, iar legiunea are ordin să
încheie coloana.
Prințul intră în rând, își scoase sabia din teacă și merse alături de tun.
Regimentele ușoare franțuzești intrară pe podurile arcuite, trecură peste ele, apoi
se opriră locului. Fâșiile înguste de pământ dintre lacuri și de-a lungul zidurilor
cetății, presărate cu căsuțe pricăjite, erau atât de înțesate de soldați, că n-aveai
unde să arunci un ac. Artileria lui Aksamitowski, cu tunurile, intră pe pod, între
zidurile groase, diforme, cenușii-pământii de la praful secular de făină. Unitățile
de artilerie tot mai staționau pe ulițele înguste. Prințul mergea în rând cu soldații.
Ochii îi rătăceau alene peste păienjenișul greu de făină, peste urmele inundației și
ambrazurile întunecate, deschise spre lacurile puturoase. Morile, tăcute, păreau
înfricoșătoare instrumente de tortură medievală.
În timp ce armatele istovite așteptau în tăcere clipa când vor putea să
părăsească locui blestemat, la capătul uliței se arătă o coloană albă de austrieci.
Ofițerii care o însoțeau mergeau repede. Apropiindu-se, se aliniară în chip
neașteptat. La început, intrară în clin între artileria și infanteria poloneză, apoi
luară arma la picior. Nimeni dintre polonezi nu le stătu în cale și nu se împotrivi.
Ei părăseau orașul cu toate onorurile pe baza actului de capitulare semnat formal
și citit cu glas tare armatelor. Paragraful al doilea al actului glăsuia că armatele
cisalpină, elvețiană, poloneză și piemonteză vor fi tratate, din toate punctele de
vedere, la fel cu armatele republicii franceze.
Deodată, la o comandă, austriecii îndreptară armele asupra grenadirilor,
cercetașilor și artileriștilor. În aceeași clipă de prin toate ulicioarele, curțile,
ungherele se năpusti infanteria asupra soldaților polonezi care nu se așteptau să
fie atacați. Austriecii smulgeau armele din mâinile soldaților înconjurați prin
surprindere, le înfundau căciulile peste ochi sau le zburau din cap cu baionetele
și așa, dezarmați, îi târau pe caldarâm. Trântind soldații la pământ, le legau
mâinile. În prima clipă, ofițerii amuțiră de groază. Dar nici ei nu fură cruțați.
Văzură cum soldaților și subofițerilor prinși în ulițele strâmte le smulg epoleții
de pe umăr, îi lovesc cu ei peste față, îi trag de păr, îi calcă în picioare, îi târăsc
prin noroiul străzilor, îi leagă de mâini și de picioare. Văzură apoi cum trag
uniformele de pe ofițerii care le onoraseră luptând eroic împotriva a două armate
dușmane, cum le leagă mâinile de țevile puștilor, ca să-i treacă prin stroi.
— La arme! răsună comanda.
Era prea târziu. Coloana fusese ruptă în mai multe locuri și înconjurată de
dușmani. Armele le fuseseră smulse ostașilor din mâini. Din unitățile mai
apropiate de pod, câteva sute de soldați se furișară spre citadelă și scăpară astfel
de soarta tristă a camarazilor lor. Asupra grupului de douăzeci de ofițeri de
artilerie se năpusti o parte din infanteria dușmană cu armele în cumpănire.
Austriecii îi prinseră într-un cerc strâns, alcătuit din cel puțin zece rânduri.
Văzând ce se întâmplă, ofițerii traseră săbiile. Se așezară umăr la umăr, în cerc,
și începură să se apere. Săbiile se roteau amețitor și scăpărau scântei, izbind
carabine și baionete. Loveau crunt, fără alegere. Cineva preluă comanda. Cu
izbituri năprasnice, împingeau zidul vrăjmaș și își croiau drum înainte. Unul
dintre ofițeri se prăbuși însă la pământ, apoi al doilea, al treilea, străpunși de
baionetă. Cei rămași în viață luptau nebunește, turbați de furie și sufocați de
cruntă durere pentru rușinea fără precedent în istorie pe care o înduraseră. Gintułt
văzu negru înaintea ochilor. De unul singur se năpusti orbește printre soldați și,
înfruntând moartea, izbea în dreapta și în stânga. Dintr-odată, la o altă comandă,
soldații austrieci se dădură în lături. De departe, din stradă, venea suita unui
general, iar după ea, generalul baron Kray de Krajowa pe un cal mândru,
înconjurat de o escortă strălucitoare. Maiorul Królikiewicz, fără chivără, cu sabia
însângerată în mână, palid ca moartea, se avântă în întâmpinarea lui și, arătându-i
cu un gest de departe ce se petrecea în jur, îl ceru să poruncească încetarea
atacului tâlhăresc. Feldmareșalul, cu o expresie de ironie disprețuitoare, privi în
jur printre pleoape și cuvântă:
— Ceea ce se petrece aici, se petrece pe baza paragrafului suplimentar, secret,
al actului de capitulare din 28 iulie. Nu e vorba de nicio tâlhărie. Dezertorii fugiți
de sub steagul Majestății-sale imperiale și regale vor fi predați, fiecare în parte,
regimentului și batalionului de care țin.
Dădu pinteni calului și voi să se îndepărteze. Maiorul Królikiewicz apucă
amenințător calul de dârlogi și-l opri locului, deși deasupra capului său se
înălțară săbiile austriece. Fără glas, își pironi asupra feldmareșalului ochii
injectați.
— Garantez tuturor viața… strecură acesta printre dinți.
 Chiar atunci, din partea opusă, venea, adus pe sus de un grup de ofițeri
polonezi de cavalerie, Foissac-Latour. Sângele îi pierise din obraji. Când ajunse
la capătul podului, își lăsă pleoapele peste ochi. Ofițerii polonezi îl împroșcau în
față cu o ploaie de insulte. Prințul Gintułt își rupse sabia și, cu dispreț, i-o azvârli
în piept.
Din rândurile ostașilor se înălțau strigăte:
— Trădătorule!
— Sperjurule!
— Te-ai făcut vinovat de cea mai cumplită crimă: ai trădat și ai umilit niște
refugiați!
— Privește acum în ochii celor ce-au scăpat cu viață din focul luptelor în care
frații lor au pierit vitejește.
— Ți-am dat viața pentru onoarea și cauza noastră. Te-am prevenit
cavalerește: de vrei să ne arunci în gura vrăjmașului pentru izbăvirea ta și a
franțujilor, ai bărbăția s-o spui deschis. Vom ști noi ce avem de făcut! Ți-ai
călcat jurământul!
— Ți-am cerut să ne mărturisești deschis ce anume urmărești. Ți-am spus că o
să ne zăvorâm în turnul cu pulbere și cu mâinile noastre o să-l aruncăm în aer
laolaltă cu noi. Rușine, trădătorule!
Foissac-Latour înălță ochii. Apoi o mână albă, tremurătoare. Privind în tăcere
mulțimea de prizonieri făcuți de ocară, salută îndelung.
VOLUMUL II
 LA VARȘOVIA, SUB STÂPÂNIRE PRUSACA

La fel ca și după prima sa întoarcere acasă, Rafał a petrecut vreo patru ani la
Tarniny. Ara, semăna, cosea, secera, căra snopii, treiera și vindea grâu. La
cheremul tatălui, care îi poruncea ca unui vechil, ex-filozoful se preschimbase
într-o unealtă oarbă a voinței atotputernice a părintelui său. Pentru nevoile lui
personale nu căpăta decât câțiva bănuți de aramă, și asta în clipe de mare
bunăvoință, iar toate cele trebuincioase le primea în natură, cu socoteală și
cumpătare. Pentru a-și mai comanda câte o haină cât de cât mai la modă, sau
pentru a petrece uneori la oraș, nu-și putea face rost de bani decât vânzând pe
ascuns grâu din hambare, încasând în taină biruri de la țărani, reducând tainurile
de nutreț pentru caii de dârvală, sau din alte învârteli de soiul ăsta. Astfel în
sufletul feciorului de moșier începuse să mocnească o ură surdă împotriva
hainelor pe care era silit să le poarte, împotriva muncii pe care era pus s-o facă,
împotriva a tot ce-l înconjura. Nimeni nu-l înțelegea și nici el nu punea preț pe
nimeni cu adevărat. În toți anii aceștia Rafał n-a plecat de acasă mai nicăieri.
Dacă a fost de câteva ori până la Sandomierz. Iarna, în zilele de carnaval,
petrecea pe la moșiile învecinate, și asta i-ar fi mers la inimă de nu l-ar fi mâncat
rușinea în fața vecinilor dichisiți după ultima modă.
În toamna anului 1802, află de la unul dintre acești vecini, care își pierdea
vremea prin Galiția și Prusia de Miazăzi, că prințul Gintułt s-a înapoiat în țară și
stă când la el la Grudno, când la Cracovia. În sufletul lui Rafał prinse cheag o
hotărâre deznădăjduită. Îi scrise prințului o scrisoare lungă, în care îi mulțumea,
chipurile, pentru tot binele ce i-l făcuse în trecut, dar de fapt se plângea de starea
lui prezentă.
Câteva săptămâni bune s-a tot chinuit să compună scrisoarea, în taină, la ceas
de noapte târzie, iar când, în sfârșit, o isprăvi, o reciti de sute de ori și,
transcriind-o frumos pe curat, simți o mare ușurare. Nu se aștepta ca epistola să
aibă vreo urmare deosebită, ba mai curând era încredințat că n-o să iasă chiar
nimic din întreprinderea asta a lui, și totuși gândul că scrisoarea va ajunge în
mâna prințului îl bucura nespus. Duse prețioasa misivă personal la poșta din
Sandomierz. Câteva săptămâni a fost cu gândul la ea, apoi, neprimind răspuns,
începu să-i pară rău că a trimis-o, pentru ca, în cele din urmă, să recadă în vechea
lui stare de apatie.
Între timp, răspunsul venise, dar pe numele bătrânului Olbromski. Prințul, fără
să pomenească nimic de scrisoarea lui Rafał, i se adresa paharnicului cu
politicoasa rugăminte de a-i da de știre dacă treburile familiale ar îngădui ca
Rafał, pentru un răstimp oarecare, să lucreze pe lângă el în calitate de secretar.
Prințul îl asigura în termenii cei mai respectuoși că se va strădui să răsplătească
munca lui cât mai onorabil și făgăduia în mod destul de nebulos să se ocupe de
soarta tânărului, în general. În cazul acceptării ofertei sale, îl ruga să-l trimită pe
Rafał la Varșovia în toamna aceluiași an. Câteva zile, bătrânul paharnic purtase
scrisoarea în buzunar, chibzuind asupra propunerii. Ea îi măgulea amorul propriu
și venea în sprijinul părerii sale că nu e rău să păstrezi relații cu un aristocrat, dar,
pe de altă parte, îi văduvea gospodăria de o mână de lucru prețioasă. În cele din
urmă, ispita carierei biruise. Într-o bună zi, după masa de prânz, paharnicul îi
reținu pe toți și le citi scrisoarea prințului, umflându-se în pene de-a fi unul dintre
cei cărora prinții îi scriu familiariter136. Rafał simți că i se moaie genunchii.
Paharnicul ceru părerea soției și a copiilor cu privire la rugămintea prințului,
amânând, de fapt, momentul anunțării hotărârii sale demult statornicite. Până la
urmă, sentința fu rostită. Oftând și ridicând din umeri, paharnicul se învoi cu
plecarea fiului. Din clipa aceea începură pregătirile de drum, cusutul rufăriei,
spălatul, cârpitul și toate diligențele necesare obținerii unui pașaport pentru
Prusia de Miazăzi.
În noiembrie, Rafał porni la drum. Părăsea căminul părintesc cu bucurie. Nu-i
părea rău de nimeni și de nimic. Era numai clocot și avânt, dornic să zboare cât
mai departe. Până la granița prusacă îl duseră caii de acasă, iar de acolo spre
Varșovia luă diligența. De la stația de poștă porni întins la palatul prințului
Gintułt. La drept vorbind, era o veche casă boierească, așezată printre grădini,
departe de străzile zgomotoase din centrul orașului. Când Rafał ajunse în fața ei,
văzu o clădire părăginită, izolată parcă de lume, neprimitoare, cu pereții coșcoviți
și curtea năpădită de buruieni, cu poarta din fier forjat ruginită. Ferestrele erau
camuflate cu storuri vechi de pânză, ușile închise. Trecu destulă vreme până un
valet bătrân îl zări rătăcind prin curte și-l întrebă pe cine caută. După ce Rafał, cu
strângere de inimă, îi spuse cine era și ce anume îl aducea acolo, bătrânul îl
conduse într-o aripă lăturalnică a palatului. Străbătură nesfârșite coridoare, o
sală, apoi alta, până când, în cele din urmă, tânărul dădu cu ochii de prinț. Abia îl
recunoscu. Obrajii veșteji, pământii, se acoperiseră de zbârcituri. Ochii își
pierduseră strălucirea. Numai zâmbetul politicos de altădată îi mai înviora
chipul, ca o lumină artificială ce risipește întunericul serii.
— Demult voiam, spuse prințul după ce-l salută, să te am în preajmă. Când
mi-ai scris, m-am bucurat sincer. Am într-adevăr nevoie de tine.
Rafał se înclină, în semn de bun găsit, bucuros că prințul îi spune „tu”.
— Trebuie să știi însă, urmă Gintułt, că te vei înhăma la o muncă îndelungă și
deloc ușoară. Citesc mult, scriu. Va trebui să lucrezi zilnic câteva ceasuri cu
mine. Iar după aceea faci ce vrei. Ei, ce zici de propunerea mea?
— Sunt la dispoziția prințului.
— Bun. Nemțește știi?
— Da. Am știut destul de bine, dar de patru ani acasă n-am mai scos o vorbă.
136
Prietenește. (Lat.).
 — Nu-i nimic. Principalul e să știi a scrie. O să te descurci, nu?
— O să mă descurc.
— Parcă ai audiat și cursuri de filosofie? întrebă Gintułt, zâmbind.
— Da… Am audiat.
— Știi și latina?
— Știu.
— Asta-i foarte bine! Eu habar nu am de latină, iar acum trebuie să citesc
mult în această limbă, deci tu îmi vei tălmăci.
— La ordinele dumneavoastră.
— Și ar mai fi ceva. Va trebui să păstrezi în taină, în cea mai mare taină tot ce
vom citi și vom scrie, tot ce vom vorbi și vom face aici. Nicio vorbă nimănui.
Trebuie să-mi făgăduiești sub cuvânt de onoare. Onoarea ta de șleahtic. Îmi poți
da acest cuvânt?
— Îmi dau cuvântul de onoare.
— Te-am prevenit acum pentru ca să ții minte de la bun început că despre
mine nu știi nimic, nu ai auzit nimic și în general habar nu ai de nimic.
— Am înțeles, excelență.
— Și acum, la cină și la culcare. Camere sunt aici câte vrei. Alege-ți una,
care-ți place, și instalează-te. Dar va trebui să te mulțumești cu serviciile
singurului meu slujitor. După ce te odihnești bine, să vii la mine.
Rafał, năucit de toate câte auzise, nu era în stare să-și adune gândurile. În
clipa aceea îi surâdea cel mai mult perspectiva unui somn bun după câteva zile
de scuturătură în căruță și diligență. Bătrânul valet îi pregăti patul într-una din
camerele vecine și se retrase. Trezindu-se a doua zi dimineață și neauzind nicio
mișcare în casă, Rafał se îmbrăcă repede și se apucă să cerceteze noua sa
reședință. Fereastra mare era umbrită de copaci înalți, din care se scuturau frunze
aurii. Un zid gros de piatră înconjura parcul singuratic și-l despărțea de Vistula.
Pe aleile lungi, umbrite de tei și carpeni, când și când răzbea câte o rază palidă de
soare. În toată casa domnea o liniște atât de adâncă, încât se auzea foșnetul
frunzelor ce se așterneau pe iarba uscată. Rafał se depărtă de la fereastră și ieși
din odaie în vârful picioarelor. Saloanele vecine erau pustii. Storurile de pânză
de la ferestre nu lăsau să pătrundă lumina. Mobilele erau îmbrăcate în huse albe,
oglinzile acoperite, ca și lustrele și candelabrele. Aerul rece și atmosfera
neprietenoasă, de casă îndelung nelocuită, îl înfiorară. Trecând din odaie în
odaie, dădu de o ușă din fier forjat, întredeschisă, și intră într-o sală uriașă, de
două ori mai înaltă decât celelalte. Era biblioteca. Dulapurile din perete, cu uși
din plasă de sârmă sau sticluite, cuprindeau o mulțime de cărți așezate în rafturi
pe mai multe rânduri. La jumătate din înaltul camerei se întindea o galerie cu o
balustradă frumos sculptată. Peste tot se vedeau busturi, globuri, manuscrise și
suluri de hârtie. Rafał pășea încet, cu ochii la pereții acestui interior bogat, când
deodată, dintr-un colț al încăperii, auzi glasul prințului.
— A, iată-l și pe secretarul meu! Ai venit la timp. Am câteva clipe de răgaz și
mi-ar plăcea să stăm puțin de vorbă. Așadar, acolo, la țară, ai semănat grâu de
Sandomierz, secară, ba chiar și orz.
— Da.
— Și ți s-a acrit?
— Mi s-a acrit.
— Și ți s-a făcut dor de ducă?
— Da, mi s-a făcut.
— Ai dreptate. Omul trebuie să tindă mereu spre altceva, să ofere inimii sale
locuri noi, să caute îndeletniciri noi, să-și mai schimbe înseși năzuințele, altfel ne
prăpădim în dam. Vezi, în timp ce tu ai semănat și ai secerat, eu m-am dedat
cititului. Înainte nu avusesem patima asta. Mă mulțumeam cu viața dată spre
bucuria omului, cu clipa prezentă, iar tot ce era scris prin cărți socoteam a fi
hrană pentru șobolani, molii și bătrâni chelboși. Și uite că așa, fără veste, m-a
cuprins pasiunea asta și mă ține în puterea ei… Tu, preacinstite domnișor, nu ai,
se pare, cine știe ce tragere de inimă pentru cărți. Așa-i?… Spune drept!
Rafał se înroși ca un hoț prins cu mâna în buzunar.
— Să faci bine și să nu te rușinezi, dragul meu. Nu-i nimic de rușine în asta.
Trebuie să știi că și pe mine numai anumite împrejurări m-au împins pe acest
drum greu și colbuit. În ultima vreme am cutreierat lumea, am ajuns până în
Egipt. Știi?… Acolo, în Africa…
— Da, știu! îi aruncă Rafał, oarecum jignit.
— Am plecat în călătoria asta după războiul izbucnit acolo. Am vrut să găsesc
mormântul unui prieten de-al meu care a căzut undeva, pe lângă vreun sfinx fără
nas. Piramidele, obeliscurile, sfincșii, deșertul, orașele îngropate sub pământ și
tot ce era acolo m-au interesat într-atât, încât m-am apucat să studiez istoria
Egiptului. Prietenii mei, și în primul rând unul dintre ei pe care l-am iubit mult,
au fost uciși pe pământ egiptean.
— Uciși! exclamă Rafał, cuprins de o mare și nestăpânită curiozitate.
— Da. Unul dintre ei, polonez, ofițer superior în slujba francezilor, Sułkowski
pe nume, a fost căsăpit de arabi într-o bătălie în care a luptat pe viață și pe
moarte, în fruntea a douăzeci de soldați, împotriva câtorva regimente inamice.
Celălalt, francez, un oarecare Venture…
— Și el a fost căsăpit?
— Da, pare-se chiar prin vrerea comandantului, a acelui Napoleon despre care
bănuiesc c-ai auzit.
Rafał se înroși încă o dată de rușine – auzise el destule despre Napoleon, dar
păreri dintre cele mai contradictorii. Prințul rămas o vreme tăcut și imobil, cu
capul sprijinit în palmă, cu buzele strânse, cu ochii dintr-odată parcă și mai
întunecați. În cele din urmă, dădu iarăși glas:
— Fratele tău a murit atât de tânăr într-o dispută cu mine… Celălalt prieten,
generalul, a pierit când mi-a fost dat să mă apropii mai mult de el și să-i cunosc
mai bine sufletul. Nici măcar trupul nu i l-am găsit. Nici măcar osemintele. A
udat cu sângele lui nisipul Saharei – și-atât! Nici măcar o floare nu va crește
acolo unde s-au stins ochii acelui prinț al neamului omenesc… Asta-i, frate. Așa
că acum o să așternem amândoi pe hârtie, dacă vei binevoi, unele adevăruri
despre meleagurile acelea îndepărtate, mai cu seamă despre deșert, despre Egipt,
despre Pământul Sfânt, despre Asia Mică, Siria. La început o să ți se pară ciudat,
dar cu timpul o să te deprinzi. Mai târziu, cândva, o să-ți explic totul. Până una,
alta însă, ia, uite, caietul acela și scrie citeț pe prima pagină:

DIN SCRISOAREA ÎNTÂI A SFÂNTULUI IERONIM CATRE

HELIODOR

„O, pustiu înflorit precum crinul lui Hristos…”

„O, loc însingurat, unde se nasc pietrele din care întru revelație se înalță
cetatea împăratului împăraților.”
„O, pustiu înfrățit cu Domnul întru bucurie.”
— Aceasta va fi deviza scriiturii noastre. Și acum, să purcedem…

În clipa aceea ușa de fier scârțâi, bătrânul valet trecu neauzit pragul și rosti
încet un nume. Prințul îi făcu semn din cap. Valetul se întoarse, deschise ușa și
lăsă să intre în încăpere un bărbat înalt, spătos.
Noul venit avea un cap enorm, cu trăsături neobișnuit de mari. Ochii bombați
priveau deosebit de pătrunzător, copilărește. Părul des ce-i acoperea bogat
fruntea, cioplit în piatră parcă, era încrețit mărunt ca la negri. La spate era prins
într-un săculeț de tafta alcătuind un fel de coadă lungă, legată cu o fundă.
Bărbatul voinic purta uniformă de ofițer prusac cu revere roșii. Mergea, ținându-
și trupul drept, bocănind apăsat pe dalele de marmură.
Zărindu-l pe Rafał, pe chipul lui se zugrăvi mirare, aproape uimire. Îi privi
preț de un minut și o expresie de neliniște i se ivi în ochi. Din prima clipă Rafał
simți pentru noul venit un sentiment de încredere și inexplicabilă simpatie.
Prințul se ridică, se înclină în fața oaspetelui și, arătându-i-l din ochi pe Rafał,
spuse în franceză, pe un ton liniștitor:
— Noul meu secretar, Olbromski…
Apoi se întoarse către Rafał:
 — Poți să te duci acum în oraș să te mai distrezi, să faci, în general, ce
poftești. Cere-i lui Lukasz niște bani și spune-i când anume să-ți pregătească de
mâncare.
Rafał părăsi grăbit încăperea. În stradă, uită repede de toate. Își dădea limpede
seama de un singur lucru – cât de tare se sălbăticise la țară. Nu știa să mai umble
pe străzile orașului, simțea că-i neîndemânatic, adus de spate, greoi în mișcări.
Când treceau pe lângă el atelaje luxoase, purtând femei și bărbați eleganți, căuta
să se țină cât mai drept. Orașul produse asupra lui o impresie foarte puternică. Îl
copleși cu vastitatea lui și cu înfățișarea lui somptuoasă. Străbătea străzile una
după alta, trecând pe lângă casele de locuit, împrejmuite cu garduri peste care
copacii înalți își întindeau ramurile spre străzile noroite, pe lângă grilajele unor
parcuri întinse, în mijlocul cărora străluceau ici-colo adevărate palate, pe lângă
biserici și clădiri noi de curând ridicate.
Hoinărind așa fără nicio țintă, cu ochii la case, Rafał auzi deodată că-l strigă
cineva pe nume. Își înălță privirea și văzu în mijlocul străzii o caretă vieneză
trasă de cinci suri rotați de toată frumusețea și pe fostul său coleg din clasa de
filosofie, Jarzymski, tolănit boierește pe perne.
— Rafuś! strigă acesta. Dacă mai ești supărat pe mine pentru poznele de la
școală nici nu mai cobor, dar dacă mi le-ai iertat în adâncul sufletului tău, atunci
într-o clipă mă arunc în brațele tale…
— Vino, hai! răspunse Rafał, sincer bucuros.
Jarzymski sări pe caldarâm și foștii colegi se îmbrățișară. Peste o clipă însă, îl
privi pe Rafał și-i zise:
— Hainele tale, croite după moda de la Opatów sau Sandomierz, mă fac să
bănuiesc că abia ai sosit de pe meleagurile tale natale.
— Ai ghicit. Dar tu?
— Eu aici locuiesc.
— Aici, la Varșovia? Demult?
— De trei ani, adică din clipa când am scăpat din ghearele unchiului și am
scuturat de pe grumazul meu jugul tutelei sale. Dar despre asta mai târziu. Acum
hai sus și o pornim direct la croitor.
— Stai puțin.
— Nu vreau să aud nimic! În țoalele astea poți face furori, dar nu aici.
Mergem la croitor și la cizmar.
— Nu, categoric nu! În clipa asta mi-e imposibil!
— Cum vrei, să știi însă că haina te dă imediat de gol. Adu-ți aminte că nici la
Cracovia nu ne-am lăsat noi bătuți, ba chiar… Dar, dacă nu vrei… atunci…
Acasă! strigă el vizitiului.
Rafał nu se mai putu împotrivi și urcă în caretă. Caii mânați cu pricepere
mergeau la trap mărunt, săltând ușor, ceea ce dădea și mai multă eleganță
echipajului. Jarzymski, așezat în voie, discuta degajat cu Rafał, care, fără să vrea,
stătea cam pieziș. Abia acum văzu bine cât de elegant este fostul său coleg. În
ciuda răcorii de toamnă, Jarzymski purta un frac cu poale lungi, verde-închis, cu
revere negre, bumbi aurii și căptușeală galbenă, pantaloni vernil, o vestă galben-
pai, cilindru plușat și cizme strălucitoare cu manșete galbene. Flăcăul ușuratic de
altădată, care căuta în fel și chip să înșele vigilența tutorelui, se preschimbase
într-un cuconaș elegant, dezinvolt și sigur de el. Se împlinise și se maturizase,
deși avea în el ceva gingaș, feminin. Fruntea albă ca de alabastru contrasta cu
obrajii oacheși, înfloriți. Întregul lui chip, ochii, zâmbetul, fiecare mișcare, gest
exprimau forță, echilibru, calm.
— Spune-mi, te rog, se adresă el lui Rafał, rostind vorbele răspicat, cu pauze
între ele – unde locuiești? Ai tras la vreun han mai ieftin? Spune drept… Nu te
feri de mine, n-o să te dau de gol. La vreun han care și-o fi păstrat bunul renume
de la Koprzywnica până la Zawichost încă de pe vremea Marelui Seim? Așa-i?
— Nu, locuiesc la prințul Gintułt.
— Gintułt?! exclamă Jarzymski atât de uluit, încât se și dezdoi din șale.
Acolo, în palatul acela pustiu ca o morgă?
— Da.
— De unde până unde, mă rog, această prietenie?
— Îl cunosc demult pe prințul Gintułt.
— Da, așa-i! Acum îmi aduc aminte că ai fost, pare-se, chiar pupilul lui.
Pentru că pe aici, vezi tu, prințul nu se vizitează cu nimeni. Casă mare, ce vrei!
— Ei, eu sunt secretarul lui.
— Secre!… Ei, nu zău!?
— Ce te miri așa?
— Nu-i nimic. Las’ c-o lămurim noi…
— Nu-nțeleg ce tot spui.
— Nimic! Dar ce naiba coace Gintułt ăsta acolo la el în mare taină, de-i
trebuie și ajutorul tău? Acum nimeni nu mai are posturi importante, așa că de
unde până unde atâta lux?
Rafał, amintindu-și de rugămintea prințului, răspunse:
— Nu știu, ți-am spus doar că am venit abia ieri.
— Câte-n lună și-n stele se vorbesc pe seama lui. E un om ciudat și
morocănos. Se ține deoparte, nu vrea să știe de societate, de cercurile de aici. Stă
singur-cuc, acasă la el, iar dacă se arată pe undeva, face atâta pe grozavul și se
ține cu nasul pe sus, că unora mai iuți din fire le sare muștarul. Nu degeaba
tineretul de aici are un dinte împotriva lui.
— Aoleu! Da’ de ce?
— Cum de ce? Ți-am spus că-i un fel de nebun, cu fumuri de mare-nvățat.
Umblă ca un păun, nu bagă în seamă pe nimeni, nici dintre oamenii mai cu vază.
 După o scurtă tăcere, adăugă:
— Cică a fost prin Franța, Italia, în Egipt, a colindat Arabia, Asia, și de acolo
a venit cu tâmpeniile astea ale lui cu care face aici pe nebunu’. Așa spun oamenii
care-l știu. Eu unul nu-l cunosc pe farmazonul ăsta, și cred că-i mai bine, că sigur
mi-ar fi sărit țandăra.
— Dar ia spune-mi, ce faci tu pe aici? Cum îți petreci timpul?
— Eu, dragul meu? Ce să fac, locuiesc aici, la Varșovia.
— Și la Nieporecice cine gospodărește?
Jarzymski zâmbi amar și suflă în aer.
— Cum adică?
— A zburat, frățioare! S-a dus pe copcă…
— Ce tot vorbești?!
— Vorbesc.
— Cum așa? O asemenea moșie?!
— Spun adevărul adevărat.
— Totuși văd că ai bani să ții un atelaj atât de luxos.
— După cum vezi.
— Și din ce venituri trăiești?
— Am caretă, am casă. Mă descurc, copil nevinovat din ținutul
Sandomierzului. Știi ce? Păcat că ești nu știu ce secretar acolo. Sună atât de
caraghios că mi-e și greață. Dar o lămurim noi și p-asta, las’ pe mine.
Careta intră într-o curte largă și se opri la intrarea unei case cu uși mari cu
geamuri de cristal. Un lacheu în livrea se ivi de îndată în prag și-i ajută să
coboare din caretă. Peste o clipă, Rafał se afla într-o locuință încăpătoare, dar cu
o înfățișare destul de bizară. Alături de mobila elegantă se vedeau tot soiul de
bulendre vechi. Nu avea aerul unui cămin de familie, ci de locuință de burlac.
Unele odăi erau atât de neîngrijite, încât te simțeai ca într-un han. Abia în
camerele mai din interiorul locuinței, cu ferestrele spre niște terenuri virane, se
auziră voci, larmă, dispută.
Jarzymski îl luă pe Rafał de braț și-l conduse prin câteva încăperi.
Treceau pe lângă măsuțe cu ciubuce și lulele, servicii pentru cafea neagră,
tăvi, sticle. Peste tot plutea fum gros de tutun. În ultima cameră, cea mai mare,
erau întinse mai multe mese de joc în jurul cărora niște bărbați tineri băteau
cărțile, după toate aparențele de vreme îndelungată. Pe mese zăceau grămezi de
ducați. Unii dintre jucători erau palizi de nesomn, alții își scoseseră hainele.
Predominau fețe chipeșe, tinere, distinse, dar erau și câteva mutre mai puțin
atrăgătoare. Pe Jarzymski și pe Rafał nimeni nu-i lua în seamă. Câte unii îl
salutau pe stăpânul casei într-o doară, bombănind ceva pe sub nas. Deși păreau
cu toții obosiți și indiferenți, în ochii tuturor ardea acel foc diavolesc despre care
poporul spune că topește până și galbenii îngropați în pământ. În tăcerea din jur
doar când și când răsuna câte un glas:
— Va banque.
Rafał era stânjenit și adânc tulburat. Simțea că i se oprise un nod în gât. Nu
jucase de cine știe când, iar asemenea grămezi de bani nici nu văzuse vreodată în
viața lui. Fumul de tutun scump îl amețise. Jarzymski îl așeză pe un scaun lângă
o masă de joc, iar singur dispăru într-una din camerele alăturate. Un timp, Rafał
se simți stingher, dar, încetul cu încetul, începu să prindă inimă, mai ales că
nimeni nu-l lua în seamă. El însă urmărea cu atenție fețele din jur. După un
răstimp se înapoie și Jarzymski. Se așeză lângă Rafał și se sprijini cu umărul de
umărul lui, așa cum obișnuia pe vremea când stăteau la școală în aceeași bancă.
În clipa aceea amintirea atât de vie, palpabilă aproape, a vieții de școlar fu pentru
Rafał deosebit de plăcută. După un timp oarecare, prietenul se plecă spre el și-l
întrebă pe șoptite, întocmai ca la lecția bătrânului Nempe:
— Ai vrea să joci, bătrâne?
— Nu, nu! îi răspunse prietenul tot în șoaptă. Abia am venit… Și apoi… eu
nu pot juca pe sume așa de mari.
— Nu cumva să afle bătrânul paharnic, Doamne ferește!
— Nu-i vorba de asta, dar…
— Dar ce?
— Ăsta-i joc pentru oameni avuți!
— Băiete, zâmbi Jarzymski, păi nici nu ne-am apuca să jucăm cu domnii
ăștia. Nici mie nu-mi dă mâna. Ai dreptate. Sumele sunt mult prea mari. Fiecare
partener cred că are câte un sac cu bani. Dacă vrei, însă, putem încropi un vist, ca
pe vremuri, la Kleparz, mai ții minte?
— Vist ar mai merge… Deși n-am mai jucat de nu știu când.
— De uitat însă n-ai uitat, asta să n-o spui.
— Cred că nu, asta așa-i.
— Păi vezi…
Jarzymski ieși, porunci să se aerisească odaia vecină și să se așeze o masă de
joc. Apoi șopti ceva protector unor tineri care chibițau la joc ca și Rafał. Făcură
cunoștință. Erau doi lituanieni, fii de moșieri ce-și pierdeau vremea pe la
Varșovia. Se așezară la masă toți patru și când se împărțiră cărțile, Rafał,
înroșindu-se până-n vârful urechilor, întrebă pe ce miză vor juca. Jarzymski
răspunse nepăsător:
— Ca de obicei – un ducat, iar partida trei ducați.
Rafał avea la el vreo zece ducați pe care îi luase de la valetul prințului drept
avans din leafa lui de secretar. Să se ridice de la masă îi era rușine, iar la gândul
mizei enorme a jocului îl trecură sudori reci.
Jarzymski se aplecă și-i șopti la ureche
 — Nu te gândi la bani, plătesc eu pentru tine.
Iar după o clipă, îi șopti din nou:
— Joacă cu tot curajul.
Rafał începuse și fără încurajările amicului să-și recapete calmul și siguranța
de sine. Însuși procesul jocului prinse încet să-i trezească în suflet încântarea de
altă dată. Vistul, ca o muzică, îi amintea de epoca fericită a tinereții sale.
Împărțind cărțile, tăindu-le și ținându-le în mână, revedea ca într-un vis propriul
său trecut. Reînviau sentimentele demult trăite și pământul începea să i se
învârtească sub picioare. Un ciudat joc al destinului făcea să-i meargă cartea
grozav. Nu se gândea la combinațiile jocului, nici nu știa bine ce face, dar cu
fiecare carte jucată nimerea în plin, de parcă l-ar fi îndrumat însuși diavolul.
Lituanienii jucau nepăsători, dar, treptat, fețele prinseră a li se lungi, și ochii
să li se facă mai sumbri. Jarzymski râdea din când în când, glumea într-o doară
pe seama șleahticilor din ținutul Sandomierzului, de pe la Koprzywnica… La
răstimpuri, își ațintea ochii pe chipul și pe mâinile lui Rafał, vrând parcă să
descopere, să prindă din zbor taina norocului său nemaipomenit, ca peste o clipă,
două, privirile vulturești să facă loc unui zâmbet angelic. Toate acestea trezeau în
norocosul jucător o bucurie nedeslușită. Era atât de sigur de șansa lui, încât ar fi
fost gata să mizeze pe sume fabuloase, cu încrederea fermă că va lua de pe masă
întreit. Se abținea totuși să se hazardeze.
Afară începea să se întunece. Se aduseră lumânări și abia atunci Rafał luă
seama că aproape toată ziua o petrecuse la masa de joc. Tocmai atunci puseră
capăt jocului. Din zece robere câștigase șapte mari și mizele, ceea ce-i adusese
un câștig de aproape o sută de ducați. Când își îndesă nepăsător banii în buzunar,
Jarzymski îl trase deoparte și-i spuse cu un zâmbet prietenos:
— Ei, Rafałek?… Ce zici? Așa-i că aici se poate trăi ceva mai vesel decât sub
tutela babacilor?
— De, cred și eu.
Și surâse prostește.
— Acum trebuie cu orice preț să intri în cercul nostru. Am să caut să te ajut.
Numai să nu mai trâmbițezi despre funcția ta de secretar al lui Gintułt…
— Bine, dar…
— Lasă. Am eu grijă. Întâi și-ntâi, trebuie să te îmbraci omenește. Azi
mergem cu grupul nostru la club și la teatru. Ai putea veni cu noi… dar nu cu
hainele astea. Știi ce, te îmbraci cu ale mele, ca altădată. Suntem de aceeași talie.
Rafał se învoi și se duse cu gazda la garderobă. Ieși de acolo îmbrăcat într-un
frac negru, cu ciorapi și cu fular la gât de ultima modă. Jucătorii plecară unul
câte unul, și Rafał rămase singur cu Jarzymski. Umblară prin camerele pline de
fum și discutară, până fu pregătit echipajul. Un cupeu confortabil îi duse în
curând la frizer, iar de acolo, parfumați și frezați, la club. Simțind greutatea
aurului în buzunar, Rafał era atât de sigur pe el, de parcă ar fi frecventat clubul
ani de zile în șir. Acest sentiment de siguranță, ca și la Jarzymski, răzbi la
suprafață. Rafał știa de pe acum tot ceea ce abia urma să afle și înțelegea
lucrurile despre a căror existență abia urma să se convingă.
Trecu semeț, cu eleganță și naturalețe prin fața lacheilor care îi deschideau
ușa, înclinați respectuos, și se văzu în sălile viu luminate ale clubului. Vechiul
palat, transformat în club, așa-zis englezesc, de un fost lacheu care s-a ajuns, mai
păstra amprenta epocii regelui Stanisław August Poniatowski. Aceiași pereți,
aceleași tapete, galerii, uși, aceeași mobilă și aceleași străvechi portrete. Pe
alocuri doar se mai ițea câte un „nepoftit” – vreun bufet de brad vopsit ca vai de
lume, vreo masă sau vreun blidar scălâmb cu pahare. Mobilă veche, șchioapă,
slinoșită.
Toate sălile, mai pline sau mai goale, răsunau de larmă. Oaspeții clubului
ședeau în grupuri la mese și mescioare și petreceau zgomotos. Pe alocuri,
discuțiile se preschimbau în dispute și strigăte. Dar cel mai tare se răcnea parcă
dincolo de ușa spre care se îndrepta Jarzymski. Aproape în pragul ei se izbi de un
bărbat cu nasul roșu, cu perucă pudrată și îmbrăcat într-un frac brodat. Îl salută,
înclinându-se până la pământ.
— Strict rezervat pentru Blacha137, spuse cu un aer spășit, cu mâinile pe piept.
— E un prieten de-al meu. Invitatul meu. Auzi, Kaczor?
— Aud, cum să n-aud! Dar nu pot… Sunt destule salonașe. Pot să vă ofer
salonașul minunat al contesei Rozalia… o perlă…
— Piei din drumul meu, Kaczor, de nu vrei să te zdrobesc cu mâna asta, îi
spuse Jarzymski pe un ton blajin.
— Mi-e frică! Mărturisesc deschis că mi-e frică! Pe bunul Dumnezeu…
Rotmistrul mă găurește c-un glonte otrăvit.
— Demult o meriți, dragul meu, pentru că ai îndrăznit să spurci această
splendoare de palat. N-ai auzit ce ți-am spus? E invitatul meu!
Patronul clubului își înălță ochii spre tavanul afumat, chemându-l martor
parcă pe însuși Dumnezeu că e nevinovat, apoi se dădu în lături. Jarzymski
deschise ușa violent și intră primul, trăgându-l pe Rafał după el.
Sala ovală, nu prea mare, era plină. În mijlocul ei se afla o masă întinsă.
Găleți cu sticle, coșuri cu fructe, carafe, munți de bomboane, buchete răsturnate
de flori de toamnă zăceau pe masa în jurul căreia ședeau sau stăteau în picioare
prietenii de petrecere ai prințului Pepi 138. Toți erau tunși à la Titus sau à la
137
Nume sub care era cunoscut cercul de petrecăreți al prințului Józef Poniatowski, nepotul
regelui Stanisław August Poniatowski (1732–1798). La Jablonna, lângă Varșovia, sau în micul
castel al prințului – „Pod Blacha” – din preajma palatului regal, se adunau să petreacă, în
perioada de tinerețe a lui Józef Poniatowski, elita cosmopolită varșoviană, precum și o seamă de
aristocrați francezi emigranți, oploșiți în casa prințului.
138
Józef Poniatowski.
Caracalla. Cei mai mulți erau în ținută de seară. Acești bărbați binecrescuți,
moștenitorii unor mari averi și nume istorice, cântau și urlau ca nebunii. În clipa
când ușa se deschise, un mustăcios uriaș îi întâmpină pe noii veniți cu un răcnet
asurzitor:
— Cine a cutezat?
Zărindu-l pe Jarzymski, se porni să strige:
— Pe cine aduci aici, staroste de Przemysł?
— Un prieten, pane ușier, ripostă Jarzymski pe același ton și-l prezentă pe
Rafał tuturor celor de față: colegul meu și cel mai bun prieten, Olbromski,
moșier din ținutul Sandomierzului.
— Sandomierzului? mormăi mustăciosul.
— Poftiți, vă rog, se auzi un glas din mulțime.
Rafał cuprinse cu o privire scăpărătoare toată sindrofia, căutând parcă să vadă
pe care dintre ei să-l strângă de beregată și, abia după o pauză, se înclină în semn
de salut. Strigătele conteniră o clipă. Cineva tuși stânjenit, un altul își trase
scaunul. Se găsiră două locuri libere la masă.
— Tocmai vorbeam aici – îi strigă lui Jarzymski peste masă mustăciosul
căruia i se spunea Căpitanul – despre Staś Woysiatycz, care a vrut să intre în
cercul societății aristocratice venind de-a dreptul de la Kobryń.
— Și a nimerit se pare la o adunare a masonilor… îl întrerupse un tânăr blond,
căruia și începuse să i se cam împleticească limba în gură. Și farmazonii ăia au
început să-l plimbe prin tot felul de pivnițe. L-au pus, he, he, să atingă cu evlavie
căpățânile de varză, murmurând nu știu ce bazaconii, să-și vâre mâinile până la
cot în ulcioare cu lapte prins și să facă cu degetul semnul crucii pe hălcile de
slănină. Aoleu, nu mai pot, mor de râs…
— Tu, Jarzymski, trebuie să-l știi neapărat, că tu îi știi pe toți ăștia.
— Că tu, Căpitane, care nu te-ai sfiit cu ditamai mustăți să stai sub comanda
lui Zajaczek, nu-i știi decât pe bogătași.
— Ai dreptate. Eu nu-s deprins să mă împrietenesc cu fitecine… Vezi tu,
pentru țărănoi nu prea am ținere de minte.
— Mai cu seamă când e vorba să-ți plătești datoriile.
— De la cărți, aristocratule, urla tot mai tare Căpitanul în larma generală,
făcute la tine la atelier…
— Am auzit că l’atelier-ul lui Jarzymski nu se află în casa lui, ci cu totul
altundeva, spuse încet un tânăr zvelt, cu maniere alese, îmbrăcat tot în mătăsuri.
— Păi asta se știe! urmă Căpitanul. Nu-i un secret pentru nimeni că are două,
dar eu vorbesc de ăla de joc.
Jarzymski se înroși ușor și începu să-și scuture de praf reverul.
— Ascultă, Szpilka, trăncănești cam mult, îi aruncă filfizonului cu mină
ironică.
 — Trăncănesc? Glumești! Sunt reținut precum părintele Baudouin 139. Dacă
zic eu că baronesa…
— Norocosule, urlă Căpitanul, mare norocos! Baronesa îl jupoaie pe bătrânul
castelan, iar el…
În clipa aceea Jarzymski smulse de pe masă un buchet mare, ud, de flori.
Cineva de alături îl apucă de braț și i-l apăsă de masă.
Mesenii nu se mai opreau din râs. Căpitanul, ștergându-și obrazul transpirat,
spuse rar:
— Mâine îmi vei da socoteală pentru buchetul pe care ai pus mâna.
— Vezi c-o să-ți tai urechile, fricosule!
— Bine-o să faci. Cel puțin n-o să mai aud nimic despre tine, despre caii tăi și
baronesa ta. Iar deocamdată, ajunge! Chemați-l pe Kaczor.
— Kaczor! strigară câteva glasuri.
În ușă se arătă capul pudrat al patronului.
— Adu vin, lacheu parvenit ce ești. Uite cum te-ai ghiftuit și te-ai umflat! Ai
ajuns ca dicționarul lui Forcellini. Tragi aghioase în patul hatmanului, iar pe
oaspeții tăi i-ai dat de tot uitării.
Îndată apărură noi coșuri cu sticle și iarăși șampania, vinul alb de Burgundia
și vinul vechi unguresc curseră gârlă.
Cineva cânta:

Je ne trouve rien de charmant

Comme les belles;
Je ne pourrais un seul moment
Vivre sans elles.
Mais sans jamais trop m’engager
Je les courtise…

Alt glas beat încheie în falset:

Toujours aimer, souvent changer –

Cest ma devise!140

139
Pierre Gabriel Baudouin (1689–1768). Referire la anecdota care circula pe seama
părintelui Baudouin, cunoscut pentru activitatea lui filantropică desfășurată la Varșovia – venit la
palatul unui magnat, cu o listă de subscripție pentru construirea unui spital, nimeri în toiul unei
petreceri. Magnatul beat îi trase o palmă, la care părintele răspunse cu următoarea întrebare:
„Asta-i pentru mine, dar ce le oferiți săracilor mei?”
140
Nimic mai minunat nu știu / Decât femeile frumoase; / O clipă să trăiesc nu pot / În viață
fără ele, / Dar făr-a mă-ndatora prea mult vreodată, / Eu le curtez… / Să le iubesc mereu, adesea
să le schimb – / Asta-i deviza mea! (Fr.).
 — Asta nu-i la adresa ta, Jarzymski, râse un tânăr sașiu, așezat într-un colț al
sălii, tu ești constant.
— Am auzit de la niște doamne respectabile, șopti Căpitanul chipurile
prietenului său supranumit „Șpiț”, dar așa, încât să-l audă toată lumea, da, da, că-
l hrănește cu lingurița de trei ori pe zi cu Tokai din ăla vârtos. Și numai de
aceea…
— Dar realizează și ea o economie în felul ăsta, pentru că băiatul o face pe
modista – și de pălării, și de bonete, șopti Șpiț.
— Vă-nșelați! strigă sașiul. Nu acolo-i sursa lui principală de câștig. E o
nimica toată asta pentru el. Luxul în care se scaldă cere bani, nu glumă! Nu vreau
să-i fac reclamă, dar am informații precise… Omul știe ce-i munca, datoria,
răspunderea. Ține în taină o fabrică de bere. Nu știu încă unde, pe ulița Klopocka
sau în apropiere de Warecka. Face bere nobilă, că și el e șleahtic din moși-
strămoși. Dimineața, când noi toți dormim fără rușine, o duce cu trăsura,
deghizat în vizitiu, pe la cârciumile ovreilor. Uite cum muncește bietul om!
— Taci, taci… răsunară mai multe voci.
— De ce-l asmuțiți?
— Pentru că așa-mi place mie… ripostă Șpiț.
— V-ați ticăloșit în așa hal, urlă Căpitanul, încât vreți să înăbușiți de tot
libertatea în clubul nostru, să-i băgați omului căluș în gură! Niciodată! De-ar fi
să-mi dau duhul aici și tot o să vorbesc după pofta inimii.
— Lăsați-l să vorbească pe săturate, spuse Jarzymski.
— O să vorbesc, și mereu despre tine. Știu, în orice caz am auzit, că în
grădina Borchowski141 de pe Miodowa ai pus la cale…
— Vrea omul nu numai să mă facă praf mâine cu strașnica lui spadă,
încununată de glorie prin fuga de pe câmpul de luptă, și asta de douăsprezece ori,
îl luă în tărbacă Jarzymski, dar să mă și dezonoreze înainte de moarte, ca să nu-și
mai plătească datoriile…
— Te-nșeli. Am să joc pe mormântul tău, e adevărat, dar am să-ți și ridic un
monument pe care am să sap un epitaf adecvat în latinește. Am să imortalizez în
iambi meritele tale toate…
— Mai bine te-ai lăsa păgubaș, pentru că nici într-un vers n-ai să te poți abține
să nu trântești o minciună.
— Am băgat eu de seamă – strigă tare sașiul, ridicându-se din ungherul lui –
că Benedikt tinde spre absolutum dominium142.
— Nimeni n-a observat una ca asta, ripostă cel pe care-l numiseră Benedikt,
în afară de tine, pentru că tu ești om cu experiență. Un singur lucru nu pricep, de
ce te supără acum ceea ce nu demult te-a bucurat atât de mult?
141
Local de lux.
142
Putere absolută. (Lat.)
 — Ce tot îndrugă ăia acolo?
— Îi amintesc acestui ochi-albi că nu-i decât un târgoveț, că ține de starea a
treia, că nu-i nobil ca noi, cu fracul și frizura încărcate de păcate.
— Dovedește-o și fă-l de ocară, că altfel o să te obligăm să ne plătești
consumația.
— Păi e un adevăr demult dovedit. Eram înțărcat, ba chiar începusem să fac
primii pași pe terenul destul de dificil al flirtului, când acest ochi-albi s-a înscris
la primăria din Varșovia la categoria târgoveților, în corporația cizmarilor
virtuoși, sau poate chiar a croitorilor țanțoși.
— Minți! strigă sașiul.
— Hai la primărie să verificăm.
— Înainte marș la primărie.
— Să-i cerem lui Hoehler să ne arate documentul.
— Și dacă descoperim acolo semnătura lui cu bine-cunoscuta buclă patriotică,
cum procedăm? Cum facem dreptate?
— Îl aruncăm în groapa tăbăcarilor, asociați cu cizmarii.
— L-au silit să-și vâre mâinile până la coate în borcanele cu castraveți murați
și să spună de trei ori: Mak be nak! turuia blondinul de lângă Rafał.
Se uita la Rafał cu ochi încețoșați și-l apuca mereu cu mâinile de umeri.
Jarzymski nici nu se sinchisea de înțepăturile Căpitanului și ale celorlalți și se
ocupa cu toată grija de Rafał. Îi turna din sticlă vin de Burgundia, îi trăgea mai
aproape tipsiile și farfuriile. Rafał bea bucuros, numai ca să scape de stânjeneala
lui care nu trecuse neobservată (o simțea foarte bine). Se uita la petrecăreți cu
ochi tot mai îndrăzneți și mai nepăsători, asculta atent discuțiile dintre ei, mai
precis certurile lor zgomotoase, poveștile și anecdotele porcoase. Emigranții
francezi dădeau tonul, deși nici băștinașii nu se lăsau mai prejos.
La capătul celălalt al mesei stătea tolănit, cu coatele pe masă, un bărbat de
peste patruzeci de ani, cu obrajii roșii și privirea grea. Își descheiase cămașa, își
desfăcuse fularul de la gât și forăia tare pe nas. Privirea îi era ațintită asupra lui
Rafał.
— Aveți bunătatea să-mi spuneți din care Olbromski vă trageți?
— N-ai auzit, din ținutul Sandomierzului, mormăi Jarzymski, întrerupându-l.
— Pe tine te-am întrebat, filozofule? Sandomierz! Dacă-i Olbromski și din
Sandomierz trebuie să fie frate sau rudă cu Piotr.
— Sunt fratele lui.
— Ia te uită! Pe unde-i acum mizantropul ăla?
— A murit cu câțiva ani în urmă.
— A murit… spuse interlocutorul, liniștit de parcă i s-ar fi spus că s-a mutat.
Păcat de flăcău, a fost un ofițer pe cinste, instruit, deși pedant și cu aere de
propovăduitor. Locuia în ținutul meu. Ne împăcăm bine. Îl apuca febris143 de
revoltă când noi, tineretul localnic, ne comandam nasturi moderni pentru frac,
fireturi pentru veste, catarame pentru ghetele noastre pariziene și săculețe pentru
păr de la Carpentier, când începeam să trăncănim despre ele și să ne ciondănim.
Mă vizita la Oleśnica, când zăcea acolo, la Polaniec.
— La Oleśnica?! exclamă cu interes Olbromski.
Îi înviase o clipă în minte una dintre cele mai minunate amintiri din viața lui –
noaptea cu privighetori și stele minunate cum n-a mai pomenit niciodată.
— Da, la Oleśnica, în cuibul meu. Cunoști cumva locurile acelea?
— Da. Am trecut pe acolo când am fost la fratele meu, lângă Małogoszez.
— O, greu drum ți-ai mai ales… De la Staszów la Brody, nu?
— Adevărat! Cu lacuri mari, păpuriș, lunci întinse.
— Lacurile sunt minunate, asta așa-i. Acum nu-s decât păduri pe-acolo și-atât.
Urlă câinii! Mâine-poimâine dă primul ger și o să înălbească frunzele uscate!…
Se ridică, îi întinse mâna și, privindu-l pe Rafał cu ochii săi adânci, spuse:
— Deoarece ai avut cuvinte frumoase pentru Brody și cunoști Oleśnica,
înseamnă că ești de pe meleagurile mele, iar de vreme ce ești fratele unui vechi
prieten, înseamnă că și noi suntem prieteni și frați. În sănătatea ta, frate… cum
zici că te cheamă?
— Rafał.
— În sănătatea ta, Rafał! Să bem, întâi pentru Piotr. Odihnească-se în pace!
— Odihnească-se în pace, spuse Rafał, înviorat, golind până la fund paharul
mare.
— Iterum144, frate!
— Iterum atque iterum!145
— El n-a fost hahaleră, trântor și câine ca mine și ca tine. Întrucât și tu ești
trântor, câine și hahaleră, de vreme ce-ți pierzi timpul și bei cu derbedeii ăștia, în
loc să vânezi cu copoii. Tragi nădejde că n-or să se dedea trândăviei copoii tăi, că
un câine de ispravă poate fi ținut cu anii închis. Povești pentru copii!
Rafał încuviință din cap blajin, uitându-se la șleahtic printre lacrimi.
— Fratele tău a fost om așezat și cap de politician. Ho-ho! Când se apuca să
ne povestească de publicis146, mai să bocim, nu altceva. Dar de încrucișat spadele
nu le-am încrucișat. Niciodată nu ni s-a-ntâmplat, slavă Domnului, să ne certăm
sau să ne ciondănim. Trebuie să recunosc că la trezie vedeam lucrurile limpede.
Să fi ajuns vreodată să pună mâna pe spadă, l-aș fi tocat ca pe o varză, pentru că,
ce-i drept e drept, frățiorul tău nu prea era meșter în mânuirea ei…

143
Febra. (Lat)
144
Încă unul! (Lat.)
145
Încă unul și încă unul! (Lat.)
146
Despre treburi de stat. (Lat.)
 Rafał se gândi că de aceea, probabil, răposatul își alesese atunci, când cu
Gintułt, pistoalele. Se speriase de spadă. Murise de spaimă… Un sentiment
neplăcut de dezamăgire și o bănuială urâtă își făcură loc în inima lui. Ciocni
paharul și bău și mai lacom ca să înăbușe amintirea stânjenitoare. Noul prieten
începuse să-i placă. Ar fi vrut să i se arunce în brațe și să dea glas sentimentelor
ce-l încercau. Prinse un moment prielnic, se ridică în picioare și strigă, ridicându-
și solemn paharul:
— Beau acest pahar în sănătatea copoilor din Oleśnica.
— Asta ce-o mai fi? răsunară mai multe glasuri.
— Ați auzit!
— Cine-i ăsta?
— Hăitașul lui Kalinowski.
— Ridic acest pahar, strigă sașiul, imitând glasul tremurat al lui Rafał, nu
numai în sănătatea copoilor din Oleśnica, dar și a găinilor din Pacanów!
O larmă nemaipomenită acoperi cele două glasuri. Rafał, cu pumnii strânși,
începu să-și facă drum spre tânărul sașiu, care-și bătuse joc de el, dar nu izbuti să
treacă prin mulțimea adunată ciopor. Cei doi adversari se asmuțeau reciproc,
strigând:
— Moșiile tale-s în Lituania! Mincinosule! O lume știe că te-ai ajuns făcând
pe clovnul la circul de pe strada Bracka.
— Ha, ha, ha! chicoteau în cor. Strașnic i-a mai zis-o. Pata asta nici Caren n-o
mai spală!
Nu se mai purta o discuție generală și, de fapt, nimeni nu mai discuta.
Ochii injectați abia mai vedeau. Unii se îmbrățișau din cale-afară de pătimaș,
alții se priveau pe sub sprâncene.
Aerul rece de toamnă intra prin ferestrele larg deschise. Glasul Căpitanului le
întrecu pe toate celelalte.
— Ce-aveți de gând? Să zăceți aici pân’la ziuă? La teatru cu voi!
— Bine zici, la teatru! îl susținură cu toții. Spectacolul a și început. Grăbiți
adunarea! Gata!
Ca la un semn magic, în ușă se arătă patronul cel rotofei. Își înclină capul
pudrat, rosti o sumă și cei prezenți începură să arunce pe masă ducați nou-nouți.
Patronul îi aduna cu un surâs fericit, cu pleoapele strânse și capul plecat, de parc-
ar fi așteptat dintr-o clipă într-alta să-l lovească securea călăului. Își făcură
apariția și lacheii, oferind oaspeților pălăriile, bastoanele, mantiile, pardesiele.
Numeroasa companie străbătu saloanele clubului și ieși în stradă. Cernea o
ploaie măruntă, rece. În jur domnea bezna. Nu se zărea nicio trăsură, nicio
călăuză cu felinar, așa că grupul lărmuitor o porni, plescăind, prin mijlocul străzii
noroioase. Jarzymski îl luă pe Rafał de braț și-l trase înainte.
— Mergem la teatru.
 — Teatru… Care? Bogusławski?147
— Ce tot îndrugi?
— Păi toți care l-au văzut îl laudă…
— La voi la țară?
— D-apăi…
— Să știi și tu că-i vorba de-un bâlci de care nici să nu pomenești măcar. E
bun pentru vizitii, lachei și tot felul de nespălați de la oraș. Să nu mai repeți în
gura mare, c-ai vrea să mergi acolo, că te compromiți definitiv… și mă faci și pe
mine de baftă… Mergem la Théatre de société, la palatul Radziwill…
— Foarte bine! Ce știu eu!…
— Trebuie să știi, de vreme ce te învârți în înalta societate. E adevărat că se
mai arată pe acolo gașca lui Sołtyk și Sapieha ca să facă pe grozavii cu spiritul
lor național polonez, dar majoritatea spectatorilor o formează plebea. Ai
priceput?
— Cum să nu!
Înaintau prin mijlocul străzii, coteau în urma celorlalți dintr-o ulicioară în alta,
călcând mereu prin băltoace. Cei din față lălăiau un cântec de petrecere. Rafał,
amețit, simți că-și pierde la aer tot mai mult echilibrul. Să nu fi fost Jarzymski, s-
ar fi prăbușit în prima băltoacă. Multă vreme nici n-a știut ce-i cu el. Abia pe
treptele ce duceau în sala de teatru își mai veni nițel în fire.
Tot grupul cât era de mare se postă în fața ușii închise, încercând să intre, deși
prima comedie a lui Dorat La feinte par amour se apropia de sfârșit. Când
năvăliră în sală, Rafał văzu că era ticsită de lume. Trezindu-se la parter în
apropierea lojilor ocupate de doamne, compania se mai potoli. Toată lumea le
remarcase sosirea. Chipurile lor bete stârniră rumoare în loji. Căpitanul băgă de
seamă și șopti cu voce de bas:
— Ne facem de râsul lumii!
— Plecăm cum se termină piesa.
— Plecăm!
— E zăpușeală…
— Anizetka, șopti căpitanul, am o idee: să mergem in corpore la
Boguslawski. Azi și-acolo-i spectacol. E rost de distracție.
— Bună idee!
— Haidem!
— Înainte marș!
Cum se lăsă cortina, întregul grup se strecură încetișor pe ușă.
Pe cei mai mulți dintre ei îi așteptau trăsuri, cabriolete și lachei cu făclii.
Porniră cu toți lărmuind și cântând spre piața palatului Krasiński. Jarzymski
147
Wojciech Boguslawski (1757–1829) – celebru actor, fondatorul Teatrului Național din
Varșovia.
mergea în trăsură cu Rafał și cu încă cineva căruia îi spunea Bursztynek 148.
Acesta turuia fără istov și se prăpădea de râs.
— Ce piesă o fi jucând acolo? Jarzymski, tu trebuie să știi.
— Probabil că Cidul sau Hamlet. Cine-i știe?! Ori vreo operă sentimentală
nemțească, de-alde Flautul fermecat.
— O, ce minunate-s decorurile lui pan Smuglewicz și urletele zdrențăroșilor
ălora pre limba strămoșească… Și ce naiba o să facem noi acolo?
— Vom vedea. E și un bufet.
— A, bufet… Numai că n-am niciun chef de berea lor mitocănească… Sau,
scuzele mele, poate că se vinde acolo și bere boierească?…
— Te zbor din trăsură!
— Ei, dacă-i…
— Stai și așteaptă liniștit!
— Te bănuiesc eu demult cuprins de flacăra patriotismului d’antichambre și
de aceea mă și duci acolo, profitând de slăbiciunea mea de astă-seară.
— Dacă vrei neapărat, te pot azvârli chiar în clipa asta afară.
— O, pardon! Nu ai dreptul, de vreme ce e-n perspectivă un bufet.
În curând, se văzură cu toții pe culoarele întunecate ale teatrului, slab
luminate de lumânări de seu. Cu mare tămbălău cerură să fie chemat actorul care
vindea bilete și care închisese casa, apoi, trăncănind în gura mare, intrară în sală.
Și aici era plin, numai că publicul era diferit. Se juca tragedia lui Racine
Britannicus. Pe scena slab luminată cu lumânări răsunau versurile grave.
— Nu-i așa, domnilor, că-i teribil de emoționant? întrebă rotmistrul, de cum
păși în sală și abia apucă să arunce o privire pe scenă.
— Sunt mișcat până în adâncul stomacului meu…
— Mie mi-a sărit ficatul din loc și a luat-o razna…
— Ia mai împingeți-i nițel, vă rog frumos, pe aceste neamuri din Podwale și
Krzywe Kolo149! strigă Anizetka. D-aia credeți c-am venit în șandramaua asta și
am plătit biletul, ca să le ofer prilejul să mă calce pe gingașele mele bătături?
— Cere neîntârziat satisfacție acestei actrițe sfrijite, care a rămas proastă
văzând mutra ta îndurerată.
— Doamne, Dumnezeule! Uite-l colo pe lacheul meu. Pieptul i s-a umflat de
atâtea simțăminte înalte, ascultând aceste bazaconii fără pereche. Dar, în ciuda
spectacolului înălțător, fură înainte netulburat din tutunul meu.
— Ei, dar unde-i bufetul inclus în programul spectacolului? strigă tânărul care
venise în trăsura lui Jarzymski.
— Bufetul se află în sala de alături, răspunse tare un bărbat dintr-o lojă de la
parter.
148
Michał Potocki.
149
Mahalale varșoviene.
 — Mulțumesc pentru indicația dumneavoastră atât de dramatică, prietene de
suferință! aruncă obraznic Căpitanul înspre lojă.
Își făcu loc prin mulțimea care ascultase tăcută schimbul de cuvinte și porni
spre bufet. Cei mai mulți din grupul lor îl urmară, câțiva rămaseră pe culoarul
din mijlocul sălii. Rafał se trezi la bufet și iarăși bău mult. Auzea tulbure niște
strigăte în jur, iar înaintea ochilor vedea ba sala de spectacol, ba iarăși sticlele și
gustările de pe tejgheaua bufetului.
Scotea din buzunar ducați și-i azvârlea pe tejghea, apoi se arunca să
îmbrățișeze pe cine știe cine. Țepii bărbilor îi împungeau obrajii, mustățile îl
gâdilau, ochi aprinși scânteiau pe lângă nasul lui și glasuri prietenoase rosteau la
nesfârșit vorbe cu care era mereu de acord.
Noaptea târziu străbătu sala pustie a teatrului, luminată de o singură lumânare
așezată, într-un felinar, și, amețit, ieși în stradă împreună cu ceilalți. Mergea
împleticit prin băltoacele străzii, lărmuind laolaltă cu grupul. La un moment dat
zări prin întuneric, venindu-le în întâmpinare, două felinare de caretă. Vizitiul
răcnea de pe capră, cerând să i se facă loc. În aceeași clipă văzu la lumina
felinarului din dreapta caretei o pereche de cizme elegante, cu manșete galbene,
stropite de noroi, cocoțându-se pe osia roții. În văzduh răsună strigătul grosolan
al Căpitanului și vizitiul, cu un urlet de spaimă, se prăvăli de pe capră în
băltoacă. Cizmele cu manșete galbene se cocoțară mai sus, pe locul vizitiului.
Caii șfichiuiți de bici se smuciră înnebuniți și careta zbură într-o ulicioară
lăturalnică. Dinăuntrul caretei izbucniră glasuri speriate de femei.
Cineva strigă:
— Fiți pe pace, muieruștelor, că rotmistrul o să vă ducă la destinație de două
ori mai repede decât dobitocul ăla al vostru…
Străzile erau pustii și negre ca niște peșteri. Pentru grupul până atunci liniștit
întâmplarea neașteptată fusese ca un semnal de trecere la acțiune. O adevărată
nebunie îi cuprinsese pe toți. Rafał auzea loviturile bastoanelor în grumajii și-n
capul vizitiului și se îneca de râs la răcnetele lui. Când, în cele din urmă, vizitiul
izbuti să scape din mâinile agresorilor, bastoanele răpăiră pe zidurile caselor, pe
ușile prăvăliilor, pe grilajele de fier ale grădinilor. Clipă de clipă, câte un geam
ce dormita până atunci tihnit în întunericul nopții se făcea țăndări cu un vaier
ascuțit de fecioară speriată. Vuiau în văzduh firmele de tablă smulse de pe ziduri,
bubuiau porțile încuiate sub ploaia de pumni, de ciubote și bastoane. Cineva
scăpără foc și Rafał zări patru din noii săi tovarăși: doi se cocoțaseră în balconul
de la primul cat al unei case înguste, escaladând grilajul unei grădinițe vecine.
Ceilalți doi se aflau încă în vârful gardului, aplecați înspre stradă. Se sforțau să
tragă din perete firma de deasupra prăvăliei, fixată pe un drug de fier. Câteva
perechi de mâini vânjoase trăgeau de drug cu toată puterea. Sfărâmături de
cărămidă le cădeau în ochi… Toate acestea erau acompaniate de trosnetul ușii
sparte și de zăngănitul asurzitor al farfuriilor de alamă smulse de pe drugul fixat
deasupra ușii frizeriei și pe care le pocnea cineva în tact de marș. La ferestre, ici-
colo, se aprindea lumina. Siluete albe se agitau a spaimă dincolo de geamurile
făcute țăndări.
Abia jumătate din străduță fusese astfel pustiită când de după colț se auziră
pași cadențați. O lanternă aruncă în noapte un snop de lumină.
— Zybenknopfy150, răcni prietenul lui Rafał, stăpânul copoilor din Oleśnica.
— A, v-am prins, afurisiților!
— Pe nemțoi!
— Hab Acht!151 răsună calm în întuneric.
Bețivanii se strânseră unul lângă altul. Când un nou snop de lumină, ca un tăiș
de sabie, spintecă bezna, Rafał văzu drugul de fier cu firma în vârful lui, ținut în
chip de stindard de două mâini vânjoase. Încă o clipă și în aer se auzi vâjâitul
drugului de fier și bubuitul tablei. Răsună un strigăt asurzitor. Apoi altul și altul.
Soldații patrulei își traseră săbiile și începură să lovească orbește. Anizetka,
Bursztynek, Șpiț, Szpilka și toți ceilalți se năpustiră asupra lor cu bastoanele și
cu pietre culese de pe jos. În curând, drugul de fier din mâinile voinicului din
Oleśnica înclină balanța victoriei de partea scandalagiilor. Patrula se risipi și
începu să se retragă pe sub zidurile caselor. Răsunară fluierături și strigăte de
ajutor, vaiere, blesteme.
— Nu vă risipiți, țineți-vă grămadă!
— Toți grămadă, domnilor! strigă poruncitor comandantul ad-hoc.
— Prindeți-vă de mâini și înapoi!
— O să ne înconjoare! Înapoi! strigau cu toții.
Rafał nu avea nimic în mână, nici măcar baston. Cu toate acestea mergea
înainte, cu brațele întinse, prinzând întunericul în pumni. Clocotind de furie, se
băga în luptă. Tot pipăind întunericul, descoperi un copăcel legat de un arac. Cât
ai clipi aracul prinse să croiască văzduhul, descriind cercuri largi. În cele din
urmă, vârful lui ascuțit se înfipse într-un trup viu.
Olbromski porni să lovească, să dea-n el ca la Sandomierz. Ostașul cu care
lupta îl croi de două ori cu sabia, rănindu-i gâtul și brațul până la sânge. Rafał
turbă de furie. Îl izbi viclenește, de câteva ori, apoi îi dădu una în cap,
doborându-l din picioare. Prusacul se prăbuși la pământ și atunci, cu pumnul gol,
flăcăul îi zdruncină bine fălcile și-l lăsă lat, fără cunoștință. Îi târî după el prin
noroi, bombănind ceva pe sub nas.
La porunca comandantului, curajoșii petrecăreți dădură înapoi în pas de marș
forțat spre capătul străduței. Patrula răsuflă și o porni înainte, luminându-și

150
Sieben Knöpfe – șapte bumbi – poreclă batjocoritoare dată soldaților prusaci care aveau
șapte nasturi la tunica de uniformă.
151
Drepți! (Germ.)
drumul cu lanternele, adunându-i pe cei căzuți și aducându-i în simțiri pe cei fără
cunoștință.
Ceata veselă, în rânduri strânse, se retrăgea grăbită. De cum ajunseră în piața
în care se vărsau câteva străzi, se risipiră care încotro pentru a-i deruta pe
urmăritori.
Rafał se trezi din beție și izbuti să-l descopere pe Jarzymski. Mână în mână cu
alți câțiva o luară la picior, cotind pe străzi lăturalnice, ulicioare și ganguri, până
ajunseră la adăpost sigur.
Era parcul somptuos al zeiței asiriene Militta, unde îi condusese Jarzymski.
 GNOSIS

A doua zi, Rafał se trezi foarte târziu, undeva într-o încăpere întunecoasă. Era
dormitorul lui Jarzymski, care sforăia alături, pe o sofa. Uimit, Rafał se întrebă
cam cât să fie ceasul. Băgă de seamă că ferestrele nu erau oblonite – așadar,
venise seara celei de-a doua zile. Din camerele învecinate răzbeau glasurile
jucătorilor de cărți. Olbromski, întins în pat, cu ochii închiși, se simțea atât de
dezgustat de sine însuși, încât ar fi primit bucuros să urce pe eșafod, legat la
ochi. Amintirea zilei și mai ales a nopții precedente îi făcea pur și simplu rău. Ar
fi vrut să se apere de orice aducere-aminte, să-și ferească ochii, să descopere un
punct mai luminos, dar peste tot în întuneric dădea de chipul hâd, hlizit cinic și
viclean, al zilei ce trecuse în toată goliciunea ei. O ciudă neputincioasă îi înfigea
milioane de ace în piept, ca niște țânțari, noaptea, într-o mlaștină. Nu-i poți vedea
și nici goni. Acele lor îți rămân înfipte în carne și-ți stăruie în urechi un bâzâit
continuu sâcâitor, scârbos.
Într-o clipă, Rafał se hotărî să scape din această casă. Își găsi hainele pe
întuneric, se îmbrăcă, își aruncă pe umeri mantia și ieși din cameră. În buzunar
dibui câțiva ducați. Vârî unul în mâna lacheului întâlnit în vestibul și-i ceru să-l
conducă până la palatul prințului Gintułt. Era încredințat că nu-l vor mai primi
acolo, totuși, într-acolo își îndreptă pașii.
„Dacă prințul n-o vrea să mă mai vadă, cugeta el, atunci e altceva… O să caut
vreun hotel, sau vreun han…”
Rafał voia cu orice preț să petreacă noaptea în singurătate, să nu mai audă
alături sforăitul lui Jarzymski. Nu se gândea deloc la ce-o să facă mai târziu, ci
numai și numai la clipa prezentă; ardea de nerăbdare să tragă de pe el cămașa
Deianirei152. Ajuns, în sfârșit, la ușa palatului, porunci lacheului lui Jarzymski să-
l aștepte – atât de stupidă și de nelalocul ei i se părea întoarcerea sa la prinț. Era
convins că-l vor expedia fără discuție înapoi, de unde a venit. Dar bătrânul
Lukasz îi deschise ușa cu aceeași plecăciune supusă și politicoasă și-l conduse
până la camera lui cu toată bunăvoința.
În odaia în care își petrecuse prima noapte era cald. Valetul aprinse două
lumânări de ceară și se îndepărtă neauzit. Rafał simți pentru el o adâncă și
sinceră recunoștință. În sfârșit, era singur într-un loc liniștit și onorabil. Se
dezbrăcă repede, se vârî în pat și când se pregătea să stingă lumânarea, ușa se
deschise din nou și Lukasz intră în cameră cu o tavă. Aduse un pahar mare cu o
băutură. Îl puse pe noptieră cu o expresie blândă și solemnă și, cu o plecăciune,
se retrase. Rafał duse paharul la gură. Băutura i se păru grozav de gustoasă și
goli paharul până la fund.
152
Cămașă îmbibată cu sângele otrăvit al centaurului Nessus, cu care Deianira, soția lui
Hercule, își ucide, fără să vrea, bărbatul.
 De cum stinse lumina însă, simți că-l cuprinde iarăși o silă de neînvins. De
fapt, nu amintirile îl dezgustau, ele mai păstrau poate un oarecare farmec pentru
el, nu avea nici remușcări, ci doar un sentiment insuportabil de dezgust, provocat
de prezența vădită a răului săvârșit.
Închise ochii, străduindu-se să se gândească la altceva. Își făurea planuri de
viitor, juca în gând cărți, făcea incursiuni eroice în grupuri alcătuite din cei mai
arătoși filfizoni, când, deodată, simți pe pieptul său un cap hidos, dezgustător.
Era însăși întruchiparea respingătoare a răului. Ceva monstruos, ca o caracatiță,
cu brațe de fier, diform, rece, vâscos. Nu izbutea s-o îndepărteze de pe piept, s-o
împingă de acolo. Broboane reci de sudoare îi acoperiră fruntea grea, ca de
plumb, iar sufletul căzu pradă monstrului neștiut, de neînvins. Când somnul greu
îi închise, în sfârșit, pleoapele, apăsarea din piept nu-și slăbise puterea.
Caracatița se preschimbă încet într-o femeie cu trupul ud, alunecos și umflat, de
înecată. Cadavrul înfricoșător îi prinse gâtul cu mâini puhave, ochii putrezi îl
priveau în ochi, iar buzele demult descompuse îi acopereau gura. Undeva în
străfundul sufletului auzea șoapte respingătoare de amor…
Se trezi târziu noaptea și se ridică în capul oaselor, de parcă o mână neștiută l-
ar fi smucit cu putere. Lacrimi izvorâte din adâncul sufletului îi curgeau din ochi,
șiroind pe obraji… Și adâncurile tainice de unde izvorau aceste lacrimi se
purificau. Toată ființa lui se cutremura de plâns, așa cum pământul se cutremură
bântuit de furtună, zguduit de fulgere și trăsnete în necuprinsul nopții. Din
negura dintre somn și trezie se dezghiocă deodată gândul limpede, ca o geană de
lumină minunat dezvăluită privirii.
„Ce-i cu mine?”
Răspunsul rămânea însă în beznă. Doar un nou torent de simțăminte profunde,
năvalnice izbucni la suprafață ca sângele cald dintr-o rană deschisă de un cuțit
criminal și-i spălă obrajii îngropați în palme. Și-așa, aproape până în zori, îi
bântui mintea haosul de gânduri, lupta, de neredat prin cuvinte, între două forțe
la fel de tari, între două boli la fel de aprige. Imagini respingătoare i se perindau
prin minte, ca norii pe bolta cerului, dezvăluind toată grozăvia întâmplărilor și
faptelor săvârșite de oamenii cu care se înhăitase în ajun. De undeva din gol
ajungea până la el vaierul cumplit al unei gloate nevolnice, frânturi din noaptea
trecută, răspândind ca niște morminte deschise duhoarea ticăloșiei, răzbunării,
căderii în păcat, a degradării și a rușinii. Toate aceste grozăvii despre care
altădată știa doar din auzite, acum îl împresurau, tulburându-i cugetul. Mâinile îi
amorțeau de dezgust la ideea de a fi atins plăgile acelea gangrenoase, năclăite de
sânge puturos, capul îi ardea de gânduri pe care mintea refuza să le cuprindă.
A doua zi, se ridică din pat palid, dărâmat, străin și de nerecunoscut pentru el
însuși. Nepăsător, se îndreptă spre sala unde îl găsise ultima oară pe prinț.
Aproape de ușa ferecată auzi vorbă ce răsuna tare pe sub tavanul înalt, boltit.
Prințul discuta cu prietenul lui, maiorul prusac. Stăteau amândoi plecați peste o
carte voluminoasă, îmbrăcată în piele albă. În clipa când Rafał păși pragul
încăperii, tăcură amândoi o secundă și se opriră din lucru. Ofițerul, ca și prima
oară, îl aținti pe tânăr cu ochi naivi și cercetători, ochi uimitori, de copil uriaș. La
salutul lui Rafał răspunse cu o înclinare prietenoasă a capului său mare și cu un
zâmbet atât de sincer, bun, sfios și binevoitor, care se cerea luat în seamă, încât
Rafał se simți tulburat, ca și întâia oară. De astă dată însă, mult mai profund.
— Am mai avut onoarea, să vă prezint pe secretarul meu, spuse prințul,
arătând din ochi spre Olbromski.
— A, da… Foarte bucuros să vă cunosc.
— Acum ne va fi mult mai ușor să ne descurcăm cu lucrările episcopului
Augustin, adăugă prințul, cu glas scăzut și parcă rugător.
— Asta e foarte bine, mai ales pentru mine. Ați venit direct de la țară? întrebă
maiorul.
— Da, nu a mai fost niciodată aici. Nu cunoaște pe nimeni la Varșovia. Așa
e?
— Da, așa e… îngăimă Rafał.
— Câțiva ani buni s-a ocupat acasă de agricultură, a arat, a semănat… Așa e?
Așa mi-ai scris, nu?
— Da, am scris…
Pe chipul maiorului înflori un zâmbet blajin, din adâncul inimii,
străluminându-l parcă. Și o clipă făptura lui greoaie, ca de urs, se arătă vădit
cuprinsă de bucurie și emoție, de parc-ar fi fost un adolescent sfios.
— Munca pe ogor, spuse cu glas reținut, cerând ascultare, mi se pare fericirea
supremă accesibilă omului. Așa cred, așa simt în sufletul meu. Personal nu am
avut bucuria asta. Sunt soldat. Să-ți fie dat să dobândești din pământul gol ceva
atât de tainic, atât de minunat prin alcătuirea sa, prin viața și moartea sa, cum
este un spic de grâu, nu înseamnă oare să fii coautorul unei minuni?
Cuvintele lui îl lăsară pe Rafał destul de indiferent. O expresie tulbure i se
zugrăvi pe chip. Maiorul vorbi însă mai departe, cu glas scăzut, într-o rostire ce
amintea graiul nemțesc.
— Niciunde nu se arată mai deplin puterea, nemărginita înțelepciune,
dragostea adâncă, mereu aceeași, fără de început și fără de sfârșit a creatorului
lumii, ca în împlinirea rodului din sămânță, în încolțirea ierbii primăvara pe
luncă sub razele calde ale soarelui și în veștejirea ultimului firicel verde sub
cețurile lui octombrie. Te-ai oprit vreodată, pane, să te uiți mai cu luare-aminte
cum freamătă în soare pământul gol, cum curg apele vii și-și tremură când și
când undele, cum se pleacă și se leagănă în bătaia vântului firul de iarbă, ca un
fulg?
— M-am uitat, răspunse Rafał tulburat.
 Tabloul descris îi răsări aievea înaintea ochilor. Avu convingerea că și ochii
mari, încețoșați ai maiorului văd la fel de limpede aceeași priveliște. Un
sentiment stânjenitor de teamă îl tulbură fără veste.
— Din vremuri străvechi, date uitării, sufletul omenesc a cunoscut această
înfiorare și venerație în fața rodului împlinit din bobul de sămânță adus de vânt,
în fața copacului ce se împodobește cu tinere mlădițe și frunze măiestrit croite, în
fața florii ce-și desăvârșește forma noaptea, la ceasul răcoros dinaintea zorilor.
Maiorul rămase o clipă pe gânduri, de parc-ar fi uitat că-l ascultă cineva, apoi
urmă cu un zâmbet fericit și cu privirea visătoare aburită de lacrimă:
— O, Mithras… zeu străvechi, dat uitării! Stăpânul a cărui voință hotărăște
culoarea frunzei înmugurite, alcătuirea spicelor de grâu și a florilor de pe întinsul
pământului nostru minunat… Grădinar divin! În puterea lui stă ca perele să se
pârguiască, merele parfumate să se împlinească și să se rumenească sub frunza
de pe ram și să se veștejească tot așa cum se veștejește frumusețea mumei
împreună cu dragostea ei nerăsplătită pentru fiul nerecunoscător… Din vrerea lui
prunele își dobândesc culoarea lor minunată, fără de seamăn pe lume, iar
ciorchinele de strugure își pleacă ușor lozia subțire la pământ, adâncit în dulcea-i
somnolență. Mi se pare că pelasgii aveau o altă zeitate, pe care de atâtea ori am
admirat-o cu prințul. Nu-i așa?
— Da, maestre…
— Vestita Demeter, căreia i se mai spunea și „Pelasgis” și care întruchipa
nașterea plantei din sămânță. Demeter este simbolul seminței, germenele
vegetației de pe pământ. În sămânță se naște forța creatoare a plantei și aceasta,
la rândul ei, ajunge mumă, născătoare de generații fără număr. Sămânță este
prototipul din care a purces prima plantă în vremuri de demult. Demeter este
prototipul străseminței și al tuturor urmașilor ei și, totodată, semnul văzut al
forței fără de sfârșit, care a fost, este și va fi cât lumea. Iartă-mă, te rog, că-ți pun
răbdarea la încercare… dar sunt atât de entuziasmat de legenda divină a
Demetrei și, mai ales, de sărbătorile în cinstea ei de la Eleusis, încât deseori,
poate prea deseori, vorbesc despre ea. Iartă-mi, pane, limbuția mea de ostaș…
— Vai de mine, cinstite pane… bălmăji Rafał.
— Ce reprezintă mitul vestit al răpirii Persefonei-Kore? Vestitul Katodos?
Este istoria fiecărei semințe în parte, deci a urmașei Demetrei. Preluarea ei de
către pământ după ce a fost semănată. Tristețea grea a Demetrei mame este iarna
– șirul zilelor sumbre și umede în care sămânța zace în țărână. Persefona rămâne
acolo, la soțul ei subpământean.
Vine însă veselul anodos și prizoniera iese la suprafață în toată splendoarea
frumuseții sale și îl întâlnește pe înfloritorul Dionisos. Sămânța dă colț, răzbate
la lumină, înalță tulpină, se împodobește cu flori și naște semințe. La Eleusis se
sărbătorea această forță veșnică a naturii, fără de capăt. Prin imnuri, dansuri
sacre, scene mimate, prin ivirea neașteptată a personajelor însoțite de cuvinte și
invocări solemne rostite de hierofantele din neamul Eumalpizilor se aducea
prinosul inimilor și cugetelor întru cinstirea razelor dătătoare de viață ale
soarelui, ceea ce noi am dat uitării… Nouă zile își caută Demeter fiica pe pământ
și în a zecea zi ajunge la Eleusis – povestea maiorul, cu ochii la prinț, uitând de
Rafał. Ea poartă în mâini două făclii, simbolul puterii purificatoare a focului. La
Eleusis se odihnește ea și se abate de la rigoarea postului, bând din așa-numitul
Kykeon – adică miere amestecată cu apă. Toate acestea se întâmplau în ajunul
nopții tainelor. Toți inițiații – mystai – indiferent de sex, rămâneau despărțiți de
neinițiați. Cu făclii în mână, ei vizitau locurile de suferință ale Demetrei – adică
fântâna Antion și Piatra Întristării. Taina solemnității o anunța glasul
hierokerixului, poruncind tăcere inițiaților. Tăcere, tăcere… repetă maiorul încet,
cu ochii ațintiți asupra prințului.
Ședeau unul în fața celuilalt și zâmbeau fericiți unor gânduri neștiute lui
Rafał.
Prințul întoarse primul capul, se aplecă asupra cărții și spuse încet:
— Întrucât e și secretarul nostru aici… ce-ar fi să ne întoarcem la Augustin…
— A, da… întrucât e și secretarul… Ori de câte ori îmi amintesc de minunata
lume a grecilor, devin păgân…
Prințul netezi câteva secunde foaia mare a cărții, apoi îi spuse lui Rafał.
— Tocmai voiam să te rog să-mi traduci din latină acest pasaj, și împinse
cartea spre Rafał.
Tânărul trecu repede la treabă, fericit că, în sfârșit, are și el un rost în
societatea celor doi. Prințul se întoarse iarăși spre maior:
— Lumea grecilor… În ceea ce mă privește, nimic nu mă poate face să uit de
acele peșteri pustii, adăpost fiarelor sălbatice astăzi, leagănul de demult al
spiritului omenesc, unde cel dintâi anahoret, Pavel de Thebaida, a trăit în
pustnicie o sută de ani, unde Antonie, în sfinte revelații, și-a cultivat spiritul
celest. Uimirea, tulburarea și mâhnirea pe care le-a cunoscut omul acolo nimic
nu le-ar mai putea stârni vreodată.
— Nici vorbă că-i așa, așa-i cum spui, Frate Cumplit 153. Și totuși… eu nu mă
pot ridica pe asemenea culmi. Sunt greoi ca un copac doborât, ca un bolovan din
luncă, înfundat în pământ prin propria-i greutate. Asta-i tot. Simțirea mea e atât
de leneșă, și de pământeană. Dacă-i ceva ce mă mai poate tulbura e primăvara.
Când – cum spune bătrânul Hesiod în Munci și zile – „în frunzișul stejarului va
da glas primul cuc și va bucura oamenii de pe întreg cuprinsul pământului”,
inima mea obosită va mai tresări. Iar alteori…

153
Slujitor al unei loji masonice, care pregătește candidații pentru ceremonialul inițierii într-
un grad mai mare și care în timpul adunărilor tainice ale lojii stă la ușă cu spada în mână pentru a
nu lăsa să pătrundă vreun profan.
 — Trebuie să-ți aduni puterile, spuse prințul cu glas convingător, aproape
șoptit. Să ne înălțăm spiritul! Să ne gândim numai la tabloul acela impresionant
când Fortunatus, preotul maniheist părăsește Hippona după disputa cu sfântul
Augustin. Din nou în pustnicie. Ieri am citit disputa. Fraze întregi ale sfântului
îmi stăruie în memorie, de parc-ar fi gravate acolo cu foc. Acele cuvinte simple:
versatur ibi quaestio – unde sit malum? 154 Da, nu se înfruntă doi oameni, doi
preoți, reprezentanți a două culte diferite, ci cu adevărat două simboluri mărețe,
două stihii. Unde sit malum? Sfântul episcop, numit pe drept cuvânt divus sau
Bărbat asemenea lui Dumnezeu, înțeleptul a cărui minte era limpede ca unda
unui izvor de munte, susține că răul s-a născut în om din propria lui dorință.
Omul singur poartă vina. El este greșit în fața Domnului etern. Și acest venetic
din pustnicie, care ani de-a rândul a contemplat cerul din peștera lui, unde a
cugetat zile și nopți în singurătate, cutează să spună că răul e la fel de veșnic
precum Domnul Dumnezeu. Dă această lovitură cumplită neamului omenesc,
această povară minții, atât de grea, încât s-ar părea c-ar trebui sub greutatea ei să
se dărâme pământul. În ziua următoare însă, după două dispute publice,
Fortunatus recunoaște că nu a putut răspunde la toate întrebările puse de episcop.
Recunoaște că a fost biruit. Totodată adaugă însă că nu se simte convins în
sufletul lui și nu va trece la catolici. Astăzi n-a mai rămas nici urmă din orașul
Hipporegius, de sub stăpânirea regilor numizi. Căsuțele de piatră, cetățile,
termele, templele, piețele – totul a fost îngropat în nisip. A fost nimicită și
înlăturată domnia sabiei. A rămas însă freamătul a două suflete, în dispută despre
aflarea veșniciei, și noi, astăzi, fremătăm la fel ca și ele. Cei care au renunțat la
tot – până și la băutură și hrană – trăiesc veșnic…
Chinuit însutit de îndoieli, de o mie de ori mai nehotărât și mai zdrobit decât
înainte de venirea la oraș, Fortunatus se întoarce în pustnicie pentru ca în
singurătate să-și ascută și să-și desăvârșească și mai mult mintea, s-o călească în
focul foamei, biciuirii și martirizării trupești. Și iarăși se va adânci acolo în
cântărirea, cunoașterea și pătrunderea în adâncimile înțelepciunii străvechii Asii
persane. Să ne uităm cum, singuratic, e lăsat pradă lui Angra-Mainyu și Ahura-
Mazda – in exordio duae substantiae a sese divisae155… Cum să nu simți
compasiune pentru el când prin noaptea neagră se uită la pământul învăluit în
beznă și cu privirile la cer se străduiește să zărească umbra preexistenței, primele
corpuri nebuloase, lumi fărâmițate, să audă vuietul înfricoșător al vântului
învârtejind universuri și glasul unicului lor stăpân, cum i s-a spus să creadă. În
jurul peșterii sale ochiul vede urmele leului și ale hienei, umbra vulturului și a
uliului trece în zbor deasupra ei, și în mintea pustnicului stăruie gândul la
crocodil și scorpion, care în moartea celor slabi și nevinovați își află hrana. Suflă
154
Se pune întrebarea: de unde vine răul? (Lat.)
155
Dintru început două substanțe inițial diferite una de alta. (Lat.)
în jurul lui samunul și hamsinul, părăduitorii sălbatici și stupizi a tot ce este viu.
Ziua îl arde necruțător soarele, noaptea îl chinuie frigul, însoțit de boală.
Bicisnica muscă seamănă moartea suptă din trupul animalelor și o sădește în
trupșorul copilului care abia a prins să vorbească și să cugete, ai cărui ochișori
începuseră să întreacă în frumusețe vinul auriu, iar dinții să rivalizeze cu albul
laptelui. Cine i-a poruncit oare să facă o asemenea faptă?
Să ne uităm cum ochii uscați și arși ai pustnicului se înalță spre cer, căutând
să-l afle pe acela care este, Propater sau Bythos, ceea ce înseamnă Adâncime,
care este Arretos, ceea ce înseamnă Inexprimabil… În urma sa are neamul
omenesc. Îi vede toate faptele și toată viața lui. Eternul triumf al lictorului și
etern asupritul spirit. Vede că tot ce există este obiect de neînțelegere, motiv de
luptă, că războiul fără capăt, Polemos propater156, este soarta omului, și în el pier
cei mai slabi și cei mai buni. În el însuși omul tăinuiește stihii neștiute, în care
desfătarea se împletește cu durerea, unde gândirea înțeleaptă se înfiripă mai încet
și mai greu decât palmierul în deșertul sălbatic și o singură irumpere de patimi
nimicește până la temelie roadele muncii a sute de zile și nopți…
Încotro să-și întoarcă privirile? La anii copilăriei… La ei se întoarce cel mai
adesea omul în durere, pentru a-și afla liniștea în propriile lacrimi. Dar privirea
pătrunzătoare și cercetătoare a înțeleptului nu va găsi acolo decât viața trupească,
pătrunsă de răutatea ce în sângele lui este preluată din vinele tatălui și pântecele
mamei. Își va îndrepta privirea spre bătrânețea necruțătoare ce va să vină și cu
toată groaza va vedea tot ce-i mai înfricoșător: neputința trupească nimicind
prostește și neîndurător înțeleapta alcătuire a oaselor și desăvârșirea țesuturilor.
Va vedea distrugerea spiritului de esență divină, care decade, se cutremură și
plânge în deznădejde… Cine e vinovat de tot răul acesta? Cine l-a zămislit. De
unde s-au stârnit cutremurele și furtunile pe mare? Oare omul a creat șarpele
veninos și scârbavnica hienă? Oare el a scornit moartea?
Să ne înălțăm spiritul! Să urmăm privirile lui Fortunatus. Iată că din peștera
lui întrevede suprema forță a pământului, cel mai tainic act al vieții, actul
perpetuării neamului omenesc.
Vede pe malul mării un pelican ce zboară deasupra valurilor cu hrană în cioc
pentru puii lui. E ca și un semn hieroglific al întregii vieți, scris la începuturile
pământului, când uscatul s-a despărțit de ape. Legenda străveche povestește că
pelicanul și-a înviat puii cu sângele lui, sfâșiindu-și pieptul cu ciocul… Plecând
de la legenda aceasta Fortunatus a cercetat și a chibzuit adânc totul. Văzut cu
ochii minții pe părintele fericit, pe care soarta l-a dăruit cu oase puternice și
măduvă trainică. A văzut cum părintele a ajuns să-și vadă fiul încărunțit, cum și-
a retrăit prin el propria sa viață de om împlinit, întipărindu-și în minte mulțime
de întâmplări, de la cea dintâi dragoste până la cea din urmă minciună. Din ele a
156
Războiul, începutul tuturor lucrurilor. (Greacă)
sorbit dârza înțelepciune bărbătească. Fortunatus a ajuns să-l vadă pe nepotul
feciorului său și în gânguritul lui și-a auzit glasul de copil pentru a treia oară.
L-a văzut, în sfârșit, la adânci bătrânețe, „fericite”, cum zice legenda, când
încet, dar bucuros și cu voie bună, se prefăcea parcă în cel ogor întins, în pământ
liniștit și fără de glas, pulbere, lut și nisip fără nume în care își întind rădăcinile
copacii rămuroși, fremătători. Din el se înalță seva în tulpinile tari, în crengile
puternice, în ramurile lungi și mlădioase, în fiecare mlădiță fragedă, legănată de
vânt. L-a văzut Fortunatus cum în taină, depărtat de lume, tăcut, se pregătea de
somnul de veci și se gândea cu bucurie cum se va odihni în moarte, iar pe
pământ va răsuna larma generațiilor. Fortunatus l-a văzut în clipa când, obosit de
viață lungă, cu imboldurile și triumfurile ei mărunte, el și-a dorit să se
odihnească și să doarmă adânc. Precum Iacov patriarhul să-și așeze în pat
picioarele ostenite și nevolnice și să nu se mai scoale niciodată, să moară pe veci.
Katodos al Persefonei!… Fortunatus își aminti deodată de un alt om. Vârstnic
și el, dar care e primejduit să se despartă de micuțul lui fiu. Nefericitul părinte
privește părul bălai al singurului său fecior, mânuțele și piciorușele lui dolofane,
umerii lui înguști cărora le va fi dat să ducă tot greul vieții, toate suferințele,
fărădelegile și nedreptățile ei văzute și trăite în anii ce-au trecut.
Îi caută răsuflarea curată și privirea ochilor, frumoși ca stelele ce luminează în
noapte. Își apropie buzele de fruntea lui luminoasă pe care se oglindesc
gândurile-i de copil, asemenea unui norișor alb oprit deasupra undelor limpezi
ale unui lac de munte, îi strânge la piept căpșorul, de parcă ar vrea să-l îngroape
la sânul său, să-l readucă în vinele sale, să-l ascundă în inima sfâșiată de durere
și împreună cu el să plece de pe astă lume pe culmile veșniciei. Fortunatus îl
vede din peștera lui pe nefericitul părinte, care a și zărit moartea apropiindu-se de
căpătâiul lui și se mai joacă pentru ultima oară cu mânuțele fiului,
blagoslovindu-l, cum spune Legenda, iar fiul ciripește și gângurește vesel, ca
pasărea într-o dimineață de primăvară, și-l întreabă de toate lucrușoarele jalnice
din jur, din ceasul acela, neștiind sub ce semn curge el. Părintele nu a mai apucat
a cincea aniversare a fiului său drag, precum Hector, care, cu coiful de luptă pe
cap, sărutându-l și mângâindu-l pe fiul său, se ruga lui Zeus și zeilor: „Fie ca mai
târziu, cândva, să se spună despre el: a fost mai bun decât tatăl său!”
Cine a creat o asemenea viață? Aceeași mână oare face și binele și răul? De ce
este atât de adânc obidit părintele acesta muribund spre deosebire de fericitul
Iacov? Ce răsplată cerească ar putea să răscumpere smulgerea părintelui de lângă
copilul fără de apărare, când moartea îi închide ochii și nu-l mai poate vedea,
când brațele nu-l mai pot ține? Ce poate fi mai cumplit sub soare decât
suferințele acestui părinte? Să-ți lași singur copilul într-o lume bântuită de
crocodili și scorpioni, pe pământul zgâlțâit fără veste de cutremure, pe marea
care se preschimbă sub suflarea vântului în călău tembel… Să te gândești,
murind, că se va trezi singur între oameni ticăloși, că ființa lui neapărată va fi
împresurată de boli viclene, tainice, crunte – lepra și sifilisul, variola și tifosul, și
de fărădelegile omenești, însutit mai cumplite decât bolile, de nenumărate
scorneli ale minților ticăloase, care au și devenit o formă a existenței de patimi și
porniri rele dezlănțuite… Să te gândești că ochii lui albaștri, curați și senini vor
privi la această luptă dintre tâlhari, că vor trece anii și va adăuga și el o unitate la
o mulțime…
Și atunci și-a zis Fortunatus că a fi părinte și a avea copii este un rău. El și-a
jurat că nu vrea să aibă urmaș, că l-ar da morții pe pruncul născut în păcat. Că
singur în pustiu se va înălța cu spiritul deasupra mulțimii, îl va dăltui după chipul
lui Ahuramazda și va declara război întunericului. O să-și smulgă duhul din
mocirla păcatelor omenești, o să-l scape din smârcurile lui Ahriman și se va
ridica deasupra lumii ca o torță veșnică…
Rafał nu-și ridica ochii de pe pagina cărții, dar vorbele rostite lângă el îl
împiedicau să înțeleagă textul capitolului Contra Fortunatum quondam
Manichaeorum presbyterum157.
Spunând cuvinte de neînțeles noului său interlocutor, îl privea adesea cu ochi
încețoșați, nevăzători, îndreptați înlăuntrul său. O clipă privirea i se învioră și
vorbi mai departe pe un alt ton:
— Aici o să te stânjenim cu discuția noastră. Cred că ți-ar fi mai la îndemână
să lucrezi în camera de alături.
Rafał își luă cartea grea, cât o sarcină de lemne, și plecă în odaia de alături.
Era o cameră de lucru. În mijloc – o masă mare înconjurată de jilțuri îmbrăcate
în piele. Fereastra era deschisă, și afară, până pe sub ea, se așternea o alee
străjuită de carpeni bătrâni. Rafał închise ușa și se așeză în jilț. De cum simți că e
singur, îl cuprinse lenea și se lăsă în voia ei. Capul îi căzu pe pagina cărții din
fața sa, ca un bolovan greu, nesimțitor. Mintea îi era goală de gânduri, inima de
simțire. Poate doar vinul de Burgundia l-ar mai fi putut înviora și însufleți. Ca un
nor ușor de aburi se ridică în sufletul lui o tainică dorință, nedeslușită, încă nici
de el însuși, inconștientă ca patima. Își dădea seama numai că de cum va isprăvi
tălmăcirea textului latinesc, se va duce iarăși la Jarzymski. Chiar dacă noaptea îl
tulbură gânduri urâte despre puterea răului.
Se apucă în silă de traducere. Izbutea să tălmăcească mai ușor decât s-ar fi
așteptat. Obișnuit la școală cu sofistica, Rafał se adânci aproape cu satisfacție în
disputa interesantă dintre sfântul Augustin și dușmanii bisericii.
Când isprăvi cu lucrul, trecuse demult amiaza și se apropia seara zilei scurte
de toamnă. Dădu deoparte cartea cu un sentiment ciudat. I se părea că ideile pe

157
Împotriva lui Fortunatus, cândva preot maniheist. În realitate capitolul este intitulat Contra
Fortunatum disputatio și înfățișează disputa de două zile a sfântului Augustin cu preotul
maniheist.
care le tălmăcise au prins viață și îl privesc cu ochi ficși. Din paginile uriașei
cărți îl împresurară amintirile nopții trecute, cu imaginile și sunetele ei…
Frunze ruginii, frunze roșii ca arama cădeau alene din carpenii, plopii și teii
din grădină și se așterneau pe jos, acoperind pământul. Ultimele raze ale soarelui
le luminau ici-colo, pătrunzând până departe pe alei prin golurile proaspăt
deschise în coroanele copacilor. De pe aleea lungă și îngustă răzbea o adiere
răcoroasă.
 LOJA ÎNVĂȚĂCELULUI

Într-o seară rece de martie, Rafał mergea cu prințul în sanie în strada

Mazowiecka, la misterioasa „casă roșie”. Înfășurat în blană de urs, tremura totuși
de un frig lăuntric ciudat, neplăcut, care se preschimba când și când în răbufniri
de căldură. I se părea că vizitiul mâna prea repede, ar fi vrut să-l roage pe prinț să
mai facă un ocol prin oraș, să se mai plimbe puțin, încă puțin… Între timp, sania
se opri la colțul străzii și flăcăul fu nevoit să coboare. Sări jos, își scoase șuba și
cu pas hotărât intră în urma prințului într-un fel de gang întunecos. Prințul bătu la
prima ușă. I-o deschise un servitor bătrân, adus de spate, le ajută să-și scoată
paltoanele și le arătă un coridor luminat la un capăt de un singur felinar. Rafał își
încheie fracul negru la toți nasturii și-și strânse la piept pălăria.
Ajunseră până la o ușă ce se deschise înaintea lor. Prințul își lăsă secretarul să
treacă într-o încăpere destul de strâmtă și se îndepărtă. Se întoarse după câteva
clipe, îmbrăcat cu un frac încheiat la toți nasturii, cu ciorapi negri și ghete cu
catarame de metal în picioare. De sub frac îi atârna un șorț alb de mătase, până la
genunchi aproape, iar de la umărul stâng până la șoldul drept avea petrecută o
eșarfă albă. În mâini avea mănuși.
Tăcuți, trecură mai departe prin două camere goale, neluminate. Dintr-odată o
ușă se deschise cu zăngănit și Rafał se trezi singur într-o sală semiobscură,
boltită, înaltă, cu pereții îmbrăcați în postav. În cameră se vedea o masă neagră
de o formă ciudată, iar pe ea un craniu în care ardea o lumânare, ce nu avea
nimic misterios. Rafał își roti privirea în jur și văzu cu înfiorare prin colțurile
încăperii cranii omenești, oase tibiale și tot felul de alte oseminte. Nici urmă de
emoție, cum se așteptase. Îl cuprinse mai degrabă un fel de ciudă la gândul că s-
au așezat peste tot cranii și oseminte pentru a-l speria ca pe un caraghios.
Își aminti de aventurile lui nocturne și le râse în nas craniilor. În loc de
concentrare și rugăciune recomandate de atâtea ori de prinț, simțea în suflet
mânie potrivnică oricărei cucernicii. Dincolo de ușă auzea cuvinte solemne
rostite pe un ton înalt sau niște acorduri corale ce aminteau răspunsurile strigate
într-un glas de soldați la instrucție.
După o clipă de tăcere, în întunericul și liniștea din jur se auzi un cântec. Întâi
un glas, apoi un cor întreg, tare:

O selig war dieses Pilgerleben

An meines Freundes Arm durchlebt,
Fest steht er wie ein Fels im Meere,
Von Ungemach sei Haupt erhebt…158
158
O, binecuvântată a fost viața de pelerin, / Alături de prietenul meu, / Stă neclintit ca o
stâncă în mare / și înfruntă curajos furtunile… (Germ.)
 Cântecul nu se isprăvise când în fața lui Rafał o lumină se aprinse de-a lungul
peretelui, despicându-l parcă în două jumătăți. Uși nevăzute se dădură în lături și
în pata de lumină se arătară trei bărbați îmbrăcați la fel cu prințul. Cel din mijloc
ținea pe umăr o spadă. Se apropie de Rafał și începu să-i vorbească în polonă cu
glas blând, scăzut. Din cuvântarea lui lungă Rafał reținu un șir întreg de cuvinte
repetate deseori: fidelitate și sinceritate, milă pentru sărmani, supunere,
smerenie, răbdare, bărbăție și tăcere. La întrebarea dacă are de gând să dea
ascultare acestor cerințe Rafał răspunse afirmativ. Atunci cei trei bărbați se
îndepărtară, lăsându-l din nou singur.
N-apucă să se dezmeticească și să se bucure de singurătate, că ușa se dădu
iarăși în lături, ca și întâia oară, și aceiași necunoscuți i se arătară ochilor. Cel din
mijloc începu să-i vorbească pe tema celor șapte îndatoriri pomenite, subliniind
îndelung însemnătatea și greutatea fiecăreia dintre ele. Când, în cele din urmă, la
întrebarea pusă dacă vrea să facă parte din uniunea care practică aceste virtuți,
Rafał răspunse din nou afirmativ, vorbitorul făcu un semn, însoțitorii lui se
apropiară de el și începură să-l dezbrace. Traseră de pe el fracul, vesta și-i
descoperiră sânul stâng, îi scoaseră gheata și ciorapul de pe piciorul stâng și-l
dezgoliră până la genunchi. Apoi îl legară la ochi cu o basma mare, dintr-o pânză
deasă. Auzi iarăși glasul vorbitorului:
— Îți iau pălăria, spada, ceasul și toate obiectele metalice pe care le ai asupra
ta.
Ușa scârțâi ușor și răsună un glas solemn, însoțit la urmă de bătăi din palme,
de trei ori, și de strigătele:
— Huze, huze, huze.159
După o clipă, Rafał simți că stă între doi bărbați și că altcineva îi atinge de
astă dată pieptul cu vârful spadei.
— De ce te afli aici?
— Doresc să fiu primit în uniunea francmasonilor, spuse Rafał.
— Dorința îți va fi îndeplinită, deși s-ar putea să te căiești amarnic. Ia seama
la ce spun! dădu răspuns același glas.
Cei doi bărbați între care sta îl conduseră înainte. Cel care mergea în fața lui
ciocăni într-o ușă. Un alt glas, nemaiauzit, îi puse lui Rafał alte câteva întrebări:
cine este? de unde vine? câți ani are? dacă a predat toate obiectele de metal? dacă
stăruie în dorința de a intra în uniune? După ce răspunse la toate întrebările, ușa
se dădu în lături cu zgomot și cel care-i pusese întrebările îl împinse în brațele
însoțitorilor săi din amândouă părțile cu strigătul:
— Piei, nefericitule! Te las în voia destinului tău…

159
Strigăte de bucurie, cu sens de: mântuitor!
 Rafał simți că este dus într-o sală mare, încălzită, cu multă lume și viu
luminată. Întors cu fața într-o direcție anume și silit prin gesturi să nu-și schimbe
cumva poziția, auzi glasul binecunoscut al prietenului prințului, maiorul în
armata prusacă, spunându-i:
— Mireanule cutezător! Ce te aduce aici? Poate numai curiozitatea? Poate
numai dorința de a dezlega taina? Freamătă, freamătă, nenorocitule! Stai pe
marginea prăpastiei în care îți poți afla pieirea. Răspunde! Nu te-a împins aici
cumva simpla curiozitate?
— Nu.
— Cuvintele tale nu sunt îndestulătoare. Frate supraveghetor! Pune vârful
spadei pe pieptul cutezătorului. Poruncește-i ca în căutarea luminii să meargă de
la apus la răsărit și dacă întâmpini din parte-i vreo împotrivire străpunge-i inima
de trădător.
Rafał simți din nou pe piept apăsarea tare a vârfului de spadă, în dreptul
inimii. Cineva îi luă mâna dreaptă și-l conduse de jur-împrejurul sălii. Într-un
anume loc îi porunci să se încline adânc, câțiva pași mai departe îl sfătui să se
aplece mult, ca și cum ar fi trebuit să treacă pe sub o boltă, într-un alt loc să
ridice sus un picior, de parc-ar fi trebuit să treacă peste un obstacol. Când îl
aduseră în locul de unde plecase, după aprecierea lui, răsună surd lovitura unui
ciocan de lemn, după care izbucniră strigăte, larmă, zăngănit de arme. Încă o
lovitură, apoi tăcere.
Atunci cineva întrebă, în nemțește, adresându-se cuiva anume, cum s-a purtat
„noul venit”. Un glas răspunse: „cu bărbăție”.
Răsună din nou vocea maiorului, în polonă:
— Conduceți-l sub bolta de fier…
Rafał auzi zăngănit de spade lovindu-se unele de altele și, aplecându-se, trecu
pe sub arcul pe care-l alcătuiră. La capătul drumului se înclină încă o dată.
Maiorul vorbi pentru a treia oară:
— Însoțiți-l până la locul acela înfricoșător de care și noi ne apropiem cu
înfiorare. Porunciți-i să treacă prin proba focului. Da, fraților! Fie să afle puterea
tuturor stihiilor și, de va tremura, aruncați-l în hăul ce-l înconjoară!
Rafał simți aproape de fața sa flacără uscată și miros de smoală arsă, apoi din
două părți, adierea unor foale. Câteva clipe, după care îl aruncară într-o roabă și-l
purtară pe o suprafață accidentată. În cele din urmă, fu lăsat în pace, răstimp în
care se postă la capătul șirului de oameni care se îndreptau mereu undeva înainte.
În sfârșit, auzi glasul maiorului:
— Poruncește-i să îngenuncheze pe piciorul stâng, să-și așeze palma pe
Evanghelie și să ia în mână compasul. Să-și așeze pe piept vârful lui…
Pentru întâia oară o inexplicabilă frică, aproape panică, îl cuprinse pe Rafał.
Asculta cuvintele blânde ale maestrului explicându-i însemnătatea jurământului
pe care-l va depune… și-și dădea seama că începe să șovăie. Încă o secundă și o
să sară în picioare, o să-și smulgă legătoarea de pe ochi… Ajunge! Îl scălda o
sudoare rece.
O lovitură a ciocanului de lemn îi abătu gândurile. În clipa următoare,
nenumărate vârfuri de spadă îi atinseră creștetul. Atingerea lor rece îl bătu parcă
în cuie de pământ. Toate intențiile lui de mai adineauri se spulberară ca prin
farmec. Chiar deasupra capului său se auzi vocea blândă, prietenoasă a prințului
Gintułt, rostind jurământul. Rafał se bucură din toată inima, așa cum se bucurase
cândva, în copilărie, când și-a dat seama că Krzyś Cedro va scăpa cu viață.
Începu să repete după prinț vorbele auzite pentru întâia oară, cu aceeași totală,
înfricoșătoare și totodată captivantă neînțelegere, cu aceeași profundă neliniște în
suflet, de la care ți se taie răsuflarea, cu care demult, la Sandomierz, s-a așezat în
fața confesionalului, pentru prima confesiune.
— Jur, repeta după prinț, în fața preaînaltului Dumnezeu, Ziditorul întregii
lumi, pe mântuirea mea și pe onoarea mea neîntinată că voi păstra tainele uniunii
masonilor. Jur că atât cât voi trăi nu-mi voi îngădui să le dau în vileag prin
cuvânt scris, gravat sau în vreun alt fel. Totodată jur și făgăduiesc să respect cu
toată cucernicia și la nevoie cu prețul vieții și al propriului meu sânge, statutul
preaveneratei uniuni. În caz că le voi încălca, să mi se taie beregata, să-mi fie
scoase inima și măruntaiele și azvârlite în vâltoarea mării, iar trupul ars și cenușa
risipită în cele patru vânturi. Să mă ajute preaînaltul Ziditor al lumii! Spre
întărirea jurământului meu sărut cuvintele Mântuitorului meu…
De cum noul mason rostise ultimul cuvânt al jurământului, maestrul porunci:
— Frate Investitor, apropie cupa pentru sânge.
Rafał îl simți lângă el pe prinț și înțelese că lui i s-a spus frate Investitor.
Apropiară un vas rece de aramă de pieptul lui Rafał. În aceeași clipă auzi glasul
maiorului pe care îl și numea în gând marele maestru! Maestrul așeză vârful
compasului pe pieptul noului învățăcel și vorbi în nemțește:
— În numele preaînaltului ziditor al lumii!
Apăsă și mai mult compasul și spuse mai tare:
— Im Namen des gasetzmässigen, verbesserten und vollkommenen St.
Johannis-Loge, genannt „Zum goldenen Leuchter”…160
Apăsă compasul pentru a treia oară și urmă:
— Cu puterea ce mi s-a încredințat, cu voia tuturor Fraților, te primesc drept
învățăcel mason. Ridică-te. Duceți-l acum la apus.
Doi oameni se apropiară de Rafał.
— Frate supraveghetor! spuse maestrul. Întrebați-l dacă vrea să vadă lumina
de gradul întâi.
160
În numele adevăratei, preacuratei și desăvârșitei loji a Sf. Ioan, numită „La făclia de aur”…
(Germ.)
 — Vreau… spuse Rafał.
Auzea cum se sting luminile toate și torța smolită, simțea mirosul lumânărilor
arse. Apoi cum toți se îndreaptă spre el și îi ating pieptul cu vârfurile spadelor. Și
iarăși Meister vom Stuhl spuse, lovind cu ciocanul de lemn:
— Frate supraveghetor, dă-i lumină de gradul întâi.
Și-i traseră un pic legătura de pe ochi.
Văzu flacăra albastră a spirtului ce ardea pe podiumul unde se afla maestrul.
Chipul maiorului, luminat la răstimpuri de flacăra pâlpâitoare, părea învăluit într-
un nor. Se auzi a doua lovitură de ciocan și-i traseră legătoarea și mai sus. Înainte
de a treia lovitură, maestrul rosti cuvintele teribile cu un glas atât de puțin teribil,
încât Rafał se înveseli gata să facă o glumă.
— Te, cutremură, tinere, dacă ai de gând să calci jurământul. Te cutremură!
Rafał nu se cutremură.
— Toate spadele îndreptate spre tine îți vor străpunge inima de trădător dacă
vreodată nu-ți vei respecta jurământul.
Încet, loja toată fu luminată și în rândurile celor prezenți se lăsă o tăcere
solemnă. Rafał se trezi iarăși singur între doi supraveghetori. Toți cei care își
îndreptaseră spadele asupra lui se retraseră pe două rânduri, unii se așezară pe
bănci sau la măsuțe. Fiecare om din rând avea o spadă în mână.
Marele maestru întrebă:
— Ce dorești, pane?
— Lumină, răspunse Rafał
— Supraveghetori! Dați-i noului primit marea lumină!
La a treia lovitură, îi scoaseră lui Rafał legătoarea de pe ochi.
— Frate, îi spuse maestrul cu glasul lui blajin, plin de bucurie, ești primit ca
învățăcel în rândurile noastre. Dacă vei binemerita, atunci nu numai spadele pe
care le vezi aici, ci toate armele fraților noștri din toată lumea îți vor veni în
ajutor.
Fratele Rafał cercetă locul cu o privire curioasă.
Se afla într-o sală îmbrăcată în postav albastru. În fund, se vedea un tron aurit.
În fața tronului un altar, iar mai sus o masă cu un sfeșnic cu trei brațe. Pe de
margini se înălțau două coloane de bronz. Pe una din ele Rafał văzu litera B, pe
alta J. În apropiere de coloane stăteau două sfeșnice mari cu lumânări aprinse, iar
lângă altar un al treilea. În fața lui un covor cu niște însemne ciudate.
— Zur Ordnung!161 spuse maestrul.
Oamenii și-au vârât spadele în teacă. Noului învățăcel i-au acoperit, în sfârșit,
umărul și i-au poruncit să meargă înainte, așezându-și tălpile în unghi drept.
După ce a făcut astfel șapte pași, maestrul i-a spus:

161
La ordine! (Germ.)
 — Așezați-l pe compasul înțelepciunii, pe echerul sincerității și pe steaua cea
luminoasă.
Făcu din nou anevoie trei pași pe locurile indicate. Maestrul îi adresă o
cuvântare lungă și prietenoasă, îi înmână obiectele rituale aduse de un
supraveghetor, pe o pernă de catifea: un șorț de mătase brodat, o pereche de
mănuși albe bărbătești și o pereche de mănuși albe femeiești (în semn de cinstire
a femeii), și la urmă îl învăță cum se face semnul de învățăcel – adică să ducă la
gât brațul îndoit din cot în unghi drept, în formă de echer, și cum să-i salute pe
frați.
După ce întregul ceremonial se încheie cu un sărut din partea maestrului,
Rafał, încredințat supraveghetorilor, ascultă o lungă și încâlcită explicație a
semnelor de pe covoraș, din care n-a înțeles mare lucru. Îi ardea capul, îi vâjâiau
urechile, îi zvâcneau tâmplele. Fețele necunoscute ale fraților îi stârneau un
sentiment nelămurit. Știa că acum este unit cu ei pentru totdeauna și totuși îi erau
cu totul străini, ba chiar dușmănoși parcă.
Marele maestru lovi cu ciocanul și întrebă:
— Frate prim-supraveghetor, cât este ceasul?
— E miezul nopții.
— Întrucât este miezul nopții, anunță-ți rândurile că voi închide, prin trei
lovituri puternice, această lojă virtuoasă și desăvârșită, și voi deschide loja
mesei.162
Ședința se încheie prin trei lovituri executate de maestru și repetate de
supraveghetori. Cei de față trecură printr-un coridor într-o altă sală, unde îi
așteptau mesele întinse. Era o cameră lungă, cu pereții goi. Marele maestru se
așeză în mijloc, în dreapta lui prințul, și acolo, lângă aceste înalte personalități, îl
așezară și pe Rafał. Mesele erau puse cap la cap, în formă de potcoavă, și noul
mason vedea de la locul său pe toți frații săi. Credea că ritualul s-a încheiat, dar
nu era așa. Maestrul se adresă supraveghetorului și anunță solemn:
— Loja de masă a învățăcelului este deschisă, și fiecare poate să trudească 163
conform proiectului de lucru164, după cum se va indica.
La o nouă lovitură de ciocan a maestrului, membrii lojii, tăcuți până atunci,
începură deodată să vorbească. Frații singuri aduceau platourile. În dreptul
tacâmurilor erau puse sticle cu vin și pahare de formă ciudată, gravate cu semne
simbolice și cu fundurile groase. După al treilea fel, maestrul spuse, lovind cu
ciocanul:
— Fraților, încărcați-vă puștile cu praf de pușcă vârtos.
162
Adică va începe banchetul. Asemenea banchete se dădeau după fiece primire de noi
candidați precum și în zilele festive ale masonilor; ele aveau un anumit ritual și o anumită
terminologie.
163
A trudi – a mânca.
164
Proiectul de lucru – felurile de mâncare.
 Frații își umplură paharele cu vin alb.
— Toate puștile au fost încărcate?
— Toate, răspunse supraveghetorul.
— Să tragem prima salvă în sănătatea regelui și stăpânului nostru Friedrich
Wilhelm165. Mâna dreaptă la armă, arma la față, la gură, foc.
Cu toții goliră paharele. Maestrul comandă mai departe:
— Arma la sânul stâng, la sânul drept, la mijlocul pieptului, și de două ori
închipuiți triunghiul.
Frații executară rapid comanda. Puseră paharele pe masă, lovind tare cu
fundul paharului în masă. A doua oară băură la fel pentru marele maestru,
Landes-Gross Meister, fratele Friedrich von Castillon, profesor de filosofie la
Academia Regală din Berlin, apoi pentru Marele Orient 166, în sănătatea
maestrului de catedră, slujitorilor lojii „Făclia de aur” și pentru loja din estul
Varșoviei abia de o lună înființată sub numele de Friedrich Wilhelm zur Säule și,
la urmă, pentru loja pe cale de înfiripare a surorilor masone. Vinul băut avea
asupra lui Rafał un efect straniu. Nu-l îmbăta și nici măcar nu-l amețea.
Dimpotrivă, simțea cum i se limpezește mintea. Acum își dădea seama cum nu se
poate mai lucid ce se petrece cu el și se bucura grozav. O forță bărbătească
nesecată îi pulsa în vine, mâinile se cereau folosite, mintea îi era ascuțită ca o
secure. Se uita în ochii noilor săi frați, rând pe rând, la fețele nemților și
polonezilor, văzute pentru întâia oară, și descoperea în fiecare privire aceeași
forță aprigă ca și în propria sa ființă.
Maestrul se ridică în picioare și spuse:
— Ultima salvă s-o tragem în sănătatea tuturor masonilor, de la un pol la altul
al pământului, dar mai întâi să alcătuim în cinstea acestei ligi unice un lanț
neîntrerupt, reunind verigă cu verigă.
Și atunci răsună cântecul fraților în limba polonă:

Unirea-i piatra unghiulară

Și-acel preamăreț locaș
Ziditorului Nemuritor spre slavă
În vecii vecilor rămas,
Ziditori de cuget dar,
Peste a lumii neștiință
Virtuții înălțăm altar
Înfrățiți întru virtute…

165
Regele Prusiei între anii 1797–1840, care era și el mason.
166
Cea mai înaltă autoritate a masoneriei din țară.
 Se adunară cu toții în mijlocul potcoavei alcătuite din mese și se luară de
mâini. Maestrul întinse mâinile supraveghetorilor, aceștia fraților slujitori: toți
membrii lojii, până la Rafał – tânărul învățăcel – se luară de mână. Cotul drept al
fiecăruia atingea cotul stâng al celui de alături, iar palma i se odihnea pe umăr.
Toți își ațintiră privirea în ochii maestrului și rămaseră neclintiți. Cât de uimitori
erau acei ochi. Plini de cea mai vie însuflețire, dârză voință, hotărâți și
atotcuprinzători. Un fior teribil îl cutremură pe Rafał din creștet până în tălpi și
încet, încet se prelinse parcă în pământ…
 LOJA NEINIȚIATEI

Prințul Gintułt, ajutat de „fratele” Rafał, își scria neobișnuita sa lucrare. Părea
să cuprindă istoria ordinului templierilor, aceasta însă constituia, de fapt, numai
fundalul. În realitate, era vorba de expunerea unui sistem filosofic. Rafał, fără să
vrea, se cufundă până peste cap în studierea izvoarelor trebuincioase lucrării,
începând cu străvechile culte religioase din Asia și Africa, dispărute acum,
cercetarea istoriei sectelor de la originea lor și terminând cu materialele istorice
despre Jacques de Molay, despre arhiepiscopul de Bordeaux, Bertrand de Got,
mai târziu papa Clément al V-lea, și despre Filip cel Frumos și soața lui, regina
Jeana.
Rafał îl studia mai atent pe Filip. Recurgea de asemenea, deseori, la scrierile
sfântului Bernard, și mai ales la una dintre ele, și anume Exhortatio ad Milites
Templi. Nota adesea cuvintele pe care i le dicta cu încântare prințul la anumite
pasaje:
„Trăiau fără a avea nicio proprietate, nici chiar voință proprie. Îmbrăcați
simplu, prăfuiți, arși de soare, păreau nemuritori ca și credința ce-i însuflețea.
Nimic nu le putea știrbi bărbăția, nicio piedică nu le putea stinge înflăcărarea. O
cumplită primejdie le împodobea victoriile. Fiecare pas al lor era un pas spre
viitor.”
Aceste studii nu schimbaseră prea mult starea de spirit a lui Rafał. Niciunul
dintre pașii lui nu țintea spre viitor. Obosit și plictisit de scris, serile se ducea în
taină la Jarzymski. Acolo juca cărți și chefuia. Prințul, ducând o viață retrasă, nu
știa nimic de petrecerile „fratelui” secretar, și mai puțin putea să știe ceva în
legătură cu asta greoiul și planturosul Meister von Stuhl. De altfel, Rafał era
teribil de prudent. Avea o cheie personală de la casă și nimeni, în afară de
bătrânul valet, nu știa de escapadele lui nocturne. Loja o frecventa cu regularitate
și niciodată nu se întâmpla să întârzie. Plătea conștiincios cotizațiile (din banii
câștigați la cărți) și treptat își câștiga reputația de frate respectabil în societatea
aleasă. Adus de prinț în loja masonică din necesitate mai mult – vrând să nu știe
nimic de lucrarea sa și nici de întâlnirile sale cu maestrul – Rafał izbutise nu
numai să pătrundă în societatea aleasă, dar să și devină un mason de nădejde.
Nimeni nu se mai întreba ce-i cu munca lui de secretar. Toți știau că e o
ocupație fortuită, cin în lojă.
De ziua sf. Ion lojile germano-polone din Varșovia – „Zum goldenen
Leuchter” și „Friedrich Wilhelm zur Säule” și-au propus să se manifeste mai
deosebit pentru a avea ce să raporteze „Marelui Orient” din estul Berlinului. Se
hotărâseră să dea viață lojilor risipite ale surorilor masone și să le reunească.
Vreo câteva zeci de surori din lojile vechiului „Orient” polonez locuiau la
Varșovia. Erau și noi candidate doritoare, din plictiseală sau de dragul modei, să
intre în lojă, dacă s-ar fi deschis vreuna, așa că polonezii laolaltă cu nemții se
puseră grabnic pe treabă. La începutul lui iunie, se formă un nucleu al unei loji
feminine, care se alipi îndată lojii de bărbați din estul Varșoviei, numită „Zum
goldenen Leuchter”. Se ținu în curând prima întrunire comună, care trezi un
interes imens în lumea masonilor. Se zvonea că marele maestru ar vrea s-o aducă
în lojă pe tânăra sa soție, cu care se căsătorise abia cu un an în urmă, și cu mult
zel se pomeneau numele surorilor care urmau să mai vină. Rafał se duse cu
entuziasm la această solemnitate.
În seara aceea loja era împodobită mai deosebit ca de obicei, deși în aceleași
culori. Maestrul își ocupă locul pe podium. „Fratele cel cumplit” se postă în
spatele lui cu spada și lanțul. În atmosfera de tăcere încordată marele maestru luă
cuvântul și-i porunci maestrului de ceremonie și marelui supraveghetor să se
ducă în sala vecină, unde s-au adunat surorile din vechile loji poloneze și să le
poftească în sanctuar.
Între timp, frații începură să cânte:

Salut surorilor libertății,

Bun venit în lăcașul sfânt
Înălțat eternității
Spre binele acestui pământ
Slăvit al virtuții altar
Primească în jertfă etern
Al frăției libere dar,
Al frăției libere semn…

După acest ceremonial, își făcură apariția în sală vreo douăzeci de frumuseți
veștede, sau pe cale de a se veșteji, din ultimii ani ai epocii lui Stanisław-August.
Surorile așezară crenguțe de măslin la picioarele altarului, apoi își ocupară locul
în rânduri. Marele maestru deschise loja și rosti în franceză cuvântul de bun venit
și de învățătură. La ultimele sale vorbe, lovi de cinci ori cu ciocanul, legat în ziua
aceea cu panglică albastră, și încet, cu sfială parcă, întrebă dacă are cineva de
făcut vreo propunere. Maestrul de ceremonie răspunse că există o neinițiată care
ar dori să fie primită în uniunea masonilor. La întrebarea dacă se opune cineva,
cei prezenți se ridicară în picioare și-și întinseră brațul drept spre icoană. Marele
maestru trimise pe unul dintre frați s-o pregătească pe candidată. Rafał era foarte
nemulțumit și dezamăgit.
Doamnele pe care le-a văzut nu-l încântau deloc, deci presupunea că și noua
candidată va spori doar numărul acestor figuri sulemenite și coafate, va mai
adăuga o fiță cochetă la suma zâmbetelor studiate demult, însă fără efect. Cu
vădită nemulțumire se gândea la lunga ceremonie ce-l aștepta în noaptea aceasta
la lojă, în care era cald ca într-o baie de aburi. Fratele Stuart 167 dispăru pe ușa ce
ducea spre Sala cugetării, pe care Rafał o ținea bine minte, și nu reveni vreme
îndelungată. Între timp, Maestrul, după ritual, îi punea întrebări maestrei
masonelor, la care aceasta răspundea curgător, în franceză, cu o cochetărie
bătrânească:
— Que faut-il pour rendre une loge juste et parfaite?168
— Trois la composent, cinq la rendent juste, sept la rendent parfaite.169
— Qui sont-ils?170
— Le Vénérable, deux Surveillants, deux Compagnons et deux Apprentis.171
— Dans quelle loje avez-vous été vecu?172
— Dans la loje Saint-Jean.173
— Pourquoi nos loges sont-elles dédiées à Saint-Jean?174
— Parce que les Fréres Maçons qui s’étoient unis pour la conquête de la
Terre Sainte avaient choisi Saint-Jean pour patron.175
Se auzi o puternică bătaie în ușă și după întrebările și răspunsurile obișnuite
apăru în prag noua candidată. Era legată la ochi cu o basma mare ce-i acoperea
fața de la frunte până la gură. Franjurile aurii ale basmalei atârnau pe umerii albi
și pe pieptul dezgolit. De sub basma nu se vedea decât părul bogat, auriu, prins
într-un coc grecesc krobylos, și gura cu buzele ușor întredeschise. Rafał se
înfioră, văzând această gură, cu buzele întredeschise, ca la un copil de trei
anișori, și înmărmuri într-o așteptare profund chinuitoare. Capul i se golise de
gânduri. Inima îi bătea tot mai rar, iar buzele murmurau:
— O, păr auriu… O, gură, gura mea…
Frații și surorile, văzând-o pe neinițiată, își loviră de trei ori cu mâna șoldul
drept. Doi frați Stuarți o conduseră pe candidată de două ori de jur-împrejurul
lojii, fiecare ținând-o de braț, după care se opri cu fruntea plecată în fața Marelui
maestru.
Maestrul o întrebă:
— Cine ești, femeie?
— Mă cheamă Helena de With.

167
Ușier.
168
Ce trebuie pentru a face o lojă dreaptă și perfectă? (Fr.)
169
Trei o formează, cinci o fac dreaptă, șapte perfectă. (Fr.)
170
Cine sunt ei? (Fr.)
171
Marele maestru, doi supraveghetori, două calfe și doi învățăcei. (Fr.)
172
Cărei loji i-ați aparținut? (Fr.)
173
Lojii Sf. Ioan. (Fr.)
174
De ce lojile noastre poartă numele Sf. Ioan? (Fr.)
175
Pentru că frații masoni care s-au unit pentru a cuceri Pământul Sfânt își aleseseră ca patron
pe Sfântul Ioan. (Fr.)
 La sunetul glasului ei Rafał era gata să scoată un strigăt. Cu greu se stăpâni și-
și înfipse unghiile mâinii drepte în carnea mâinii stângi. Fremăta cuprins de
deznădejde și fericire, ca un copac în bătaia vântului.
Marele maestru spunea ceva neinițiatei, poticnindu-se ca un elev la lecție. În
sfârșit, după un șir lung de întrebări și răspunsuri, după tot ceremonialul care
ținuse parcă zece ani, Rafał auzi, tremurând de emoție, cuvintele:
— Îți vom da prima rază de lumină, care îți va călăuzi pașii. Dați-i doamnei
de With prima rază de lumină!
Rafał își simți ochii încețoșați de lacrimi. Vedea cum cineva se apropie de
doamna de With și-i descoperă ochii. Își ridică mașinal spada, ca și toți ceilalți,
pentru a alcătui bolta de oțel. Strălucirea metalului acoperi fața ce se dezvăluia
încet de sub legătoare, dar peste o clipă i se arătă întreagă. Cu răsuflarea tăiată,
cu sângele înghețat în vine, își aținti privirea pierdută, sălbatică pe chipul acela,
în ochii aceia dumnezeiești, de sub sprâncenele desăvârșit arcuite, pe obrajii mai
minunați decât parfumul florilor primăvara. Îi auzi din nou glasul când rostea
jurământul în fața Ziditorului lumii, jurând pe tot ce poate fi mai sfânt pentru o
femeie virtuoasă că va păstra taina sub amenințarea pedepsei cu spada
Arhanghelului. Rafał tremura, ascultându-i cuvintele. Părul i se ridicase măciucă
și suflarea morții îi adia pe frunte. Colți și gheare de lup i se înfigeau în beregată,
îi izbeau ca niște ciocane pieptul, îi străpungeau coastele, și ochii verzi de fiară
scăpărau în beznă. Glasul acela fără seamăn pe lume suna ca un cântec celest:
— Fie ca focul din sferele înalte ale văzduhului să-mi cuprindă sufletul și,
purificându-l, să-mi lumineze calea virtuții…
„Fratele cel cumplit” scutură lanțul și-l așeză pe gâtul novicei. Rafał nu vedea
ce se petrece acolo, nu pricepea de ce noii venite i se pune dinainte un șorț alb și
i se dau mănuși albe. Nu înțelegea o iotă din cuvintele maestrului, se uita și nu
vedea cum maestrul, cu un zâmbet fericit, îi dărui noii surori, soaței sale, sărutul
păcii, spunând:
— Îngăduie-mi să-ți dau sărutul păcii, iar tu la rândul tău să-l dai mai departe
fraților și surorilor tale, ca și cuvântul, semnul și atingerea.
Rafał se adâncise în el însuși. Se afla într-o lume a lui de nimeni știută. Cu
ochii injectați își scruta propriul suflet, zăcând în câmp întins pe zăpada
spulberată. Vedea moartea cum se apropie. Iar sora cea nouă ca un duh de o rară
frumusețe, ca un sunet dulce, amețitor, născut de strunele unui violoncel vrăjit
împărțea fraților și surorilor sărutul păcii. Cu mâna întinsă atingea degetele
fiecăruia și cu adâncă smerenie și venerație rostea cuvântul tainic feix, școala
virtuții, adică. Ochii îi erau plecați, iar pieptul superb, aproape gol, răsufla adânc.
După ce ocoli mijlocul, se apropie de rândul pe care-l încheia Rafał. Privi scurt,
nemulțumită parcă, dar merse înainte, îndeplinind porunca maestrului. Astfel,
ajunse până în fața lui Rafał. Întinse mâna și-i atinse degetele, apoi își ridică
ochii cu respect și cu o umbră de tulburare, vrând pesemne să vadă de ce tremură
atât de tare mâna aceea. Privi, cum privise la fiecare dintre frați… Văzându-l
însă pe ultimul din rând, înmărmuri. Fața i se înălță și mai sus, ochii încremeniră
în nemișcare. Picioarele i se muiară. Părea că dintr-o clipă într-alta se va prăbuși,
pe spate. Ușor însă capul reveni la loc și un zâmbet îi înflori pe chip.
— Feix, șopti, tremurând încă, dar luminată de zâmbet ca de razele Craiului
nou.
Gura i se apropie de gura lui Rafał și, ușor, o sfinți cu un sărut fugar,
înfricoșător de dulce. Și în aceeași clipă o șoaptă de fericire, preschimbată brusc
în spaimă, îi zbură de pe buze spre buzele iubite:
— O, Doamne!
 ISPITA

Helena de With umbla încolo și încoace prin budoarul său. Covorul gros îi
înăbușea pașii, pereții îmbrăcați în damasc o apărau de zgomotul din afară. În jur
era liniște, liniște și întuneric. Noaptea înăbușitoare de iunie pogorâse peste casă
și grădină, cuprinzând totul într-o îmbrățișare fierbinte. Frunzele copacilor de
sub ferestre erau grele și nemișcate, de parcă ar fi fost croite din tablă. Helena se
apropia de geam, ieșea pe terasa suspendată deasupra gazonului, se întorcea din
nou în cameră, frământându-se și negăsindu-și locul.
Rochia îi ardea umerii și șoldurile, pantofiorii din atlaz o strângeau, părul
bogat, înfoiat, adunat pe cap îi era o povară. De mii de ori fusese gata să-și
scoată rochia și să-și desfacă părul, dar de fiecare dată îi cădeau mâinile
neputincioase și degetele se împleteau între ele chinuitor. Se uita în noaptea
neagră, înstăpânită între trunchiurile copacilor, în noaptea ușor rumenită în zare
de asfințitul cald încă ori poate de aurora ce prevestea zorile, în noaptea fierbinte
ca fierul încins, și buzele ei șopteau cuvinte de dor, tainice, neîngăduite. Își
cufunda adânc privirile în umbra aleilor nevăzute, a căror depărtare îi aducea în
suflet dulce neliniște și desfătătoare înfiorare, și asculta tăcerea neclintită și
veșnică a nopții din jur. Își întindea spre grădină brațele tânjitoare și buzele arse
de dor, își pleca fruntea în căutare de reazim, își sprijinea tâmpla pe umărul
nopții și cu nările fremătătoare respira parfumul insinuant al narciselor, aroma
răscolitoare, subtilă și impasibilă a dorului. Cât de stranie era pentru ea această
noapte zăpușitoare, cât de neobișnuită, unică, de neuitat! O ademenea în adâncul
ei făgăduitor de supremă fericire, de neatins vreodată…
Un șir lung de zile senine, suflarea uscată a vântului și o mare de arșiță o
pregătiseră săptămâni de-a rândul. Și acum ea a învăluit pământul, înfricoșătoare
și superbă, puternică, atotbiruitoare, chemând în beznă. Din întunericul ei, pe
fuioarele de aburi înmiresmați se înălța bucuria, o bucurie atoatecuprinzătoare,
minunată, eliberatoare pentru trup și suflet. Ea însă nu aducea fericire. O, nu! Îți
dădea numai speranța într-o fericire ce sălășluia undeva în preajmă, târcolind în
jurul casei, se ascundea în aromele aburitoare, adăsta și se apropia cu pas sfios,
neauzit. Inima Helenei de With bătea tare, bătăile ei îi răsunau în urechi aidoma
pașilor fericirii apropiate. Într-un loc, între norii de frunze, se zărea cerul albastru
cu miriade de stele. Stelele de briliant ardeau viu, aproape de pământ. Privirea
părea să le deslușească limpede nenumăratele fațete. Helena își înălță ochii spre
nemărginirea veșnică a cerului și rămase așa îndelung, legănându-se încet,
grațios. Auzea parcă în propria sa ființă melodia stelelor, cântarea lor ce irumpe
în suflet pe neștiute căi, ca și miresmele grădinii înflorite. Stelele îngânau:
„Cine ești tu cel care-ai voit a mă numi soție? Cine ești tu și cine te-a învestit
cu drepturi asupra frumuseții mele? Ce-mi aduci în dar? Ai oare ochi pe care să-i
fi iubit pătimaș în fragedă tinerețe? Ai oare părul pe care să-l visez noaptea în
somn și ziua, când hoinăresc cufundată în gânduri?
Ești urât și nesuferit în bunătatea și înțelepciunea ta, cu zâmbetul tău virtuos
pe buze și cu zbârciturile-ți pe frunte de la îndelungata căutare a adevărului pe
acest pământ. Fruntea ta e grea și rece, cuvintele tale de oțel sunt înțelepte și
nepăsătoare. Fiecare e la fel de searbăd și nu trezește nici tulburare, nici
nostalgie. Disprețuiesc cuvintele tale luate din cărți străvechi, colbuite, zâmbetul
tău mândru, atoateștiutor, și lacrimile amare, sincere, de dragul deșertăciunii
jalnice a vieții omenești. Disprețuiesc mintea ta puternică și inima ta mândră.
De ești mai presus de mine, tocmai de aceea te disprețuiesc.
De ești mai bun ca mine, te disprețuiesc însutit.
Nu vreau să ai vreun drept nici asupra unui vârf din degetul meu, nici asupra
unui firicel de păr din capul meu. Cu toată ființa mea sunt a lui în visele tinereții
mele, toată, din cap până-n picioare, de la firul de păr din creștet până la degetul
mic de la picior, toată numai a lui. Glasul lui răsună în jurul meu, vorbește în
mine, se scaldă în ochii mei. Privirea lui o văd în valurile mării, în frumusețea
pământului, în norii de pe cer. Gura lui e roșie ca trandafirii din grădina mea,
sprâncenele-i negre se încruntă de teamă și de fericire că-mi este stăpân mie,
trupului și sufletului meu, stăpânire ce o iubesc atât!
Pentru fericirea lui aș îngădui bucuros să mi se taie o mână, pentru iubirea lui
pe potriva iubirii mele mi-aș lăsa pieptul sfârtecat, iar pentru a fi a lui în nopțile
adânci mi-aș da lumina ochilor…”
Plângea fără lacrimi. Cu degetele ei minunate zgâlțâia grilajul de fier al
terasei, ca pe niște cătușe ale nefericirii sale și se zbătea ca un șarpe călcat în
picioare.
Fără veste, brațele îi fremătară ca la o atingere ușoară de flori parfumate.
Mânia mistuitoare din suflet se stinse încet. O adiere părelnică, înmiresmată, îi
mângâie fruntea și creștetul, îi legănă părul și-i atinse gâtul dezgolit. Simți în
inimă, cu nespusă smerenie, un val de fericire. Își încrucișă mâinile pe piept, își
lăsă în jos capul… Sufletul îi era împresurat de vise:
„Îi simt buzele pe pieptul meu și fruntea pe umărul meu gol. Părul lui
odihnește pe brațul meu și fruntea albă îmi caută gura. Buzele îi sunt roșii ca
trandafirii din grădina mea, vii și fierbinți ca sângele ce gâlgâie dintr-o rană
deschisă. Dinții albi sclipesc ca fulgerul în scăpărarea lui de-o clipă. Cine mă
sărută oare în liniștea nopții? Oare tu, fulger luminos? Oare voi, rozelor? Sau tu,
nălucirea mea tânără? Ecoul glasului meu în munți, vedenie albastră pe valurile
mării, nor plutitor pe bolta cerească? Sufletul sufletului meu?…”
 ACOLO

În primele zile ale lunii iulie, pani de With plecă din Varșovia la Bardejov, la
cură. Până la granița austriacă, pe râul Pilica, merse cu propriii cai de schimb, iar
mai departe cu diligența. Făcuse un popas neobișnuit de scurt la Cracovia și, ce
era mai neașteptat, hotărâse să viziteze meleagurile natale – Dersławice din
regiunea Sandomierzului. Bătrânei dădace și cameristelor le poruncise s-o
aștepte la Cracovia, și plecă în zori când toată casa mai era cufundată în somn. O
făcu atât de neașteptat, fără să chibzuiască totul înainte, ca de obicei, încât
bătrâna dădacă, Balbisia, care a crescut-o și îngrijit-o de mititică, nu-și putea
veni în fire de mirare.
Doamna de With, între timp, călătorea în goană, dar nu înspre Sandomierz.
Plătea cu dărnicie surugiilor, de la o stație la alta, schimba caii și gonea în nori
de praf pe drumurile montane abrupte. Când, noaptea, opri în ultimul târg, în fața
unei biete cârciumi ovreiești, era plină de praf din cap până-n picioare. Ochii ei
aprinși căutau pe cineva și nu întârziară să-l descopere. Rafał Olbromski se
apropie de rădvan și-i strânse mâna cu putere, întărind astfel parcă un jurământ
etern. Râse scurt, din piept, și la fel de tare îi strânse mâna, punându-și-o la
inimă.
— Să mergem mai departe, îi șopti.
— Nu! Să rămânem aici, o imploră Rafał, aplecându-se spre ea.
— Să mergem mai departe! repetă cu hotărâre, coborându-și ochii sub
privirea lui arzătoare. Cai sunt?
— Sunt… dar să rămânem aici…
— Să mergem!
Rafał porni să dea poruncă de plecare. Helena coborî din rădvan, intră în
cârciumă și se așeză într-un colț al încăperii goale. Pe tejghea ardea o lumânare.
Peste o clipă intră Rafał și se opri așa fel ca s-o apere pe Helena de lumină și de
privirile ovreiului. Fericitul prilej de a o putea privi în voie îl încânta. În
penumbră, își vedeau unul altuia doar ochii, și se oglindeau în ei, uitând de orice
pe lume. Era, într-adevăr, o desfătare supremă, deplină, liberă de orice reținere, o
clipă de fericire cât veșnicia. Abia acum simțeau amândoi cât de imensă era
iubirea unuia pentru celălalt, mai presus de viață. Dacă o singură clipă de
dragoste ar fi trebuit plătită cu viața, și-ar fi jertfit-o surâzând nepăsător.
Cuvintele, balast inutil, se lăsau undeva la fundul sufletelor. Bucuria întâlnirii o
exprima doar zâmbetul angelic din ochii și de pe buzele lor, gingaș ca aburul din
preajma zorilor unduind deasupra pământului în floare.
În curtea pietruită se auzi tropotul vesel al cailor și bubuitul ca de tunet al
roților. Rafał îi făcu un semn din cap Helenei că-i timpul să pornească la drum.
Dar ea nu se clinti. Tânărul se feri de lumină, căutând privirea tovarășei sale de
drum. Ea ședea nemișcată, sorbindu-l din ochi, cu un zâmbet larg pe buze.
Borurile pălăriei legate cu o panglică sub bărbie îi înaripau chipul parcă. Numai
câteva șuvițe de păr îi atârnau de-a lungul obrajilor. Halatul de drum din pânză
cenușie o acoperea de sus până jos. Mâinile i se odihneau moi pe genunchi. Era
atât de minunată, neștiută, străină, și totuși bucățică ruptă din inima și din ființă
lui, încât Rafał, ca vrăjit, rămase pironit locului. Helena din Dersławice să fie
oare?
Stătea ca într-un nor aerian, copleșit de prezența ei, și-și spunea mereu că ea
este cu adevărat aici, unde a așteptat-o ceasuri de-a rândul, torturat de dor și
îndoieli. Încet-încet o geană de lumină îi încălzi și-i mângâie sufletul la gândul
minunat că aceasta nu-i decât prima lor clipă de fericire, primul ceas, prima zi,
cărora îi vor urma ceasuri binecuvântate fără număr, șir nesfârșit de zile fericite.
Același gând se oglindi în ochii Helenei, pe buzele și pe fruntea ei. O văzu
cum înflorește ca un trandafir al Ierihonului. Inima nu-i bătea în piept, ci
fremăta, mâinile, singure, se împletiră a rugăciune, și buzele șopteau
binecuvântări. La fel se împletiră și mâinile ei și pleoapele i se lăsară peste ochi.
Sta în picioare cu ochii la fericirea împlinită și se ruga fără cuvinte, cu buzele
nemișcate.
Peste o clipă, îi azvârliră hangiului un ban de aur și se urcară într-o brișcă
cracoviană. Caii voinici, bine hrăniți, porniră la trap întins. Pe șleau o luară și
mai spornic la picior. Îndrăgostiții stăteau strâns lipiți unul de altul, simțind cum
curge același foc prin vinele lor. La răstimpuri, schimbau două-trei vorbe, vorbe-
mângâieri, vorbe-îmbrățișări. Caii fornăiau pe drumul drept, uscat. Norul de praf
stârnit de copitele lor învăluia echipaj și călăreți.
Era o noapte cu lună. Pe cer nicio scamă de nor. Un vânticel răcoros adia
dinspre munți, ridica ici și colo de prin văi perdeaua de ceață umedă, închipuiri
străvezii de pâclă de prin partea locului, ce se încăpățânau să rămână
credincioase meleagurilor natale. Vântul le ducea, peste dâmburile și costișele de
la poalele munților împăduriți. Drumul se așternea de-a lungul văilor străjuite de
creste muntoase ce sporeau mereu în înălțime. Pădurile și codrii întunecați urcau
și coborau din munte în munte. La fel și drumul – ici cobora devale spre câte un
fir de apă strălucind peste pietroaie, ici se avânta spre trecători și se cățăra pe
pripoare. Pe alocuri, câte un stei cenușiu atârna în lumina lunii sus, pe câte un
pisc de munte. Drumul se preschimba la răstimpuri în alei de zade, de paltini, de
molizi. Adesea, brișca străbătea, duruind, sate subcarpatice, adormite, printre
haite de câini oțărâți. Satele cufundate în somn păreau pustii, părăsite. Nicăieri,
nicio luminiță, niciun semn de viață. Dulăii, paznici credincioși ai acestor
limanuri, creșteau în ochii călătorilor până la dimensiuni uriașe, monstruoase.
Într-unul din sate, caii își traseră puțin sufletul în fața unei cârciumi zăvorâte.
Alături de cârciumă, în umbra unor paltini înalți, sta tupilată o casă țărănească.
Razele lunii luminau ramurile mlădii, gingașe, galben-strălucitoare, ale căror
vârfuri se legănau ușor, când apropiindu-se, când depărtându-se unele de altele.
Un singur perete al căsuței de munte, ca și liniile frânte ale acoperișului povârnit,
erau scăldate din belșug de lumina lunii, iar tot restul cufundat în beznă. Pe acel
perete modest luna își înfiripase un lăcaș împărătesc, unde lumina își țesea visul
ei din vecii vecilor. Helena și cu Rafał vedeau limpede fiecare grindă înnegrită
de vreme, fiecare urmă de topor, fiecare nod, inima și vinele lemnului. Fantastice
erau culorile. Cine știe, poate că visau în noaptea aceea minunată la o viață
slobodă, la margine de prăpastie, în foșnetul ramurilor, în șuierul acelor verzi de
brad, când vântul de munte suflă în trâmbițele sale…
— E drumul nostru, alb, fericit… șopti Helena. Într-acolo să mergem. E
drumul spre fericire…
— Uită-te la peretele ăsta alb, spuse Rafał încet, de parcă i-ar fi încredințat o
taină, atent să nu destrame cumva visul fermecat.
— Nu, nu! Acolo…
— Minunat e peretele acesta alb…
Glasurile lor păreau neobișnuite, cu totul altele, de nerecunoscut. Se ascultau
reciproc cu bucurie și uimire și fiecare cuvânt, fiecare sunet se rostogolea în
tainița comorilor ca un diamant neprețuit. Surugiul sări pe capră și porniră mai
departe.
Drumul cobora repede spre râul din vale ce se rostogolea cu vuiet peste
bolovani. Îi vedeai albia de departe, așternută trainic cu pietre. Pe mal creșteau
sălcii cu frunza prelungă și îngustă, ce în bătaia lunii sclipea de rouă sidefie.
Frunzele fremătau și își întorceau fața spre lumină, și ți se părea că valea toată
răsună de glasul lor.
Luna se cățărase sus de tot. Trecuse de miezul nopții. Vârfurile munților
împăduriți se desenau pe albastrul pălit al cerului când în festoane mari,
zdrențuite, când în valuri mărunte, ciufulite. Se făcea tot mai răcoare, ca în văile
adânci toamna târziu. La stânga și la dreapta drumului alb se așternea umbră atât
de compactă și de neagră, încât părea prăpastie fără fund. Se întindea până
departe, ca un hău săpat afund în pământ. Într-acolo, în hău negru, se rostogolea
și drumul. Ochilor nu le venea a crede că această panglică luminoasă, argintie se
va avânta într-acolo, cutezând să-i tragă și pe călători. Inimile lor îi cereau
îndurare în clipa când cotea neașteptat în codrul negru și rece, în întunericul lui
des, în desișul înghețat. Molizii uriași le apăreau deodată înainte, cu crestele lor
înalte, ca niște turnuri gotice împodobite cu ornamente florale. Când caii coborau
devale la pas, copacii începeau să glăsuiască grav, parcă în numele acestor
meleaguri inaccesibile omului, ori poate pădurea trezită din somn își striga
neliniștea. Ramurile, lăsate în voia odihnei, se cutremurau fără veste și se plecau
la pământ cu un sâsâit rău prevestitor. Roțile briștei duruiau până departe și
copitele cailor țăcăneau mărunt, umplând de larmă pădurea încremenită, de
parcă, dintr-odată, mii de securi i-ar fi spart cu sârg tăcerea de piatră.
Sufletele erau cuprinse de teamăt-neteamăt.
Priveau amândoi la lumea din jur ca la o întâmplare a dragostei lor, ca la taina
propriei lor vieți. De unde a venit spre ei pământul ăsta minunat? Cine l-o fi creat
anume pentru ei? Sorbeau din ochi priveliștea lui, la nesfârșit, și, uitând de ei
înșiși în splendida lumină a lunii, nu izbuteau să cuprindă întreaga frumusețe ce
li se dezvăluia. O tristețe nelămurită se furișa încet în inimi, se preschimba în
strigăt de groază sau de bucurie, în cântec sfânt pentru care nu afli cuvinte în
limba vorbită de oameni. Sufletele, mute parcă, se străduiau să scoată un sunet
măcar, un cuvânt, un nume, dar numai un oftat, incapabil a se alcătui în silabe,
cuprinzând în el un noian de sentimente, se avânta spre stelele risipite pe bolta
cerului.
Drumul ajunse la o margine de prăpastie și făcu o cotitură bruscă. Pădurea
dispăru din fața ochilor și, ca o aripă neagră, coborî grabnic undeva într-o parte.
Helena scoase un strigăt. Departe în zare, între doi munți, ale căror păduri se
contopeau, se deschise în vale o altă lume. Părea un peisaj selenar…
De undeva, din infinit, de dincolo de codrii negri, plutea aproape de pământ
un nor străveziu, de aur, și se destrăma în azur.
Printre unduirile lui line niște stânci golașe își înălțau spre cer căpățânile de
piatră, atât de crestate, de parcă ar fi fost însuși vântul împietrit pe veci.
Chipurile lor reci surâdeau pe cerul auriu. Helena își lipi umărul de umărul
iubitului și-și aplecă buzele spre el. Rafał îi auzi șoapta:
— Vezi? Acolo-i fericirea noastră! Vezi? Acolo-i fericirea…
Un râs molcom, molcom îi tremură în gâtlej. După o clipă, urmă mai departe
în șoaptă:
— Te-am așteptat atât de mult, toată tinerețea mea… O, fericirea mea de aur,
divină, supremă, luminoasă!… Aici, pe pieptul tău, a călcat lupul, aici, unde îți
bate inima atât de tare! Dar l-ai ucis! O, stăpânul meu! Botul înfricoșător și colții
albi ai lupului au fost aici, pe gâtul tău. Ghearele lui ascuțite ți s-au înfipt în
coaste, iar ochii aprinși au privit în ochii tăi. Ești curajos, puternic, amenințător!
De nebiruit! Mai tare ca iarna, ca gerul, ca viscolul! Mai tare decât lupul! Tu nu
știi ce e frica! Ai și pumnal, și pușcă, dar mai presus de toate ai o inimă de oțel.
Îți râzi de oameni și nu te sinchisești de făgăduielile și jurămintele lor. Nu te temi
de nimeni și de nimic! De nimic pe lumea asta! Nici de oameni, nici de fiare.
Spune, cine ar cuteza să ne înfrunte?… Nimeni. A noastră este lumea! Ești
superb! Ești teribil! Tremur la gândul că… Sunt roaba ta!… O, dragule! Acolo…
 MUNȚI ȘI VĂI

Căsuța lor singuratică se tupila la margine de pădure. Acoperișul negru îl

umbreau paltini seculari. Pereții erau închipuiți din bârne groase de molid, ca la
străvechile castele. Coperișul ascuțit și spart la mijloc avea o streașină mare,
apărătoare de ploaie. Bârnele înnegrite de vreme erau cafenii-întunecate ca sarica
de duminică a munteanului. Ușa trainică prinsă în cuie de lemn ducea în odăița
unde se aciolase, departe de ochii lumii, fericirea celor doi îndrăgostiți. Cât de
dragă le era această ușă.
Cât de drag le era scârțâitul dulce al zăvorului, când, în zori, bătrânul găzdaș
le punea în prag laptele aburind, turte de ovăz, brânză de oaie, miere și fragi. Cât
de dragă le era această ușă groasă, rotunjită sus, neobișnuit și trainic înjghebată
din lemn, bătută în cuie de frasin și solemnă ca o orgă, când la ceas târziu din
noapte, pe ploaie, obosiți și flămânzi, uzi și somnoroși ajungeau în pragul ei, de
la drum lung, și ciocăneau tare, spunând: „Deschide-te, ușă dragă, lasă-ne în casa
fericirii, în lăcașul dragostei! Dă-te deoparte, zăvor de fag, ca un frate bun, care
ne-ai îngăduit să trecem pragul înalt al casei fericirii, pragul înalt al lăcașului
dragostei!”
Din fața casei până la șuvoiul de apă înspumată ce curgea printre bolovani,
cobora un clin de luncă. Îl înconjura un val din piatră măruntă, ca un șarpe pestriț
cu solzi ruginiu-albaștri. Când primele raze ale soarelui răzbeau ca printr-un
vitraliu prin gemulețele căscioarei și închipuiau pe bârnele noduroase izvoade
nemaiîntâlnite, se trezeau amândoi pentru a-și mângâia ochii și sufletele cu
priveliștea luncii lor dragi. Ea se schimba mereu aidoma sufletelor lor. În fiecare
zi era aceeași și totuși alta în fiecare zi, tot mai frumoasă. Părea țesută din vânt,
din nori plutitori și pulbere de apă. Se întindea pe clina de miazăzi. Râulețul de
pădure ascuns în iarbă, șopotind printre rădăcini și mustind pe sub mușchiul
jilav, se lărgea ici-colo la suprafață în ochiuri de apă. Jilăveala locului a adăpat
pe săturate iarba, care a crescut bogată și de un verde atât de aprins, că-ți turna
parcă vlagă vie în oase și vine. Barba-ursului și feriga-de-baltă, pipirigul subțire
și coada-calului cu floricele albe creșteau puzderie. Pe dâmburile uscate, unde nu
ajungea apa, unduia trifoiul înalt și valuri de măturică în necontenită legănare.
Jos, unde în albia lui de piatră, se zbuciuma șuvoiul spumegat, tânărul vlăstar al
izvoarelor subterane, care străpungând granitul masivului Tatra, răzbise la
lumina zilei în valea caldă, creșteau pâlcuri-pâlcuri de nu-mă-uita. În diminețile
liniștite și azurii, lunca dragă, în miere și lapte scăldată, își cădelnița gingașele
arome.
Trifoiul lipicios răspândea parfum dulce-pătrunzător, iar cimbrul mirosul lui
iute-aspru. În geamurile casei cătau crăițele de luncă și clopoțeii, veșnic
fremătători, albaștri-violeți, cu potirele proaspăt deschise la lumina soarelui,
pălămida înaltă cu flori de culoarea cerului în asfințit și micuțele panseluțe
galbene. O întâmpinau pe Helena când se trezea din somn cu mireasma lor dulce
și-i spuneau că înfloresc aici de când lumea numai și numai spre bucuria lor, că
până să fi venit aici ea cu iubitul ei s-au perindat primăveri peste primăveri,
nenumărate. O întâmpinau în numele veșniciei demult petrecute și-i dădeau
binețe din căpșoarele lor galbene, roșii, violete. Ea înțelegea glasul florilor, cu un
oftat neliniștit slăvea acea taina a existenței veșnice, ca pe un prunc zămislit în
pântecele viu, fremătător, al mamei.
Ce le-ar fi putut spune? Să nu-i rănească inima cu strigătul lor sfredelitor
despre eternitate? Cum, cu ce vorbe de înduplecare? Ce să le fi spus întru
îndreptățirea sa? Nimic! Ea le mărturisea păcatul săvârșit și, smerită, le primea
sentința. Cu capul luminos înclinat încuviința florile, se spovedea gliei-mume,
apei-simbol a tot ce-i trecător, vuietului îndepărtat al vântului. Să nu vină aici cu
iubitul ei nu i-ar fi fost cu putință. E tot ce le-ar fi putut spune.
Deseori, în miez de noapte, când cornul lunii, cu vârfurile îndreptate spre
soare-apune, străpungea în silă cu razele lui galben-roșietice întunericul
pământului, se ridica din brațele iubitului adormit și se apropia de ferestruică
pentru a privi lunca. Era însă ceasul când florile se ascundeau de privirea ei. Le
acoperea vălul tainic țesut din rouă și palida lumină selenară, o năframă mai
gingașă decât pânza de păianjen. O forță de neînvins o trăgea spre ușă și,
desculță, dezbrăcată, trecea pragul, călca încetișor peste straturile de gresie, apoi
mergea prin luncă, ferind florile, aplecându-se deasupra fiecăreia dintre ele
pentru a se bucura, cât dorm, de răsufletul insesizabil al veacurilor.
În zori pe vreme senină, plecau amândoi sus pe munte. Helena se încălța cu
iminei ușori de munteancă și cu rochiile ei de mătase bogat împodobite menite
chipurile pentru Bardejov. Rafał își punea costum de vânătoare. Avea
întotdeauna la el pumnalul lui de damasc adus din Asia și primit în dar de la
prinț, ca și pistoalele încărcate. Pe cărărui aproape neștiute de-a lungul
drumurilor – de cele mai multe ori albii secate ale torentelor montane – peste
gânjurile rădăcinilor, peste râpe și stânci mergeau încotro vedeau cu ochii. Pe
crestele înalte, unde până în zare nu se vedea țipenie, îmbrățișați se cufundau în
somn adânc, sau, strâns lipiți unul de altul, ca doi cedri crescuți laolaltă de când
lumea, priveau întinderile necuprinse ale cerului și pământului.
Oboseala gonea din trupurile lor patima omenească. La înălțimea culmilor, nu
numai că se rupeau de uscat și apă și își scuturau tălpile de lutul pământean, dar
parcă își eliberau și spiritul din trupul muritor alcătuit din carne și vine, oase și
sânge. Se împărtășeau din fericirea supremă, sorbeau din izvorul desfătării
eterne, de dincolo de granița acestei lumi, din iubirea nepământeană. Învăluiți în
nori, luminați de razele pure ale soarelui, erau frate și soră legați printr-o
dragoste veșnică. Strângând la piept trupul Helenei, mistuit de iubire, umerii ei
gingași, arși de soare și vânt, Rafał depășea pragul voluptății desfătătoare a
simțurilor omenești. Neașteptat, ca într-o revelație continuă, orbitoare, dătătoare
de o imensă fericire nu mai vedea femeia, ci spiritul ei.
Cu privirea cufundată în adâncul ochilor ființei dragi, pășea parcă peste pragul
unei lumi noi, neștiute până atunci, și pe tărâmurile ei pierdea conștiința
propriului suflet și trup, a propriei sale ființe. Ziua, nămiaza mare, vedea aievea,
cu ochii lui, propriul suflet în făptura Helenei.
Ceasuri lungi, nesfârșite, rămâneau așa, ochi în ochi, privindu-se cu nesaț.
Numai la răstimpuri, când câte un zâmbet le lumina chipul, gura, mâinile strânse
una într-alta, își dădeau seama că, de fapt, sunt două făpturi de pe pământ, că nu
sunt stane de piatră, nori plutitori în albastrul cerului sau două valuri de apă
înspumată. Năzuinți stranii li se învolburau atunci în suflet, așa cum între stânci
de granit din văzduh se înfiripă nori rătăcitori, dorința vie de a se înălța sus, cât
mai sus cu putință, peste întinderi de neatins.
Într-una din asemenea clipe, Helena îngăimă abia auzit:
— De-am muri…
Rafał nu se arătă surprins. Și-au înălțat capetele amândoi și, sprijiniți într-un
cot, s-au uitat îndelung în prăpastia de la picioarele lor. Peretele stâncos,
întunecat, alunecos, cobora abrupt într-un hău negru. Pe fundul prăpastiei un
torent vuitor unduia ca un vierme alb, înfruptându-se dintr-un trup uriaș. În
preajma lui zăceau în rece tăcere colți de piatră, suliți, pile, ghioage, lanțuri,
nenumărate unelte de tortură…
— Moarte… rosti Rafał. Asta înseamnă să pierim și să nu ne mai vedem
niciodată?
Helena zâmbi senin și blând ca o mamă către fiul neștiutor care a greșit:
— Atunci ar începe cu adevărat veșnicia. Așa cum este acum, ar fi mereu,
neschimbat… Somnul a două suflete îmbrățișate!
— Și dacă nu va fi așa?
— Ba chiar așa! Fericire mai mare nu poate să existe. Aici e granița ei. O văd
la fel de limpede ca și meleagurile acelea ungurești de partea cealaltă. Am intra
în împărăția fericirii…
— Atunci scoate-ți rochia. O rupem în fâșii și ne legăm cu ele ca să nu ne
despărțim în cădere.
Helena se ridică ca prin vis și cu un zâmbet senin începu să-și sfâșie corsajul.
Dar când umărul ei alb, mai alb decât spuma norilor de pe cer, se arătă de sub
mătasea neagră, Rafał își lipi buzele de el. Din ochii amândurora începură să
curgă lacrimi… Și iarăși prinseră a visa cu ochii deschiși un vis mai palpabil
decât granitul tare pe care stăteau întinși, decât vuietul apei rostogolite devale, în
cupele eterne de piatră, decât crăpăturile săpate adânc în trupul stâncilor, drum
milenar al grohotișului veșnic mișcător. Vântul montan părea să le învăluie
treptat fețele în fire uscate de pânză de păianjen. Jos, pinii pitici, încălziți de
soare, răspândeau o aromă de vin. La capătul trecătorilor se zăreau văi verzi, ca
niște grădini împrejmuite cu ziduri de piatră. Pe coastele pietroase ale munților
mai scunzi, lipsite de iarbă, brăzdate de cicatrici albe și torente de grohotiș, își
întinseseră mantiile maiestuoase străvechile păduri, codrii seculari, înconjurați de
bunii lor ortaci, stâncile crenelate. Pe ghebele de piatră, întunecate, se așternea
zăpada albă, aidoma unor oseminte pe care vântul, soarele și ploaia le macină și
le prefac în pulbere. Părea că ici-colo lilieci uriași, alb-cărunți, și-au întins larg
aripile.
Într-un rând, uraganul scoborâtor din munți până jos, în văi, îi prinse pe
marginea unei stânci calcaroase de pe creasta muntelui împădurit. Suflarea
puternică și caldă a vântului le ardea fețele. Stăteau amândoi nemișcați, ținându-
se de stânca mărunțită încet de vreme, spălată de ploi și mânată la vale. Helena,
cu capul rezemat de o piatră, se uita la o floricică ofilită de gențiana, care murea
singuratică printre mușchii ruginii. Degetele frumoase, lungi și albe ale Helenei,
atingeau gingaș petalele închise ale florii nevolnice și încercau să le desfacă, să
le readucă la viață. Pieziș, la buza prăpastiei, creșteau în stâncă brăduți rămuroși,
cu crestele turtite. Brazi albi uriași, cu rădăcinile înfipte undeva jos, chiar la
poalele muntelui parcă, își plecau coamele ciufulite, împodobite cu conuri, la
picioarele zvelte ale Helenei, gudurându-se ca niște sălbăticiuni îmblânzite de
frumusețea ei.
Uraganul zbuciuma pădurea cum mistralul zbuciumă Marea Ligurică. Fără
veste năpustea asupra ei câte o rafală bubuitoare. Rafał și Helena îl înfruntau
pieptiș și-atunci uraganul se lua la trântă cu ei. Cei doi îndrăgostiți se înfrățeau
cu molizii, cu pinii, cu fagii, și-i primeau cu desfătare provocarea.
Era o desfătare tainică, nelămurită, ieșită din comun. Priveau cu încântare
cum molizii își adunau dintr-odată ramurile în jurul trunchiului. Era semnul că se
apropie vântul-tist, vântul-căpetenie. La o suflare a lui întregul codru se pleacă la
pământ. Pădurea îl întâmpină cu cântec de laudă în cor fluierat, ce se stinge încet,
în urmă-i. Și parcă muntele însuși se mișcă din temelie, se leagănă ușor pe talpa
de piatră și pârâie înfundat pe la încheieturi.
Încet, se domolește trosnetul ramurilor, duruitul și haosul sunetelor și, trecând
treptat într-un vuiet prelung, se sfârșește în tăcere. O clipă de așteptare cuvioasă,
de nemișcare vlăguită, apoi ramurile tinere încep din nou să freamăte și,
înnebunite parcă, se izbesc de trunchi, așa cum omul în gheara deznădejdii se
izbește cu capul de perete. Vaier de jale înalță pinii mărunți. Departe, peste
munții împăduriți, trece în zbor vuitor vântul dezlănțuit.
Helena, ținându-și genunchii îmbrățișați, privea norii cafenii, calzi, ce se
iveau vertiginos din crăpăturile stâncilor, zburând înspre pădurile zbuciumate, și
îngâna un cântec alcătuit din cuvinte stranii. Cuvinte de laudă înălțate puterii
vântului și frumuseții fără de seamăn a răbufnirilor sale năvalnice izbucneau din
pieptul ei la fel de neașteptat ca și norii fermecători din sânul stâncilor. Se
alcătuiau pe buzele ei într-un cântec armonizat cu șuierul melodios al vântului,
cu acordurile răsunătoare ale pădurilor dezlănțuite, ce-și luau zborul din văi spre
tăriile cerului cu fâlfâit de aripi urieșești peste întinderea necuprinsă a
pământului.
Deseori, o ploaie mai stăruitoare îi reținea sub câte un colț de stâncă la gura
vreunei peșteri sau la umbra unui molid gigantic, ale cărui ramuri mari alcătuiau
un acoperământ de nădejde. Își treceau timpul atunci povestindu-și tot felul de
„istorii”. Rafał îi descria propria viață, îi vorbea despre lumea cunoscută de el și
străină ei. Erau mărturisirile inimii, sincere, fără ascunzișuri, cu toate păcatele
date în vileag și cu toate virtuțile măsurate la valoarea lor adevărată. Ca la
spovedanie. Și ea la rândul ei își deschidea sufletul fără rezerve. În aceste ore
unice i se dezvăluia toată firea Helenei, cu năzuințele și trăirile ei. Dobândea în
ochii lui limpezime de cristal, luminoasă, ca o apă de izvor, căreia i se adaugă
mereu noi surse pure răzbind la suprafață din adâncuri și sporindu-i la nesfârșit
farmecul cu trăsături noi, de o frumusețe trainică și fără seamăn pe lume. O
nesecată dragoste de viață era însăși natura ei, o veselie atotbiruitoare, o nepăsare
înțeleaptă, senină și nedisimulată pentru orice aparență, oricât de copleșitoare,
sau oricât de modestă.
Nu era nimic între ei din ce „trebuia neapărat” să fie și se înfiripa tot ce era
firesc și adevărat, presimțit de amândoi că va veni și privit de amândoi cu toată
luciditatea. Cu aceeași bucurie curajoasă cercetau împreună și tainițele cele mai
ascunse, primejdioase și umbrite ale sufletului. Se dezvăluiau unul altuia într-o
lumină nouă, neașteptată, trezindu-și reciproc dorința de a-și înfățișa toată gama
de nuanțe, reale, de nimic alterate. Erau ca două flori ce poartă în ele, laolaltă,
parfum și otravă. Cu pasiune înflăcărată iubeau unul la celălalt toate ungherele
tainice, toate întortocherile și labirinturile sufletului.
Uneori, noaptea, când cernea mărunt câte o ploicică statornică, de munte, și
când fiecare ac de brad era muiat în apă, le plăcea să hoinărească fără țel pe
cărări inaccesibile, disprețuitoare față de orice venetic, plătind parcă pentru
încălcarea împărăției lor cu neașteptate primejdii la tot pasul. Le plăcea să
colinde pe lângă căsuța lor de-a lungul drumurilor străjuite de pari pe de
margine, cu șiruri de lariță ce depănau în noapte basme fantastice. Pinii se
dezghiocau neașteptat din beznă în calea lor ca niște strigăte ale întunericului…
De departe răzbăteau glasul șuvoaielor muntoase…
Când ploaia contenea, norii se risipeau și cerul se însenina, intrau, uimiți, în
pădure să vadă ce schimbări s-au petrecut acolo. Cu toată luarea-aminte priveau
verdeața crudă, cu prospețimea ei atât de efemeră răzbind prin umbra de sub
brazi, împrejmuind cioturile copacilor demult doborâți și bolovanii albaștri-
cenușii. Ramurile grele de apă se plecau la pământ ca niște trâmbe întunecate de
ceață, învolburându-se parcă peste întinderea poleită cu verdele strălucitor al
ierbii. Helena trăgea adânc în piept mirosul răcoros al ferigilor ude, al cioturilor
putrede muiate de apă, aroma rășinii plutind greu în văzduhul rece. Șuvoaiele
repezi lunecau printre bolovani asemenea propriei lor bucurii năvalnice și curate.
Petreceau ore în șir cu ochii la firicelele de apă prelingându-se de sub cioturi și
mușchi. Aveau impresia că se scurgeau încet chiar din șoldul străpuns al stâncii.
Bolovanii uriași din drumul apelor coborâtoare, care spărgeau șuvoiul în
nenumărate brațe, mai mari și mai mici, erau înveliți în blană verde de mușchi.
Pinii, adăpați de izvoarele subterane, crescuseră uriași. Cei doi tineri își
împărtășeau gândul că această apă minunată se naște din nimic și vine de
nicăieri, că de la începuturile ei e răzlețită de pietrele muntelui, precum e și
iubirea lor, dar care mai târziu se reunește, și curge în albia ei de piatră,
înspumată, zbuciumată de vârtejuri, năvalnică, clocotitoare, de vuiet petrecută,
până când, în cascadă, se prăvălește jos, în prăpastie… Oare și pe ei îi așteaptă o
astfel de prăpastie? se întrebau unul pe altul.
Într-un loc au dat peste un copac smuls din rădăcină, așezat de-a curmezișul
unui șuvoi. De ani și ani zăcea acolo la cheremul apei. Lacomă și neîndurătoare,
îl măcina cu colții albi de spumă, fără de istov. Soarta tristă a trunchiului pe
jumătate putrezit îi mâhnea, îi împărtășeau cu amărăciune ursita, așa cum în vis
deseori te contopești cu alte vieți, și se îndepărtau îndurerați, de parcă ar fi avut
din nou în pieptul lor suflete gingașe, de copil, adânc simțitoare, stinse demult.
Mai drag ca orice le era totuși micuțul lac. Îl numeau „Cel schimbător”.
Uneori, departe fiind, își aduceau aminte unul altuia de el, fără vorbe, doar cu o
sclipire din ochi și o mișcare din sprânceană, sau cu un surâs bine știut de
amândoi. Și atunci se ridicau repede și porneau într-acolo. „Cel Schimbător” se
întindea pe creasta de piatră a unui munte, înconjurat de păduri. Nici drum, nici
potecă bătătorită înspre el. Lacul era plin de apă întunecată, dar limpede, în care
se răsfrângea inelul verde de molizi seculari și pini pitici. Alteori, se oglindeau în
el steiuri galbene, depărtate, mânate într-aici parcă de dorul apei. Locul era
necălcat de picior de om și nici de fiară. Numai libelule albastre săgetau
văzduhul deasupra apei.
Când și când se mai rătăcea câte un fluture portocaliu de la poalele munților.
Păsăruicile de pădure, ascunse în umbra deasă a brazilor, își îngânau încet
cântecul duios. Încolo, domnea tăcerea. Codrul ținea lacul într-o strânsă
îmbrățișare. Ca un soț orb și surd, sălbăticit de chinurile geloziei, ascundea de
ochii lumii la sânul lui matusalemic goliciunea minunată a apei, jucându-și
umbrele în razele soarelui, purtând în ea toate podoabele neasemuite ale cerului –
zorile și amurgul, norii multicolori, vântul și fulgerul de aur, stelele, luna și
însuși soarele veșnic. Apa, prizonieră, se juca cu tot ce-i străjuia libertatea: cu
molizii, cu pinii pitici, cu malurile, cu franjurile de aur ale stufului veșted.
Chema spre ea pădurea, îi îngăduia să-și culce ramurile verzi pe sânul ei gingaș
ca zorile, de culoarea penelor de pe gâtul păunului; o clipă mai târziu pornea să
răsfire pletele verzi ale ramurilor, să le desfacă în șuvițe, să le împletească în fel
și chip și să le legene pe undele ei sticloase. Pletele plutitoare se desfăceau și se
închideau ca un surâs neașteptat.
Izvoadele stranii se destrămau apoi dintr-odată. Umbrele copacilor se
preschimbau în zvelte fantome, nemaivăzute pe pământ, câini uzi, mițoși, cu
vârfurile cufundate în apă până la adâncimi inaccesibile ochiului omenesc.
Nălucile verzi ieșeau înapoi la suprafață, fugeau în sus în văzduh, speriate,
fremătătoare, se înfiorau neliniștite, ca o muzică sacadată, de rău prevestitoare,
ale cărei acorduri tunătoare exprimau mai limpede decât cifrele spaima din fața
nopții fără somn, din fața hăului adânc din preajmă.
Helena, de cum ajungea pe malul lacului, se lăsa la pământ și, nemișcată
începea să-i șoptească apei:
— Surioară poznașă, sub strajă așezată, ce-o să mai născocești tu astăzi? În ce
lumină o să te arăți? A, nici tu nu știi încă ce-o să fie cu tine peste o clipă!
În chip de răspuns, parcă se dăruia privirii întinderea azurie a lacului și un nor
orbitor de alb, cu nespusă măreție, o străbătea încoronat, învestit cu toată
strălucirea soarelui. Încet-încet, își schimba conturul: capul alb-auriu de o rară
frumusețe se pleca clipă de clipă în alt fel, pentru a putea cât mai lesne să viseze
la necuprinsul cerului, părintele fără de sfârșit, și la terra – maica lui
preafrumoasă. Plutea în azurul nemărginit spre o nouă întrupare – să se
preschimbe în altceva și să dispară.
 FEREASTRA DIN STÂNCĂ

Sus, sus de tot, deasupra pădurii necuprinse amândoi stăteau întinși la gura
peșterii. „Fereastra” din stâncă dădea într-un pripor de munte, de unde valea
toată o vedeai ca-n palmă. În stana calcaroasă, ce-și înălța până spre tăriile
încețoșate vârfurile tocite, dădeai la un moment dat de un coridor îngust care
ducea la un fel de asylum176 evocând sumbre ruine de vechi castel. Sus, pe colții
stâncoși, amintind penajul de pe coiful unui cavaler medieval, se legănau molizi
străvechi și atârnau smocuri de mușchi ruginiu. Din fântâna asta de piatră ducea
undeva în adânc un fel de grotă în chip de tunel boltit. În ungherele întunecate se
vedea gheață acoperită de pământ, iar pe pereți mustea o jilăveală respingătoare.
Zidurile stranii ale acestei fortărețe inaccesibile, laolaltă cu pădurea învecinată,
se înălțau deasupra unei minunate văi scăldate în soare, încadrată de lunci verzi
alpine și de o pajiște riverană, mângâiată necontenit de murmurul veșnic
schimbător al Dunajecului și, părând a fi surâsul munților gravi și amenințători.
Steiuri golașe își plecau frunțile deasupra hăului de sub ele, măsurându-le parcă
de sus adâncimea. Un mușchi de o rară frumusețe le acoperea crăpăturile.
Buhașii și scorușii pirpirii își înfipseseră în ele rădăcinile hulpave.
Cei doi tineri se odihneau, ca pe o saltea de puf, pe ierburile bogate, cu frunza
mare, și pe tufele pălite de merișor, crescute în jurul bolovanilor. Se dăruiau
căldurii soarelui, la intrarea în peșteră, printre stânci.
Când soarele îi încălzea prea tare, se adăposteau, râzând, în peștera rece, cu
gheață veșnică. Învăluiți de răcoarea pătrunzătoare a peșterii, își râdeau de soare.
Sorbeau aerul înghețat în plămânii lor tineri, apoi iarăși își întorceau către soare
fețele arse de dogoarea lui. Astfel petreceau ceasuri nesfârșite, admirând cerul și
pământul. Cu ochi somnoroși întâmpinau pe truditorii amiezii muntoase –
norișori albi, gingași, prelungi, abia născuți din însăși suflarea vântului, plutind
dinspre munți, în solemnă tăcere, pe deasupra văii fără de seamăn pe lume.
Privirile lor aromitoare rătăceau de-a lungul prăpăstiilor împădurite, verzi-
cenușii, presărate ici-colo cu câte un stei stingher sau împodobite neașteptat cu
pămătufurile fagilor muiate în verde-viu. De la crestele muntoase își coborau
privirea în văile adumbrite, întunecat-albastre. Pentru a suta și a mia oară salutau
din ochi stâncile abrupte, presărate cu aurul fragil al scorușului veșted. Le era dat
să admire locuri atât de frumoase, de un farmec incredibil, încât Helena bătea
uneori din palme, cu lacrimi de extaz în ochi. La răstimpuri, slobozeau în spațiul
acela pustiu și necuprins, în acea țară a nimănui, chemări armonioase,
viersuitoare.
Își strigau poreclele mângâietoare, gingașe, aidoma sărutărilor, și ascultau cu
încântare și extaz pios cum crestele zvelte de calcar și masivele îndepărtate,
176
Adăpost. (Lat.)
inaccesibile, de granit, peșterile și hrubele tainice, pădurile și torentele, pajiștile
muntoase și potecile ascunse îi cheamă pe nume de pretutindeni. Ecoul minunat
al numelui Helenei dădea ocol spațiului vast și se întorcea la ei ca o melodie
unică pe lume, trezindu-le în inimi o bucurie fără margini. Li se părea că aud
aievea glasul munților, laolaltă cu al râurilor, chemându-i cu aceeași iubire
pătimașă, cu care se cheamă ei între ei. Erau clipe de fericire supremă pe pământ.
Lumea înconjurătoare se preschimba într-o încântare pusă în slujba iubirii lor.
Chemau de mai multe ori în șir ecourile dragi, binecuvântând cerul și pământul,
proslăvind firea toată, înălțând un imn din sufletele adânc tulburate, precum în
Sfânta Scriptură, spre blagoslovirea cerului și a pământului și a întregii înfăptuiri
dumnezeiești. Nu se puteau urni de acolo. Nu erau în stare să părăsească valea
din fața lor, stâncile mult îndrăgite, vuietul minunat al torentelor și ecoul propriei
iubiri.
Rămaseră acolo și peste noapte. La gura peșterii aprinseră un foc și,
acoperindu-se amândoi cu aceeași haină, adormiră.
Se lumina de ziuă când Rafał se trezi din somnul lui adânc cuprins de un
sentiment apăsător, de neliniște. Vru să sară în picioare… dar într-o fracțiune de
secundă înțelese că e legat. Cu mâna dreaptă încercă să scoată cuțitul din sân, dar
nu fu în stare s-o miște. Apoi își dădu seama că nici nu mai are cuțit. Era culcat
cu fața la pământ, priponit de trunchiul unui pin, cu brațele legate peste coate și
încheieturi, iar picioarele peste genunchi și glezne. Pe jumătate adormit, începu
încet, încet să înțeleagă ce se întâmplă cu el, când auzi deodată geamătul
deznădăjduit al Helenei. Se smuci din răsputeri, îndoindu-se ca un șarpe și
întorcându-și anevoie capul.
La lumina focului aprins desluși o ceată de tâlhari – vreo șapte, opt inși. Mut
de groază, nu-și putea crede ochilor. Se uita la priveliștea ce i se oferea, cu
impresia că visează. Privea buimac la căciulile înalte ale tâlharilor – unul își
prinsese de căciulă o coadă de vulpe, altul o aripă de vultur, un al treilea – colții
și botul unui urs, altul – gheare de lup… Le cerceta, ca vrăjit, armele: iatagane,
puști încrustate cu argint și aramă, toporiști la cingătoare, bâte în mâini. Purtau
cămăși negre, slinoase, pantaloni roșii, brâuri late, cusute în izvoade, caftane
bogat împodobite…
Rafał se smuci deodată cu atâta putere, încât îi trosniră oasele și funia i se
înfipse în carne. Văzuse cum tâlharii o smulgeau pe Helena unul din mâinile
celuilalt. Un urlet sălbatic îi sfâșia pieptul ca un tăiș de cuțit; năuc, cu ochii ieșiți
din orbite, se izbea cu capul de trunchiul pinului. Helena striga după ajutor. Văzu
cum unul dintre tâlhari o doborâse la pământ. Cum ea se apăra îndârjit, cu dinții,
cum mâinile tâlharului smulgeau rochia de pe trupul ei, îi rupeau cămașa și, în
cele din urmă, cum se petrecu lucrul cel mai cumplit pe care l-ar fi putut vedea
vreodată pe lume… Înnebunit, mușca pietrele, se îneca cu propriul său urlet
neomenesc, de fiară, de smintit. Trupul i se zvârcolea neputincios, ghearele i se
înfigeau în stâncă. Cineva se așeză pe spinarea lui și-i apăsă cu puterea fruntea
de pământ. Nu mai auzea și nu mai vedea nimic. Sângele îi năvăli în țeastă și-i
aprinse creierul. Izbuti să ridice capul. Zări cum Helena se smulse din brațele
unui alt bandit care voise, în chicotitul bandei, s-o răstoarne la pământ, ca și
primul, și s-o necinstească. Răsuflă ușurat când, aproape goală, însângerată, sări
pe un colț de stâncă, cel mai înalt, și de acolo, se pierdu în prăpastie.
 PUTEREA SATANEI

Se luminase de ziuă când Rafał se trezi din încleștarea coșmarului. Rămase

îndelung nemișcat, nefiind în stare să-și urnească mâinile sau picioarele, să-și
ridice pleoapele. Își amintise deodată ce se petrecuse cu el… După ce-și perindă
prin minte cele întâmplate, deschise ochii să vadă unde se află, cu atâta nepăsare,
încât nici propria moarte nu l-ar fi putut speria. Văzu o adâncitură în stânca
întunecoasă, apărată. Un stei uriaș, ieșit în afară, străjuia acel adăpost ciobănesc,
cald și, plăcut. Sub capul lui se afla o grămadă moale de mușchi iar peste el un
caftan tâlhăresc. Soarele strălucea pe cer, iar umerii verzi ai stâncilor se
rotunjeau lin, spre poale, prietenos. Când își săltă în sus capul și dădu la o parte
caftanul, se văzu îmbrăcat în niște haine stranii – pantaloni roșii, strâmți, și un
ilic brodat. Lângă culcușul său zăcea un fel de iatagan turcesc, ascuțit, un cuțit cu
plăsele de lemn, ferecate în aramă. Mai era acolo și o ghioagă din lemn de frasin,
întoarsă spre el cu capătul subțire, cu măciulie ghintuită la capătul celălalt, cu
care dintr-o lovitură ai fi doborât și un cal. Alături, două lipii mari, brânză de
oaie și o butelcă pântecoasă cu vin pe fund. Rafał își simți capul și trupul înfășat.
Pipăindu-se, înțelese că cineva i-a spălat rănile și le-a oblojit cu cârpe curate.
Încercă să se ridice, dar, de cum se mișcă, primul lucru de care-și dădu seama
era că n-o are pe Helena lângă el. Durerea îl izbi greu, de parcă stânca de sus s-ar
fi prăbușit deodată peste el. Zăcea neputincios sub apăsarea ei, zdrobit, nimicit.
Și atât cât este în stare simțirea să îndure nu se mișcă din loc. După un oarecare
răstimp însă, chinul începu să-și caute alte forme, mai viclene. Nu se mai
mulțumea cu ipostaza unui biet bolovan ce strivește orbește și fără sens. Își luă
dintr-odată chipul unui om perfid și ticălos. Din trupul lui de piatră crescuseră
două membre parcă: amintirea și visele. Mâinile acelea îmbrățișară capul
nefericitului trezit din neștiință și începură să-l legene încet, egal, odată cu fața la
fericirea spulberată, apoi la viitorul învăluit în negura închipuirii, rând pe rând.
Între cele două legănări de pendul, din rărunchii de fier ai monstrului ieșea un
sunet sec, înspăimântător în mișcarea lui lină, ritmică, nepăsătoare, șoptindu-i: ea
nu mai este…
La început, Rafał zăcu nemișcat, ca și înainte, cu toate puterile încordate
încercând să biruie suferința; zadarnic însă, căci ea era de nebiruit. Lucra,
neobosită, și fără oprire, de cine știe când – antrenată, pregătită parcă pentru
orice fel de împotrivire omenească. Glasul ei pătrundea pe furiș în tainițele
sufletului, ca o simplă împunsătură de țânțar, dar cu efect teribil de obuz. Venise
ceasul cel rău.
Nefericitul sări din culcuș și ieși din groapă. Se văzu într-un loc necunoscut,
într-o vale liniștită, înconjurată de păduri. Privea în jur cu ochi speriați,
înțelegând ce tortură cumplită este pentru el această priveliște nemaivăzută.
Dintr-odată, deznădejdea îl doborî la pământ. Începu să-și smulgă părul din cap,
să-și rupă cârpele de pe răni, hainele, să se zvârcolească pe pietre… Urlând din
răsputeri, încerca să acopere ticăitul acela molcom, șoapta melodioasă a durerii:
ea nu mai este… Capul i se lovea de pietre și sângele prinse să gâlgâie peste
florile luminoase de câmp care se desfătau la soare sorbind din roua dimineții.
Durerea ce-i încleștase capul îi domoli suferința sufletească și-l făcu să-și vină
în fire. Amintirea și fantasmele închipuirii pieriseră și ele… Rafał se ridică, își
bandajă la loc capul, luă ghioaga și-și prinse la brâu cuțitul. Bău repede vinul și
mestecă lipia. Apoi porni drept înainte cu gândul să caute locul unde zace Helena
lui. Se mira cum de n-o făcuse din prima clipă. Mergea cu pași mari, împrăștiind
din cale grohotișul, frângând brăduții tineri, călcând în picioare bălăriile de
munte. Pe la amiază, ajunse la marginea văii. Își dădu seama că se află aproape
de piciorul stâncii pe care petrecuse cu Helena ultima lor noapte. Dând la o parte
ramurile brazilor se îndrepta spre stânca aceea înfiptă în cer.
Se apleca la pământ, deasupra florilor înrourate încă… Toate erau proaspete,
pline de sevă, de viață… Le privea cu ochi reci, căutând urme de sânge, cu inima
împietrită înrăită, plină de o bărbăție haiducească. Avea toate simțurile ascuțite
ca un copoi și era stăpân pe el ca un bărbat curajos și cu sângele rece. Nu găsi
însă nicio urmă acolo unde s-ar fi așteptat. Abia după ce stăbătu de nenumărate
ori în lung și în lat locul de la piciorul stâncii, îndepărtându-se treptat de ea, și se
opri la marginea torentului de apă, deodată simți cum îi zvâcnește inima. Chiar
acolo unde se afla, ramurile unui brad erau rupte, iarba mototolită și numeroase
urme de tălpi anume răvășite și acoperite cu pământ. Își ridică privirea și văzu
țancul acela înalt de stâncă, ieșit mult în afară, binecunoscut.
Începu să caute urme mai vădite și le descoperi pe pământul bătătorit. Bulgării
negri și umezi de țărână erau atât de pătrunși de sânge, încât nu mai avu nicio
îndoială. Pieri și ultima licărire de speranță. Un tăiș orb de topor reteză cea din
urmă nădejde, cel din urmă vis visat cu ochii deschiși. Inima începu iarăși să i se
zbată în piept, ca o ființă vie, nu ca o părticică din trupul lui, ci ca o putere de
sine stătătoare, neobișnuită. Ea își îndeplinea acolo, în pieptul lui, misiunea sa
cumplită, înfricoșătoare, ca un gropar care astupă cu pământ mormântul ființei
celei mai dragi de pe lume. Rafał sta palid, cu ochii în pământ, scăldat în
sudoare, cu picioarele moi. Asculta. I se părea că se află la tribunal unde i se
citește propria sentință. Nu auzea cuvintele, ci doar le deslușea tâlcul
înfricoșător. Abia acum înțelegea de ce s-a întâmplat tot ce s-a-ntâmplat. Abia
acum pricepea ce a fost, ce este și ce va fi cu el. Cât de tare se înșelase crezând
altceva. Glasul se stinse…
În jur nu se auzea decât vuietul torentului rostogolit peste bolovani sau șoapta
lui lină atunci când își purta apele peste culcuș moale din ace de brad. Sleit de
puteri, Rafał se mira că-l mai țin picioarele, se minuna că în vine nu-i mai curge
sânge de om sănătos, ci se învolburează limbi de foc, se leagănă și împroașcă
scântei, iar în țeasta cuprinsă de flăcări vâltoarea îi mistuie creierul. Mâinile i se
strânseră crispat pe armele aducătoare de moarte și, scăldat în lacrimi, cu capul
încins și țeapăn de groază, se cufundă tot în calcule și socoteli, în planuri
salvatoare…
O luă la dreapta, apoi la stânga, în căutarea cumplitului adevăr. Revenind la
locul de unde plecase, se prăbuși jos și își lipi de pământ fruntea, buzele, inima,
inima care rătăcea acum de una singură pe întinderea nesfârșită a durerii, prin
țara neliniștii, în penumbra zorilor de ziuă! – o nouă zi stăpânită de necunoscut.
Se lăsa seara când Rafał se ridică și, cu luciditatea pe care o pierduse parcă
demult, de veacuri, se aruncă în căutarea mormântului Helenei, a trupului ei, a
urmelor ucigașilor. Când și când în trezia aceea străină lui se încrusta un dor de
răzbunare prostesc, precum dorul de a petrece la omul ros de plictis. Atunci
grăbea pasul, până îl podidea râsul, văzând cum merge cu mâinile atârnându-i
moale, neputincios să scoată cuțitul de la brâu, sau să ridice ghioaga. Descoperi
ușor urmele bandiților în iarba călcată, deși apucase să se zvânte și să se îndrepte
în dogoarea arșiței. Urmele urcau în susul văii, împotriva curentului apei. Ici-
colo, se mai vedea locul unde tâlharii lăsaseră probabil jos trupul celei ucise. Zări
sânge închegat pe pietre, pe iarbă. Într-un loc, însă, urmele, urcau pe stâncă și
aproape că nu se mai vedeau. Pe alocuri se mai zăreau pe piatră bucăți de pământ
jilav, adus de tălpile nelegiuiților, călcat, dar încă umed. O dată mai văzu o
picătură mare de sânge. Apoi totul dispăru. Merse o bucată înainte și se întoarse
iarăși. Căută locul unde bandiții o cotiseră de pe cărare, dar nu izbuti de astă dată
să-l descopere.
Se înfioră văzând deodată că întunericul serii a început să învăluie muntele.
Porni în pas alergător în sus pe munte, tot mai grăbit, de parc-ar fi urmărit pe
cineva. Mirat și cuprins de spaimă, se opri dintr-odată pe malul lacului „cel
schimbător”. Un glas crunt, de parc-ar fi fost însuși glasul munților din jur, îi
dădea veste că tocmai în apa acelui lac fusese azvârlit trupul iubitei, după ce-i
legaseră de gât, de mâini și de picioare niște bolovani cât piatra de moară. Ar fi
vrut să afle confirmarea bănuielilor sale în stuful călcat în picioare, în trestia și
obligeana din jur, în apa mâloasă, dar noaptea, noaptea neagră, pogorâse de pe
stâncă.
Cât de înfricoșătoare i se păru această noapte ce coborâse grabnic de pe
crestele muntoase. Adierea simțită în vale, răcoroasă, ușoară ca și adierea unui
evantai de fildeș, mirosind a violete, lua în imaginația lui chipul tâlharului furișat
spre el ca să-i înfigă în inimă pumnalul trădător. Dar trecea o clipă și aceeași
adiere se preschimba într-un izvor al înțelepciunii, în sunetul căruia toate cele
petrecute nu demult se arătau orbitor de limpede, parte a unui întreg, fragmente
minuscule ale unui tot uriaș, atotputernic. Apa lacului sticlea molcom în ultimele
reflexe ale zilei apuse. Din vreme în vreme, trecea peste oglinda lacului câte o
undă tremurătoare, stârnită atunci, mișca vreo trestie înaltă, se afunda în păpuriș
și se lăsa în voia somnului. Sau răsuna un plescăit, atât de ușor, că urechea abia
de-l putea prinde. Nu apuca inima să-și grăbească, neliniștită, bătăile, în
așteptare, că plescăitul se și topea în tăcerea din jur.
Rafał se așezase pe malul lacului, îmbrățișându-și genunchii. Așa șezuse
totdeauna acolo cu Helena. Ținea minte totul, de-a fir-a-păr. Cântărea din nou
fiecare amănunt pe talgerul sensibil al sufletului. Speranțe deșarte i se înfiripau
în inimă. Îi făgăduiau o frântură de secundă că din unda lacului se va arăta
Helena, va prinde viață, acolo, pe întinderea nemișcată a apei. Dar clipa se
consuma și speranța, neputincioasă, se prăbușea la pământ ca lacrima aninată de
geană, petrecută de un hohot de râs batjocoritor ce o lua în zeflemea ca pe o
prostie.
Gândurile bubuiau și vuiau în mintea lui, în timp ce deasupra capului, în
dreapta și în stânga, se întindea tăcerea mai grea și mai uriașă decât munții.
Întunericul necuprins învăluise, liniștise și potolise totul în jur, lăsând în voie
doar suferința. Crestele brazilor ce se desenau pe cerul negru se înfigeau ca dinții
unui fierăstrău în inimă și o sfârtecau încet. Stâncile, abia deslușite, atârnau
deasupra capului ca niște securi și barosuri amenințătoare. Cerul neguros – capac
greu al unui cufăr ferecat, uriaș, așezat de la marginea de apus până la cea de
răsărit – îl apăsa pe creștet. Din pieptul lui Rafał izbucni un glas la fel de rece,
ferm și netulburat ca și acele stări ale naturii:
„Ce v-am făcut? Ce rău v-am făcut?
De ce mă hăituiți cu amenințarea și răzbunarea voastră la ceas de grea
cumpănă pentru mine?
V-am iubit, v-am iubit din toată inima mea, cum v-a iubit și aceea care în
mijlocul vostru a fost dată morții!
Nu știu suferință mai cumplită pe pământ ca durerea ce mi-a fost hărăzită
mie… Munți stâncoși, milostiviți-vă de sufletul meu! Copaci întunecați, cu
creste ascuțite, milostiviți-vă de sufletul meu! Undă minunată, undă
înfricoșătoare, martoră a iubirii noastre de altădată, milostivește-te de sufletul
meu! Și tu, cerule!”…
În timp ce-și striga astfel durerea, simți limpede cu mintea și cu inima că
nimeni și nimic nu-l aude. Pustiu la apus, pustiu la răsărit. Numai greierele nopții
țârâie în iarba uscată! Deodată, dorința unei răzbunări oarbe, crunte se aprinse tot
mai sălbatic în sufletul lui, învăpăindu-i creierul și ochii.
„Pieriți, nălucilor!
Cine v-a preschimbat într-o singură zi în complici ai călăilor mei? Cine v-a
preschimbat în hăituitori, în unelte monstruoase de tortură?
Luați-vă chipul de altădată!…
 O, munților, fiți iarăși munți de piatră nepăsători, izvor de bucurie, și putere!
Tu, pădure, fii iarăși pădure fremătătoare!
O, apă schimbătoare, fii cea de altădată, iubitoare…
Tu, cerule veșnic, fii ceea ce ești, mângâiere pentru privirea năpăstuitului
înălțată spre tine, alinarea oricărei suferințe.
Îndurați-vă de sufletul meu! Lăsați-l să-și afle tihnă în noaptea blândă, să-și
afle odihnă la sânul pădurii, pe unda apei liniștite, să-și plângă durerea și să-și
dobândească împăcarea în cerul etern!”…
Întunericul își păstra puterea din totdeauna.
Astfel se petrecu noaptea. În zori, deasupra lacului prinse să fumege pâcla. Își
împletea firele subțiri în jurul tulpinilor înalte de trestie, își prindea urzeala
gingașă în pămătufurile lor uscate. Unduind adormită în văzduh, țesea cine știe
ce veste, legăna pe pânzele ei cuvântul neauzit al tainei de nepătruns. Până să
deslușească ochii obosiți munca ei de migală, să-i prindă meșteșugul, începea să
trepideze în balans.
Se destrăma horbota ei aurie, cusută cu nestemate, se rupeau firele mai fragile
ca razele lunii și se prăbușeau toate într-un foc uriaș. Vălătuci de fum se înălțau
spre cer, se vălureau, dănțuind, rotindu-se amețitor. Din învolburarea lor iată s-a
arătat un norișor adormit, culcat pe spate, pe care apa îl duce la întâmplare. În
jurul chipului palid unduiesc zulufi prelungi. Se desfac în inele moi și coboară
peste piept. Tremură, se strâng, rușinați și cuprinși de neliniște, umerii rotunzi,
mijlocul zvelt se cufundă în apa neagră, roșie-arămie, în lumina aurorei. Pâcla de
pe lac se făcea tot mai luminoasă, tot mai vădită. Lințoliul sumbru al penumbrei
aluneca de pe crestele pădurii. În depărtare, pe cerul luminat, se desenară
piscurile munților. Minunate le erau chipurile aureolate de răsăritul soarelui.
Fruntea moartă a stâncilor se împodobi cu diademe din frunze de aur și flori.
Busturile se drapară în văluri de ceață și umbrele liliachii alunecară peste
gambele lor dezgolite.
La vederea acestei noi frumuseți, reci, netulburate de moartea săvârșită sub
ochii ei, nefericitul îndrăgostit se aprinse de mânie, de parcă vâlvătaia de aur a
dimineții l-ar fi preschimbat și pe el într-o stâncă rece de piatră. Puse mâna pe
mânerul cuțitului și porni la drum cu pas apăsat, hotărât, la fapte. Mânia mistuise
în el totul în afară de setea de mișcare și de violență. Ca un țap de munte se
cățără pe un stei înalt și de sus, din defileu, cu ochi vulturești pândea dușmanul.
Acum era puternic, abil, viguros. Trimise chemarea sa tunătoare în împărăția de
piatră. Spre soare-răsare și soare-apune, spre miazăzi și miazănoapte… Glasul
îndurerat zbură în văile întunecate, în prăpăstiile albastre, ca un heruvim cu aripi
gingașe se zdrobi de stâncile colțuroase și de crestele ascuțite, ca să moară în
hăul de beznă.
 Ecoul răsunător, tânguit, se întoarse la Rafał, rostind numele Helenei, se
întoarse de la soare-răsare și soare-apune, de la miazăzi și miazănoapte. Apoi se
înstăpâni tăcerea. Simțămintele însă erau toate smulse din matca lor și făcute praf
și pulbere. Mergea peste creste, trecea peste defileuri. Lăsa în urmă pasurile
pustii săpate în granit. Intra în desișuri necălcate de picior de om, cu copaci
uriași neatinși de secure. Sărea peste prăpăstii, adăpost pentru zăpezi imaculate,
de unde-și soarbe pământul vlaga, cerceta cu ochii tăurile verzi și albastre.
Din trecători și defileuri se cățăra pe alte creste, sus, tot mai sus. Dădea în
calea lui peste urși și vulturi, dar nu-i lua în seamă, speria câte o turmă de capre
sălbatice, dar nu-și oprea privirile asupra lor. Cât stăruia soarele pe cerul
albastru, ținea drumul mereu înainte. Demult înghițise rezerva de brânză și pâine,
dar nu simțea foame. Buzele i se uscaseră și crăpaseră, gâtlejul îl ardea, iar inima
din piept bătea nebunește, răsunând în toată preajma. Deseori i se părea că a mai
văzut aceste stânci, le-a mai bătut cu piciorul, afurisindu-le, a aruncat de pe
vârful lor bolovani în prăpastie. Dar toate aceste gânduri le perinda ca prin vis.
De astă dată căuta oameni. Oameni! Să le înfigă în piept jungherul ascuțit, să
le spargă țeasta cu ghioaga lui de frasin, să le sfâșie beregata cu ghearele și să le
calce în picioare trupurile ticăloase. Să-și mânjească mâinile până la cot în
sângele lor aburind și să scuipe în ochii lor sticloși, hidoși, ieșiți din orbite.
Nicăieri însă urmă de om viu! Nicăieri un foc aprins în noapte. Îl înconjurau
stânci, steiuri, țancuri galbene, cenușii, negre, albastre. Le ocolea sau le biruia cu
risipă de putere. Le urca în goană, ca pe niște dâmburi. Noaptea nu închidea
ochii. Veghea rezemat de câte o stâncă, pândindu-i pe tâlhari.
Visa cu ochii deschiși că e un vulpoi în bârlogul căruia au dat buzna șoricarii.
Vedea limpede, cu mintea și cu ochii, cu toți nervii, salturile vulpoiului,
vicleniile și giumbușlucurile lui. Îl vedea cum se cațără, tot mai sus pe pragurile
și prin coridoarele vizuinii sale și stă în așteptare, răbdător și concentrat. Iar când
șoricarii neobosiți, tot scurmând pământul, vor fi gata să-l ajungă, va sări și mai
sus, până la ultimul cotlon. Nu-și pierde nicio clipă speranța, încrederea,
luciditatea. Câinii însă au tot scurmat și uite că și ultimul prag stă gata dintr-o
clipă într-alta să se surpe. Vulpoiul face un salt iute și sigur în capetele câinilor,
acoperite de țărână, și zboară ca o săgeată spre ieșire. În inima lui cuprinsă de
spaimă răsună împușcătura vânătorului așezat la pândă la gura vizuinii. Înainte
de a-și scoate capul afară, vulpoiul măsoară o clipă distanța, apoi se aruncă
înainte, cu urechile ciulite, tot așteptând împușcătura atât de binecunoscută lui,
pe care a mai încercat-o pe propria-i piele și-i știe puterea.
El este vulpoiul și așteaptă împușcătura. O clipă încă și va țâșni afară, iar apoi
se va târî pe labele rănite și cu șira spinării frântă. O clipă, încă, doar o frântură
de secundă. Deocamdată însă e greoi ca un bolovan. Brațele, picioarele, tălpile
mai cu seamă sunt steiuri de piatră ca și cele din jur. Se deosebesc de ele doar
prin faptul că durerea le macină fără istov.
De cum geana zorilor se ivea la orizont și prima rază a soarelui îi arăta drumul
nesfârșit de lung, sărea în picioare din culcușul suferinței și cu pas grăbit pornea
înainte. Astfel trecură a treia și a patra zi… Soarele îl trezea și-l mâna înainte,
șfichiuindu-l cu bici de foc. Începu să semene cu o umbră neagră, cu un trup
mistuit, în care mai ard doar sufletul și ochii… Alerga în pustiu, fără să mai vadă
nimic, nici stânci, nici copaci…
În sfârșit, întâlni niște oameni…
Cobora în ziua aceea o coastă muntoasă, acoperită ici și colo cu brazi scunzi.
Pe alocuri zăceau pietroaie rotunde aduse de ghețari cine știe cu câte veacuri în
urmă. Soarele abia răsărit nu avea încă destulă putere să biruie perdeaua de
cleștar a frigului de peste noapte. Brazii înalți, aruncați ici-colo, așterneau peste
iarba scundă, acoperită încă de rouă lăptoasă, umbre neobișnuit de lungi.
Lujerele roșcate de gențiana, flori solitare și triste, împodobeau ungherele
ferite… Pădurea, jos la pământ, era învăluită în pâcla dinaintea zorilor, de
culoarea fructelor tomnatice de ienupăr.
Moțul înalt al fagului rătăcit în împărăția brazilor părea să coboare din nori.
Îndreptându-se la pas spre pădure, Rafał se apropie de șuvoiul de apă ce curgea
la poalele muntelui… Îl recunoscu… Copacul prăvălit și cascada… Oprindu-se
pe malul șuvoiului, se uita cum apa repede duce la vale, printre pietre, frunzele
smulse de vânt din vârful fagului, închipuind din ele stăvilare și zăgazuri largi,
roșcate și, încetinindu-și fuga, le rotește în vârtejuri adânci.
Se gândea abătut la frunza fagului, născută cândva din mugurași minusculi pe
ramura-mamă, plină de sevă dulce, la furtunile de primăvară ce s-or fi abătut
asupra ei în tinerețe, trimițându-și trăsnetele în coastele de piatră ale munților, la
vântul ce suflă de sus, dând la iveală dintre crestele muntoase nori de o rară
frumusețe… Acum această frunză gonește împreună cu altele asemenea ei,
pentru a se preschimba cu toatele într-o grămadă de putregai, departe de ramura-
mamă, departe de vatra fagului – glia văroasă, înstrăinată de pământ.
În timp ce cugeta la toate acestea, înviorându-și buzele uscate cu boabe acre
de zmeură sălbatică, se văzu, fără veste, înconjurat de oameni. În sfârșit, îi vedea.
Duse mâna la brâu, după pumnal, dar era prea târziu. Zeci de mâini îl înșfăcară
de brațe, îi smulseră cuțitul. Rafał simți cum îi încrucișează mâinile la spate,
prinzându-i degetele mari într-o cătușă de fier. Când îi puneau picioarele în
lanțuri, îi privi disprețuitor. Erau soldați. Știa că-s pedestrași din regimentul de la
Augsburg. Ca școlar avusese prilejul să vadă ostași ca ei. Îi porunciră să meargă
la vale. Rafał se împotrivi. Mânioși, își îndreptară baionetele asupră-i. Nu se urni
nici atunci. Îl săltară de jos cu lovituri de cravașă. În vale, dincolo de pădure,
Rafał văzu o tabără a unui detașament de cuirasieri loreni. Soldații îl cercetau
curioși și-i vorbeau în nemțește, înțelegea ce-i spuneau, dar, nepăsător la tot ce
era străin de suferința lui sufletească, nu scotea o vorbă. Soldații se bucurau,
încredințați c-au prins un tâlhar…
Șase călăreți îl legară de șeile lor. Încălecară, își traseră săbiile din teacă și-l
porniră la drum. Mergea de-a lungul văilor, peste dealurile ungurești, lăsa în
urmă lunci, sate mari, frumoase, aromind la umbra paltinilor. Trecu de-a lungul
unui pod de lemn meșteșugit lucrat, peste un râu limpede, verde. Ici și colo vedea
cu ochi adormiți vite mari cu coarne uriașe. De câteva ori, soldații se opriră
pentru scurtă vreme în câte un sătuc de munte ca să-și astâmpere setea. Îi auzea
spunând numele satelor: Krasnohorka, Krivoe, Lekotka… Erau singurele vorbe
pe care le-au rostit. Îl goneau înainte, mereu înainte…
Tot mai des treceau prin sate lungi, cu case multe, văruite în alb, acoperite cu
paie sau draniță întunecată. De departe, se zăreau bisericuțe albe, cu ziduri
groase de piatră, acoperite cu șiță, și cu cupolele învelite în tablă ruginită. În jur,
la poalele munților, se zăreau gospodării răzlețe, cu case mari de piatră. Mai sus
– păduri de brad, de fag, de stejar. De-a lungul drumului curgea un râu,
credincios tovarăș, presărat cu bolovani. Într-un loc adăsta o barcă, cu un vâslaș
bătrân, lățos, așteptând mușterii doritori să treacă pe malul celălalt. Văzându-l,
prizonierul hăituit își aminti de Charon. Dar ce înseamnă cuvântul acesta? De ce
i-o fi venit în minte?
Praful alb stârnit de drumeți îi intra în ochi, în gură. Cât de greu și de lung
este drumul durerii. Cu mii de coturi, întortochieri. Dușmănos și răzbunător, își
arată la tot pasul colții de piatră, ascuțiți, ca niște vârfuri de baionetă, torturând
tălpile fără de apărare.
În zare, într-o vale largă, se ivi deodată un castel așezat pe o stâncă abruptă.
Un drum pieptiș de piatră ducea la porțile de fier ale castelului. Jos vuia râul
Orava cu apele lui verzi, mai departe se vedeau semeții munți ai Tatrei polone.
Prizonierul văzu porțile grele de fier, acoperite de rugină seculară, cu balamale
strâmbate și zăvoare de fier. Treceri înguste, boltite, săpate în zidurile groase,
curți închise de jur-împrejur. Apoi doi lei hâzi din piatră cenușie, trepte roase de
piatră, coridoare întunecoase, galerii, hrube înguste ca niște hogeacuri, în cele
din urmă, aer rece de beci, tuneluri sfredelite în zid și gropi săpate în stâncă…
Zăngănitul unui zăvor de fier, o rază pirpirie de lumină, un tavan boltit, jilav,
tăiat în stâncă, deasupra capului… Tăcere, în sfârșit, și un bârlog…
 „TĂRIA”

Rămas în întuneric, Rafał se așeză pe jos și cu desfătare își sprijini spinarea de

zid. În bezna hrubei subpământene pătrundea o singură rază de lumină, de
undeva de sub boltă. În grosimea stâncii se vedea săpată o deschizătură pătrată,
acoperită cu gratii. Era pesemne o fereastră. Spre acel izvor de lumină ducea o
firidă atât de adâncă, încât părea să fie o a doua încăpere. Peste straturile de
piatră din zidul stâncii, peste întăriturile și stâlpii de susținere din granit, aduși
aici de mâna harnică a omului, aluneca lumina zilei șovăitoare, sfioasă, fără
viață, ca și tot restul din jur.
Prizonierul se culcă. Nu mai era nevoit să alerge cu tălpile însângerate printre
crupele murdare, asudate, ale cailor, nu mai auzea tropotul copitelor, zăngănitul
săbiilor și pintenilor, al scăriței și zăbalei, nu mai simțea dorința de a se
împotrivi, nu se mai răscula sufletul lui de șleahtic, împotriva unor țărănoi
care… Capul se lăsă vlăguit în piept, părul căzu peste ochi, gâdilindu-i ușor
fruntea în spatele căreia pâlpâia gândul trist:
„De ce nu ne-am legat atunci cu fâșii rupte din rochia ei și nu ne-am azvârlit
în prăpastie?”
Spectrul înfricoșător al durerii, infelicissimum genus infortunii177, s-a ivit
alături și-i duce la buze cupa cu fiere și oțet.
În clipa aceea cineva din apropiere șuieră hârâit o vorbă, două, trei…
Prizonierul, scârbit și înspăimântat, își înălță capul și începu să scruteze cu ochi
obosiți ungherele îndepărtate ale temniței. Când ochii se deprinseră cu
întunericul, deslușiră umbra unui om. Tovarășul lui necunoscut sta așezat pe jos.
Era priponit de un cârlig bătut în zid. De câteva ori șopti ceva, rostind un cuvânt
tainic. Neprimind niciun răspuns, spuse tare, în polonă:
— Cine ești, omule?
Rafał, cuprins de silă, auzi în hruba aceea vorbă omenească. Tăcea.
— Cine ești tu? Ungur, slovac sau de-al nostru, din Polonia?
Nici de astă dată Rafał nu răspunse nimic. Omul însă vorbi mai departe.
Glasul îi tremura și se frângea de încântare. Tonul și incoerența vădeau
preaplinul sentimentelor. Îl asaltă pe noul venit cu întrebări, repezi și pătimașe:
dacă afară e toamnă, dacă au ruginit fagii din pădurile muntoase, dacă s-au abătut
furtunile de toamnă? Întreba și singur își răspundea că oile or fi coborât de la
pășunat, iar bacii cu caii lor țin drumul cărărilor abrupte. S-au golit pășunile
muntoase, poate doar urșii mai dau târcoale colibelor ciobănești…
Șoapta lui era atât de răsunătoare, încât părea să vuiască prin ungherele hrubei
boltite de sub pământ; în aceeași clipă însă, în vâjâitul neostoit ce-i stăruia în
creier, învălmășit cu bătăile repezi ale inimii, Rafał mai desluși un glas. Răsuna
177
Cea mai cumplită nenorocire. (Lat.)
undeva între cer și pământ, bubuia ca tunetul și trăsnetul în noapte adâncă,
zburând în spațiu cu șuier de bice și lovituri de cravașă. Rafał asculta încremenit
și sângele îi îngheța în vine, până la ultimul strop.
„Voi smulge din inima ta ultima bucurie, cum aș smulge toiagul unui orb, la
margine de prăpastie.
Te voi învălui în neliniște adâncă, precum întunericul nopții nesfârșite,
precum tristețea.
Apoi am să pogor asupra ta nu fiorul spaimei, ci o haită întreagă de
nenorociri, până la ultima neștiută, pe care nu ai bănuit-o nici măcar în visele tale
grele.
Atunci, la lumina fulgerului, ai să deslușești abisul meu, căruia nu-i dă
târcoale nici capra sălbatică, unde pasărea în zbor își pierde suflarea, unde nu
ajunge șarpele târâtor, unde raza de soare se strecoară anevoie, pentru o scurtă
clipă, unde stăpânește bezna de nepătruns. Acolo sălășluiește răzbunarea și eu îi
sunt stăpân.
Voi supune puterii mele orice fărâmă de secundă pe care te-ai deprins s-o
socotești a ta, și o voi prelungi într-atât, încât cu toată strădania închipuirii tale
nu-i vei putea străvede capătul.
Voi închide ușa palatului meu și-i voi obloni ferestrele și nici cel mai slab
geamăt al tău nu va ajunge la urechile mele.
Voi uita că ființezi pe pământ.
Fie ca soarta ta cruntă să te joace după bunul ei plac în prăbușirea ta
singuratică.
Piei!”
Trupul rece al celui ce asculta alunecă la pământ. Capul căzu pe pietrele tari,
iar buzele arse scrum simțiră gustul umezelii mucede a temniței. În inimă picurau
stropi amari de fiere și oțet. Umbra, umbra ce tăinuiește răzbunarea îi cuprinse
capul și-și apăsă genunchiul pe pieptul lui. Era ca o piatră în drum pe care
oricine vrea o izbește cu piciorul. Și-atunci îi veni în minte zvonul acela depărtat,
adierea aceea tânguitoare de pe crestele împădurite ale Łysicei din munții
Swietokrzyskie. Veni din depărtări, de la capătul pământului, trecu în zbor de
cântec și se stinse. Sunetul drag îi învălui parcă fața cu mireasma pădurilor de
brad. Abia îl ajunse următorul sunet, că și cel de al treilea, tovarășul primelor
două, îi atinse fruntea cu mâini blagoslovite. Cu câtă desfătare le primea suflarea,
mireasma și mângâierea, le simțea pe buze și în inimă. Veneau în zbor pe aripi
de înger din anii copilăriei. Cu buzele arse, fără să știe ce face, șopti:
— Doamne, îndură-te…
Inima nu i se mai învârtejea ca viscolul dezlănțuit în toiul iernii, nu-i mai
spărgea pieptul, nu se mai zbătea ca un captiv în lanțuri. Abia se târa acum, cu
pasul ostenit și nepăsător al drumețului ce se apropie de o țintă neștiută. Unde se
află oare și ce fel de tărâm e gata să atingă? Cine să știe? I se năzărea ca prin vis
că-l întâmpină o limbă îngustă de nisip și stânci, unde nu odihnește, decât
arareori, pasărea răpitoare. Și îndată i se păru că el însuși nu este altceva decât
vântul veșnic călător peste mări. Sub el gonesc talazuri plumburii, întinderi
necuprinse, brăzdate de fâșii sticloase de granit. Valurile întunecate se îmbracă în
spumă. Uscatul s-a spulberat. Munți de apă, veșnic tineri, ca niște dihănii uriașe,
se năpustesc cu vuiet asupra pământului scund.
Șuieră valurile verzi ale fluxului, asaltând bancurile întunecate de nisip, se
sparg mereu în același loc și cu un vaier prelung de durere, nemaiauzit dau glas
tristeții veșnice, vaier omenesc, tânguitor… Inima rămâne ca o temniță pustie,
părăsită… nu mai e nici tristețe, nici măcar remușcare, e ca o casă din care abia
au scos un coșciug.
Dar uite că din vânt s-a preschimbat deodată într-un înecat scos de plete din
bulboană. Mâinile îi sunt reci ca apa, picioarele sleite, ochii de gheață, inima
împietrită, nesimțitoare, ca bolovanul de la fundul apei peste care se rostogolesc
valurile înspumate. Capul odihnește parcă pe o palmă dragă, bucurându-se de
tăcere și neființă.
Ușa s-a deschis demult și temnicerul a trecut pragul temniței și a pus lângă
Rafał apă și de-ale gurii. Era un bărbat spătos, în uniformă ponosită. De cum îl
văzu, prizonierul cel priponit de zid începu să scâncească și să geamă, să-l roage
nu știu ce.
Temnicerul râse de câteva ori nepăsător, bălmăjind pe sub nas vorbe nemțești,
ungurești, poloneze, slovace.
— Die schwerste! Jo… Die schwerste! Die Kerkerstrafe des dritten Grades.
Nemohu!…
Prizonierul scâncea mai departe. Temnicerul se apropie și cu o cheie mare
descuie inelul de fier petrecut peste mijlocul captivului. Tâlharul slobozit din lanț
sări în picioare cu un strigăt de bucurie. Își ridică brațele în sus și își îndreptă
spinarea îndoită. Temnicerul se retrase spre ușă și o acoperi cu trupul său.
Atunci, prizonierul prinse repede să alerge roată, sunându-și lanțurile de la
mâini și picioare. Se învârtea în loc și sărea până-n tavan, săltându-și abil
picioarele, în ciuda faptului să era încătușat. Își strânse palmele între ele și le
ridică deasupra capului.
— Ia, măi Mocarny, trage-i o… tâlhărească! spuse temnicerul, chicotind în
felul lui, fără veselie.
Munteanul porni să dănțuiască. Se lăsa pe spate, apoi se pleca înainte,
fluturând din mâini, și sărea la dreapta, la stânga, de la un zid până la celălalt.
Într-o fracțiune de secundă picioarele i se îndoiau și se dezdoiau surprinzător, de
necrezut. Ba se întindeau ca un arc, din cel mai strașnic oțel, ba iarăși începeau
să duruie pe dalele de piatră de pe jos. Capul îi juca tot mai repede, vertiginos,
nebunește. Când era la tavan, când la podea, când se rotea amețitor. Când ici-
când colo apărea cămașa lui neagră. Din piept îi scăpa câte un strigăt neomenesc,
parcă de pasăre, parcă de fiară sălbatică, un urlet sacadat ca de lup sau de linx.
Fără veste, zdrahonul ajunse dintr-un salt în firida ferestrei. Temnicerul nu
apucă să scoată o vorbă sau să facă un gest, că munteanul se și cățără pe zid,
vârându-și degetele goale în crăpăturile dintre pietre. Se apucase cu mâinile de
gratiile de fier de la fereastră și rămase cu trupul atârnând pe sub tavan, ca o
panteră. Fața lui suptă, cu șuvițe de păr năclăit peste ochi, se lipi de gratii, iar
corpul îi încremeni dintr-odată în nemișcare.
— Mocarny! Halt! N-auzi ce-ți spun, Mocarny! Nieder! urlă temnicerul,
trăgându-l în jos.
Munteanul nu se clinti și nu răspunse. Ochii îi rămaseră ațintiți la munții
îndepărtați ai Poloniei desenați pe fundalul cerului. Fața prelungă, negricioasă se
lipise de gratii, cu capul lăsat pe spate, cu pletele lungi curgând în jos ca penele
unei orătănii zburlite. Așa atârnat la fereastră, omul prinse să cânte, să bocească:

Pisculeț de munte drag, aur ți-aș aduce-n dar

De-aș fi slobod cum am fost, de-aș fi slobod iar…

Era un strigăt nesfârșit, izbucnit din străfundul sufletului, trimis spre munții
vii și simțitori. Răsuna hruba, castelul tot. Părea să-i fi cutremurat temelia și
bolțile săpate în stâncă. Temnicerul trăgea de captiv, care, însă, nemaiștiind nici
unde se află, nici ce-i cu el, cânta și mai răsunător:

Pisculeț de munte drag, aur ți-aș aduce-n dar…

— Mocarny! răcni temnicerul, izbindu-l cu cheile.

Pisculeț de munte…

În sfârșit, temnicerul izbuti să-l înșface pe tâlhar de guler și să-l tragă jos.
Stăteau amândoi în fâșia de lumină chiar lângă Rafał. Munteanul îl trase pe
temnicer de mânecă și, arătând spre cel ce zăcea pe jos, îl întrebă în șoaptă:
— Cine-i omul ăsta?
— Cine-l știe! Tot vreun tâlhar de prin munți, ca și tine.
— Nu, ăsta nu-i tâlhar.
— Zău?
— Da’ de unde! Ăsta nu-i dintr-ăștia.
— Nu vezi că poartă pantaloni tâlhărești, caftan și brâu cusut! De unde?
— Cine știe de unde? Or fi de furat?…
 — De la tâlhari i-o fi furat? Înseamnă că-i isteț foc.
— Isteți de tot felu-s pe lumea asta.
Cu o clipă mai târziu, munteanul era la locul lui, chincit, încins cu obada de
fier, cu lanțul prins de cârligul din zid. Tocurile potcovite ale temnicerului
bocăniră pe dalele aspre și zăvorul de la ușă zăngăni prelung. Apoi se stinse
tropotul pașilor pe scară.
Rafał se trezise demult din starea lui de prostire, văzuse dansul tâlharului și
auzise convorbirea acestuia cu temnicerul. Pentru toată suferința și durerea sa de
neîndurat se răzbuna acum pe tovarășul lui de temniță. O furie nestăpânită de
fiară pusese stăpânire pe el. Simți în trup un val de forțe noi, de parcă ar fi strâns
în mâna sa puternică mânerul unei spade grele. Încet-încet, i se înfiripă în minte
gândul că omul ar putea fi unul dintre cei ce au ridicat mâna asupra ființei la care
acum nu se mai putea gândi cu seninătate. Un sânge negru, otrăvit îi năvăli în
creier și-i umplu vinele cu foc fumegător. Se ridică din culcuș și cu pas apăsat se
apropie de muntean. Cu o forță sălbatică era gata să sugrume gâtlejul care cu
câteva clipe înainte umpluse hruba de răcnete scârbavnice.
— Ascultă, spuse stând lângă tâlhar, am să te strâng de gât ca pe un câine!
Ești ferecat în lanț. Să nu te miști. Te strâng de gât dacă nu-mi spui adevărul…
Munteanul se chirci tot. Îl privea din întuneric cu ochi oțelii și tăcea.
— De când ești aici?
— Cred că demult.
— De cât timp?
— De vo șapte ani.
— Șapte ani… repetă Rafał cu un glas batjocoritor, ce parcă își râdea de el
însuși, în dușmănie.
— Pentru ce vină?
— Pentru ce vină? De ce mă-ntrebi?
— Nu-mi spui?
— De ce nu ți-aș spune? Îți spun. De ce alta crezi? Am dezertat.
— Când?
— He! Demultișor, frățâne! M-au înhățat sus, pe munte, pe imaș. Ne-au
împletit pletele-n cosiță, ne-au dat nădragi roșii și haide marș! La panduri. Am
ajuns până hăt în Ungaria, în locuri spăimântător de întinse și de netede, să te
ferească sfântul. Am tras un an, am tras doi, dar pân’ la urmă n-am mai putut să-
ndur. Mi se făcuse așa de lehamite, c-am dat bir cu fugiții! Ziua mă ascundeam,
iar noaptea o-ntindeam la mine în munți. Numai că-ntr-un orășel unguresc m-au
dibuit. S-au pus pe hăituială. M-au ajuns într-o ulicioară strâmtă. Când am văzut
așa, m-am proptit cu spatele de-un zid – eram voinic – și dă-i cu pietre în ei. Aș
fi pus la pământ o droaie, nu mi-ar fi venit ei de hac. Numa’ că m-au tras pe
sfoară. S-au strecurat prin spate, mi-au aruncat lațul de gât și gata socoteala. Șase
soldați m-au tras după ei prin oraș. M-au purtat, după aia în stroi. Vo cinci sute
de palce cred c-am încasat. Buun! M-au trimis apoi sub pază la Presburg, la
reghiment. Pe drum, m-am înțeles cu unul dintre însoțitori – era un flăcău din
Luptów178 – și am fugit amândoi. Unde să ne fi dus? Ehei, frățâne! Ce vânturi nu
ne-au bătut și nu ne-au mânat din spate! Am ajuns în munți, am înjghebat o
ceată, pe slovac l-am făcut ataman, și pun-te pe tâlhărit. Ehe-hei, ce viață am
dus! Am fost și în Polonia, și-n Ungaria, și-n Silezia, și-n Moravia – peste tot
desagii noștri erau plini, iar cămările gospodarilor goale…
Pandurii unguri și tot soiul de soldățoi ne călcau pe urme, ne pândeau. Până la
urmă, am încurcat-o. Și totul din pricina muierilor! Care prindea gustul
fetișcanelor, se lăsa repede de tâlhărit. Am petrecut odată mai mult la una și ne-
au găbjit frumușel noaptea pe-ntuneric. Cinci au scăpat, iar pe mine au pus laba.
— Și?
— M-au osândit la edec.
— Cum?
— Nu știi? Atunci las-o baltă mai bine!
— Nu mă sperii eu așa de ușor. Zi!
— Socoteala-i cam așa: hăt departe, pe Dunăre, la Seghedin – știi? – sunt
smârcuri întinse și păduri de netrecut, și o apă largă, adâncă, de nu-i dai de fund,
ce curge încotrova, până la capătul lumii. Acolo ne-au dus, ne-au trecut, ca la cai,
niște frâuri peste umăr, de se cheamă chingi, și ne-au înhămat, ca pe vite, la niște
șlepuri încărcate cu grâne. Șlepul lunecă pe apă, iar tu mergi pe mal și tragi la
edec… De nu te țin puterile și cazi din picioare, s-a zis cu tine – acolo, pe loc, în
baltă îți și îngroapă hoitul. Asta încă n-ar fi fost nimic. Mai bine să putrezești în
smârcurile împădurite laolaltă cu cioturile de copaci, decât să duci așa viață. Mai
rău era însă dacă începeai să bolești, și nu crăpai, numai că nu te puteai ține pe
picioare, te muiai ca lovit de glonte, sau ți se umflau picioarele de atâta
umezeală, sau te mușca vo lighioană. Atunci te luau la poceală pe șlep de nu mai
știai dacă scapi viu ori ba. Noaptea, te culcai în zdrențele tale ude, noroit până-n
gât. Atâta grijă aveau, să-ți pună lanțuri la mâini și la picioare și să te
priponească de-un stâlp. Și așa putrezeai în noroi și plin de păduchi, rebegit de
frig. Că acolo, în bălțile alea, de cum se întuneca începea să se ridice de pe
pământ o ceață deasă, afurisită, ce te pătrundea până la os, de te făcea să clănțăni
din dinți ca lupii. Nici n-apuca bine să se lumineze că te sculau și iarăși în baltă,
în apă! Să fi zis nu, te atingeau cu bâta, așa că vrând-nevrând zvâcneai în
picioare și te duceai chiar dacă se clătina pământul sub tine.
— Ei, bine, bine… Ascultă! Da’ dacă i-ai fi dat în vileag pe ăilalți? Ți-ar fi
dat osândă mai ușoară?
178
Luptów (Liptów) – vale pe firul râului Vag (Váh), între Tatra Înaltă și Tatra Joasă, în
Slovacia.
 — Aș! Degeaba. Poți să spui adevărul de o sută de ori că tot atâta-i… Te iau
la întrebări, la caznă.
— Caznă?
— D-apăi cum! E destul să-ți pună un șoarec pe buric, sub oală. Da’ eu zic că-
i mai bine să te chinuiești oleacă și gata, decât să zaci aici.
— Dar cum de-ai îndurat atâția ani totuși?
— Cum de-am îndurat? Ehei, frățioare, ți-oi spune cum… De-o fi să zaci aici
– nu știu eu cine ești tu – dar una să știi: poți să înduri dacă ai o metodă a ta!
— Metodă?
— Una din două: ori mori de foame ori îți zdrobești țeasta de zid, ori, dacă
ești flăcău vârtos, găsești în vinele și în oasele tale un locșor mai tare și te ții cu
ghearele de el și te faci că nu-ți pasă de nimic, și-ți spui mereu că nu-ți pasă, fie
ce-o fi! N-aveți decât să dați…
— N-am ce face cu învățămintele tale, îi spuse Rafał, râzându-și cu
amărăciune de soarta sa.
— Or să te bată un an, doi. Tu să te ții tare! Nu-ntreba nimic. O să li se stingă
furia, o să se facă țăndări bâta, or să piardă puterea asupra, ta și s-or duce cu buza
umflată. Or să-și spună că-i tare flăcăul și nu-i chip să-i vină de hac. E câte unul
care zici că-i voinic, dar la greu nu ține nicio lună încheiată, pentru că n-are-n el
vlagă nici de doi bani, ca și ciotul ăla din pădure: pe deasupra-i lemn vârtos, dar
de-l atingi cu piciorul se risipește-n pulbere. Îl biruie urâtul pe unul ca ăsta și mai
rău nici că se poate. Tu să te ții! Oricât ți-ar fi de lehamite, oricât ți-ar fi de greu.
Și-o să răzbești, ai să vezi. Și dacă răzbești, te faci cremene, nu alta. Și tăriei tale
astfel călite nu-i va sta împotrivă niciun rău. Îl calci în picioare. Ehei!
 ARHIPĂSTORUL

Cu toate prevenirile vizitiilor și sfaturile celor mai temerari și experimentați

munteni, prințul Gintułt se încăpățâna și stăruia în hotărârea sa de a merge mai
departe. De With nu protesta, dar nici nu-l încuraja. Era mereu la fel de
nepăsător, la fel de vesel în aparență. Același zâmbet plăcut, arborat la începutul
călătoriei, îi flutura mereu pe buze, numai grație voinței sale de fier, întrucât, în
realitate, nu era deloc vesel. Din Waasen plecară în zori de zi. Câțiva țărani
mergeau înainte și deszăpezeau drumul cu lopețile, acolo unde vântul adunase
nămeți de netrecut. Cei doi călători izbuteau astfel să înainteze sub ocrotirea
călăuzelor – trei elvețieni voinici.
Când intrară în cheile Reuss, dincolo de Göschenen, călăuzele le porunciră să
păstreze tăcere. Mergeau încetișor, în vârful degetelor. Pe sub nori, între crestele
crenelate ale stâncilor, dormitau în soare lavine, ușor și pitoresc lăsate în jos.
Dimineața minunată le daurea labele așezate pe marginea țancurilor, umerii și
capetele plecate pentru a prinde foșnetul, duruitul sălbatic și cântecul singuratic
al râului de munte ce sălta fulgerător printre stânci negre, nămeți sclipitor de albi,
țurțuri verzi și ghețari uriași, pe măsura stâncilor. Plecându-și înfiorați capetele,
trecură elvețienii peste Podul Diavolului, o șa alunecoasă atârnată deasupra
hăului prăpăstios, unde vuietul strident al Hutschelmului îți taie respirația. Cei
doi călători mergeau cu pleoapele mijite. Erau stăpâniți de o spaimă de moarte.
De sub colțurile de stâncă și țurțurii mari de gheață îi priveau ochii celor care-și
pierduseră viața prin acele locuri.
Vuietul puternic al apei depăna parcă istoria bătăliei purtate pe-acolo cândva.
După ce, înaintând la pas, trecură, în sfârșit, podul și galeriile de piatră, de With
își înălță, după obiceiul lui, ochii adormiți și, ca vrăjit, începu să privească
stâncile, râul dezlănțuit și tainele trecutului aciuate în umbră neagră.
— Cât e de minunat aici! îi spuse prietenului.
— Într-adevăr…
— Mi-ai spus că aici s-a dat bătălia cu Lecourbe…
— Da, aici. Poate că vrei, dragul meu, să-ți relatez cum s-au petrecut
lucrurile?
De With dădu din cap cu aerul c-ar fi gata, chipurile, să asculte relatarea.
Aruncă o privire scurtă stâncilor, podului, drumului… Dar în clipa următoare
privirea i se pironi în gol și cu dezgust se târî în cârjele durerii pe propriul ei
drum, ca un cerșetor ce bate fără țintă cărările vieții. Prințul tăcu.
Călătorii porniră mai departe, dar nu izbutiră să ajungă decât până la
Hospenthal. În curând, soarele coborî dincolo de vârfurile Furcii. Nimeni dintre
localnici nu voia să audă despre continuarea drumului. Au fost nevoiți să rămână
peste noapte la Hospenthal, ultimul punct înainte de lanțul St. Gothard, unde
începe să se audă graiul nemțește. În coliba micuță cu podeaua strâmbă era
zăpușeală. Prințul nu dormea. Auzea ca prin vis versetele litaniei către Toți
Sfinții, îngânate cu glas tare, cu care paznicul de noapte însemna fiecare sfert de
ceas. De cum se lumină de ziuă, porniră mai departe.
Prin defileul St. Gothard trecea un drum nou, construit în 1800, numai că în
ziua aceea el nu era accesibil ochiului. Viscolul acoperise valea cu nămeți uriași
de zăpadă. În trecătoarea ce ducea sus pe vârful muntelui îi întâmpinară noi
steiuri de gheață, noi defileuri, lanțuri de munți și văi. Erau formații naturale, la
fel de stranii și de nefolositoare ca și tot nodul de lanțuri muntoase ce se
întâlneau aici venind din cele patru părți ale lumii. Călătorii merseră călare, apoi
trecură în sanie. Gerul își arăta colții. La jumătatea drumului de vârful muntelui
porniră iarăși pe jos. Prăbușindu-se în zăpada afânată și croindu-și drum cu
lopețile, urcau mereu.
— Ne aflăm în sălașul cel mai înalt al naturii, pe creasta acoperișului Europei.
Cât de tare s-a încâlcit aici ghemul intențiilor naturii. Nici ea nu știe ce creează,
spuse prințul.
De With zâmbi blând.
— La ce bun acești munți, aceste lanțuri nesfârșite de stânci și prăpăstii de
necuprins nici cu gândul măcar. La ce bun aceste masive de zăpadă. Ce rost o fi
avut năprasnica stihie care le-a adunat aici?
Marele maestru se uita peste întinderea de zăpadă cu ochi limpezi, căutând
parcă vorbele ce-ar fi trebuit să fie rostite. Își clătină copilărește capul mare și,
întorcându-se deodată spre prinț, spuse cu glas răgușit:
— Nu știu.
— Pentru om, pentru ca omul…
— Acum nu mai știu nimic.
Sus pe creastă, lângă lacurile moarte, care în anotimpul acela se pitesc adânc
sub ghețuri și zăpezi, se stârni o vântoasă atât de puternică, încât cei doi călători
își pierdură orice speranță de a răzbi mai departe. Stăteau în inima norilor, în
laboratorul de gheață al zăpezilor. Nu știau dacă e noapte sau zi. Vântul cumplit
sufla în trâmbițele grotelor nevăzute. În zborul lui de la miazănoapte la miazăzi,
cânta la harfa lanțurilor muntoase, țiuia în crăpăturile peșterilor moarte de
gheață. Prăpăstiile trimiteau în nori hohotitul lor cutremurător.
Călătorilor le tremurau picioarele și le băteau inimile nebunește. Înghețați
bocnă, vlăguiți de puteri, prăbușindu-se la tot pasul în zăpadă, ajunseră cu chiu,
cu vai până la adăpost. Acolo, călăuzele izbutiră cu greu să aprindă focul,
fierseră apă și pregătiră câte ceva de îmbucat. Călătorii petrecură noaptea
moțăind la foc, înfășurați în șube de blană. În ziua următoare, coborâră cu același
canon până la Airolo, în Alpii Italieni. Și acolo se înălțau nămeți uriași de zăpadă
și viscolea de nu vedeai nimic înaintea ochilor. Pe cai luați cu chirie porniră în
grabă să coboare prin Biasca, Bellinzone, Lugano. Abia în văile Lombardiei
simțiră adierea înmiresmată a grădinilor Italiei și a mărilor calde. Pământul era
încă reavăn și rece. Peste întinderile umede, de-a lungul șanțurilor nesfârșite, se
înălțau adormiți măslinii amintind sălciile nordice. Totuși, pe alocuri, în râpele
apărate, îndreptate cu fața spre sudul cald, se vedea verdele-viu al ierbii. Țăranii
ieșeau la munca câmpului și se uitau zâmbind cu mirare și involuntară îngăduință
la veșmintele calde și ciudat de largi ale oamenilor veniți de peste munți.
Fără să zăbovească undeva mai îndelung, călătorii se despărțiră jos în vale de
râul Ticino, pe care-l văzuseră rostogolindu-se din peșterile Gothardului. Trecură
peste liniștitul Po, năpădit de mâl și pietre.
În primele zile ale lui martie, ajunseră la Apeninii Ligurici și pătrunseră în
trecătorile lor. Pe drumurile muntoase se vedeau care cu două roți imense și
străvechea oiște romană, încărcate, trase de măgari, asini sau cai. Coborând
repede la vale, unde mai stăruia încă penumbra sidefie a ceții primăvăratice,
urcând până la defileurile stâncoase și întorcându-se din nou jos în viteză,
mânașii pocneau vesel din bici. Cât vedeai cu ochii se întindeau crânguri de
măslini îmbrăcând înălțimile pietroase în văluri cenușii-argintii. Străluceau în
soare pereții zgrunțuroși, ca pământul la vreme de secetă, ai caselor țărănești. Pe
malurile râului se îngrămădeau, ici și colo, înghesuindu-se unele într-altele,
casele galbene ale câte unui orășel. De pe gardurile grădinilor atârna iedera, cu
frunzele ei trilobate, printre care, pe alocuri, se ițeau flori asemănătoare cu florile
ciulinilor de pe la noi. Cactușii nearătoși își înșurubaseră rădăcinile în crăpăturile
stâncilor și zidurilor de piatră și-și expuneau la soare labele turtite cu gheare
scălâmbe. Prin grilajele de fier ale grădinilor se zărea pe alocuri câte o brazdă de
micsandre, îți mângâia obrazul parfumul minunat al trandafirilor, te întâmpina
câte o superbă tufă înflorită cu camelii ce-și scuturau treptat petalele albe sau
purpurii.
De With, aflat pe aceste meleaguri pentru întâia oară, privea totul cu ochi
stinși, de parcă n-ar fi văzut înaintea sa decât o casă obișnuită, cu o sobă și patru
pereți. Vântul fierbinte îi colorase ușor obrajii pământii. Între sprâncenele
încruntate îi stăruia aceeași cută sumbră. Călătorii trecură granițele Republicii
Ligurice, cândva Genoveze.
Munții sporeau în înălțime și erau tot mai stâncoși.
După zile și zile de mers, în sfârșit, se deschiseră larg văile, se dădură la o
parte stâncile. În zare sclipea marea îndepărtată. Prințul, cu ochii aprinși, era gata
să scoată strigăte de bucurie. Simțea nevoia să-și împărtășească prietenului
gândurile ce-i potopeau sufletul, nedeslușite gânduri, greu de stăpânit și de redat
prin cuvinte, ca și adevărul:
— Cât de jalnic este pământul ce ne-a fost nouă sortit de leagăn. Uite acestea
sunt locuri cu adevărat pe măsura omului! Ele cuprind întreaga istorie a omenirii.
Am tânjit după ele nu numai cu trupul, dar și cu tot sufletul nostru, ca și
neamurile barbare venite din toate colțurile pământului, de la miazănoapte și de
la răsărit. Nu pot să nu recunosc… Să spun altfel ar însemna să mint: dacă iubesc
vreo țară, pe aceasta o iubesc. Aici este patria mea spirituală… Ia te uită!
La orizont se vedea arcul strălucitor al mării, veșnic întins. Săgeata luminoasă
a soarelui era prinsă în coarda lui. Privirea se lăsa mângâiată de întinderile verzi
de apă, necuprinse ca văzduhul. Valurile se legănau în razele soarelui despărțite
prin fâșii azurii – adevărate coruri de îngeri, intonând imnul închinat mării.
Departe, jos, pe malurile stâncoase, coconari uriași își plecau coroanele
întunecate, iar și mai departe, pe un tăpșan de piatră, se înălța spre cer un pâlc de
chiparoși aidoma unor flăcări negre. Pe malul unde se afla Nisa albeau în pâclă
Alpii Ligurici, iar pe cel levantin se întindeau masivele negre ale Apeninilor –
zgrunțuroși, arși parcă de siroco, munții Rocco, Giugo, Santa-Croce…
— Golful Genova! spuse încet prințul, pentru sine însuși. Melodia valurilor
sale a legănat visele înaripate ale copilăriei și tinereții lui Cristofor Columb, a
stârnit în sufletul lui furtunoase năzuinți eroice. Vântoasele lui i-au călit voința
neînduplecată. Golful acesta l-a condus spre întinderile tainice ale apelor, până la
oceanul necuprins, cu creste cărunte, pe drumul visat în tinerețe, spre India.
Sărmanii de noi abia de putem cuprinde cu săraca mintea noastră căile
descoperite de el, pe care le-a străbătut până la capătul lor, de unde a putut să-i
scrie reginei Isabella cuvintele pline de mândrie, cu adevărat regești: „Pământul
nu este atât de mare precum își închipuie oamenii, dimpotrivă, pământul este
mic”. Aceeași mare albastră a azvârlit din spuma ei pe pământul bătrânului
continent pe acel prim-consul, pe corsicanul care astăzi sperie Franța cu tirania
lui criminală…
De With aproba politicos sau pur și simplu asculta răbdător.
Echipajul o coti la dreapta și intră pe șoseaua principală ce ducea la Genova.
În curând, călătorii se văzură pe străzile ei înguste, în acele pasaje strâmte, ce
leagă muntele de marea largă. Nu zăboviră însă prea mult acolo. Ținta călătoriei
lor era moșia „fratelui” Vicini din împrejurimile orașului. După ce s-au schimbat
la hotel, punându-și haine ceva mai ușoare, porniră în direcția indicată. Villa
Vicini se înălța pe un munte năpădit de tufăriș. Sosiră la porțile ei către amiază.
Printr-o poartă mare de fier intrară în grădină. O bună bucată de timp merseră
printr-un fel de coridor închipuit de două ziduri. Valuri de iederă curgeau peste
ele, se prelingeau și picurau până la pământ, preschimbând trecerea într-o galerie
impunătoare și totodată uimitor de prietenoasă. La capătul ei se afla ușa casei.
Coloane ionice și corintice albeau în soare, alcătuind o pată de un pitoresc
nespus pe fondul crângurilor întunecate. Slujitorul ieșit în întâmpinare le propuse
oaspeților să aștepte în camerele de jos sau în grădină până se va trezi bătrânul
marchiz. Aleseră grădina și porniră în sus pe o cărare așternută cu prundiș adus
de mare de cine știe unde și aruncat pe mal, adunat apoi de mâna harnică a
omului și presărat pe alee. Șopârle micuțe ieșeau ici-colo la soare și, oprindu-se
pentru o clipă locului, se uitau cu ochișorii lor verzi la oaspeții necunoscuți. Cei
doi nordici mergeau la pas, admirând copacii minunați, sau mai degrabă
desfătându-și ochii cu nespusa lor frumusețe. Într-un loc, zidul era mai jos și,
înălțându-te pe vârfuri, puteai să arunci o privire dincolo de el. Acolo, spre sud,
se întindea o livadă îngrădită. Primăvara îi și dăduse binețe.
Ca într-un vis frumos văzură de partea cealaltă a zidului copăcei zvelți de
piersic, presărați cu floricele rozalbe, mai grăbite decât frunzele. Stăteau în bătaia
soarelui. Prințul închise ochii, înfiorat, lăsându-se purtat pe aripile visării. O
stranie închipuire îl făcea să vadă înaintea ochilor silueta mlădie a unei codane
neprihănite, de vreo cincisprezece ani, îmbujorată de sfiiciune. Sora lui, sau cine
știe cine. O mai văzuse oare vreodată? O făptură aidoma acestor ramuri:
trandafirie, gingașă, prietenoasă… Cu imaginea ei în ochi, simțea cum bucuria îi
picură balsamul fericirii peste rănile sufletului acoperite de crustă.
„Bun găsit, copăcelule!”
În livadă creșteau rânduri dese de portocali și lămâi rămuroși. Crengile se
plecau sub greutatea globurilor de foc ale rodului. Erau tot atâtea lămâi galben-
argintii în copaci cât și frunze. Smochinii se și împodobiseră în vârf cu frunzulițe
crude, aproape albe, iar ramurile noduroase și goale ale castanilor cu mugurași.
Oaspeții intrară în parc. Văzură un eucalipt, drept și înalt, ca un catarg; tulpina
bulbucată la talpa copacului își lepăda scoarța, așa cum la tropice, încins de
soarele fierbinte, omul își leapădă veșmintele calde, apoi, dreaptă se înălța de la
poalele muntelui cam până pe la jumătatea lui parcă. Acolo, sus, își desfăcea larg
ramurile uriașe, lăstarele tinere și frunzele plecate ca la plop, întunecate și tari,
pergamentoase. Din desișul de cimișir se ițea un laur camforat cu frunzulițe
mărunte, înguste și o magnolie uriașă, cât un tei bătrân. La fiece pas o altă
minune de copac îți tăia drumul, acoperind jumătate din bolta cerului. Ici fremăta
un merișor cu flori galbene, cu frunzele tăiate din piele parcă, un amestec uluitor
de mirt și molid… Colo, printre dâmburi, străjuiau, gânditori, palmieri africani și
brazilieni. Prințul le admira melancolic trunchiurile aspre și păroase, acoperite cu
solzi. Se înălțau drepte până sus, unde își desfăceau buchetele de frunze penate.
Printre ramuri atârnau pe codițele lor aurii, unul lângă altul, ciorchini galbeni de
curmale necoapte. Prințul și de With intrară deodată în umbră. Ridicând ochii,
văzură o boltă de crăci mari, bifurcate, ramuri tinere și lăstari cruzi ai unui cedru
libanez, cu scoarță brună și acoperită de mușchi argintiu, cu dâre de rășină
prelinse ici-colo. Coroana cedrului, împodobită de conuri fără număr, alcătuia ea
singură o adevărată pădure. De acolo, de pe munte, cedrul privea Marea
Ligurică, de o mie sau poate de două mii de ani, cine ar putea să spună… L-o fi
sădit primul corăbier fenician, sau poate i-o fi aruncat sămânța Jidovul rătăcitor
colindând prin lume.
Pe alocuri, printre crânguri, se întindeau pajiști largi în pantă, poienițe închise
de jur-împrejur, smălțate cu flori de cimbrișor și rozmarin. De după copaci
răzbătea plescăitul vesel, neliniștit, al unei mici fântâni arteziene și clipocitul
molcom al apei curgând într-un havuz din marmură albă. S-ar fi părut cel mai
firesc lucru din lume dacă din tufărișul umed și strălucitor ar fi apărut deodată un
faun gol, oacheș și păros, mâncând o portocală de aur, cu un zâmbet viclean și
nerușinat. N-ar fi fost de mirare dacă pe marginea havuzului ar fi stat o nimfă la
fel de albă ca și marmura lui. Involuntar auzul încordat aștepta să prindă sunetele
flautului fermecat și chemările vesele, primăvăratice…
Din desișul de frunze se întrezăriră într-adevăr niște umeri albi. Dar nu era
decât o statuie din marmură. Cei doi oaspeți, apropiindu-se, îi văzură găvanele de
piatră cu ochii roși de vreme și ploi. Buzele dispăruseră și ele, iar fruntea și
sprâncenele erau acoperite de mușchi, ca și paftaua togii…
— Dormi în pace, mărețe patrician! spuse Gintułt, trecând mai departe.
Îi trezi din visare și toropeală foșnetul unor frunzulițe subțiri și gingașe, ca de
mătase, netede și desenate cu nervuri fine, străvezii parcă, mai ușoare decât
puful, sensibile la cea mai mică adiere. Frunzulițele albăstrii și ascuțite, se
adunau speriate una lângă alta și atunci șoapta lor înfiorată îți trezea în suflet un
sentiment deosebit de compasiune. Tulpinile albicioase, drepte, rotunde și cu
noduri din loc în loc, creșteau în grupuri, deoparte, izolate de restul vegetației, ca
niște venetici pe un pământ străin, neprimitor. Era bambusul alb. Cu câțiva pași
mai încolo străluceau, întunecate, tufele de soc negru, sudic, dând glas pesemne
în același grai.
Oaspeții obosiseră de atâta urcuș în bătaia soarelui. Se așezară pe o bancă de
piatră. Prințul Gintułt scoase o mapă și începu să răsfoiască hârtiile care trebuiau
înmânate „fratelui” Vicini, pe care urma să-l recunoască după anumite însemne.
Își înălță privirea și hârtiile îi scăpară din mână pe genunchi. În fața lor, de
cealaltă parte a terenului presărat cu prundiș cenușiu, se înălța un pâlc de
chiparoși, închipuind parcă o capelă neagră. Crestele lor se îmbinau sus,
împungând cerul cu vârfurile ascuțite. Între tulpini, în adâncime, în naosul
umbros, unde mai scânteia încă roua dimineții, se vedea un rododendron
rămurat, de înălțimea unui om. Toată coroana lui din frunze fragile era presărată
cu flori mari, de un roșu-aprins pe dinafară, iar înăuntrul cupelor – roșii
întunecate. Din tainița chiparoșilor purpura lor izbucnea ca un strigăt simbolic,
vestitor al unui adevăr pentru întâia oară dezvăluit oamenilor. Acel tufiș de foc,
arzând cu cea mai vie flacără a naturii, sta în însingurarea lui sumbră ca un
arhipăstor, înălțând la cer glasul lui tainic, înaripat.
 Amândoi călătorii se ridicară și se apropiară de rododendron. Se uitau cu
încântare nemărginită la florile lui uriașe, a căror inimă purpurie purta semne
negre lăsate parcă de împunsăturile întunericului. Prințul Gintułt întinse mâna,
rupse o crenguță presărată cu flori și o oferi marelui maestru. Acesta luă
rămurica și o ținu preț de un minut înaintea ochilor ațintiți asupra florilor.
Trupul lui mare se înfioră. Rămurica îi căzu la picioare și el își plecă fruntea,
recules ca în fața unui mormânt deschis. Prințul îi desluși suferința.
— Nu mai este, frate, spuse de With, ființa demnă de aceste flori. Pentru ea
creșteau ele aici. Pe ea o proslăvesc. Îmi spune sufletul…
Se plecă și mai mult, gârbovindu-se. Își strânse spasmodic palmele și le lipi de
piept. Din ochii lui închiși căzură peste flori câteva lacrimi stinghere, iar buzele
rostiră încet:
— O, tu, aceea care m-ai nesocotit și ai plecat, zdrobindu-mi sufletul și
inima… Iertată fie-ți vina… De ești vie sau moartă… Blagoslovită fie fericirea
ta… În tot ce ai săvârșit, bun sau rău… Iar dacă ai părăsit această lume, fii
binecuvântată… în veci… în veci…
 ȘESUL

În 1804, într-una din primele zile ale lui septembrie, Rafał Olbromski părăsi
văile și pădurile muntoase și porni să coboare la șes. Peste un an zăcuse în
castelul de pe Orava, ca un tâlhar de rând, deși nu săvârșise niciuna din faptele
de care era bănuit. Luni în șir, însă, tăcuse disprețuitor, refuzând până și numele
să și-l spună. Întrucât se încăpățânase să nu dea nicio declarație, potrivit noilor
legi austriece din 1803, care prevedeau că refuzul de a da declarație se
pedepsește cu temniță grea, era silit să-și ispășească vina. Să procedeze altfel
însă n-a avut cum. Ar fi însemnat să dezvăluie tot adevărul situației sale
nefericite, să dea în vileag taina uciderii Helenei de With, să relateze istoria
dragostei și a morții ei. Ar fi fost nevoit, pentru salvarea propriei vieți, de care,
de fapt, nu-i mai păsa, să-și deschidă tainițele sufletului în fața tuturor, să
dezonoreze după moarte pe aceea care pierise, de drept, din vina lui. Deci
hotărâse în sinea lui că e mai bine să rămână lucrurile așa cum sunt. Să zacă la
închisoare până se va sfârși! Și, desconsiderând moartea, o aștepta nepăsător.
Moartea însă nu a venit. A trimis-o înainte pe ajutoarea ei, boala. Îl luase în
ghearele sale tifosul de temniță și îndelung își făcuse mendrele cu el.
Cât ținuse boala, lucrurile se limpeziră neașteptat și simplu. Un detașament de
infanterie – regimentul al doilea de panduri al magnatului croat contele von
Nadasdy – echipat cu cizme, pantaloni roșii și căciuli de miel, urmărindu-i pe
tâlharii din Nowy Targ, descoperise în casa munteanului la care petrecuse Rafał
zile fericite alături de Helena câteva lucruri de ale lui și actul de identitate. Gazda
prevăzătoare avusese grijă să pitească binișor banii, pentru orice întâmplare, iar
cu hârtiile nu-și bătuse capul. Judecătorul ales, care răspundea în comitatul
apropiat din Ungaria de tâlhari, primise documentele găsite cu destulă întârziere,
dar imediat și-a dat seama că ele aparțin prizonierului cel misterios. Identificarea
persoanei nu mai era decât o chestiune de timp. Când la interogatoriu judecătorul
i-a rostit tare numele, Rafał a tresărit și și-a ațintit asupra lui ochii orbiți de
îndelungata suferință. Totuși la întrebarea următoare cu privire la femeia cu care
locuise la Podhale, conform depozițiilor gazdei, Rafał mințise cu o spontaneitate
copilărească, dar și cu nerușinată viclenie, spunând că era vorba de o fetișcană de
moravuri ușoare, întâlnită pe stradă la Cracovia și pe care, zicea, o gonise după
ce se plictisise de ea. Asta a fost tot. Fata plecase, plângând, la oraș, unde
probabil că se află și acum. Și-o fi văzând pe mai departe de meserie, în vreo
casă de toleranță din oraș. Veșmintele lui tâlhărești le-a justificat simplu,
schimbând doar amănuntele întâmplării prin care trecuse.
În septembrie a fost eliberat. Ca șleahtic nu a primit la plecare tainul de vergi,
cu care legea austriacă își lua de obicei rămas bun de la oaspeții temnițelor lor.
Din toate bunurile sale i s-a restituit doar actul de identitate prusac și zdrențele
cu care venise și care nu mai erau bune de nimic. Temnicerul, din milă, i-a dăruit
niște bulendre de care s-a putut lipsi fără părere de rău: niște cizme ungurești,
cândva elegante, dar ajunse ca vai de lume, o șapcă de uniformă cu însemnele
smulse și o haină scurtă, de surugiu. Gătit astfel, Rafał luă toiagul în mână și
porni la drum.
Ieși pe poarta de fier a castelului, fără să privească în urmă. Alerga ca un
vulpoi abia întremat după rănire. Cu sufletul la gură, tot înainte, de-a lungul văii
Váhului. Era stors, sleit de puteri. Avea fața galbenă, cu pete vinete, umflată,
părul îi căzuse, iar barba crescuse mult. Era atât de slăbit, că abia-l mai țineau
picioarele, iar mâinile îi erau fierbinți, de parc-ar fi strâns flăcări în pumni. Nu
avea decât o singură dorință: să fugă! Și fugea fără odihnă. Uneori, i se întâmpla
să-și mai tragă sufletul pe câte un car cu fân al vreunui slovac plecat la munte
după lemne și să-și mai scurteze astfel drumul, sau să se agațe pe furiș de căruța
vreunui ovrei și să înainteze cu câteva sute de pași.
Cu chiu, cu vai, mergând peste văi, ajunse la hotar. Se gândise să facă acolo
un popas, dar văzuse în drum un stâlp de piatră cu lanțuri, de care erau legați de
obicei cei osândiți la stâlpul infamiei, așa că în aceeași noapte o porni mai
departe. Ținea drum drept, fără să mai întrebe pe nimeni, spre Cracovia. Ca să
nu-l recunoască cineva și să înceapă să-l descoasă, se ferea de șleahurile mari și
de satele prea populate. În nopțile calde și senine dormea în câte o căpiță de fân,
în grămezi cosite de trifoi sau sub vreo șiră de grâu. Intra în câte o casă parohială
mai îndepărtată și, dându-se drept slovac sărman, pornit spre Polonia după lucru,
căpăta câte o strachină de ciorbă sau un coltuc de pâine. Se hrănea cu ce da
Dumnezeu. Odată mâncase mai ca lumea la o mănăstire de călugări, unde îl
găzduiseră o noapte sub un acoperiș; vorbea cu oamenii numai când nu avea
încotro. De câteva ori izbutise să scoată din pământ, de pe câmp, cartofi și napi și
să-i coacă la foc de vreascuri între tufe de ienupăr. Câteodată, când îl răzbea
foamea, intra în ogrăzile țăranilor. Cu greu izbutea să însăileze vorbele ca să
ceară ceva de mâncare de la țăranii iobagi fără de pământ. Și totuși era nevoit să
cerșească și să soarbă tăiței cu lapte țărănești, omenit cu bunătate. Rafał le
istorisea țăranilor tot felul de povești impresionante, cu iscusință născocite,
râzând în sinea sa la vederea ascultătorilor care-l urmăreau cu gurile căscate.
În sfârșit, dealurile începură să piardă din înălțime și văile să se întindă mai
largi. În zarea pâcloasă se dezvăluia ochilor câmpia…
Rafał o întâmpină cu nespusă bucurie. Ura lui pentru munți era cât ei de mare.
Șesul făgăduia o schimbare, poate în bine, o speranță…
Era o zi posomorâtă. Norii împânzeau cerul. Culorile lor întunecate acopereau
și stingeau bujorii bolnăvicioși ai luminii ivite ici-colo. Vântul de nord-vest ba se
stârnea, ba se potolea iar, risipind pe câmp buruienile îngălbenite și uscate. În jur
se întindeau miriști pustii, întunecate, cu umbre roșietice, de la coada șoricelului.
Numai susaiul înalt rămăsese pe haturi pentru ca vântul să-i poată smulge pletele
cărunte și să le împrăștie în cele patru zări. Mestecenii zvelți, înălțați pe alocuri,
mai purtau încă veșmântul lor de frunze, deși se zgribuleau și se legănau fără
obișnuita grație tinerească atunci când vântul le sălta ușor poalele verzi, înfoiate.
Rareori se mai zăreau smocuri roșii-brune de hrișcă pe câmpul potopit de frunza
întunecată a tufelor de cartofi.
Rafał străbătea întinderi nisipoase, sterpe. Se târa prin păduri despuiate, prin
desișuri de iarbă neagră, colorate cât vedeai cu ochii de floricele liliachii, peste
mușchi uscat trosnind sub talpă. Din vreme în vreme, pădurea era întreruptă de
poieni galbene, nisipoase, acoperite cu pâlcuri brune de ienupăr.
Un drumeag îngust șerpuia printre tufe. Două făgașuri săpate de roți în nisip și
demult bătătorite de ploaie duceau până la un sat depărtat, cu casele acoperite cu
paie, cenușii ca nisipul și mușchiul. Uneori, în mijlocul întinderii pustii, parcă
anume creată pentru a primi ploaia atunci când norii se abat prin partea locului,
se deslușea câte un târgușor între două dâmburi nisipoase – adică o biserică
înaltă, iar în jurul ei, strânse roată mai multe pătule, galbene, întoarse cu spatele
spre drum. Peste acoperișuri câteva creste de copaci, cu ramurile de jos tăiate. Iar
mai departe același orizont în pâclă. Un ochi deprins ar fi putut să deosebească în
ceața zării fâșii de pădure, mai aproape panglicile lor albastre și scheletele
uscate, cenușii, ale plopilor și ulmilor străjuind vreun conac. În tăcerea adâncă
din jur se auzea când și când, din depărtare, câte un câine lătrând mânios și
hârâit, parcă tânguindu-se de soarta lui amară. Vreo cioară ce trecea în zbor se
speria de moarte văzând silueta stranie a drumețului, și, croncănind, grăbea să se
ascundă în desișul cel mai apropiat.
Pe aceste meleaguri sumbre, în culori mohorâte, cenușii, întinse ca-n palmă,
fără ascunzișuri, Rafał se simți în elementul lui. Trăgea adânc în piept aerul
câmpiei, privind-o cu nesaț. Se oprea la tot pasul, își punea mâna streașină la
ochi și nu se mai sătura să privească. Priveliștea îl desfăta fizic aproape. Parcă îl
descânta de vrajă rea. De-ar auzi și graiul de pe meleagurile natale, de-ar ajunge
odată să vadă lumina zilei și umbra nopții acasă!
Cărările ocolite îl scoaseră la drumul mare. Pe o potecă lăturalnică, bătută de
sărmani, mergea repede, fără să-și cruțe picioarele. Era murdar de noroi până
peste genunchi, șfichiuit de vânt, rebegit și flămând ca un câine vagabond. Pe
șleahul mare treceau carete trase de câte patru cai, șarete cracoviene, trăsuri
ușoare. Treceau căruțe încărcate cu marfă, ovrei perciunați cu cai năimiți.
Spre seară, dădu în drumul lui, pe câmp deschis, de clădirea de piatră a unei
cârciumi în fața căreia aproape toți călătorii se opreau îndelung. Rafał, deși nu
avea nicio lețcaie în buzunar, fără să stea mult la gânduri, sări peste băltoaca din
fața clădirii și intră în sala mare a cârciumii. Era o hărăbaie goală, rece,
igrasioasă. De-a lungul pereților se înșirau bănci largi și mese grele cu picioarele
în cruce. Într-unul din colțuri se afla tejgheaua cu votcă, bere și rotocoale de
cârnați acoperiți cu pete albe de mucegai. După tejghea, printre butoiașe, în
semiîntuneric își făcea de lucru cârciumarul, un slăbănog cu ochi iuți de
hoțoman. Individul era tăcut și mânios, de parcă toți oaspeții lui ar fi tâlhari
coborâți de pe munte.
Rafał îl salută din cap și se așeză în voie într-un colțișor mai întunecos.
Mirosul cârnaților îi întoarse pe dos stomacul înfometat, iar aburii de votcă
aproape că-l amețiră. În cârciumă se mai aflau câțiva oameni din popor. Un
vizitiu juca acolo cărți cu un lacheu în livrea, răcnind și luându-se mereu la harță.
În fața lor, pe masă, erau banii puși în joc și cănile cu bere. O halcă de piept de
porc, caldă, aburea pe farfurie și într-o sticlă verde sclipea votca.
Pe Olbromski îl chinuia foamea de după tifos. Simțea că-i gata-gata să facă o
nebunie; ori să le fure carnea mușteriilor ori să smulgă un cârnat din cui și să-l
înghită pe nerăsuflate…
Ședea, până una, alta, nemișcat și, ca un uliu, își rotea numai ochii, căutând
ceva ce-ar putea să apuce. După un răstimp, se ridică, fără să-și dea bine seama
ce face, își întinse mădularele și căscă prefăcut, și de la locul lui îi aruncă
cârciumarului întrebarea:
— Ian ascultă, fârtate, ai ceva de mestecat pe acolo?
Cârciumarul se opri din trebăluiala lui cu paharele și, scobindu-se nepăsător
între dinți, răspunse cu o întrebare:
— Da’ matale ce-ai vrea, fârtate?
— Păi, ceva carne. Carne! Friptă, fiartă…
Cârciumarul tăcu o secundă, de parcă ar fi stat să-și amintească felurile de pe
lista de mâncare, apoi îl măsură pe drumeț cu o privire disprețuitoare și răspunse:
— Nu am carne, nici d-a friptă, nici d-a fiartă.
— Dar ăia de colo ce mănâncă? De unde?
— Ce mănâncă? Păi, fiartă.
— Atunci vezi de-mi adă și mie repede ce ai pe acolo gătit, și gata! strigă
Rafał cu ton poruncitor. Ai auzit, omule?
— Am auzit, am auzit.
— Dă-i bătaie! Mă grăbesc…
Cârciumarul ștergea preocupat un pahar.
— Poate crezi că n-am cu ce să-ți plătesc carnea ta prăpădită? adăugă Rafał cu
atâta dispreț, de parcă s-ar fi știut cu buzunarele doldora de ducați.
— Nu cred nimic, răspunse cârciumarul. Plata-i plată. Ce să aduc?
— Ce ai, da’ repede, repede! spuse Rafał liniștit, fără să se gândească la ce-o
să urmeze. Numai să mănânce ceva! Carne aburindă și pâine rumenă ce trosnește
între dinți.
 Jucătorii își vedeau înainte de joc, furându-l din ochi la răstimpuri pe
zdrențărosul supărat. Cu un zâmbet disprețuitor-compătimitor, mijindu-și
pleoapele ironic, șușoteau între ei pe seama lui.
Cârciumarul se retrase printr-o ușiță în domeniile lui tainice, iar la tejghea
apăru o fată palidă, cu un șorț murdar pe dinainte și cu ghete scâlciate în
picioare. Rafał se apropie repede de jucători și înclină din cap în semn de salut,
așa cum uneori șleahticul, proprietarul de pământ, binevoiește și se îndură să
salute pe țăranul truditor. Cei doi îi răspunseră la binețe într-o doară – continuau
să joace înainte, forăind și icnind, neștiind cum să-l primească pe zdrențăros.
Rafał aruncă o privire în cărțile lor de joc cu un aer trufaș pe care, cu toate
sforțările, nu izbuti să-l mascheze.
— Prăpădită mai e și cârciuma asta.
— Chiar așa, zău… răspunse vizitiul.
— Ești de pe aici, stimabile?
— Nu, nu-s de pe aici.
— De departe?
— De departe.
— De unde anume?
— Dar dumneata de unde ești?
— Eu vin de prin părțile Ungariei și merg spre Cracovia.
— De prin părțile Ungariei? cu oarecare respect întrebară într-un glas
jucătorii.
— Da, da! De la Pesta… de la Cadca, adăugă el mai încetișor.
— Drum lung! Nici nu știu bine pe unde-i asta.
— Ei, vezi! De atâta amar de vreme bat drumul, iar afurisitul ăsta nu-mi
aduce să mănânc.
— Ei, las’ că aduce el acuși…
— Cum o fi gătită carnea asta? întrebă Rafał cu glas tare, uitându-se chiorâș la
coasta de porc de pe farfurie.
Fără să le ceară voie, rupse o bucată din pâine, tăie o bucată bună de carne și
începu să mestece repede, ca să-și dea chipurile seama dacă-i bună sau nu. Parcă
n-ar fi chiar de lepădat. Apoi își turnă un păhărel de votcă și-l dădu nepăsător
peste cap în sănătatea celor doi bărbați perplecși.
— Mi-e o foame de lup, iar momâia asta se moșmondește atâta, bombăni
Rafał, gata să se înfigă în bucățica cea mai grasă de carne.
Dumicați mari de pâine îi dispăreau în gură.
— La cine lucrezi? îl întrebă pe surugiu, turnându-și un al doilea păhărel din
sticla lui.
— Păi îmi aștept boierul aici.
— Care boier?
 — Păi îl aștept cu cai de schimb, răspunse surugiul uitându-se prostit la ce
făcea Rafał.
— Da’ de unde vine boierul matale?
— De la Viena.
— Da cum naiba-l cheamă pe boierul ăsta?
Vizitiul cumpăni o clipă, apoi, prefăcându-se a nu fi auzit, spuse către
partenerul său:
— Acum dai tu cărțile…
Olbromski nu stărui.
Cârciumarul scoase, în sfârșit, din laboratorul său o tigaie cu trei piciorușe și o
aduse mușteriului, cu o bucată zdravănă de cârnat sfârâind în grăsime arsă și un
codru de pâine de secară. Ce gust și ce aromă! Rafał hăpăi totul până la ultima
fărâmiță, șterse fundul tigăii cu miez de pâine, dar simțea că nu și-a astâmpărat
foamea. Se mai liniștise, ce-i drept, și putea să chibzuiască la ce avea de făcut
mai departe. Începu să măsoare din ochi puterea cârciumarului în caz de va fi
silit s-o șteargă din cârciumă fără să plătească. Se hotărî să vină iarăși la masa
celor doi jucători pentru a se putea folosi, la nevoie, de vizitiu și lacheu. Cu acest
gând se trase pe bancă spre ei, când în fața cârciumii se auzi tropot de cai și
uruitul roților unui echipaj. Vizitiul și lacheul priviră pe ferestruică și îndată se
aruncară spre ușă.
Drumețul se mângâia cu gândul că va izbuti cumva să profite de forfota din
jur ca s-o ia din loc, dar grijuliul proprietar al cârnaților, oprindu-se respectuos
lângă ușă, și începuse să se încline în întâmpinarea boierului care nu se arătase
încă. Nu-i rămânea deci altceva de făcut decât să se retragă în ungherul cel mai
întunecat și să aștepte să-i surâdă soarta în vreun fel. Ușa se dădu de perete și în
cârciumă intră cu pas rar un tânăr zvelt, frumos și îmbrăcat la modă. Pălăria,
pardesiul, cizmele moi, înalte, deși mototolite și stropite de noroi, acolo în
cârciumă arătau superbe. Tânărul se uită în jur printre pleoape și începu să-l
întrebe pe unul din slujitori despre sănătatea părinților, ce-i pe acasă și multe alte
amănunte. Se vedea că se întoarce dintr-o călătorie depărtată, după o lipsă
îndelungă.
Olbromski îl privea cu o teamă chinuitoare. Din prima clipă îl recunoscuse pe
tânărul bărbat, dar tot căuta să se mângâie cu ideea că s-a înșelat. Era Krzysztof
Cedro, colegul lui de școală și bunul prieten de altădată… Fostul osândit se
perpelea și murea de rușine. Uite că iarăși îl urmărea ghinionul. Era cel mai
cumplit lucru ce i se mai putea întâmpla – să se întâlnească cu un fost coleg, în
halul în care era, îmbrăcat în zdrențe, la mare ananghie! Nici să fugă nu mai
putea, pentru că s-ar fi făcut și mai vădit, și mai cumplit de ocară. Își acoperi fața
cu palmele.
 Între timp, Krzysztof Cedro își scoase pardesiul și, umblând prin cameră,
continuă să pună întrebări slujitorilor. La un moment dat, îl zări pe Rafał. Se
întoarse repede spre cârciumar și-l întrebă dacă nu s-ar putea cât timp va zăbovi
acolo să rămână singur. Îi va plăti mai mult, dar ar vrea să mănânce liniștit, fără
martori. Cârciumarul se repezi la Rafał și-i ceru poruncitor să-i plătească și s-o ia
din loc. Rafał își ridică încet capul și șuieră printre dinți că nici nu se gândește să
plece.
— Am să-ți plătesc când vreau și de plecat am să plec când vreau, iar până
una, alta, fă bine și lasă-mă în pace dacă vrei să-ți mai rămână ochii și nasul
întregi și la locul lor.
Cârciumarul se schimbă la față și fălcile prinseră să-i tremure ca la un câine.
— Ascultă, frate, îi spuse în șoaptă, reținut, du-te cât te rog. Că de nu, chem
slugile și le pun să-ți mai moaie și mădularele pe deasupra. Asta vrei?
Dezgustat de mârlanul de cârciumar, Rafał luă pe loc o hotărâre. Îi repezi un
pumn în falcă, de jos în bus, cu atâta forță, încât omul zbură până la tejghea.
Apoi se ridică și se apropie de Cedro. Se opri în lumină, lângă fereastră, și-i
spuse:
— Nu mă recunoști oare, prietene Krzyś?
Cedro, surprins, scoase un strigăt și se dădu un pas înapoi, își puse monoclul
cu ramă de baga la ochi și începu să-l privească pe Rafał cercetător, cu gura
căscată.
— Krzyś!… Sandomierz, Vistula, excursia nocturnă la Zawichost…
— Rafał! rosti cu jumătate glas Krzyś, apropiindu-se de el și holbându-și
ochii miopi.
— Chiar el, frățioare…
— Ce faci aici? mormăi Krzyś, uluit, măsurându-l din creștet până în călcâie,
uitându-se la zdrențele lui și căutând să-i ocolească privirea.
— E o poveste prea lungă și sunt prea mulți martori pe aici. Spune-mi, vrei să
mă ajuți la impas?
— Bineînțeles! Rafuś… Doamne!… Olbromski… Tu ești!
— Am să-ți povestesc totul altă dată, acum însă nu mă mai întreba nimic.
— Un singur lucru să-mi spui; de unde-ai răsărit aici?
— Merg la Cracovia.
— Pe jos?
— Da.
— Dumnezeule! De ce?
— Pentru că mă aflu la mare ananghie.
— Rafał!
— Mor de foame!
 — Dumnezeule milostiv! Jacek – lădița cu merinde! Waluś! strigă Cedro,
aplecându-și fața frumoasă spre Rafał, de parc-ar fi vrut să-l sărute.
Se dădu însă îndată înapoi, îngrozit, simțind miros greu de nădușeală și de
rufărie jegoasă.
Lacheul și vizitiul aduseră lădița cu merinde, acoperiră masa cu o față de
pânză și, o clipă mai târziu, Rafał, în fața martorilor de mai adineauri ai mizeriei
sale, uluiți, bea lacom vin de Burgundia, înfuleca pui, friptură și dulciuri. Cedro
în persoană îl servea cu grabă și surescitare. Peste un răstimp, întoarse ochii la
slugi, chibzuind ceva… Apoi îi vorbi cârciumarului:
— Nu ai cumva o cameră separată aici?
— Nu, preacinstite pane, n-am.
— În cazul ăsta…
Strigă tare cu glas ridicat:
— Am cerut, parcă, să iasă toată lumea. Vreau să rămân singur cu prietenul
meu. Aduceți-mi aici geamantanul și afară cu voi.
În curând, în fața lui Rafał era întinsă pe masă rufăria prietenului.
— Nici eu nu știu cum să fac, spuse Krzyś. Nu se cade ca slugile mele să vadă
că te-ai îmbrăcat cu hainele mele. Poate c-ar fi mai bine să rămâi în ce ești.
Numai rufăria schimb-o repede!
Se întoarse cu spatele, păzind ușa, în timp ce Rafał se schimba. Zdrențele
putrede de pe el le strânse ghem și le ascunse sub poala surtucului rupt.
— Dă-ncoace! Servitorul meu o să le arunce…
— Nu!
— Atunci o fac chiar eu…
— Nu, numai eu o pot face, șopti Rafał cu un zâmbet ironic, amar. Asta
reprezintă trecutul meu. Numai eu îl pot azvârli la gunoi.
Se ridică de la masă și ieși în curte, găsi locul unde se aduna gunoiul și aruncă
acolo bocceaua lui nesuferită. Apoi se sprijini de zid și preț de un minut se gândi
la foarte multe lucruri. Simțea tot timpul cum îi apasă pieptul, ca un bolovan de
granit, trădarea de care se făcuse vinovat. Ar fi vrut să se lepede de ea, să creadă
că de acum încolo se va liniști, dar n-o putea face decât în măsura în care o mână
nevolnică e în stare să ridice o placă de granit. Oftă din greu și se întoarse la
prietenul său, care se și pregătea de drum.
— Mi-ai spus că te duci la Cracovia. Eu țin drumul la Tarnów, acasă. Deci
ocolesc Cracovia. Dacă vrei, însă, mergem la Cracovia.
— Doamne ferește! strigă Olbromski. Nu țin deloc să văd Cracovia.
— Spune-mi… Sau mai târziu… adică aveai cumva de gând să te întorci
acasă, la Tarniny?
Rafał rămase îngândurat o vreme, apoi spuse încet:
 — Drept să-ți spun, nici azi, nici ieri, nici alaltăieri nu am avut nimic de gând.
Nu mă gândeam decât să nu crap cumva de foame pe sub vreun gard…
— Ce tot vorbești! Doamne!
— Sigur… trebuie să merg acasă!
— Ascultă!…
— Cu toate că… să mă întorc acasă în halul ăsta!
— Tocmai! Tocmai asta-i! se grăbi Krzysztof să exclame.
— Dar ce să fac? Sunt un cadavru viu. Am fost foarte greu bolnav…
— La asta m-am și gândit. Ascultă-mă, haidem la mine.
— Cum? La Olszyna?
— La Olszyna, adică nu la Olszyna, ci de-a dreptul la mine. Am o mică moșie
a mea.
— A ta, personală?
— Sigur! Stokłosy!
— Stai puțin! Ziceam că mi-e rușine să mă întorc la mine acasă în halul ăsta,
darămite la tine! Ce-o să spună tatăl tău când m-o vedea?
— Întâi și întâi, ne ducem la Tarnów. Acolo te vei preschimba într-un filfizon
clasa-ntâi. Numai slugile să nu afle nimic. Iar în ce-l privește pe tata, crede-mă, o
să te primească întocmai ca pe un fiu. Suntem doar și neamuri pe undeva… Într-
un cuvânt, ce mai… Rafał, te implor.
Rostise aceste vorbe pe tonul de altădată, din copilăria lor.
— Aș vrea din suflet, dar gândește-te și tu…
— M-am gândit eu la toate. Ți-am spus, am o gospodărie a mea. Când vin de
la Viena, acolo stau de obicei și fac ce-mi place…
— Când vii de la Viena? Te-ai stabilit la Viena?
— Stabilit? Aproape…
— Și ce faci acolo?
— Ce fac? De făcut nu fac nimic – spuse cu un zâmbet amar… dar caut…
— Ce, o logodnică?
— Din fericire încă nu! Deși în curând o să-mi cadă și beleaua asta pe cap.
— Cum adică?
— Deocamdată, vezi tu… caut să ajung șambelan…
— Glumești!
— Dar à propos… Umblau zvonuri pe la noi că stai la Varșovia, că
frecventezi societatea cea mai aleasă. Câte unii spuneau chiar că faci parte din
cercul lui Poniatowski.
— Da, da… am stat la Varșovia… Dar asta a fost cândva.
— Ai intenția să te mai întorci acolo?
— La Varșovia! Niciodată! exclamă Rafał, hotărât și sumbru, cu gândul la
prințul Gintułt, la masoni și la marele maestru.
 Abia în clipa aceea îi trecu prin minte că dacă s-ar înapoia la Varșovia sau, în
general, în Prusia meridională l-ar amenința închisoarea, ori, cel puțin, ancheta
cu privire la dispariția doamnei de With. Și numai gândul la închisoare îi îngheța
sângele în vine. Da, da! Să se dea la fund la moșia prietenului, să se ascundă cât
mai departe, să se facă una cu pământul într-o vâlcea dintre câmpii, ca un iepure
hăituit. Să uite de tot și de toate. Își înălță privirea spre Krzysztof și spuse:
— Dacă crezi că nu te încurc, merg la tine cu cea mai mare plăcere.
— Voilá. Așa da, îmi place. Jacek, la drum!
În curând, caii murgi, înhămați în șir la o caleașcă confortabilă, îi duceau pe
același drum spre pădurile albastre din zare. Pentru Olbromski venise clipa, mult
așteptată – uitase de tot și de toate. Se zgribulea în haina de drum a prietenului
care-l ferea de ploaie – dușmanul lui personal de mai adineauri. Nu mai simțea
nici foame, nici sete. Legănatul ritmic, plăcut, risipea treptat oboseala
îngrozitoare.
Se adunau norii și picături rare de ploaie le cădeau pe obraji. Vântul răcoros
se întețea. Abia acum, stăpânit de noi impresii, Rafał începu să înțeleagă cât era
de nefericit. Se uita la cărarea ce alerga pe alături de șleahul mare, noroit, și se
vedea pe sine însuși mergând de-a lungul ei. Simțea cum calcă pe pământul tare
picioarele lui obosite, încălțate în troacele căpătate din milă la închisoare. Se uita
la șanțurile lutoase care-i oferiseră loc de odihnă. Se uita în zare și deslușea
aievea trecutul, simțămintele lui josnice, jalnice, ticăloase – niște zdrențe
putrede. Sufletul i se umplea de mânie nestăpânită și revoltă. Din toată inima ar
fi vrut să descopere un vinovat, o victimă…
Caii forăiau, gonind ușor și lin pe drumul drept. Umerii vizitiului și lacheului
se legănau lin și adormitor în tactul echipajului. Legănarea lor lină – la dreapta,
la stânga – năștea valuri de gânduri în sufletul lui Rafał, trecătoare, dependente
de impresiile din afară, de ritmul trăsurii. Curgeau la nesfârșit, ca sunetele abia
auzite ale unei melodii, disparate, gata să se destrame. În orice clipă, în orice
frântură de secundă.
Iată câmpurile, câmpuri triste de toamnă. Noi brazde le-au și acoperit. Lutul
galben-roșcat, sterp, se ițește de sub nisipul la fel de sterp ca și el. Scormonește,
țăranule harnic, cu plugul tău de lemn, lutul și nisipul, croiește brazdă după
brazdă! Udă-le cu sudoarea și lacrimile tale, aruncă în ele sămânța luată de la
gura copilașilor tăi zdrențăroși…
În câmp deschis, pe o pârloagă, pasc două văcuțe, iar alături de ele stă o
ciobăniță, cu un sac în cap s-o apere de ploaie și frig; de departe zici că-i un
bolovan sau un mușuroi cenușiu de pământ. S-a chincit, cu picioarele și
genunchii goi adunați sub ea, cu mânuțele vârâte la subsuori, cu fusta veche trasă
bine peste pulpele goale. Se încălzește și ea cum poate, ba își îndeasă sacul pe
cap, ba varsă câteva lacrimi, ba începe să îngâne un cântecel:
 Uf, măicuța mea, da, da!
Uf, da, da, măicuța mea…

Uite un ogor nearat – pământul o fi așa de sărac că nimeni nu cutează să se

atingă de el. E năpădit ici-colo de buruieni prizărite. Tulpini lungi, drepte, aurii
de coada-racului se zăresc pe întinderea lui, vârfuite de flori galben-aurii. Floare
sărmană. Pune-ți-o la pălăria ta nădușită, țăranule truditor, când te întorci spre
casă, lăsând în urmă cârciuma de la răscrucea drumurilor! Bucură-se inima ta,
zâmbească ochii tăi sărmanei flori aurii. Scorușule de la margine de drum!
Ramurile de jos ți le-a ciumpăvit țăranul mergând spre casă, lăsând în urmă
cârciuma ce stă la răspântie de drum. Frânte, își foșnesc în vânt frunzele uscate.
Pe ramurile de sus, ferite de mâna omului, bobițele tale strepezitoare se hlizesc
printre frunze galben-ruginii. Un rânjet pe o față plictisită de moarte…
Din amândouă laturile drumului, în întâmpinarea călătorilor veneau tot mai
aproape aripile largi ale pădurilor necuprinse. Se lăsa amurgul când trăsura
ajunse la lizieră. Drumul se cufundă în desiș și dispăru, de parcă acolo își afla
sfârșitul. Pădurea era rară, crescută pe nisip. Brazi subțiri, jalnici, abia se vedeau
în penumbra tristă de peste tot stârnită. Părea că un fum vinețiu umple încet
văzduhul și acoperă copacii. Pe acest drum înșelător, înfundat în pădure,
hălăduia tristețea. O înfiorare neplăcută îi cuprinse pe călători. Vizitiul îi șopti
ceva lacheului. Cedro se întinse și se înfășură strâns în palton. Era liniște, deși pe
sus vântul legăna crestele copacilor. Jos, însă, domnea tihna, ca sub acoperișul
unei case. Răsuna neostoit țârâitul greierilor întârziați.
Rafał simți cum i se strânge inima în piept. Pentru prima dată din „clipa
aceea” soarta nu-l mai hărțuia. Țârâitul încet, nerăbdător, îl urmărea parcă, se
agăța de roțile trăsurii în goana lor, de potcoavele de fier ale cailor, și de pe
pământ striga ceva în urma lui…
 ÎNTOARCEREA

Cu câteva zile mai târziu, mult după miezul nopții, cei doi prieteni se apropiau
de Olszyna. Petrecuseră o zi la Tarnów, unde Rafał își luase înfățișarea unui
tânăr elegant, iar după aceea, aproape douăzeci și patru de ore, schimbând de
două ori caii, merseră pe drum spre ținta lor finală.
Un timp oarecare înaintară de-a lungul râului destul de îngust, curgând într-o
vale nisipoasă, acoperită cu prundiș. Abia spre seară echipajul coborî dealurile
despădurite în valea Wisłokăi. Rafał simți răsufletul pământului bine udat,
străjuit de copaci, sălcii. În pâcla sură nu putea desluși malul celălalt al Vistulei.
Fiecare colțișor de aici le era binecunoscut amândurora. Treceau prin sate
bogate, întinse de-a lungul drumului, cu case dese, unde fiecare potecuță, fiecare
ungher e împrejmuit cu garduri de nuiele. Goneau pe drumuri mărginite de sălcii
și mesteceni atât de înalți și de rămuroși, încât păreau pogorâte dintr-o lume de
basm. Felinarele trăsurii aruncau peste garduri în curțile și livezile oamenilor
fâșii de lumină. Atunci li se arătau călătorilor pălăriile mari de floarea-soarelui,
semănând cu niște chipuri lătărețe de țărani înșirate la gard. Nalbele înalte și
daliile viu colorate îi aminteau lui Rafał de satele de peste Vistula… Ca și acolo
crengile prunilor se îndoiau sub greutatea rodului și, sprijinite în araci, se
întindeau peste gard din livezile nesfârșite. Pere cât ulcioarele și mere de-o
mândrețe se întrezăreau printre uluci. Peste tot pomii își foșneau frunza uscată și-
ți umpleau sufletul de dor de casă, de gânduri neliniștite la cei dragi.
Krzysztof povestea prietenului tot felul de istorioare hazlii de pe aceste
meleaguri, vechi legende și întâmplări de tot soiul. În mintea celui ce-l asculta se
țesea încet un văl bogat așternându-se tainic peste satele abia deslușite, dealurile,
luncile, pădurile, troițele de la margine de drum.
Noaptea dinspre Wisłoka porni să sufle vântul și în adâncul aleilor seculare se
stârni zvonul cântecului lor străvechi. Rafał își puse obrazul în bătaia vântului
răcoros. Inima prinse a-i bate mai repede în piept, dar în aceeași clipă o
împunseră aducerile-aminte… și iarăși se chirci în carapacea ei.
Apropiindu-se de Olszyna, Cedro nu mai putea sta locului. Se ridica în
picioare, se apleca când pe o parte, când pe alta, îl întreba nu știu ce pe vizitiu…
uneori, sărea jos din trăsură și mergea cu pas grăbit, cântând și fluierând vesel.
De pe dâmbul la care ajunseră la un moment dat începură să se vadă în depărtare
luminițe.
— Nu dorm, exclamă Krzysztof cu glas subțire, ca de copil.
Se rușină pe dată de tulburarea sa și adăugă pe un ton voit rece:
— Îți va fi dat, dragul meu, să asiști de la început până la sfârșit la scena
manifestării duioaselor sentimente familiale…
 Trăsura coborî de pe deal și o clipă se opri în fața porții. N-apucă slujitorul să
coboare pentru a deschide, că porțile se și dădură în lături cu trosnet. Se auzi
lătratul dezlănțuit al câinilor, larma și strigătele oamenilor care alergau cu
felinare spre trăsură. În curând, amândoi se aflau pe treptele cerdacului larg.
Krzysztof se aruncă în brațele unui bărbat ascuns de întuneric. Murmurând nume
de mângâiere, răspundea pătimaș la sărutări. Rafał stătea stingher deoparte. Se
simțea stânjenit și furios pe amicul său pentru toate aceste efuziuni sentimentale.
„A început scena…” se gândi iritat.
Krzysztof îl apucă de mână și-l trase spre ușă, unde îl prezentă lui taică-său.
— Uite-l tată, pe salvatorul meu, cel care m-a scăpat din valurile Vistulei.
Rafuś Olbromski în persoană!
— Poftim, poftim!… Fii bine-venit! îl invită bucuros bătrânul stăpân al casei.
— L-am întâlnit pe drum și l-am adus cu forța…
— Intrați, intrați în casă, că-i frig afară. Și unde v-ați întâlnit? E foarte bine că
ați venit, pane Rafał… Mă bucur, că doară suntem și rude pe deasupra, chiar
dacă depărtate. Pe tatăl domniei-tale îl știu încă din anul… stai să-mi aduc
aminte…
Rafał își dădea foarte bine seama cât efort trebuia să facă bătrânul pentru a
respecta în acele clipe regulile bunei-cuviințe față de musafir: atât de mult îl
preocupa întoarcerea fiului, încât se împiedica de pragurile ușilor, se lovea de
uscioare, de colțurile meselor.
Era un bătrân slab, de vreo șaizeci de ani, cu o față bolnăvicioasă, fină,
distinsă și încă frumoasă. Purta o perucă cu părul lins, nepudrată, iar buza de sus
i-o împodobea o mustăcioară ușor cănită și frezată. Era îmbrăcat într-un costum
de mătase franțuzesc, cu ciorapi și pantofi în picioare. După jaboul lui și fularul
de la gât, manșetele de dantelă, mâinile cu unghiile îngrijite, pe care le ținea pe
masă chiar și atunci când își privea cu duioșie fiul și discuta blând cu el, puteai
recunoaște în bătrânul Cedro pe bărbatul distins din înalta societate. Nu-și lua de
la fiu ochii încețoșați de lacrimile fericirii, deși cu privirea pătrunzătoare și
autoritară. În toiul discuției celei mai aprinse și al îmbrățișărilor fierbinți, nu uita
să dea dispoziții, îndată executate de lacheii grijulii.
Când cei doi tineri se așezară la cină în camera lungă de lângă antretul larg, de
după bufet, unde era o ușă în colț, ce ducea într-o odaie vecină, apăru în fugă o
fetișcană de vreo paisprezece-cincisprezece ani, în rochiță de noapte. Se aruncă
în brațele fratelui.
— Mery! strigă Cedro cu bucurie.
Tânăra își ridică ochii și, uitându-se la el cu un zâmbet jucăuș, întrebă:
— Mi-ai adus?
— Sigur! Dar vezi, vezi acum, pitpalacule…!
— Ce fericită sunt!
 — Ești îmbrăcată ca păstorița Filis… iar eu vreau să te prezint rudei noastre
îndepărtate, Rafał Olbromski.
— Rudă? repetă uimită, în șoaptă, fata, dându-și cu o mișcare părul pe spate și
ațintindu-l pe Rafał cu ochi atât de speriați, de parc-ar fi văzut un urs alb sau un
jaguar.
— Trebuie să-l cinstești și să-l respecți și comme de raison179 să-l iubești,
întrucât el l-a salvat din valurile spumegânde ale Vistulei pe fratele tău, șambelan
al maiestății-sale imperiale, in spe bineînțeles, și pe deasupra mai este și
reprezentant al societății varșoviene și-și va da sentința cu privire la coafura ta.
Ei, dar unde-i Kurtiwronka?
— Elle dort180, șopti sora, neluându-și ochii de la Rafał. Doarme dulce, cu
mânuțele adunate pe piept.
Krzysztof, cu o mână comică, arătă cum doarme Kurtiwronka, cu mânuțele
grațios așezate pe pieptul ei feciorelnic, de șaizeci de anișori.
— De câte ori a căscat înainte de a adormi?
— De șaptesprezece ori gros și de trei ori cu glas de soprană.
— Așezați-vă, așezați-vă la masă! strigă tatăl. Mâine o să aveți destul timp
pentru bârfeli vieneze și olszyneze. Ta te uită, Krzyś, ce se aduce la masă!
Lacheul-șef, zâmbind atât de sincer și de radios, de parcă propriul lui fiu s-ar
fi întors acasă, turnă cu grijă în farfuria lui Krzysztof supă de legume bătută cu
smântână. La vederea supei, tânărul își ridică mâinile la cer și strigă:
— Supă de legume! În sfârșit, în sfârșit!… O, nemților, am să vă iert oare
vreodată că aproape un an încheiat nu am mâncat omenește… O, nemților, popor
de filosofi și de generali nepricepuți! Să mă trăsnească Jupiter, să-mi ia orice
speranță de a mă vedea șambelan, să-mi smulgă din piept inima mea de conte…
— Krzyś, e pentru a doua oară, și nu se cuvine! spuse tatăl, ridicând grav un
deget în sus.
— Nu mai scot o vorbă la masă, fiu model ce sunt… Nu cumva avem și
cartofi cu jumări?
— Jumări din slăninuță proaspătă, fragedă, îi șopti aproape la ureche lacheul-
șef.
Ceilalți câțiva lachei se uitau cu o admirație servilă cum domnișorul înfulecă
supa țărănească.
— Ei, dar ce-ar fi dacă șambelanul închipuit… iartă-mă, tăticule… turui
Krzysztof – ce-ar fi dacă tânărul moșier sosit de pe meleaguri străine, nemțești,
ar căpăta puțin „pendzizrâbie” 181? Ce părere aveți?
— Vă așteaptă… zâmbi lacheul, punându-i dinainte o altă farfurie.

179
După cuviință. (Fr.)
180
Doarme. (Fr.)
181
Stâlcit pain de gibier (fel de mâncare pregătit din vânat).
 Peste o clipă, Krzysztof, cu ochii aprinși, tăia pain de gibier îndemnându-l din
ochi pe Rafał să nu piardă vremea.
Tatăl și sora se uitau la tânăr în tăcere și cu admirație. Mery din când în când
își lua ochii de la fratele ei și șăgalnic îl cerceta pe Rafał.
— Ia te uită, tată, ce pieptănătură caraghioasă, spuse ea, pufnind, de râs,
arătând spre frate-su, tuns scurt și cu un moț lăsat în creștetul capului.
— Nu râde de filfizonii vienezi, c-o să rămâi fată bătrână și înainte de a
adormi ai să caști și tu de șaptesprezece ori gros și de trei ori cu glas de
soprană… Rafuś, de ce nu mănânci? strigă Krzysztof, atacând felul preferat. Nu
pierde vremea, că sunt în stare să înghit și porția ta. Cartofi copți n-am văzut
încă.
— Se aduc chiar acum…
— Credeam că la Viena ai să-ți mai rafinezi și tu gusturile, râdea soră-sa.
— Cartofi copți, da!… Herr Je!182 Doamne, ce cartofi sunt ăștia! Numai în
Polonia, adică în Galiția Apuseană, acest rod al pământului, această orfană
americană… Nemții, chiar dacă mănâncă și cartofi…
— Lasă, ai să-i bârfești mai târziu pe nemți. Acum trebuie să ne povestești…
Ți-ai astâmpărat foamea, așa că dă-i drumul. Te previn că, dacă nu ne spui
lucruri interesante, n-ai să capeți prăjiturelele pregătite de mătușa Matynia.
— Vă povestesc, să-mi dați, însă, cât mai multe prăjituri de-ale mătușii
Matynia, multe, ca unui om bolnav! Rafuś, degeaba ai trăit până acum dacă n-ai
gustat din prăjiturile astea…
— À propos, unde ziceați că v-ați întâlnit? întrebă tatăl.
— La Tarnów, răspunse repede Krzysztof. Rafał se întorcea de la Bardejov,
unde a fost la cură cu niște prieteni, în căutare de… sau e secret?
— Am înțeles, spuse râzând bătrânul moșier.
— Dar nu a găsit nimic. Nemțoaicele, cehoaicele, unguroaicele… nu-s pentru
noi. De la Tarnów avea de gând s-o ia spre casă, dar l-am înduplecat să vină la
noi mai bine, decât să taie frunză la câini acasă. Să-l cunoască pe originalul
nostru Trepka. Ca să-l ispitesc, i-am făgăduit că dumneata, tată, ai să născocești
pentru el vreo carieră strălucită… adăugă fără să ezite, deși văzu limpede cum
taică-su se strâmbă. Și ridică din umeri.
— Povestește! stărui Mery, continuând să se uite la Rafał ca la o arătare
nemaipomenită.
— Îndată, îndată, trebuie să aveți răbdare, stimată domnișoară… Cum văd,
însă, că toată lumea abia așteaptă, incipiam183… Cu ce încep? Bineînțeles, sosind
acasă, contele Krzysztof Cedro…

182
Doamne, Isuse! (Germ.)
183
Încep. (Lat.)
 Obrajii bătrânului pan se înroșiră ușor, iar ochii, privind printre gene, sclipiră
radioși.
— Sosind acasă, contele Krzysztof Cedro nu poate să-și înceapă povestirea
decât cu… cercetarea arhivelor… Am constatat, așadar, că Martin Cedro…
— Ei, lasă, lasă – îl întrerupse tatăl cu prefăcută nepăsare – știm noi foarte
bine cine a fost Martin Cedro.
— Da, eu am descoperit însă o misiune încredințată lui de care nimeni nici nu
visează. Pe timpul lui Michał Korybut a fost trimis în misiune secretă…
— Cine mai ia astăzi în seamă asemenea lucruri! spuse tatăl sentențios. Astăzi
trebuie să ne conducem după aceleași principii ca și pe vremea Republicii:
egalitate în drepturi șleahtei. Șleahticul în curtea lui – egal voievodului! Să iei
seama la ce spune Trepka! Nu-i așa, dragă vere?
Rafał mormăi ceva nedeslușit. Abia după această întrebare simți cum îi ard
obrajii nu numai de la bătaia vântului îndurată, dar și de la noianul de impresii
noi.
— Viclean mai e tăticul, șopti Krzysztof, aplecându-se și sărutând mâna
tătâne-său.
Și îndată se întoarse către lachei:
— De azi înainte, afurisiților, să-l cinstiți pe panul vostru cu titlul de conte, pe
domnișoara… cu titlul de contesă, iar pe mine… pe mine încă nu! Dacă-i
egalitate, egalitate să fie. Oricum sunt șleahtic în curtea mea, deci egal… cu
domnul conte și domnișoara contesă.
Bătrânul își potrivea manșetele, zâmbea, dar îl și întrerupea mereu pe fiu-său.
— Ești contesă din bunăvoința mea, îi spuse Krzysztof surorii sale. Pentru
asta, fă bine și mai adu niște prăjituri. Să nu fi fost eu, ai fi stat mai departe
printre aceste gâsculițe de la țară, egală cu cea mai răsărită dintre ele. Asta-i! Să-i
poruncești, te rog, Kurtiwronkăi să nu-ți zică altfel decât comtesse.
— Bine, povestește-ne acum de Viena, Krzyś, îl rugă soră-sa, agățându-se de
brațul lui.
Rafał o privea cu oarecare silă pe această fată cu ochi strălucitori, care
participa atât de aprins la discuția generală. Zulufii ei, fruntea albă, obrajii
rumeni, ovalul frumos al feței îi aduseră aminte de existența femeilor pe lume și
o tristețe nedeslușită îi învălui sufletul. Îi venea să plângă și cu greu izbutea să-și
rețină lacrimile. Mai ales când copila se apleca spre fratele ei și-i șoptea ceva la
ureche sau îl privea lung, Rafał simțea cum îl trec fiorii. Suferința își înfigea
colții neîndurători în trupul lui.
Din fericire, după cină trecură cu toții în odăile de oaspeți, din dreapta intrării.
Probabil fuseseră de curând remobilate în stil englezesc, cu ocazia apropiatei
împliniri a majoratului de către Mery. Mobila era toată din mahon, simplă, fără
incrustații sau sculpturi. Pereții împodobiți cu arabescuri sau peisaje în culori
pastelate. Două încăperi nu prea mari se distingeau în mod deosebit prin această
simplicité modernă: pereții erau zugrăviți în culoare deschisă, cu o bordură
delicată, cu tablouri de școală italiană. Mai înăuntrul casei însă rămăseseră și
odăi în stil vechi, cum le-a apucat Krzysztof, cămăruțe și salonașe cu pereții
îmbrăcați în adamască sau brocart, purtând destul de vădit pecetea anilor scurși,
mobilă veche în stil franțuzesc, cu picioarele curbate, cu flori și buchețele
sculptate. Acolo mai domneau încă măsuțe chinezești, amintindu-ți de zilele lor
de glorie, bufețele roase și ponosite, încrustate sau cu tot felul de alte zorzoane.
Ieșite din modă și căzute în dizgrație, părea că-și ascund sărăcia prin ungherele
cele mai retrase ale casei.
Trecând prin fața unei oglinzi mari din primul salon, Rafał își văzu
întâmplător imaginea și se cutremură. Deși era îmbrăcat decent, ba chiar elegant,
semăna cu un tâlhar travestit. Fața buhăită era plină de pete roșii și vinete, părul
rar se lipise de fruntea brăzdată, iar ochii aveau o căutătură sălbatică, obraznic-
agresivă. Trecu repede în camera de alături. Bătrânului moșier îi făcea vădit
plăcere să-și etaleze casa modern remobilată în fața rudei sale îndepărtate și
sărace. Deși salonul era încăpător și frumos aranjat, lui Rafał nu-i plăcu.
Lacheii aprinseră lumânările din candelabrele agățate pe pereți ca și din
sfeșnicele de pe măsuțe.
Krzysztof se apropie de pantaleonul din colțul camerei și începu să cânte un
cântec îndrăgit pesemne în familie:

La nuit tomboit dans la prérie,

L’Echo dormoit dans le vallon,
Près du ruisseau chantoit Amélie184

Bătrânul pan se cufundă în fotoliu, își închise ochii și se lăsă desfătat de

melodie, zâmbind și aproape lăcrimând. Picioarele, în ciorapi și pantofi, se
odihneau imobile pe covor, iar mâinile încrucișate pe piept păreau să strângă la
inimă capetele copiilor săi.
Tânăra Mery, rezemată de umărul fratelui, începu să-l acompanieze fără
cuvinte, la început sfios, apoi cu glas tot mai tare și mai expresiv. Întâi, își
întoarse spre fratele său căpșorul, îmbrăcat într-un nor de zulufi, apoi spre tatăl
său, și, în cele din urmă spre musafir. Din pieptul feciorelnic se revărsa melodia
cântecului, tot mai vie, mai solemnă și mai frumoasă. Apoi se împlini prin
cuvinte:

Au matin dans les prés de Flore

La rose a l’instant de s’ouvrir
184
Noaptea cobora peste luncă, / Ecoul dormea în vale, / La râu cânta Amélie… (Fr.)
 Attend que la vermeille Aurore
Sur son char amène Zéphir…185

Krzysztof trecu apoi la un alt cântec. Sora lui la început nu și-l aducea aminte.
Îi strigă atunci, fără să se oprească:
— Air: „Dans un bois solitaire et sombre186…”
— Aha, știu!
Și începu:

Après d’une féconde source,

D’ou coulent cent petits ruisseaux
L’amour fatigué de sa course
Dormoit sur un lit de roseaux.187

Bătrânul pan nu avea puterea să deschidă ochii, nici să-și stingă surâsul de pe
buze. Poate că nu voia să tulbure atmosfera de fericire și armonie ce domnea în
camerele intime ale conacului…

185
Dimineața pe câmpiile Florei / Trandafirul stă să-nflorească / Așteaptă trandafiria Auroră /
Să-i aducă-n caretă Zefirul… (Fr.)
186
Aria: „Într-o pădure singuratică și mohorâtă.” (Fr.)
187
Lângă un izvor dătător de viață, / De unde curg o sută de râulețe / Amor, obosit de drum, /
Dormea pe un culcuș din trestie… (Fr.)
 SUCITUL

Tinerii petrecură la Olszyna numai câteva zile. Krzysztof ardea de nerăbdare

să ajungă la el, la Stokłosy, o moșioară la vreo cinci kilometri de Olszyna. Deși
n-o ducea rău în casa părintească, abia aștepta să se laude în fața lui Rafał cu
propria sa gospodărie și să-l scape de eticheta destul de severă ce se cerea
respectată la conacul bătrânesc.
În sfârșit, plecară. Moșioara era situată între două dealuri împădurite, în valea
unui râuleț ce se vărsa în Wisłoka. Greu să-ți închipui un loc mai pitoresc. Fiece
râpă era crescută cu fagi, stejari, mesteceni, carpeni și arțari. Fiece dâmb era un
parc încântător. În zilele acelea de toamnă, dealurile și râpele ardeau în culori
galbene-ruginii. Rafał, care venea aici pentru prima oară, era profund tulburat. I
se părea că dealurile și vâlcelele sunt învăluite în flăcări și fum. În adânc se
ascundeau poienițele răcoroase; cu atât mai verde era iarba lor, cu cât mai roșii
se vedeau sus frunzele ce le încununau. Conacul de la Stokłosy se aflau în
pădure, printre brazi, pe malul înalt al râului. Acoperișul casei, vechi, scorojit,
purta nenumărate petice noi de șindrilă. Pereții din bârne se afundaseră în
pământ. În jur se întindea un parc, mărginit de pădure. Pe sub fereastră, ca la
căsuțele țărănești, înfloreau nalbe, dalii galbene sau roșii-purpurii, gălbenele și
călțunași.
Când brișca opri în fața casei, le ieși întru întâmpinare un bărbat slab, de
statură mijlocie, de o vârstă greu de precizat – după înfățișare putea fi la fel de
bine de patruzeci ca și de șaizeci de ani. Era oacheș la chip și părul des îl purta
după moda nemțească, legat la spate. Nasul lung, ascuțit, atârna deasupra buzelor
atât de înguste, încât păreau trase cu linia. Ochii, ca două crăpături și ei, priveau
pe sub sprâncenele negre, stufoase.
Era îmbrăcat destul de straniu: o haină cândva elegantă, de croi franțuzesc, cu
revere de mătase și vestă, iar în picioare cizme înalte, până la genunchi, unse cu
seu ca să le apere de umezeală. În loc de jabou, nelipsit la costum franțuzesc,
avea legat la gulerul cămășii străvechi poloneze un șăluț de lână.
— Plecăciune respectuoasă, pane conte! strigă, coborând treptele cerdacului
fără prea mare grabă. În sfârșit, ați binevoit, pane conte, să vă aduceți aminte de
gospodăria domniei-voastre… Ha-ha! Și eu care credeam că pan…
— Conte… adăugă Cedro.
— Că panul… ha, ha! n-o să mai dea niciodată pe aici.
Era limpede că suprimă într-adins titlul de noblețe și tocmai de el își râde cu
atâta poftă… Spre uimirea lui Rafał, Krzysztof râse și el, deși cam silnic și
prefăcut.
 — Dați-mi voie, pane deputat, binefăcătorul și mentorul meu, să vă salut la
rându-mi… Cum stați cu neprețuita dumneavoastră sănătate? strigă Krzysztof,
sărind din brișcă.
— Conte, mă copleșiți cu generozitatea domniei-voastre, precum soarele
pământul. Mă bucur de a mă putea încălzi la razele ei binefăcătoare.
— Dar panul deputat încărunțește văzând cu ochii…
— De grija gospodăriei domniei-voastre. Ha, ha! Îngăduiți-mi să vă întreb și
eu de sănătate… deși se vede de departe că vă priește pâinea nemțească…
— Nu zău?
— Pe cinstea mea! Ia te uită ce dolofan v-ați făcut!
— Ha, ha! râse Krzysztof, proțăpindu-se în fața lui și punându-și mâinile în
șolduri.
— Mă bucur!
— Îngăduiți-mi, pane deputat, să vă fac cunoștință cu bunul meu prieten și
coleg de școală și să vă rog să-l primiți cu toată căldura la Stokłosy! Am onoarea
să vă prezint – pan Rafał Olbromski, Rafałek – pan Szczepan Nekanda Trepka,
cidevant188 mare proprietar de întinse moșii, pe care le-a pierdut în aventuri
politice, aproape deputat în Seim, mare peregrin, enciclopedist, spirit voltairian
și cu o deosebită aptitudine a ironiei ca să zic așa…
— Foarte bucuros să cunosc un prieten al contelui. La serviciile domniei-
voastre! În ce privește titlurile și funcțiile mele, trebuie să precizez de la bun
început că niciodată nu am fost deputat…
— Dar ați fi putut fi. Ați fost ales… Numai că de încăpățânarea și unele
împrejurări… mă rog…
— Prea înaltă funcție, vezi bine, pentru mintea noastră de sărăntoci. Nec
sutor…189 Iar în ce privește încăpățânarea, așa o fi… Pământul nostru lublinez a
născut de când lumea oameni cu grumazul tare ce nu se lasă îndoit. Vă rog să
binevoiți a pofti în casă.
Intrară în odăi cu pereții văruiți în alb, cu ferestre mici și tavane înalte
susținute de bârne. Mobila veche, țărănească, mesele, lavițele și blidarele erau
curate. Krzysztof Cedro își aruncă haina de drum și-l îmbrățișă cu căldură pe
Trepka. Amândoi râdeau în hohote, îmbrățișându-se îndelung.
— Și mult are de gând pan conte să zăbovească pe aici?
— O, da, mult, foarte mult, bătrâne păgân! O să ne urcăm în cârca ta,
amândoi. O să ne apucăm de gospodărit, de muncă la câmp.
— Și pan contele?

188
Fost. (Fr.)
189
Proverb latinesc: Nec sutor supra crepidam – ciubotarule, vezi-ți de ciubotele tale.
 — Ce-ți închipui, Szczepanek, că numai tu ai dreptul să cultivi pământul,
tocmai pentru că pe al tău l-ai dus de râpă cu atâta ușurință?
— Ei, ce importanță are ce-mi închipui eu! Prietenul domniei-tale, conte,
poate să creadă că într-adevăr am ars pe altarul diavolului cine știe ce avere. Nici
gând! A fost o avere modestă, de șleahtic mijlociu. Condițiile climatice și alte
asemenea împrejurări au mai micșorat-o și ele, iar în cele din urmă, grației
îndărătniciei mele de la Lublin, Wólka mea, cu pământul, pădurile, și satele ei s-
a dus pe apa neprietenosului Cocitus. Nimic nu mi-a mai rămas din ea și nu pot
să-mi doresc acum decât ca noului ei stăpân să-i stea în gât veniturile de pe urma
moșioarei mele. Asta-i tot!
— Nu-i tot. Povestește cronologic toată istoria.
— Nu prea merită osteneală. Dar asta-i porunca panului conte… Hoinăream
pe meleaguri străine, când din tot avutul meu nu mai rămăsese decât un
quantum190 de cărți ce tratau despre însănătoșirea a ceea ce apucase în mare parte
să putrezească în mormânt. Tocmai atunci, vecinul meu aici de față, pan
Krzysztof Cedro, întâlnindu-mă în impas pe „ringul” din Viena m-a poftit la el
ca vecin. Vino, mi-a zis, bătrâne hoinar, să stai la mine la Stokłosy. Și am venit
volens-nolens. Ba am mai și trimis la Wólka niște argați cu căruța să ia de acolo
din cămară vrafurile de cărți și manuscrise ce-au mai rămas și să mi le aducă aici
în acest Tusculum191. De necrezut! Iar când am sosit personaliter192 ca să-mi iau
rămas bun de la paterna rura193 și am vărsat o lacrimă…
— Tu ai vărsat o lacrimă, șmecherule?!
— Și am văzut colea, în cuibul strămoșilor, pe un filfizon că făcea pe
stăpânul, am pornit și eu pe urma cărților și laolaltă cu ele mi-am găsit un
adăpost.
— Dac-ar fi fost așa! Adăpost! Când colo, ce crezi, Rafałek, s-a pus aici pe
gospodăreală ca la el acasă. S-a făcut stăpân pe moșie, se amestecă în treburile
întregului dominium, ne ține socoteală precum un adevărat fiscus, iar de
cheltuială ne dă ca un bătrân zgârie-brânză. De la Viena trebuia să-l copleșesc cu
scrisori mieroase ca să-mi trimită un pitac de aramă pentru zaharicale. Iar pe
vechili îi strunește de nu rezistă niciunul…
— Exagerați!
— În arta de a-i stârni pe peizani împotriva moșierilor i-a întrecut până și pe
slujbașii Kreisamtului. Le durează case cu ferestre mari ca la palate, le aduce tot

190
Un număr oarecare. (Lat.)
191
Frascati de astăzi, localitate muntoasă de lângă Roma, locuită de bogătași, unde se
retrăsese Cicero.
192
Personal. (Lat.)
193
Vatră părintească. (Lat.)
felul de felceri, când se-ntâmplă să se împungă cu cuțitele la cârciumă, zilele la
boieresc le-a redus usque ad absurdum194…
Trepka țâțâia din buze.
— Dar ce le întrece pe toate – ha, ha!… I-a dat prin minte să clădească o
școală, aici, la Stokłosy. Ei, spune și tu, Rafałek, pot eu să admit o asemenea
risipă? Acum, o să văd cu ochii mei ce isprăvi faci tu pe aici!
— Trebuia, pane, să le vezi înainte isprăvile astea cum arată ele, în realitate.
Numai că la Viena așa ceva nu găsești.
— Dar unde trebuie să te duci ca să le vezi? La Paris?
— Nu, pe cinstea mea nu, ci numai la Puławy, Włostowicy, Pozóg,
Końskowola, Celejów195, ha, ha, ha, râse Trepka.
— Și ce-aș putea să văd acolo la Końskowola?
— Înaltă civilizație… Pe cinstea mea! Înaltă civilizație poloneză… Munca
demult a fost începută și treburile-s duse la capăt. Ei, dar pentru asta trebuie să fii
boier mare… că boiernașii polonezi, ăia umblă prin lumea largă și caută ce n-au
pierdut, iar dacă și găsesc ceva, apăi este…
— Titlu de conte, zise Cedro către Rafał.
— Iar domnia-ta tot de la Viena vii pe aceste meleaguri? îl întrebă pe Rafał.
— Nu, el nu vine de la Viena, ci doar de la Varșovia.
— Reprezentanți a două capitale împotriva mea, unul singur. Eheu me
miserum196. Și acum dați-mi voie să vă întreb, conte, cum aveți de gând să vă
apucați de agricultură?
— Cu mâinile, sărăntocule, și cu picioarele.
— O fi vreo nouă modă vieneză?
— Fie și așa…
— Vreun Thurn-Taxis197 s-o fi așezat pe moșia lui, la țară, și a dat tonul
tineretului.
— Chiar așa. Ar trebui să colinzi iarmaroacele și-ai aduna pitaci pentru
clarviziunea ta.
— Ei și pe când întoarcerea în capitala de pe Dunăre?
— Nu se știe. Eh, Nekanda, Nekanda, de-ai ști tu…
— La naiba! Ce anume să știu?

194
Până la absurd. (Lat.)
195
Târgurile enumerate țineau de domeniile familiei Czartoryski, unde prințesa Izabela
Czartoryska (1746–1835) introdusese o serie de reforme menite să îmbunătățească condițiile de
trai ale țăranilor.
196
Vai mie, nefericitul. (Lat.)
197
Thurn-und-Taxis, familie princiară germană. Franz Thurn-und-Taxis a înființat în 1516
primul serviciu poștal regulat, care îi aducea venituri uriașe; a cuprins treptat aproape toată
Europa occidentală și a funcționat până la jumătatea sec. al XIX-lea.
 — Dacă ai ști cât de tare m-am săturat de toate! Ia spune-mi, pe-aici ați ieșit
cu câinii la vânătoare?
— Aha, asta era!
— Ia zi!
— Cum nu, am ieșit.
— Cu Lotka? Și cu Doskocz?
— Și cu Lotka, și cu Doskocz.
— Cine a fost cu ei?
— Eu, săracul de mine, și Grzesik.
— Cu ce cal ai fost?
— Cu cel negru.
— Favoritul meu! Merge?
— Merge, merge!
— Dar eu cu ochii mei slab văzători n-o să cad din prima zi?
— Calul e deștept, simțitor… Restul depinde de călăreț.
— Și de unde ați început hăituirea?
— Din Râpa ienuperilor spre Biela.
— Strașnic loc! Eh, ce vânătoare o să facem noi amândoi, Rafałek! Atunci ai
să-mi spui ce părere ai despre câinii mei.
— Câinii! se aprinse Trepka de-i scăpărară ochii. Câinii zboară ca vântul!
— Ei, și acum să-mi spui, preacinstite pane deputat, ce-ai mai studiat, ce
cercetări ai mai făcut? Spune sincer!
— Contele vine dintr-o mare capitală a lumii și mă întreabă pe bietul de mine
de noutăți? De fapt, firesc ar fi să te întreb eu pe domnia-ta!
— Știi bine că nu sunt un șoarece de bibliotecă, așadar, ce rost are să mă mai
ațâți! Dacă vrei cu orice preț noutăți, am să-ți dau una: ți-am adus în dar un
stutzer din oțel damaschinat cum n-ai mai văzut în viața ta. Ei, și acum e rândul
tău: povestește-mi ce citești?
— Stutzer… șopti Trepka, mijindu-și pleoapele. Da, nu-i o noutate de lepădat.
Și unde-i, mă rog? Ochii mei s-ar bucura să-l vadă încă pe lumea asta! În ce mă
privește, citesc și eu ce se nimerește… Câte un capitol din Orașul mistic al
Mariei Agredo a Jesu, sau, ca divertisment, vreo predică a prelatului
Luskina198… Și cam atât…
— Tu, un voltairian, îl citești pe Luskina!… Cine nu te cunoaște te-ar putea
crede. Să știi că într-o bună noapte te umflă diavolul în cârcă și s-a zis cu tine, nu
mai rămâne decât o băltoacă neagră de pe urma ta…
— Pan contele face glume necuviincioase.
— Ia mai termină cu contele ăsta!…
198
Ștefan Luskina (1725–1793), astronom profesor de filosofie și matematică la Colegiul din
Varșovia, autor a numeroase lucrări de matematică și astronomie.
 — Păi cum altfel!
— Vezi, Trepka, să nu-ți moi oasele!…
— Poate să vă onorez cu titlul de conte șvab, neamț sau austriac, că altfel
cum, așa, fără niciun titlu? Nu-i șade bine fără titlu nici unui șleahtic prizărit cu
două sătulețe în Galiția Apuseană, darămite unui moșier ca dumneavoastră!…
— Nu sunt conte neamț și de niciun fel! Nu sunt deloc conte! strigă Krzysztof
cu glas subțire. Știi bine că tatăl meu și-a dorit acest titlu, așa că, recunoaște și tu
că n-am avut încotro… Are acum ce-a căutat.
Trepka își lăsă capul în piept și pe sub sprâncene îi arunca lui Krzysztof
priviri ironice. Pe buzele lui strânse, parcă ferecate cu un lacăt, juca un zâmbet
batjocoritor.
— Ce te uiți așa? strigă Cedro.
— Mă uit și atâta tot.
— Te-aș sfătui să încetezi!
— Mă gândesc să-mi cumpăr și eu un titlu austriac. Ce naiba! Toată lumea
știe că Trepka Nekanda, cu herbul Toporczyk din Grzegorzewice – da, da! – e
una din cele mai vechi familii din Polonia: voievozi de pe vremea Poleanilor.
— Poate nu știi, Rafał, că Rzepicha era născută Trepka?
— Da, da!
— Tot cei din neamul Trepka, dimpreună cu Boleslaw Viteazul, l-au omorât
și pe sfântul Stanisław.
— Minciună!
— Și de aceea toți sunt voltairieni… Ei, ce te uiți așa?
— Mă uit să văd de unde-atâta înțelepciune nemțească?
— Da ce-ți închipui, frate șleahtic, c-o să mă las hăpăit de tine… Degeaba
tragi nădejde c-am să joc după cum cânți tu. Acum mă pun eu pe capul tău,
Szczepanek.
— Se prea poate întâmpla!
— O să te învăț eu politică.
— Orice, numai politică nu! De-a politica nu mă joc eu. Abia acuma văd și eu
că din născare n-am avut cap pentru politică. Nu-i pentru mine! Eu sunt făcut să
sădesc cartofi, să ar, să secer, să lecuiesc cai, ba chiar oi – asta e!
— Nu te contrazic. Și-atunci de ce te amesteci în treburile mele? Eu mă ocup
de politică.
— A, da? Trebuie să recunosc că n-am știut.
— Trebuie să supraviețuiesc! Pricepi?
— Pricep.
— Numai cu săditul și săpatul cartofilor, nu faci nimic!
— Și asta pricep.
 — Dacă toți ne-am înfunda în păduri, pe câmpii și ne-am piti după grămezi de
bălegar și căpițe de fân, s-ar zice cu noi.
— Așa-i! Trebuie să ne vârâm la nemți.
— Trebuie. Tu nu te-ai vârât parcă? N-ai umblat prin Franța, Italia,
Germania?199
— Eu am umblat din porunca mai-marilor. Am cerut de pomană. Și, te rog,
nu-mi mai aduce aminte de drumurile mele! O mizerie și atât – să-ți expui
zdrențele și să scâncești – ducă-se pe pustii!
— Eu, urmă Cedro printre dinți, nu cerșesc și nici nu mă distrez din voința
mea. Porunca părintelui meu este sfântă pentru mine. Totuși, vezi tu, cam așa
gândesc și eu, că suntem datori să cunoaștem lumea, să înțelegem viața din
Europa. Trebuie să mergem la nemți. La ei mai ales, acasă la ei, să luăm seama la
traiul lor, să le cunoaștem puterea. Altfel cum să te aperi? Trebuie să-ți faci
relații și să te folosești de ele. Dacă ai ști tu de câte ori eu, un om neînsemnat, am
fost de folos. N-o spun ca să mă laud, ci ți-o mărturisesc ție, ca unui frate.
Uneori, îmi mușcam degetele până la sânge, așteptând prin anticamere, făcând
vizite, umblând, pe jos sau pe sus, revenind, cerând…
Fața lui Trepka se pungi caraghios. Omul râdea ironic.
— Drept să spun, nu te compătimesc… spuse privind printre pleoape.
Degeaba te-ai obosit, domnia-ta!
— Degeaba?!
— Da, degeaba!
— Așa, vasăzică! începu să-l ia peste picior Krzysztof, umblând de colo-colo
prin cameră. Bine e să te retragi la tine la țară, pe ogorul tău și, încolo, dărâme-se
pământul! Ce mă privește! Fără mine au început, fără mine să se descurce…
— Știți, pane, dumneavoastră râdeți, dar spuneți chiar adevărul adevărat. Să-ți
întorci spatele și să-ți vezi de treburile tale. Ce rost are să umbli să cunoști și să
răscunoști! Ați spus-o foarte bine: fără noi au început, fără noi să se descurce!
Nu chiar așa de simplu să ne hăpăie, cum își închipuie slujbașii prusaci. Trebuie
să muncim. Da! Peste tot țeliniș neatins de plug. O viață nu-ți ajunge să-l lucrezi
cât e de mult, iar domnia-ta îți pierzi timpul, puterea, mintea și sufletul așteptând
prin anticamere. Aveți atâta ambiție ca să umblați după titluri străine plătite cu
bani, dar nu vă ajunge pentru a vă trezi propria mândrie.
— Dacă ești în stare să spui că eu mă mărginesc numai la atât…
— Încă n-am spus că numai la atât… Cunosc însă firea omului. Afurisită e
firea asta. Știu după mine, știu după câte mi-a fost dat să văd pe lume. Am văzut
suflete curate, oameni cinstiți, preschimbându-se în gunoi, disprețuit de ei înșiși

199
Răscoala condusă de Kościuszko a fost pregătită peste graniță, la început la Dresda, apoi în
Italia, cerându-se și sprijinul Franței.
înainte. Nu trebuie cine știe câți ani, ca mijloacele să se transforme în țel, mai
ales când mai intervine și o mânușiță gingașă de femeie…
— A, iar ai început vechiul cântec.
— Da, am început… De fiecare dată când vă întoarceți acasă de pe malurile
Dunării albastre mă uit cu ochi răi dacă nu vă urmează cumva pilote nemțești,
perne și leagăne…
— Măi, diavole de baltă! Ce să mai vorbim! Să mergem, Rafał, să-ți arăt
gaura în care se ascunde șobolanul ăsta.
— Ce-ți veni!
— Da, vreau să te dau în vileag până la capăt.
Spunând acestea, Cedro deschise ușa spre camera alăturată și i-o arătă lui
Rafał. Pesemne odaia nu fusese văruită demult, pentru că în multe locuri se
întrezăreau bătrânele bârne, înnegrite de vreme. Pe peretele din fund erau bătute
rafturi din lemn de brad, grosolan lucrate, neorânduite. Ici și colo atârnau hărți,
gravuri străvechi, caricaturi. Masa din mijlocul odăii era înțesată de ziare și
reviste vechi. Într-un colț se afla un pat de brad, așternut modest, iar deasupra lui
o panoplie: pistoale, stutzere, flinte cu două țevi, cornuri, cuțite de vânătoare.
— Uite aici stă și-și clocește ideile afurisite.
— Despre seimă, pestă și tignafes.
La vederea unui număr atât de mare de cărți, Rafał simți că i se face greață.
De la o vreme, încerca tot mai des senzația aceasta. Avea impresia că visează un
vis urât. Trepka, observator subtil, nu-l lăsă pradă sentimentului neplăcut. Cu
grija unui om energic, atent la tot ce se petrece în jur și întotdeauna stăpân pe el,
începu să se ocupe de cei doi tineri. Le arătă pe rând armele și harnașamentele,
pentru a le sustrage atenția de la cărțile nu tocmai dragi unui ochi de șleahtic.
— Vasăzică, tot maldărul ăsta de hârtii mâzgălite de tine tratează despre rapăn
și gălbează! urmă Krzysztof cu sâcâiala lui.
— Nu, de ce, și despre fluturi, de-o pildă.
— De politică însă niciun cuvințel.
— O vorbuliță-două poate, numai că marfa asta n-aș recomanda-o nimănui.
— Atât de nesuferită ți-a devenit politica asta amărâtă, după ce ani în șir te-ai
ocupat de ea?
— Chiar așa… Politicieni, experți, clarvăzători! Un ogor arat, un șanț săpat
omenește, pentru scurgerea apei, sau secarea unui teren mlăștinos fac mai mult în
ochii mei decât sute de pagini despre arta de a cârmui poporul.
— Orbire! De o sută de ori repet: orbire! strigă Cedro, apropiindu-și mult
ochii miopi de fața prietenului.
— Nu! Știu eu ce spun.
 — Nu știi! Nu-i cunoști pe nemți. Ăsta nu-i popor, ci un sistem teribil, ordine
lipsită de rezerve și organizată înțelept pentru nimicirea de pe fața pământului a
unor plugari-visători ca noi. Pe Elba, pe Vltava. Crede-mă!…
— Am văzut eu d-astea! Mă doare în cot de nemți, atâta timp cât lucrez
pământul, al meu sau al altuia. Și ce folos dacă te holbezi la statutele lor, dacă
singur nu le organizezi pe ale tale? Îți închipui cumva că sufletul nostru slav se
va preschimba în spirit nemțesc dacă ne-om uita la ei și-om învăța. Niciodată.
Noi suntem altfel decât ei, cu totul altfel! Trebuie să bați în ceea ce ține de natura
ta și de puterea ta; agricultura, de exemplu, pe care tu degeaba o ai la dispoziție.
Dacă vei izbuti să scoți din ea tot ce se poate scoate, toată ordinea ta nemțească o
să-și rupă dinții cu unul ca tine, de-o vrea să te hăpăie.
— Nu înțeleg ce spui… Știu că mă cuprinde disperarea când văd ce se petrece
în jur, când îmi dau seama din discuții că vor să ne distrugă, să ne șteargă de pe
fața pământului… Neamțul vorbește cu mine politicos, se amuză decent și în
timpul ăsta tatonează terenul…
— Să ne distrugă! râse Trepka. Să ne șteargă de pe fața pământului! Cine să
mă distrugă și să mă șteargă de pe fața pământului aici la Stokłosy? N-au decât
să poftească aici cu planurile și intențiile lor… Sau pe țăranii pe care am să-i
învăț să muncească, să trăiască, să gândească… spuse, apucându-l pe Cedro de
mână…
— Eu îți zic că te înșeli crunt! Eu le-am privit în suflet, făcând pe prostul, le-
am dibuit gândurile. Prin saloane, în foșnetul mătăsurilor, la baluri zgomotoase
le-am urmărit gândurile. Pe oamenii ăștia nimic nu-i va opri. Știi – strigă el,
pălind, cutremurat de indignare – ei pot face așa ca acești țărani ai tăi să-ți
înconjoare casa în toiul nopții, să te scoată afară din pat și să-ți zboare capul cu
securea… Atât de departe țintește politica lor…
Trepka râse cu veselie.
 PRUNDARUL

Câteva săptămâni în șir Rafał le petrecu la Stokłosy trândăvind. Era bolnav.

Trepka, omul care, printre altele, avea și destule cunoștințe medicale, nu-și putea
da seama ce-i cu el. De aceea nu-i prescrise niciun fel de doctorie. Poruncise
doar să i se pună zilnic un pat de campanie printre brazi, unde Rafał zăcea
îmbrăcat, cu ochii pironiți la cer. Nici chiar Rafał însuși nu-și dădea seama de ce
anume suferă. Nu-l durea nimic, nu voia nimic. O singură dorință îi bântuia
sufletul din clipa când se trezea dimineața și până seara, când se ducea la culcare:
să nu mai existe…
Viața din jur, cea din preajmă și cea de mai departe, nu avea pentru el niciun
preț… Caii frumoși, pe care îi iubise atât de mult cândva, câinii, armele de
vânătoare, larma, istorisirile lui Krzysztof și Trepka, seara, la înapoierea lor de la
vânătoare, nu făceau decât să-l obosească și să-l cufunde și mai mult în apatia
lui. Făcea eforturi mari ca să zâmbească, să vorbească, să se adapteze unei vieți
normale pentru un om sănătos și în putere. Din fericire, nimeni nu încerca să
dezlege taina existenței sale.
Era o toamnă minunat de frumoasă.
Dimineața, când dădeau la o parte obloanele, în odăile văruite năvălea aerul
răcoros, topit în aurul soarelui. Ramurile brazilor priveau pe fereastră,
legănându-se adormitor cu foșnetul acela mirific, care îți înăbușă gândurile și te
robește farmecului său neîntrecut. Dinspre răsărit trunchiurile păreau acoperite
cu solzi de aur. Stăncuțele cârâiau pe ramuri, veverițele aproape că dădeau buzna
pe fereastră, cintezoii și găinușele fluierau pe acoperișul năpădit de mușchi.
Pământul în pădure era peste tot acoperit cu un covor de cetină uscată pe care
alunecai ca pe parchet. Văzduhul mirosea a ciuperci și a rășină.
Rafał se trezea înaintea celorlalți. Asculta cântatul cocoșilor și știa clipa când
răsare soarele dincolo de ferestrele oblonite. I-o anunțau foșnetul mai puternic al
copacilor și glasul schimbat al naturii înconjurătoare. Deosebea fiecare sunet,
auzea lătratul câinilor din sat, croncănitul ciorilor, adierea vântului. Rămânea
însă nepăsător ca un bolovan. Uneori, izbucnea câte un oftat din pieptul lui și
atât. O lespede grea îi apăsa pieptul.
Inima, înăbușită sub greutatea ei, nu murise însă. În tăcerea adâncă a nopții,
când se topea și se stingea orice foșnet, ea deslușea ecoul unor pași, sfioși,
nesiguri, străbătând necuprinsul timpului. O chemare numai de ea știută răzbătea
de undeva din întuneric, din adâncul munților. Atunci, inima dădea deoparte
lespedea grea și asculta, fără speranța de a mai auzi o dată chemarea, scruta cu
ochii injectați bezna, fără speranța revederii, și plângea ore în șir, negăsindu-și
liniștea. Căci aceasta îi era ursita – cu cât vărsa mai multe lacrimi, cu atât îi
sporea durerea. Numai printr-o încordare fizică, prin forța animalică a
organismului sănătos, printr-un impuls al voinței putea fi curmat acest cântec
trist, de dor. Era însă cumplit de înfricoșător – ca și cum o mână puternică de
bărbat ar fi strâns gâtlejul unui prunc de doi ani, pentru a-i curma scâncetul
îndurerat. Inima cobora în mormântul ei și zăcea mai departe inertă,
neputincioasă, până venea iarăși clipa deșteptării.
În timpul acestor lupte lăuntrice, Rafał încercase de nenumărate ori să-și
biruie dezgustul pentru sunetele vieții, pentru frumusețea fără egal a luminii și
umbrei. Zadarnic! Auzul ascuțit și vederea lui pătrunzătoare refuzau să-l mai
slujească. Totul îi era acum străin. Fiecare obiect, fiecare rază de soare și fiecare
umbră, fiecare aromă și formă erau realități ce nu-i mai spuneau nimic.
Rămăsese părăsit în singurătate. Părea că se târăște înainte printre ruinele unor
case dărâmate de un cutremur, printre lucruri inutile, respingătoare. Treptat, tot
ce-l înconjura, tot ce vedea cu ochii își pierdea orice sens și se preschimba într-o
stihie dușmănoasă. Ca să nu simtă apăsarea vrăjmașă a acestor realități își
închidea pleoapele, își strângea buzele și dinții și se cufunda în letargia artificială
a tăcerii. Era atunci aidoma unei flăcări ce s-a stins. Și când încerca să se
amăgească cu speranța că va putea prelungi această clipă de izbândă un ceas, sau
o zi, o șoaptă se stârnea din depărtări, chemându-l cu gingășie pe nume… Un
vânt nimicitor pornea să sufle și distrugea tot ce voința neobosită izbutise să
înfiripe cu atâta trudă.
Într-o dimineață, pe la sfârșitul lui septembrie, nemaiștiind ce să facă, scârbit
să tot zacă în pat, se sculă în zori și ieși din casă. Era rece. Vântul de miazăzi
stârni foșnetul brazilor și-i învălui trupul cu suflarea lui răcoroasă. Rafał, fără
niciun gând, porni spre râul ce curgea la câteva zeci de pași de casă, mult mai jos
de podișul nisipos. Nu mai fusese acolo niciodată. Râul larg și drept își prelingea
neauzit valurile mărunte, sclipitoare, repezi, peste fâșiile lungi de nisip întinse pe
alocuri de-a curmezișul lui. Un ariniș des, destul de înalt, acoperea toată zarea.
Apa curgea, la umbra lui, ferindu-se parcă de lumina zilei. Se vedea, jos, cum
șerpuiește și dispare printre ramurile lăsate, ca într-o grotă verde-întunecată,
lăsând în urmă o panglică argintie. Acolo se înălțau copaci bătrâni: zvelți
mesteceni pletoși, plopi uriași și sălcii cu ramurile lăsate pe apă. Printre ei își
sumețea creasta spre cer bradul secular. Mai aproape, în apă, se vedeau insulițe,
cu copaci crescuți de cine știe când, crânguri de o rară frumusețe, desișuri de
pădure necălcată de picior omenesc – împărăția păsărilor. Mai departe și mai
aproape, se vedeau bancuri de nisip întărite cu piloni naturali, uscați, cu cioturi
noduroase și rădăcinile arinilor tăiați, cu răgăliile ițite din apă ca niște colți
uriași. Le acopereau trestii lucioase, lujere uscate de crini de apă, smocuri de fân
noroit, vreascuri și stuf – amintirile viiturilor. Acolo, apa, încrețită mărunt, se
învârtejea repede, fără niciun foșnet, fără susur, fără niciun sunet. Bancurile
uscate de nisip se întindeau fâșii, fâșii, nemișcate, ca niște hălci de carne și
măruntaie, despicate cu toporul și azvârlite drept veșnică hrană timpului.
Soarele își arunca sulițele ascuțite, străpungând verdeața deasă de pe mal.
Apele repezi prinseră culori trandafirii. Umbrele se întunecară și mai mult acolo
unde nu ajungea soarele. Arinii alcătuiau un zid de nepătruns deasupra vârtejului
negru. Mirosul tare al frunzelor închise, putrede, stăruia în văzduh. Lui Rafał i se
părea că atât de straniu miroase roua ce acoperea pământul și frunzele ca o
brumă albă…
În minte prinse să pâlpâie o amintire îndepărtată – Wygnanka, Wyrwy sau
Tarniny. Poate nici nu era amintire, ci fericirea copilăriei, pe veci pierdută,
retrăită încă o dată. Îl întâmpină ca o soră crescută la sânul aceleiași mame. O
clipă, Rafał se lăsă în voia noului sentiment. Inima lui se simți descătușată din
învelișul ei de piatră și lacrimi de ușurare îi umeziră ochii. Cu bucuria pe care o
încerca întotdeauna la vederea unor locuri noi din țara lui, cu o desfătare
chinuitoare, nesățioasă, privea printre lacrimi șerpuirile râului, desișul sălbatic al
arinilor. Trase în piept mirosul reavăn și pentru prima oară de cine știe câtă
vreme își plecă urechea la foșnetul molcom al frunzelor de toamnă. De departe,
de pe câmp, veni o adiere rece.
Rafał sa opri locului, încremenit, și pentru întâia oară după atâta amar de
vreme râse din toată inima întru întâmpinarea unui gând, nou pentru el, neștiut,
ca o lume necunoscută. Fără veste, cugeta cât de bine este să trăiești… Surprins,
începea să-și spună cât de minunată și de încântătoare este această lume, ce
miracol măreț, blagoslovit este viața, cât de neașteptat suferința se preschimbă în
nemărginită bucurie la vederea pământului…
În clipa aceea, deasupra apei, de-a lungul ramurilor, pe lângă desișul de
mesteceni și arini, brazi și sălcii, trecu în zbor un prundar însoțit de cântecul lui
răsunător, auzit până departe. Zborul lui săgetat abia îl putu prinde privirea. Lui
Rafał i se păru că un fir safiriu sau azuriu, sau poate un strigăt de bucurie colorat
se lasă din văzduh și leagă gingaș buchetul pământului din jurul lui. Strigătul îi
străpunse sufletul până în adâncuri. În jur se înstăpânise tăcerea, dar zvonul acela
tot mai fremăta în sufletul lui, aciuat acolo pentru totdeauna.
 DIMINEAȚA

Pe nesimțite, trecu un an de când Rafał era la Stokłosy. În calitate de oaspete,

petrecuse toamna la vânătoare, iarna la baluri, iar primăvara se puse pe lucru – ca
ajutor de vechil, alături de Trepka și uneori și de Krzysztof. Sănătatea și
dragostea de viață îi țineau mereu tovărășie. Mai ales iarna se simțise ca-n rai.
Nu trecea săptămână fără o petrecere pe undeva prin împrejurimi, petrecere în
lege, până-n zori, apoi din zori până seara și iarăși până-n zori. Rafał era foarte
solicitat, ca bun dansator, cavaler distins, cu lustru varșovian. Nici el nu pierdea
vremea degeaba, făcea curte fetelor de câte ori se ivea prilejul, cu gândul la o
zestre bună. Alegea și chibzuia, petrecând până una-alta pe săturate.
Trepka îl îndrăgise mult. Primăvara și vara până târziu lăsa tot mai mult
gospodăria în seama lui, iar el se cufunda în cărți. Vânătoarea, doftoricirea
țăranilor și a vitelor și umblatul prin casele din sat erau pentru el o distracție.
Tânărul Cedro petrecuse iarna cu tatăl și sora lui la Lwów, unde au scos-o în
lume pe Mery. Trepka glumea pe săturate pe seama petrecerilor lor de la Lwów,
deși se bucura, de fapt, în fundul sufletului că tânărul lui prieten nu mai zace la
Viena, Totuși, în toamna anului 1805, Krzysztof s-a supus voinței părintelui său
și a plecat iarăși în capitala de pe Dunăre. Trepka și Olbromski își petrecuseră
timpul în toamna aceea călărind, ocupându-se de câini, iar seara jucând șah sau
citind.
Trepka avea o puternică înrâurire asupra noului său prieten. În vorbele,
glumele și împunsăturile lui era întotdeauna un tâlc. Pentru a nu fi prea
vulnerabil, Rafał începuse să cugete mai mult la ideile bătrânului sucit și cu cât
le pătrundea mai adânc, cu atât se simțea mai satisfăcut. Trepka era un om plăcut
și din cale-afară de interesant. Puteai sta de vorbă cu el despre orice: de la
chestiunile cele mai complicate cu putință, până la fleacurile cele mai
neînsemnate, ba nu se dădea înapoi nici chiar de la picanterii. Era meșter iscusit
la toate. Orice lucru, orice problemă de viață știa să le pună într-o lumină nouă și
era atât de isteț, încât puteai sta cu el zile întregi fără să-l dibui cu adevărat.
După o lungă perioadă de vreme rece și urâtă, veni o zi puțin mai caldă, pe la
sfârșitul lui octombrie. O pâclă tomnatică potopise câmpurile și pădurile de
foioase. Drumurile erau atât de desfundate, încât nu puteai răzbi prin noroaie
decât călare și încă pe un cal foarte destoinic. Trepka și cu Rafał, amândoi cu
cizme înalte și stropiți de noroi până la gât, plecară călare dis-de-dimineață cu
gândul să vâneze cu câinii dacă mai sus câmpul s-o mai fi zvântat. Intenționau să
ajungă la drumul mare spre Tarnów, iar de acolo pe un drumeag vicinal, prin
pădurile de fag, să iasă în câmp. Drumul lutos din pădure, puțin umblat, era mai
tare, în schimb alunecos ca gheața.
 O iarbă firavă, rebegită, creștea verde încă pe sub copacii întunecați. Frunzele
fagilor, stejarilor și arțarilor se înnegriseră, pătrunse de umezeală, și, aproape
putrezite, atârnau fără vlagă. Suflarea vântului dinspre câmpii smulgea frunzele
bolnave, unele îngălbenite de moarte, altele pălite, cenușii. Sub copitele cailor
foșnea frunzișul demult uscat. Pădurea toată era cuprinsă de neliniștea și tristețea
despărții. Trepka mergea primul, îngânând pe sub nas romanța lui favorită:

Când îți întâlnesc privirea,

Ochii tăi se adumbresc
Triști, se-ntoarnă la perete
Și-ochii mei îi ocolesc.
Și-atunci jalea mă-npresoară
Și-atunci dorul mă doboară.

Cântecul se potrivea de minune cu tăcerea tristă a pădurii, cu liniștea

câmpiilor pâcloase și cu ziua mohorâtă. Rafał îl asculta cu bucurie în suflet. Dacă
Trepka ar fi tăcut, ar fi reluat el firul melodiei…
O cotiră de pe drumeagul de pădure pe câmp întins și merseră înainte spre
șleau. Câinii, care alergau pe lângă călăreți, tresăriră ca la o poruncă și o
zbughiră devale. Vânătorii îi urmară prin ceață. Deodată, încremeniră locului.
Din perdeaua de ceață, pe toată lungimea drumului, li se dezvălui o mulțime
compactă strălucind în mii de culori.
— Parc-ar fi o armată! spuse în șoaptă Trepka, strunind calul.
Uitându-se mai atent, adăugă:
— Dar nu-s austrieci!
Nările îi fremătau nervos, iar ochii înguști îi scăpărau, privind printre pleoape.
Trepka lăsă calul să înainteze la pas. Amândoi călăreții se apropiau încet de
drum. Ogarii, întinși ca niște strune, alergau și ei într-acolo, pentru ca, pe
neașteptate, să încremenească locului. Nemișcați, cu urechile ciulite și gâturile
întinse înainte, adulmecau văzduhul.
Părăsind drumul desfundat, rupând rândurile, câteva companii de grenadiri
înaintau în coloane lungi peste câmp, cu carabinele grele pe umăr și ranițe în
spinare. Panașele mari, înalte, în două culori, de pe chivărele lor semănând cu
niște căldări răsturnate cu fundul în sus, se legănau ca o pădure. Picioarele albe
în jambiere de lână călcau ritmic, înfundându-se până la genunchi în clisa de lut.
În urma grenadirilor se înșirau regimente de vânători, cu aceleași chivăre pe cap,
dar văduvite de panașe, împovărați de ranițe mari, cartușiere, gamele și paloșe.
Baionetele închipuiau un lac iluzoriu, cu ape neliniștite, ce se întindea la nesfârșit
printre nori și ceață și își legăna în tihnă, tăcut, valurile oțelii.
 Pe alocuri valurile lacului închipuit alcătuiau un arc de cerc și se învârtejeau
în jurul unui punct fix. Nekanda se gândi că acolo s-or fi împotmolit tunurile.
Într-adevăr, cu timpul, ochii celor doi deslușiră un șir întreg de tunuri înecate în
noroi. În jurul lor se foiau artileriștii în tunici negre, scurte, întinându-și până
peste genunchi jambierele de postav. Diagonalele late, albe, încrucișate peste
piept, erau stropite cu noroi, iar chivărele înalte aproape că atingeau pământul,
când soldații puneau vinciurile, căznindu-se să scoată roțile din noroi, afetele,
antetrenurile și lăzile cu proiectile.
La urmă, după infanterie și artilerie venea pe de lături cavaleria. Dragonii cu
panașe înalte, ulanii cu chipie în patru colțuri și tunici strălucitoare și, la urmă de
tot, regimentele de cuirasieri pe cai trupeși. Căștile lor uriașe cu panașe zbârlite
străluceau în soare. Părea că niște legiuni romane vin valuri, valuri, din bezna
nopții…
 DEPARTE, LA RĂZBOI

Ziua își stingea lumina pe ogoarele pălite. Ici-colo, înverziseră semănăturile

de toamnă, totuși întinderea câmpiei părea o pârloagă pustie. Pe lunci, mai
aproape de apă, scânteia încă verdele ierbii, iar pe islazurile netede strălucea
miriștea otavei cosite. Printre copacii ce înconjurau casa veche din Stokłosy se
aninase o pâclă sură, străvezie. Stoluri nenumărate de vrăbii năpădiseră ramurile
golașe ale teilor, ciripind asurzitor. Ciorile, bătând din aripi și croncănind,
poposeau pe creasta înaltă și uscată a plopului italienesc, înghiontindu-și
vecinașele. Grămezile de frunze căzute erau răzbite de-o jilăveală de țintirim.
Trei prieteni – Trepka, Cedro și Olbromski – ședeau în cerdac și, tăcuți, se
desfătau cu ziua caldă de sfârșit de noiembrie. Fiecare era cufundat în noianul
propriilor gânduri. Câmpul deschis chema privirea spre zarea îndepărtată. Poteca
nisipoasă străjuită de tei, ce ducea la conac, bătută de ploile toamnei, apucase să
se zvânte și să se așeze. Umbra deasă și tristă a copacilor desfrunziți se culcase
ușor peste ea.
— Ați simțit, panii mei, cu câtă gingășie își ia rămas bun de la noi Favoni 200?
întrebă Trepka.
— De parcă ne-ar săruta, șopti Cedro.
— Contele e mereu cu gândul la sărut!…
— Păi, slavă Domnului, nu-s încă hodorog bătrân.
— Uite, Rafał, de-o pildă, pun capul jos că e cu mintea la cină.
— D-apăi cum! Burta nu se satură cu gânduri și vise.
— Ce adiere plăcută! Pe cinstea mea că o zi ca asta, cu asemenea adieri, n-ai
să vezi la Florența câtu-i lumea!
Fără veste, câinii, care moțăiau pe nisip în preajma cerdacului, își înălțară
capetele și-și ciuliră urechile. Unul începu să latre, altul zvâcni în picioare și
dintr-odată, ca la comandă, porniră toți în pas alergător pe alee. Prietenii își
întoarseră alene ochii într-acolo. Câinii tăcură brusc și cu cozile între picioare,
schelălăind speriați, începură să dea înapoi. Din penumbra aleii ieși încet la
lumină un cerșetor zdrențăros, sprijinit într-o cârjă. Șchiopătând greu, se apropia
de porțile deschise. La poartă se opri. Soarele asfințea și ultimele lui raze
alunecau pieziș pe pământ. Trepka își apără ochii cu mâna de lumina roșietică
ce-i bătea drept în față și spuse:
— Un cerșetor!
Tânărul Cedro scoase din buzunar un bănuț și-l întinse băiatului de la
bucătărie, arătând cu mâna spre moșneag:

200
Vânt ușor dinspre apus, în latină: favonius.
 — Dați-i acolo la bucătărie o strachină de ciorbă… adăugă Trepka. Să mai
prindă moșul puteri și să țină drumul mai departe până nu se înnoptează, că pe
aici dulăii sunt răi și neprietenoși cu cerșetorii.
Băiatul de la bucătărie alergă spre poartă, unde sporovăi îndelung cu bătrânul.
Apoi porni înapoi cu banul în mână, spre uimirea tuturor. Încă de departe, strigă
râzând:
— Nu vrea bani cerșetorul ăsta. M-a întrebat dacă boierii nu-s neam de
nemți… Nu cutează să intre-n curte.
— Ia te uită ce mândru cerșetor!
— Bani nu ia și-i iscodește pe boieri…
— Cică ar vrea să rămână aici peste noapte.
— Și ce alta ar mai vrea dumnealui?!
Tânărul Cedro sări din loc, după obiceiul lui, și alergă spre poartă. După el, ca
să-i mai treacă de urât, porni Trepka, iar la urmă, mai în silă, și Rafał.
Apropiindu-se văzură un om din popor, de vârstă mijlocie, în zdrențe, cu o
desagă în spinare atârnată de niște sfori petrecute cruciș peste piept. Avea fața
rasă și arsă de soare, ca a unui plugar ce n-a apucat să vadă umbră peste vară.
Pletele bălaie, bătute de ploi și arșiță, îi atârnau de sub șapca de o formă stranie.
Ipingeaua și gheata încălțată pe piciorul sănătos erau acoperite de un strat gros de
praf. Cerșetorul se uita la stăpânii casei cu ochi albaștri-cenușii, cutezători,
aproape obraznici și limpezi ca văzduhul. Nu se văicărea și nici nu se ploconea
ca toți cerșetorii. Stătea drept, în așteptare! Privirea senină scrută pe rând fețele,
iscoditor. În cele din urmă, se opri pe chipul celui mai vârstnic.
— Ce-i, moșule, vrei să știi cu tot dinadinsul ce hram purtăm? mormăi
Trepka.
— Aș fi vrut să-ntreb, spuse sărmanul cu un glas cântat, cum vorbesc cei din
Podlasie ori din Lituania, de n-a slujit în armată vreunul din domniile-voastre?
— Și de ce, mă rog?
— Păi, un ostaș știu c-ar da găzduire unui camarad, iar un civil nu. Caut și eu
un locșor de mas peste noapte. M-am vlăguit bătând drumul cu un picior, șontâc-
șontâc, uf, ce m-am mai vlăguit…
— Dar de unde vii, omule, de te-ai vlăguit așa?
— De departe vin eu, ologul de mine, de foarte departe, frați poleci.
Toți trei tăceau, cuprinși de un sentiment de compasiune, și se uitau în ochii
aceia sinceri, mândri și limpezi.
— Mda… răspunse încet Trepka, cu glas prietenos, dacă-i vorba de rămas
peste noapte, poți rămâne în casa asta, frate poleac.
— Dumnezeu să vă răsplătească, dragii mei, că nu alungați de la ușa voastră
un pribeag sărman. Cred c-ar fi bine, să nu vă fie cu supărare, să nu afle
slujitorii, ca să nu dea zvon prin preajmă despre bunăvoința ce mi s-a arătat. Ca
să nu trageți vreun ponos de pe urma mea. Și nici eu, cumva…
— Fii pe pace! Un fir de păr nu ți se va clinti sub acoperișul nostru… spuse
Cedro încet.
Intrară în curte. Soarele scăpăta pe după dealuri, și copacii înalți, brazii
întunecați și teii rămuroși aruncau o umbră atât de deasă, încât părea că s-a și
lăsat întunericul. Porunciră să i se dea de mâncare veneticului. Cinară și gazdele
în grabă. Trepka porunci slugilor să meargă la culcare. Închiseră singuri
obloanele. Pribeagul se așeză într-un ungher în odaia lui Trepka și-și scoase
desaga din spinare. De sub ipingeaua groasă se arătară flendurile unei tunici
militare.
— De unde vii? De pe ce meleaguri bați drum de întoarcere? îl întrebară toți
trei odată, adunați în jurul lui.
— Mă întorc la casa strămoșească din orașul ce se cheamă Austerlitz, unde
am câștigat o bătălie grea, iar eu, uite, mi-am pierdut piciorul.
— Păi bătălia asta s-a dat încă în decembrie trecut!
— Bine zici, frate. Numai că eu toată iarna asta grea mi-am petrecut-o prin
lazaretele de pe front, iar din primăvară tot merg, așa, la pas…
— Spune-ne și nouă cum a fost pe acolo! Povestește-ne!
— Ar fi mult de povestit. Împăratul și-a făcut datoria. Dar ce zic eu! De nouă
ani de când îi urmăresc faptele, nu mi-a mai fost dat să văd ce-am văzut…
— Nouă ani, zici!
— Doisprezece ani se împlinesc acum, în noiembrie, când am părăsit cu
camarazii mei Câmpul Jakimowiecki201. Da, parcă a fost ieri. Cătrăniți, am
aruncat armele, le-am sfărâmat, le-am izbit de sfânta glie. Eram un flăcău pe
atunci, și uite acum, mă întorc acasă un moșneag… singur. Toți camarazii mei…
Dumnezeu îi știe pe unde-s… Peste mări și zări, peste munți și ape…
— Chiar și peste mări?
— Da, peste mări, cum zic. Ăsta-i adevărul adevărat, prea cinstiți pani. Să știți
că și eu mi-s șleahtic din moși-strămoși deși nu am decât o moșioară cu o sfoară
de pământ, dar mi-s șleahtic adevărat. Ojrzyński Dariusz Jelitczyk mă numesc,
iar porecla noastră-i Mieczyk, de când lumea. Peste mări, preacinstiți pani. Pe
îndepărtatele insule Antile… unii la San Domingo, alții în Italia, alții în munții
Germaniei, alții iară în Franța. Pe câmpii și pe fundul mării își dorm somnul de
veci frații, sărmanii, viteaza noastră șleahtă din Podlasie, bărbați bravi, ostași
viteji, doborâți de mână străină, uneori de mână de frate înrolat în armata
vrăjmașă. Eu singur, mai norocos, am scăpat cu viață. Mă întorc acum pe

201
Corect: Jakimowicki. De la Jakimowice – sat din voivodatul Sandomierzului, în apropiere
de Radoszycy, unde la 18 noiembrie 1794 au depus armele rămășițele armatei naționale
poloneze.
câmpiile mele strămoșești. Merg să-mi văd casa părintească, ogorul meu nisipos,
și, tot mergând așa, mă întreb dac-or mai fi fiind la locul lor casa, fratele, sora.
Am și uitat ce-nseamnă o casă de om, un frate, o soră! Merg și prefir în mintea
mea gânduri amare, preacinstiți pani.
— Frate! spuse Krzysztof repede, cu buzele tremurânde. Oriunde ai intra,
orice prag ai trece, peste tot vei afla casă părintească.
— Dumnezeu să te răsplătească pentru vorba ta bună…
— Povestește-ne despre viața ta, despre ce-ai pătimit și văzut, stăruia Trepka,
că noi aici, în bătătura noastră, nu știm mai nimic; câte o știre rătăcită ce mai
prindem din zbor, din auzite.
— Bun. Am să vă povestesc din fir-a-păr. Să-mi dați voie numai să-mi adun
gândurile. Uite, de-o pildă… să vă zic câte ceva despre ce-a fost la Radoszycy…
S-ar părea că-s deprins cu războiul, dar când îmi amintesc de ziua aceea, și azi
îmi ia inima foc! Azi! Dar cum mi-o fi fost atunci! Sângele era tânăr, inima
fierbinte, mândră! Am fost destui pe-acolo dintr-aceia care ne-am spus: Ce să
facem fraților? Să ne întoarcem acasă, să ne lucrăm peticul de pământ, să
semănăm liniștiți hrișcă și să ne hărțuim cu megieșul pentru un snop de secară?
Și cu asta basta? Nu, niciodată! Când îmi aduc astăzi aminte, preacinstiți pani,
când stau să mă gândesc… Țineam sfat pe ascuns între noi, zi și noapte ne foiam,
lărmuiam, nu ne găseam astâmpăr. „Cu mâna goală de-o fi să luptăm și tot nu ne
lăsăm păgubași!” strigau șleahticii.
De necrezut, de necrezut! zâmbi soldatul, clătinând din cap. Gândiți-vă și
domniile-voastre: vorbeam parcă noi înde noi, pe la casele noastre. Și deodată,
peste noapte, la toate curțile de șleahtici au dat buzna peste noi cu executarea.
Cine a trăncănit mai mult, la oaste cu el… La Siedlice, la Luków ne-au împărțit
pe grupe, ne-au dat jambiere și marș, înainte marș în Austria. Trăncănisem și eu
destul și m-am trezit în regimentul contelui von Koenigsegg-Rothenfels. Mi-am
tras sufletul după marș abia în batalionul al treilea, în orașul Pilsen, în Cehia. M-
am îmbrăcat în mondir alb, pantaloni albi, jambiere albe. Curat înger – să nu fi
fost ghetele negre, pălăria neagră, manșetele, gulerul și căptușeala zmeurii!
Pușcă, cartușieră, diagonală albă și – la instrucție. Hei, ce potlogari! Câte a
înghițit de la ei bietul soldat până a priceput ce bălmăjea câte un caporal, ce
bodogănea pe sub nas câte un ofițeraș. N-a trecut niciun an și am plecat în
Austria de Sus, în Tirol, să-l batem pe franțuz și să-l apărăm pe papa de la
Roma202. Și nu numai pe Sfântul Părinte. Ne-au făcut capul tobă până să plecăm
pe front citindu-ne într-un fel de amestecătură ungaro-poloneză despre toți câți
își puneau nădejdea în vitejia noastră. Ne tocau mărunt de i-am învățat ca pe-o
rugăciune. Și acum țin minte: Carol Emanuel al IV-lea, regele Sardiniei, de la
care ticălosul de Bonaparte luase nu știu ce Piemont; ducele de Parma, tot Carol,
202
Referire la războiul franco-austriac din 1796–1797.
și tot al IV-lea, dar nu Emanuel, ducele Hercules de Modena și chiar regina
Carolina a Neapolelui. Câte drumuri n-am bătut ca să-i apărăm pe domniile lor.
Când mă gândesc bine, preacinstiți pani, chitesc c-am străbătut pe puțin trei sute
de mile fără popas. Am străbătut cu piciorul pământuri nemțești, înverzite,
împădurite, cultivate, sate frumoase, râuri și puhoaie înspumate. Doamne,
Dumnezeule! Am mers peste văi și dealuri, am urcat în sus, tot mai sus, pe
stânci, până la crestele înzăpezite. La început, credeam chiar că mergem să-l
apărăm cu piepturile noastre pe sfinția sa papa. Că de, de la cine să fi aflat și noi
adevărul adevărat! Pe cine să fi crezut, cu cine să fi vorbit ca de la om la om? Era
acolo mulțime adunată de austrieci din toate cele patru zări ale lumii. Ne uitam
cu dușmănie unii la alții, și, ca niște tâlhari, pe sub sprâncenele încruntate, la
ofițeri; iar ofițerul se hlizea și el la noi ca un lup! De altfel, comandanții nu lăsau
doi de-un neam nu numai că în același pluton, dar nici măcar în aceeași
companie. Era destul să ia seama caporalul că doi soldați șușotesc noaptea între
ei, că în luptă stau ca din întâmplare umăr la umăr, sau că-și fac semne ori
vorbesc din ochi; prima oară îi purtau în stroi, iar a doua oară – la zid cu ei! Așa
că se-nvățase soldatul să tacă mâlc și să-și țină ochii în pământ…
Numai că p-ăla de-i neam cu tine îl recunoști de la o poștă, după privire, după
față, după tristețea și tăcerea lui. De câte ori nu se-ntâmpla, fraților, să gonești
înrăit pe câmpul de luptă, să alergi pe pământ sfințit cu sângele răniților, și dintr-
odată să te trezești c-ai călcat cu piciorul peste pieptul, sau peste capul vreunui
soldat de același neam cu tine. Auzeai glas de durere pe limba ta și inima-ți
zvâcnea ca străpunsă de o baionetă. Și câte câmpuri dintr-astea n-am străbătut eu
în primul război; câte în al doilea203.
În ăl de-al doilea război, țin minte, coborâsem odată din munți în câmpiile
lombarde. Vedeam măslini, de parcă erau sălciile noastre, grădini de piersici…
Era primăvară. Unii dintre camarazii noștri, sub comanda arhiducelui Carol, au
plecat în jos pe Rin asupra lui Jourdan, alții în Elveția, împotriva lui Massena, iar
noi, sub comanda felzeugmejster-ului baron von Kray am coborât spre malurile
râului Adige.
Baronul își înfipsese flancul stâng la Legnano, iar cel drept, trecut sub
comanda generalului Kaim, ajunsese până dincolo de Verona. Mijlocul lui se
brodise chiar în orașul acela străvechi din Italia. Generalii Elsnitz și Gottesheim
cu șapte batalioane de pedestrași și trei escadroane de husari au ocupat pozițiile
Bossolengo și Polo de pe malul drept al râului Adige. Lanțul muntos de frontieră,
de la lacul albastru di Garda, până la orașul Mamalagna îl controlau două
batalioane de grăniceri, patru companii de pușcași și un escadron de husari. În
satul Polo ridicaseră peste Adige două poduri, iar în fața lor săpaseră șanțuri. La
douăzeci și șase martie, din zorii zilei se năpustiră asupra noastră diviziile
203
Războiul franco-austriac din 1799.
franceze. Tineri, afurisiții, soldați din fașă, veneau de-a dreptul peste tine, să te ia
de beregată, nu alta, ca niște haimanale. Divizia Grenier! Dar nici ostașii
împăratului german nu se lăsau doborâți cu una, cu două: ostași bătrâni, învățați,
trecuți prin foc și sabie. Ei, și s-a-ncins, neică, o luptă de pomină! Au dat piept
armatele între ele, și-au încrucișat spadele și dă-i, și dă-i bătaie! Se încrucișau
baionetele, se luptau corp la corp soldații! Iar veteranului bătrân din unitățile lui
Melas sau Kray nu era chiar așa ușor să-i ia arma din mână unul cu caș la gură,
deși îi fierbea sângele tânăr în vine. Numai că pe franțuz îl mai ajuta careva. În
avangardă venea un batalion ce nu semăna cu celelalte. Înainta ca un zid, pe
centru. Om lângă om, umăr la umăr, apărați de o pădure de baionete…
Preacinstiți pani! Când m-am uitat o dată la oamenii ăia, hărțuit în luptă cum
eram, mi s-a făcut negru înaintea ochilor, arma să-mi cadă din mână, părul să mi
se facă măciucă!… Jezus, Maryja! Păi astea-s uniformele noastre! Steagul nostru
polonez! Auzeam, Dumnezeu mi-e martor, cum răsunau comenzile noastre. A
fost pentru prima dată că i-am văzut așa venind peste mine. N-am apucat să
deschid gura, că m-am și trezit bocind printre ei. N-am apucat să deschid gura, c-
am și tras de pe un ostaș mort mondirul și l-am îndesat repede pe mine. În jur –
numai frați polonezi. A răsunat comanda. Și-atunci ce mi-am zis? „Dacă tu, Isuse
Cristoase, mi-ai arătat marea ta milă și mi-ai hărăzit să trăiesc o zi ca asta, dator
mi-s și eu, la rândul meu, să arăt că nu-s un papă-lapte!”.
Cu aceeași armă austriacă în mână, m-am aruncat înainte. Și dă-i și izbește,
umăr la umăr cu polonezii mei, în cei din batalionul lui Koenigsegg-Rothenfels!
Să știu că nu mor degeaba! Acolo sub ochii mei au căzut comandantul
batalionului Lipczyński. Darewski, om de șaptezeci de ani, colonel pe timpul
Republicii luptând ca voluntar, ca soldat de rând laolaltă cu grenadirii noștri, a
murit și el ca un erou. La fel și porucicul Rafałowski și cei doi frați Zadera, în
șanțurile de la pod, și sublocotenenții Borys și Majewicz la podul de pe Adige și
alți o sută cincizeci de soldați și subofițeri.
Diviziile Delmas și Grenier, însă, după o luptă de patru ceasuri, au cucerit
bateriile, i-au respins pe austriecii mei, i-au gonit pe malul stâng, au luat cu asalt
amândouă podurile, întregi. În divizia generalului Victor se afla un al doilea
batalion polonez sub comanda generalului Rymkiewicz, care în ajun sosise de
undeva de departe, cică tocmai de la Constantinopole. Batalionul ăsta i-a uimit
până și pe franțuji cu vitejia lui. Am gonit atunci mondirile albe austriece până
pe sub zidurile Veronei. Numai că bătălia din ziua aceea a plătit-o legiunea
poloneză cu șapte sute cincizeci de morți.
Și uite așa cum vă zisei am ajuns eu în legiune… M-au încorporat în legiunea
a treia, din care mai rămăsese o mână de oameni. Generalul Schérer începuse să
se retragă. Batalioanele întâi și al doilea – cu diviziile lor, iar al treilea, cu o
demibrigadă204 franceză și două tunuri comandate de Kosiński, acoperea la
Rolta-Vecchia taberele diviziilor Victor și Grenier, între Marengo și Castelletto.
Armata franceză însă nu mai putea să reziste, risca să fie încercuită și generalii
franțuji hotărâră să se retragă. Efectivele noastre principale porniră spre Mantua,
iar nouă, celor două sute de soldați proaspăt recrutați, generalul Schérer – arză-l-
ar focul iadului să-l arză – ne-a ordonat să ne așezăm în fortăreața de la Milano,
ce nu putea să reziste mai mult de două-trei zile. Știam că dintr-o clipă într-alta
austriecii ne vor potopi ca apa mării, iar odată luați prizonieri, ne zboară capetele
de pe umeri. Spre fericirea noastră pe Schérer, făcut de ocară, l-au înlocuit, iar
noul general, Moreau, a schimbat pe dată ordinul neomenos. Retrăgându-se de la
Ticino, ne-a luat și pe noi cu el. Legiunea lui Wielhorski era încercuită la Mantua
și legătura cu ea întreruptă. Am plecat cu armata italiană. Am luptat la
Valence… Se trezi în oameni bărbăția, își aduseră aminte de timpurile de
altădată. În curând, generalul MacDonald părăsi Neapolul, luând-o peste crestele
înalte ale munților italieni și ajunse spre nenorocul lui la Trebbia, unde se bătu pe
viață și pe moarte. Făcu apoi joncțiune cu armata italiană și merse înainte sub
comanda generalului Joubert. Au luptat la Terzo și la Medesima! A căzut
viteazul Joubert, ostaș adevărat, la trei dimineața, când mergea în linia întâi
laolaltă cu ostașii lui… Ne-am bătut în ziua aceea din zori până-n noapte, treizeci
de mii împotriva a optzeci de mii. Generalul Colli cu un batalion de franțuji și cu
două sute de-ai noștri, care formau legiunea a treia, acoperea retragerea. După
Joubert, a căzut generalul Championnét, iar după el – a venit Massena.
Legiunea întâi, comandată de Dabrowski, care pierduse jumătate din efectiv, a
venit în munții genovezi. Acolo ne-am întâlnit. Ne-au reînviat speranțele. Se
răspândise repede zvonul că se întoarce din campania din Egipt „marele Bartek”,
cum îi spuneau soldații bătrâni comandantului suprem.
Acea speranță nouă că dintr-o clipă într-alta el se va ivi printre noi și ne va
duce prin Viena cuprinsă de spaimă ne-a făcut să strângem mai tare arma în
mână. Am și văzut înaintea ochilor Carpații, Cracovia. Străbăteam meleagurile
străine îndepărtate, cu cântecul pe buze.
În zilele acelea pline de avânt legiunea noastră a intrat în Genova, și în urma
ei s-au închis porțile orașului. De pe uscat, ocupând toate văile și înălțimile, ne
asedie generalul Ott, iar de pe mare, corăbiile de sub comanda lordului Keith. S-
a oprit transportul de alimente. Niciun bob de grâu n-a mai intrat în oraș din ziua
aceea. La început, ne dădeau câte o jumătate de tain, apoi câte un sfert, iar în cele
din urmă câte o uncie de carne împuțită și o felie de pâine de căciulă. Venise o
perioadă de cruntă mizerie. Și nu numai pentru armată, ci pentru întreg orașul.

204
În 1793, Convenția franceză a procedat la schimbarea terminologiei militare; astfel fostul
regiment a primit denumirea demi-brigade. Fiecare demi-brigade era formată din două batalioane
de voluntari și un batalion de linie.
Oamenii au început să moară ca muștele și-i cărau de-a valma la frumosul cimitir
Campo Santo.
În câteva săptămâni, foametea și tot soiul de molime răpuseră douăzeci de mii
de oameni. Din noi, soldații, deprinși cu lipsuri și viața grea, rămaseră cu totul
vreo opt mii de oameni, niște schelete. Ședeam cocoțați ca vulturii pe crestele
munților, deasupra orașului, pândind vrăjmașul.
Poleacul nostru, știți și domniile-voastre, că nu se lasă așa ușor răzbit de
greutăți. Oftează o dată, trage o înjurătură de mama focului, și gata, i-a și trecut.
Îl și auzi cântând… Laolaltă cu alții să fie, că le-ndură el pe toate. Numai singur
să nu-l lași, că în singurătate începe să-l roadă urâtul și până și un munte de
bărbat se moaie ca o cârpă. Vedeam unitățile austriece împrăștiate în vale, cu
baionetele pregătite împotriva noastră, – niște schelete, cocoțate pe stânci. Noi
le-strigam: „Vino, vin’ mai aproape, hulpavule, și pân-ajungi la noi în corb să te
prefaci, ca să ne ciugulești până la ultima fărâmiță!”
În depărtare se zărea marea largă. Ah, când îmi aduc aminte de ea!…
Pământul, albastru, se întinde înspre apus și răsărit și se topește în pâcla cerului
și a apelor. Și privirea nu-l mai poate desluși – nici chiar cea mai ageră – și de te
uiți îndelung ca să-l vezi o clipă cum se desfășoară între cer și apă îți lăcrimează
ochii. Colțul de munte cel mai apropiat, Portofino, se înfigea în mare în partea
stângă, iar în dreapta, dincolo de orașul Savona, abia de se mai zărea uscatul. De
acolo vedeai marea până hăt departe cum își leagănă apele mereu de altă culoare,
cu freamăt și vuiet necontenit. O, mare, mare! Acolo te-am cunoscut… O,
golfule, golfule!… Stâncile golașe se înalță deasupra lui și în crăpăturile pietrei
arse de soare își înfige gheara ca de vultur cactusul cenușiu, țepos. În defileurile
înguste zac albiile secate ale torentelor, drumuri bătute numai de furiile
dezlănțuite ale furtunilor născute din mare. Trăiam acolo pe prundurile lăsate la
cheremul soarelui arzător. Rareori dacă întâlneai câte o tufă de cimișir, la umbra
căreia nici măcar capul nu ți-l puteai ascunde ca lumea.
În ultimele zile ale defensivei trăgeam o foamete cumplită. Genova cu străzile
ei abrupte… Treceri înguste și întunecate ce nu văd niciodată soarele!… Când
mă duceam uneori spre port cu nădejdea să pescuiesc în mare, cu un bold îndoit
în chip de cârlig, ceva cât de cât bun de mestecat, pustii erau străzile de parcă toți
locuitorii ar fi pierit până la unul.
Când rătăceam pe acolo ca niște câini vagabonzi, căutând resturi de mâncare,
ca să ne mai amăgim foamea, de multe ori vedeam moartea cu ochii. Îți vârai
nasul în câte o tindă întunecoasă și rece și te trezeai cu un italian, verde de
foame, sărind la tine – îți lipea țeava puștii de tâmplă sau se furișa cu cuțitul în
mânecă, tiptil, pe vârfuri, ca un câine viclean. De multe ori, deznădejdea ne mâna
să umblăm așa din bârlog în bârlog… Și-ntotdeauna cu același folos – mațe
goale.
 Au capitulat până la urmă Soult și Massena. Au părăsit orașul rămășițele
legiunilor și au pornit spre Marsilia. Fără o lețcaie în pungă, dezbrăcați și
desculți, în zdrențe, goi aproape, flămânzi, ne târam către munții Franței. Era
iarnă, frig, ploaie! Ne juleam și ne răneam picioarele, de se umflau ca niște
jimble, legam cu sfoară de tălpi câte o scândurică și țineam drumul mai departe.
Curgeau zdrențele de pe noi… Treceam prin satele italiene din Alpii Maritimi și
mândre codane, stând în pragul caselor lor de piatră, râdeau de noi și ne arătau cu
degetul. Numai ranițele și șepcile le mai aveam întregi. În rest – găuri peste
găuri. Mai mare rușinea! Iară domnii comandanți pune-te pe capul nostru și ne
îmbărbătează! Venea Slónski al nostru, flăcău chipeș, brav, cu mers apăsat,
falnic. Mondiru-i tot cusut cu ață albă, cizmele-i sparte liorpăie noroiul, de se
aude de la o poștă. Mațele îi ghiorăie un marș pe cinste, mai dihai ca o
orchestră… Dar lui nici că-i pasă! Cu mustăcioara-n furculiță, cu ochi de zmeu,
își umflă pieptul, de parc-ar fi avut trei prânzuri în burtă!
„Țineți rândurile! răcnea cum ne auzea icnind sau oftând. Alinierea! Nu uitați
că duceți Republica în ranițele voastre!”
Și, ca prin minune, piciorul călca mai vioi, iar burta nu mai simțea foamea.
Trepka se plimba neauzit prin odaie. Când și când, se oprea și, sprijinit de
perete, se legăna ușor. Fluiera printre dinți, fără să-și dea seama, melodia lui
preferată:

Când îți întâlnesc privirea,

Ochii tăi se adumbresc…

Pribeagul oftă și tăcu.

— Și ce s-a întâmplat cu voi mai târziu? întrebă încet Cedro.
— La Marsilia ne aștepta aceeași soartă amară. Directoratul nu voia să știe
nimic de noi. Cu ultimii lor bani ofițerii cumpărau echipament pentru soldați, îi
îmbrăcau pe noii veniți și-i trimiteau în vechile unități!
Au venit și ofițerii luați prizonieri în anul al șaptelea 205 la Mantua și care
unsprezece luni zăcuseră într-o mănăstire părăsită de lângă Leoben. Cum s-au
văzut liberi, au și pornit-o spre noi. După ei au venit și soldații, ăi de-au părăsit
orașul la capitulare, au trecut peste muntele Cenis și acum colindau prin Franța.
Nu era zi, mai apoi, să nu vină unul, doi dintre camarazii luați în prizonierat și
trimiși cu lanțuri la picioare în diferite regimente austriece; fugeau de acolo și
străbăteau sute de mile, până-și găseau unitățile lor din legiuni. Preluă comanda
asupra lor generalul Kralewski, iar după el, Karwowski.

205
Dată greșită. Legionarii polonezi au căzut prizonieri la Mantua în 1799.
 A mai trecut ceva timp, destul de mult, până în ziua când ne-au citit
comandanții decretul206 primului consul prin care ni se anunța că trecem în slujba
Republicii Franceze. Ne-au împărțit în două legiuni. Prima, alcătuită din șapte
batalioane de infanterie și unul de artilerie, a trecut sub comanda locotenent-
generalului nostru și a fost alipită armatei italiene, iar a doua, din patru
batalioane de infanterie, un regiment de cavalerie și două companii de artilerie
călare, sub comanda lui Kniaziewicz, s-a reunit cu armata de pe Rin. În curând,
prima noastră legiune număra șase mii de oameni. De la Marsilia, am pornit spre
Mantua, sub comanda bătrânului Massena.
Anul al nouălea! Austriecii sunt respinși dincolo de Mincio 207. O parte din
legiunea noastră a plecat în regiunea Peschiera, iar eu, cu legiunea a doua – spre
Mantua. Ce soartă! Gândiți-vă și domniile-voastre, pani preacinstiți: am ajuns în
aceleași trecători, în aceleași șanțuri așternute cu piatră și tranșee putrezite, care
au mai fost o dată udate de sângele fraților noștri. Puteam plăti acum cu vârf și
îndesat pentru trădarea mârșavă din anul al șaptelea, pentru paragraful acela
secret al lui Kray. Soldații izbucniră într-un glas: „Să-i răzbunăm!”
Ne-am desfășurat în lanț pe un sfert de milă, așteptând să iasă mondirele albe
dintre zidurile cetății. Stăteam cu dinții încleștați, cu ochii aprinși ațintiți la
poartă. Eram cei ce fuseseră făcuți acolo de ocară. Încă o clipă și ne vom arunca
precum vulturii asupra garnizoanei vlăguite, măcinate de boli. Stăm cu arma la
picior, dar ochii amenință cu moartea. Dar iată, ca la o poruncă, domnii ofițeri se
înșiră în fața soldaților și cuvântă scurt către el… Pe bună dreptate, căci ar fi fost
o rușine, o pată pentru onoarea noastră militară, dacă ne-am fi apucat să ne
răzbunăm în chip jalnic și murdar. Ostașul polonez nu-și încalcă jurământul și nu
luptă tâlhărește cu unul mai slab ca el. Onoarea de soldat cere să fii demn și
hotărât cu dușmanul atât la victorie cât și la înfrângere.
Soldații legiunii nu s-au împotrivit comandanților lor. Au stat smirna în
rânduri, cu ochii la dușmanul care părăsea fortăreața. Generalul nostru le-a cerut
numai austriecilor să meargă mai repede, în marș forțat. Și cum mergeau ei așa,
fără drapele, una-două, din rânduri ieșea câte un polonez, își sfărâma armele sub
ochii comandanților și trecea în coloana noastră.

206
Decretul lui Bonaparte din 13 martie îl împuternicea pe Dabrowski să completeze efectivul
legiunii întâi până la 9000 de oameni
207
Armatele austriece au fost respinse dincolo de râul Mincio abia după victoria lui Bonaparte
de la Marengo (14.VI.1800).
 Erau ultimele noastre clipe fericite. A urmat pacea de la Lunéville! 208 Ne-am
pierdut voia bună. Am văzut cum pălește și ultima floare a speranței. Tocmai
când ne și vedeam la porțile Vienei… Legiunea a doua a primit ordin să
părăsească malurile Rinului și să se îndrepte spre Toscana, care primise între
timp numele de Regat al Etruriei. Generalul Kniaziewicz și bravii lui ofițeri și-au
lepădat uniformele. Sokolnicki își ducea legiunea la locul hotărât, prin Elveția,
pe trei drumuri mari. Noi, numărând șase mii cinci sute de suflete, ocupasem
Modena și Reggio.
Nimeni nu știa ce va fi mai departe. Unii spuneau c-o să trecem în slujba
regelui Etruriei, alții că ne vărsăm în armata cisalpină. Oamenii erau speriați. Au
început panica, dezertările. Unii, mai informați, ziceau că o să facă și cu noi ce-a
făcut un oarecare Fritz cel Mare cu armatele străine după Războiul de șapte ani.
Și cum nimeni nu știa care Fritz anume și ce anume a făcut cu armatele acelea,
toți erau și mai înspăimântați. Atunci s-a născut planul nostru de salvgardare…
La Mantua se afla unul dintre batalioanele noastre cele mai puternice,
alcătuind partea cea mai tare a garnizoanei. Planul era următorul: să luăm poarta
Pradelli, unde cursese cândva gârlă sânge polonez, și să lăsăm să treacă pe acolo
divizia a doua, sub comanda lui Sokolnicki. În același timp regimentul de
cavalerie urma să ia Peschiera și toată linia de fortificații de pe Mincio, locuri
bine apărate, de nădejde. Voiau să dea drumul garnizoanei sub cuvânt de onoare,
iar ei să încerce să ducă tratative cu Republica Franceză. Asta era ideea lui
Fiszer. Au convocat ofițerii la un consiliu, câțiva din fiecare batalion. Toți într-
un glas au fost de acord și, cu entuziasm, s-au arătat gata să treacă la fapte! Dar
generalul s-a împotrivit. El a avut o altă idee. Să pornim, în taină, de la Modena
la Otranto, să punem mâna pe corăbii, să ne îmbarcăm și să navigăm până la
Corfu, Chefalonia și alte insule, care țin de Republica celor șapte insule din
Marea Ionică. Acolo, zicea generalul, să punem mâna pe câteva puncte cheie, să
declarăm insulele independente, să ne așezăm acolo ca armată independentă și să
așteptăm. Cu acest plan generalul Dabrowski plecă la primul consul.
În timp ce în unitățile noastre se coceau asemenea intenții, a sosit la Modena,
de la Cartierul general, generalul Vignolle, pentru a înfăptui reorganizarea. Ne-a
comunicat propunerea primului consul de a primi cetățenia franceză, de vreme ce
nu mai putem rămâne în continuare ca legiuni poloneze, iar să ne punem în
208
Napoleon Bonaparte, după întoarcerea sa din Egipt și preluarea puterii în calitate de prim
consul, a reorganizat armata franceză și a pornit contraofensiva, atât pe Rin, cât și în Italia. După
victoria lui Bonaparte la Marengo (14 iunie 1800) și a armatei generalului von Hohenlinden,
Austria, învinsă și amenințată, a cerut pace, care s-a semnat la 9 februarie 1801. S-au respectat
condițiile tratatului de la Campo-Formio, lărgite în favoarea Franței. În articolul 1 al tratatului
ambele părți se obligau să nu acorde niciun fel de ajutor în afara granițelor dușmanilor reciproci
din țară, deci nici emigrației monarhiste franceze, nici legiunilor poloneze, ceea ce practic
însemna sfârșitul legiunilor.
slujba regelui Etruriei nu acceptăm, pentru a nu trece în ochii lumii întregi drept
niște mercenari năimiți. „Cine va veni pe pământul Franței – spunea generalul –
va primi toate drepturile unui cetățean francez.” L-am crezut. Din clipa aceea nu
ne-am mai numit legiuni poloneze, ci demibrigăzi ale armatelor străine. Cele
unsprezece batalioane de infanterie s-au redus la nouă și au fost reorganizate în
trei regimente sau demibrigăzi. Drept răsplată, aproape o sută de ofițeri au rămas
pe dinafară. Două regimente au fost trimise în Republica cisalpină, iar un al
treilea urma să rămână în Etruria. Statul-major al legiunilor a fost dizolvat. Prima
demibrigadă a primit ordin să meargă la Milano. Așa ne-au forfecat franțujii
unitățile. Zadarnic Dabrowski încercase să salveze legiunile. Ministrul viclean nu
a aprobat planul debarcării pe cele șapte insule și ocuparea Moreii. Generalul se
înapoie mâhnit și ne aduse la cunoștință desființarea legiunilor.
După ce s-au petrecut toate acestea, celei de a treia demibrigăzi i s-a reținut
solda pe câteva luni, iar când ofițerii, la mare ananghie, s-au văzut în situația de a
nu putea pleca, demibrigăzile a cincea și a șaizeci și opta au primit ordin ca în
caz de împotrivire din partea noastră să facă uz de forță, ne-au înconjurat cu forțe
numericește superioare și sub amenințarea armelor ne-au silit să ne îmbarcăm la
Livorno pe fregate.
— Și cu ce destinație? îngână Cedro.
— Ce destinație? Întâi ni s-a spus că mergem la Toulon, dar, la urmă, ne-au
mărturisit adevărul.
— Spre Insulele Antile? mormăi Trepka.
— Da, preacinstiți pani!
— Și voi, soldați ce vă lăudați cu onoarea voastră, soldați cu arma în mână, ați
acceptat?
— Cu arma în mână…
— Mai bine mureați, decât să vă lăsați duși cu sila.
— Ușor de spus, mai greu de făcut… Nici atunci nu pierdusem încă speranța.
Ne spuneam așa: „Au murit o mie de-ai noștri, or să moară două, trei, dar restul
tot o să reziste!” Dacă nu a zecea mie, atunci cel puțin a douăzecea mie tot o să
ajungă acasă. Comandantul suprem și-a dat cuvântul. Iar pentru soldat cuvântul
comandantului e sfânt. „Numai că nu a venit încă ceasul pentru mia aia”, așa ne
spuneam. Dar panii ofițeri? Ascultați aici, preacinstiți pani, luați seama…
Deși vedeau bine ofițerii ce-i așteaptă, n-au vrut totuși să se elibereze pe furiș,
n-au vrut la impas să-i lase pe soldații lor, cu care au bătut munți și văi. Niciunul
n-a părăsit Livorno ca să-și scape viața, deși puteau s-o facă.
Ei au jurat pe onoarea lor de polonezi să împartă soarta cu frații lor. E
adevărat, am auzit mai târziu că în drum spre Genova, când camarazii noștri
veneau pe urmele noastre, ca să se îmbarce, unul dintre ofițeri a pus escadroane
de cavalerie franceză, din flancuri și din spate, pentru ca nimeni să nu scape prin
fugă. Din strădania aceluiași ofițer s-a ajuns ca ofițerii să fie bănuiți de complot
și răzmeriță, ceea ce a grăbit ordinul de îmbarcare. Când fregatele de război au
ridicat ancora din Golful Genovei, el a rămas pe mal. A fost primul și ultimul caz
de trădare în legiunile noastre.
— Povestește-ne, pane, ce s-a întâmplat cu domnia-ta, îl rugă Cedro.
— Eu făceam parte din a 113-a demibrigadă, care s-a îmbarcat la Livorno în
ziua de 13 iunie 1802. Generalul Rivaud degeaba și-a luat măsuri de prevedere,
ne-a înconjurat cu infanterie, unități de cavalerie și artilerie care ne împingeau în
port. Nu a fost nevoie de așa ceva. Ne-am oprit pe cheiul de piatră în cea mai
mare ordine. Am așteptat încolonați șalupele. Deznădejdea se zbătea în inimile
noastre ca furtuna stârnită în ziua aceea pe mare. Țin minte, dincolo de golful
liniștit, spuma albă stârnită din adâncurile întunecate izbea necontenit zidul rece,
de piatră, al digului singuratic din mare, dinspre sud. Cerul, ziua namiaza mare,
era negru ca-n toiul nopții, iar pe el, undeva pe aproape parcă, la câțiva pași, se
vedea amenințătoare silueta stâncii Capraeia. Farul o luminează mereu, la scurte
intervale, ca un semnal liniștit de alarmă. Păsările se rotesc, țipând, pe cerul
oțeliu. Cad ca fulgerul în talazurile mânioase, albe-cenușii, în vârtejurile
cumplite, în spuma ce le șfichiuiește și le arde, și iarăși se înalță sus, bat din aripi
și se pierd în tării. La picioarele tale marea hohotește și se tânguie printre pietre.
Și cum urlă! Cum se dezlănțuie!
La capătul digului se vede căsuța paznicului. Stă chincită, parcă în așteptare.
S-a gârbovit sub mușchiul acoperământului de piatră și înfruntă stihia. Un val din
dreapta se sparge de trupul ei, din goană, ca un mustang hăituit, venit de cine știe
unde, dinspre Elba sau Corsica… În port vântul e mai domolit. Doar ne leagănă
corvetele. Umflă și întinde pânzele de jos, făcând să vuiască și să șuiere
parâmele. Velele de sus sunt strânse. Vela mare, pe care marinarii o numesc
grand vual de mizen209 se umflă la răstimpuri numai, de parcă-și încearcă puterile
voinicești.
Răsună comanda: „În șalupe!”
Ni se ordonă să ridicăm ancora fregatei contraamiral. Ea s-a înfipt adânc în
fundul mării și s-a agățat de pietre. Mai bine de o sută de inși s-au căznit cu ea,
până au urnit-o. Corabia își manevrează pânzele și pornește… Repede lasă în
urmă digul de piatră și iese în larg. Corveta noastră se târăște pe urmele ei. Uuf!
N-am apucat să ieșim în larg că vântul ne-a luat în primire și ne-a dus cum a vrut
el. În strâmtoarea dintre Elba și Corsica. Vedeam cu ochii scurtă vreme malul
brun, stâncos, pustiu. Auzim șuierul valurilor turbate printre stânci, vuietul
pădurilor de pe munți, glasul stâncilor cafenii-roșcate. Într-o clipă, catargul se
frânge, ca o nuielușă de alun, și laolaltă cu vela se prăbușește în mare. Cu
zăngănit felinarele din vârful catargelor zboară pe punte. Furtună dezlănțuită!
209
Corect, grand voile de misaine. (Fr.)
Corabia noastră zboară sus-jos. Talazurile mării o culcă pe o parte și pe alta, o
izbesc în piept ca un berbece! O, cât de cumplită e marea albă-cenușie! Cât de
mânioasă!
Multe am văzut în viață, dar ceva atât de strașnic ca atunci nu mi-a fost dat să
văd. Mă cuprinsese spaima. Moartea, neașteptat, ne privea în ochi și ne sufla în
față… Vântul turbat ne împrăștiase flotila, alcătuită din treisprezece corăbii, care
încotro. Două numai au izbutit să se întoarcă în port. Trei au fost împinse în
canalul Piombino, între continent și insula Elba. Corabia grecească s-a sfărâmat
de stânci. Din o sută șaizeci de oameni numai căpitanul Kastus cu nevastă-sa au
reușit să iasă din valuri pe uscat. Celelalte corăbii, printre care și a noastră, le
purta stihia pe mare după bună voia ei. Oamenii nu simțeau nici foame, nici sete.
Cei care zăceau lați pe puntea de jos n-au putut fi luați la treabă de căpitan, dar
cine se ținea pe picioare a fost scos pe punte, pe sarturi. Mulți au pierit atunci
măturați de valuri. Desculți, uzi leoarcă, obosiți și sleiți de rău de mare, fără pic
de vlagă în ei, trăgeau oamenii cât puteau de sarturi.
Odată, noaptea, corabia fu aruncată pe întuneric pe niște stânci. Pârâi, se
legănă și căzu într-o rână. Ne oprirăm pe loc. S-a auzit comanda căpitanului:
„Securile! Taie sarturile! Taie al doilea catarg! Tunurile de pe partea scufundată
peste bord cu ele!” Ce-am mai tras atunci, până la istovire; cele șase tunuri ale
noastre bâldâbâc în apă și încet, încet, corabia se ridică și-și reveni la poziția
normală.
După patru zile și patru nopți, furtuna începu, în sfârșit, să se domolească.
Atunci abia ne-am culcat și noi. Ne scuturau frisoanele, ne chinuiau
coșmarurile… setea… Nici nu mai știam ce-i cu noi, și pe unde mai suntem.
Între timp, baliile noastre paradite se treziră între Insulele Baleare și țărmul
Spaniei. Ne-au dres acolo corabia, ne-au pus vele noi. Peste vreo două
săptămâni, ne-am pregătit de drum și am pornit-o spre Malaga. Tot acolo au
venit și alte corăbii din flotilă. Ne-a ajuns și fregata pe care se afla comandantul
batalionului, Bolesta Bătrânul. Furtuna dusese fregata până la Sirta africană. În
iulie, corabia noastră a ridicat ancora și, fără să se depărteze de promontoriu,
înainta încet spre destinație printre malurile Gibraltarului și Algesirasului și
Ceuta dinspre Africa.
Vedeam cu ochiul liber de pe punte bătrânul continent… Era liniștit și frumos.
Apa mării foșnea ușor, abia încrețindu-și undele. Și azi am înaintea ochilor acele
două maluri îndepărtate. Cel spaniol, cu munți înalți, stâncoși, crescuți pe alocuri
doar cu coconari și chiparoși… Și cel african pe care nu se văd decât dâmburi
nisipoase și creste de palmieri, cu pămătufurile lor de frunze. De departe
seamănă cu loziile noastre de pe malurile râurilor. Corăbiile plutesc în șir.
Oamenii își descoperă capul. Tac și-și iau rămas bun de la pământul care nu i-a
vrut. Tristețe fără margini…
 A doua zi, am luat-o spre Cadiz. Demibrigada noastră, care urma să se
îmbarce pe alte corăbii, a debarcat la Cadiz și a zăbovit douăsprezece zile cu
pregătirile de plecare. Abia în august, cu vântul prielnic de nord-est, am părăsit
portul și am ocolit capul Tanger. De acolo, mai departe, printre Insulele Canare
și Madera, mai departe… Vântul s-a schimbat, am ieșit în apele oceanului. Am
dat de cer senin și de vântul de răsărit statornic, care ne-a îngăduit să plutim pe
valuri unduioase ale oceanului până la Antile.
Se abătură căldurile zăpușitoare. Numai noaptea ce mai puteai să răsufli un
pic. La sfârșitul lui august marea era atât de liniștită, fără nicio adiere, încât
oglinda neclintită a apei a devenit temelie de piatră pentru corăbii. Așteptam cu
nerăbdare apusul soarelui. De cum se cufunda în apele nemișcate ale oceanului,
în locul acela apărea, palidă, fâșia albăstrie a luminii zodiacale. Ne treceau ușor
fiorii, întrucât ni se părea că din triunghiul aplecat deasupra apelor ne privește
ochiul celui veșnic. Ceva asemănător văzusem fiecare în bisericile din satele
noastre natale. Dar acum era altceva! Baza triunghiului era întinsă ca însăși
marea, iar vârful lui se pierdea în întunericul ce începea să pogoare… Noaptea ne
lumina luna. De câte ori, întinși pe punte, cât era noaptea de lungă, urmăream
luna cu privirea, până când, palidă și rece, se cufunda la apus în hăul oceanului.
Luceafărul-de-seară, mare, arunca o săgeată de aur peste toată apa.
Uneori, se arată din abis un nor trecător, și toți ochii cată spre răsărit, în
nemărginirea oceanului, și li se năzare năluca pământului natal… Ne retezau
mereu tainul de hrană și apă. Apa era stătută, puturoasă, murdară, cu viermi, dar
nu ni se dădea mai mult de o cană pe zi. Zăpușeala era așa de mare, că până și cei
mai voinici nu mai aveau pic de vlagă în ei. Gura ne era iască tot timpul, buzele
crăpaseră și limba, uscată, o simțeam ca pe o bucată de lemn. Dar soldatul, soldat
rămâne. Una, două, sărea în mare să se mai răcorească. De cele mai multe ori
sfârșeau tragic: ori căpătau convulsii, ori ajungeau hrana pentru rechini și lupi de
mare.
Spre sfârșitul lui august, s-a stârnit vântul de vest și ne-a gonit cu toată viteza
spre insule. Dar abia pe la mijlocul lui octombrie am zărit capul Samaná. În scurt
timp am intrat în golful Monzanilla și în dreptul orașului Cap-Français am
ancorat. De atunci, am început să și luptăm.
Comandantul negrilor răsculați, Toussaint Louverture, fusese capturat prin
trădare și trimis în Franța, unde l-au întemnițat undeva într-o sumbră fortăreață.
În august 1802, pe insulă se răspândise zvonul tainic că negrii vor fi înrobiți.
Această hotărâre a guvernului francez a stârnit indignare generală și a pus
începutul răscoalei. În munții San-Domingo a luat conducerea creolilor negrul
Lamur de Rans, la Valier a pornit răscoala San-Sousi, la Dondon – Noël, la
Plesans – Sylla, la Port-de-Paix – Makaja. Adevăratul conducător însă al tuturor
răsculaților a fost Carol Bélair care se afla în munții Caho. Aproape toată
populația insulei se alăturase mulatrilor și pusese mâna pe armă.
Generalul Leclerc, ațâțat de comandanți negri ca Dessalines, acela care, mai
târziu, pare-mi-se, s-a proclamat regele insulei Haiti, s-a decis să recurgă la
crime pentru a-l speria pe vrăjmaș. Franțujii au început să-i tortureze crunt pe
prizonierii de război. Se instituise obiceiul ca fiecare prizonier să moară sub
tortură. Orice negru prins cu arma în mână, sau chiar și fără armă, totuna,
vinovat sau nevinovat, era dat morții. Era un fel nou de a purta război!
Boli crunte secerau oamenii, dar mai cu seamă cumplita „tușică” – febra
galbenă. Stranie boală – pe unii îi omora pe loc, fără veste, ca trăsnetul, pe alții –
lent și grozav de chinuitor. Țin minte, așa, subit, a murit pe puntea fregatei
sublocotenentul nostru Bergonzoni. Într-o dimineață, a intrat în cabina
căpitanului, unde se afla comandantul Małachowski. Când acesta l-a întrebat ce
dorește, Bergonzoni a luat poziția de drepți și i-a spus că a venit să raporteze că
moare. Comandantul a început să-l liniștească și să-l încurajeze. Celălalt nu i-a
răspuns nimic și a ieșit pe punte. Acolo a făcut câțiva pași și a căzut mort. L-au
vârât într-un sac, i-au legat o ghiulea grea de picioare și – în mare cu el.
Cu totul altfel era forma lentă a bolii. Mărșăluind, soldatul simțea dintr-odată
o durere ca de glonte. Bătrânii soldați deseori jurau că au fost împușcați, răniți de
un glonț, deși în jur era liniște și nici urmă de dușman. Îndată urma o grozavă
slăbiciune, aproape de leșin. Apoi dureri de neîndurat în mâini și în picioare, de
parcă ar fi fost rupte. Frisoane. Începea apoi să doară îngrozitor capul,
încheieturile, șalele. Sângele bătea nebunește în tâmple, ochii ieșeau din orbite și
încremeneau. Pe bolnav îl cuprindea spaima și începea să se zvârcolească
copleșit de un urât de moarte. Nicăieri nicio ușurare. Răsuflarea e tot mai gâfâită,
de parcă un zdrahon negru te-ar apăsa cu genunchiul peste piept. A doua zi, fața
umflată se face stacojie ca la unul care a băut peste măsură. Somnul fuge și capul
e plin de cele mai negre gânduri. Pielea se îngălbenește, albul ochilor ia culoarea
șofranului. A treia zi, bolnavului i se pare că răul a trecut, că se simte mai bine. E
mai înviorat, răsuflă mai normal. Și deodată începe să-i curgă sânge roșu-
întunecat pe gură, pe nas, din urechi, iar uneori chiar din pielea gâtului și
obrajilor. Picioarele îi sunt sloi, ca de marmură, ochii sticloși. Îl scaldă o sudoare
rece, vomită negru, mâinile și picioarele i se gangrenează și, în sfârșit vine
moartea eliberatoare. Câți camarazi nu i-am văzut murind așa pe acolo! Câte
gemete de suferință n-am auzit, câte mărturisiri și spovediri, spre marea mea
durere, n-am ascultat! O, dar corabia aceea, când îmi amintesc…
Odată, a venit din ocean în cheiul Cap-Français o navă de pasageri. Stam pe
malul mării, zdrobit, abătut. Era cam după un an de lupte pe insulă. Fusesem
rănit la picior și-mi lecuiam rana cu praf de pușcă bine mărunțit și cu vin tare,
sau pur și simplu cu apă de mare. Glonțul unui negru îmi rupsese carnea și-mi
zdrobise osul. Piciorul mi se umflase, cât un butuc, așa că mi s-a dat voie să stau
oleacă, să mai zac pe mal. Eram vreo zece-doisprezece ostași, toți schilozi, și
depănam tot felul de isprăvi de pe insula noastră. Ni se acrise de ea până peste
poate. Toți povesteam fel de fel de grozăvii nemaiauzite, de parcă însuși diavolul
le-ar fi născocit. Nimeni părea că nu mai are suflet de om în el… Ne era totuna
dacă trăim sau murim. Să lași viața omului sau să i-o iei era chestie de-o clipă.
Nimeni nu stătea să pregete, nimeni nu simțea nicio milă nici înainte, nici după.
Valurile aduseră o corabie la mal, din larg. Velele atârnau în trei rânduri pe
sarturi, unul peste altul. Negre210, ude, ferfenițite, ca zdrențele unui vagabond.
Vântul le umfla uneori și atunci vaporul pleca în larg, iar alteori velele din mijloc
se lăsau și atârnau moale și atunci se întorcea la noi, dus de apă ca un dop. Un
negru din port se apropie de corabie cu piroga lui din stejar-de-plută și prinse să
se cațere pe punte. Ne uitam la el. A făcut un pas, doi înainte și deodată s-a
aruncat ca o săgeată înapoi și repede jos! Zdup în pirogă și dă-i și vâslește, de
abia îl puteam urmări cu privirea. A sărit pe mal… Ne uitam la el – era pământiu
de spaimă. Ochii îi alergau în cap, buzele îi tremurau, genunchii îi dârdâiau și se
loveau unul de altul… Numai când l-am amenințat că-l găurim cu un glonte dacă
nu vorbește, ne-a spus pe nerăsuflate ce a văzut pe corabie. Tot echipajul,
căpitanul, cârmaciul, pasagerii, toți, până la ultimul marinar muriseră de friguri
galbene și zăceau claie peste grămadă pe punte. Ne uitam de departe la cimitirul
acela plutitor și râdeam de el:
„Frumoasă corabie, ce sfârșit tâmpit ți-a fost dat să ai!”
Valurile erau line și prietenoase, cum se-ntâmplă deseori să fie în zilele senine
de toamnă. Fluxul abia începuse să le mâne cu o ramură de trandafir,
îndemnându-le să joace în jurul bolovanilor de la mal, să se lovească, plescăind,
de pilonii de piatră. Fiecare val se spărgea la picioarele noastre cu plescăitul lui
de neuitat, în care răsuna ceva cunoscut, poate glasul vântului din pădurile
Podlasiei. Veneau unul după altul, unul după altul! Glasurile lor se întâlneau, se
împleteau între ele, se contopeau și vuiau în văzduh ca zvonul clopotelor de la
biserica de acasă, din Podlasie. Pe acele valuri albastre, tivite cu argint-viu,
corabia blestemată veni spre noi, atât de aproape, încât îi văzurăm puntea. O
șalupă agățată se izbea de bord, bocănind. Vântul îi umfla când și când
pavilionul. Corabia venea spre noi ba cu bordul drept, ba cu cel stâng, ba începea
să se învârtească în loc, aplecată pe o parte, de parc-ar fi vrut morțiș să ne arate
puntea și trupurile galbene, umflate, rostogolindu-se de-a dura. Vântul se înteți
deodată. Corabia fu cuprinsă parcă de un acces de mânie! Își umflă pânzele, se
aplecă pe o parte, se învârti șuierând și se avântă în largul oceanului. Vedeam
cum se făcea tot mai mică, mai mică, se întuneca și se topea, apoi se învălui în
pâclă albastră și dispăru fără urmă.
210
Pe corăbiile contaminate de vreo boală se ridicau, de obicei, pânze negre.
 „Du-te de-i sperie pe alții! strigarăm noi. Du-te la alții cu duhoarea ta de
cadavre! Pe noi nu ne sperie cadavrele!”…
Nu poți să redai prin cuvinte dezordinea ce domnea în armata franceză. Poate
o treime din soldați se mai țineau pe picioare. Erau nemulțumiți, zdrențăroși,
posaci, așteptând fiecare de la o zi la alta să-l secere moartea. Unii se dedau celui
mai nesăbuit desfrâu, fărădelegilor și samavolniciei, chefuiau, își fluturau
baionetele, se îmbătau, jefuiau populația, violau femeile, petreceau nopțile cu
negresele, creolele, mulatrele; alții se pregăteau de moarte postind și zăcând câte
o noapte întreagă lângă culcușurile lor prosternați cu fața la pământ, întru iertarea
păcatelor. Spitalele erau arhipline, bolnavii zăceau pe jos fără îngrijire, fără
niciun ajutor. Nu mai era nicio disciplină, nicio subordine. Soldatul de rând era
egal cu comandantul. Nimeni nu se mai gândea nici la izbândă, nici la glorie.
Inimile se împietriseră, sufletele se înrăiseră. Baioneta era lege supremă. Toți nu
făceau decât să tremure de frică, în chip rușinos și laș, sau să-și facă și mai dihai
de cap.
Era totuși acolo și un suflet care habar nu avea de nimic… Paulina Bonaparte,
sora primului consul, soția generalului Leclerc. Nu-și pierduse nicio clipă buna
dispoziție. De la Cap-Français se mutase într-un colțișor pitoresc al orașului și
acolo, în petreceri, cu muzică, dansuri, veselie, căuta să uite ce se petrecea în jur.
O vreme, am făcut de santinelă la reședința ei. În palatul aerisit, răcoros, răsunau
cântece, muzică. Vinul curgea gârlă. Deseori, chiar la bal, se întâmpla să cadă
secerat câte un dansator, să fie ridicat de pe covoarele scumpe, dus afară dincolo
de palat și îngropat. Dansul nici nu se întrerupea… Li se spunea frumoaselor
doamne și mulțimii de ofițeri că omul a ieșit o clipă să se odihnească la umbra
unui palmier sau a unei magnolii.
O, insulă, insulă!
Când am zărit de departe frumosul tău munte Cibao, acoperit de coconari și
cetină înmiresmată, ni s-a părut că am descoperit raiul pe pământ. De sub
muntele acela izvorau minunatele tale râuri – Neira, Artibonit, Juna, cu apele de
cleștar. Un aer cald-aburos sufla spre noi dinspre savane și dinspre pădurile de
palmieri. Ierburi bogate ca niciunde acopereau malurile jilave, spălate de valurile
mării. Ochii nu se mai săturau să privească păsările flamingo cu penajul lor
trandafiriu, ca niște flori zburătoare, care înviorau unda adormită a golfurilor în
goana lor după pești. De cum am pus piciorul pe pământul tău, am rămas cu
ochii pironiți la palmierii suliță sau evantai, care alcătuiesc acolo crânguri și
păduri foșnitoare, la ferigile înalte cât brazii sau molizii noștri. Am mers până la
primul oraș pe alei mărginite de portocali, lămâi și copaci brazilieni. Cât vedeai
cu ochii, pretutindeni se întindeau arbori de cacao, smochini, plantații de trestie
de zahăr, tutun, orez, mei, porumb.
 În curând însă, am trăit o mare deziluzie. Savanele de la malul mării sunt atât
de joase, încât nu depășesc nivelul bancurilor de nisip din golfuri. Le acoperă
arborii de manila, asemănători cu rozmarinul. În perioada ploilor le potopește
apa, iar de plouat plouă acolo mai ales după Crăciun. Când se revarsă apele,
crabii, șopârlele și alte dihănii mor și putrezesc în vizuinile și gropile lor de sub
copaci. Astfel, iarna, pe mal se face un fel de mlaștină fără de sfârșit, cu
nenumărate ochiuri fără fund, un smârc deasupra căruia se ridică un abur
puturos… Țânțarii, numiți moskito, te pișcă și pe locul acela apare o bășică, de
parcă te-ai fi fript cu uncrop, și începe să puroieze. Dar ce se-ntâmplă primăvara,
când soarele fierbinte străpunge văzduhul cu săgețile lui de foc. E o abureală de
zici c-a venit sfârșitul lumii! Apar căpușile, numite „szik”, care depun sub
unghiile omului punguțe cu embrioni; într-o zi se fac cât nuca și începi să urli de
durere ca lupii! O durere cruntă, uneori urmată de gangrenă și moarte. Furnici
înaripate umblă pe pereți, pe mese și te înțeapă. Dacă-ți intră în pat, poți să fii
mort de oboseală după o zi de mărșăluit, că tot sari ars și fugi afară! Cu timpul
am mai învățat cum să ne apărăm de ele, dar la început ne-am canonit îngrozitor.
Mai târziu nu ne mai culcam decât în colibe unde câte o scândură de mahon ținea
loc de masă, patul era o piele netăbăcită de bivol, agățată de niște stâlpi și unde
toată noaptea mocneau niște cioturi putrede ca să gonească țânțarii.
Ce nopți! Ce mai nopți!
Vântul suflă demult dinspre uscat, e noapte târzie, iar tu nu izbutești să dai
ochii-n geană. Parcă moțăi, dar auzi ca prin vis orăcăitul broaștelor, ca la noi, în
nopțile scurte de iulie… Țârâitul greierilor de câmp…
Se abăteau furtuni atât de înfricoșătoare, că nu e cu putință să le descrii în
cuvinte. Doborau copacii, în pădurile înfășurate în liane, că făceau poteci
deschise pe verste întregi… pădurea se culca la pământ ca secara după o ploaie
mare. Fiarele fugeau înfricoșate de moarte și cârduri întregi de păsări erau duse
de vânt și azvârlite în ocean. Oamenii, învățați cu fiertură de hrișcă și mei,
puteau să mănânce pe săturate portocale, ananași, caise, curmale, rodii. N-aveai
decât să furi de pe plantații banane și fistic galben-roz cât voiai… Soldații noștri
însă nu făceau nici atât. Din prima zi am primit turte de manioca, numite Kasaw,
apăi cu ele ne-am și hrănit tot timpul, că ne aminteau de pâinea noastră de grâu.
Și câte încăierări, marșuri, lupte pe viață și pe moarte! Din prima până-n
ultima clipă…
Batalionul întâi, de sub comanda generalului negru Clairvaux, alipit
demibrigăzilor de negri, după opt ore de la debarcare pe insulă a pornit la luptă.
Generalul negru ne-a trădat însă și cu tot efectivul armatei întâi a trecut de partea
răsculaților. Polonezii, comandați de căpitanul Wodzynski s-au baricadat într-o
biserică și au ținut piept eroic asaltului inamic, dar, pierzând peste o sută de
soldați, au scăpat din capcană și au plecat în fortăreața Cap-Français. Numai
datorită polonezilor orașul a fost salvat de ocupație și distrugere. Dar, luptând în
oraș, batalionul s-a contaminat de febră galbenă. Din mia de oameni, câți
intraseră în oraș, într-o lună au mai rămas vreo optzeci și ceva.
Batalionul al doilea, sub comanda lui Bolesta Bătrânul, unde eram și eu, a
pornit, la indicațiile generalului negru Dessalines, în direcția râului Ester. Am
traversat râul Artibonit în pirogi din trunchiuri de mahon, și am ajuns la St.
Marc. Cu câteva zile mai târziu, Dessalines, cu toată divizia de negri, a trecut
într-o noapte de partea răsculaților, comandați de Christophe și Paul Louverture.
O, nenorocire, nenorocire! Un batalion de negri, vreo patru sute de oameni cu
pielea ca abanosul, nu a apucat să-l urmeze pe Dessalines. Abia în zori s-a
descoperit trădarea generalului. Singur batalionul nostru polonez al lui Bolesta
nu putea ține în frâu și sili să lupte împotriva fraților lor câteva sute de negri,
zdraveni, înarmați. Ce era de făcut? Dacă le dădeai drumul, ar fi trecut de partea
dușmanului, sporindu-i efectivul, dacă-i trăgeai după tine, te-ar fi trădat în clipele
cele mai grele. Generalul Fressinet, noul nostru comandant, franțuz neaoș, le-a
poruncit negrilor să iasă la apel. La apel se iese, de obicei, neînarmat. De cum
ieșiră negrii la apel, batalionul nostru, la comanda lui Bolesta, i-a înconjurat. A
ieșit generalul Fressinet, a dat semnalul. Negrii nu au apucat să se dezmeticească
bine, că i-am luat în baionete, așa, neînarmați cum erau, până la unul. Într-o
jumătate de ceas, patru sute de oameni au fost preschimbați în cadavre.
— Taci! strigă Trepka, lipindu-se de perete. Taci, te rog, nu mai continua!
Soldatul se uită la el cu ochi reci, nepăsători și tăcu o clipă.
— Pentru asta v-ați dus acolo! hârâi Trepka și izbi cu pumnul în masă.
— Războiul e război! spuse pribeagul. Dumnezeu să ne judece, nu domnia-ta.
În câteva săptămâni din batalionul nostru de o mie de oameni, am rămas vreo
sută și câțiva. Febra galbenă… O, cumplită vreme. Acolo, în pământul acela
fierbinte, l-am îngropat pe Bolesta-Bătrânul, pe căpitanii Osekowski și
Rebowski… Cumplită vreme!
Batalionul al treilea al demibrigăzii 113 debarcase la Port-au-Prince… Mereu
în campanie, lupte, încăierări și încercări, când zi și noapte erai nevoit să lupți,
batalionul ăsta din pricina boleșnițelor a pierdut șase sute de oameni. Da, dragii
mei frați, eram trei mii șapte sute de bărbați bravi, voinici, ca niște tauri, când am
debarcat la San-Domingo și din ei au rămas în viață trei sute de soldați și vreo
cincisprezece ofițeri.
După moartea lui Leclerc a preluat comanda asupra noastră Rochambeau. El a
venit cu ideea să-i hăituim pe negri cu câini, ținuți înainte nemâncați și bătuți.
Atunci sosise în Antile și a doua legiune poloneză, sau demibrigada 114, care s-a
îmbarcat la Genova. Îmi amintesc cum intrau în golf, din larg corăbiile: „le
Fougueux”, „le Héros”, „la Vertu”, „la Serpente”, „l’Argonaute” și altele.
Stăteam un grup de oameni pe mal ca să-i întâmpinăm și să-i primim cu onoruri
militare pe noii-sosiți. Văzându-ne, s-au tulburat. Dar ce-a fost când au aflat din
gura căpitanului Przebendowski, adjutant personal al lui Rochambeau, că în fața
lor se află jumătate din legiunea întâi…
În curând, noii-sosiți au pornit împotriva negrilor. Drumurile noastre se
despărțiră. N-a trecut prea mult timp și am auzit de moartea porucicului Weigel
și a nepotolitului adjutant-major Królikiewicz în lupta de la reduta Carvahanac…
Între timp, am zăcut și eu de febră galbenă, dar ca prin minune am scăpat. Multă
vreme m-am zbătut în bârlogul meu între viață și moarte. Nu știu ce făceau frații
pe pământul acela blestemat. Știu că am ieșit din boala asta cu sufletul înrăit –
ajunsese ca o lamă tăioasă de oțel înroșită de sânge. În sfârșit, împreună cu câțiva
camarazi, am izbutit să ne eliberăm și să ne întoarcem în Europa.
Ne-am îmbarcat pe o fregată ce mergea la Brest și numai în largul mării am
răsuflat ușurați. Am ajuns cu bine în Franța. Ne-au trimis la Châlons-sur-Marne,
ne-au dat jumătate de soldă. Dar de cum m-am mai întremat, m-a tras ața iarăși la
ostășie.
Se pregătea o nouă campanie. Câțiva ne-am înscris în regimentele franceze –
și iarăși înainte marș! Au început inimile să bată mai puternic – mergeam chiar la
Viena. Și am intrat pe porțile ei deschise. Austerlitz! Am văzut din nou cu ochii
dealurile Cehiei și Moraviei pe care le-am mai bătut la timpul său, fiind în
infanteria austriacă. În zarea depărtată albăstreau munții noștri înalți. Nu mi-a
fost dat să pășesc însă pe pământul patriei. Chiar în pragul ei am fost silit să mă
plec în fața sorții și să aștept – mi-am zdrobit piciorul și mi l-au tăiat…
— Bine zici, spuse hotărât Trepka. Nu erau demne picioarele domniei-tale să
calce pe acest pământ. Dumnezeu pedepsește faptele pe care le-ați săvârșit acolo,
pe insulă.
— A mea este răzbunarea, a spus Dumnezeu – răspunse cu glas surd soldatul.
— La îndemnul uzurpatorului211, grație intrigilor colaboratorilor lui necinstiți,
să asuprești popoarele libere, să înrobești alte neamuri…
— A mea e răzbunarea, a spus Domnul. Nu ne judecați, preacinstite pan.
Doisprezece ani am vărsat sângele nostru la capătul lumii. Aproape toți frații mei
au trecut pe tărâmul celălalt cu surdă deznădejde în suflet… Și acum… Imperiul
austriac a fost spulberat ca un morman de pleavă. Victoriile de la Jena și
Auerstädt au dus la zdrobirea Prusiei. Uzurpator ziceți! Acest uzurpator este
astăzi stăpânul Berlinului și al Vienei. Nu știi, domnia-ta, ce vorbești… Trăiască
împăratul! De o sută de ori trăiască! De o mie de ori! Slavă veșnică lui! Iar acum,
mi-a ajuns la ureche vestea, aici, într-un orășel, că merge la Poznań, în
Mazowia… La Warszawa! Așa va fi, martor mi-e Dumnezeu! Armatele trec
peste câmpiile mele, acolo unde a stăpânit prusacul. Se trezesc la viață regiuni,
orașe, sate. Abia acum o să se ia de dușman! Picior de neamț nu mai e pe acolo.
211
La 18 mai 1804 senatul i-a oferit lui Bonaparte coroana imperială.
Numai eu unul, care am dat ocol pământului așteptând această clipă, nu voi
merge cu ei. Dar înainte ca pământul să-mi acopere ochii, o să văd ce sfârșit o să
aibă toate astea! Trăiască împăratul!
Cu aceste cuvinte soldatul își vârî capul între umeri și se gârbovi tot, de parc-
ar fi vrut să ascundă adânc în el noianul gândurilor. Lumina din zori începea să-
și facă loc printre crăpăturile obloanelor. Lumânările de ceară se stinseseră
demult. Trepka deschise larg amândouă ferestrele. În camera încălzită năvăli
răcoarea dimineții sumbre de toamnă, cu miros de rezedă.
Tânărul Cedro părea altul în lumina zorilor. Stătea în același loc, cu mâinile
strânse pe speteaza scaunului. Fața îi era palidă și parcă mai alungită. Părul îi era
ciufulit ca de vânt. De sub pleoapele grele ochii gravi, gânditori, priveau țintă
fața soldatului.
Deodată, oftă și se cutremură. Un zâmbet rece îi flutură o clipă pe buze.
— Rafał! strigă tare, căutându-și cu privirea prietenul.
Acesta ședea pe un scăunel jos, cu capul odihnind moale în palme. Își înălță
alene fruntea și spuse cu un fel de dispreț căutat:
— Știu, știu…
Prietenii își zâmbiră unul altuia, sau poate unui gând nou, neștiut.
— Lua-i-ar dracu pe toți! hârâi Trepka, ieșind din odaie și trântind ușa după
el.
 DE BUN RĂMAS

Râul Pilica, căruia i-a fost dat, la 28 noiembrie 1806 212, să ajungă graniță
dintre Regatul Galiției și cele șase departamente foste prusace, era atât de atent și
de grijuliu păzit de grănicerii austrieci, că nu era chip să-l poți traversa. Cordonul
de grăniceri așezat de-a lungul râului nu lăsa pe nimeni să treacă, nici chiar
curierul poștal, și trăgea necondiționat în oricine ar fi încercat să se apropie de
mal. Pedeapsa capitală, adică moartea prin spânzurare, hotărâtă de autoritățile
galițiene pentru „îndrăzneții” care s-ar fi încumetat să se furișeze „la polonezi”,
paraliza aducerea la îndeplinire a planului demult pus la cale de către Cedro și
Rafał. De multe ori Szczepan Trepka fusese cu brișca ba ici, ba colo, să cerceteze
cu băgare de seamă terenul, doar-doar o descoperi vreun locșor prielnic
traversării. Se întorcea rebegit, ud, flămând, mânios și înjura de mama focului.
Trei săptămâni trecură pentru pregătiri și recunoaștere. În sfârșit, pe la jumătatea
lui decembrie, sosi în taină vestea că pe Vistula, dinspre Silezia, granița e păzită
cu mai puțină strășnicie, sau în orice caz cordonul de grăniceri este mai rar decât
pe Pilica. Luară hotărârea să se folosească de această împrejurare și să nu mai
piardă nicio clipă. Pentru a nu trezi vreo bănuială, cei doi tineri deciseseră să
plece călare, însoțiți de câini, de parc-ar fi mers la vânătoare. Abia la Tarnów
urma să ia poștalionul, făcând pe tinerii ușuratici grăbiți să ajungă la Cracovia, la
carnaval. Trepka rămânea acasă. Era, după spusa lui, prea bătrân pentru
asemenea întreprinderi și mai adăuga întru justificarea sa ceva grozav de savant
despre care tinerii lui prieteni nici nu voiau să audă.
Zis și făcut. Caii înșeuați noaptea așteptau la stănog. Hăitașul Walek cu haita
de câini plecase în ajun la un vânător cunoscut de lângă Tarnów. Veniră, în
sfârșit, zorile, reci, cu vânt…
Sufla în rafale, cu ploaie și zăpadă. Drumul noroit, cu băltoacele și hârtoapele
lui înghețate, era alunecos ca sticla. Lumina nu izbutea să se smulgă din cătușele
nopții, deși dimineața venise demult. Părea că ziuă nu se va mai face niciodată.
Soba din cameră scotea fum, lemnele ardeau anevoie. Cei doi complotiști se
foiau grăbiți prin conacul străvechi, în focul ultimelor pregătiri. Purtau cizme
călduroase și haine de vânătoare. În mâini harapnice, la brâu cuțite de vânătoare.
La sân avea fiecare ascuns câte un pistol.
Trepka era supărat, furios și nu mai contenea din bodogănit. Zicea că e bolnav
și pentru orice nimic îi certa pe servitori. Ședea într-un colț al canapelei, de unde
una, două sărea în picioare gata parcă să dea glas unei mari taine… Totul luă

212
După înfrângerea Prusiei, armatele franceze au intrat pe teritoriul de sub ocupația prusacă,
la sfârșitul lunii noiembrie 1806. Abia la 14 ianuarie 1807 s-a instituit însă, cu acordul lui
Napoleon, Comisia poloneză guvernamentală, în frunte cu St. Matachowski, în componența
căreia intrau cinci Directori; prințul Józef Poniatowski a fost Director de război.
sfârșit însă cu un torent de înjurături, în care erau amestecate vorbe
necuviincioase poloneze, franțuzești, ungurești și poate chiar și turcești.
— În orice caz – bodogănea – dacă veți primi vreun ordin, scurt, dar hotărât,
să căsăpiți vreun clan de cafri sau botocuzi, în interesul închipuit al zdrobitei…
hm, hm, să aveți totuși un dram de îndurare în sufletele voastre. Pur și simplu din
considerente personale măcar. Să vă faceți nod la mustață, ca să nu uitați aceste
sfaturi. E bine să fii tiran cu vecinul de dragul propriilor tale interese, însă
înțelept este să-ți lași măcar o portiță de ieșire pentru cazul când, Doamne
păzește, va trebui să dai socoteală în fața istoriei. Magistra vitae213, înțelegi,
Olbromski!
— Poruncește să ni se aducă micul dejun, îl întrerupse Cedro.
— E bine să-i smulgi limba dușmanului pentru cauza lui Napoleon, care
merge asupra Berlinului, dar nu strică să mai și cruți uneori câte o viață. Să le
spintecați burta tuturor de-a valma nu vă sfătuiesc. Să mai rămână și unul, doi de
sămânță. Dacă printre cei cruțați se nimerește vreun Klopstock, sau chiar
Gutenberg în persoană!
Pentru ultima oară s-a adus la masă vin fiert și prietenii se așezară să
mănânce. Trepka puse deoparte cana, se repezi până la odăița lui, aduse de acolo
o sticluță veche-străveche; porunci servitorului s-o destupe și umplu trei
păhărele. Înălță cupa căznindu-se să rostească un toast, să bea în sănătatea nu știu
cui… Mormăi îndelung cuvinte de neînțeles, din care tot ce se putu desluși fură
aceleași înjurături ungurești și franțuzești. Tulburarea lui i se transmise și lui
Krzysztof. Tânărul se aruncă la pieptul bătrânului și cei doi rămaseră multă
vreme îmbrățișați, înainte de a goli paharul de bun-rămas.
— Nekanda! exclamă Cedro.
— Stai puțin! Uite… pentru străvechiul nostru drept de a exista în istoria
universală! La naiba… spun tot felul de nerozii… Beau pentru… ca voi – fir-ar
să fie! – să nu adăugați o nouă rușine…
— Ascultă-mă, te implor, strigă Krzysztof, de cum plecăm, urcă în brișcă și
dă fuga la Olszyna să-l anunți pe tata…
— Bine, bine…
— Fă asta pentru mine. Trebuie să-i explici totul, ca să mă ierte. Să-i spui, m-
auzi? Să-i spui că, plecând, știam ce ticăloșie săvârșesc față de el…
— Am să-i spun, am să-i spun, la naiba!
— Szczepan, înțelegi tu oare ce misiune îți încredințez? Știu că nu te prea
înțelegi cu tata, știu că nu vă pricepeți să stați de vorbă unul cu altul, dar în clipa
când eu plec pe furiș…
— …Și că mă cam tem de tata… Lasă, nu mă învăța, pane conte, rogu-te, ce
trebuie să fac. În clipa asta! În orice clipă din viața mea știu eu bine ce trebuie să
213
Historia est magistra vitae – istoria este dascălul vieții. (Proverb latinesc.)
fac. O să mă duc la Olszyna și o să lămuresc totul. Ți-am spus o dată, nu? Am eu
calități de diplomat, așa că să nu-ți faci griji nici pentru moștenirea ta, nici pentru
titlul tău…
— Oare nici în asemenea împrejurări nu-i poți ierta micile lui slăbiciuni?
— Dacă pot sau nu să iert slăbiciunile cuiva? Cine dacă nu eu?… Spune tu,
Rafał, dacă eu, în general…
— Poruncește, bătrâne, să ne-aducă acum caii, șopti, nepăsător, cel de-al
treilea. Văd că începi să te-nfierbânți.
— Ai înnebunit! Stai să se lumineze. Îți frângi gâtul pe-ntuneric și mai
schilodești și calul contelui. Stai să se lumineze.
— Las-o baltă!
— Băiatul mănâncă. Dă-i pace omului, fir-ar să fie, să mănânce liniștit. Dacă
singur te-ai ghiftuit și ai băut vin fiert pe săturate, nu înseamnă că alții trebuie să
meargă pe frig cu burta goală, de dragul prostiilor voastre.
— Mai bine să ne vadă cât mai puțini când plecăm.
— Nu are rost să faceți atâta caz din poznele voastre copilărești! Oricum o să
vă întoarceți din drum. La al treilea popas o să începeți ca iepurii să tremurați de
frică și o să veniți acasă cu caii de căpăstru. O să-i osteniți degeaba și-atât!
— Te rog, Trepka…
— Ia te uită la ei ce se mai grozăvesc! Mari luptători!…
— Poruncește să fie aduși caii! mormăi Cedro.
Tânărul slujitor, chemat, alergă la grajd și în scurt timp răsună pe pământul
înghețat țăcănitul ritmic a patru perechi de copite. Cei trei prieteni își ridicară
paharele pline cu vin de Tokaj. Privirile lor se încrucișară cum se încrucișează
spadele la depunerea jurământului. Înfundându-și pe cap căciulile de blană,
Cedro și Rafał ieșiră fuga din casă și săriră în șa. Cu capul descoperit, Trepka
merse o vreme prin curte în urma lor, până când caii se smuciră din loc, o luară
la goană și dispărură dincolo de gard.
Vremea era îngrozitoare. Bătea un vânt tăios, de sus cernea când un fel de
măzăriche, când ploaie rece. Trepka se opri o clipă și ascultă șuierul vântului
târcolind în jurul casei, în ramurile copacilor, luând-o la goană peste câmp, peste
bălăriile uscate.
În vuietul lui puternic Trepka deslușea un glas omenesc, cuvinte rostite pe
jumătate parcă, frânte pentru totdeauna la porunca unei puteri de neînvins. Glasul
acela îi străpunse inima. Își închise ochii ca să nu vadă pustiul din jur. Se simți
dintr-odată singur și bătrân. Dragostea de țară de altădată, aducătoare de atâtea
deziluzii, dragostea-obidă renăscu iarăși în inima lui, precum pasărea Fenix din
propria-i cenușă. Și iarăși îi turnă amărăciune în suflet.
— Ca și atunci, ca și atunci… șoptea, întorcându-se spre casă cu pași mari.
 Buzele îi tresăriră și cuvinte fără șir, de neînțeles aproape, adresate sie însuși,
cuvinte-simboluri, martore ale chinurilor și cugetărilor de altădată, cuvinte
suspine îi smulse de pe buze vântul dezlănțuit.
— O, neamul meu, neamul meu… cel mai abătut dintre toate…
Între timp, cei doi flăcăi zburau în galop pe drumeagul vicinal ce ducea la
șleaul mare. În zare se vedea pădurea întunecată, cu un sătuc la marginea ei. În
ferestruicile joase ale caselor apărate de vremuiala de afară cu paie și mușchi se
și aprinseseră luminițe. La dreapta și la stânga se întindeau miriști negre,
putregăite. Fâșiile de apă printre brazde tremurau și se încrețeau de frig. Într-un
loc, pe un hat, Krzysztof zări o grămadă de pietre acoperită cu urzică veștedă. O
frunză udă, neagră, flutura pe un lujer, ca o cârpă în bătaia vântului.
— Și ție rămas-bun! șopti Cedro.
În întunericul din depărtare se înălța stingher un păr sălbatic, cu ramurile
strâmbe și ghimpoase. Îl ținea minte din fragedă copilărie, îl vedea pe fereastra
cămăruței sale de pe când era încă micuțul Krzyś. Își aduse deodată aminte de o
zi îndepărtată, cum se trezise din somn, dintr-un vis urât, și cu ochii încă plini de
lacrimi dădu de silueta părului și-i zâmbi ca unui semn al vieții și al fericirii.
Acum, ramurile scălâmbe se cutremurară, suspinând, și plânsul amar al
bătrânului păr răsună în câmp.
Țăcănitul vesel și apăsat al cailor gonind pe pământul înghețat îl acoperi.
Călăreții ajunseră la răspântia unde drumurile se aștern spre cele patru zări ale
lumii. Un stâlp putred, vopsit cândva într-o culoare închisă, străjuia răscrucea.
Sus era o iconiță de tablă bătută în patru cuie. Doi ochi milostivi, încețoșați parcă
de lacrimi și încremeniți de durere, priveau în hăul întunecat al nopții ce se
pierdea în zare, spre codri și păduri, în întinderea pustie a luncilor, în tristețea
drumurilor cufundate în somn. Krzysztof trase calul de dârlogi și-l întoarse spre
stâlp. Își scoase căciula și-și înălță ochii la icoană. Oftă… Și din adâncul duhului
său, nu din al inimii lui materiale, se revărsă o rugăciune. Nu pentru viața sa, nu
pentru tata, mama sau sora lui, ci pentru aceste câmpuri întinse, ude de ploaie,
pentru patria toată, copleșită de suferință…
Și iarăși goneau călăreții, cu vântul vuindu-le în urechi. Lăsară în urmă
drumul spre Olszyna și casa părintească. Krzysztof le dărui numai cu o căutătură
fugară. Prin pâcla dinaintea zorilor și prin norii zburători se zăreau tulbure, din
spate, pătulele întunecate, cu stâlpii lor de piatră și acoperișurile largi, iar
deasupra crestele copacilor legănate de vânt. În fundul grădinii se vedeau cele
două coșuri albe ale conacului din care se și înălța fumul, topindu-se printre nori.
Krzysztof se ridică în scări, se așeză mai bine în șa și dădu bici calului. Un crâng
de mesteceni îi mai despărțea de marele șleau. Se și apropiau de marginea lui.
Pe neașteptate, Rafał opri calul cu un strigăt de spaimă.
 Din desișul copacilor le ieși în cale bătrânul Cedro. Mergea prin mijlocul
drumului noroios drept spre călăreți. Avea obrajii supți, ochii adânciți în orbite,
părul cărunt, necănit, îi atârna de sub pălărie. Se vedea că se îmbrăcase în grabă,
la nimereală. Tot mergând înainte, bătrânul ajunse până la grumazul calului, până
la scara în care era înfipt piciorul fiului său. Krzysztof îl văzu. Mâna albă,
frumoasă, gingașă și vlăguită a bătrânului alunecă, neputincioasă, de-a lungul
trăgătorii și a carâmbului noroit. Bătrânul își înălță anevoie fruntea și cu ochii
înlăcrimați și orbiți de deznădejde căută chipul fiului. Buzele lui, totdeauna
surâzătoare, pe care niciodată nu le strâmbase meschina durere, acum hohoteau
de plâns și murmurau bătrânește:
— Krzysiu, Krzysiu…
Umerii bătrânului tremurau și mâinile îi zvâcneau, de parcă le-ar fi ars cineva
cu fierul înroșit.
— Krzysiu, Krzysiu…
Bătea pasul pe loc, împleticindu-se. Era vădit că nu mai rezistă mult și o să
cadă la pământ dintr-o clipă într-alta ca o buruiană ruptă de vânt. Mâinile
încercau, inconștient, să-l tragă pe Krzysztof jos de pe cal, se agățau de mânecile
lui, de buzunare…
— Am să poruncesc… să vină argații… am să te leg… am să te închid…
mormăiau buzele.
Krzysztof slăbi încet dârlogii. Se făcuse alb, ca un mort.
Ochii îi erau pe jumătate închiși, gura strânsă. Se aplecă alene și îl luă pe
bătrân de mâini, de parcă ar fi vrut să ia puterea de împotrivire a acestor mâini
minunate, chinuite, să le lege laolaltă. Le ridică amândouă și le lipi cu un suspin
de pieptul său. Capul fiului se lipi de fruntea părintelui, răsuflările lor se
amestecară, o forță de neînfrânt le atrăgea trupurile neputincioase unul spre
celălalt.
Lui Rafał i se părea că nu se va sfârși niciodată clipa aceea. Era încredințat că
tot planul lor a căzut baltă.
Deodată însă, Krzysztof își veni în fire și se îndreptă de spate. Deschise larg
ochii, cu o hotărâre de neclintit întipărită pe fața ce-i încremenea încet ca o
mască. Cu o mișcare dârză îndepărtă brațele bătrânului întinse spre el. Oftă și
lovi aprig calul cu biciușca. Amândoi caii cabrară, se smuciră din loc și porniră
în goană înainte. Krzysztof continua să-l biciuiască pe al său. Aplecați în șa,
călăreții goneau ca vântul, cu tropăit greu, surd de copite. Piepturile lor
îndurerate primeau suflarea rece a vântului. Galopau tot mai repede, mai repede,
mai repede… Se cufundau în pâcla depărtării, în ceața fără de margini, în șuierul
vântului.
 EȘAFODUL

Ajunseră la Cracovia într-o zi geroasă de decembrie, către amiază. Caii sătui,

înhămați la o brișcă ferecată cracoviană, erau încinși de goană, iar călătorii
stăpâniți de nerăbdare. Voiau să intre cât mai repede neobservați în oraș și să
ajungă la un oarecare văr de-al lui Trepka, om care urma să se ocupe mai departe
de soarta lor.
Apropiindu-se de Poarta Floriańska văzură de departe forfotă și într-un loc
anume, dincolo de zidul dărâmat al orașului, adunată o mare mulțime de oameni.
Dintr-odată, Rafał îl strânse de mână pe Cedro și cu o mișcare a capului îi
arătă discret ceva în zare. Krzysztof își încordă privirea, dar, miop cum era, nu
văzu nimic deosebit. Atunci Olbromski se aplecă spre el și, cu un surâs straniu
pe buze, îi șopti la ureche:
— Eșafodul…
Cedro se mai uită o dată în direcția arătată… Și, în sfârșit, desluși o
construcție bizară… Un stâlp înalt cu o grindă lungă, transversală, bătută sus.
Mulțimea se foia în locul acela și lărmuia, lărmuia necontenit. Dintr-acolo
răzbătea vuiet, freamăt neostoit.
Vuietul crește, crește mereu, ca o furtună colindând printre păduri… O
secundă încă și va scăpăra cerul, și tunetul se va prăvăli bubuind și va cutremura
pământul. Vuietul pierde din putere, se domolește, se stinge parcă. Și nu se mai
aude decât un murmur surd…
Cum Poarta Floriańska era ticsită de care și trăsuri, venite din ambele direcții,
cei doi călători săriră din brișcă și o porniră înainte pe jos, spre eșafod. Se
amestecară în mulțimea lărmuitoare. Nu le ajungeau la ureche decât frânturi de
cuvinte, întrucât fiecare căuta să-și spună impresiile pe șoptite, așa ca să nu fie
auzit decât de acela căruia îi vorbea. Totuși cei doi tineri deslușiră niște nume.
Două se repetau mereu: Wysiekierski și Baum, Baum și Wysiekierski. Oprindu-
se la tot pasul pe lângă diferite grupuri de oameni, prietenii înțeleseră, în sfârșit,
că se așteaptă să fie aduși la locul execuției trei tineri, osândiți la moarte pentru
tentativa de a trece „la polonezi”. Prinși la graniță de patrulă, au fost aduși sub
escortă la Cracovia, judecați în pripă, și în curând urmau să atârne în ștreang pe
eșafodul proaspăt înjghebat, ca învățătură de minte pentru alte sute și mii de
oameni.
Pe cei doi flăcăi îi trecură fiorii. Pe buzele lui Rafał flutură zâmbetul lui de
altădată, din vremea întemnițării sale, și care demult, demult încă, după
întremarea sa la Stokłosy, îi dispăruse de pe chip.
— Baum, Baum… Mă întreb dacă n-o fi cumva fiul consilierului?… spuse un
târgoveț încotoșmănat până peste urechi într-o șubă călduroasă.
— Ați ghicit, pane, este chiar fiul consilierului, răspunse cineva din mulțime.
 — Ei, dacă-i așa, bătrânul o să capete grațierea fiului!…
— La tribunalul militar? Vezi să nu!
— Wysiekierski are și el un frate slujbaș la stat. Ar putea și el să spere în
protecție. Dar nici vorbă! Nu vezi – trei cârlige are spânzurătoarea.
— Și pentru cine-i cel de al treilea, spune-mi, rogu-te!
— Nu știu, domniță!
— Ce le-o fi trebuit mucoșilor să se bage în bocluc?!
— Eeh! Capete înfierbântate, pane! Li s-a făcut de bătălie!
— Tinerețe fără minte!
— Poftim, au luptat mai mult de-o grămadă!
— Că bine zici, domnule! Le-a plăcut mondirul cu galoane! Li s-a făcut de
parle franse. Iar dragonul țup! pe urma lor și haț de poală! Acum o să parle
franse cu funia de gât.
— Ți se rupe inima…
— Da’ vezi c-o să le bage altora mințile în cap…
— Altfel nu ieși la capăt cu ei. Toți ar da buzna peste Pilica și n-ar mai avea
cine să muncească.
— Zău așa! Am și eu un fiu de-i mijește mustața. Mă ia cu frig când mă
gândesc. Iacătă-l, stă și se uită… Stai, uită-te! O să-ți piară pofta când o să vezi
cu ochii tăi și o să simți a ce miroase ispita asta!…
— Cică mergeau printre cordoane cum am merge noi, pani dragă, printre
tarabe la piață.
— Parcă ăștia au minte! Capete seci!
— Asta-i, pani, tinerețe necoaptă! Fierbe sângele în vine și le dă ghes: Du-te!
Du-te!… Nu se astâmpără, nu pot sta locului!…
— Vin! Vin! răsună în mulțime.
— Cine vine?
— Dragonii! Cavaleria! Dragonii verzi ai lui Loewenstein!
— Dragonii albi după ei!
— Dragonii regimentului de Hessen.
— Carabinerii după ei!
— Cuirasierii albi după ei!
— Bat tobele! Auziți?… Pentru sufletul morților!
— Ce se aude?
— Clopotele!
— Clopotele, bat clopotele!
Pe strada Slawkowska răsună ropotul surd, stăruitor al tobelor. Tam-tamul
acela sinistru stârni mulțimea. Larma gloatei curioase sporea tot mai mult, parcă
mai pătrunzătoare decât bătaia tobelor. În vuietul acela tot mai intens, mai
sălbatic și parcă vesel al mulțimii era ceva greu de redat prin cuvinte și care te
seca la inimă. Cedro și Olbromski mergeau, sau mai degrabă pluteau duși de
șuvoiul viu de oameni cu ochii ațintiți la eșafodul alb de lemn. În depărtare, în
coridoarele întunecoase ale străzilor, dincolo de piețele golite de lume, se auzea
zvonul de aramă al unui clopot singuratic.
Mulțimea răbufni din străzi și se cocoță pe malul de pământ și pe zidul
dărâmat al orașului. Cavaleria se apropie, zăngănindu-și armele și
harnașamentele. După ea venea infanteria prin mijlocul străzii. Tobele băteau
ritmic și continuu, de parcă ar fi fost însăși inima alarmată a mulțimii. Pe
neașteptate, peste marea de capete, se înălțară trei siluete. Trei umbre palide. Cu
mâinile legate la spate, cu gâturile dezgolite… Pășiră cu curaj înainte…
Mulțimea tăcu, își îndesă capul între umeri și încremeni. Tobele tăcură și ele
brusc. Se lăsă o liniște de mormânt. Numai clopotul singuratic zvonea mai
departe.
De undeva răzbi un glas, de copil parcă, ciudat și sinistru, caraghios în
mijlocul acelei mulțimi de oameni. Răsună îndelung, contopindu-și cuvintele
nedeslușite într-un sunet prelung. Apoi tăcu și el.
Atunci, pe podiumul eșafodului se arătă o a patra siluetă. Un oftat reținut trecu
prin mulțime. Marea de capete se legănă, înfiorată.
Omul se apropie de osândiți și-i dezlegă mâinile primului. Apoi îl luă de mână
și-l coborî de pe podium.
Mulțimea răsuflă. O șoaptă ușoară, precum foșnetul unui crâng de mesteceni
înainte de furtună, străbătu piața de la un capăt la altul:
— Wysiekierski, Wysiekierski, Wysiekierski!…
Călăul urcă înapoi scările. În liniștea mormântală nu se auzea decât scârțâitul
treptelor sub călcătura lui grea. Dezlegă mâinile celui de al doilea condamnat și-l
coborî și pe el de pe podium.
Mulțimea lărmui mai tare, mai înviorată: „Baum, Baum!”
Capetele tresăriră ca unul și vestea binecuvântată zbură din gură în gură:
— Slavă Domnului!
— Dumnezeu e cu noi.
— Îl trimit la oaste!
— Pe viață!
— Sub arme!
— Le-au dăruit viața.
— Le-au dăruit viața, le-au dăruit viața…
Călăul urcă pentru a treia oară și, liniștit, începu să-și tragă pe mâini niște
mănuși mari, roșii.
Al treilea osândit stătea nemișcat. Cu capul sus. Pletele negre îi cădeau peste
gâtul dezgolit. Avea o frunte albă. Ochii nemișcați, ca două adâncituri
întunecate, priveau mulțimea.
 — Acesta-i vinovatul! se auzi în mulțime.
— El i-a îndemnat pe ceilalți.
— El i-a dus din casele părintești!
— El s-a împotrivit soldaților!
— El a tăcut la judecată!
— El e vinovatul!
Călăul se apropie de el cu pași rari. Îi dezgoli și mai mult gâtul. Cu o mișcare
agilă îl prinse în laț.
Dintr-odată funia se întinse.
Până să se dezmeticească norodul, până să-și tragă sufletul, necunoscutul și
atârna în laț. Picioarele i se îndoiră din genunchi, călcâiele alunecară și, încet,
începură să se ridice. Călăul cu o mișcare ușoară ținu o clipă trupul în loc, apoi
cu putere îl trase de mâini în jos. Își scoase repede mănușile și le azvârli pe
eșafod.
 JAZ

Prietenii și rudele lui Szczepan Trepka i-au ajutat pe Krzysztof și pe Rafał să

capete pașaport pentru Viena, unde se grăbeau să ajungă, chipurile, la carnaval.
Plecările dese ale lui Krzysztof în capitala de pe Dunăre, adeverite de numeroase
vize de pe pașapoartele lui precedente, loialitatea fără greș a tatălui său ca și alte
împrejurări ușuraseră soluționarea problemei. Puțin mai anevoie au mers
lucrurile cu pașaportul lui Olbromski, dar până la urmă obstacolele au fost
învinse, sau mai bine zis ocolite. Rafał purta acum un alt nume de familie.
Amândoi tinerii se echipaseră în costume de drum din stofă verde-închis, întrucât
știau că dincolo de Vistula și Pilica, în „țara polonezilor” era mai greu de
procurat. Închiriară o sanie până la primul popas, care, după un plan bine
chibzuit, urma să aibă loc pe malul Vistulei, pe moșia Jaz, și în ajunul ajunului
de Crăciun porniră la drum.
Persoanele care i-au ajutat notaseră câteva puncte de pe râu unde ar fi mai
ușor să treci peste graniță. Primul dintre aceste locuri de pe listă era Jaz, moșia
șambelanului Ołowski. Celor doi conspiratori le era totuna unde anume vor trece
râul, dar Rafał auzise întâmplător de la un tânăr de lume, rudă cu Trepka, faptul
că soția șambelanului, născută Gintułt, ar fi soră cu prințul Jan Gintułt din
Grudno. Știrea îl tulbură întrucâtva. Cu abilitate, fără să exercite vreo presiune
asupra lui Krzysztof, întoarse în așa fel lucrurile, încât hotărâră să meargă întâi și
întâi la Jaz, și, acolo să-și încerce norocul. Îi era, de fapt, totuna pe care dintre
surorile prințului o va putea astfel întâlni, îl cuprinsese însă un fel de curiozitate
și o nedeslușită dorință de a revedea un chip demult cunoscut… Amândoi tinerii
arătau foarte eleganți în surtucele lor, chipurile, croite după ultima modă vieneze,
și în pantalonii colanți cu paftale; le lipseau doar galoanele și vipuștile pentru a fi
adevărate uniforme de artileriști.
Scumpe erau surtucele pe care le purtau! În căptușeala fiecăruia erau cusuți cu
iscusință destui ducați. La sân fiecare mai avea, pentru orice întâmplare, câte un
pumnal venețian și un pistol. În schimb, pălăriile și șubele moderne îi făceau să
arate ca doi filfizoni ușuratici grăbind la petrecere.
În ajun de Crăciun, spre seară, ajunseră la Jaz. Traseră la hanul de pe șleaul
mare. Castelul, sau mai degrabă casa de piatră cu etaj, simplă, fără niciun fel de
ornamente arhitectonice, de curând ridicată, se vedea sus pe deal, între copaci, la
o bună depărtare de Vistula. Olbromski, sub pretext că se îngrijește de cai, se
apucă să cerceteze amănunțit locul și împrejurimile. Cedro, vrând chipurile să
înnopteze la han, începu să-l descoasă pe hangiu, ca un străin venit de departe,
cine locuiește la castel, cum se numesc, dacă au copii? Era un lucru de căpetenie
să nu trezească nici cea mai mică bănuială. Din discuția cu hangiul, Cedro află,
spre nemulțumirea sa, că în ultimele zile a fost trimis la Jaz un detașament de
dragoni austrieci, sub comanda unui ofițer, pentru întărirea pazei pe Vistula.
Soldații, zicea hangiul, sunt încartiruiți în sat, chiar pe malul apei, și nici măcar
ofițerul nu locuiește la castel, ci într-o casă țărănească. Patrula de aici face
legătura cu patrula din satul vecin. Noaptea, aprind focuri și păzesc granița cu
toată strășnicia, se poate spune. Oricine ar încerca să se apropie de râu dintr-o
parte sau alta ia la iuțeală un glonte în cap și gata socoteala. Astfel Vistula, care
despărțea Silezia, ocupată de franțuji, de Galiția, era vegheată cu toată grija.
Cedro, cu aerul unui om pe care asemenea lucruri nu-l privesc câtuși de puțin,
începu, netulburat și cu demnitate boierească, să întrebe despre proprietarii
moșiei.
Află că moșierul este încă la Viena, dar îl așteaptă să vină de sărbători, și că
moșierița dă un bal a doua zi de Crăciun, la care vor veni foarte mulți invitați din
tot ținutul, chiar și comandantul detașamentului de dragoni. Cei doi prieteni, de
față cu servitorii hanului și cu hangiul, începură să se întrebe cu glas tare dacă n-
ar fi cazul, având în vedere sărbătorile care i-au prins acolo, întârziindu-le
plecarea la Viena, să facă o vizită moșieriței, sau cel puțin s-o roage să le acorde
găzduire măcar în prima zi de Crăciun. După îndelungi discuții, luară hotărârea
să plece neîntârziat la castel. O porniră pe jos. Când ajunseră la poarta castelului
se lăsa seara.
Pe Rafał îl cuprinse un sentiment de tulburare. O lume ce murise demult
pentru el, pe care, după o luptă sufletească îndelungată, o respinsese hotărât cu
tot elanul tinereții sale, era acum din nou atât de aproape de el… Nu gândul că ar
putea s-o revadă pe prințesa Elżbieta însăși îl tulbura. A reîntâlni însă o ființă din
vremurile acelea minunate ale juneții sale era ca și cum în toiul iernii te-ai trezi
dimineața și ai vedea că în jur e primăvară. Clipă de clipă îi sporea curiozitatea.
Apoi sentimentul acela neplăcut de neliniște, care, totuși, oricât ar părea de
ciudat, îl împingea înainte, se risipi dintr-odată. S-ar fi mulțumit poate să arunce
o singură privire și apoi să fugă cât mai departe de amintiri și de năluciri stupide,
ba chiar era gata parcă să-l roage pe Krzysztof să renunțe la vizita hotărâtă… Să
fi fost însă cu adevărat nevoit să facă cale întoarsă s-ar fi simțit fără doar și poate
cum nu se poate mai abătut, vitregit de o imensă bucurie.
În timp ce mergea prin parcul castelului pe o alee mărginită de copaci
desfrunziți, fremătând monoton în bătaia rece a vântului, Rafał își întrebă
prietenul cu un glas cât mai indiferent:
— Nu știi cumva cum o cheamă pe această doamnă Ołowska?
— Cum o cheamă? Habar n-am. De unde aș putea să știu?
— Poate că poimâine e chiar onomastica ei?
— De sfântul Szczepan214? Mă-ndoiesc ca o doamnă să fie tiză cu Trepka al
nostru.
214
Ștefan.
 — Adevărat, e sf. Szczepan.
— Tu, pare-mi-se, după câte-mi amintesc, ai prejudecăți… Sau, cum ți-a
prezis Trepka, te cam încearcă frica. Poate vrei să te-ntorci?
— Pentru nimic în lume… răspunse Rafał, întinzându-se alene.
— Totuși, stai, am să-ți spun îndată cum o cheamă pe doamna aceasta. Cine
știe, poate să ne prindă bine. Ba chiar trebuie să ne luăm drept regulă de conduită
de a ne interesa de orice amănunt, cât de mic.
— Ia-ți drept regulă orice dorești, să-mi spui însă rogu-te, de unde ai să-i afli
numele?
— Simplu… Am la mine o scrisoare recomandată adresată ei de filfizonul
acela cu părul creț, neam cu Trepka.
— Arată-mi-o.
Cedro scoase dintr-o, despărțitură secretă a portofelului său un bilețel frumos
împăturit, roz-azuriu. Se strădui să descifreze adresa la lumina crepusculară a
zilei. Se aplecară amândoi deasupra biletului și Rafał văzu primul „Madame
Elisabeth de Ołowska”.
Îl scăldă o sudoare rece… Totuși izbuti repede să-și vină în fire și să pară din
nou vesel și liniștit. Își ridică privirea spre ferestrele castelului în care ici și colo
tocmai se aprindea lumina. Intrarea principală, cu portic, de care se apropiară, era
bătută în scânduri. Pe treptele înghețate se așternuse zăpadă proaspătă.
Rafał mergea indiferent, cu un sentiment de voioasă curiozitate, aproape
dezamăgit. Se supusese gândului plăcut, aproape superstițios, că trebuia să se
întâmple neapărat așa, că n-ar fi putut să fie altfel. Trebuia să vină aici. I se
păruse chiar la un moment dat că o mână rece îl atinge pe umăr… Era profund
tulburat, cuprins de o dulce neliniște ce-i stăpânea întreaga făptură.
Tinerii prieteni cotiră pe după colțul castelului și dădură, în sfârșit, de o ușă
caldă, umblată… Era larg deschisă și ducea într-un antret întunecos. Se uitară la
dreapta, la stânga, în odăițele de serviciu, până dădură cu ochii de un lacheu
bătrân, îmbrăcat de casă, care moțăia. Îl treziră. Acesta, aflând că vin de la
Cracovia și că caută pe pani moșiereasă, prinse să se scuze și să se agite, până
când, în cele din urmă, îi conduse în odăile boierești. Cedro și Rafał ajunseră
într-un salon nu prea mare, cald, al cărui mobilier abia de-l puteau desluși în
penumbra înserării. Într-un ungher întunecos, pe o comodă, joasă, de ultimă
modă, ticăia vesel un ceas de masă, al cărui sunet părea să fie destinat a măsura
numai clipele senine, fericite ale timpului. Lacheul aprinse câteva lumânări de
ceară, luă cărțile de vizită ale celor doi oaspeți, ornate cu frumoase viniete după
niște gravuri în aramă ale unui artist la modă din Cracovia, și dispăru. La început
lumânările abia ardeau, dar mai apoi flacăra lor se înteți și revărsă lumina, ei
galbenă în cameră.
 Lui Rafał i se părea că se afla la Varșovia… în așteptarea Helenei de With…
Într-o clipă se va arăta în salon, îndată îi va trece pragul. E cu putință oare?
Helena de With… Așteptarea înfiorată îi încețoșa ochii și el șoptea în sinea sa, cu
dinții încleștați: „Taci, taci! Liniștește-te, liniștește-te!”
Dincolo de geamurile, înghețate, vuiau surd și monoton ramurile dezgolite ale
copacilor. Krzysztof ședea îngândurat, cu bărbia sprijinită într-o mână și cu ochii
ațintiți la flacăra lumânării. La un moment dat, plictisit, spuse, ridicându-și
capul:
— Ce naiba! Nimeni nu vine!
Rafał tresări, atât de străin era glasul prietenului de lumea în care i se adâncise
sufletul. Ca să-i mai treacă timpul, luă de pe masă un album legat în piele cu
modele superbe de aur la colțuri și pe cotor. Îl deschise și de la primele file văzu
imagini, în acuarelă, de la Grudno. Mai întoarse câteva pagini și dădu cu ochii de
aleea „lui”. Artistul voise, pesemne, să evoce pe foaia impasibilă de hârtie
lumina verde, vie, din adâncul aleii, cu toată frumusețea ei unică, plină de
melancolie. Dar penelul său nu izbutise să redea decât culoarea și atât.
Neputincioasă strădanie a unei mâini de maestru. Numai unui singur om pictura
aceea îi putea sugera realitatea; ea îi trezea în suflet amintirea clară a unor vremi
ce nu se vor mai întoarce niciodată, a anilor tinereții, pierduți pentru totdeauna.
Acest om era Olbromski. Rafał uită unde se află și ce-i cu el. Nu-și mai lua ochii
de la pagina de album. Ca vrăjit, retrăia acele zile când, izgonit de acasă, după
moartea fratelui, rămăsese singur pe lume și printre oameni străini, necunoscuți,
își căuta drumul în viață, își croia o cale largă sufletului său.
— Alee, aleea mea, șoptea abia auzit…
În ultimul plan, în perspectiva înnegurată a desenului, se deschidea aleea. „Pe
această cărare am ieșit din lumea de basm la realitate”, gândea Rafał cu un
zâmbet amar pe buze. Krzysztof îi spunea ceva. Nu putea și nici nu voia să-i
deslușească vorbele. Se străduia să descopere în acuarela din fața sa tot ce se
ascunde, a dincolo de culorile ei. Asculta parcă o melodie îndrăgită care îi
tulbura și-i sfâșia sufletul, îi mișca și-i readucea la viață inima. Cât n-ar fi dat să
păstreze pentru totdeauna acel desen fără valoare pentru alții!
Krzysztof găsi și el pe masă ceva ce-l interesa. Erau câteva cărți. Deschise una
dintre ele la semnul brodat lăsat între pagini și începu să citească, vârându-și,
după obicei, nasul în carte. Rândurile citite îl pasionară într-atât, încât se ridică,
căutând lumină mai bună, se aplecă aproape de tot de flacăra lumânării ce-i
dezvăluia profilul. Când și când, își întorcea capul spre Rafał, ca să-i
împărtășească și lui din ideile extraordinare care îi luminau parcă fruntea și
sufletul, dar noi și noi impresii îl cufundau și mai adânc într-o splendidă și
nemărginită uimire. Cei doi prieteni erau în clipa aceea teribil de departe unul de
altul…
 Între timp, lângă ușa acoperită de draperie se auzi foșnetul unei rochii de
mătase. Sub pași ușori scârțâi discret parchetul din lemn de plop.
Tinerii, transportați, nici nu se clintiră. Foșnetul se topise în tăcerea din odaie.
Numai ceasul mic de marmoră măsura vesel minutele fericite.
Deodată, Krzysztof strigă entuziasmat:
— Ascultă! Ascultă! E nemaipomenit… Păi eu de o mie… dar ce spun… de o
sută de mii de ori… m-am gândit la asta…
— La ce, la ce te-ai gândit? Nu țipa!
— M-am gândit la același lucru!
— Și anume?
— Sunt gândurile mele!… Rafał! De-aș putea să-ți redau prin cuvinte ce
fericire imensă și tulburătoare este să-ți vezi gândurile confirmate, descoperite,
scoase la lumină!
— Și ce gânduri sunt, mă rog, atât de nemaipomenite?
— În sfârșit, mă regăsesc pe mine însumi! Întotdeauna mi s-a părut că numai
un nebun poate să gândească așa, iar el, uite, demult, demult a exprimat aceleași
idei. Pe toate le-a cuprins cu mintea lui pătrunzătoare. Și cum știe să le redea!
Ascultă numai… O, Rousseau, Rousseau!… Ascultă…
Krzysztof ridică ochii la Rafał și deodată lăsă în jos cartea. Se fâstâci și cu o
înclinare grațioasă se dădu cu doi pași înapoi. Rafał, văzându-i tulburarea, se
ridică și întoarse capul.
Înaintea lor sta prințesa Elżbieta.
Nu, nu era prințesa de altădată. Era pani Ołowska, de două, de trei ori, de zece
ori mai frumoasă, dar alta decât cea pe care o cunoscuse el. Era frumusețea
împlinită a unei femei de douăzeci și șase de ani, superbă, înfloritoare – floare
între flori la sfârșit de primăvară.
Rafał nu se mai sătura s-o admire, să se mire de schimbarea petrecută, de
transformarea unei frumuseți într-o altă frumusețe și mai tulburătoare. Pani
Ołowska era îmbrăcată cu o tunică modernă, lungă până la genunchi aproape, de
un cărămiziu-deschis, și cu o fustă albă destul de scurtă. Pe umerii dezgoliți avea
un șal verde cu o bordură bogat brodată. Acum purta o altfel de pieptănătură:
zulufi care îi încadrau fața, iar la ceafă un coc mare, împletit.
Înainte de a răspunde la salut, îi privi îndelung pe oaspeți cu o privire destul
de trufașă, deși cu scânteieri șăgalnice. În cele din urmă, se apropie, amabilă, de
Krzysztof și, răspunzându-i la plecăciune, zise:
— Mă bucur să vă pot întâmpina în casa mea, stimați domni…
Pe Rafał îl salută oarecum altfel, deși nu ca la Grudno.
Îi aminti în treacăt că a mai avut cândva plăcerea de a-l cunoaște. Ascultându-
i glasul și privindu-i silueta, Olbromski începu să numere minutele îngăduite lor
să le petreacă aici. Se bucură că timpul le era măsurat. Simțea o piatră pe inimă.
Își pironi privirea în pământ și, în timp ce Krzysztof o întreținea pe gazdă cu o
discuție convențională, se cufundă în gânduri sâcâitoare. Perindându-le de-a
valma prin minte, se opri la unul care-l liniști cât de cât; „Plec la oaste și gata! O
să fiu ostaș viteaz și nici că-mi pasă! Cine mai e pan ca un ulan, lance ca a lui
nicio armă nu-i!”
Își înălță privirea provocatoare de altădată, de la Grudno, și întâlni ochii
paniei Ołowska.
Și ochii ei aveau acum altă căutătură. S-au uitat lung, liniștit și îndrăzneț la
chipul lui, aceiași ochi minunați și totuși alții parcă. Ei nu s-au înnegurat de focul
lăuntric al inimii și nu s-au umbrit rușinați de simțăminte tainice. De astă dată
nu! Priveau cercetător și cu provocare. La răstimpuri, scăpărau amenințător ca un
nor aducător de furtună. Pani Ołowska îl dăruia pe Cedro cu zâmbete. Buzele ei
rosteau cuvinte amabile, binevoitoare.
— Am fost prevenită cu privire la planurile domniilor-voastre și totul se lega
cum nu se poate mai bine, dar uite că acum s-au ivit unele piedici neprevăzute…
Ce păcat… urmă ea nemulțumită, citind biletul vărului lui Trepka. În sat sunt
soldați. În satul vecin la fel. Și sunt mulți, hoarde întregi. Au pus posturi unul
lângă altul aproape. Noaptea țin focul mereu aprins și strigă de nu poți dormi.
— Da, am auzit de venirea soldaților în drum spre castel, spuse Cedro cu o
plecăciune.
— Nu știu dacă noile împrejurări n-o să vă determine să vă schimbați
intențiile?
— Nu, nici gând!
— Da… asta înseamnă adevărat cavalerism. Recunosc că vă admir curajul.
La aceste, cuvinte îl măsură pe Rafał cu o privire ironic-provocatoare.
— Dacă-i așa, adăugă, trebuie să trecem la fapte.
— Pani…
— Ce mai, zis și făcut. Vă previn însă că acum planul nostru este deosebit de
primejdios. Autoritățile nu glumesc cu transfugii. Am auzit de la oameni bine
informați că le pun fără vorbă multă lațul de gât și-i spânzură pe eșafod, sau
chiar de câte o grindă din primul pătul ce se nimerește.
— Am și avut prilejul să vedem o asemenea reprezentație austriacă, spuse
Krzysztof cu aceeași plecăciune automată.
— I-au spânzurat de o grindă într-un pătul?
— Nu, pe eșafod.
— Și ca un făcut, soțul meu nu se mai întoarce odată de la Viena. Trebuia să
fie aici la ora asta. E adevărat că în asemenea chestiuni nici el nu ne poate fi de
prea mare ajutor, întrucât are alte vederi și nici până astăzi nu-l recunoaște pe
Napoleon de împărat, adăugă ea cu un zâmbet ușor ironic. Totuși, în caz extrem,
ar fi putut să recurgă la relațiile și cunoștințele sale numeroase, pe care eu…
 — Pani, v-am ruga să fiți foarte sinceră cu noi, spuse Cedro. Dacă planurile
noastre ar putea să vă aducă necazuri…
— O nu, nu. Mie îmi place să înfrunt greutățile și-mi plac astfel de necazuri.
Trebuie măcar o dată în viață să ai emoții tari în ajun de Crăciun. Altfel, ne-ar
îngheța sângele în vine și viața s-ar stinge în noi.
— Oare pe meleagurile noastre emoțiile tari sunt atât de rare?
— Unei femei, nu numai la noi, ci oriunde și oricând, rareori îi este dat să
trăiască emoții ieșite din comun. Mandatarului care a luat în grija lui această
treabă i-am și dat toate indicațiile. Planul este, sau cel puțin a fost, următorul: în
ziua de Sf. Szczepan va veni la noi la bal multă lume. Domniile-voastre, oaspeți,
în trecere pe la noi, veți rămâne aici de sărbători, iar la bal veți dansa pe rupte.
Noaptea însă, la un semnal convenit, veți pleca pe nesimțite și, fără să mai
zăboviți nicio clipă, îl veți urma pe cel ce vă va conduce și, pe întuneric, veți
traversa Vistula… De acord?
— O, pani… spuse Cedro, săltându-se de pe scaun.
— Deocamdată să nu spunem nimic, întrucât treaba nu este încă îndeplinită.
Vistula pe aici nu e prea largă, totuși nu-i chiar așa de simplu s-o traversezi.
— Noi ne simțim, de parcă ne-am și afla pe celălalt mal. Așadar, poimâine
vom lupta! spuse Cedro, aplecându-se spre Rafał, cu chipul luminat de zâmbetul
lui larg, sincer, ca de copil.
— Domnia-ta, pane, am auzit că aveai perspective serioase la Viena, speranțe
mari, și totuși ai ales drumul primejdios al nestatornicei Bellona 215. Fără regrete
și mustrări de conștiință schimbi un împărat cu un altul…
— Pani! Mă surprind spusele dumneavoastră referitoare la succesele mele de
la Viena!… Păi astea-s mai mult vorbe decât fapte, iar în ce privește împăratul
nu recunosc decât pe unul singur. Trăiască împăratul!
— Din succesele domniei-tale am auzit de la bărbatul meu, care știe tot ce se
petrece la Viena, ce se ascunde în scârțâitul ghetelor, în foșnetul fracurilor, în
zăngănitul ușilor. Sau poate că prietenul domniei-tale te-a ademenit pe drumul
gloriei? întrebă ea, după o scurtă tăcere.
— Nici eu nu știu. Cred că pe amândoi ne-a aprins aceeași scânteie. Dincolo
de Pilica toți bărbații au încălecat pe cal!
— Da… am auzit. Și întotdeauna ești primul când e vorba de încălecat caii?
întrebă frumoasa doamnă, adresându-i-se lui Rafał.
— Da, răspunse el cu glas ferm, străin parcă. Se pare că am fost făcut pentru
călărie.
Tonul său aspru îl mulțumi profund. O clipă se simți înaintat de propria sa
forță. Avea impresia că i-a sporit tăria spirituală, că s-a maturizat. Nu mai era
tânărul șleahtic la care toți se uită de sus. Își ridică ochii semeț, plin de mândrie
215
Zeița războiului la romani.
și asprime ostășească, din care era dispus să cedeze doar atât cât era necesar
pentru respectarea etichetei de salon. Nu mai era în el nici urmă din sfiala de
altădată.
Printr-o inexplicabilă comuniune sufletească, pani Ołowska îi intui starea de
spirit. Era aproape învinsă. În mișcările ei, în tonul glasului, în felul în care-și
pleca ușor capul când îl asculta, se întrezărea respectul, sau poate chiar dorința
de a-și răscumpăra vina. Totodată, toate gesturile și ținuta ei căpătară un farmec
cuceritor, erau minunat de firești, lipsite de orice poză sau afectare. Expresia
ochilor, în care la început scăpărau fulgere, era acum plină de căldură.
Rafał își aținti ochii în ochii ei, atât cât îngăduia buna-cuviință. Pe negândite
simți cum îl prind în mrejele lor primejdioase ochii aceia supuși și sfioși. Tot mai
mult se prelungeau minutele în care nu-și putea lua privirea de la umbrele
albastre ale genelor minunate, de la lumina ochilor în care se oglindeau azurul
necuprins al dimineții și toată strălucirea primăverii în floare. Se simți stăpânit de
o imensă uimire, de parcă dintr-odată s-ar fi deschis în fața lui priveliștea mării
necuprinse, a deșertului sau a unui lanț de munți înzăpeziți. Apoi uimirea făcu
loc unui entuziasm atoatebiruitor ce-i potoli sufletul, revărsându-se în valuri
îmbălsămate. Abia în clipa aceea mai curând simți decât văzu cu ochii strălucirea
alb-imaculată a frunții, dăltuită din zăpadă sau din marmură de Carrara, tăinuind
gânduri neștiute, subtil fermecătoare, aidoma unei muzici înfiripate din liniștea
nopții, proaspete ca apa de izvor. Abia în clipa aceea se simți descoperitorul unei
comori neprețuite, al acelui chip luminos pe care trandafiriul gingaș al obrajilor
se topește încet în alb-imaculat, ca zorile în lumina zilei senine de azur. Cu o
clipă înainte nu văzuse decât o amintire crunt răscolitoare. Acum însă nu-i scăpa
privirii nici jocul de umbre și lumini din jurul buzelor, nici cosița bogată de
necuprins cu mâna lui de soldat. Fiecare mișcare a palmelor albe, nemuncite,
aproape străvezii de gingașe, era pătrunsă de un farmec aducător de neliniște.
Frumusețea întruchipată din fața lui îl copleșea, îi lua răsuflarea, îi încețoșa
mintea. Cu cât o admira mai mult pe pani Ołowska, cu atât mai profundă îi era
tulburarea. Îl fermeca mai cu seamă grația firească, fără urmă de afectare,
cochetărie sau dorință de a plăcea, acea simplitate cuceritoare a unei frumuseți
dintre cele mai rafinate, inaccesibile, maiestuoase. O privire caldă, sfioasă,
câteva cuvinte blânde, din inimă, și Rafał își surprinse inima stăpânită de o
neliniște la fel de intensă ca în clipele cele mai grele din viața lui. Gata să-și
piardă cumpătul, neștiind ce se întâmplă cu el, asculta glasul domol și cald, plin
de senină naturalețe și bucurie nevinovată. Și dintr-odată simți cum îi fierbe în
vine un sânge nou, străin parcă, țâșnit din izvorul etern al desfătării. Probabil că
se schimbase în clipa aceea la față, întrucât frumoasa doamnă de câteva ori își
opri îndelung privirea asupra lui.
 Intră un slujitor și trase draperiile grele de la ferestre. Dincolo de geamuri
vuietul vântului se auzea înăbușit, plăcut, ca un murmur de încuviințare sau un
ropot de aplauze. Lumânările de ceară revărsau în încăpere o lumină galbenă,
îmbietoare. Intră apoi un alt slujitor și-o înștiință pe doamnă că o așteaptă
mandatarul boierului. Pani Ołowska porunci să-l poftească în salon. Peste o
clipă, apăru un bărbat înalt, îmbrăcat în costum polonez, cu mustață bălană. Fața
lui plină, roșie de vânt, respira sănătate. Mandatarul forăia ca-n câmp, neluându-i
în seamă pe oaspeți.
— Pan Kalwicki, bunul nostru protector, spuse doamna Ołowska. Iar
dumnealor – cei doi trădători. Să vă spun numele lor?
— Se numesc polonezi și nu arată rău. Altceva nici nu vreau să știu… replică,
suflând din greu, mustăciosul. Dac-oi fi supus cumva la tortură cel puțin voi
putea să declar, cinstit, pe onoarea mea de șleahtic, că nu știu cum îi cheamă.
— Bucuroși de cunoștință, îl salută Cedro. Ajutorul și protecția
dumneavoastră…
— Hm, hm… ajutor! Tocmai aici e aici… Îmi face multă plăcere să vă
cunosc… De ieri seară tot chibzuiesc, de vreme ce doamna noastră s-a arătat gata
– hm! – să vă vină în ajutor… Cu pani Elżbieta nu-i chiar așa de simplu s-o scoți
la capăt. „Mă plictisesc, mă plictisesc!”… Iar la urmă, fă ce știi…
Încăpățânare…
— Pane Kalwicki, pane Kalwicki, fii bun și nu depăși măsura.
— Tac, tac! Gata, îmi pun mustața pavăză limbii mele!
— Pune-ți una mai de nădejde, să nu ți-o tai, că doare.
— Dumneavoastră, pani, nu vreți să înțelegeți că treaba asta miroase a eșafod.
Putem să ne înfundăm așa, că nu numai cizmele, da nici picioarele să nu mai
izbutim a le trage afară.
— Nu-i mare pagubă, mai ales dacă-i vorba de cizmele astea…
— Voiam să mai spun ceva…
— Nu mai vreau s-ascult nimic.
— Trebuie totuși să vă anunț că l-am invitat, în sfârșit, pe ofițerașul acela la
bal. Mult timp mi-am mai pierdut cu aschimodia asta!
— Foarte bine! Felicitările mele pentru izbândă!
— Și eu zic că-i foarte bine.
— Și altceva, bătrâne? Zi repede, fără vorbe de prisos!
— Ei, poftim! Bătrâne! Frumos e asta?…
— Ce altceva mai are de spus mandatarul nostru, am întrebat?
— Uite că așa, dintr-odată, ați trecut la tonul princiar! Trebuie să adaug că
dragonii noștri vor bea un butoi de bere, pe puțin. Doamne, gata să mă lovească
damblaua când mă gândesc…
— Dai dumneata un butoi…
 — Mi se ridică părul măciucă la gândul de ce se va-ntâmpla când o veni
boierul acasă!
— Ce-mi pasă mie de părul dumitale!
— Cu alte cuvinte, mă văd silit la bătrânețe să-mi pun dacă nu pieptul, atunci
spatele în bătaia gloanțelor, pentru că, spun cinstit, nemții nu prea știu de glumă.
Chiar eu în persoană o să vă călăuzesc noaptea… Dar ce-o să iasă din asta…
adăugă el în șoaptă, apropiindu-se de Krzysztof.
Începu să discute pe șoptite cu Krzysztof, iar pani Ołowska se retrase
deoparte. Din mers îndreptă paravanul à la Psyché din fața căminului și se opri
deodată înaintea lui Rafał. O clipă rămase cu pleoapele plecate, cu un zâmbet
fermecător pe buze.
Încet își înălță apoi ochii albaștri și își opri privirea asupra oaspetelui.
Zâmbetul îi stăruia pe buze, făcându-se tot mai luminos, tot mai entuziast. Nările
îi fremătau. Cedro îl luase de braț pe bătrânul șleahtic și astfel se plimbau
amândoi prin cameră, discutând însuflețit, iar pani Ołowska se apropie și mai
mult de Rafał și, fără să-și ia ochii de la el, spuse încet, printre dinți, așa ca s-o
audă numai el:
— Caut să descopăr… urma… cravașei mele…
Olbromski rămase împietrit locului, deși simți că-și pierde echilibrul auzindu-
i vorbele. Îi răsunaseră în urechi ca șuierul unei vergi de oțel. Obrajii, fruntea
gâtul îi luară foc. Apoi încet sângele coborî la inimă.
Când Krzysztof și cu mandatarul, discutând mereu, se apropiară de masă, pani
Ołowska deschise, zâmbind, albumul cu desene și, arătându-i lui Rafał peisaj
după peisaj, spuse cu rece amabilitate:
— Grudno.
Întorcea pagină după pagină, privind cu interes picturile. Când ajunse la
peisajul cu vestita alee din parc, Rafał puse mâna pe foaie și întrebă:
— Aș putea să știu cine a desenat acest peisaj?
— Ați putea.
— Cine?
— Cine a desenat întregul album. Se vede doar că e aceeași mână.
— Cine?
— Eu.
— Aș putea să vă mai întreb de ce ați ales tocmai această alee? La Grudno
erau locuri mult mai frumoase.
— Pentru că acesta era colțișorul meu preferat. Aici mă plimbam cel mai des.
— A, așa?…
La cină, servită celor patru într-o cameră alăturată, Rafał se văzu așezat alături
de bătrânul mandatar, cu care fu nevoit să înceapă o discuție de omni re scibili216.
216
Despre toate câte știute. (Lat.)
Gazda discuta cu Krzysztof atât de vesel și de însuflețit, de parcă s-ar fi cunoscut
de când lumea. Lui Rafał nu-i scăpă nicio vorbă. Își înăbuși sentimentul de
gelozie nebună și cu un cumplit efort de voință îl goni până-n adâncul sufletului.
La un moment dat însă, își spuse în sinea sa, cu toată hotărârea: „Am să-l omor
pe mucosul ăsta!” după care se văzu din nou capabil să discute în voie cu vecinul
său de masă. Nici pentru o singură clipă măcar nu se întoarse spre el capul acela
de regină împodobit cu un coc bogat. Nici o singură dată privirea ochilor albaștri
nu se opri asupra lui.
Abia acum își dădu Rafał seama că a rămas neschimbată prințesa Elżbieta,
aceea care l-a făcut să bea din cupa amărăciunii și de vraja căreia nu a scăpat
decât recurgând la mijloace radicale. Aceeași. Te privește și nu te privește, te
aude și nu te aude, știe că ești aici și nu știe… Deci iată-l după ce-a făcut ocolul
pământului ajuns în același loc. Se minuna în sinea sa de mersul lucrurilor, de
legea căreia i se supune orbește destinul. Setea nepotolită de a gusta încă o dată
din suferințele de altădată îi bântuia sufletul ca o furtună. Cu toată puterea
voinței sale, încerca s-o provoace pe regină și s-o facă să întoarcă ochii spre el.
Ca și altădată începu să urmărească pe furiș chipul ei minunat, taina pieptului ei
superb. Ochii reveneau din aceste incursiuni de spion încredințați, spre propria
disperare, că frumusețea prințesei nu a pălit deloc, ci dimpotrivă, a înflorit și mai
superb, că acum este și mai încântătoare. Numai că acum, conștientă de puterea
splendorii sale, ea o folosea ca pe o armă imbatabilă. Asta era cel mai rău. Noua
constatare îi încețoșa tânărului rațiunea, îl făcea să răspundă anevoie la
întrebările bătrânului Kalwicki. Ochii tânărului, de câte ori se uitau la prințesă, se
aprindeau de o patimă cu neputință de stăpânit.
Indiferența paniei Ołowska îl înnebunea. Se ridică bucuros de la masă și peste
cel mult un ceas se duse la culcare. Ca un lunatic urcă scara în urma lacheului
care-i lumina drumul, străbătu o anfiladă de camere și se văzu, în sfârșit, într-o
încăpere nu prea mare, bine încălzită. Alături se afla odaia în care urma să
doarmă Cedro. Rafał se dezbrăcă și se aruncă pe pat. Somnul îl cuprinse aproape
fulgerător. Se trezi noaptea târziu și se ridică în capul oaselor.
Cunună parfumată îi împleteau pe frunte gândurile: cugeta că se află sub
același acoperiș cu prințesa Elżbieta, că după atâția ani a regăsit-o și mai
frumoasă, dar și mai amenințătoare în splendoarea ei. Mai ales acest din urmă
gând îi dădea târcoale viclean, diavolește. Era atât de profund și demult nuanțat,
încât mintea refuza să-l cuprindă. Lua mereu forme noi și se întrupa în mii de
fețe. Apărea în chip de dulce ispită, oferind imaginației tablouri atât de vii, încât
vedea cu adevărat parcă lângă buzele sale arse de patimă gura ei, ochii albaștri de
un farmec nesfârșit, căutându-l, umerii goi supuși palmei lui înfrigurate. Sau
apărea ca o îmbietoare speranță purtându-l pe aripi gingașe de fluture peste timp
și spațiu, până la întinderi necuprinse de azur, nemaivăzute, sau luau chipul
tristeții profunde, de nesuportat, numărând neîndurător clipele de preț pierdute,
ce șopteau grabnic sentințe cumplite, de neînțeles, și se pierdeau în hăul nopții.
Se lăsă furat de visare. Plutea în sferele înalte ale fericirii, de unde se prăbușea
respins, în bezna disperării, și acolo o suflare de infern smulgea de pe strunele
lăutei sale jalnice suspine. Schimbarea fulgerătoare a simțămintelor îl făcea
uneori să nu mai vadă nimic pe lume. Din tainițele sufletului țâșneau hotărâri, ca
niște izvoare până atunci neștiute, pentru ca în răstimp de o clipă să dispară în
străfundurile lui întortocheate, pentru totdeauna. Îndelung și pătimaș se lăsa
legănat de visul că va rămâne aici cu orice preț. În orice împrejurări! Va trece de
partea austriecilor, prusacilor, diavolilor, va ajunge soldat de rând, mercenar – îi
era totuna! Numai să rămână aproape de acest cuib al fericirii, unde fiecare
obiect ți se-ncrustează adânc în suflet și devine comoara lui etern neprețuită,
unde pereții de piatră se preschimbă într-un polog făgăduitor de desfătări, unde
orice foșnet poate fi un binecuvântat vestitor al iubirii.
Auzi răsuflarea lui Krzysztof, care dormea alături, și pentru a doua oară ura îi
săgetă inima. Râsul vesel, auzit cu câteva ceasuri înainte, îi răni pieptul, privirile
languroase de mai adineauri îi sfredeliră de moarte inima. Krzysztof ieșise
victorios! Cine știe, poate că mâine-poimâine va cunoaște cu adevărat triumful?
Ce se va-ntâmpla de va veni într-adevăr această clipă?… Rafał sări din culcuș
trăsnit de un gând neașteptat… Parcă-i greu de înfăptuit? Împrejurările îi sunt
favorabile. Vor porni noaptea. Se vor strecura pe cărărui lăturalnice spre râu.
Acolo – un glonte în urechea prostănacului, trupul în apă, sub gheață. Și –
înapoi, înapoi, aici!… O, nici acum n-ar fi prea greu să-l strângă de gât pe flăcăul
ăsta roșcovan și să-i curme viața. Ce n-ar fi în stare să facă în schimbul unei
singure îmbrățișări, al unei întâlniri între patru ochi! Pentru un singur zâmbet al
ei, din câte-i dăruise celuilalt fără număr!
Dar de ce s-o facă? De ce? Când ar putea, de fapt, să treacă la ofensivă încă o
dată. Unde-i pe obraz urma cravașei? Uită-te bine, șarpe! Iar ridici mâna să
lovești? Ei, fie! Să-ți simt buzele înainte de a fi respins, să te strâng la piept și o
clipă să gust mângâierea mătăsoasă a părului tău de aur. Și după aceea nu are
decât să-mi dea lovitura de moarte cine-o vrea – neamțul sau franțuzul, soțul sau
amantul!
Cu o mișcare, mecanică șterse bruma așternută peste noapte pe geamul
ferestrei și privi afară. Luna se arăta mereu dintre norii fugari. În depărtare,
dincolo de crestele golașe ale copacilor din parc, gheața râului ferecat când
strălucea în razele lunii, când se topea în beznă. Pe mal se stingea încet pâlpâirea
focurilor aprinse ici și colo, fâșii lungi, licăritoare, se așterneau pe râu de la
ultimele lor flăcări. Rafał râse, privindu-le. Trebuia să meargă acolo… Spre acele
ruguri… Îl vor întâmpina mii de gloanțe, de va încerca vreodată să se întoarcă în
această casă. Orice rândaș are dreptul să locuiască în acest colț de paradis, orice
câine își poate culca fruntea pe pragul acestei case, numai el nu poate, el, care-i
gata să-și dea pentru acest drept jumătate din viață, ba nu, viața toată! Cuprins de
nebunie și de un acces nestăpânit al pasiunii, orbit de focul ei, de înfiorarea și
desfătarea ce i le făgăduia, începu să se plimbe prin odaie cu pași neauziți,
nesiguri, de nebun.
 NOAPTEA ȘI DIMINEAȚA

Orchestra instalată sus în galerie își acorda instrumentele. Din vestibul

apăreau mereu siluete noi și urcau încet pe scara de marmură. Foșnet de mătase
și adieri de parfum răzbăteau de jos. Glasuri… glasuri…
Mii de lumânări de ceară aruncau reflexe luminoase pe coloanele întunecate
de marmură ce susțineau tavanul superbului hol. Lângă una din coloane sta pan
Ołowski, un bărbat încă tânăr, cu un chip frumos, distins, fin. Avea ochii albaștri
adânciți sub fruntea boltită, palidă, iar zâmbetul silit de pe chipul lui, cu care îi
întâmpina pe oaspeți, dispărea ca la comandă în scurtele răstimpuri dintre
formulele de salut și urările de bun venit.
Lângă o altă coloană stătea mandatarul Kalwicki, gătit cu cel mai elegant
contăș din câte avea. Mai jos, pe palierul unde scara făcea un cot, fiecare pereche
nou-venită era întâmpinată de un valet, care, cu un gest solemn al mâinii drepte
arăta în sus, spre stăpânul casei.
Kalwicki, de fapt, îl aștepta pe ofițerul pe care chiar el îl adusese și îl
condusese într-una din camerele-vestiar pentru a-și peria uniforma și a-și pune în
ordine ținuta. În sfârșit, se arătă și locotenentul. Urca vioi scara, țuguindu-și
mândru și dezinvolt buzele, îmbrăcat cu tunica de gală, pantaloni colanți și cizme
în picioare, cu galoane și epoleți strălucitori. Valetul se înclină adânc înaintea lui
și urcă grabnic, pieziș, câteva trepte, ca nu cumva neamțul să ia drept gazdă pe
altcineva. Kalwicki, într-o nemțească șchioapă, amestecată cu vorbe poloneze și
latinești, iar pan Ołowski, într-o germană impecabilă, îl întâmpinară pe oaspete
și-l conduseră în salon, cu acolade și complimenturi.
Scaunele și canapelele așezate de-a lungul pereților se și garnisiseră cu
doamne de prin împrejurimi, care mai de care mai frumoase. În pragul ușilor
deschise spre celelalte încăperi se înghesuiau dansatorii. Mijlocul salonului era
gol. Pani Ołowska, stând în apropierea intrării, îi primea pe invitați.
În părul altfel pieptănat avea prinse două rămurele de laur. Gâtul și umerii
dezgoliți erau puși în relief de mânecile scurte, bufante. Rochia vaporoasă, robe
de gaze à raies de satin217, superbă, de culoarea mării, lungă până la gleznă
numai, era împodobită mai jos de talie cu trandafiri, iar la poale cu frunze de
camelie. Mănuși lungi îi acopereau brațele. Sus, pe corsajul vaporos, fremăta un
buchețel de violete de Parma. Când intră austriacul și se înclină cu eleganță
vieneză, îl întâmpină cu toate onorurile, ca și soțul ei. Îi ceru să-i ofere brațul și,
străbătând salonul, îl conduse până la grupul de moșieri de vază, să-l prezinte.
Peste o clipă pantofiorii ei de atlaz alunecară pe parchet înapoi spre ușa
principală, larg deschisă.

217
Din voal cu fâșii de satin. (Fr.)
 Lângă ușa de vizavi, într-un grup de tineri se aflau Olbromski și Cedro.
Zărindu-l pe neamț, și-au dat seama că epopeea lor a început. Pentru Krzysztof
era un îndemn la acțiune, pentru Rafał – un cuțit în inimă.
Trebuia luată repede o hotărâre.
În ultimele două zile Rafał se trăsese la față și ochii îi ardeau bolnăvicios. Cu
fiecare ceas sporea dragostea lui nebună, patima pătrunsă de amărăciunea
pierderii apropiate. Uitându-se la frumoasa gazdă, nu simțea nici bucurie, nici
admirație, ci doar o surdă și neputincioasă deznădejde. Venise clipa să joace totul
pe o carte. Să-și hotărască într-un fel destinul. Nu dormise noaptea, iar ziua
căutase, căutase mereu un prilej de întâlnire. Casa era tot timpul plină de lume,
se perindau oaspeții, sosiți de mai departe și de prin vecinătate. Pe fiecare în
parte Rafał îl ura de moarte, ca pe cel mai înverșunat vrăjmaș al său,
străpungându-l și mistuindu-l cu privirea aprinsă de dușmănie. Era mereu nevoit
să vorbească, să salute de bun venit sau de bun rămas, să-și ascundă cugetul, ca
un spion, și, ce era mai rău, să râdă. De aceea uneori râdea atât de straniu, încât îl
treceau fiorii pe interlocutor. Se-ntâmpla s-o zărească pe prințesă undeva în
mulțime. Atunci buzele lui îngânau cu glas tare aproape cuvinte de iubire și
încântare, alintări stupide sau blesteme cumplite, deprinse de buzele și urechile
lui în temniță. De nenumărate ori, cuprins de nebunie, nemaiștiind ce-i cu el, își
făcea loc până la ea pentru a-i mărturisi, în sfârșit, tot zbuciumul său… Dar când
se apropia și o auzea vorbind vesel, cochet, amabil, se retrăgea cu inima rănită de
râsul ei, zâmbind tăcut.
Așa au trecut cele două zile de sărbătoare.
Acum, sta în mulțime, îmbrăcat după ultima modă, și nu-și lua ochii de la
zeița lui.
Cât era de superbă!
Capul ei de camee antică părea dăltuit, de mâna unui artist grec, din straturi
albe de onix. Părul întrecea în strălucire crenguțele de laur cu care era susținut.
Sprâncenele întunecate se uneau spre rădăcina nasului într-o linie abia vizibilă de
puf gingaș, închipuind parcă un splendid simbol viu al sărutului. Albul tâmplelor
mărginea cum nu se poate mai frumos trandafiriul pal al obrajilor. Cum nu se
poate mai frumos se mișcau buzele întredeschise.
Rafał simți dintr-odată că nu va lua parte la proiectata călătorie peste Vistula
și se însenină. O piatră parcă îi căzu de pe inimă. E cu putință s-o mai vadă
numai două ceasuri, după care s-o piardă pe veci? Ce prostie! Niciodată! Va
rămâne aici cu orice preț. Gândul ce i-a trecut prin minte noaptea îl va înfăptui
acum. Se va preface bolnav, mistuit de febră, muribund. După sărbători, se va
întoarce la Cracovia. De acolo va putea veni aici ori de câte ori va voi. Va
născoci treburi cu Kalwicki, cu Ołowski, va lua în arendă o moșioară prin
vecinătate. Va colinda aceste câmpuri. Va da pe la mandatar, chipurile, venind de
la vânătoare. De pe câmp se vede castelul. Își închipui limpede cum își va
petrece atunci zilele și nopțile, își închipui toate strădaniile și peripețiile prin care
va trece, pentru a n-o pierde din ochi pe prințesă.
Problema era cum să-l înștiințeze pe Krzysztof. Poate va rămâne și el. Față de
Trepka o să se justifice dând vina pe diferite obstacole de netrecut… Chiar așa!
Oare nu-i nebunie curată să-și vâre singuri gâtul în laț? Oare nu au văzut cu ochii
lor ce-a fost la Cracovia? Oare nu-i mai înțelept să lucrezi ogorul, cum e lăsat de
la Dumnezeu, decât să alergi după năluci, sau mai bine zis, să-ți cauți moartea?
Bineînțeles că nu vor fi scutiți de oarecare batjocură și vorbe de osândă, se vor
face oleacă de rușine, până ce toate vor fi date uitării și vor intra în normal. Cum
se întâmplă de obicei în viață! Ăi de-i vor arăta cu degetul n-or fi nici ei mai
breji.
Cum să înceapă însă vorba cu prostănacul de Krzysztof? Cum să-l ia, după
atâtea zile și nopți de înflăcărare? Rafał căscă pe furiș, cutremurându-se la
gândul acesta. Întinse mâna cu degetele țepene spre Krzysztof. I se păru chiar că
l-a și tras spre el… Între timp însă Cedro stătea încordat și cu ochii lui miopi îl
cerceta de departe pe ofițerul austriac. Rafał puse mâna pe umărul prietenului și
hârâi cu gura strâmbă:
— Krzyś… ți-e frică?
Acesta tresări, de parcă i-ar fi pus cineva pe trupul gol o bucată de gheață.
— Nu mi-e frică! ripostă ca un copil prins cu minciuna.
— Dar mie…
— Ce?
— Mie… mi s-a părut că ți-e frică.
— Decât să mă sperii și să mă tulburi, mai bine te-ai ruga Domnului ca să ne
ajute să trecem cu bine noaptea asta.
— Prostule! îi șopti Rafał la ureche. În sinea sa însă își spunea: „Trebuie să
mai aștept puțin, mai este timp!”
Deodată un gând genial îi trecu prin minte. Când va veni clipa hotărâtoare, se
va ascunde undeva în castel, până ce totul va trece. O să se prefacă beat. Un om
beat nu-i răspunzător de faptele sale, așa că și onoarea îi va fi salvată. Se va arăta
în zori, când totul va fi consumat. Krzysztof, dacă vrea, n-are decât să plece
singur. Chiar așa, n-are decât să plece, să-i asculte Dumnezeu ruga și să-l ajute sa
treacă dincolo cu bine, iar de nu, n-are decât să crape eroic sub gloanțele
dragonilor! Chiar așa – ha, ha – ducă-se pe Vistula la toți dracii! Destul a fost
dăruit aici cu zâmbete și priviri galeșe…
Simți din nou o mare ușurare. Viitorul fericit îl ispiti cu o adiere parfumată și-
i răcori fruntea. Înaintea ochilor se desfășurau șir zile luminoase.
Orchestra tocmai intonă o poloneză și sunetele ei triumfale îl purtară pe
aripile lor cu noua lui hotărâre în suflet. Fericirea părelnic dobândită îl ridică
până la înălțimi scăldate de lumină. Ca într-un vis amăgitor vedea perechile
înșirate străbătând sala cu elegantă grație. Domnul în vârstă, care conducea
perechile alături de pani Ołowska, ba apărea în ochii lui Rafał, ba dispărea în
sălile vecine. Treceau pe lângă el, ca niște talazuri amețitoare, umeri dezgoliți,
capete cu păr bogat, presărat cu perle, nestemate, pamblici, atlazuri scumpe,
strălucitoare, foșnind ușor, briliante cu scânteieri multicolore, adieri
înmiresmate, zâmbete și priviri fermecătoare. Alunecau perechile una după
alta… Însăși întruparea gingășiei, o pieptănătură l’oiseau de paradis218, trecu
ușor pe alături. Foșneau rochii tivite cu blăniță en lapin de Moscovie219, pluteau
lin capete împodobite cu gaze argentée220, cu turbane à pointe mameluck221, în
stil oriental sau egiptean.
Abia se curmă poloneza că tot tineretul se învârteji în ritm de vals. Rafał
tânjea să danseze cu pani Elżbieta, dar nu se ivea un prilej fericit. Valsa mereu cu
un alt partener, sau dispărea chemată de îndatoririle ei de gazdă. Rafał dansa cu
cine se nimerea, numai ca să nu stea pe loc. O singură dată, abia pe la miezul
nopții, o scurtă clipă i-a fost dat să străbată sala cu comoara lui în brațe. Toate
vorbele îi pieriră din minte, îi încremeniră gândurile. Nu găsi niciun cuvânt să
spună, deși se străduia din răsputeri să descopere ceva. Tăcea, cu dinții încleștați.
Trecuse de miezul nopții și Krzysztof tot mai des își căuta din ochi prietenul.
Rafał simțea cum îi răsună în urechi, în inimă, în sânge, bătaia clipei fatale, cum
se apropie tot mai mult. Tânărul maestru de balet anunță un dans englezesc la
modă – country dance, la care erau invitați aproape toți. Rafał nu izbuti s-o aibă
de parteneră pe pani Elżbieta, cu toate eforturile depuse. Abia la cadrilul următor
îi surâse destinul. Cunoștea bine dansul încă de la Varșovia și știa că la unele
figuri va dansa vis-à-vis de ea. Cu ochii întredeschiși visa la acele clipe.
O, de-ar putea să-i mărturisească tot chinul lui! Să plece, să plece fără un
cuvânt!… Pe doamna pe care și-o alesese ca parteneră, dintre cele mai drăguțe
din preajma sa, o copleșea cu vorbe de duh, pline de voie bună, cu complimente
și amabilități convenționale. Turuia ca un fante plin de haz, dar ochii lui o
priveau în silă, cu dispreț și batjocură; în sinea lui îi adresa epitete dintre cele
mai puțin măgulitoare. Revărsând o cascadă de cuvinte la adresa partenerei sale,
se gândea la cealaltă, fiică a cerului și a luminii. La prima figură de dans ce-l
aduse față în față cu pani Ołowska, o auzi șoptindu-i:
— Peste vreo două ceasuri…
— Ce va fi, prințesă? o întrebă în șoaptă, cu buzele albite.

218
Pasărea paradisului. (Fr.)
219
Iepurași rusești. (Fr.)
220
Voal de argint. (Fr.)
221
Cum purtau mamelucii. (Fr.)
 — Trebuie să comit impolitețea și să vă amintesc… Peste vreo două ore veți
pleca amândoi…
— Aș prefera să mor aici, decât pe râu.
Dansul lin, grațios îi despărți. Prințesa plecă de lângă el, cu o reverență, cu
chipul minunat, zâmbitor, ușor îmbujorat… Același dans însă peste câteva clipe
i-o readuse înapoi. Atunci, din străfundurile sufletului său încătușat, Rafał șopti:
— Prințesă…
— Cum ați spus?
— Prințesă…
— Nu mai sunt prințesă, cinstite pane. Demult au trecut timpurile acelea…
— Demult au trecut timpurile acelea, numai nefericirea mea…
— Care anume, pane?
— Te iubesc… nebunește, pătimaș! Sunt mistuit de dorul tău… prințesă!
Cu o grațioasă reverență, cum cerea dansul, pani Ołowska făcu loc partenerei
lui de la început. Rafał aluneca lin în tactul muzicii, cu un zâmbet pe buzele
strânse. Privirea i se încețoșa și sângele îi îngheța în vine. I se părea că nu va mai
veni niciodată clipa fericită când va putea iarăși să atingă mâna dragă. I se
năzărea că luminile se sting, muzica tace și toți cei din jur încremenesc, uimiți, în
nemișcare. Trecu o clipă de așteptare. Sute de veacuri erau cuprinse în acea
fărâmă de timp. Partenera de dans îi spunea ceva și el îi răspundea vesel. Un
surâs silit-amabil îi îngheță pe buze.
Nu, ea nu revine… Muzica o poartă mai departe, veselă ca un râs clocotitor
din inimă. Oare nu va veni cu adevărat? Oare nu-i va mai simți niciodată mâna în
palma sa și nu-i va mai privi cu încântare ochii azurii? Un nou val de muzică îl
luă cu el, ca un grai pe înțelesul inimii, adresat lui anume. Fără să-și dea seama,
executa corect figurile dansului.
În sfârșit…
O recunoscu după nimbul albastru ce o însoțea întotdeauna în ochii lui. O
recunoscu după mirosul părului și foșnetul rochiei. Nu era în stare să-și ridice
privirea. Îi vedea picioarele în pantofiorii de atlaz și panglicile albe legate cruciș.
Uite acum mâna ei odihnește în palma lui, nemișcată, prelungă, fremătătoare,
moale și delicată, ca un buchețel de gingașă rezedă. Ochii orbiți nu izbutesc încă
să-i cuprindă făptura. Numai sufletul se bucură și se desfată ca o floare de
abureala nopții.
Îi aude deodată glasul mai încet decât foșnetul mătăsii:
— Nu trebuia…
— Ce anume, prințesă?
— Nu trebuia să îngădui să mai rămâi sub acoperământul acestei case niciun
ceas măcar. Numai din considerente mai înalte…
— Încă două ore cel mult… și voi pleca… de astă dată pentru totdeauna.
 — Așa să fie!
— Și niciun cuvânt de îndurare
— Dumneata vorbești de îndurare, cel care ai cutezat cândva…
— Prințesă, prințesă… Te iubesc mai presus de orice. Numai de aceea…
Numai atât am vrut să-ți spun…
— Totul s-a săvârșit…
Și iarăși s-a îndepărtat. Sunetul cuvintelor rostite îl învăluia ca un nor
îmbălsămat. „Totul s-a săvârșit”. Ce pot să însemne aceste vorbe? Ce să
însemne? Ce să însemne oare? Își încorda mintea ca să le pătrundă tâlcul. Dar
până să-și adune gândurile, prințesa, ba apropiindu-se, ba depărtându-se, cum o
cerea dansul, alunecă de lângă el. Când pentru o scurtă clipă se întâlniră iarăși, ea
întrebă:
— Nu te vei mai întoarce aici niciodată? Așa ai binevoit să spui?
— Da, așa am spus.
— Juri pe onoarea dumitale?
— Să plec, să plec mai repede… ha, ha!
— Și n-ai să încerci niciodată să mă revezi?
Rafał tăcea.
— Spune…
— Nu pot să dau asemenea făgăduială. De-o să rămân în viață, mă voi strădui
în taină să revăd aceste locuri. Nimeni nu va ști însă.
— Jură că n-ai s-o faci și-atunci poate îți va fi dat să auzi ceea ce în adâncul
sufletului…
— Jur pe viața mea, pe onoarea și pe bunul meu renume că nu pot… Te
iubesc…
— Taci!
O scurtă, clipă și ea urmă:
— Ascultă-mă. Aș vrea să-mi pot aminti întotdeauna de aleea mea din Grudno
așa cum mi-o aminteam până acum… Iubesc această pasiune a mea. Mă duceam
seara acolo pentru ca, în închipuirea mea, să te disprețuiesc din tot sufletul pentru
atacul dumitale tâlhăresc săvârșit asupra mea. Mă duceam acolo ca să străpung
cu ochii bezna și să văd aievea ochii dumitale de lup ce se înfigeau în mine ca
niște ace, buzele dumitale albe, ca de mort, zâmbind, să-ți aud bătăile inimii… ca
acum…
— Un singur cuvânt…
— Mă duceam singură în aleea pustie ca să visez pe întuneric cum încerci
încă o dată să mă ataci și cum eu te omor dintr-o lovitură, dar nu de cravașă, nu!
Cum te omor cu o singură lovitură de pumnal în inima-ți fremătătoare. Îl aveam
întotdeauna la mine, pregătit…
— O, de-ai face-o acum… dintr-o lovitură!
 — Acum n-o mai vreau. Totul a trecut.
— Dacă-mi vei porunci, astăzi în zori îmi voi pune fruntea în bătaia glontelui,
dar acum ascultă-mă.
— Vorbește încet, suntem priviți…
Ea se înclină adânc.
Rafał se înăbușea și nu mai vedea nimic, în jur. Își veni în fire, dându-și
seama că trebuie să execute o nouă figură de dans. O clipă i se păru că până și el
însuși s-a transformat, că-i un alt om. Se uita în jur cu ochi senini, liniștiți, atent
la licărirea de fericire din propriul său suflet. Dansul nu i-o mai readuse pe
prințesă decât o scurtă clipă, la sfârșit, când o auzi spunându-i:
— Va urma o gavotă. Știi s-o dansezi?
— Da.
— Bine?
— Bine.
— Sau foarte bine?
— Cred că da.
— Să mă inviți mai încolo la gavotă.
— Prințesă, înainte să plec dăruiește-mi o singură clipă între patru ochi.
— Taci!
Dansul se sfârși și urmă o pauză. Rafał ieși într-o încăpere învecinată și se
retrase în firida unei ferestre. Se simțea zdrobit de oboseală. Totul îi era
indiferent, până și ceea ce se petrecuse cu o clipă înainte. Nu știa decât că
secundele ce se scurg acum sunt cele mai fericite din viața lui. Fericirea în sine
nu o simțea. Se trezi din cugetare abia în clipa când o văzu pe pani Ołowska în
mijlocul unui grup alcătuit din doamne și domni. Cu toții o rugau ceva, iar ea se
împotrivea, râzând cu râsul ei de argint. Rafał veni mai aproape și înțelese că o
rugau să danseze un tamburino. Nu se lăsa înduplecată. Totul ținu destul de
multă vreme. În cele din urmă, Rafał își aminti de rugămintea ei. Se strecură prin
mulțime încetișor, se înclină înaintea gazdei și o rugă să-i acorde o gavotă.
— Ah, unii îmi cer dansul cu eșarfa, alții tamburino, iar domnia-ta o gavotă.
Nu! Am să-ți găsesc eu însămi o parteneră.
— În ciuda tuturor rugăminților?
— Nu pot – et tout est dit222.
Rafał începu s-o roage, să insiste, să implore.
În cele din urmă, după îndelungate și zadarnice rugăminți, când părea că nu
vrea să cedeze nici la insistențele soțului, pani Ołowska se învoi să danseze
gavota. Orchestra începu să cânte.
Cu mișcări line, ușoare, aeriene, aidoma unui zbor într-o lume de vis, rotindu-
se amețitor, apoi făcând neașteptate reverențe, cu fermecătoare grație, ca un
222
Și gata. (Fr.)
simbol viu al sfioșeniei și pudorii feminine, dansatoarea se asemăna cu un
instrument muzical, o harfă sau lăută cântând o înălțătoare și neasemuită
melodie. Până și lui Rafał i se părea că și el creează și cântă pentru prima oară în
viață. Cu fiece clipă mișcările ei erau mai armonioase, mai sigure de farmecul
lor, ca niște tonuri muzicale trezite dintr-odată la viață în toată frumusețea și
splendoarea lor, după o tăcere de veacuri. Pluteau amândoi în voie, nestingheriți,
liberi să-și zâmbească cu dragoste și să se privească în ochi. Fiecare înclinare și
unduire erau mai expresive, mai grăitoare, mai pline de sens și de patimă decât
orice sonet alcătuit din cuvinte pătrunse de sentiment.
După numai câteva zeci de pași lini de dans, Rafał, între două scurte
apropieri, îi auzi glasul:
— Treci…
— O, prințesă…
Ea străbătu sala cu pași mărunți și se întoarse la el. Ridicându-și ușor voalul
rochiei, lunecă lin, neauzit, pe lângă partener în ritmul dansului. Se auzi șoapta:
— Mă tem de tine…
— Te iubesc.
O reverență și o șoaptă:
— Treci…
Și iar șoaptă:
— Anfilada de încăperi…
Era momentul când trebuia să se îndepărteze de ea și iarăși să se apropie. O
asculta, o asculta mereu, o asculta… Era alături de el și tăcea… Rafał nu-și auzea
decât bătăile inimii. Luneca pe alături, tăcută. În cele din urmă, când nu se mai
aștepta, când, înnebunit, își pierduse orice speranță, auzi cuvintele abia rostite cu
buzele nemișcate:
— Treci… la tine…
Apoi peste o clipă:
— De acolo, coboară…
Un șir de reverențe și pași lenți, în tactul gavotei melancolice, și iarăși glasul
șoptit, ce făcea să-i freamăte inima:
— Pe scări în jos… acolo… la capătul coridorului…
— Și apoi?
Muzica își schimbă tactul. Dansul nu se curmă. Un zâmbet. O privire
languroasă. Dințișorii clănțăne mărunt și neliniștit între buzele roșii:
— Acolo o ușă va fi întredeschisă.
Niciun cuvânt mai mult până la sfârșitul dansului. Ochii se ascundeau în
umbra genelor. Buzele zâmbeau dureros. Părul risipit în dans alcătuia un vârtej
de aur în jurul feței palide.
 Rafał se amestecă în mulțimea de bărbați și se opri în pragul ușii dinspre sala
alăturată. Își sprijini creștetul de usciorul de mahon și cu ochii larg deschiși
scruta depărtarea.
— Fii gata! îi spuse Krzysztof, apropiindu-se.
Rafał îl privi pieziș, zâmbi blând, apoi spuse liniștit și prietenos:
— Astăzi îmi placi foarte mult.
— Ești un dansator pe cinste…
— Oare?
— Crede-mă, demult ar fi trebuit să faci balet la Cracovia… N-ar mai fi fost
cazul acum să bați drumurile…
— Dragul meu Cedro, după câte țin minte, ești un răutăcios domnia-ta. Îmi
plac glumele bune, iar fără un pic de venin gluma n-ar avea haz! Mi-e teamă să
nu mori în zorii acestei zile! Știi ce, du-te în camera de alături și scrie-ți
testamentul după toate normele austriece și dacă vrei, n-ai decât să mă alegi pe
mine drept moștenitor legal!
— Câte ceva am să-ți las și ție, dar nu cine știe ce, îi răspunse Krzysztof cu un
zâmbet răutăcios. Cel mai de preț lucru pe care pot să ți-l las este fracul pe care-l
porți și în care ai dansat și ai făcut piruete cu atâta iscusință. De asemenea
ghetele și ciorapii.
— O, cât de caraghios e bărbatul care-și pierde capul din gelozie.
— Gelos pe tine!… strecură Cedro printre dinți. Rafał însă îl împinse deoparte
cu un gest ușor, condescendent. În capătul opus al salonului, sta pe scaun,
solitară, prințesa lui, cu fruntea sprijinită de marmura căminului. Se priviră lung,
nesfârșit de lung, ca vrăjiți. N-ar fi putut defini ce se petrecea în jur și nici în
adâncul sufletelor lor. Nici măcar nu-și dădeau seama că timpul acela scurt ducea
odată cu el cea mai înșelătoare iluzie a fericirii.
Muzica sparse liniștea și silueta frumoasei dansatoare cu eșarfa la răstimpuri o
acoperea privirii lui pe prințesă. Tânăra luneca pe parchetul salonului, fluturând
deasupra capului o eșarfă azurie de cașmir. Când intra în raza de aur a privirilor
lor încețoșate de fericire, amândoi închideau ochii o clipă, pentru ca apoi să se
privească iarăși, și mai pătimaș.
Frumoasa cu eșarfa nu-și terminase încă dansul, când Rafał își înălță capul. Își
tăinui surâsul și ochii i se adânciră, semănând în clipa aceea cu ochii prințesei. O
expresie de forță și minunată bărbăție îi apăru pe buze. Se făcu dintr-odată
chipeș, superb, redutabil. Ieși din salon cu pas ușor, grațios, ca de tigru, fără să
vadă nimic în jurul lui.
Străbătu coridoarele, scara, antretul și încă o scară. Peste tot era liniște și
pustiu. Ecoul îndepărtat al glasurilor acoperea zgomotul pașilor. Împinse ușa
întredeschisă și intră în budoar. Era învăluit în semiîntuneric. În cămin mocneau
tăciunii de fag. O cenușă violet-fumurie începea să se aștearnă peste ei. De
undeva, de departe, răzbăteau sunete înăbușite, pline de un farmec ispititor.
Olbromski închise ușa și se așeză în fața căminului. Gânduri cu arome de
trandafiri și iasomie îi adumbriră fruntea. Respira răcoarea înviorătoare a
izvorului tainic de pe muntele sfânt al fericirii.
Fără veste, peretele din partea cealaltă a camerei se lumină. În prag apăru pani
Ołowska. Intră și trase ușa în urma sa. Rafał se ridică din jilț, ea se așeză în locul
lui și rămase câteva clipe nemișcată, cu mâinile moi lăsate pe brațele jețului. La
lumina ușoară a jarului din cămin îi văzu fața, gâtul, umerii. O văzu cu propriul
său suflet. Când pani Ołowska își ridică ochii și privirile lor se întâlniră ca în
timpul dansului, Rafał căzu la picioarele ei, le cuprinse cu brațele și lacrimi de
fericire prinseră să-i șiroiască pe obraji.
Ea rămase mai departe nemișcată.
După un lung răstimp, când sufletul tânărului se liniști și lacrimile i se uscară
pe chip, pani Ołowska își așeză mâna pe fruntea lui și înălță capul.
— Ți-am îndeplinit toate dorințele.
— Da.
— Cu bine.
— Cu bine, pani.
— Ți-am adus desenul cu aleea parcului din Grudno… L-am făcut cu mâna
mea, cândva… Pe vremea când eram fericită și visam cu ochii deschiși… Ia-l și
poartă-l la inimă. Glontele nu-l va străpunge.
— Nu vrei să mor astăzi?
— Nu.
— Oare n-am să te mai văd niciodată?
— Deslușesc în această întrebare… Nu, nu vreau să-ți răspund… Plec…
— Prințesă!
— Ce este?
— Numai pe tine te-am iubit. Ascultă-mă!
— Ce pot să mai fac pentru tine?
— Dacă vrei, astăzi în zori voi muri… mă voi lăsa prins de dragoni. Voi duce
cu mine taina în mormânt… Pe veci, pe veci!
— Niciodată!
— Iubești pe altcineva, așadar?
— Nu-ți voi spune!
— Spune-mi, te conjur!
— O știi mai bine.
— Nu știu nimic.
— Pe tine te-am iubit și te iubesc. Numai pe tine. Pentru totdeauna.
Se ridică și, îndepărtându-l ușor, porni spre ușa pe care intrase. Dar până să-i
ajungă pragul, el o strigă în șoaptă, cu deznădejde nebună, vândut destinului orb
și iubirii atotbiruitoare. Se opri în prag… Nehotărâtă… Apoi se întoarse cu un
suspin înăbușit, mușcându-și batista…
După un răstimp, se auziră pași repezi, larmă, undeva în odăile de sus. Rafał
știa că-i zarva stârnită de cei ce-l căutau pe el. Asculta cu zâmbetul pe buze,
sorbind mai departe din cupa fericirii, îmbătat de visul lui desfătător. Îi era totuna
– moarte sau viață! Totuna! Dar la porunca ei de a merge împreună cu Krzysztof,
într-o clipă părăsi budoarul și se duse în odaia lui. Într-adevăr, îl căutau demult.
Kalwicki blestema în gura mare. Krzysztof era gata de drum.
— Unde-ai fost pân-acum, nebunule?! strigă mânios.
— Cum unde? Nu știi? Am fost… am fost la bal.
— Peste un ceas se luminează de ziuă!
— Cu un gură-cască de-alde tine, putem să plătim toți cu viața.
— Fii pe pace! N-o să plătești cu viața. Dracu’ nu se omoară după afurisiți de-
alde tine! Cine merge la război, dragul meu cavaler setos de sânge, acela trebuie
să respire bărbăție prin toți porii lui. Dacă vrei, putem pleca și ziua. Crezi că mi-
e frică?
— Îmbracă-te! A venit momentul cel mai potrivit și dumnealui dispare!
— Pentru mine-i potrivit orice moment din zi sau din noapte.
— Pane, n-ai decât să te grozăvești și să te lauzi altă dată! se mânie Kalwicki.
— O, Doamne!
— L-am adăpat pe ofițer cu șampanie, zace mort în salon, caii așteaptă… eh,
de-aș fi tatăl vostru, v-aș învăța eu minte!
— Ei-ei! Ne-a ferit Dumnezeu!
— Dacă nu plecăm în câteva minute, eu unul mă las păgubaș, așa să știți.
Duceți-vă la toți dracii!… Sunt om bătrân, am copii, nepoți.
Rafał clătină din cap. Smulgea de pe el, grăbit, costumul de bal. Înainte de-a
azvârli cât colo fiecare obiect, – jaboul, mânecile fracului – îl ducea la buze,
sărutându-l și aspirându-i parfumul. Pentru ultima oară se îmbătă cu mireasma ce
nu s-a risipit încă a trupului iubit, cu căldura răsuflării încântătoare ce s-a mai
păstrat. În cele din urmă, puse totul în geamantan, ca într-un mormânt, închise
capacul și în câteva secunde trase pe el haina nemțească de drum, căreia nu-i
lipseau decât reverele ca să fie adevărată tunică de artilerist. Desenul primit în
dar și-l puse în buzunarul de la piept, cum i se poruncise. La brâu își îndesă două
pistoale și un pumnal. Era gata de drum. Își traseră amândoi cojoacele, căciulile
și, pe furiș, coborâră în curte pe o scară laterală.
Muzica îi desfăta mai departe pe oaspeți. Castelul se cutremura de dans. Balul
era în toi.
Zorile se apropiau, dar curtea era încă învăluită în negură. Cernea zăpadă
măruntă. Sub tălpi omătul scârțâia în noaptea geroasă.
 Kalwicki dispăruse, dar peste o clipă trase sania la intrare; cei doi cai jucau în
frâu ca doi diavoli și băteau cu picioarele zăpada înghețată. Rafał, cum se
înțeleseseră, urcă pe capră și luă frâul. Krzysztof se cocoță în spate, în chip de
lacheu. Kalwicki se înapoie la castel. Așteptau să revină. Caii, nerăbdători, se
mutau de pe un picior pe altul. Trupurile lor fierbinți abureau în ger. Rafał vedea
aburul cum se înalță și vibrează în fâșia de lumină lăsată de crăpăturile
oblonului.
Era și acum cu capul în nori, desfătându-se mai departe cu visul fericit. O
șoaptă dulce îi mângâia buzele la nesfârșit și ca o pânză nevăzută de păianjen îi
încețoșa văzul, auzul, simțurile. Pe gură stăruia apăsarea sărutărilor de despărțire
și sufletul, ca fumul parfumat de cădelniță, se înălța încet spre cer.
Ușa se dădu în lături. Kalwicki îl scoase din casă, mai mult pe sus, pe ofițerul
înfofolit în șubă. Îl târî până la sanie, îl așeză în spate, îi înveli grijuliu picioarele
și strigă:
— La drum!
Rafał dădu bici cailor. Porniră în galop. Kalwicki arunca scurte indicații pe
unde s-o ia. Ofițerul, beat mort, bâiguia:
— Bin doch ganz knall… Sacra! Wer bist du eigentlich?223
— Da, da… jawohl224, pane locotenent.
— Sind sie vielleicht Ołowski’s Freund?225
— Freund? D-apăi cum! Cel mai bun! Ei, căscatule, mână mai iute! Dă bici
cailor.
Rafał plesni din bici.
— Fii liniștit, locotenente, striga Kalwicki la urechea neamțului, vizitiul e de
ispravă, și nici lacheul nu-i de lepădat, deși pare prostovan. O s-ajungem cu
capul sus!
— Frau Ołowski ist ja… Sind sie vielleicht ein sogenanter Kalwicki? Frau
Ołowski ist aber schön…226
— O, asta se știe!
Caii, înfundându-se în zăpadă, alergau acum printre zăplazurile ce mărgineau
de o parte și de alta drumul în apropierea satului. La răsărit se ivea, palidă, geana
zorilor. Vântul se trezea pe câmp în întâmpinarea dimineții.
— Dă-i bătaie, vizitiule! strigă Kalwicki cu un glas atât de poruncitor, încât
Rafał i se supuse fără voie.
Sania înainta acum pe ulița satului, printre grajduri. O vreme, caii alergară pe
drumul bătătorit. Apoi mandatarul porunci s-o cotească la stânga, într-o ulicioară
223
Sunt făcut pra… Fir-ar să fie! Cine ești tu de fapt? (Germ.)
224
Desigur. (Germ.)
225
Sunteți, cumva, prieten cu Ołowski? (Germ.)
226
Da, doamna Ołowska este… Dumneavoastră sunteți cumva un oarecare Kalwicki? Da,
doamna Ołowska este o frumusețe… (Germ.)
ce cobora spre râu. Se ridicase în picioare, îndemnând el însuși caii. Cvartirul
ofițerului era mai departe, în sat. Undeva, la capătul ulicioarei, ardea un foc și pe
lângă el se și zărea un ostaș călare. Când sania începu să se apropie vertiginos de
foc, santinela întoarse calul, se apropie în trap de călători și strigă din răsputeri:
— Wer da? Wer da?227
Îl văzură de aproape, acoperit de promoroacă, sclipind în negura zorilor cu
diagonala și cu oțelul armelor bine lustruite…
Kalwicki se ridică în picioare și strigă:
— Herr Offizier! Herr Offizier!228
Dădu la o parte gulerul șubei, scoțând la iveală pălăria și fața ofițerului
adormit, gata să i se prăbușească în brațe. Dragonul se săltă în scări, se aplecă și-l
cercetă îndeaproape. Apoi dădu cu sabia onor comandantului, dar nu se clinti din
drum.
— Unde-i cvartiruit comandantul? întrebă Kalwicki, răcnind într-o nemțească
deplorabilă.
Dragonul arătă cu sabia o casă, undeva în zare.
— Condu-ne! Comandantul e bolnav. Vine de la bal. Îl ducem acasă!
Călăuzește-ne!
Dragonul șovăi, se mai uită o dată la pălăria comandantului și, în cele din
urmă, dădu pinteni calului, ca să iasă în ulicioară și să anunțe cealaltă santinelă.
Nu apucă bine să se întoarcă cu spatele la sanie, că Rafał și Krzysztof zvâcniră
jos, se aplecară și o zbughiră pe furiș până dincolo de focul aprins. Digul era la
câțiva pași. Într-o secundă săriră peste el, în pâlcul de sălcii. Toată panta ce
cobora spre râu era acoperită de gheața pe care apa o scosese la mal,
abandonând-o în sălcii. Amândoi alergau cu pas de vulpe între ghețuri și dig, în
josul râului. După cum se înțeleseseră, fluierau într-un anume fel dinainte
stabilit. Parcurseseră cam o jumătate distanță dintre un foc și altul când auziră
tropăit de cal dincolo de dig. Se tupilară. Calul trecu mai departe.
— E santinela din celălalt post, șopti Rafał. Vine la chemarea ăstuilalt.
Jos, lângă ei, auziră un fluierat ca de becață, repetat de trei ori. Dădură crăcile
la o parte și văzură aproape de ei, sub o bătrână salcie rămuroasă, aplecată peste
apă, o bărcuță. Un țăran în cojoc îi apucă de mână și-i trase în barcă.
— E târziu! Se face ziuă, mormăi el aspru, supărat.
Le porunci să se ghemuiască pe fundul bărcii, iar el, chincit la proră împinse
barca cu o azvârlitură de vâslă atât de puternică, încât ajunse pe firul apei. Acolo
tăie încă o dată apa cu vâslele și porni să lopăteze cu sârg… Pe mal însă se stârni
fără veste hărmălaie. Strigau din toate părțile… Fugarii n-apucară bine să-și

227
Cine-i? Cine-i? (Germ.)
228
Domnul ofițer! Domnul ofițer! (Germ.)
plece capetele că îi orbi lumina unui foc de armă, două, trei… Gloanțele zburară
pe lângă ei, țiuind.
Unul dintre plumbi lunecă peste apă lângă barcă. Un altul se tângui încet,
jalnic. Neînfricatul vâslaș silezian se ridică în picioare. Lopețile prinseră viață în
mâinile lui tari. Rafał și Krzysztof se uitau la boiul lui uriaș, înfășurat din cap
până în picioare într-un cojoc larg. Barca aluneca la vale, tăind de-a curmezișul
firul apei prin mijlocul râului. Zburau cu o viteză amețitoare. Pe malul lăsat în
urmă răbufniră alte împușcături, spărgând liniștea nopții.
Deodată vâslașul se lăsă pe vine, tușind hârâit, înfricoșător. Vâslele îi căzură
din mâini. Cei doi fugari îl văzură cum se clatină înainte și înapoi, horcăind și
trăgând aer în piept; apoi se prăbuși peste botul bărcii, plescăind în apă cu
mânecile cojocului. Lotca sări în virtutea inerției peste bulboanele adânci și
lunecă mai departe fără vâsle de partea cealaltă a curentului. Rafał se aplecă și
reuși să apuce una din vâsle. Trupul țăranului se lățise în toată barca.
Neîndemânatic, smulgându-și unul altuia vâsla, cei doi tineri când ajungeau la
marginea de gheață de pe celălalt mal, când se trezeau iarăși spre mijlocul râului.
Gheața prinsese țărmul și o bună parte din apă, așa că era greu să acosteze…
Rafał, disperat, izbi gheața cu vâsla, dar zadarnic. Se auzi doar un zvon sinistru,
ca de prohod. În tăcere zburau mai departe, îngroziți, mai repede, tot mai
repede… Vârtejul îi trăgea în mijlocul apei… Deodată însă văzură într-un loc o
spărtură în gheață. Barca se lovi de fundul nisipos. Înfigând în el din răsputeri
singura vâslă pe care o aveau, începură să se apropie de țărm. Zorile coloraseră
în roșu undele râului. Apa și împrejurimile se deslușeau tot mai limpede. Pe
malul galițian se vedea o mulțime de soldați.
Rafał izbuti să înfigă barca în nisip și sări în apă, împreună cu Krzysztof. Îi
porunci acestuia s-o ia spre mal, iar el trase lotca de lanț și o scoase din apă pe un
banc mărginit de ghețuri. Când apucară să intre în sălciișul de pe malul celălalt,
răsunară câteva împușcături. Gloanțele țiuiră ca niște viespi, lovind gheața c-un
șuierat prelung și împroșcând cu cioburi. Cei doi întoarseră repede trupul
țăranului pe spate. Îi văzură atunci fața – se făcuse pământie și din gura deschisă
răbufni sânge întunecat. Ochii sticloși aveau o privire moartă. Pecetea cumplitei
suferințe de pe chipul lui încremenit în plină vigoare și putere îl făcu pe
Krzysztof să-și piardă cumpătul. I se muiară picioarele. Genunchii i se afundară
adânc în pământ. Cu mâinile strânse a deznădejde, îndurerat mai crâncen decât în
clipa despărțirii de tătâne-său, nu-și putea lua ochii de la trupul acela întins în
fața lui. Deodată, începu să tremure vargă și ca un copil izbucni în plâns, se
aplecă la picioarele țăranului și-i îmbrățișă cizmele ude, murdare. Hohotea cu
sughițuri, chinuit, și murmura:
 — Eu… Eu sunt de vină… Eu te-am omorât!… Numai pentru că mie mi s-a
năzărit să plec la război zaci tu acum aici! Doamne, Doamne! Ce să mă fac? Ce
să mă fac acum, nenorocitul de mine? Dumnezeule preamilostiv?
Înălță spre Rafał ochii lui de nebun, întrebând în hohote:
— Ce-o să fie acum? Fie-ți milă de mine! Ce să mă fac cu el acum?
— Știi ce, îi spuse Rafał, trăgându-și cizmele ude din picioare, văd, dragul
meu, că ești făcut pentru ostășie, nu altceva! Ți-ai găsit cea mai nimerită
îndeletnicire. Cea mai nimerită! Dacă la fiecare victimă a războiului ai să cânți
asemenea prohoduri, o să ajungi cel mai viteaz ofițer pe armată… O să te aducă
dinaintea generalului Napoleon drept pildă de ostaș între ostași și el o să te
răsplătească după merit.
Krzysztof îl asculta cu luare-aminte. Cu ochii holbați se uita cum Rafał își
rupea cămașa în fâșii, își înfășoară cu ele picioarele și-și trage la loc cizmele
ude…
— Ce-o să ne facem? se văita el tot mai încetișor.
— Întâi și-ntâi scoate-ți cizmele, rupe o bucată din cămașă și înfășoară-ți
picioarele.
Așezat dincolo de dig, Krzysztof, grăbit, făcu întocmai, de parcă în asta ar fi
stat mântuirea lui. Odată încălțați, Rafał îi porunci să tragă barca mai pe țărm, iar
el o priponi cu lanțul de o salcie. Apoi își scoase căciula, se întoarse cu fața la
cadavru și câteva clipe se rugă încet.
Se lumina de ziuă. Rafał și Krzysztof ieșiră din sălciiș și cu pași mari urcară
sus pe mal. De cum se arătară însă acolo, iarăși răbufniră împușcături și țiuiră
prelung gloanțele în zborul lor înalt. Rafał izbucni în râs, iar Krzysztof se uita
neajutorat la el, cu ochii încă înlăcrimați.
— Nemților! strigă Olbromski cu mâinile pâlnie la gură. Austriecilor!
Tembelilor! Trageți ca lumea! Un ceas stați să ochiți! Nimeriți și voi în plin
măcar o dată!… Să puneți în ștreang, la asta vă pricepeți voi! Ochiți, măi!
Neisprăviților!
Țiuiră în jurul lor vreo șase, șapte gloanțe. Rafał și Krzysztof se cățărară pe un
dâmb alb, nisipos. Acolo Rafał se propti, cu picioarele larg desfăcute și răcni:
— Trăiască împăratul! Las’ că mă mai întorc eu la voi, câinilor! Șontorogilor!
Fluieră strident și porni cu pas larg înainte. La un moment dat, se întoarse spre
Krzysztof:
— Tot mai bâzâi?
— Lasă-mă, te rog, în pace!
— Dacă ai chef de bâzâit, fă bine și mergi de unul singur, ca să nu-și
închipuie cineva că te trag cu de-a sila la oaste.
Krzysztof se liniștise. Mergea la pas cu mentorul său. Străbătură în tăcere
câmpia și începură să urce dealurile joase ce se întindeau de-a lungul Vistulei.
 — Krzyś, spuse deodată Rafał cu glas vesel și zorit, știi tu, frățioare, că, de
fapt, noi doi am primit botezul focului? Auzi, mocofanule! Ne-au șuierat
gloanțele pe la urechi ca la cei mai adevărați ostași. Le-ai auzit, nu?
— Le-am auzit.
— Trezește-te și răspunde omenește!
— Ți-am mai spus o dată să-mi dai pace.
— Bine, galițian sensibil ce ești, îți dau pace. Unde naiba o fi coliba aia, de
care ne-a vorbit Kalwicki? Pe deal, zicea. Ia să ne urcăm mai sus.
Se cățărară pe creasta cea mai înaltă a dealurilor nisipoase, ușor acoperită de
zăpadă. Nisipul negru, înghețat, se risipea sub tălpile lor… Priviră în jur.
Departe, dincolo de Vistula, se desena în pâcla albastră a dimineții, în mijlocul
parcului, Castelul din Jaz. Acoperișul lui de țiglă așternea o pată stridentă pe
azurul cerului.
Rafał încremeni locului. Privea imaginea depărtată cu ochi adormiți. Stând
mut și inert, i se părea că retrăiește clipe demult apuse în negura vremii, odată cu
propria sa copilărie. Există oare cu adevărat tot ce i se arată acum ochilor? Tot ce
l-a vrăjit în noaptea trecută? Își simți dintr-odată sufletul pustiit, potopit de
beznă. Există oare cu adevărat casa aceea înaltă? A existat oare cu adevărat
fericirea al cărei simbol este ea? Aurora trandafirie îmbrăca în culori mirifice
peticul acela de pământ. Râul strălucea, purtându-și apele repezi printre ghețuri
diamantine. Rafał se smulse deodată din contemplare și porni spre casa din
apropiere.
Pe creasta golașă se înălța un fel de colibă pescărească sau poate un refugiu în
caz de revărsare a apelor. Lângă peretele surpat al unei cârciumi vechi sau al
vreunui adăpost pentru sărmani la revărsătură, stăpânul de astăzi a ridicat o
coșmelie din vreascuri, amestecate cu mâlul apei, din resturi de bârne, scânduri și
bulumaci aduși de valurile Vistulei. Acoperișul cândva înalt, în pantă, era spart
sus, pe coamă, și căpriorii putreziți atârnau ca niște zdrențe. Ușa joasă era
căptușită cu paie, pereții acoperiți cu mușchi și bălegar. Ferestruica cu geam, fără
ramă, ca o guriță de copil își croise cu răsufletu-i cald o spărtură adâncă în
zăpadă ce troienise coșmelia. Prin dranița înnegrită, alunecoasă, răbufnea fumul.
Bătură cu pumnii în ușă. Într-un târziu, apăru o bătrână uscată, neagră, cu
părul vâlvoi. În urma ei se arătară câteva capete de copii semănând cu niște cuci
sau corbi.
Rafał deschise larg ușa și trecu pragul întâmpinat de o abureală duhnitoare. Se
uită în jur prin întuneric și zâmbi strâmb. Îi venise în minte Basia și noaptea
aceea de pomină…
— Bărbatul matale e acela care trece oamenii peste Vistula? o întrebă pe
bătrână.
— Ce știu eu dacă trece sau nu trece, îi răspunse femeia în silă.
 — Pe noi ne-a trecut, vasăzică, se știe.
— Știu eu ce trăncănește lumea! Omul meu e pescar. Cine-l știe ce face?
Acuma-i plin de soldați pe acolo și trag cu pușca.
— Avem noi o vorbă cu el.
— Pă-i c-o veni și el pe la amiezi, că eu ce știu.
— Zicea să-ți spunem matale că… c-o să vină abia pe sară. Mai curând nu
vine. Ai înțeles?
— Eu adică?
— D-apăi cine!… Iar ce i se cuvine de la noi pentru transport și pentru vinul
cărat… urmă Rafał, numărând din ochi copiii, ne-a lăsat vorbă să-ți dăm matale.
Iaca…
Scoase din buzunar un pumn de bani, numără câțiva ducați și-i puse în mână
femeii.
— Ține bine, femeie, că nu-s bani de aramă, ci aur curat! îi strigă.
Rafał se scutură și o porni repede spre ușă. De afară se întoarse să întrebe
încotro e vreun sat sau vreo gospodărie unde să poată închiria o căruță. Deodată,
îl văzu pe Krzysztof că apucă cuțitul de pe masă și începe să-și descoasă poala
hainei de drum în care avea cusut aurul.
— Ce faci, nebunule, ce faci? șuieră el. Cu ce bani o să mai plătești cal,
echipament și ordonanță?
Prietenul nu răspunse. Descosea căptușeala cu cuțitul, scotea ducat după ducat
și-i punea pe masă. Muierea se uita la el cu gura căscată, lăsându-și alene capul
ba pe umărul drept, ba pe cel stâng. Când, în cele din urmă, Krzysztof scoase din
buzunar tot ce avea, până și pumnalul și micul lui pistol, Rafał îl apucă de mână.
— Te-am întrebat ce-ai de gând să faci?
Krzysztof tăcea. Tremura de emoție, fălcile le avea încleștate și ochii închiși.
— Adună banii de pe masă și pune-i bine, m-auzi? îi porunci pe șoptite Rafał.
Dă-i cinci ducați, și-o să fie prea destul. Auzi ce-ți poruncesc?
Îl zgâlțâi de umăr. Krzysztof îl împinse însă cu un gest atât de neașteptat și-i
aruncă o asemenea căutătură, încât Rafał se dădu supus la o parte. Ieșiră din casă.
Merseră tăcuți, prin zăpada înghețată, peste care ningea iarăși, spre satul ce se
întrezărea în depărtare.
Soarele se înălța peste păduri, peste pământul deluros și ridica din văi
corturile vineții ale nopții.
 PE DRUM

S-au strecurat prin tufișurile de ienupăr până în sat, neobservați de nimeni.

Firișoare de fum vinețiu se legănau vesel în văzduhul rozalb. Rafał o luă înainte
și intră în prima casă din sat, ca să întrebe dacă nu au cai de închiriat până la
Mysłowice. Când Krzysztof ajunse și el în pragul casei, fu întâmpinat cu căldură
și rugat să poftească. Curtea largă, împrejmuită cu gard înspre câmp, cu o
grădină bogată înspre uliță, era scăldată de soarele dimineții. Copacii îmbrăcați
în zăpadă, din talpă până-n creștet, îți lăsau impresia amăgitoare că-s de trei ori
mai bogați în ramuri. Casa de cărămidă era acoperită cu draniță. În odaia din față
ardea focul în vatră și te îmbia parcă, prin ușa întredeschisă, să vii înăuntru. În
pridvor, un țăran voinic se tocmea cu Rafał.
— Până la Mysłowice fără oprire, fără popas peste noapte?… Cam depărtișor!
Hăt până la granița polonă…
— Ei, cu cai buni și cu o sanie ușoară zburăm până acolo ca pasărea! stărui
Rafał.
— Șargii mei nu-s de lepădat, drumu-i bun și el, da-i sărbătoare…
— Bun lucru sărbătoarea, dar nici banul nu-i de colea.
— Jo, recht. Da’ cât plătiți?
— Treizeci de zloți.
— Da de-un rachiu dați?
— Dăm.
— Ei, dacă-mi numărați în bănuți sunători, nu-n hârtii, și mai dați și de-un
păhărel…
— Numărăm în taleri…
— Bine, fie… Poftim în casă…
Rafał și Krzysztof intrară în izba încăpătoare, curată și dădură binețe gazdei
care trebăluia pe lângă vatră. Bărbată-său era un țăran tânăr, vesel și cu capul
bine așezat pe umeri, după câte se arăta. Își privea oaspeții cu coada ochiului, da
nu-i întreba cine sunt, de unde vin și încotro se duc. Scoase din blidarul de lemn,
vopsit, un clondir cu vișinată, pâine albă și de secară, plăcinte, brânză de Silezia,
iar din cămară aduse o butelie cu vin de contrabandă. Pufăind voios din luleaua
lui de lut, îi pofti cu plecăciune la masă:
— Făceți-ne cinstea și gustați din bucatele noastre, ca la dumneavoastră acasă.
Rafał nu se lăsă rugat de două ori și începu să înfulece. Krzysztof bău câteva
păhărele de vișinată și molfăia tăcut pâine cu sare.
— Ei, da cum se poartă pe aici nemții dumneavoastră? întrebă în treacăt
Rafał, când stăpânul se înapoie din grajd și începu să se gătească de drum.
— Nemții? Ai noștri? Ei, nemții ca nemții…
 — Pare-se că acum colindă pe aici cine vrea și cine nu vrea: și nemți, și
franțuji… Pe alese.
— Da… se întâlnesc de tot felul… Pe alese. Că bine ați spus-o.
— Da cine, fir-ar să fie, e, de fapt, stăpân acum în Silezia domniilor-voastre?
Gazda privi hâtru, pufăi de câteva ori din lulea și spuse vesel:
— Da naiba mai știe! Cine vrea ăla-i stăpân, d-aia zici că parcă n-ar fi
niciunul.
— Dar de lupte nu se-aude nimic?
— Cum să nu se audă! Se luptă ei înde ei.
— Și care-i mai tare?
— Greu de spus. Numai că bag seama, aș zice, că neamțului nu-i e prea la-
ndemână să mâie în sat. Îl trage inima la oraș. Și mai cu seamă la cetăți cu
garnizoană.
— Ian te uită!
— Alaltăieri fusei și eu la biserică, la Tarnówskie Góry. Am ieșit după
liturghie și-aud hărmălaie, dincolo de oraș trăgeau de zăngăneau geamurile
bisericii. Ce să fie? Cine să fie? Veneau oamenii în fugă și ziceau că șleahta
poloneză se bate cu prusacii.
— Da, și?
— Au alergat unii în Krakowska, Lublinecka, Gliwicka, da n-au mai apucat să
vadă mare lucru. Plecaseră armatele hăt încolo, pe luncă. Numai fumul se ridica
în urma lor pe câmpie până la râu, până la Malapane. Pe seară, un orășan zicea că
prusacii i-ar fi bătut pe polonezi și repede au dat și ei bir cu fugiții.
— Asta zic și eu luptă, de ți-e mai mare dragul!
— He-he! Zău așa!
În scurt timp, caii șargi fură înhămați la o sanie ușoară, cu tălpigi de lemn, pe
bancă fu așternut un lăicer și cei doi prieteni se treziră cât ai bate din palme în
câmp. Mânașul dădea bici cailor și până la pădure merseră aproape în galop.
Abia când intrară în desiș, țăranul lăsă frâul mai slobod și spuse, întors pieziș,
spre călători:
— Chitesc că nu prea aveți chef să dați ochi cu prusacii…
— Ei, pentru noi totuna-i, încercă Rafał să viclenească… totuși cred că mai
bine-ar fi să-i ocolim.
— Nici mie nu mi-e dor de ei. Așa c-o luăm prin pădure.
— Da a cui pădure-i asta?
— Cât se vede e tot pădurea contelui.
Drumeagul îngust, acoperit de zăpadă afânată, neatinsă de copita calului sau
de tălpigi de sanie, se afunda tot mai adânc în desiș. Mergeau de câteva ceasuri
bune. Ziua se apropia de amiază, când mânașul le spuse că în curând, vor da de
drumul mare ce duce de la Tarnówice la Siewierz, prin Niezdara, și că pe drumul
acela e o cârciumă, unde n-ar fi rău să-și mai tragă sufletul caii și chiar și ei să-și
mai pună burta la cale. În scurt timp, pădurea începu să se rărească și se arătă
clădirea cârciumii. Silezianul, prevăzător ca un vulpoi, ocoli intrarea hanului prin
pădure, iar înainte de a trage la poarta lui, ieși singur în drum și cercetă îndelung,
cu căutături scurte, în dreapta și în stânga. În fața cârciumii nu era nimeni și nici
pe drum nu se vedea țipenie. Un stol de vrăbii ciuguleau grăunțe de ovăz într-o
grămadă de fân risipită în fața porților. Fără să lase cnutul din mână, mânașul
intră în cârciumă și se uită să vadă de nu-i lume. Abia după aceea, liniștit, trase la
poarta hanului.
În cârciumă călătorii nu găsiră decât pe un ovreiaș cu perciuni la tejghea.
Înconjurat de butii și poloboace și cufundat în gânduri cum era, nici nu-i zărise.
Într-un târziu, privirea lui visătoare lunecă alene peste siluetele celor doi tineri, le
cercetă fețele, hainele… Călătorii porunciră votcă. Cârciumarul le aduse îndată
votca, apoi, fără o vorbă, tot ce i-au mai cerut. Tinerii mâncară pâine cu brânză și
carne, din traista cu merinde a mânașului. Cedro bodogănea, mânios. Rafał îl tot
întreba, neliniștit, ce-i cu el, dar primea invariabil același răspuns: că nu se simte
în apele lui. Mai bău câteva păhărele de votcă, își așeză mâinile pe masă și, cu
capul sprijinit în palme, începu să moțăie, ori poate se prefăcea numai.
Olbromski se întinse pe lavița lungă de la perete și cu o privire tâmpă cercetă
tavanul. Nevrând să-i tulbure, probabil, ovreiașul plecă ușurel de la tejghea.
După un răstimp, se întoarse la fel de ușurel, cu pas neauzit. Caii, duși în grajd,
care era ca un fel de tindă a cârciumii, forăiau, ronțăind ovăz.
Călătorii se odihneau astfel în liniște de o bună bucată de vreme, când dintr-
odată se auzi cum cineva închide în pripă, porțile grajdului. În aceeași clipă,
mânașul, palid ca un mort, apăru în ușa cârciumii și strigă:
— Iegherii!
Rafał sări ca ars și încremeni o fracțiune de secundă locului, neștiind ce să
întreprindă. Silezianul răcni, poruncindu-i ca unui slugoi:
— Repede, să baricadăm ușa!
Se aruncară amândoi în grajd și începură să îngrămădească pe sub porțile mari
și în ușa laterală tăiată în ele tot ce le cădea în mână: pari, scânduri, iesle, o scară,
coșul unei căruțe. În curte răsunau glasuri vesele, zăngănit de arme și țăcănit de
potcoave pe pământul înghețat. Cineva împinse poarta. Apoi urmară bufnituri și
strigăte poruncitoare de a se deschide. Mânașul se repezi într-un suflet în
cârciumă după ovrei. Acesta ședea liniștit în penumbră, printre poloboacele lui.
Ochii îi străluceau ca la pisică.
— Ai arme?
— Eu, arme?
— Dă-ncoace cartușe, ce ai, repede!
— De unde să am eu cartușe?
 Țăranul îl înșfăcă de guler și-l zgâlțâi zdravăn de câteva ori. Ovreiul de cum
putu să înghită un pic de aer arătă din ochi spre o scândură a podelei dintr-un colț
al camerei. Mânașul și cu Rafał săltară cu greu scândura și scoaseră de acolo o
pușcă încărcată și un fel de paloș vechi, ruginit. Între timp, iegherii băteau cu
săbiile în ușă gata-gata s-o ia cu asalt. Unul dintre prusaci izbi cu pumnul în
geamul înghețat care se făcu țăndări. Aburi alburii năvăliră afară. O labă
înmănușată apăru în fereastră și prinse rama pe dinăuntru, dar silezianul, la
pândă, o izbi din răsputeri cu paloșul scos din ascunzătoarea de sub podea. În
curte se stârni hărmălaie. În fereastră se arătară câteva țevi de pușcă și în același
timp bufniră câteva focuri trase la nimereală. Olbromski îi vârî în mâna dreaptă
lui Krzysztof, care ședea mai departe năuc, pistolul, sabia în cea stângă, și-l
așeză de planton de o parte a ferestrei. Țăranului care înșfăcase un pisălog îi
porunci să păzească ușa, iar el îl apucă pe ovrei de chică și-l trase după el,
poruncindu-i să-i arate intrarea în pod.
Într-o clipă, Rafał se cățără pe scară în pod și se opri acolo la ușa pe unde se
arunca fânul în fânăria de deasupra grajdului. Întredeschise ușa strâmbată de
vreme și, uitându-se cu luare-aminte, îi numără pe prusacii în uniforme verzi.
Erau șapte, toți grăniceri. Trei mai erau călare, iar patru se vânzoleau lângă ușa și
fereastra cârciumii. Cei de pe cal cercetau mâna rănită a camaradului. Peste o
scurtă clipă își luară puștile de pe umăr, mai turnară praf de pușcă în tigăițe,
pregătindu-se să tragă din nou pe fereastră. Puseră puștile la ochi. Rafał ochi și el
și trase. Împușcăturile izbucniră odată și ecoul lor bubui în pădure. Unul dintre
soldați se prăbuși la pământ. Cei trei călăreți săriră să vadă ce-i cu el. Ceilalți se
aruncară cu paloșele la fereastră. Rafał ochi încă o dată și trase. Răsună un icnet.
Soldații se năpustiră pe fereastră. Văzându-i, Cedro apăsă pe trăgaci. Rafał, după
ce-și făcuse sus datoria, sări în ajutorul lui. Îl trăgea pe ovrei de chică, să nu-l dea
cumva de gol. Toți trei se repeziră la fereastră. Silezianul scoase mâna afară și
izbi cu pisălogul – doi dintre prusaci se rostogoliră până în mijlocul drumului.
Cedro își scoase capul pe geam, aplecându-se până la brâu în afară. Olbromski
sări la el, strigând:
— Ce faci?
— Lasă-mă! La dracu, să se termine odată!
Se smuci înainte și slobozi ultima încărcătură la nimereală. Rafał și silezianul
îl traseră cu forța până în mijlocul odăii. Ovreul, amenințat, încărca pușca. Rafał
se pitulase sub fereastră cu paloșul în mână, iar silezianul își pregătea pisălogul
pentru atac.
În curte se înstăpânise deodată liniștea. Uitându-se furiș printr-o crăpătură din
ușă, văzură cu bucurie că prusacii încalecă și aburcă pe cai pe camarazii lor uciși
sau poate numai răniți. Înainte de a pleca, își încărcară puștile și, de pe cai, mai
sloboziră cinci focuri în ferestrele, ușa și poarta cârciumii. Apoi porniră la galop
spre Tarnowice. De îndată ce caii fură înhămați la sanie, Rafał și Cedro ieșiră din
cârciumă pe jos, după cum îi sfătuise silezianul.
Pentru a nu se întâlni cu vreo nouă patrulă, călătorii merseră o bucată de drum
prin zăpadă, ocolind șleaul mare. Mânașul însă nu cunoștea drumurile vicinale de
prin partea locului, așa că, în curând, ieșiră pe șleau și după o atentă cercetare a
drumului, înaintea și în urma lor, dădură bici cailor. Copacii pădurii se perindau
fulgerător pe lângă ei. Țăranul, cu căciula înfundată până peste urechi, fluiera și-
și îndemna caii. Deodată, spuse vesel:
— Când te gândești, victoria noastră în bătălia pe care-am dat-o e ca aia de la
Tarnówskie Gory. I-am bătut pe prusaci, și acum o întindem cât putem de
repede.
— Las’ că-i bine și-așa, frate! Dumnezeu să te răsplătească. Să nu fi fost tu,
am fi putrezit în beci, sau am fi slujit de hrană corbilor în ștreang.
— Ei… Numai ovreiul ăla de n-ar cânta… că încolo n-a fost cine știe ce.
— Și cum ai să te-ntorci, frate?
— De întors mă întorc eu prin pădure. Să nu fi fost cârciumarul ăla… Avea
ochi răi, păgânul… u-u-u! câinoși! O să trebuiască să-l rog să nu latre.
— Să-l rogi?
— Eh, dacă-l rog cum știu eu, nici pâs nu mai zice.
— Fă cum crezi tu că-i mai bine, mormăi Rafał cam în silă.
Krzysztof era la fel de tăcut și de apatic ca și la începutul zilei. Probabil de la
votca băută la cârciumă, moțăia în sanie, clătinându-se dintr-o parte într-alta. Tot
timpul tresărea și mormăia ceva prin somn. Deschidea când și când ochii, se uita
uimit la pădure și pe chip i se așternea o expresie de fericire inexplicabilă, de
bucurie aproape copilărească.
Abia pe la chindie ajunseră la Mysłowice.
Acolo nu-i mai pândea nicio primejdie, întrucât în târg și la moșia contelui
Mieroszewski se oprise un detașament de chasseurs francezi călare.
De cum intrară în orășel, văzură soldați în tunici verzi și cu căciuli uriașe din
blană de urs, mustăcioși și cu nasul roșu. Krzysztof se înțelegea cu ei în franceză
mult mai lesne decât Rafał, așa că repede deveni personajul central. Tinerii
călători îl răsplătiră cu dărnicie pe silezian, cu mult peste înțelegerea avută, și se
despărțiră de el prietenește; omul, voios, dădu bici cailor și dispăru într-o
ulicioară, iar cei doi porniră spre castelul contelui, unde locuia comandantul
fortăreței. Acesta, un bețivan și un mare petrecăreț după toate aparențele, îi luă
de îndată la întrebări, acru și neîncrezător, dar până la urmă se mai îmbună și nu
numai că le dădu foaie de drum până la Czȩstochowa, dar, din proprie inițiativă,
le rostui și o odăiță la castel, unde să poată înnopta.
Înainte de a apune soarele, cei doi prieteni ieșiră pe afară să vadă
împrejurimile. De pe deal, se zărea, dincolo de râulețul Przemsza, o mare
întindere de pământ acoperită cu păduri și împărțită în două de un lanț de dealuri
ce se pierdeau departe în zare. Razele orizontale ale soarelui gata să asfințească
îmbrăcau în aur și purpură câmpia presărată cu ienupăr. Tinerii căzură pe
gânduri, privind meleagurile noi pentru ei, pe care urma să le străbată pe drumuri
însângerate. Inimile le erau pline de presentimente tulburi, nedeslușite, ca vuietul
iluzoriu al unei scoici care zadarnic încerci să-l prinzi cu urechea.
Amurgea când trecură pe la fierăriile de curând puse pe picioare de nemți, de
unde, în liniște, se înapoiară în cămăruța lor.
A doua zi în zori, plecară mai departe cu o căruță năimită. Țineau drumul
Siewierzului. Ajunși în orășel, conform dispozițiilor comandantului din
Mysłowice, se interesară unde poate fi găsit comandantul garnizoanei, căpitanul
Jarzymski. Numele îi suna cunoscut lui Rafał. Nutrea speranța nemărturisită că
va da chiar de fostul său coleg de școală. La locuința comandantului li se spuse
că acesta doarme și că-l vor putea vedea abia spre prânz. Vrând, nevrând se
duseră în oraș. Vizitară ruinele vechiului castel al episcopatului cracovian…
Acolo, le ajunseră la ureche niște comenzi militare. Se cățărară pe unul dintre
dealuri și văzură o unitate de cavalerie la instrucție. Într-un suflet porniră într-
acolo. În sfârșit, Krzysztof se înviorase ca prin farmec.
Era un escadron de rezerviști, comandat de un locotenent și alcătuit din vreo
cincizeci de flăcăi, călare pe cai destul de arătoși. Purtau tunici și pantaloni
albaștri, cu vipușcă din postav negru, cu panașe înalte din păr de cal. Unii soldați
aveau pantaloni cenușii, iar câțiva, în loc de tunici, purtau bluze militare din
pânză. Unii erau înarmați cu paloșe, pistoale, puști și cartușiere, iar alții –
instruiți într-un alt front – numai cu lănci de lemn lungi de șase coți, cu vârfuri
de fier în muchii. Escadronul era destul de nearătos și de neinstruit, Rafał și
Krzysztof însă fremătară la vederea lui. Mâinile bătătorite ale ostașilor strângeau
tare lemnul lăncilor și fluturau cu elan săbiile de cele mai felurite forme și
obârșii.
Era aproape de amiază. Cei doi voluntari își amintiră că e timpul să se
prezinte la comandant și făcură cale-întoarsă. Au așteptat destul de mult în fața
ușii până fură lăsați să intre în prima cameră, unde au mai stat vreun ceas. Într-un
târziu, bătrânul vistavoi le aduse la cunoștință că pan căpitan își bea cafeaua și
îndată îi va primi. În sfârșit, ușa se deschise și apăru, grav și important, în tunică
de uniformă, cu eghileți strălucitori – Jarzymski.
Văzându-și colegul, cu care nu mai dăduse ochi de atâta amar de vreme și
care se arăta atât de schimbat, Rafał amuțise și nu știa cum să se comporte.
Jarzymski simțea probabil același lucru, întrucât trecu câtăva vreme până să dea
glas. În cele din urmă, se apropie de Krzysztof, se încruntă și-l întrebă:
— Numele?
— Cedro.
 — Iar tu – Olbromski, știu. Fostul meu coleg de școală. Cu ce vă pot fi de
folos?
Îi întinseră foile lor de drum și-i explicară respectuos că se duc la
Czȩstochowa să se înroleze. Căpitanul își netezi mustățile și-i asculta zâmbind,
uitându-se când și când, cu coada ochiului, la fostul său coleg. După ce-i spuseră
tot ce aveau de spus, el rămase pe gânduri un răstimp, apoi întrebă:
— Și de ce neapărat la Czȩstochowa?
— Așa am fost sfătuiți.
— Sfătuiți… Ha! Și aici s-ar găsi un loc pentru voi. Cu toții doară vom merge
la Łowicz. Avem aici destui din aceia pe care împăratul îi numește la pospolité.
Ne pregătim susținut de ofensivă.
— Am fi vrut să ne înrolăm la artilerie, preciză Cedro.
— La artilerie? Ei, asta-i altceva. Totuși, trebuie să vă previn că în cazul ăsta
aveți nevoie de bani. Efectele de soldat, cele mai modeste, costă 73 de zloți, fără
să puneți la socoteală rufăria și accesoriile. Ce să mai vorbim de cele de ofițeri!
— Prietenul meu e om cu stare, îngăimă Rafał.
— Mă rog, asta-i altceva! Scuzați-mă, n-am știut. Am să poruncesc îndată să
vi se dea foile de drum. Da, la Czȩstochowa se află șase sute de oameni de-ai
noștri; ei au ocupat orașul și formează acum o garnizoană. Totuși, pe tine,
Olbromski, te-aș sfătui să rămâi aici. M-aș îngriji să capeți de la-nceput grad de
ofițer, și de avansarea ta mai târziu. Și pe dumneavoastră, pane, așijderea. La noi
aici s-au adunat o mulțime de tineri cu stare, curajoși. Uitați-vă la mine, prieteni.
De o lună abia sunt aici, și am și ajuns căpitan și comandantul fortăreței.
— Da… Nu-i rău…
— Cred și eu că nu-i rău. Am neamuri pe-aici, sunt locurile mele de baștină.
Asta e.
— Te-au ajutat, mormăi Olbromski.
— A vrai dire…229 se justifică Jarzymski cu o figură gravă și preocupată, când
vrei ceva neapărat, izbutești, dacă-ți bați nițeluș capul. S-ar putea crede că eu
însumi m-am avansat, dar nu-i așa, m-a avansat rotmistrul Mȩciński,
comandantul unității de rezerviști din voivodatul Cracoviei. Vremea-i aprigă, n-
avem timp de pierdut. Țara are nevoie de oameni, și nu prea sunt. A trebuit să
dăm mândria deoparte, să scoatem de pe noi hainele civile și să intrăm în
rândurile armatei, să punem și noi umărul…
— Nu știu ce părere are Rafał, îl întrerupse Cedro, înroșindu-se și coborându-
și privirea, eu însă m-am hotărât să ajung la grad de ofițer plecând de jos, de la
tunar de rând.
— A!…

229
La drept vorbind… (Fr.)
 — Nu mă pricep la nimic, deci cum aș putea să fiu ofițer? De grade mai mari
nici nu mai vorbesc.
— Ei, dacă nu te pricepi, asta-i altceva, spuse Jarzymski. Credeam că… Dar
dacă nu te pricepi, hm, mă rog! este într-adevăr cam greu să fii altceva decât
tunar de rând…
— Da, sunt hotărât să învăț, și cu asta, basta.
— Foarte bine… încuviință Jarzymski.
Lui Rafał îi venea să râdă și totodată era mânios pe Krzysztof. Iar întâlnirea
cu Jarzymski îi stârnea un sentiment neplăcut. Un iz de putreziciune plutea în
aer.
— Cred că-i o mare mulțumire să poți ajunge atât de repede la grad de
comandant, spuse el cu ochii ațintiți în ochii lui Jarzymski.
— Nici vorbă. Ai spus-o, bineînțeles, figurément230, ripostă căpitanul, fără
umbră de stânjeneală, umflându-se și mai mult în pene. La fiecare o sută de cai
se alege un ofițer, ca pe timpul Republicii. Iar printre ofițeri trebuie cineva să fie
mai mare, nu?…
Se îndreptă din șale, își luă o poză demnă de comandant și, privind viclenește,
urmă cu un zâmbet blajin și îngăduitor:
— Da, da, e un gând foarte nobil să dobândești cinul de ofițer pornind de jos,
de la tunar de rând. Îl susțin. Ba chiar o să am în vedere noblețea voastră
sufletească. Avem nevoie, mare nevoie, de oameni de nădejde, dârzi, care să
intre în rândurile armatei nu de dragul carierei, de dragul cinurilor și epoleților
frumoși, ci de dragul datoriei față de patrie. Păi, până și prințul Józef
Poniatowski, comandant altădată, s-a înrolat mai târziu ca soldat de rând… Sunt
lucruri știute. Este o dovadă măgulitoare a cavalerismului vostru! Da, foarte
măgulitoare.
Se simțea totuși oarecum stânjenit, avându-i în față pe cei doi tineri stând
smirna, cu ochii țintă la el, fără să spună o vorbă. Schimbă și el tonul, urmând:
— Îmi pare rău că în acest bârlog ostășesc nu am cu ce să-mi cinstesc
camarazii. Dar, știți ce… Există aici o cafenea ținută de grecul Pescari, să
mergem acolo să luăm o gustare. Tu, Rafał, în amintirea tinereții noastre, iar
dumneavoastră, pane, ca amic.
În sufletul lui Rafał se trezi vechiul sentiment al prieteniei, înfiripat cândva
fără voia lui, iar mai târziu, preschimbat în deprindere. Câți ani trecuseră de când
au stat la școală în aceeași bancă, de când au chefuit împreună la Varșovia. Se
uită rugător la Cedro și spuse:
— De ce nu… Dacă pan căpitanul…

230
La figurat. (Fr.)
 — Lasă titlurile acum. Suntem doar două hahalere varșoviene! îi șopti
căpitanul lui Rafał la ureche. De unde-ai apărut aici, fir-ar să fie? Îmi strici toate
aranjamentele, îmi subminezi prestigiul!…
— Păi, dar plec, plec de aici!
— Mai bine rămâi aici, îți spun, ca locotenent. Îți dau vreo cincizeci de flăcăi
și-ai să-i alergi pe câmpul de instrucție. Îți găsesc eu unul să-ți vândă gradul, și
chiar uniforma și calul, pentru o sumă modestă. Ei, prieteni, urmă el cu glas tare,
duceți-vă acolo cu vistavoiul meu și-o să vin și eu îndată.
De cum deschiseră ușa cafenelei, îi izbi un val de aer înăbușitor și-i asurzi
gălăgia. În cămăruțele mici pluteau nori de fum și toate locurile erau ocupate.
Într-o cameră întunecoasă din spate țăcăneau bilele de biliard, iar jucătorii de
dame, barbut și domino cântau și vorbeau pe întrecute. Cei doi tineri nou-veniți
nu se simțiră în largul lor. Se văzură dintr-odată numai între ofițeri. Toți purtau
uniforme elegante și fireturi atunci scoase parcă de la ceaprazar. Mundirele erau
albastre, cu revere în culorile voivodatului, pantaloni cu vipușcă și tunici albe,
scurte, de cavalerist, șepci de aceeași culoare cu bordură neagră din blăniță de
miel și cu panașe din pene albe. Erau numai locotenenți și sublocotenenți, stegari
și locțiitori de stegari – tineri voinici, cutezători, ageri și mândri, cu toții de prin
partea locului, probabil, întrucât își spuneau unul altuia pe numele mic, sau chiar
foloseau porecle. Rafał și Krzysztof, strecurându-se prin mulțime să găsească o
masă liberă, se treziră într-un colț unde stăteau doi tineri răniți. Unul din ei, cu
capul bandajat, se sprijinea într-o cârjă proaspăt strunjită, iar celălalt avea mâna
legată de gât cu o eșarfă. Amândoi ședeau stingheri și nu aveau nimic în fața lor
pe masă. Cedro se înclină sfios și le ceru voie să se așeze cu prietenul la masa
lor. Răniții încuviințară destul de puțin prietenos. Încet, încet, se legă o
conversație. După prezentările reciproce, aflară că cei doi sunt vecini, fiii unor
șleahtici modești care țineau în arendă câte o moșioară dincolo de râul Pilica, în
împrejurimile Kurzelówului, în Galiția. Îndată după apelul lansat de voievodul
din Radzymin au alergat să vadă despre ce-i vorba, au sărit în șa și s-au prezentat
la locul hotărât.
— Nu suntem oameni bogați, spuse cel mai în vârstă, avem cai destul de buni,
deși nu de rasă. Ne-am încropit tot ce s-a cerut: un cal de nădejde, frâu, țesală,
perie, cioltar, avem de toate, dar soldățești, nu ofițerești. Nu suntem de pe aici. E
pentru prima oară c-am traversat Pilica. Nu cunoaștem pe nimeni în afara
parohiei noastre din Włoszczowa sau Kurzelów. Am sosit la fața locului, dar aici
era ticsit, n-am găsit liber nimic, nici măcar un post de sublocotenent. Ce era să
facem? Ne-am înscris în escadron ca simpli călărași. Ce bani am avut i-am dat
pentru uniforme și pentru soldați care să ne vadă de cai și acum stăm și așteptăm
ce-o mai fi. Escadronul nostru numără zece șleahtici și cincizeci de țărani
năimiți.
 — Vasăzică, sunteți din Galiția, ca și noi!
— Da! Suntem chiar de lângă Kurzelów. Ce-am mai pătimit pân-am ajuns
aici. Am plecat pe drumul Szczekocinului, chipurile la iarmaroc, la Secemin. Pe
drum am cotit-o în pădurile Chrzastowskie și am ținut-o tot prin pădure până la
Koniecpol. Când am ieșit din pădure, în fața noastră un râu uriaș – Pilica! Am
stat în pădure până s-a înnoptat și bâldâbâc cu caii în apă. Și uite așa am întins-o
peste graniță. Apoi Dumnezeu știe pe unde n-am umblat – pe la Lelów, Irzadz,
Mrzyglód, până ne-am văzut la Siewierz.
— Văd însă c-ați și făcut botezul focului!
— Da, nu vreau să mă laud, dar i-am și zgâlțâit nițeluș pe nemți.
— Cum s-a întâmplat?
— Iaca stăm noi de vreo două săptămâni la Siewierz și facem instrucție. Și-
ntr-o bună zi, dumnealor, comandanții (arătă din cap discret spre societatea
veselă din jur), primesc vestea că un batalion de prusaci a fost trimis de la
Wrocław la Kożle pentru întărirea garnizoanei. Vreo sută din oamenii noștri,
laolaltă cu năimiții, au pornit noaptea asupra nemților. Am ajuns prin pădure
până la Tarnówskie Góry. Am mers, se-nțelege, în marș forțat.
Chiar lângă orășelul Tarnówskie Góry i-am luat prin surprindere, pe un drum
îngust. Lănci, săbii, stuzere, ce-a avut fiecare, au intrat în acțiune și dă-i, și dă-i!
Țin minte cum de pe cal l-am luat cu sabia pe un pedestraș de s-a dus de-a
berbeleacul. Dar, ce să vezi! S-a dumirit comandantul lor că nu suntem prea
mulți și când mi ți-a răcnit odată la ei pe limba lor! Iar ei, dresați, ce mai, ca niște
căței… Într-o clipă au format un careu pe câmpul de luptă de nu mai era chip să
te apropii de ei în niciun fel. Și-odată, ai dracului, zvâc peste noi! Uf, lua-i-ar
dracu! M-au nimerit în mână de-am văzut stele verzi de durere. Dar și pe noi ne-
a ajuns mânia. Cum adică, vreți să ne omorâți așa, ca pe niște iepuri în câmp!
Fir-ați să fiți de nemți afurisiți! Și când ne-am năpustit odată, eu și cu vecinul
meu, uite-l, Pawelek Kuleszyński, și cu o mână de călărași, și dă-i și dă-i! Și nu
numai noi. Toți care aveau cai mai de Doamne-ajută și un dram de bărbăție în
suflet – au dat pinteni cailor și înainte, peste neamț! Zob i-am făcut, am încasat și
noi, ce-i drept. Paisprezece oameni zac acum răniți pe la curțile moșierilor, și
aici, la Siewierz, pe la târgoveți. Opt au rămas pe câmpul de luptă! Noi,
mulțumesc lui Dumnezeu, am scăpat destul de ieftin din zavera asta. Iar ăi de-au
avut cai sprinteni și s-au mișcat repede, au scăpat întregi…
La aceste vorbe arătă din cap încă o dată spre ofițeri.
Între timp, se deschise ușa și intră Jarzymski, cu un aer marțial, cu pas
energic, impozant. Ofițerii făcură îndată cerc în jurul lui. Larma se înteți. Unul,
clătinându-se pe picioare – adevărat că nu de lovitură vrăjmașă – ieși din camera
vecină, strigând:
 — Căpitane, trebuie să ne faci rost neapărat de încă o masă de biliard. Mai
mare rușinea!
— Masă de biliard nu am, răspunse grav Jarzymski, un sfat însă pot să dau
celor care vor să joace și nu au pe ce. Să facă bine să-și scoată uniformele,
surgucele de la șapcă, să schimbe marginea de blană cu una de postav și să se
înscrie ca soldați de rând, sub comanda unui locotenent. Cel puțin nu vor mai
avea dreptul să se îndese la cafenea și să ocupe loc degeaba.
— Așa-i! încuviință un glas din mulțime. Atâția comandanți că nu ajung
vistavoii, care să vadă de cai.
— Dă tu primul exemplu, așadar, și treci de-mi țesală armăsarul, i-o servi un
alt ofițer.
— De ce nu, dacă-i vorba să-ți meargă buhul că ești un sărăntoc care nu are
bani să-și plătească un vistavoi!
— Mai încet, mai încet, domnilor ofițeri, încercă Jarzymski să-i potolească.
N-are rost să vă certați! Acum, soldații se arată mai viteji decât comandanții.
Amintiți-vă numai de Czȩstochowa și de Wosânski.
— Ei! Nu întotdeauna ai norocul de nemți atât de fricoși cum s-a brodit să fie
comandantul ăla de la Czȩstochowa. Amintiți-vă de Tarnówskie Góry!
— Ha, ha! Așa-i! E adevărat, strigau în jur.
— Ascultați, spuse Jarzymski, înălțând mâna solemn. Am vești noi. Înainte
însă dă-mi, Pescari, un păhărel. Vreau să-l beau în sănătatea bătrânului Wosiński.
— Trăiască Wosiński! strigară în jur.
— De oameni ca el avem nevoie!
— Dă-i bătaie nemților!
— Ei, dacă-i să ne gândim la Wosiński, nu înseamnă să le dăm bătaie, ci să-i
ademenim în câmp deschis prin vicleșug! strigă tare primul ofițer.
— Prin vicleșug! Filozofule! Să-i batem și gata! Praful să se aleagă de ei!
— Stați puțin, n-am terminat încă, spuse rar Jarzymski, turnându-și încă un
păhărel. Acum vreau să închin pentru Trembecki.
— Trăiască Trembecki!
Scoase din buzunar o hârtie și începu în parte să citească, în parte să spună din
memorie:
— Pan Mȩciński, comandantul rezerviștilor din această regiune a voivodatului
Cracoviei, mă anunță că detașamentul de șleahtici comandat de pan Trembecki…
— Detașamentul nostru!
— Zic, detașamentul cu care unii dintre dumneavoastră ați avut cinstea să
participați la bătălia de la Tarnówskie Góry l-a luat prizonier pe contele Henkel,
landrat din Tarnówice, și, ca ostatec pentru pan Mieroszewski și pan Siemieński,
l-a trimis la fortăreața de la Czȩstochowa. Printre hârtiile acelui landrat s-a găsit
o proclamație către silezieni a contelui Gotz, adjutantul regelui Prusiei, în care li
se cerea să se alipească armatelor prusace și să le pună la dispoziție cai și
provizii. Cel mai important însă este că pan Trembecki, în drum, a izbutit să
captureze 118 cai destinați cavaleriei prusace și, ceea ce este și mai îmbucurător,
visteria regală.
— Grozav! Formidabil! Trăiască Trembecki!
— Iar al treilea toast, urmă răspicat Jarzymski, mi-am propus să-l ridic în
sănătatea celor doi tineri din Galiția…
— Tineri? Ce cuvinte gingașe…
— Unde sunt? Cine sunt?
— Pan Cedro și pan Olbromski…
Krzysztof, roșu ca sfecla, se ridică de pe scaun. Rafał îi urmă exemplul.
— Camarazi! urmă comandantul. Acești tineri au traversat Vistula ca să poată
veni în rândurile noastre. Acești tineri au avut bărbăția să-și lase căminele
părintești, se zbat să ajungă la Czȩstochowa, punându-și viața în primejdie, ca să
se înscrie în rândul artileriștilor! Acești tineri au refuzat propunerea mea de a
face carieră militară aici, la noi, și au hotărât… ascultați!… Ascultați atent!…
Să-și dobândească cinul de ofițer pornind de la tunar de rând! Beau în sănătatea
lor!
— Vivat! strigară toți în cor.
Pentru o clipă se făcu liniște. Krzysztof își înălță capul și spuse cu
îndrăzneală:
— Să nu vă mire, domnilor, că ne simțim oarecum stânjeniți. Acest toast a
fost neașteptat pentru noi. Noi nu facem decât să urmăm drumul ce duce la ținta
pe care ne-am ales-o – asta-i tot. Vă mulțumesc în numele meu și al prietenului
meu pentru bunăvoința domniilor-voastre. Aș vrea și eu, la rândul meu, să ridic
un toast, sau mai bine zis acum, că sunt eliberate de sub călcâiul ticălos al
vrăjmașului, al prusacului trădător, voivodatele noastre Pomorze, Malbork și
Inowrocław, Gnieżnion și Poznań, Kalisz și Sieradz, Wieluń, Rawa și Lȩczyca,
ridic acest toast în cinstea Małopolskăi, a străvechii noastre patrii-mume, în
cinstea…
— Ia te uită! Brav tânăr!
— Patriei-mume, străvechea Małopolska…
— Frumos vorbește!
— Are gură de aur…
— Bravo lui! Vorbele lui îți merg la inimă…
— Pentru că vorbește din inimă…
— Dar, urmă Krzysztof, înainte de a ridica acest toast în numele Galiției…
— Care Galiție?
— Nu mai există nicio Galiție!
— Aici a încurcat-o…
 — Există, fraților, există, martor mi-e Dumnezeu!… strigă Krzysztof cu glas
ferm, neînduplecat. Înainte de a ridica acest toast în numele Galiției, trebuie să
închin paharul pentru cel care a fost pomenit aici – comandantul Wosiński. Socot
că pe bună dreptate s-a toastat aici în cinstea lui, de vreme ce toată nobila
societate aici de față a ridicat paharul. Numai că noi abia am scăpat de sub
austrieci și nu prea știm nimic despre el.
— Iarăși a-nceput cu austriecii…
— Așadar, spuneți-ne și nouă, fiți buni…
— Cine-i aici mai guraliv? Kończewski! Tu, că ești de prin partea
Wielunului… Dă-i drumul!
Ofițerii îl împinseră înainte pe un sublocotenent, un scundac îndesat. Preț de
un minut el rămase pe gânduri, prefirându-și degetele de la ambele mâini prin
hălăciuga de păr, și abia după aceea dădu frâu liber elocinței sale înnăscute:
— Ca să vă spun povestea mai pe scurt… uite cum s-a întâmplat: În noaptea
de 17 spre 18 noiembrie la talpa muntelui Jasna Góra se înfățișă un detașament al
cavaleriei franceze, de o sută de suflete, sub comanda lui Deschamps. Așa-i, zic
bine?
— Cin’ să te știe? Da zi-i înainte!
— Da-da! Trebuie să vă spun că în fortăreața de la Czȩstochowa erau cinci
sute de tâlhari prusaci, înarmați până-n dinți. Iar franțujii nu aveau niciun tun
măcar. Cum să iei o fortăreață numai cu cavalerie? De râsul lumii!
— De plâns, nu de râs!
— Liniște acolo, nu-l întrerupeți, c-o să-și piardă firul și-o să povestească
anapoda.
— Dar, d-aia i-a dat Dumnezeu minte omului – s-o pună la bătaie. Și s-a văzut
că polonezii mai au cap pe umeri! Bătrânul căpitan de pușcași, care a servit încă
pe vremea lui Kościuszko, pan Stanisław Wosiński, în fruntea unui grup de
rezerviști din regiunea Wielunului, om deștept, i-a adunat noaptea pe sub zidurile
fortăreței pe țăranii din împrejurimi și le-a poruncit să aprindă focuri cât mai
multe și să se foiască pe lângă ele, ca dușmanul să creadă că Czȩstochowa a fost
împresurată de regimente întregi de pedestrași. Deschamps, la rândul lui, le-a
împărțit trăgătorilor cavaleriști epoleți și însemne de grenadiri și i-a trimis, un
detașament, la nemți; cu vorbă din partea lui să predea neîntârziat cetatea că
altfel o vor lua cu asalt și vor face praf și pulbere toată garnizoana.
„Nu avem de gând, zice, să clănțănim din dinți aici în câmp pe frigul ăsta!” S-
au dus, le-au spus. Comandantul nemților, Kuhne, a băgat-o pe mânecă și chiar
în aceeași seară a predat cetatea fără o vorbă. Abia în zori, când nemții au ieșit
dezarmați, iar franțujii și ai noștri au intrat pe poarta orașului Jasna Góra, s-a
convins, amărâtul, că a predat cetatea, treizeci de tunuri, depozitele și visteria
unui dușman de cinci ori mai slab și fără niciun tun. Garnizoana nemțească luată
prizonieră a fost trimisă în Franța. De vreme ce mergeți la Czȩstochowa, o să-l
cunoașteți pe căpitanul Wosiński, care este acum comandantul cetății. Dixi!
— Să bem în sănătatea lui! spuse Krzysztof.
— Dacă e să toastăm – strigă deodată Olbromski – aș îndrăzni și eu să vă rog
să bem în sănătatea tuturor acelora care au mirosit praful de pușcă la Tarnówskie
Góry, mai ales în sănătatea celor răniți.
— Ura!
— Sus cu ei! Viteji flăcăi!
— D-apăi cum altfel! Sunt din Wloszczowa.
Cineva striga din camera alăturată:
— Toastează pentru toți, dar pe cei din Sieradz i-au uitat. În sănătatea celor
din Sieradz!… Ei cei dintâi s-au ridicat până la unul. La fiecare douăzeci de
fumuri, socotind toate coșurile, e un recrut, un rezervist sau un ostaș tras la sorți.
O pedestrime, de n-o să-i țină nimeni piept! Fiecare moșier a dat un om și gata
cavaleria! Nu vrei să mergi personaliter, că ești bătrân, neputincios sau, să-mi fie
cu iertare, laș, dă gologani pentru echipament și soldă de ostaș! Gata și compania
de pușcași.
— În sănătatea celor din Lȩczyca!
— A celor care la Łowicz, umăr la umăr cu franțujii l-au tocat pe vrăjmaș!
— Ați auzit? Doi nemți, burgmistrul din Golańcza, și un oarecare Differt din
Obrzysk, au și fost executați pentru că au vândut oameni prusacilor.
— Pentru cei căzuți…
— La Łowicz!
— Trăiască șleahticii rezerviști!
— De neclintit!…
— Trăiască Jan Henryk Dabrowski!… Marele Napoleon! Marele Napoleon!
Napoleon!
Se stârnise o hărmălaie, de ziceai că se surpă pereții cafenelei lui Pescari.
 ANUL NOU231

Până la urmă, cei doi „galițieni”, Cedro și Olbromski, n-au ajuns la

Czȩstochowa și la mult visata artilerie. Krzysztof s-a trezit fără un ban, întrucât
tot ce a avut a lăsat văduvei pescarului. Când s-au apucat să socotească aurul
cusut în haina lui Rafał, au văzut că nu le ajunge pentru echiparea ca artileriști a
amândurora. A intervenit și Jarzymski, care a izbutit să-l înduplece pe Rafał să
rămână la Siewierz. Aparent, intențiile galițienilor nu au putut fi traduse în fapt
numai și numai pentru c-ar fi zăbovit prea mult pe drum. Vremea zbura repede și
până și o zi întârziere era hotărâtoare. La două zile după sărbători, detașamentele
de rezerviști care făceau instrucție la Siewierz, au plecat din „părțile Cracoviei”
spre Łowicz la locul de întâlnire. Cei doi voluntari nou-veniți s-au supus
necesității și insistențelor întregului corp ofițeresc și s-au înscris în unitatea de
cavalerie cracoviană. Jarzymski le-a vândut din propriile grajduri doi cai, de
mare valoare, pentru plata cărora s-au dus toți ducații cusuți în căptușeala hainei
de drum a lui Rafał. Li s-a aranjat posibilitatea unui fel de schimb: unul din
vecini s-a arătat doritor de a rămâne acasă și pentru o plată modestă a acceptat să
le lase așa-zisele lui „uniforme” care l-au reprezentat astfel mai departe la
unitate. Așadar, voluntarii ocupară locurile libere în regiment, ale cărui rânduri
se cam răriseră după bătălia de la Tarnówskie Góry. O mare parte a regimentului
comandat tot de Trembecki făcea incursiuni în Silezia între Nysa, Kożle, Gliwica
și Bytom.
Neastâmpăratul comandant nu scăpa niciun prilej de a lua în prizonierat mici
detașamente de prusaci, de a ocupa noi orașe și sate. Din Silezia porni prin
Kalisz spre Toruń la dispoziția generalului Zajaczek.
Mica armată din Siewierz, formată numai din cavalerie, a pornit în formație
de marș, sub comanda căpitanului voivodal Mȩciński, la Czȩstochowa,
Belchatów, Brzeziny…
În drumul lor întâlneau mici detașamente de cavalerie și infanterie:
comandantul Stokowski își ducea rezerviștii din Wieluń la Łowicz, Lipski pe ai
lui din Sieradz și Jan Gliszezyński pe cei din Kalisz. La 31 decembrie, pe seară,
armata din Siewierz a intrat în valea Bzurei. În depărtare, la vreo două, mile
distanță, se arătară turnurile catedralei din Łowicz. Regimentul cracovian trecu
râul și intră în oraș, dar lângă vechea primărie, unde se afla cartierul general, era
o înghesuială atât de mare, încât cavaleriștii fură nevoiți să se retragă de îndată și
să-și caute adăpost în suburbia Bratkowickie. Soldații rebegiți și-au dus caii în
grajdurile hotărâte, i-au rostuit cât de cât și s-au culcat.

231
1807, anul în care Napoleon a creat pe teritoriul Poloniei Marele ducat al Varșoviei, vasal
Franței.
 A doua zi în zori, au început pregătirile pentru ofensivă. Locul de adunare a
fost fixat pe terenul de paradă din Łowicz. Nu era nici zece dimineața când
regimentele porniră să se adune în sunetele fanfarei. Titlul de onoare de prim
regiment l-a primit regimentul de cavalerie comandat de Jan Dabrowski (junior),
abia ridicat la grad de colonel, organizat de Siemojewski la Gnieżno și Rogożno.
În aclamațiile mulțimii, au sosit unitățile organizate de Walenty Skórzewski și
Biernacki. Armamentul lor lăsa mult de dorit. L-au obținut, în cea mai mare
parte, din arsenalul de la Czȩstochowa. Puștile erau neîncărcate, nu aveau destule
gloanțe, cartușe, cremene. În schimb paloșe și lănci aveau cu duiumul.
Impresionau însă prin ordinea și disciplina cu care își desfășurau rândurile, prin
frumusețea bărbătească, sănătatea, forța și ținuta pitorească a tinerilor ostași. Pe
la ceasurile zece, cavaleria, alcătuită din șase mii de oameni, aproape trei
regimente cu câte șase escadroane de câte două companii în fiecare regiment, au
format careul. În fața careului se vedea un cort deschis cu un altar de campanie.
Dinspre oraș se auziră aclamațiile locuitorilor. Toți cavaleriștii, ca unul,
întoarseră într-acolo capetele. Cedro și Olbromski, stând în rând unul lângă altul,
se înălțară în scări și-și încordară privirile, cu inimile încremenite de emoție. Jan
Henryk Dabrowski, înconjurat de generali și adjutanți, intră pe câmp, înaintând
între laturile vii ale careului. Calul murg călca greoi sub trupul lui uriaș.
Generalul cuprindea cu privirea armata aliniată și ochii îi străluceau de o imensă
bucurie.
În tăcere, coborî greoi de pe cal și porni spre cort. Într-o parte a careului se
rupse rândul și în cort intrară doi ofițeri; Roman Matusewicz, adjutant-maior de
cavalerie, și Józef Lubienecki, căpitan. Primul ducea pe o pernă roșie sabia
regelui Jan Sobieski, dobândită de legiunile poloneze la Loretto 232, iar celălalt,
ridicat deasupra capului, buzduganul hatmanului Czarniecki.
În urma comandantului suprem venea statul lui major, numit personal de
Napoleon: Mauricy Hauke, colonel, cândva unul dintre conducătorii lucrărilor de
fortificații executate de geniști de la Mantua și San-Giorgio, în prezent șeful
statului-major, apoi Tremo, locotenent-colonel și adjutant de câmp, mai departe
Pakosz, Weyssenhoff, Godebski și Cedrowski, locotenenți-colonei adjutanți și la
urmă locotenenții-adjutanți Józef Hauke, Andrzej Stoss, Lettow, Jankowski,
Bergonzoni, Stanisław și Józef Denhof.
Începu sfeștania. Armata asculta slujba în tăcere. Când se sfârși, generalii și
ofițerii superiori grăbiră spre cort. Cavaleriștii se ridicară în scări, împotriva
rânduielii, comandantul se întoarse cu fața la ei și începu să le vorbească:

232
Sabia regelui Jan Sobieski, adusă de el prinos Maicii Domnului din Loretto, a dobândit-o
Dabrowski în 1798. Nu s-a mai găsit, de fapt, decât lama sabiei, fără mânerul ei de aur, bătut cu
nestemate.
 „Ostași! Socot această zi drept cea mai fericită pentru mine, când după
doisprezece ani de despărțire mă aflu din nou între voi, compatrioții mei, și am
putința să văd cu ochii dulcile roade ale activității mele de peste graniță pentru a
nu lăsa să moară bărbăția polonezilor. Cerul mă răsplătește cu dărnicie, întrucât
vouă, concetățenilor mei, vă este dat acum să vă încredințați că nu v-am hrănit cu
speranțe deșarte. 1807 este anul când fiecare dintre voi se trezește din nou la
viață”…
Cedro strânse cu putere mâna prietenului său și o ținu așa până la sfârșitul
cuvântării. Apoi văzură amândoi cum generalii, în ordinea importanței lor, se
duc să depună jurământul. Cu trei degete ale mâinii drepte ridicate în sus și cu
mâna stângă așezată pe buzduganul lui Czarniecki, repetau solemn cuvintele
jurământului.
La un semn, ostașii înălțară armele.
 SPRE MARE

Detașamentele de rezerviști zăboviră la Łowicz aproape trei săptămâni. Se

formau în mare clocot corpurile de armată și chiar urma să se decidă cine va fi
comandantul suprem. E adevărat că la depunerea jurământului Dabrowski
deținea titlul de comandant suprem, umbla însă zvonul că îl va prelua prințul
Józef Poniatowski, care se decisese, în sfârșit, să treacă de partea lui Napoleon și
a cauzei lui. Între timp, armata concentrată la Łowicz a fost împărțită, în mare, în
regimente de infanterie și cavalerie, din care, după planul lui Dabrowski,
comandant de facto, se alcătuiau legiunile. Detașamentele din Poznań și
formaseră prima legiune, cel mai bine organizată. Ea cuprindea patru regimente
de infanterie, unul de cavalerie și puțină artilerie.
Fiecare regiment de cavalerie din această legiune era alcătuit din câte șase
escadroane. Un escadron cuprindea două companii, iar compania număra 170 de
cavaleriști. Statul-major îl formau un colonel, șase comandanți de escadroane, un
maior-adjutant, un căpitan și doi adjutanți dintre ofițerii inferiori. Companiile
erau comandate de un căpitan. Acesta avea în subordine: un locotenent, un
sublocotenent, un vagmistru-major, un furier, patru vagmiștri, opt caporali, doi
trompeți, un potcovar și o sută cincizeci de călărași.
Mult mai prost se prezentau armatele din Kalisz. În batalioanele de infanterie
nu erau numai tineri între optsprezece și douăzeci și cinci de ani, cum prevedeau
instrucțiunile generalului voivodal, dar chiar și bătrâni destul de neputincioși.
Fiecare possessionatus233 prefera să trimită pe câmpul nestatornicei Bellona pe
iobagii săi cei mai bicisnici și nu mână de lucru viguroasă. Echipamentul
pedestrașilor era cum nu se poate mai pestriț. Circularele către moșieri cereau
insistent să li se dea recruților pantaloni până la genunchi numai dacă au cizme
lungi, și bocanci numai dacă au pantaloni groși, lungi până la gleznă. Fiecare
possessionatus însă își echipa trimisul, chipurile, din greșeală, cu pantaloni
scurți, deși nu-i dădea cizme, ci bocanci. Astfel aveai impresia că în rândurile
armatei se află o mulțime de tirolezi. Pe ger, mărșăluiau voinicos în sunetele
muzicii naționale, aidoma vitejilor ostași polonezi din vechime, cu pulpele goale,
de un alb îndoielnic, pradă gerului.
Armele prusace erau transportate cu căruțele din cetatea Wrocławului, care se
predase de curând, de la Czȩstochowa și Kozle. Erau arme de rezervă de toate
calibrele. Nu exista, în schimb, cantitate suficientă de cremene, cartușe, ranițe și
cartușiere. Soldații duceau cartușele în torbe de pânză, precum praștia regelui
David. Totuși unitățile de infanterie ieșeau la apel, de trei ori pe zi, în
echipament de front. Dimineața se făcea instrucție en détail, adică individual, iar
după-amiaza pe plutoane și batalioane. Din programul instrucției făceau parte
233
Aici – moșier. (Lat.)
exercițiile cele mai elementare, ca să le intre în sânge soldaților o seamă de
mișcări cum ar fi: încolonarea pe divizii și desfășurarea în marș, alinierea în
careu și desfășurarea în linie. Toate unitățile pedestre se împărțeau în batalioane.
Fiecare batalion era format din nouă companii, dintre care una de grenadiri și
una de cercetași. Într-o companie erau o sută patruzeci de oameni. În fruntea
batalionului era comandantul. În subordine avea un sublocotenent ca adjutant-
major și doi adjutanți dintre gradele mai mici. Compania era comandată de un
căpitan. Acesta avea în subordine un locotenent, un sublocotenent, un sergent-
major, un furier, patru sergenți, opt caporali, doi toboșari și o sută douăzeci de
pedestrași.
Cavaleria se înfățișa mai bine. Echipamentul era mai onorabil. O alcătuiau
oameni trimiși în locul moșierilor și arendașilor, deci mai mult vechili, pisari,
pădurari sau slujbași de ocol silvic, gonași, șleahtici scăpătați și chiar lachei sau
bucătari. Nu toți caii erau înșeuați, întrucât în proclamație nu se preciza decât:
cal și căpăstru. Așa că unele escadroane ieșeau la instrucție cu caii neînșeuați.
Această armată încă nu avea comandanți și subordonați. Prin forța lucrurilor,
comandanții erau cei ce o viață întreagă au luptat, legionari și prizonieri prusaci
de naționalitate polonă. Comandantul suprem nu era nici el încă numit sau
confirmat – îl suplinea cel care comanda de fapt – adică Dabrowski.
Reverele și vipuștile uniformelor indicau cine de unde vine. Verde-galben-
papagaliu însemna Kalisz, roșu-purpuriu – Cracovia. Generalul Krasiński
comanda cavaleriile din Kalisz, Sieradz, Wieluń și Cracovia. Regimentul lui așa
se și chema: „Kaliszo-sieradz-wieluński”. Generalul Niemojewski avea în grija
lui regimentul tânărului Dabrowski, format din cei mai ageri trăgători, pușcași
din Poznań și cavaleria din Plock. Scundul general Fiszer, poreclit „Fiszerek”, un
bărbat sever, cu nasul ascuțit, comanda toată pedestrimea și o muștruluia cu atâta
osârdie, că oamenilor le ieșea limba de un cot și li se îndoiau picioarele din
genunchi de oboseală, ca la iepurii hăituiți. În ciuda sărăciei lucii și veșnicelor
lipsuri, a simbriilor neplătite, sau plătite pe sfert, cu câțiva groși în loc de sumele
cuvenite pentru întreținere – era o armată de nădejde.
Łowiczul se transformă în tabără militară. Cu câtă solemnitate și strășnicie se
respectau acolo parolele și devizele, toate acele mot d’ordre și mot de ralliement
secrete! Orășenii civili, care nu aveau dreptul să cunoască parola sau deviza,
anume se duceau în plimbare, în grupuri, pe acolo unde erau puși soldați de
santinelă, pentru a auzi răsunând invariabil strigătul sever și amenințător: „Cine
vine?”, la care să poată răspunde: „De-ai noștri, polonezi!”
La începutul lui ianuarie generalul Dabrowski a plecat la Varșovia, unde
venise însuși împăratul Napoleon, dinspre Pułtus, Gołymin, Czarnów, Nasielsk.
La 18 ianuarie s-a dat ordinul de plecare pentru toate unitățile din Łowicz. S-a
aflat că unii vor merge la Bydgoszcz, alții la Toruń. Regimentele au primit vestea
cu bucurie.
— De-a lungul Vistulei, înainte! Asupra prusacilor!
La Łowicz drumurile lui Rafał și Krzysztof s-au despărțit. Cedro a rămas în
același loc unde s-a înrolat de la bun început. Rafał însă n-a vrut nici în ruptul
capului să slujească mai departe în rândurile cavaleriei cracoviene, sărace și
pestrițe. A legat cunoștințe, și-a făcut relații, a descoperit prieteni, până a izbutit
să fie înscris în registrul de companie al cavaleriei lui Dziewanowski, în
rândurile ei cele mai bune, care și trecuseră în avangarda lui Jan Henryk
Dabrowski. La început, când au pornit marșul spre Bydgoszcz și armata nu era
încă împărțită, cei doi au mai mers împreună, chiar dacă nu în același rând. A
venit ordin de sus ca trupele să ocolească Varșovia. Oamenii l-au executat cu
durere în suflet. Le-a fost dat doar de departe să vadă trâmbele vineții de fum de
deasupra Varșoviei și cerul luminat noaptea. Acolo se afla el, comandantul
comandanților, victoriosul Napoleon…
Ajunși la podul cel nou peste Vistula, între Zakroczym și Utrata, deslușiră în
zare, prin pâcla geroasă, peticul de pământ de la granița Galiției, unde se
întindeau pădurile de pe malul Narewului în care intraseră franțujii. Nevăzută cu
ochiul liber, dar săpată parcă cu o lamă de cuțit muiată în sânge, se întindea
granița galițiană, de la gurile Swiderului, prin Miłosna, spre Zielona până la
Grzybowska Wola, până dincolo de Grochów, pentru a tăia mai departe râulețul
Dluga și a se întinde pe marginea pădurilor Słupno și Radzymin, până la Wólka
Radzyminului, după care s-o cotească brusc de la Wolica până spre malul
Bugului, să înconjoare apropiatele păduri Zalubice și dincolo de gurile
Narewului să se înece în Bug.
Vagmiștrii, caporalii și furierii, stând în fața frontului de ostași, îi instruiau:
— Ascultă la mine, pădurile alea negre, ce se văd lângă Radzymin, alea, fir-ar
mama lor să fie, sunt în Galiția, iar astea, mai spre noi – îs ale noastre… M-auzi?
Te uită bine!
Porniră mai departe la drum, pe malul stâng al Vistulei, parcurgând în marș
distanțe mari. Iarna era schimbătoare: azi ger, mâine fleșcăraie, vânt și ploaie, ca
apoi iarăși să dea înghețul. Noroiul de pe drum, înghețat peste noapte, dimineața,
de cum dădea soarele, se preschimba în chisăliță și lăcăraie. Pedestrașii, în
cizme, bocanci, unii în opinci, iar alții în niște încălțări de la care rămâneau în lut
urme de degete și călcâie goale, se istoveau și înghețau cumplit. Când bate ploaia
și lovește biciul vântului, pe călăraș îl încălzește prietenul lui, calul. Pe un
pedestru nu are cine-l încălzi. Rămâneau peste noapte unde se nimerea, uneori
prin apropierea vreunui sat ori conac moșieresc, iar alteori în câmpul gol.
Soldații erau bucuroși de se nimerea măcar vreo margine de pădure. Când era pe
aproape vreun sat, călărimea ocupa pentru caii osteniți grajdurile, șoproanele,
șurile. Acolo soldații le ședeau șeile ca să nu-și roadă spinările și șoldurile și le
dădeau ceva nutreț, din care se nimerea. Era vai și amar atunci nu numai de
acoperișurile țărănești, dar chiar și de cele ale caselor mari de pe marginea
orașelor. Se-ntâmpla uneori ca și câte un acoperiș de conac boieresc să cadă la
pământ și să se preschimbe în vreo duzină-două de barăci.
Gingașul candidat la diplomație, Cedro Krzysztof, a învățat repede să
prețuiască uriașii pini mazovieni. De cum se hotăra un popas și locul fiecărui
escadron, se întâlnea de obicei cu Rafał; amândoi doborau cu toporul pini cât
mai rămuroși, îi îngropau unul lângă altul în pământ, ca să facă un zid de apărare
împotriva vântului. Vârfurile le legau strâns între ele, alcătuind un fel de boltă.
Era stilul „bizantin”. Dacă prin apropiere se aflau ceva acoperișuri țărănești, sau
– o horror! – moșierești, atunci deasupra ramurilor așterneau un acoperământ de
paie smulse nu tocmai iscusit. Pământul din acest wigwam, cu ieșirea întotdeauna
îndreptată spre focul cel mare, o așterneau dibaci cu crengi și cu ramurile de sus,
în evantai, întâi mai mari, apoi din ce în ce mai mici, până făceau un culcuș
moale, înalt, atingând bolta aproape. Vreo cinci-șase oameni se aruncau pe el,
siguri c-o să doarmă ca pe teluri, apărați de noroiul mazovian. Umăr la umăr, se
înveleau bine cu cioltarele și adormeau buștean. În zori se trezeau mușcați de
ger. Săreau în sus voioși, cu gluma pe buze, întremați și înviorați, de parcă ar fi
dormit în puf! Pe ploaie și pe vântoasă însă ieșeau de sub paiele ude și din
ramurile mustind de apă niscai mai ursuzi.
În ultimele zile din ianuarie, în zorii cenușii, mohorâți, îi sălta din culcuș un
vuiet puternic și mânios, surd, nedeslușit, ce cutremura pământul până în
străfunduri. Ostașii îl ascultau, înfiorați și nedumeriți. Li se părea, adormiți cum
erau, că o ghioagă uriașă izbește amenințător pământul înghețat, că un baros
diavolesc îl lovește de undeva de sus. Bubuitul se rostogolea prin câmp și prin
pădure, dus de vânturi și ploi, de zăpezi și neguri noptatice.
— Auzi, frate! mormăia uneori vagmistrul-major Jacek Gajkoś, care colindase
pământul în lung și în lat. Auzi-l cum tropăie!
— Da, pane vagmistru! Da cine-o fi tropăind?
— Ei, măi, soldățeilor! Nici atâta lucru nu știți! Împăratul! Cine altul? E
mânios!
— Mânios?!
— N-auzi cum bate din picior! Unu, doi! Și încă o dată! Unu, doi! Nu e bine!
zice. Nu-i așa! Or fi călcat în străchini mareșalii… Zboară acum călare cătră el,
cu pălăria la subsuori, cu târtița dârdâind, care mai de care dă cu gura că altul ar
fi vinovat…
— Da unde șade el acum, împăratul, pane vagmistru?
— Dumnezeu unul știe! Ascultă și tu de unde vine tropotul. Acolo-i și
împăratul. O sută de tunuri bat. Auzi? Noi stăm aici, pe Vistula, iar colea,
dincolo de Vistula, curge în legea lui Bugul, și Narewul, pe nisipurile din
Podlasie și Mazowia. Ia te uită până unde-a ajuns, Jezus, Maryja! În păduri și
codri, de la Pułtusk, Przasnysk, pe lacuri, colo, hăt, departe, pe la miazănoapte!
Acolo trădătorul branderburgic s-a așezat trainic, a semănat cartofi, pufăie din
lulea, iar tu, pe pământul tău de baștină, învârte-ți pălăria în mână în fața lui.
Cam asta a ieșit! „Pe vecie, zice, rămân aici, iar pe tine, zice, te zbor afară și pe
pământul tău o să-i aduc pe Johannii mei și-o să le dau lor ogorul tău. Iar tu du-te
de-aici, cară-te! Majn, zice, Faterland, zice, e aici, împărăția mea. Pământul tău
acum e al meu…” A pus mâna pe Warszawa și și-a luat-o, a pus mâna pe
Czȩstochowa și și-a luat-o, până la Cracovia a ajuns. Ba și mai bine, peste
muntele Kalwarija, până la Warka, pe Vistula s-a aciuat. Iar acum, nemțoiule, ți-
ai pierdut nădragii și dai bir cu fugiții. Unde-i el pământul tău? Ian arată-mi-l și
mie! S-a dus și Berlinul tău, s-a dus tot, nu mai ai niciun peticel de pământ al tău,
hoț de bunuri străine! Nu ți-a mai rămas decât să sari în mare de pe pământul
sfânt. Acum ai gustat și tu cum e când te zboară afară din ograda ta?
— Crezi că nu-i cheamă neamțul pe-ai lui să-i sară în ajutor?
— Nimeni nu-l mai poate ajuta – zece să fie și nu unul, că Împăratul, chiar el,
în carne și oase vine asupra lui!
— Și până unde o s-ajungă așa Împăratul?
— Nu te-ncumeta la asemenea întrebare. Nu te-ncumeta. Numai bunul
Dumnezeu știe! Numai lui, noaptea, îi arată el cum să facă rânduială pe lumea
asta. În toată lumea asta numai Împăratul singur o știe. Iar tu nu te-ncumeta să
întrebi!
Cedro asculta cu un aer grav, îngândurat. Îi venea în minte Jelitczyk-
Ojrzyński, zis Mieczyk. O fi auzind și el oare, o fi auzind cum marele împărat
izbește mânios cu piciorul în pământul mazovian?…
Deși avea vistavoi, Krzysztof vedea singur de calul său. Soldatul doar îl țesăla
și-i dădea nutreț, iar toate celelalte le făcea el cu mâna lui. Se supunea instrucției
de tabără și de garnizoană, învăța să se alinieze în front și să respecte disciplina
militară. Calul lui nu era cel mai grozav, dar nici cel din urmă. O spinare de fier,
șalele și coastele bine legate, genunchii, copitele și crupa rezistente, cu fruntea
sus, cu botul gingaș. Încă de la Jarzymski Krzysztof își făcuse rost de un cioltar
mare, un oblânc de șa, unguresc, trainic, deși purtat. Cioltarul îl strângea
întotdeauna în patru, îl așternea, după instrucțiunile vagmistrului-major, la cinci
degete de spată.
— Scutură cioltarul, scutură-l bine, nu de mântuială, una-două! bodogănea
bătrânul Jacek. Să cadă orice fir de pai, orice ac de brad, că doară nu suntem
ovrei și nu mergem la iarmarocul din Belchatów. Oblâncul pune-l cu băgare de
seamă, să nu prindă care cumva sub șa fire din coama calului, că ajunge nărăvit
din propria ta vină. Chinga n-o strânge prea tare, că-i vatămi vâna calului,
prostule, dar nici prea slab, că în luptă odată zbori de pe cal, nătărăule, când
ridici lancea s-o azvârli sau pornești să izbești cu paloșul în dreapta și-n stânga.
Sau, uite ranița, de-o pildă! Ranița trebuie s-o legi bine și drept – asta întâi și-
ntâi. Tare și drept, iar după ce-ai legat-o bine, abia atunci pune piciorul în scară
și încalecă. Talpa îndoai-o, iar pintenul poartă-l cu cea mai mare grijă. Trei!…
Și-acum să poftească să dea piept cu noi până și dracu’, sau chiar și husarul roșu
în persoană!
Îndată după ce-au sosit la Toruń, mica armată fu împărțită în două. O parte
porni mai departe, la Bydgoszcz, iar cealaltă rămase la Toruń, sub comanda
generalului Zajaczek. În această ultimă unitate, care urma să intre în formația
legiunii a doua, supranumită nordică, se afla Krzysztof Cedro. La Toruń se
aștepta un mare detașament de ofițeri și soldați polonezi, format la Hagenau și
Leipzig din prizonierii prusaci luați la Jena, Auerstaedt și Prenzlau.
Rafał cu regimentul lui a mers la Bydgoszcz, la o milă depărtare de Vistula.
Acolo l-a găsit pe Jan Henryk Dabrowski, care nu mai era comandant suprem al
forțelor armate poloneze, ci numai general de divizie și comandant de legiune.
Legiunea era formată dintr-o companie de artilerie, patru regimente pedestre și
călărimea alcătuită din rezerviști. Se vorbea mereu de reorganizarea regimentelor
de cavalerie. Fiecare regiment urma să fie format din trei escadroane. Așteptau să
sosească dintr-o clipă într-alta ordinul comisiei guvernamentale și al ministrului
de război.
La Bydgoszcz începu o viață febrilă, clocotitoare. Se aduceau mereu arme și
piele, se confecționau șei și cartușiere. Croitorii nu pridideau cu lucrul, șelarii, zi
și noapte, erau luați cu asalt de soldați. Soseau necontenit detașamente proaspăt
formate. Soldații din rândurile călărimii erau la repezeală făcuți locotenenți, ba
chiar ofițeri subalterni. Orice ostaș cât de cât capabil se trezea peste noapte c-a și
căpătat dreptul să-și comande la ceaprazar galoane de ofițer și să-și prindă pe
umărul drept epolet de sublocotenent cu două trese de mătase, contraepolet,
dragonă la sabie și găitan fără franjuri. Pe uniformele noi, elegante, de locotenent
sclipeau tresele cusute cu mătase albastră de-a lungul epoletului; proaspeții
maiori își înălțau mândru umerii împodobiți fiecare cu câte un epolet, ale căror
franjuri le luau ochii soldaților, iar ceaprazul punea în umbră până și galoanele
de pe pălăria coloneilor.
Între timp, printre soldați se înregistrau cazuri de dezertare. Câțiva dintre
dezertori, mai ales bătrâni, au fost prinși în momentul când încercau să fugă
acasă, desculți, zdrențăroși, flămânzi. Oamenii se apărau spunând că nu au fost
niciodată în armată, că mureau de foame și de frică. Tribunalul militar alcătuit pe
loc i-a condamnat pe termene lungi la ocnă în lanțuri sau la detențiune în
fortăreața de la Czȩstochowa. Linia de poștă militară, organizată rapid între
Bydgoszcz, Toruń și Sieradz, în lipsă de oameni, a adus la locul de destinație
primul transport de… dezertori.
Toate acestea n-au ținut cine știe cât. În primele zile ale lui februarie,
generalul Dabrowski porni în marș din Notecizna cu tot efectivul pentru a se
pune la dispoziția lui Bernadotte, prinț de Ponte Corvo, iar mai târziu a lui
Lefebvre-Desnouettes care opera pe malul drept al Vistulei. Legiunea se
însuflețise. Noua deviză era „Înainte, spre Gdańsk! Spre Kołobrzeg!” În marș, la
popasuri, ziua, noaptea, mai-marii în grad le explicau soldaților unde-i Gdańskul,
în ce loc anume se află Kołobrzegul. Duceau cu ei și lăsau peste tot pe unde
treceau proclamația generalului Dabrowski trimisă de la cartierul lui general de
la Nowy. „Către olandezii și toți locuitorii de obârșie germană de pe pământul
polonez”, care, în linii mari, suna cam așa:
„Olandezii, germanii, toți oamenii, indiferent de credință și naționalitate,
așezați pe pământul polonez, se vor bucura de libertatea religiei, de
inviolabilitatea persoanei și averii și vor fi socotiți frați și concetățeni dacă vor
avea o comportare pașnică la casele lor, nu vor intra în înțelegere cu dușmanii
țării, vor rămâne credincioși guvernului polonez și-și vor achita contribuțiile și
dările. Iar voi, cetățeni polonezi – se spunea în proclamație – de religie catolică,
să țineți minte că oamenii de pe alte meleaguri stabiliți pe pământul nostru,
având față de patrie aceleași îndatoriri cu ale voastre, s-au înfrățit cu voi; țineți
minte că Evanghelia ne învață să ne avem ca frații, lăsați fiecăruia libertatea
lăsată de la Dumnezeu de a-l cinsti după credința sa și, neținând seama de
diferențele religioase, socotiți-vă concetățeni cu locuitorii care prin munca și
îndeletnicirea lor îmbogățesc pământul patriei voastre”…
Flancul stâng al corpului de armată polonez înainta sub comanda generalului
Amilkar Kosiński, căruia i se dusese buhul, ca și vestitului Hamilcar al
Cartaginei, de-a lungul râului Brda și prin pădurile de pe malurile lacurilor
pomorene, unde nemții fugeau din fața lui mâncând pământul. Flancul stâng al
detașamentului său ajunsese la Słupsk, denumit acum Stolp, și tăiase Gdańskul
de Kołobrzeg. Orașul Chojnice constituia punctul de concentrare al forțelor lui
Amilkar. Abia la doisprezece februarie generalul Lubieński, subordonat lui
Kosiński, a fost nevoit să atace dușmanul lângă Srczecinek (Neu-Stettin) în
fruntea cavaleriei din voivodatul de Rawa. A dat piept cu numeroase forțe
nemțești. Nu era numai pedestrimea prusacă de linie, dar și locuitorii orășelelor,
înarmați, adică „olandezii și germanii…” Cu toate că inamicul întrecea cu mult
numeric armata lui Amilkar, cavaleria din Rawa s-a aruncat asupra dușmanului
cu lăncile, fără să se sperie câtuși de puțin de plumbii dușmanului și a câștigat
bătălia. De la inamic au căzut zece oameni și cincizeci au fost luați prizonieri.
Între timp, forțele principale ale armatei generalului Dabrowski mergeau
înainte. Ajunseseră pe țărmul înalt al Vistulei, de unde se vedeau pe malul
dimpotrivă, la o depărtare de două mile, zidurile Grudziadzului și ale
Kwidzynului. În avangarda comandată neschimbat de generalul Niemojewski, se
afla și regimentul cavaleriei de rezervă din Poznań, comandat de Dziewanowski.
În rândurile lui prospera Rafał Olbromski.
Abia lângă Nowy, pe malul râului Matawa, acest regiment care mergea
întotdeauna în frunte se lovi de o patrulă puternică de husari roșii. A fost prima
înfruntare armată la care a luat parte Rafał. I-a lăsat puține impresii. Zărise de
departe niște soldați înfășurați în bunde cafenii, pătrunși de umezeală, care
săreau speriați pe cai. Se aruncă laolaltă cu ceilalți înainte, cu sabia scoasă din
teacă. După vreo sută de pași, i-au văzut pe prusaci, care își fluturau și ei săbiile
și trăgeau rar câte un foc – probabil că li se udaseră puștile – fugind, pe caii
neînșeuați, în oraș, sub pavăza infanteriei și a tunurilor. Mai târziu, Rafał a aflat
că au fost luați vreo cincisprezece husari prizonieri; se uita cu mirare la țăranii
nemți, dezarmați, tăcuți și sumbri, care urmau să fie duși la Bydgoszcz. Aceeași
înfruntare norocoasă cu nemții au avut probabil și călărașii din Poznań, lângă
Opalenie sau Münsterwald, unde cavaleria lui Dziewanowski a luat prizonieri
șaisprezece dragoni și opt pedestrași din avanpostul prusac.
În aceeași zi s-a dat și o bătălie. Divizia poloneză a fost nevoită să se retragă
sub presiunea dușmanului, care, de pe malul drept, a trecut peste Vistula
înghețată. Artileria călare prusacă, de pe malul drept, trimitea o grindină de
ghiulele peste tânăra infanterie poloneză. Nemții au atacat cu baionetele
batalionul întâi al regimentului al treilea comandat de Fiszer și batalionul întâi al
regimentului al patrulea comandat de colonelul Wasilewski. Cu toată insuficienta
pregătire, lipsa de cremene și praf de pușcă, tinerii soldați au rezistat o zi întreagă
și au respins atacul dușman cât au putut. Pentru întâia oară soldaților le-a fost dat
să îngroape noaptea, în pământul înghețat, șase camarazi căzuți în focul
încăierării armate. Câteva zeci de răniți au fost transportați de pe câmpul de
luptă.
În armată se și răspândise vestea despre crunta bătălie de lângă Ilawa 234
prusacă. Se spunea că ar fi fost încununată de victorie, ceea ce a însuflețit
armatele poloneze, care, după ridicarea asediului de la Grudziadz și retragerea
unităților poloneze de-a lungul malului drept al Vistulei, au fost nevoite să se
concentreze la trei mile și ceva de Bydgoszcz, la Swieć, întrucât Vistula ferecată
de gheață le lăsa flancul drept descoperit. La cincisprezece februarie, odată cu
reluarea asediului Grudziadzului, două companii ale batalionului lui Fiszer au
traversat Vistula sub o ploaie de gloanțe, pentru a ajuta la asaltul fortăreței;
generalul Dabrowski porni atunci mai departe. Cartierul lui general se instală în
cele din urmă la Gniew pe Wierzyca. Zidurile vechi și șanțurile pline cu apă
234
Bătălie sângeroasă dusă de Napoleon împotriva armatelor prusace și rusești, comandate de
generalul Benningsen, la 7 și 8 februarie 1807.
constituiau o bună apărare. Câteva avanposturi puternice fură trimise pe șoseaua
dintre Bydgoszcz și Gdańsk spre Tczew și pe drumurile ce duceau la Starogard,
de-a lungul lacului Staw, de-a lungul lacului Wiejskie spre Rakowiec, Biała, sau
Gellen, și spre Królówlas (Königswalde) pe râul Jonka. Între Gniew și Gdańsk
mai rămânea un drum de șase mile apărat de prusaci. Armatele se odihniră și o
bucată de vreme trebuiau să rămână la Gniew în tabără. Numai 56 de ostași din
cavaleria de la Sieradz, care trecuse Vistula ca să ia parte la bătălia de lângă
Kwidzyn, la 11 februarie, unde mareșalul Lefebvre l-a bătut măr pe generalul
Roquette, nu s-au întors la unitatea lor.
Totuși n-a ținut mult liniștea lui Dabrowski. La optsprezece februarie prusacii
cu trei mii de oameni au atacat flancul drept al Starogardului dinspre întinderea
păduroasă de pe malul drept al Wierzycei, ca și Peplinul. În aceeași zi se
instalase la Starogard corpul de armată al generalului Ménard, compus din șase
mii de oameni, trimiși drept întărire generalului Dabrowski. Cam la două mile de
oraș se afla regimentul lui Dziewanowski. Auzind împușcăturile, Dziewanowski
trimise într-acolo un escadron din regimentul său sub comanda locotenentului
Lojewski. Escadronul înainta precaut, având la vreo două sute de pași înaintea sa
un detașament de avangardă în clin, comandat de un cvartirmaistru.
Dragonii prusaci au atacat pe neașteptate, ieșind din pădure și aruncându-se în
front închis asupra avangărzii. Cavaleriștii polonezi au ridicat lăncile și au sărit
asupra dușmanului cu atâta îndârjire, încât au ucis doi dintre ei, iar cincisprezece
au luat prizonieri. Regimentul lui Dziewanowski a fost atacat între timp de
cavalerie. Era o vreme câinoasă. Zloata te orbea, iar vântul gonea jos deasupra
pământului nori grei de ploaie. Cavaleria inamică a apărut și ea ca un nor din
pădurile nevăzute prin negura zloatei. Colonelul, care din clipa trimiterii lui
Lojewski își avea ostașii gata de luptă, ar fi putut să dea o ripostă unui atac al
dragonilor, la o presiune îndelungată însă din partea cavaleriei prusace, bine
instruite, călărașii lui neexperimentați nu puteau ține piept. Începu deruta.
Prusacii loveau orbește cu săbiile; ostașii polonezi luptau mai ales cu lăncile.
Acolo unde se puteau arunca în grup cu lăncile înainte doborau detașamente
întregi. Prusacii se prăvăleau de pe cai sau recurgeau la ultima salvare a unui
cavalerist: trăgeau cu pistoalele și fugeau. Unitatea dragonilor respinsă, alungată
până la baterii și mai departe, dispăru în negura înzăpezită. Dar și polonezii au
avut pierderi. Dacă dragonii izbuteau din goana cailor să pătrundă în rândurile
polonezilor și să atace cu paloșele, victoria era de partea lor. Vreo cincisprezece
cai au fost răpuși de gloanțe. Lui Rafał i-a fost dat în ziua aceea să lovească pe
săturate. De două ori apucase să dea piept cu dușmanul și învățase bine să
respingă loviturile. De data aceasta însă s-a văzut în primejdie. Înfruntându-se cu
un grup de dragoni, cu alți trei șleahtici alături, ieșise înainte, în negură și
zăpadă, neluând bine seama la ce se-ntâmplă în jur și se trezi înconjurat. Cu
groază se uită repede în lături, înapoi… Nu văzu decât dragoni cu săbiile în vânt.
Lângă el – numai trompetul și trei șleahtici. În ultima secundă a încercat să se
strecoare, dar calul cabra sub el. Puse mâna pe pistol! Prea târziu. Dragonii îl
apucară întâi pe trompet și-i răsuciră mâinile la spate. Cu câteva lovituri peste
mână prusacii îl dezarmară apoi pe Rafał. În cele din urmă, îi înconjurară și pe
cei trei șleahtici și le smulseră lăncile.
Rafał se simți cuprins de deznădejde și rușine. În coburii prinși de șa mai avea
pistoale, iar dragonii erau sub douăzeci. Ei îi înconjurară pe prizonieri și-i
mânară în goană peste imașul ud spre Starogard. De sus începu să cearnă
măzăriche și deodată pământul tot se înecă într-o viforniță albă. Când ajunseră în
goană din mlaștina imașului pe șleaul mare starogardian, se auzi deodată un
tropot de cai, însoțit de strigăte:
— Dă-i! Omoară-l!
Dragonii scoaseră săbiile din teacă și se avântară în luptă! Rafał își smuci
brațul cu toată forța, se eliberă, într-o frântură de secundă scoase pistolul și trase
în capul călărețului de lângă el, punându-i țeava la ureche aproape. Smuci
hățurile, întoarse pe loc și izbi cu pieptul calului în neamțul de lângă el. Nu
vedea nimic de fum. Izbuti să se smulgă din încercuire. În urma lui clocotea
lupta. Prusacii se împrăștiară, se auzea zăngănit de arme și plescăitul apei pe sub
copitele cailor. Olbromski nu întoarse capul în urma sa. Gonea nebunește, de i se
părea că și lunca fuge odată cu el. Încetini și se opri abia în pădurea din
apropiere. Calul gâfâia, încins de alergătură, foc și spaimă. Ieșeau aburi din
trupul lui. Călărețul era și el ud leoarcă. Inima îi bătea ca o darabană. Zgomotul
luptei nu se domolise. Prin negură răzbăteau până-n pădure dinspre Starogard
bubuiturile împușcăturilor și răsunau vaierele prelungi ale ecoului. Rafał asculta
încordat, până își dădu seama, în sfârșit, că zarva scade încet și se topește în
depărtare. Atunci, fericit, porni încet prin pădure. Rătăci mult, până ce dădu de
un sătuc. Acolo țăranii îl întâmpinară prietenos și-i arătară pe unde s-o ia spre
Peplin; Rafał ajunse în cele din urmă la escadron, unde află cu bucurie că
trompetul și ceilalți trei camarazi s-au întors și ei – îi eliberase din mâna
dușmanului un detașament al tânărului colonel Jan Dabrowski. Unuia dintre
eșaloanele acestui detașament îi datora Rafał și propria sa scăpare.
După ce ofensiva prusacilor de la Starogard și Peplin a fost respinsă, toată
săptămâna nu s-au mai produs decât unele ciocniri de avangardă, mai ales pe
flancul stâng. Detașamente de cercetași, comandate de locotenenți,
sublocotenenți și stegari din regimente plecau în recunoaștere. Unde izbuteau,
puneau mâna pe burgmiștri și pe slujbașii nemți, ca să stoarcă de la ei știri despre
ce se întâmplă în împrejurimi și despre numărul efectivelor prusace de pe
drumurile spre Tczew.
 După câteva zile, generalul Dabrowski făcu un pas hotărâtor. La douăzeci și
trei februarie a atacat orașul Tczew, capitală de powiat235, situat la trei mile de
Gdańsk și reprezentând poziția cheie spre această fortăreață. Punctele principale
de concentrare a forțelor nemțești dincolo de zidurile Gdańskului erau tocmai
Tczewul (Dirschau), Miłobadz (Mühlbanz) și Skarszewy (Schöneck) pe râul
Wietcisa, care se vărsa în Wierzyca la două mile spre nord de Starogard.
Armatele poloneze și unitățile franceze auxiliare sub comanda lui Ménard își
aveau taberele la Gniew, Peplin și Starogard. În aceeași zi la Starogard au sosit
întăriri: regimentul de la Baden, un batalion abia format din infanteria de la
Cracovia și Kalisz a legiunii nordice de sub comanda lui Zajaczek și două tunuri.
Cartierul general al lui Dabrowski se afla la Gniew, iar detașamentele lui de
avangardă acționau pe drumurile de acces spre Bydgoszcz și Gdańsk și până la
Grȩblin situat sus, pe malul stâng al Vistulei. Aceste detașamente de avangardă
erau alcătuite dintr-un regiment de cavalerie din Poznań și patru companii de
pușcași și dispuneau de patru tunuri. Operația de la douăzeci și trei februarie a
început-o generalul Ménard, la comanda șefului suprem Jan Henryk Dabrowski.
A pornit cu tot efectivul din Starogard spre Skarszewy, pe drumul dintre
Starogard și Tczew, l-a scos pe inamic din Skarszewy și a poruncit unei părți a
diviziei sale să ocupe orașul. Iar el a mers mai departe. Detașamentele lui de
avangardă, sub comanda generalului Puthod, formată din două batalioane
poloneze și cavaleria din Baden, înarmată cu patru tunuri de câmp și un obuzier,
primiră ordin să se îndrepte spre nord, ca să taie calea forțelor dușmane care ar
încerca să vină de la Gdańsk în ajutorul Tczewului. Era coloana întâi de atac.
Dinspre Gniew și Peplin mergea coloana a doua, adică corpul de armată din
efectivul lui Dabrowski, comandat de Amilkar. Totodată, un batalion se îndrepta
spre Tczew pe drumul dintre Rajkowa și Czyżykowo (Zeisgendorf). Prima
coloană, sau flancul stâng, confirmând presupunerile lui Dabrowski, a descoperit
în curând, pe șoseaua dintre Gdańsk și Tczew, forțe prusace, venind dinspre
Lȩgow (Langenau), localitate situată la două mile de Gdańsk. În scurt timp,
avanposturile franco-polone s-au ciocnit cu prusacii lângă Dabrowa (Domerau).
Generalul Ménard grăbi într-acolo cu toate trupele sale.
Începu bătălia.
Aproape concomitent flancul drept izbi în fortificațiile Tczewului. Infanteria
germană, apărată de valurile de pământ, i-a întâmpinat pe atacanți cu tirul
plutoanelor, iar cele două obuziere, așezate la Poarta de Nord, sau Gdańska,
apărau drumul. În curând însă apărătorii valurilor au fost nevoiți să se retragă în
suburbie sub presiunea pușcașilor polonezi. Orașul trebuia cucerit prin luptă.
Soldații prusaci și locuitorii înarmați trăgeau neîntrerupt, ascunși prin poduri,
în dosul ferestrelor, ușilor, pe după fiecare colț de casă. Șeful statului-major,
235
Unitate administrativă echivalentă cu județul.
Mauricy Hauke, în fruntea grenadirilor și cercetașilor din Poznań, au pornit cu
baionetele asupra inamicului de după ziduri. Înaintând prin fum și sub gloanțe
cucereau casă cu casă, grajd cu grajd. Maiorul Sierawski, cu un batalion din
regimentul întâi, grăbi în ajutor. Nemții au plecat din căsuțele suburbiei, dar
înainte de a se retrage au dat foc șurelor și caselor ca să împiedice accesul la
porțile orașului. Poarta de Vest s-a închis în fața trupelor atacatoare, care s-au
trezit dintr-odată sub o grindină de gloanțe dinspre zidurile cetății, strecurându-se
printre clădirile incendiate ca printr-un cuptor încins.
La Poarta de Nord, unde prusacii erau comandați de maiorul von Bothe, se
dădea lupta, cea mai aprigă – acolo trăgeau fără întrerupere tunurile și infanteria
de linie. Generalul Niemojewski și însuși comandantul suprem depuneau toate
eforturile ca să străpungă porțile. De sus, de pe acoperișuri, din ambrazuri, din
găurile zidurilor și din lucarne soldații erau întâmpinați cu gloanțe și șrapnele.
Patru obuziere și două tunuri de câmp, sub comanda locotenentului Charelot, se
apropiau pas cu pas de Poarta de Nord. Batalionul al doilea al regimentului de
infanterie, mergând pe urmele tunurilor, primea uraganul de foc al inamicului cu
calm și stoicism… În cele din urmă, locotenentul Charelot se apropie într-atât,
încât izbuti, sub ploaia de gloanțe, să-și așeze cele două obuziere în fața porților
și începu să tragă în plin. Poarta veche rezista însă. Lupta aprigă se ducea de șase
ore. Treizeci de cadavre zăceau pe drumul ce ducea spre Poarta de Nord, iar vreo
șaizeci de răniți se tăvăleau de durere prin șanțuri, tranșee, în mijlocul
vâlvătăilor. Doisprezece ofițeri grav răniți au fost scoși de pe câmpul de luptă.
În timp ce trupele poloneze susțineau lupta grea de la cele două porți, sub
amenințarea posibilității ca prusacii să primească întăriri de la Gdańsk, în cazul
că Ménard ar fi înfrânt, s-a petrecut un eveniment care a decis pe loc și categoric
sorții luptei. Orașul Tczew avea trei porți: Mlyńska, sau Gdańska la nord, Wodna
sau Wiślańska la sud și Wysoka la vest. Despre existența Porții Wodna nimeni
dintre asediatori nu avea cunoștință. În partea aceea a orașului, printre grădini, nu
erau decât niște pichete și posturi de observație poloneze, așezate din loc în loc,
pe teren mai înalt. Niciun suflet de om în toată preajma. Doar pe malul Vistulei
rătăcea un flăcăiandru zdrențăros. Venind mai aproape de un post de observație,
flăcăul a fost întrebat cine este și ce caută acolo. Din spusele băietanului a reieșit
că e porcar la un oarecare Steltner și că numele lui de familie este Cwikliński. Se
căina că stăpânul l-a bătut și l-a alungat și-acum i-e frică să se înfățișeze lui
taică-său și nici la stăpân nu-i dă mâna să se-ntoarcă. Și-uite așa a rămas pe
drumuri. Și se duce și el încotro vede cu ochii. Flăcăul era din oraș și-l știa ca-n
palmă. Au început să-l descoasă și atunci băiatul le-a spus:
— Eh, oameni buni!… Vă omorâți și trageți acolo în față, iar aici, uite,
dinspre Vistula nimeni nu stă să apere orașul.
 Au început să-l ia la bani mărunți și astfel au aflat că Poarta Wodna e cu totul
descoperită.
Pichetele l-au expediat pe flăcău până la avanpost, de acolo l-au trimis mai
departe până a ajuns în fața generalului Dabrowski, care pe un deal de lângă
Sztembarg urmărea mersul operațiunilor și cerceta împrejurimile. A ascultat
atent spusele flăcăului, după care a poruncit să se întețească focul la Poarta de
Nord și de Vest. Tânărul prinț Sułkowski, rănit, în fruntea batalionului al doilea
al regimentului întâi, și maiorul Brucken, comandantul infanteriei din Baden, s-
au năpustit cu toată forța asupra Porții Gdańska. Între timp, generalul Dabrowski,
luând cu el batalionul maiorului Sieradzki și batalionul colonelului Fiszer, porni
pe furiș pe drumul indicat de Cwikliński. Peste râpe, hârtoape și cărări
neumblate, escaladând gardurile și ulucile grădinilor, sărind peste șanțuri,
batalioanele ajunseră la Poarta Wodna sau Wiślańska. Într-adevăr, poarta era pe
jumătate surpată și neapărată. Batalioanele au spart-o, au intrat în oraș, s-au
strecurat pe străzi dosnice și cu puștile în cumpănă s-au năpustit asupra nemților
uluiți.
În aceeași clipă Poarta Gdańska, ciuruită de gloanțe, se prăbuși și armata din
nord năvăli în oraș. Prusacii trăgeau din ferestrele și ușile caselor. În cele din
urmă, căzu și Poarta de Vest, și garnizoana orașului, numărând cinci sute de
oameni, se predă împreună cu comandantul. Se luară tunurile. Când, după
capitulare, Dabrowski a intrat călare pe strada principală a orașului, în apropiere
de catedrala Sf. Cruci, din fereastra unei case de piatră se traseră câteva focuri.
Unul din gloanțele trădătoare îl răni pe general în picior. Trupa, cuprinsă de
mânie, se năpusti în clădire și o zgâlțâi de sus până jos fără cruțare. Luau
prizonieri, arme, echipament, muniții, duceau cu ei caii sau le scoteau
harnașamentele, rechiziționau căruțele pentru transportarea răniților de pe
câmpul de luptă, adunarea celor bolnavi, ologi, sau nevolnici. În sfârșit, armata s-
a încartiruit în oraș. Se răspândi vestea că au fost cucerite Skarszewy și
Miłobadz, iar dușmanul s-a retras în cetate. Armata izbucni într-un glas:
— Înainte, spre Gdańsk! Spre mare!
VOLUMUL III
 DRUMUL ÎMPĂRATULUI

Divizia generalului Zajaczek, sau așa-zisa legiune nordică, a fost împărțită în

trei brigăzi. Prima, sub comanda generalului Fiszer, era formată dintr-un
regiment de pedestrași, care venea din divizia a treia, regimentul întâi de
cavalerie din Cracovia și o baterie de șase tunuri de câte șase funți. O parte a
brigăzii de sub comanda directă a generalului Fiszer a ieșit în februarie în
ajutorul generalului Dabrowski și a luat parte la ofensiva de la Tczew, apoi, în
martie, a trecut Vistula și s-a reîntors la divizia ei. Brigada a doua a trecut sub
comanda generalului Izydor Krasiński, ex-comandantul întregii cavalerii a
nobilimii. Era compusă din regimentul al treilea de pedestrași, un regiment de
călărași cracovieni și o baterie din două tunuri de câte patru funți. Brigada a treia
era comandată de generalul Wołodkiewicz; în subordinea lui se aflau al patrulea
regiment pedestru, al doilea de cavalerie și o baterie din două tunuri de câte patru
funți. Întreaga artilerie a diviziei se afla sub oblăduirea comandantului de
escadron Chopin.
Krzysztof Cedro rămăsese la unitatea lui. După reorganizare, a nimerit în
brigada a doua a generalului Krasiński. Regimentele acestei brigăzi au rămas la
Toruń până la douăzeci și opt februarie 1807. De acolo, au trecut Vistula și au
pornit în marș spre Pokrzywno (Engelsburg) și Niborg (Neidenburg), unde
generalul Zajaczek a rămas până la 26 mai, luând sporadic parte la operațiile
militare. În împrejurimile Niborgului se așezaseră batalioane de infanterie și
escadroane de cavalerie, ocupând poziții mai înaintate. La Malga staționa un
batalion de infanterie și un detașament de cavalerie cu cincizeci de cai și un tun
de Hessen. Dȩbowiec era apărat de batalionul al doilea de infanterie și un
detașament alcătuit din patruzeci de oameni; în localitatea Kot se afla un
detașament de cavalerie din cincizeci de cai și cu cel de al doilea tun de Hessen;
la Przysów douăzeci de cavaleriști; la Omulec, zece și, în sfârșit, între Omulec și
Orzeł, doisprezece cavaleriști. Avanposturile de cavalerie alcătuiau un lanț de
apărare a postului principal și a drumurilor.
Nu apucă bine armata să se încartiruiască prin casele oamenilor, într-un
cuvânt să se rostuiască sub un acoperiș, nu apucară soldații să înjghebeze prin
șuri și pătule stănoage pentru cai, c-au început incursiunile inamice ale cavaleriei
ușoare la care răspundeau șarjele poloneze. La începutul lui martie, Krzysztof
Cedro a nimerit la Kot. Gajkoś a găsit un adăpost potrivit pentru cal și un pat c-
un mindir bunicel într-un cotlon dintr-o casă țărănească. La început, lucrurile au
decurs neschimbat: muștru, instrucție, gimnastică. Dar nu trecură nici două
săptămâni și veniră zile de neliniște. Noaptea, în zori și pe-nserat, dimineața și la
amiază, în sat năvălea călărimea vrăjmașă, străbătea ulițele fluierând și hăulind și
dispărea în pâcla înghețată. Lui Gajkoś îi plăcea nespus să-și facă de lucru cu
acești năvălitori.
La 25 martie, pe înserate, avu loc un astfel de atac. Pe puțin vreo patru sute de
călărași dușmani năvăliră în sat, încercând să-i dea foc din patru părți.
Locotenent-colonelul Skalski porunci să se sune grabnic „încălecarea” și cât ai
bate din palme tot efectivul se aruncă asupra dușmanului. Atacul a fost respins
cu aceeași iuțeală cu care a-nceput. În penumbra înserării, alături de ceilalți
călărași galopa și Krzysztof. Urmărea un călăreț bărbos, pe care-l vedea cu ochii
gonind înaintea lui, dar cu toată strădania nu izbuti să-l ajungă din urmă.
Când se adună tot efectivul de apărare, comandamentul hotărî o incursiune
neîntârziată asupra dușmanului. S-au cerut voluntari, încunoștiințându-i pe ostași
că doritorii trebuie să se prezinte la regimentul lui Dabrowski. Gajkoś și cu
Cedro s-au decis să meargă și ei. Comanda a preluat-o Sienkiewicz. Au fost
împărțiți pe grupe și au pornit noaptea într-o direcție necunoscută. În depărtare,
la poalele unui deal împădurit, au zărit focuri aprinse și le-au ocolit, mergând
câteva verste bune prin râpe și smârcuri. Asupra inamicului au căzut pieziș
dinspre nord. Detașamentul în care se afla Krzysztof era comandat de rotmistrul
Zaborowski. În același detașament al călărașilor cracovieni erau și locotenenții
Gontkiewicz, Wychliński, Szymański și Rzeciszewski. Cedro îi cunoștea pe toți
încă de la Siewierz. Detașamentul a mers tot drumul în tăcere. Krzysztof era cu
totul descumpănit, neînțelegând nimic din această acțiune militară. A fost teribil
de surprins când locotenentul Wychliński opri brusc calul, care cabră sub el și,
fluturându-și paloșul, se aruncă înainte, dând comanda și răcnind atât de sălbatic,
de parcă l-ar fi înhățat de picior un câine turbat. În aceeași clipă toți ceilalți îl
urmară, neștiind ce se întâmplă. Călărașii se avântară cu lăncile lor de ulani
înainte, peste vrăjmașul care dormea în preajma focurilor gata să se stingă.
Oamenii zvâcneau în sus și încălecau urlând, afurisind, trăgând focuri de armă.
Deși luat prin surprindere, dușmanul nu s-a lăsat ușor înfrânt. Detașamentele
lui rapide, grupate în pripă, le-au ieșit în întâmpinare din bezna nopții. Caii aprigi
și călărașii ca niște umbre negre se izbiră piept la piept și se încinse o luptă cu
lănci și sulițe, pe întuneric. Se fugăreau unii pe alții printre focuri și cu strigăte se
doborau din șei. Deodată, ofițerul Zaleski, comandantul companiei de călărași
din Kalisz, sub ochii soldaților, se puse pe fugă și atât de vertiginos, încât Gajkoś
își struni calul. Scuipă în urma lui în noapte, o dată și încă o dată, înciudat, apoi a
treia oară își scuipă în palmă, apucă sabia și porni să lovească în dreapta și în
stânga. Între timp, prinse a se crăpa de ziuă. În penumbra albastră a zorilor de
iarnă vâjâiau și zăngăneau lăncile, tot mai tare răsunau strigătele de luptă,
forăitul cailor și tropotul copitelor pe pământul înghețat. Călărașii ocupară tabăra
inamică, capturară vreo douăzeci de cai, luară prizonieri șapte răniți; patru morți
rămaseră pe câmpul de luptă. Ceilalți, apărându-se cu săbiile și trăgând focuri de
armă, întoarseră caii și se făcură nevăzuți dincolo de pădure.
Nu a trecut nicio săptămână, că divizia a fost iarăși angajată în luptă. Bardzki,
comandantul unui escadron din cavaleria „Kaliszo-sieradz-wielunska”, ținând
drumul spre Szymanów, primise pe neașteptate ordin de la mareșalul Massena să
înainteze în trap întins până la Szczytno. Dintr-acolo se auzeau împușcături și
bubuitul bătăliei. Escadronul, en bataille236, dădu pinteni cailor și, desfășurându-
se în coloană, alături de dragonii francezi, atacă dușmanul din flancul stâng. Au
luptat toată noaptea, fără pic de răgaz, fără a hrăni caii măcar. Dimineața, pe la
șapte, Bardzki a atacat cavaleria inamică pentru a acoperi retragerea de la
Szczytno a diviziei franceze. Spre amiază, un detașament vrăjmaș de vreo trei
mii de săbii se năpusti asupra călărașilor kaliszieni. Plutoanele zvâcniră odată și
escadronul era gata-gata să fie luat din flancuri. Comandantul diviziei a trimis
poruncă de retragere și ea s-a executat rapid, cu precizie și, cum se spune –
onorabil, la adăpostul pădurii și al câtorva zeci de pedestrași franțuji. Numeroși
ofițeri și soldați s-au remarcat în această bătălie. Caporalul Kwiatkowski, căruia
un glonte i-a intrat undeva printre coaste, cu mâna lui și l-a scos, scociorându-l
cu cuțitul, singur s-a pansat și n-a părăsit câmpul de luptă. Chiar a doua zi a fost
avansat sergent. În mod deosebit s-a evidențiat căpitanul Ostrowski, atât în
ofensivă cât și la retragerea executată onorabil. Locotenenții Zablocki și
Krasuski au fost răniți grav.
Cu o săptămână mai târziu, conform planului elaborat de generalul Fiszer, s-a
pornit asaltul asupra taberelor de iarnă ale dușmanului, sub comanda generalilor
Fiszer, Krasiński și Mȩciński. Au luat parte la asalt cavaleriile din Cracovia și
Kalisz, Poznań și tunurile Mazuriene. Colonelul Godebski acoperea flancurile
călărimii și-l hărțuia pe inamic, ba aruncând înainte, ba retrăgând detașamentele
de călărași. De cum pornea dușmanul în urmărirea detașamentului ieșit la atac,
Godebski, cu pedestrașii lui, încerca să-l împresoare. Căpitanii Krzyzewski și
Kreczmer s-au strecurat prin păduri până aproape de Burdingen, iar când
cavaleria poloneză l-a atras pe inamic în luptă și apoi, intenționat bătând în
retragere, l-a făcut să înainteze prea mult, cei doi comandanți au ordonat atac la
baionetă. Căpitanii de infanterie Dobrogoyski și Tatarowicz deschideau drum
lângă Czarny Piec, luptând la baionetă cu unitățile dușmane care apărau
drumurile de acces spre Jedwabna. Au dat dovadă de mult curaj și au asaltat din
trei părți deodată. Cedro pentru prima oară l-a văzut pe dușman ziua, pe lumină.
Gonea în front cu lancea în cumpănă și a fost printre primii care au intrat pe ulița
satului. Locotenent-colonelul Skalski, comandantul unităților venite ca întărire
dinspre Kot, îi vedea pe cracovieni cum, galopând, se avântau în luptă, iar
pușcașii cu armele în cumpănă se aruncau pe sub caii călăreților inamici. Pentru
236
În formație de luptă. (Fr.)
eroism au fost în curând răsplătiți prin trimiterea lor în companiile de elită pe
care le organiza atunci generalul Izydor Krasiński din cavaleria cracoviană și
pedestrime. Cedro a primit epoleți roșii cu margine argintie și o soldă sporită cu
un groș pe zi, odată cu îndatorirea de a se afla permanent la statul-major al
generalului. Pentru cucerirea Jedwabnei au nimerit în escadronul de elită
caporalii Gajkoś, Malezewski și Myśliński, iar dintre soldați, în afară de Cedro,
Suryn, Modliński, Karpiński, cei doi veri Kuleszyński, Krasuski, Bleszyński,
Leśniewski, Grabowski și Ștefan Szynka. Furierului Zwierkowski, pentru vitejia
de care a dat dovadă, i s-a făgăduit, pe deasupra, și avansarea cu cel dintâi prilej.
Până la 12 mai divizia nu a primit niciun ordin de atac. Acțiunile ei se
rezumau la incursiuni și lupte de hărțuială.
La 12 mai s-a răspândit fulgerător din post în post știrea că garnizoana de la
Malga a fost nimicită. Ostașii se repeziră la arme, dar dispoziția era să stea pe
loc. În cele din urmă, sosiră vești proaste de la detașamentul generalului Fiszer,
care plecase în ajutorul garnizoanei. S-a aflat că moara de la Malga, unde se afla
un avanpost cu treizeci de pedestrași, fusese atacată de o ceată întreagă de
călărași dușmani. Locotenent-colonelul Krukowiecki, comandantul garnizoanei,
a pornit în ajutorul alor săi cu un detașament numărând o sută patruzeci de
baionete. Când se afla în apropiere de moară, l-a împresurat un detașament
inamic cu două mii de săbii. Krukowiecki își închise coloana, o așeză în careu, îi
scoase înainte pe soldații cei mai buni și trecu în apărare. La atacurile repetate
ale inamicului și la somația de a se preda, răspundeau cu focuri de armă și
lovituri de baionetă. A luptat astfel două ceasuri și jumătate.
Situația era, disperată, dar până la urmă l-a scos din încurcătură generalul
Fiszer, care a atacat cavaleria dușmană și a împrăștiat-o. Detașamentul lui
Krukowiecki a avut 25 de morți și 16 răniți grav. La inamic au căzut colonelul,
doi ofițeri și aproape o sută de soldați. S-au distins prin bărbăție, dârzenie și
inițiativă căpitanii Gras și Fontana, locotenentul Cybulski, sublocotenenții Braun
du Laurans, Jakobowski și Zalewski. Caporalul Werbechowski și cercetașul
Mamiński, împresurați de o mulțime de călărași, au smuls trei lănci din mâinile
inamicului și s-au apărat cu baionetele cu o dârzenie demnă de ostași căliți în
lupte.
Se răspândise vestea prin toate unitățile că legiunea a treia, comandată de
Gielgud, locțiitorul comandantului titular, rănit în bătălia de la Tczew, s-a distins
în mod deosebit în luptele de la Gdańsk, că regimentul întâi pedestru înaintează
spre mare, spre Kołobrzeg. Ostașii erau roși de invidie și amărăciune. În sfârșit,
la 26 mai, li s-a citit legionarilor comunicatul despre cucerirea Gdańskului și
porunca de a porni la ofensivă spre est, către Niemen, pentru a face joncțiune cu
Împăratul.
 A venit și clipa să se pună în mișcare și legiunea nordică. La 10 iunie și-a
așezat cartierul general la Ostradza, a dat piept cu dușmanul la Buda și Wały, sau
Wallendorf; a doua zi a pornit la Loken, iar la 18 iunie a ajuns la Dobre Miasto
(Gutstadt). În timp ce mărșăluiau între Gutstadt și Oelsee s-a primit de la
ministrul de război, șeful statului-major general, ducele de Neufchâtel, un mesaj
extraordinar. Era o zi fierbinte. Pe șosea a apărut deodată un ofițer francez,
însoțit de un vistavoi, gonind într-un nor de praf în întâmpinarea coloanei. Au
mers întins, fără să ia pe nimeni în seamă, de-a dreptul la generalul diviziei,
căruia i-au înmânat un ordin secret.
Secretul însă a fost repede dat în vileag. După cel mult un minut, ofițerii
superiori au mers în rândurile soldaților și le-au citit depeșa despre marea
victorie de la Friedland. Armatele stăteau în tăcere, înmărmurite. Cedro asculta
comunicatul ca pe un basm fantastic. I se năzărea că-l aude povestind pe bătrânul
ostaș Ojrzyński Mieczyk. Se adevereau toate previziunile pe care acesta le rostise
cândva în graiul lui simplu. Până la ultimul cuvânt. Cedro își împărtăși gândurile
lui Gajkoś, care-și trecu palma peste mustață:
— D-apăi cum! Soldatul să nu-l înțeleagă pe soldat! Caporalul să nu-l
înțeleagă pe împărat! Oricare-l înțelege, ca pe sine însuși. Mâinile noastre îl
împing și-l poartă unde vor ele, și sufletul lui – e sufletul nostru.
La scurt timp ajunseră până la ei și amănunte legate de mersul luptei. Se
vorbea de faptele curajoase ale diviziei a treia de capturare a două tunuri, de
eroismul cavaleriei și dârzenia pedestrimii, de faptul că locotenent-generalul 237 a
fost iarăși rănit la Friedland.
Divizia lui Zajaczek a pornit de astă dată în marș forțat la Rastenburg, în
urmărirea inamicului și pentru a face joncțiune cu legiunea a treia. Cavaleria din
Cracovia și cea din Poznań, de curând organizate, se aflau tot timpul în luptă, în
avangardă. Krzysztof Cedro, la sfârșitul lui iunie se afla la Oleck, la 13 iulie – la
Hołynka, lângă Sopoćkiń, în apropiere de Grodno. Aici, din voința împăratului,
comandantul rezerviștilor cracovieni, Mȩciński, a fost numit comandantul
regimentului patru de cavalerie în care s-au vărsat și rezerviștii cracovieni. Pe la
10 iulie li s-a citit armatelor ordinul de zi despre Pacea de la Tilsit. Divizia lui
Zajaczek a primit dispoziție să pornească în marș spre Varșovia, unde a ajuns la
15 august. În aceeași zi, generalul a adus la cunoștința diviziei că va merge la
Kalisz, unde va rămâne în cantonament un timp mai îndelungat.
„Deci a venit pacea și s-a zis cu eroismul”, își spunea tânărul Cedro. Așadar,
trebuia să se încartiruiască, sau mai bine-zis să se așeze la Kalisz ca soldat
pașnic, sau ca ofițer fără ocupație. Se și vedea petrecându-și timpul la joc de
cărți, la biliard sau domino, trândăvind și petrecând la vreun Pescari cu camarazii
pe care-i știa acum câte parale fac. Nu-i surâdea asemenea viață.
237
Comandantul Dabrowski.
 Pentru un astfel de ideal și-a părăsit el părintele? Pentru o viață ca asta a
călcat în picioare visele și speranțele bătrânului? Pentru așa ceva a trăit el ziua
aceea cumplită din decembrie? Nu, nu se poate! Ce-i rămâne de făcut? Să se
înapoieze acasă? În chip de cavalerist care a mirosit de departe praful de pușcă?
Care a făcut călare o excursie mai lungă prin țară? Nu, așa ceva nu-i cu putință!
Văzuse războiul de la distanță și dorința arzătoare de a săvârși acte de eroism,
memorabile, își lăsase rădăcini adânci în sufletul lui, așa cum copacul își înfige
adânc rădăcinile în pământ. Să se întoarcă la Trepka, la munca pașnică pe ogor,
la iluminatul dăltuitor al civilizației, cioplind cu răbdare în piatră seacă, când
dincolo de pădurile din județul apropiat se făurește istoria, se sfărâmă și se sparg
tablele de piatră ale legilor scrise, se dărâmă temeliile vechi și se spulberă
proiectele noi elaborate cu viclenie diabolică de slujbașii vânduți pe care i-a
cunoscut cândva prin anticamerele vieneze?
De la Varșovia, în zilele acelea zumzăind de oameni ca un stup în care s-a
întors la lucru roiul de albine, unde se adunase toată puterea poporului, cum se
adună tăria unui om în brațul avântat să lovească, Cedro porni la Kalisz, abătut,
cu sufletul înnegurat.
Nopțile erau calde, liniștite, de vară târzie. Coloanele înaintau încet și calm pe
drumul mare, din amurg până în zori, și escadronul de elită al cavaleriei
cracoviene își urma comandantul. Uneori, bătrânul vagmistru Gajkoś venea cu
calul lui lângă tânărul soldat și-i șoptea la ureche:
— Cică ar veni vremea de pace de-acum încolo – și cu asta gata!
— Da, ne-au citit doar comunicatul!
— Și ce-om face, om sta la Kalisz?
— Ăsta-i ordinul.
— Ce să zic, am luptat mai mult de-o grămadă!
— O da Dumnezeu și-o veni și vremea noastră. Om mai lupta, om mai
lupta… Pământul nostru acum e cât un cuib de ciocârlie.
— La dracu! Să mă duc la Grodno la instrucție! Păi eu mi-s instruit. Mai bine
rânesc după capre la ovrei… Sau mă-nsor mai bine… las’ să-mi smulgă muierea
galoanele și să mă comande cu făcălețul.
— Mai încet, vagmistrule!
— Cuconașule! M-am văzut cu un vechi ortac de-al meu la Varșovia.
— Și?
— Și el a luptat cândva sub comanda lui Kniaziewicz. Amândoi am venit de
la Neapole, eu mai devreme, deh, de prost, m-am lăsat biruit de dor de țară, dar
ăla, al dracului, bărbat tare, cremene, nu alta. Până la urmă au ajuns și ei în
Silezia. I-a adus Swiderski – comandirul.
— Din ce unitate?
 — Din legiunea de la Vistula. Fost-am camarazi – e-he – de când! Încă sub
comanda bătrânului. Pe unde n-am umblat! În toate luptele cu austriecii am fost,
și la Hohenlinden, iară cu Sokolnicki am bătut drumurile Elveției 238. Apoi slujba
cisalpină. Pân’ la urmă ei au trecut la regele Józef 239, iar eu am scăpat și-am
întins-o acasă.
— Și acum ce-i cu ei?
— Zicea ortacul meu c-ar aduna iarăși vechea noastră legiune napolitană. Nu
știu cărui duce Hieronim240 i-ar fi căzut, cică, dragi flăcăii noștri.
— Care duce Hieronim?
— Naiba-l știe care o fi ăla! Zisu-mi-a duce Hieronim, mai mult nu știu. O fi
frate cu-mpăratul, ori văr, ori cine știe.
— Și pentru ce, mă rog, i-a îndrăgit așa deodată pe-ai noștri?
— Pentru ce? Vă spun eu acuși pentru ce. Mi-a povestit ortacul din fir-a-păr,
pe de-a rândul. Așa ți-oi povesti și eu acuși domniei-tale. Cică mergeau ulanii
noștri de pe pământul Italiei acasă, spre Polonia, și-au ajuns în Silezia
strămoșească, la Lignica. Mergeau călare pe șleaul mare, noaptea, prin mai, vo
șasute de suflete… După atâta amar de vreme li se făcuse dor de țară… Cic-ar fi
prin locurile acelea, zicea ortacul, un munte nalt – de-acolo au zărit pentru întâia
oară pământul polonez. Săracu flăcău, tare cremene și tot l-au răzbit lacrimile. Și
i s-au pus nod în gât când povestea. Bu-un! Mergeau ei așa, la pas, pe vreme
senină. Noaptea grăbea spre ziuă… În frunte, era detașamentul căpitanului
Fijalkowski. Fără veste, din cer senin parcă, văzură călărind înspre ei un ofițer cu
cin mare însoțit de statul lui major. Din goana calului a intrat în coloană, și-a
învârtit roată ochii cât cepele, încins tot – să ia foc nu altceva. „Cine sunteți voi?
sări cu-ntrebarea. Ce-i cu voi pe-aici?”
Căpitanul Fijalkowski zise liniștit către el: „Uite așa și așa, suntem călărimea
poloneză și venim hăt de la Neapole spre Lignica.” Și-atunci ’mnealui,
ghinărarul, i se destăinui și-i spuse că-i chiar Lefebvre-Desnouettes în persoană.
„Bunul Dumnezeu, zice, v-o fi trimis, se vede, în ajutorul meu. Eu, cică, mă-
nfrunt aici, la Kunt, cu dușmanul. M-au lăsat de unul singur cu saxonii și cu
bavarezii. Saxonii, ticăloșii, m-a trădat, nu vor să lupte împotriva prusacilor, iar

238
După pacea de la Lunéville (1801), legiunea de pe Dunăre, care staționa în valea râului
Traun (Austria) a fost trimisă la Strassburg, pe drum însă a primit ordin să meargă prin Elveția în
Toscana unde avea să intre în slujba regatului Etruriei. Kniaziewicz, revoltat, și-a dat demisia,
urmându-l exemplul mai mulți ofițeri superiori. Legiunea a fost dusă la Florența de către
Sokolnicki, străbătând drumul în condiții grele de iarnă, cu trupele echipate și aprovizionate ca
vai de lume.
239
Joseph Bonaparte (1768–1844), fratele mai mare al lui Napoleon, regele Neapolelului
(1806), apoi al Spaniei (1808–1813).
240
Jérôme Bonaparte (1784–1860), fratele mai mic al lui Napoleon, regele Westfaliei (1807–
1813).
bavarezii, se apără ei, dar singuri nu-i chip s-o scoată la capăt. Iar dușmanul
poate dintr-o clipă într-alta să ia Wrocławul, iar la Wrocław e cartierul general al
ducelui Hieronim. Ajutați-mă voi, polonezilor!” Fijalkowski zise: „Bine! Să-i
batem pe prusaci suntem gata oricând!”
Un regiment se și încartiruise la Lignica, dar grăbi într-acolo un detașament,
se sună adunarea: „Pe cai!” Soldații nu știau ce naiba s-o fi-ntâmplat, arde ori ce
să fie, că dușmani parcă n-ar fi prin partea locului. În șapte minute regimentul în
păr era pe cai – sta zid, ca o pădure bătrână de stejar. Pornit-au în trap pe drumul
mare pân’ la locul ce se cheamă Jauer și de acolo la răspântia dintre Wrocław și
Lignica. Acolo, hop și prusacii – câtă frunză, câtă iarbă! Aveau cinci mii de
pedestrași, unul și unul, douăsprezece tunuri și pe deasupra un escadron de
husari de-ai lor, cu uniforme cafenii, și încă unul de bosniaci-lăncieri călare.
Mijea de ziuă. Generalul Lefebvre s-a așezat în rândul întâi de ulani, alături de
el Fortunat Skarżyński și alți ofițeri cunoscuți: Hupet, Szulc ăl tânăr, iar dintre
locotenenți: Rybałtowski, Błoński, Dziurkiewicz, Ledochowski; era și
vagmistrul Pruski, ghiuj bătrân, și ălălalt Skarżyński. Escadroanele poloneze
întâi și al treilea au strâns dârlogii și – la atac! S-au năpustit asupra prusacului
din goana calului, cum știe poleacul, și dă-i și străpunge-l cu lancea. Ghinăralul
lor a așezat acolo pe un dâmb douăsprezece tunuri și a început să plouă cu
ghiulele peste escadroanele al doilea și al patrulea, care peste câmp se strecurau
din flanc, în spatele lor.
Da nu le-a mers! Într-o clipă călărimea prusacă, dragonii, husarii, bosniacii au
fost spulberați! I-au pisat așa de năprasnic, că propriii lor cai i-au călcat în
picioare, pe pedestrași i-au străpuns cu lăncile, au scos din cuib cele
douăsprezece tunuri și le-au tras în spatele frontului, bașca douăsprezece
chesoane, patru mii de pedestrași au luat prizonieri și toate bagajele lor.
Comandirul prusacilor, unu’ Anhalt, sau așa ceva, a întins-o la fugă călare. Cât
te-ai șterge la gură, s-a sfârșit toată bătălia. Pedestrașii au așezat armele în
piramidă, călărașii au descălecat și s-au așezat smirna. N-a apucat să se facă ziuă
ca lumea că ulanii au și pornit să-ncalece, s-o întindă înapoi la Lignica, să se
culce. Și când s-au pus frații deodată, toți ca unul, să cânte ca pe la noi! Uite
pentru toate astea i-a îndrăgit Hieronim ăla. Și iarăși or porni să bată drumurile…
— Încotro?
— După împărat, pe șleahuri mari…
— Bine, bine, dar încotro anume?
— Păi la luptă. Unde altundeva!
— Gajkoś! Păi aici…
— Ei, mie îmi pute aici, să-mi fie cu iertare, printre căpitanii, locotenenții, ba
chiar și polcovnicii ăștia. Ce mai polcovnici, Doamne iartă-mă!… Un’ te-ntorci,
polcovnici, iar în spatele lor numai țărănoi proști. Am văzut cu ochii mei pe un
viteaz dintr-ăsta cum s-a apucat să tragă de cocoșul de pe țeava puștii, și cu atâta
osârdie, că până la urmă l-a smuls cu totul. Comandantul îl întreabă, așa, cu
frumosul: că de ce adică, nu trage? „Păi cum să trag, zice, dacă s-a rupt
cocoșul?”… Și uite că acolo, în toiul luptei, a trebuit să i se vâre în capul lui
nătâng că nu se cade să tragă cu toată puterea de cocoș, că nu-i nevoie decât să
apeși ușurel pe trăgaci și pușca ia foc singură. S-a minunat omul, de-a rămas cu
gura căscată. Uite ce armată hoață-i asta!
— Lasă cleveteala, lasă, vagabond bătrân ce ești!
— Mă duc la bătrânii mei. Ce nevoie am să casc aici de plictiseală! Acolo,
fiecare om de-al nostru are pe puțin o sută de lupte-n cârcă. Să-l luăm pe
Pawlikowski, de-o pildă! Își face slujba în escadronul trei la Fijalkowski. Singur,
diavolul, a capturat cincizeci de pedestrași șvabi și i-a luat prizonieri. Ce s-au
mai minunat ortacii, s-au tăvălit pe jos de râs. A vrut generalul Moreau,
comandantul, să-l facă pe loc ofițer. „Îndată, zice, să-ți pui epoleți și să-ți prinzi
la șold sabie ofițerească!” Da Pawlikowski a ridicat din umeri și i-a întors-o:
„Ne se lir, ne se crir, ne pe ofisir”.241 Vezi de-l răsplătește pe unul ca ăsta! I-au
trimis mai apoi în dar o pușcă de soi, încrustată cu argint și cu o scriitură
chisnovată, că-i erou printre eroi, adicătelea… Și parcă-i singurul? Noi toți pe
unde n-am fost și câte n-am văzut, și pe pământ italienesc, și p-ăl franțuzesc, și la
nemți, am văzut și munți, și mare, și eroi adevărați și lupte crunte. Și-atunci de ce
orice mucos, de nici n-a mirosit praful de pușcă, să-mi comande mie acuși!
— Așa-i disciplina militară!
— Cum sosim la Kalisz, mă duc la șef și-i spun de-a fir-a-păr totul! Acolo la
Kalisz știu că sunt și ei cvartiruiți. M-au pus să-i învăț pe tinerii cu caș la gură.
Până una, alta-i învăț eu. De acuma-i pace! Cică-i escadron de elită! De râsul
lumii! Le-aș arăta eu ce-i aia de elită, de-ar intra-n pământ de rușine. Las’ să-i
învețe ăl de se pricepe. Eu nu mi-s dascăl. Eu sunt soldat. Eu fără luptă sunt ca
șaua fără cal. Așa, mai știi, Doamne ferește, pot să cad în darul beției sau să mă
dedulcesc la muieri…
Peste o clipă, urmă cu glas și mai scăzut:
— Cuconașule! Haidem cu mine! O să iasă un viteaz pe cinste din domnia-ta.
Văzut-am eu cum călărești, cum stai în șa. Se vede că de mic copil ai pus
piciorul în scară. O să te strice dădacele astea…
— Nu-mi duce tu grija!
— Când i-am văzut uniforma ortacului meu, și echipamentul, și paloșul…
Maică precistă! O minune!
— Ei?

241
Stâlcit în franceză: „Nu știu să citesc, nu știu să scriu, nu pot să fiu ofițer”.
 — Au uniforme cum am avut și noi în 1807 la Vigevano – albastru cu galben.
Chivăre albastre, de postav, vătuite. Cu bentiță albă. Panașele – uite atâta! În față
o juma de soare cu vultur.
— De care vultur?
— Naiba să-l știe de care!
— Franțuzesc, că doar nu-i regiment polonez!
— Franțuzesc o fi, c-aud c-or să primească soldă de la împărat câte zece su242
pe zi. Vultur, zic, iar dedesubt două lănci încrucișate. Iar ortacul meu din
escadronul de grenadiri are la șapcă un panaș roșu – para focului. Mondir
albastru. Stă ca turnat pe el – Dumnezeule! Reverele, manșetele, vipuștile și
lampasurile de pe pantalonii de paradă – toate galbene. Pe mondir nouă bumbi
rotunzi, umflați. Le-au dat acum bumbi ca la husari, altfel decât am avut noi.
Pantalonii de gală, lungi până la gleznă, peste bocanci, cu două lampasuri
galbene, iar de tăvăleală pantaloni cenușii, strânși pe picior, cu un singur lampas,
albastru. Iarna, cică-și trag pantalonii de fiecare zi peste-ăi de paradă și se
îmbumbează într-o parte cu optsprezece năsturași. Pe ploaie, pe noroi, mergi ca
într-o șubă. Să vrei și nu te udă. Ofițerii au mantii albastre, rotunde, cu guler alb,
iar soldații – albe, largi, fără mâneci. Arunci poala dreaptă peste umărul stâng și
te simți ca-ntr-o plapomă. Trei zile și trei nopți poți să stai în ploaie. Grozav de
frumoasă uniformă! Soldatul are eghileți pe umărul stâng, să nu-l încurce la
mânuirea lănciei, ofițerul pe umărul drept. Centironul din piele albă, iar paftalele
galbene. Cureaua săbiei, alb cu albastru. Ce vi s-ar mai potrivi uniforma de
ofițer! Diagonala de paradă-i argintie, cartușieră peste piept. Cioltarele-s albastre,
cu capetele ascuțite, ca la husari. Tivitura galbenă, galoanele tot argintii. Pe
colțurile din spate însemnul împărătesc, cu coroană.
— Ei, dar lăncile cum sunt?
— Lăncile-s scurte. Nu-i prăjină lungă, nu-i suliță de husar, ci armă
îndemânatică, iute, ușor de apucat, cu dreapta. Fulg! Cinci coți să tot aibă! Dac-
un flăcău voinic cu șapcă stă în picioare și lipește lancea cu capătul mânerului de
pământ, lângă el, vârful lănciei nu-i trece de fundul șepcii. Banderolele sunt ca și
la noi – roșu cu alb. Mânerul e lucrat cu meșteșug. La mijloc are o curea albă de
piele s-o poți trece peste braț. La fiecare scară, de trăgătoare e prins câte un toc în
care să așezi capătul lănciei. Dacă soldatul luptă cu paloșul, aruncă repede în
tocul stâng mânerul lănciei. Iar paloșul e ascuțit cu mâner galben de brad, cu
teacă din piele albă… Cuconașule, ce grozav v-ar prinde uniforma asta de
lăncier!
— Degeaba mă ispitești!
— Spun adevărul… Ce, n-am văzut eu cu ochii mei? Când încălecați zici că
v-a înșurubat careva în șa. Singur domnia-ta vezi de cal, ca un simplu țăran, îl
242
Sou – monedă franceză în valoare de 5 centime.
înșeuezi, singur îi iei șaua, și până azi nici măcar cin de sergent n-ai, că nu vrei
să te strădui pentru persoana domniei-tale. Sunt pe la noi oameni dintr-ăștia de se
lasă la urmă, când e vorba de ei. Am văzut eu destui. Se bat pe viață și pe moarte
în luptă, trag la dârvală până peste putere și-și dau viața fără o vorbă. Dumnezeu
știe ce soi de oameni îs ăștia! Am întâlnit destui în legiunile din Italia și nici până
azi nu știu a spune de unde vin astfel de oameni!
Ei, da mai sunt și de alt soi. Călărește de parc-ar fi un covrigar ovrei. Habar n-
are ce-i bine și ce-i rău în front, da-i căpitan, pentru că, vezi, Doamne, pentru că
moșia lui ține de aceeași parohie cu a comandirului. Iar noi, azvârliți printre
străini, nu primeam decât galoane de veterani. Și asta abia după ce-ți arătai
vitejia ostășească de vechi ostaș polonez – acolo, față de cinci neamuri câte erau
adunate la un loc – de-i lăsai pe ăi mai bătrâni cu gura căscată și ți se ducea
buhul, de izbuteai astfel prin eroismul tău să aperi bunul nume și cinstea legiunii
tale, abia atunci te-nvredniceai de-un galonaș dintr-ăsta. Ofițerii noștri superiori
au pornit de la soldat de rând. Haidem, cuconașule, la ulani cu mine.
— Mai încet, măi!
— Ce-avem de pierdut! Bani ori aur ne trebuie nouă?! Cu bănuțul nostru
ostășesc de aramă oriunde-om găsi de cumpărat un sac de ovăz, o mână de fân și-
un codru de pâine. Iar fântâni câte vrei pe drumuri. Ba uneori i se mai întâmplă
soldatului să bea și câte un ulcior de vin dintr-ăla de pân’ și-mpărații pregetă să-l
dea la masă oaspeților…
— Și unde-ai vrea să mergi, nebunule?
— Până când împăratul n-o face rânduială-n lumea toată, noi, cuconașule, n-
avem de ce să descălecăm. Unde-i el, acolo și noi. El se hodinește – dorm ostașii
lui. De cum încalecă însă, mai putem noi dormi? Așa spuneau bătrânii. Și nu
fitecine, cuconașule! Cei ce-au căzut în luptă sângeroasă și care zac pe veci acum
pe pământ străin, făr nume și cruce la căpătâi. Nu se poate să nu fie cauză
dreaptă! Doară n-au murit de-a surda pe nisipuri străine! Am ajuns, vezi bine, pe
pământul nostru și în pădurile noastre. Am răzbit de la capătul lumii. Pentru că el
ne-a dat cuvântul lui de comandant. Om ocoli pământul tot, om face rânduială, și
iarăși ne-om înapoia la vatra noastră, dar atunci pentru totdeauna. Așa ziceau
bătrânii…
Șoaptele stăruitoare ale bătrânului vagmistru înclinau încet balanța în favoarea
lui. Cedro, scârbit la culme de viața ipocrită de la Viena, unde clipă de clipă te
simțeai rănit în demnitatea ta, se lăsă cucerit de lumea visurilor acelea simple de
soldat.
La Kalisz, Cedro și cu Gajkoś au cerut transferarea la ulani. În ciuda
încercărilor de a-i determina să renunțe și a tuturor greutăților întâmpinate, până
la urmă, prin octombrie, au nimerit amândoi în fortăreața Kożle, unde se afla
escadronul de ulani, alcătuit din legionari de gardă veche. Erau voinici
mustăcioși, arși de soare, oameni de mare curaj, dârzi, în căutare de isprăvi ieșite
din comun. Cedro a fost nevoit să treacă prin grea încercare, să înghită destulă
batjocură, pentru a fi primit în rândurile lor. Ghiujii bătrâni nu prea erau bucuroși
să ia la ei tinerei cu caș la gură, mai cu seamă entuziaști „virtuoși”. În schimb lui
Gajkoś i-au găsit loc îndată, ba i-au și făgăduit grabnică avansare.
La începutul iernii s-a dat ordin să pornească în marș din Silezia la
Osnabrück, unde-și avea cartierul general polcovnicul Jan Konopka,
comandantul regimentului. De acolo, au plecat în Westfalia. La Erfurt,
companiile, sosite de pretutindeni, au primit același echipament și au petrecut
acolo iarna. Acolo s-au adunat ofițeri de toate gradele, din diferite unități, bătrâni
și tineri, care-și făcuseră înainte slujba la cavalerie, ba chiar și la infanterie.
Astfel au venit – Ignacy Ferdynand Stokowski, Jaraczewski, Klicki, Telesfor
Kostanecki, Routier, Pruszak, Prendowski, Wincenty Konopka, Augustyn
Przyszychowski, Adam Hupet, Vincenty Walewski, Szulc, Kajetan Stokowski,
Gnatowski, Linkiewicz, Kazimierz Tański, Rybałtowski, Skarzyński, Porycki,
Fijalkowski, Oyrzanowski, Trzebuchowski, Górecki, Niezabitowski, Moszyński,
mai târziu adjutantul regimentului, Leszezyński, Piotr Doliński, prințul
Woroniecki, Jagmiński, Kajetan, Woyciechowski, Józef Bogusłowski, Luzignan,
Jan Nestorowicz, Topolczani, Jagielski, Szarski Antoni, Dziurkiewicz,
Karłowicz, Ledochowski, Ulewicz, Ambroży, Borakowski, Rostkowski,
Wojciech Dobiecki, Stawiarski, Korytowski și alții. Printre simpli soldați se
aflau destui moșieri și șleahtici mărunți. Nimeriseră acolo și cei doi frați
Kuleszyński, venind pe urmele lui Gajkoś și Cedro.
În primăvara anului 1808, regimentul reorganizat porni în marș tocmai la
Bayonne. A mers prin Gotha, Eisenach, Fulda, Hanau, Metz pe Moselle,
Charleville, Paris, Mans, Aleçon, Bordeaux, Dax… După ce au trecut în aprilie
peste apele largi ale Garonnei, au lăsat în urmă câmpiile nisipoase ale Gasconiei
și Guyennei, pădurile de stejari-de-plută de lângă Roquefort și dumbrăvile de
castani de lângă Mont de Marsan, au intrat în departamentul des Landes cu
câmpiile lui nisipoase, monotone. Infanteria înainta în bărci și pe plute peste râul
Adour ce-și poartă apele de-a stânga vechiului drum spre Tartas și Dax.
Cavaleria înainta încet pe șosea. Era un drum arid, fără niciun locșor mai pitoresc
care să bucure ochiul.
Krzysztof Cedro, străbătând călare aceste drumuri lungi de la malurile
Niemenului până la Garonne, se înnegrise de soare, se lățise în umeri, se
împlinise la trup și se maturizase. Pierdut în mulțimea de soldați, aspri,
grosolani, se închisese în el și se făcuse tăcut. Tot timpul părea liber de griji,
blajin și nepăsător, prins de treburile lui soldățești. De fapt însă, era cum nu se
poate mai singur. Mărșăluiau noaptea. Când înainte de lăsarea serii se comanda
„pe cai!”, când escadroanele se așezau temeinic în șa, regimentul se aduna,
încolonându-se, și pornea la drum, Krzysztof se înviora.
Obosiți de munca de peste zi, când își țesălau și potcoveau caii, își dregeau
muniția pentru a se înfățișa în ordine la controlul vagmiștrilor, soldații din
escadroane dormeau adânc în șa. Dormeau oamenii, înfășurați în mantalele care
îi apărau de răcoarea aerului primăvăratic, dormeau și caii în mers. Pe drumurile
străjuite de plopi ale „dulcii” Franțe, regimentul înainta la pas. Întinderile
albastre-cenușii se topeau încet-încet în amurgul blând, încântător al serii în
asfințit. Cobora lin noaptea plină de tihnă, învăluind în întuneric căsuțele
îndepărtate, din piatră cenușie, clopotnițele bisericilor, fermele și orășelele,
castelele străvechi și pădurile. Pământul pierea parcă pe nesimțite, precum anii
vieții petrecuți, precum visul răzlețit de realitate. Numai aerul străveziu, în care
abia se stinsese cântecul ciocârliei, și strălucirea câmpiilor verzi mai stau
mărturie a toate câte au fost. Vântul rece și jilav aducea de pe întinderea
câmpiilor o adiere tulburătoare de violete, ce-l făcea pe Krzysztof să zâmbească
și nu-l lăsa să adoarmă adânc. Aleile de plopi nesfârșite își fremătau frunzișul
crud, îngânând un imn de veșnică slavă. Freamătul acela îți răscolea sufletul.
Părea că-n noapte răsună larma străvechilor hoarde nomade, că se aude
murmurul de rugăciune al goților în drumul lor spre Iberia. Peste câmpiile
prăfoase ale Gasconiei merg spre apus, tot spre apus, spre veșnicul soare-apune.
Vin dinspre codrii umezi, întunecați, de pe câmpii mohorâte, făr’ de nume, de
peste râuri făr’ de număr, de peste munții Germaniei, într-acolo unde soarele
pogoară de pe cer în mare… Merg spre eternul soare… Al cui bici i-o fi izgonit
din bârlogurile bungeturilor luate fiarelor cu puterea brațului vânjos? Vreun
vrăjmaș mai aprig decât lupul sau bourul i-o fi scos din cuiburile lor? Cine poartă
oare în frunte însemnul silniciei barbare și paloșul războinic? S-au ridicat din
întunericul pământului, cum se ridică valul uriaș din mare, s-au ivit în
necuprinsul tăcut ca un nor de lăcuste, și mersul lor zornăitor vădește tinerețe și
putere. Străbat nisipuri, râuri, păduri. Or înghiți roadele semănate de alții pe
malurile mărilor calde și albastre, or răpi nevestele și fecioarele altor neamuri
neștiute și s-or așeza pe culmile îmbălsămate de chiparoși, mirt și portocali.
„Noi mergem pe drumul lui Carol cel Mare – i se năzărea lui Krzysztof. De la
Niemen peste Rin, din olatul german pe pământul celtiberilor. Pe drumul
împăratului…”
Krzysztof nu-l văzuse niciodată pe împărat, acum însă, în marșurile lor
nocturne, i se părea că-l știe de când lumea. Ca în cântecul acela străvechi – uitat
de veacuri – era și el bătrân, bătrân, ajuns la scapătul vieții, purtând pe umeri
peste două sute de ani. Câte țări n-a călcat piciorul lui, câte lovituri n-a apărat cu
scutul lui, câți regi n-a coborât de pe tron… Oare când oboseala pune-va capăt
faptelor sângeroase?…
 — Niciodată! șoptesc buzele tinere drept răspuns freamătului de frunziș.
— Poate atunci când s-or împlini năzuințele, popoarelor și li s-o înfăptui
vrerea.
Au trecut peste râuri nenumărate, au străbătut Parisul plin de forfotă și larmă,
au ajuns în câmpiile gascone. Odată cu zorile, vedeau în zare ca niște nori
îndepărtați, întâi în pâcla cerului cenușiu, apoi tot mai limpede.
Norii însă nu se dădeau destrămați de vânt. Rămâneau acolo, pe loc. Fâșii
aurii se așterneau peste ei, văi întunecate.
Soldații somnoroși își arătau unul altuia depărtările, strigând că, în sfârșit, se
văd Pirineii. Cedro își înfigea privirea departe în zare și căuta printre munți
drumul său.
— Roncevalles!243 șoptea, zâmbind vedeniilor luminoase ale cântecului rămas
să trăiască în timp ce popoarele au pierit odată cu faptele lor. Se întindeau în
zare, învăluite în ceață, tulburi, ca și cântecul închinat lor. Ochiul, lacom, încerca
să le deslușească, temător să nu se risipească, să nu se destrame printre nori. De
pe munții de sub cer se aude glasul cornului lui Roland:

Roland la gură duce cornul cu-nfrigurare,

Îl potrivește, sună cât poate el de tare,
Înalți sunt munții foarte, chemarea e prelungă,
Pân-la treizeci de leghe și mai mult stă s-ajungă…
Și contele Roland cu chin și cu amar
Și cu durere multă din cornu-i sună iar
De cel suflat, pe gură sângele-i cald pornește
Și de sforțarea mare o tâmplă îi plesnește.
Al cornului glas până departe răsună…244

Inima lui Krzysztof fremăta. Năzuia spre acte eroice ca ale lui Roland și
Tunpin, săvârșite cu prețul vieții, acte eroice ce îndrăgesc atâta cântecul veșnic
viu și veșnic minunat, încununat de mirtul verde al legendelor, preschimbat de
dorul popoarelor în basm nemuritor. Mergea călare, visând cu ochii deschiși.
Auzea cuvintele demult uitate, înălțându-se acum de pe meleaguri neștiute:

Cătând pe-al său nepot, în jur când s-a uitat,

Văzu atâtea ierburi cu florile-nroșite,
De sânge de baroni francezi toate stropite!
Nu poate să nu plângă de milă sfâșiat e,

243
Roncesvalles.
244
Chanson de Roland (Cântarea lui Roland) – fragmente din Cânturile 133 și 134. (Versiune
românească de Eugen Tănase, Editura UNIVERS, București, 1974.)
 Ajunge la doi arbori; pe trei pietre crăpate,
Cunoaște că Roland în ele a izbit;
Apoi în iarbă vede pe-al său nepot iubit.
De Carol se-nfioară amar, nu-i de mirare;
Descalecă, la el aleargă-n graba mare,
Îl ia în a lui brațe, cumplită-i suferința…
Regele-acolo stând își pierde cunoștința.245

Sufletul îi fu potopit de mândrie însoțitoare a planurilor mărețe ce prindeau

tulbure contur, se îmbulzeau și-i năboiau cugetul. Toate năzuințele de nebiruit,
toate elanurile inimii prinseră deodată vlagă sub năvala sentimentului de vitejie,
așa cum trupul omului se întărește în aerul montan proaspăt și sănătos.
În primele zile din mai cavaleria legiunii de pe Vistula a ajuns la Bayonne.
Împăratul locuia acolo la castelul Marrac, ținându-i lângă el pe suveranii spanioli
Carol al IV-lea și Ferdinand al VII-lea. Acolo se concentrase armată duium, iar
țara era pustie. Îndrăzneții gasconi chiar acolo, în ochii împăratului, aprovizionau
armata ca vai de lume. Mai cu seamă stăteau prost cu furajele – în împrejurimi
nu era nicăieri iarbă de păscut, nici pe luncile râului Nive și nici pe malurile
Adourului.
Când detașamentul de ulani, alcătuit dintr-o mie de oameni, a intrat în oraș și
s-a așezat pentru timp mai îndelungat, intendenții și-au pierdut capul. Chiar a
doua zi de dimineață, escadronul de ulani a fost trimis după furaje până dincolo
de Saint-Jean de Luz, în regiunile deluroase ale departamentului des Basses
Pyrénées. Acolo se așteptau să fi crescut iarba naltă. Soldatul Krzysztof Cedro,
care vorbea bine franțuzește, fusese ales și el să facă parte din detașamentul de
aprovizionare.
Soldații au pornit la drum, după ce s-au mai spălat cât de cât de praf, fără să fi
apucat măcar să vadă orașul. O luaseră pe vechea șosea spre Irun. Pe dreapta se
întindeau mereu aceleași dune de nisip, acoperind orizontul, coame și valuri
mohorâte, ici-colo numai crescute cu tufe de tamariscă. Ostașii obosiți își
aminteau de ienupărul de acasă. Dincolo de Saint-Jean de Luz începeau lanțurile
muntoase ce se-ntindeau până la Ustaritz. Pe înserate, detașamentul ajunse la
primul cot înalt al drumului. Dinspre munții apropiați sufla o adiere rece.
În lumina roșie a asfințitului se vedea întregul lanț al Pirineilor înzăpeziți.
Înspre sud, se ridica un zid uriaș, despicat în două parcă de un trăsnet, cu steiuri
mari de piatră atârnând în aer peste hăurile prăpastiei. La apus se întindea la
nesfârșit linia Munților Cantabriei, preschimbându-se treptat într-o dungă, într-
un firicel de fum pe seninul cerului, într-o nălucire a ochilor adormiți, ce se
destrăma în cele din urmă, pierind undeva în depărtare. Mai aproape se întindeau
245
Ibidem, Cântul 205.
coamele din Guipuzcoa, de un albastru-întunecat, acoperite de păduri uriașe de
pin maritim.
Înainte, în fața ochilor, pe o coastă stâncoasă se înălțau castelul și zidurile
aspre ale cetății Fuenterrabia. Krzysztof nu-și putea lua ochii de la turnul rotund,
roșu-închis, al castelului. Neașteptat de înfricoșător arăta turnul acela singuratic
de pe creasta muntelui. Krzysztof se opri ca vrăjit, cu ochii la acel martor mut al
trecutului, superb și sălbatic în semeția lui. Lumina asfințitului învăluise întreaga
cetate ale cărei ziduri fuseseră de atâtea ori stropite cu sânge.
Krzysztof încremenise pe cal. Maiestoasa măreție a munților îl paralizase,
trezindu-i în suflet un sentiment copleșitor de uimire și de nesfârșită admirație.
„Cât de măreț, de tare și de puternic este omul! își spunea, entuziasmat. Câte
nu a făptuit el pe pământ! Cu puterea brațelor sale a luat în a lui stăpânire aceste
masive muntoase, de necuprins cu privirea, și le-a ferecat spre a-i fi vatră. Peste
prăpăstii nesfârșite și creste nalte pân’ la cer întinsu-s-a voința lui. Fuenterrabia,
tăcuta cetate din sânul munților, era ca un semn pe scutul imens al unei steme –
un vultur, lup sau leu… Câtă măreție! Câtă putere de cuprindere! Celți… Goți…
Romani… Mauri.”
În entuziasmul lui sincer Krysztof își aduse aminte de un nume drag:
Viriates!246
Bărbați, femei și copii, locuitori ai orașului Numancia 247, șters de pe fața
pământului, din care n-a mai rămas nimic în afară de nume și glorie veșnică în
amintirea neamurilor omenești… Marele, înflăcăratul erou Cidul, Ruy Diaz
Campeador248, Cristobal Columb… Ferdinand Cortez249 și teribilul Pizarro250…
Penumbra amurgului pogora încet peste munți. Cedro dădu pinteni calului și
galopă înainte pe urmele detașamentului. Urcând în zigzag, ajunse la un alt cot al
drumului. Acolo se aciuase un sătuleț cu câteva zeci de căsuțe din piatră. Soldații
descălecaseră și se pregăteau să aprindă focul, cărând lemne și bălegar uscat de
asin. Krzysztof își duse calul într-un grajd gol, îl legă de stănog, iar singur porni
spre marginea satului ca să cerceteze mai cu luare-aminte împrejurimile. Se
246
Comandantul lusitanilor răsculați împotriva stăpânirii romane. A luptat vitejește împotriva
romanilor timp de câțiva ani; în timpul tratativelor de pace începute de el a fost ucis din porunca
romanilor (anul 14 î.e.n.).
247
Numancia – oraș antic din Spania, care s-a apărat eroic în fața năvălitorilor romani. A fost
în cele din urmă cucerit de Scipio Africanul și distrus din ordinul lui (133 î.e.n.).
248
Cidul, Diaz Campeador – de fapt Rodrig Ruy Diaz de Bivar, supranumit Cidul
(comandantul) Campeador (luptătorul), datorită luptelor purtate vitejește împotriva maurilor.
Figură istorică cu aură de erou legendar (1030–1099).
249
Ferdinand Cortez (1485–1547), cuceritorul Mexicului; a asigurat pe o lungă perioadă
dependența colonială a Mexicului față de Spania, făcându-se vestit prin cruzimea cu care l-a
supus pe azteci necruțând vestigiile vechii lor culturi.
250
Francisco Pizarro (1475–1541), conchistador spaniol, a cucerit Peru și a nimicit civilizația
străveche a incașilor. A murit asasinat în Peru de către tovarășii săi de luptă.
apropie de stâncile ce făceau hotar cu ogoarele însămânțate ale satului și
înmărmuri de uimire. Chiar în fața lui cobora un zid oblu, iar de la temelia lui se
deschidea larg, până departe, oceanul.
Discul roșu al soarelui cobora repede dincolo de linia înaltă a zării. Acolo,
departe, la capătul pământului, unde nu ajunge ochiul omenesc, e același
ocean… O mare albastră, de necuprins, tăiată de brazde cenușii, se întinde în
lung și-n lat, din zare-n zare. Culorile, bucuria ochilor, se stingeau repede și,
contopindu-se cu valurile, lăsau în urmă doar umbra prevestitoare a nopții. În
locul unde apele înghițeau soarele și zarea mai era învăpăiată se proiectau peste
apă reflexe reci, tulburi-albăstrii, neprietenoase, de culoarea plumbului. Pe
valurile ce se rostogoleau dintr-acolo nu mai jucau umbre și lumini colorate.
Reci, monotone, păreau turnate din metal mort. Repede, tot mai repede se
rostogoleau valurile, unul după altul, izbindu-se, încălecându-se, contopindu-se
la nesfârșit.
La gura largă a râului de hotar Bidassoa, apărată de capul Sf. Anna, cu trupul
de piatră zimțat, alunecos, iar dinspre Spania de Cap du Figuier, valurile urcau
încet pe bancurile joase de nisip, alunecând alene, mereu, mereu, până la zidurile
Fuenterrabiei, șesul galben și țărmurile crestate se topeau încet, până piereau de
tot din fața ochilor, înghițite de apa mării. Cetatea franceză Hendaye, din partea
cealaltă a golfului, apăru deodată chiar la marginea unei mari întinderi de
pământ. Peste macatul verzui al undelor săgetau pe sus pescărușii, țipând ascuțit.
În golfulețele dintre stânci, în ochiurile galbene mărginite de bolovăniș calcaros,
în gurile de piatră cu dinți bonți se lăsase o perdea nemișcată de ceață. Nicăieri
nicio pânză care să înveselească peisajul, niciun plescăit neliniștit de vâslă…
De jur-împrejur numai stânci vâlcede-cenușii, bântuite de vremuieli, roase de
ani și ape, ciuruite ca niște bureți uscați. În trupul lor sterp, în cutele și
crăpăturile lor hâde, străluceau la lumina asfințitului vine albe de marmură,
cristale de rocă ori sare, umflate ca o plasă de alge marine demult moarte și
uscate. În hrubele inaccesibile, în fisurile, despicăturile și cavernele săpate în
piatră, se stingeau sclipirile colorate de pe apă – ultima oglindire vie a
scăpătatului de soare – de fapt, o apă moartă, bâhlită, duhnitoare. Departe de
țărmul stâncos se ridicau din apă stane solitare, recifuri zimțate și bolovani
stingheri. În amurg ți se năzărea că sunt carapace uriașe, zgrunțuroase, de broaște
țestoase, crocodili adormiți, hoituri de elefanți, hipopotami sau inorogi, claie
peste grămadă, cu labele întinse, cu trompele, gâturile și capetele încâlcite ghem.
Mai aproape de uscat, părea că înaintau dinspre țărm în apă turnuri de castel
prăbușite, sumbre ruine de temple, distruse pe timpul năvălirii barbarilor.
Avântate spre mare, se înălțau țancuri ca niște săgeți ascuțite, colți de stâncă,
securi, ferăstraie, barosuri, armele și uneltele nomazilor de la începuturile
istoriei, dălți, căngi, furci și sulițe.
 Din adâncul munților craiul-nou își înălța cornul alb-strălucitor, limpede
desenat pe cer, revărsând peste noianul măreț al oceanului fără de margini
lumina lui palidă, pulberoasă. Încet se stinse ultima lucire a zilei.
Pogora întunericul nopții. Adâncurile nevăzute ale apelor prinseră a vui
amenințător. Pe necuprinsul oceanului luna așternu cărare argintie, croind parcă
drum drept spre bezna lui tainică, de nepătruns. Gândul omenesc, la fel de tainic
și de amăgitor ca și pulberea luminii selenare, porni extaziat de-a lungul acestui
drum, pe urmele privirii, până în largul mării, până la locul singuratic al înfrățirii
apelor, și se opri în uimire între neantul cerului și abisul oceanului – cerc în jurul
pământului. Dedesubt hăul apei, afund de șase verste; deasupra – noapte adâncă.
Lumina lunii își prefiră razele nevolnice, dar mult nesățioase… Și apele se
pun în mișcare! Pe suprafața liniștită, tainică așternută peste adâncimi abisale,
crește un val uriaș. Se înalță viu talaz din genune. Izbește apa, o ia în pleasna
cozii, o biciuiește cu înotătoarele. Botul ascuțit îi râde în strălucirea fantastică a
eternei Selene. Greabănul uriaș se-ndoaie și spinarea se-mbracă în spumă. Smuls
din adânc, se-nalță până când trupul lui alunecos ajunge-n greutate puterea de
atracție a razelor nevolnice. Boiul lui uriaș se cutremură; labele monstruoase și
vâslele înotătoarelor într-o clipă se vor întinde nainte și gigantul va sălta, gonind
după cornul luminos al lunii.
Și iarăși, însutit mai afund, se despică genunea neagră, de parcă un izvor ar
răbufni năvalnic din adâncul mării. Se sfâșie fața apei și crește un nou val. El își
nalță umerii docil spre soarele plecat în mările de la apus și al cărui drum spre
pământ se reîntâlnește acum, la venirea craiului-nou, cu drumul lunii. Aceste
două mari talazuri marine izbucnesc unul după altul din gura prăpastiei de apă,
își deschid matca curgătoare și trag după ele val după val, fără număr. Dune
zburătoare și dâmburi în goană – talazurile se aleargă de la răsărit la apus după
sclipătul spectral al lunii. Din leagănul oceanului se duc în mările vuitoare, larg
revărsate la nord și la sud, la est și la vest. Aleargă peste genuni mai repede decât
bidivii-n galop, împotriva mișcării pământului ce se rotește de la apus la răsărit;
își umflă pieptul gâfâitor, încetinindu-i și frânându-i eterna goană. Crestele
înalte, pletele și coamele lor se răspândesc pe necuprinsul mărilor și oceanul
încărunțește de spume. E vremea lunii noi, vremea apelor vii.
De două ori pe zi se ridică fluxul și duce apele-nspumate ale mărilor și le
aruncă, izbindu-le de țărmuri. Și vine vremea lunii pline, când soarele și luna
stau la capete opuse și fiecare atrage către sine apele mării. De trei ori mai mare
se va ridica valul soarelui față de valul lunii. Două săptămâni ține truda mărilor,
până când se despart drumurile celor doi aștri cerești și luna ajunge în pătrar.
Atunci se risipesc valurile în mișcarea lor în direcții diferite și se domolește
stihia. Valul înălțat de lună îl molcomește și-l înfrânează puterea soarelui mai
mare.
 Când vin echinocțiile, de primăvară și de toamnă, se pornesc și se umflă
talazurile. Își slobozesc mugetele sub șfichiuirea bicelor aceleiași suflări care le-a
trezit la viață. Vuind surd, îmbracă stâncile țărmului în spumă albă. Șuierând, se
năpustesc printre stane de piatră, își sfâșie pieptul de colții solitari, cât e noaptea
de lungă șlefuiesc și taie muchiile bolovanilor de pe fundul golfurilor. Hrubele
stâncoase gem și se îneacă în spumă. Se nasc bulboane, vâltori și curente
amenințătoare între steiurile de piatră ale munților de sub apă. Potopesc stâncile,
își fac loc și răzbesc mai sus, năboind cu puterea lor eternă, perfidă, părăduitoare.
Își lărgesc matca apele mării vladnice, ducând cu ele întunericul, spaima și
gemetele spre porturile și gurile fluviilor.
Krzysztof Cedro sta singur în întuneric și nu se putea clinti, vrăjit de stihia
apei dezlănțuite. Vedea de aproape talazurile vii, la care visase cu ochii deschiși,
turbate, scăpate din frâu. Vuiau înaintea lui, venind de cine știe unde. Când se
izbeau de pietrele de sub apă, un tunet bubuia parcă undeva în adâncul lor, în
rărunchi. Uite încă un val se vede în întunericul nopții.
Greabănul i se îndoaie, acoperit de o coamă bogată, ca un leu gata să sară la
atac. Valul zboară, superb și înspăimântător, veșnic tânăr de preaplinul forței.
Sare peste crocodili și elefanți, hipopotami și inorogi, peste cămile și broaște-
țestoase și se năpustește asupra țărmului înalt. Urlă sălbatic, potopește clădăria
de stânci, clocotind și învârtejindu-se. Un spulber alb de nea aruncă spuma,
înalță sus, sus de tot panglici și șfichiuiri de argint, iar peste o clipă sfârâie
prelung și fierbe pe dalele zvântate, povârnite, în găurile săpate în calcar.
Cu cât mai dens pogora întunericul, cu atât mai sonor se făcea glasul mării.
Din urletul sălbatic, din haosul vuitor, din strigătele talazurilor sparte, din
plesnete și foșnete tot mai sus se înălța un singur glas, un solo îndepărtat, o
prorocire parcă sau o glăsuire despre vremi demult petrecute. Bulboanele apelor
înălțau un psalm în reflexele tulburi-cenușii ale lunii. Chipului mort al lunii, ce
nu și-a arătat și nu-și va arăta vreodată pământului cealaltă jumătate a sa,
genunea apei îi vestea despre truda veșnică a valurilor. În cântul ei, cânt-faptă, îi
povestea cum zi de zi se arată mările toate, câte sunt, una după alta, ochilor morți
ai Selenei. Cum, supuse, se ridică oceanele din culcușul lor, cum aleargă și se
izbesc de uscatul înalt și apoi fac cale-ntoarsă și iarăși își trimit apele domolite,
cârduri molcome, în adânc. Răsuna cântecul, ecou al faptei împlinite, despre
truda mării prin care, veacuri de-a rândul, dărâmă pe alocuri stânci, iar aiurea le
ridică și le împodobește; cum unele țărmuri le sfâșie cu gheare de vultur, iar
altele le clădește și le întregește grijulie; cum uneori înnămolește porturi, iar
altora le deschide porți, săpând cu târnăcoapele pământul sfâșiat…
Cântecul răsună mai tare. E glasul vestitor despre truda mărilor și a
continentelor.
 Ce este pământul dară pe care omul și-a întins stăpânirea și a pus pecetea
puterii sale?
A fost rodit de pântecul oceanului și într-o bună zi oceanul l-ar putea înghiți.
În ocean s-a creat nisipul lui, s-a adunat straturi lutul, argila silicoasă și marna, s-
au aglomerat stâncile văroase, s-au așezat unele peste altele plăcile de granit din
Alpi și Pirinei. Oceanul a acoperit cândva cu trupul său crestele muntoase cele
mai înalte. La începutul vremurilor a dat viață uscatului așa cum un părinte dă
viață fiului său. L-a aruncat gol soarelui, lunii și stelelor, nevolnic, l-a lăsat
văzduhului în grijă…
 PESTE MUNȚI

La sfârșitul lunii mai, după un răgaz de trei săptămâni la Bayonne, regimentul

de ulani al lui Konopka porni singur în munți. N-o luă pe șoseaua Irunului, ci pe
o cale mai scurtă, spre Aragon, pe vechiul drum al lui Carol cel Mare, prin
defileul Roncevalles.
Îndată după Bayonne, regimentul – alcătuit dintr-o mie de oameni, în frunte
cu colonelul Konopka și cu comandanții de escadron Kostanecki, Klicki și
Routier – o coti la stânga. Mergea la vale spre sud-est între două lanțuri
deluroase, prin localitatea numită Macaye spre Jaca. La Jaca rămaseră să
înnopteze.
De acolo drumul o cotea brusc la vest și urca spre Saint-Jean Pied-de-Port. A
doua zi chiar, prin Valcarlos, urcară spre înălțimile amețitoare ale Pirineilor.
Drumurile erau atât de înguste, abrupte și alunecoase din pricina zăpezii topite,
încât erau nevoiți să le străbată cu piciorul, cu caii de dârlogi.
Se făcuse atât de frig, încât ulanii trăseseră pe ei toate hainele pe care le
aveau. Mondirile de fiecare zi le-au pus peste cele de paradă, peste ele tunicile de
pânză și pantalonii în care țesălau caii și-și îmbumbaseră toți cei optsprezece
năsturași. Ca să-și apere urechile și gâtul de vântul tăios și de curentul din munți
își trăseseră peste chivărele de ulani glugile negre de mușama, întorcându-le
capetele și legându-le pe sub bărbie. Peste toate se înfășuraseră strâns în mantii.
Ofițerii, din cochetărie, pregetau să-și tragă pe cap glugile lor galbene de
mușama și înghețau cumplit. De aceea, deseori erau nevoiți să facă popas și să
aprindă focuri.
Soldații mergeau pe marginea prăpăstiilor, ținându-și caii mazurieni cât mai
aproape de zidul stâncos; animalele se smuceau, tremurând de frig și de frică.
Uneori, întâlneau la cotituri munteni aragonezi, înarmați cu flinte, care trăgeau
de departe în soldați și, fără să aștepte să dea luptă deschisă, dispăreau printre
stâncile la fel de mohorâte ca și ei. Comandantul Kostanecki, care mergea în
avangardă cu escadronul lui, trimitea în urma lor câteva salve din carabinele mici
pe care ofițerii, subofițerii și pedestrașii din flancurile unităților le căpătaseră la
Bayonne; și cu asta se încheiau ostilitățile.
Pe oamenii veniți din nord îi interesa mai mult decât aceste episoade
războinice însăși împărăția munților. Pereții oblu scoborâtori în prăpăstii,
torentele șiroitoare peste pietrele golașe, brazii și coconarii pe clinele mai joase,
în sfârșit, tufișurile necuprinse de rozmarin sălbatic, așternute covor peste văi –
tot ce vedeau îi umplea de uimire. Deseori, în văile în care ajungeau, biruind câte
o coamă înaltă, vedeau vulturi zburând rotiș, atât de iute, că ochiul abia îi putea
urmări. De cum ieșiră din defileurile și pasurile adânci, li se dezvălui privirii o
țară presărată cu ghebe rotunde de stânci, vălurită, brăzdată de munți, înclinată,
păduroasă, coborând înspre sud pe o întindere de aproape șase mile.
Cedro, pășind pe alături de calul său, clănțănea din dinți de frig și totodată
ardea de entuziasm. Numai faptul că trece prin defileul Roncevalles îl făcea
fericit. I se părea că în clipele acelea își și cucerește pinteni de cavaler.
Două zile în șir, regimentul de ulani coborî încet și prevăzător pe drumurile de
munte. Escadroanele treceau pe alocuri pe lângă rarele colibe ciobănești. Ușile
erau de cele mai multe ori zăvorâte și țarcurile pustii. Au făcut popas abia la
Pamplona – cetate luată de o garnizoană franceză din unitatea generalului
Lefebvre-Desnouettes, vechi prieten al polonezilor. Ieșind din Pamplona lui
Pompei spre sud, în avangarda unui mic corp de armată al generalului Lefebvre,
la șase iunie, regimentul de ulani întâlni pentru întâia oară o ceată de oameni
înarmați. La apropierea călărimii ceata se risipi. Regimentul merse mai departe
prin Tafalla, Olite, Caparroso, spre Voltierra, localitate așezată pe Ebru. De
acolo, drumul o cotea spre est, spre Tudela, așternându-se în valea Ebrului, chiar
de-a lungul apei. Abia la Tudela trebuia să fie un pod peste râu, drumul
curmându-se pe acest mal.
Acolo regimentul întâlni în calea lui un sătuleț pustiit. Trupa era înfometată,
caii obosiți; îndată ce fixară posturile de strajă, soldații se răspândiră prin sat în
căutare de furaje și alimente. Careva descoperi în catedrală niște grâu ascuns în
spatele altarului. Soldații turnară cu dărnicie grăunțe în ieslele goale. În timp ce
oamenii își pregăteau la foc bucatele, caii încinși ronțăiau lacom grăunțele. A
doua zi, dinspre posturile de observație se auziră împușcături. Oamenii zvâcniră
spre cai. Când să-i înșeueze însă, văzură că bidiviii nu se pot ridica-n picioare.
Prinseră să tragă de ei și doar câte unii se urneau greoi, dar nu puteau să calce pe
vârfurile copitelor încinse pară. Harnicii alergători își întindeau hidos picioarele
din față, iar cele dinapoi le îndoiau pe sub burtă ca să-și sprijine pe ele greutatea
trupului. Își plecau capul în piept și în cele din urmă se prăbușeau la pământ.
Cu toate măsurile grabnic luate – frecții, lăsarea sângelui, curățirea copitelor,
în aceeași zi se prăpădiră vreo două sute de dobitoace. Ceilalți ieșiră din sat
târâș-grăpiș. Mica armată a lui Lefebvre, care venea din urma avangardei, îi
întrecu pe ulani, înaintând repede pe malul stâng al Ebrului, spre est, ca să ocupe
Tudela. Krzysztof fu silit să meargă pe jos și să-și tragă calul de dârlogi. La
început, alcătuiau un grup de vreo cincisprezece ortaci. Cei care mergeau de
bine, de rău călare îi întrecură și rămaseră ceilalți care pășeau pe alături de caii
lor. Pe la amiază, se porni o ploaie deasă, sâcâitoare, așezată temeinic. Caii își
pierdeau vlaga văzând cu ochii și se clătinau pe picioarele bolnave. Spre seară,
Cedro luă seama neliniștit că-i singur pe drum. În preajmă niciun om. Caii unora
muriseră, alții zăceau neputincioși, cu picioarele întinse înainte. Își trăgea mai
departe pe credinciosul său tovarăș de luptă cu și mai multă băgare de seamă,
văzând în drum leșurile cailor, văduviți de șei și căpestre. Cuprins de deznădejde,
căuta să-și cruțe calul pe cât se putea. Mergea tot mai încet, cu singura grijă în
suflet de a nu-și pierde cumva tovarășul. Calul tremura cuprins de friguri, călca
numai pe furcuțe, se clătina și necheza surd. Krzysztof își sfâșie cămașa și-i
înfășă cu lut jilav copitele. Ziua scăpăta când calul se clătină și, vlăguit, se
prăbuși în șanțul de lângă drum. Mușcă pământul, suflând foc pe nări. Zvâcni o
dată, de două, de trei ori. Trupul se cutremură și capul superb căzu cu un bufnet
surd în pământul moale. Se stinse suflarea lui fierbinte…
Călărețul sta la căpătâiul lui, adânc îndurerat, cu privirea ațintită la ochii
stinși, la rânjetul ciudat, chinuit și parcă ironic.
Această pierdere neașteptată îi înfipse un cuțit în inimă și-l trezi din visurile
lui eroice. Tovarășul lui iubit și credincios îl adusese aici de pe pământul patriei,
îl purtase peste țări făr’ de număr, aievea și prin vise noian, urma să-l ducă la
locul gloriei… Acum își râde de toate cu râsul amar al morții.
Văzând că nu-i niciun ortac pe drum, iar noaptea pogoară încet, Krzysztof
desfăcu chinga cioltarului, șaua, scoase căpăstrul, pieptarul… Tremura și se
clătina simțind sub palme dogoarea burții umflate a calului și vinele capului
pline de sânge. Își aruncă în spinare teltia, cioltarul și dârlogii, luă lancea în
mână și porni înainte la drum. Mergea cu pas grabnic ca să-și ajungă din urmă
regimentul. Uitându-se roată în jur și nevăzând țipenie, începu să alerge măsurat
devale. Ploaia se întețea. Locul era neschimbat, vălurit de coamele dealurilor
spre nord și presărat cu munți înalți la sud, tăiați de valea Ebrului. Krzysztof
mestecă în mers bucata de pâine pe care o purta din ajun în cartușieră, alături de
coburii pistoalelor. Dar pâinea era puțină și nu-i potoli foamea – nemâncat de
dimineață cum era în ziua aceea. Bău apă dintr-un izvor întâlnit pe drum și merse
înainte cu ochii la împrejurimi.
De pe un dâmb văzu înaintea sa, destul de aproape, panglica unui drum
șerpuind prin valea râului. Din locul unde se afla, cobora la stânga spre râu un
drumeag vicinal, mai îngust, care tăia pieziș ca o coardă de arc valea adâncă a
râului. Lui Krzysztof i se păru că pe drumul vicinal ar ajunge mult mai repede la
șleaul din zare și o coti pe el fără să șovăie. Din fugă scoase amândouă pistoale
din coburi, le vârî pe după diagonală, lancea o strânse la subsuoară, își ridică mai
sus paloșul și alergă netemător înainte. Mantia udă de ploaie îi atârna greu pe
umeri. Valtrapul de pe șa, din blană albă de miel, se udase și el. De pe tivitura lui
albastră tăiată în colțuri picura întruna pe după guler apă rece ca gheața,
mușcându-i grumazul. După ce scoase pistoalele din coburi, ranița îi trăgea
umărul drept. Cataramele șeii zdrăngăneau, pofilul, pieptarul, dârlogii, trăgătorile
și chingile îi scăpau mereu din mâini și se împleticeau printre picioare.
Cedro alergă așa vreo câteva sute de metri prin câmpul de măslini, când în
ultimele raze ale soarelui strecurate prin perdeaua de ploaie i se arătă o priveliște
neobișnuită. La început, crezu că cineva a îngenuncheat la crucifixul din drum,
cu mâinile împreunate a rugăciune. Când se apropie însă mai mult, încremeni de
groază. Printre copaci erau înfipți în pământ niște pari smulși dintr-un gard și cu
o stinghie bătută transversal sus. De stinghie erau legate mâinile unui cercetaș
francez, în uniformă și cu ranița în spinare. Brațele strânse cu un șleau erau
petrecute peste stinghie și răsucite la spate, de i se săltaseră umerii sus de tot;
trupul atârna, cum atârnă în cămară de cârlig o căprioară sau un mistreț vânat.
Cedro strigă soldatul, care era doar la câțiva pași de el. Nu primi niciun răspuns.
Încet, se apropie mai mult și abia atunci înțelese totul. Soldatului i se
răsuciseră brațele, punându-i-se un băț acolo unde erau legate; umerii îi ieșiseră
din tunica crăpată, așa cum ies genunchi din niște pantaloni rupți. Gura o avea
astupată cu un căluș din cârpe, nasul tăiat, urechile smulse, iar pe pieptul dezgolit
se vedeau vreo treizeci de răni negre. Măruntaiele scoase atârnau spre pământ.
Până la brâu, trupul era învelit în ceva ce mai fumega încă, deși focul aprins sub
picioare se stinsese, udat de ploaie. Cedro îi pipăi umărul gol. Era țeapăn și rece.
Gemu la vederea picioarelor negre, umflate monstruos de la foc, învelite în
șomoioage de paie îmbibate cu ulei de măsline. Scoase trupul soldatului de pe
stinghie și-l culcă în iarbă. Stând așa, cu picioarele larg desfăcute, deasupra
cadavrului întins pe jos, uitându-se la călușul înfipt în gură, de parc-ar fi fost o
țigară groasă de foi, la grumazul umflat, la ochii ieșiți din găvane de la
cumplitele chinuri îndurate, de parc-ar fi fost două pietricele roșii, la capul fără
urechi și la burta despicată cu măruntaiele atârnând ca un lanț cu brelocuri, pe
Cedro îl înecă un fel de râs lăuntric, bolnăvicios. Simțea, fără a se gândi anume,
că râsul lui e totuna cu rânjetul calului căzut pe drumul spre Pamplona. Se
cutremura de un râs bolnav, în timp ce prin cap îi umbla gândul nebun, tulbure și
străin sufletului său, ca un fel de concluzie la tot ce văzuse: „Fir-ar să fie, nu-
ntotdeauna suferința-i frumoasă, nu-ntotdeauna, nu-ntotdeauna!”
Ridică lancea pe care o scăpase jos, își aruncă șaua pe umeri, curelele le
petrecu în jurul gâtului, ca să nu-l încurce la alergat, și ca un căprior sălbatic o-
ntinse la goană. Noaptea cobora grăbită. Ulanul rătăcea pe coclauri, își încorda
privirea slabă ca să nu se abată cumva de la drumul bun. Când penumbra făcu
loc întunericului, îl înconjurară șoapta, foșnetul și freamătul copacilor, freamătul
măslinilor și al platanilor, străin urechii sale. Nu-l mai auzise niciodată-n viața
lui… Plescăitul îndepărtat al Ebrului… greierii țârâiau în bezna nepătrunsă.
Zdrăngăni neașteptat rozeta de metal, ca o inimioară, de la pieptarul calului,
lovindu-se de fierul zăbalei. Zăngăniră scările, paftalele chingilor și-ntr-o clipă
părul i se ridică măciucă în cap. Vin! Îl ajung din urmă!… Inima bătu nebună…
Vreo ceată de țărani s-o fi furișând pe sub garduri. Cu buzele strânse, cu ochii
mânioși privind printre pleoape, înarmați cu bâte. Măcar de i-ar vedea! De și-ar
putea vedea dușmanii! Să-și dea seama câți sunt. Să se apere, fir-ar să fie! Să
lupte! Să nu moară batjocorit de o bandă de ticăloși, de fiare turbate, năpustite
asupra unui singur om… Să nu moară încet, cu brațele răsucite și picioarele arse
la foc mocnit!
Fără să-și dea seama, se strecura pe vârfuri pe cărările acelea străine, tot mai
încet, mai încet, de parcă ar fi avut picioarele arse. I se părea că ochii i-au și ieșit
din găvane și măruntaiele îi atârnă din burta despicată. „Lașule! Fricosule!” își
spunea în șoaptă, grăbind pasul. O clipă dojana șoptită îl îmbărbătă, dar îndată o
perdea se dădu parcă deoparte și i se arătă iarăși ochilor trupul carbonizat al
cercetașului și un sentiment apăsător de dezgust îi copleși sufletul. Krzysztof se
tupila neauzit, cu pas de vulpe, de hienă… Ochii încordați străpungeau ploaia și
bezna nopții. Când și când, vedea năluci de foc, aprinse de descăpărarea unui
fulger parcă, apoi iarăși numai umbre negre, descărnate, dreptunghiulare. Își
auzea uneori proprii pași, amplificați de ecou, și avea impresia că-l și urmărește
banda ticăloasă. Strigătul de groază îi clocotea în gâtlej, dar îl stăpânea printr-un
efort de voință. Se oprea și asculta cu luare-aminte, cu degetul pe trăgaciul
pistolului.
În jur tăcere netulburată.
Drumeagul pietros pe care mergea, mâncat de ploi, era mărginit de ziduri
joase clădite din bolovani. Ele îl ajutau să nu se abată din calea cea bună. Se
cățăra la răstimpuri pe zid, ba în dreapta, ba în stânga. Apa se rostogolea pe
alături peste pietre și praguri, și după vuietul ei înțelese că urcă la deal. Scăldat
de sudoare, obosit de greutatea șeii, abia-și mai trăgea sufletul. Se opri pe un
dâmb. După tăișul vântului își dădu seama că se află chiar pe coama dealului.
Mai făcu doi-trei pași și văzu înainte, la mică depărtare, lumina unor focuri.
Dibui cu mâinile, pe întuneric, un bolovan și se așeză pe el, muncit de întrebarea
cine o fi aprins acolo ruguri. Dușmanul sau ai lui? Se auzea lătrat de câine. Nici
francezii, nici polonezii nu au câini cu ei. Undeva departe, necheză un cal. Al cui
să fie? Apoi iarăși tăcere. O sparseră după un răstimp niște sunete melodioase, ca
de orgă, și tăcerea se înstăpâni din nou. Își mai trăsese sufletul. Cu pași neauziți
de nălucă a nopții, porni spre lumini. Coborând încet, auzi, de undeva, din partea
opusă, strigătul unei santinele: „Qui vive?” 251
Inima începu să-i bată nebunește. Din locul unde se afla, drumul se desfăcea
în mai multe ramuri, coborând în trepte mari de piatră. La o cotitură, văzu un foc
uriaș, aproape de tot. Înmărmuri. Nu mai era în stare să facă un pas. Nu era o
fereastră de lumină, nici ușă larg deschisă, ci o gură pătrată de cuptor, căscată-n
noapte, ducând undeva în vâlvoare.
Răsunară glasuri omenești.
Ciuli urechile și spre marea lui bucurie desluși cuvinte franțuzești, strigăte,
certuri, cântece ostășești glumețe, îngânate încetișor… Alergă într-acolo, sărind
251
Cine vine? (Fr.)
peste butuci uzi de viță-de-vie, peste ziduri de piatră, prăbușindu-se în șanțurile
pline cu apă. În scurt timp, o santinelă îi puse țeava carabinei în piept. Franțuzul
abia reuși să îngaime întrebarea obișnuită, într-atâta se speriase când din
întuneric se prăvălise peste el șaua care acoperea cu totul capul ulanului. Iar
acesta, la rândul lui, cu greu izbuti să îngaime le mot d’ordre, de vlăguit ce era.
Francezii îl cercetară cu de-amănuntul la lumina felinarului, apoi îl lăsară,
leoarcă cum era, la foc, cu șaua și lancea lui. O îngăduise blajinul caporal chemat
să-i hotărască soarta.
Krzysztof coborî în fugă niște trepte și se trezi în pragul naosului adânc al
unei biserici. Vreo zece-cincisprezece ruguri ardeau pe sub bolta mare și în
spațiile laterale, despărțite de naos prin coloane. Pe altar ardeau lumânări.
Lumânări aprinse erau, de fapt, prin toate colțurile, sus în amvon, la galeria
corului și în pridvor. Vreo două mii de soldați își așezaseră acolo bivuacul,
făcând să răsune bolțile de cântece și strigăte. Unii sforăiau întinși pe covoarele
bisericii, pe sub cor, printre coloane și altare, ba chiar sus pe altare. Alții frigeau
la foc hălci de carne, purcei, curcani, cocoși, alții tăiau și jumuleau orătănii.
Cedro se simți cuprins de o nespusă bucurie. Nu-l mai amenința niciun atac
tâlhăresc de după colț și nicio moarte îngrozitoare precum cea a cercetașului
francez, nu mai era împresurat de câmpuri întunecate, nu-i mai picura pe după
guler apă de gheață. Focuri, lumină, lespezi de piatră uscate! Glasuri omenești!
În jur oameni veseli, puternici, sănătoși!
În primul moment nu-și putu da seama ce se petrece acolo, cu ce se
îndeletnicesc camarazii voioși. Căutând din ochi, descoperi un loc liber lângă
peretele lateral, îl ocupă cu de la sine putere și cu desfătare își întinse picioarele
amorțite. Într-o clipă, în jurul lui se făcu o băltoacă de la apa scursă din mantaua
și șaua ude. Fumul focurilor umplea bolta bisericii și năvălea pe ușă afară. Prin
vitraliile sparte răzbea ploaia. De afară venea pe jos frig și umezeală.
Prin norii de fum, luminat de focul câtorva zeci de lumânări înfipte în
balustrada amvonului, se dezvăluia când și când privirii un grenadir francez, care
își trăsese peste uniformă un stihar și pe gât o etolă, și rostea o predică pe cele
mai necuviincioase teme, despre păcatele cele mai scârbavnice pe care
închipuirea unui holtei le poate înghesui în cadrul strâmt al unor glume. Își
ilustra predica în chipul cel mai hazliu, în timp ce jumulea un cocoș și cu gestul
unui preot presăra din amvon peste ascultători penele smulse. Toate acestea le
însoțea caraghios cu câte un cu-cu-ri-gu, după care începea să cotcodăcească
aidoma unui cârd de găini speriate. Cedro râdea în hohote, dar era un râs
mecanic, mort, de undeva din rărunchi, căci, de fapt, îi era silă de tot ce auzea. În
jurul lui soldații spărgeau confesionalele, fărâmau scaunele sculptate și băncile,
catafalcurile, scările, treptele, sfeșnicele, parapetul pridvorului și vasele din
lemn, care de vechi ce erau își pierduseră utilitatea și ajunseseră un fel de
simboluri ale veșniciei. Toate erau puse pe foc, laolaltă cu prapurele și cărțile
sfinte cu coperți seculare, cu icoanele înnegrite de vreme cu rame groase, și
flăcările le mistuiau tot mai lacom. Krzysztof privea cu ochi grei la petele albe de
pe pereți rămase în locul icoanelor, unde unduiau în curent fire subțiri de
păianjen… Se zgribulea trist și căsca. În mijlocul pardoselii de marmură se
întindeau băltoace de sânge de la purceii, vițeii, cocoșii și curcanii sacrificați.
Adevărate vârtejuri de pene și puf luau în picioare soldații care se foiau de colo-
colo. Răsunau vorbe mai cu seamă franțuzești, deși, când și când se mai auzea și
câte un cuvânt nemțesc, polonez, spaniol ba chiar olandez.
„Olandezi în Spania în chip de cuceritori!” se gândi Cedro, căscând toropit de
oboseală.
În clipa aceea răsună clinchetul clopoțelului de la ușa sacristiei – atât de
familiar urechii unui catolic – care anunță de obicei aducerea la altar a sfintelor
daruri pentru oficierea liturghiei. Toți întoarseră capul într-acolo. Într-adevăr,
trecură pragul ușii câțiva soldați travestiți. În față veneau, chipurile, ministranții,
în stole albe și cu pelerini scurte, roșii. Toți, cu un aer recules și cu ochii plecați,
duceau în mâini câte o butelie mare, prăfuită. Puseră în șir buteliile pe altar, apoi
își lipiră palmele și coborâră repede treptele altarului. În urma lor își făcu apariția
un zdrahon de pedestraș, cu mustăți uriașe, cât o coadă de vulpe, cu o mantie
strălucitoare și tichie pe cap, după el un altul cu sfită, un al treilea cu un stihar a
cărui poală o ridica cu un gest feminin, incroyable – cum se spunea pe vremea
revoluției franceze. Fiecare ducea în brațe câte o damigeană uriașă cu vin.
Mulțimea de soldați urla și bătea din palme, entuziasmată. Cei trei „preoți”,
strâmbându-se caraghios, așezară damigenele pe altar. Câțiva rostogoliră un
polobocel cu vin și-l aburcară tot pe altar, sus, peste tabernacol. Pedestrașul în
mantie luă cădelnița din mâna camaradului și începu, spre marea mirare a
tuturor, să danseze necuviincios și să oficieze un fel de liturghie monstruoasă.
Când, săltând, își aruncă înainte picioarele, mantia se desfăcu și văzură cu toții că
omul nu avea pe el decât tunica de uniformă – pantalonii îi întinsese pe undeva
lângă foc la uscat. În timpul acestor profanări, ministranții închipuiți traseră spre
altar un moșneag în cămașă de noapte și pantaloni scurți. Soldatul cu mantia îl
împinse pe treptele altarului și-l prezentă asistenței drept parohul bisericii.
— Spaniol, striga, prostindu-se, dar e preotul parohiei! S-ar părea că nu-i cine
știe ce de capul lui, uite însă că-i stăpânul acestei pivnițe cu vinațuri. Cinstiți-l,
barbarilor, după cuviință! N-a băut nicio picătură pe furate! N-a vrut, ce-i drept,
sfinția-sa de bună voie să ne arate comoara păstrată de ani și ani, așa c-am fost
siliți să-l învățăm cum trebuie să se poarte. Acum e politicos ca un franțuz get-
beget. Uite-n polobocul cela e malagă veche de cincizeci de ani…
Un urlet de entuziasm cutremură biserica. Cedro se bucura odată cu ceilalți
camarazi uzi și rebegiți, deși nu le împărtășea sentimentele. Ceremonialul ducerii
buteliilor dintr-o parte în alta a altarului îl amuză însă cu adevărat. Chiar dacă
soldații și-ar fi făcut de cap și mai rău, în ciuda glasului inimii, ar fi găsit că au
haz, că merită toată atenția și mai ales că purtarea lor e-ndreptățită. Era atât de
însetat, încât ar fi dat câțiva ani din viață pentru una din buteliile acelea prăfuite.
Obosit mort, după un drum atât de lung și plin de emoții, trudit, ca un cal de
samar, ale cărui efort și canon, ba poate chiar și senzațiile le-a încercat pe
propria-i piele, se simțea acolo, pe marmora bisericii, rebegit și de toate
dezgustat. Umezeala îl pătrundea până la os.
Își plimba privirea obosită peste dalele de pe jos. Sta tolănit lângă o lespede
lungă cât un stat de om. Pe ea era săpată imaginea unui cavaler în zale, cu un
paloș în inimă. Fața cu nasul turtit, zaua și călcâiele erau demult tocite de tălpile
credincioșilor, preschimbate în pulbere dusă cine știe unde de nenumăratele
picioare care veacuri de-a rândul l-au tot călcat pe mândrul cavaler. N-a mai
rămas din el decât o urmă palidă, o rămășiță, mărturisitoare că tot ce-i pământesc
e trecător. Mai departe erau lespezi funerare, a căror scriitură, ca și înșiși
răposații întru Domnul, se pierduseră în eternitate. Lângă inscripții, de o parte și
de alta, se aflau niște belciuge mari de fier de care să poți ridica lespedea
mormântului. De sub ele venea frigul acela pătrunzător, sepulcral.
Krzysztof simți că nu mai poate să-ndure. Își așeză pe jos șaua și lancea,
atârnă lângă altar mantia și căpăstrul și se amestecă în mulțime. Trecea anevoie
printre focuri. Peste tot, pe mantii soldățești întinse pe jos, pe covoare, pe sfite,
pe învelitoarea de postav de pe catafalcul mare erau tolăniți oameni. La altar se
făcuse o mare îmbulzeală de soldați care se „împărtășeau” cu vin. Ostașul cu
mantia împărțea sfânta băutură. Krzysztof se oprise mai departe, lângă un foc, să
se mai încălzească și să se usuce, și de acolo privea în jur. Îl ispitea grozav
sfârâitul îmbietor al purcelului ce se frigea înfipt într-o baionetă. Îi era rușine să
ceară o bucățică de carne, deși foamea îi rodea mațele. Soldații din jurul focului
se uitară chiondorâș la el. Începură să șușotească nemulțumiți între ei și se traseră
lângă foc așa ca el să nu poată veni mai aproape. Krzysztof le aruncă o privire
trufașă și se îndepărtă cu capul sus, cu mațele ghiorțăind.
Deodată, se auzi orga la care cineva începu să zdrăngăne un vals săltăreț. Într-
un colț, lateral, soldații închipuiră un fel de salon de dans. Se-nvârteau și săltau
nebunește. Se remarca mai cu seamă un grenadir. Se rotea, ținând delicat și
grațios în brațe un purcel rotofei; se prefăcea a conduce în vârtej amețitor de vals
o tânără și mlădioasă parteneră. Cu mâna dreaptă răsucea coada purcelului și-l
ciupea, animalul guița pătrunzător, iar dansatorul îl potolea cu șoapte
drăgăstoase, pătimașe. Soldații nechezau de râs.
Strecurându-se prin mulțime spre altar, Krzysztof dădu într-un ungher peste
bătrânul preot. Stând într-un colț întunecat între lespezile funerare se tot trăgea
încetișor într-o anumită direcție, probabil în nădejdea de a o șterge pe furiș în
clipa când pe soldați îi va răzbi băutura. Ulanul flămând se apropie de preot și-l
întrebă apăsat dacă vorbește franțuzește. Bătrânul clătină evaziv din cap, cu o
mână îndurerată și vicleană totodată. Krzysztof își dădu seama însă, după
expresia feței, că a fost înțeles. Atunci, rostind clar cuvintele, îi porunci să-i
aducă ceva de mâncare, întrucât e mort de foame. Omul își holbă ochii la el și
începu să se bată cu pumnii în piept, să se jure pe toți sfinții și, aproape
plângând, să-i spună și să-i arate prin gesturi că nu mai are chiar nimic, că uite,
glorioasa armată imperială mănâncă aici purceii, vițeii, găinile și curcanii lui, și-i
bea aici – indignat și cu un zâmbet amenințător, își întoarse capul spre altar –
vinul. Cedro era atât de flămând, de obosit și de vlăguit, încât nu se gândea decât
cum să-l constrângă pe bătrân să-i dea și lui măcar ceva de-mbucat.
Îl apucă de guler și-l împinse în mulțime. Preotul pășea înainte, cu capul vârât
adânc între umeri, apărându-se parcă de lovituri. Ajunseră amândoi până la
sacristie. Acolo totul era răvășit, sertarele dulapurilor golite și aruncate pe jos,
dulăpiorul cu vasele sfinte era spart, rafturile fărâmate, iar de vase nici urmă. Pe
jos zăceau mantii, stole, șervete. Krzysztof zări o învelitoare mare de altar, din
catifea, și se grăbi să și-o pună pe umeri, cu gândul s-o folosească în chip de
pătură. Apoi se uită după preot. Îl văzu la perete, cu obrazul îngropat în palme,
hohotind de plâns. Între bretelele de modă veche, sub pantalonii scurți, pântecele
rotund tresălta mărunt. Tot trupul i se zgâlțâia și tremura.
O clipă lui Krzysztof i se făcu milă de bătrân. Se apropie de el și-l atinse pe
umăr. Clătină din cap… apoi îl sărută pe umăr și-i spuse încet la ureche:
— Sfinte părinte, dă-mi ceva să-nfulec, că-s mort de foame.
Preotul ridică la el ochii plânși și bătu din palme a disperare, arătându-i
prăpădul din jur și toate bunurile bisericești făcute praf. Stăteau aplecați unul
spre altul și Cedro tocmai se pregătea să-i explice bătrânului canonic, cu
delicatețe și înțelegere, că l-o fi pedepsit Domnul pentru necumpătarea lui,
pentru prea marea lui dragoste de vin și carne de vițel, punându-l să vadă cu
ochii lui cum soldații cădelnițează profanator în fața polobocului cu malaga
păstrată cu atâta grijă, dar preotul se lăsă în jos și începu să adune stolele și
stiharele, să le împăturească și să le așeze în sertare, grăbit și cucernic. Krzysztof
îl lăsă în pace. Arunca și el priviri cercetătoare prin unghere să vadă de nu zace
pe undeva vreun obiect de cult, azvârlit profanator de ostași, sau poate ceva bun
de mâncat. Dar, neașteptat, auzi zăngănitul unei clanțe, undeva în colțul cel mai
întunecat al sacristiei. Se întoarse și se aruncă într-acolo, dar nu văzu decât
spatele și călcâiele preotului. Ușa se trânti și cheia se răsuci în broască, pe
dinafară. Cedro, înfuriat, se repezi după bătrân, dar apăsând clanța se încredință
că ușa e încuiată, cum bănuise.
Era limpede că preotul dăduse bir cu fugiții.
 Nu-i rămânea altceva de făcut decât să se întoarcă la altar și să caute pe acolo
ceva comestibil. Se așeză și el la rând în fața altarului. Soldații băuți tot mai
veneau unul după altul să îngenuncheze pe treptele altarului și să mai capete o
cupă de malaga sau de alicante andaluz, din mâinile soldatului în mantie.
Krzysztof se apropie de ceilalți ostași cu gândul să îngenuncheze și el la rând și
să-și primească porția. Aproape că i se făcea rău de foame și mai cu seamă de
sete. Dintr-odată simți însă un nesfârșit dezgust. Mândria îl făcu să iasă din rând.
Porni spre locul lui, înjurând tare de mama focului. Se înfășură în învelitoarea de
catifea cu atâta năduf de parcă urma să-și pună capul sub cuțitul ghilotinei, trase
peste el mantia lui albă de ulan, udă, și-și așeză șaua sub cap. Avea lancea și
curelele șeii sub braț, pistoalele la brâu. Își scoase boneta și și-o puse peste șa, ca
măcar sub cap să aibă un locșor uscat. Flămând ca un câine vagabond, închise
ochii și-și vârî capul sub oblânc, ca să adoarmă și să nu mai știe de nimic.
 „SIEMPRE EROICA”

Aproape șase săptămâni Cedro le petrecu în șa, cu lancea în mână, cu pintenii

în coasta bidiviului. Avea acum un cal iberic, iute ca vântul. Îl primise încă la
Tudela, unde venise pe jos cu șaua în brațe. De când regimentul de cavalerie
trecuse pe malul drept al Ebrului, în valea lui veselă, după peisajul dominat de
munții goi, n-a mai avut nicio clipă de răgaz. Luase parte la șarjele rapide ale
regimentului întâi de ulani de lângă Mallen și la paisprezece iunie la Alagon, pe
țărmul râului Jalon, acest afluent superb, sălbatic și vijelios al Ebrului, dinspre
sud. Era în avangarda armatei în ziua aceea de 16 iunie când se apropiau de
Saragosa. Fusese unul dintre primii care străbătuse în lung și-n lat pământul
lucrat cu dragoste, ca o grădină, brăzdat de canale de irigație fără număr,
aruncase câte o privire în fiecare dintre căsuțele satelor de la marginea orașului –
la Joyosa, Marlofa, Las Casetas, Utebo, Monzalbarba. Primul a ajuns în cele din
urmă la mănăstirea San Lamberto, din Molviedro. De acolo mai erau vreo trei
verste până la capitala aragoneză. Molviedro devenise pe atunci într-un fel vatra
regimentului. Acolo, după expediții grele, soldații se odihneau prin coridoarele
răcoroase ale mănăstirii, unde oricând te puteai adăposti de căldura zăpușitoare
de peste zi sau de frigul nopților, de acolo se pleca pentru a suta și a mia oară în
incursiunile nocturne, la atacurile victorioase asupra dușmanului. Krzysztof
pierduse numărul luptelor de hărțuială, al înfruntărilor armate, al urmăririlor pe
șoselele văroase, mărginite de eucalipți și platani, din valea Ebrului. Acum își
ducea traiul pe dealurile arse de soare de pe șoseaua Madridului, ce șerpuia prin
La Muela și Calatayud, în valea Huerbei, și pe drumurile ce treceau prin Daroca,
se întindeau pe malurile Canalului Regal și peste Ebru, pe malul stâng mlăștinos,
în valea râului Gallego și în munții sterpi, răzbiți de sarea pământului, zvântați de
vânt, sau din gips sfărâmicios.
Întrucât mica armată a generalului Verdier, care urma să ia cu asalt Saragosa,
nu dispunea de niciun fel de provizii, ulanii de pe Vistula aveau misiunea să
aprovizioneze cu alimente și furaje întreaga armată. Zilnic, împărțiți în mici
detașamente, plecau din zori în munți. Bogata vale a Ebrului, scăldată în lapte și
miere, era pustie. O parte a locuitorilor plecaseră la Saragosa, alții în munți,
cărând cu ei bucatele. Soldații erau nevoiți să descopere turmele de oi, vaci și
capre prin ascunzișurile lor inaccesibile. În cele șase săptămâni, ulanii se
preschimbaseră în adevărați copoi și tâlhari. În Cedro se trezise sufletul cine știe
cărui strămoș de pe vremea lui Maćko Borkowic252. Ajunsese nepăsător la
aspectele neplăcute ale noii sale îndeletniciri. Ba mai mult, chiar descoperise în
ea o latură frumoasă: trufia nerușinată, cruda desfătare a tiranului, râsul cinic în
252
Nobil feudal din sec. al XIV-lea, închis de regele Cazimir cel Mare în turn și osândit la
moarte prin inaniție pentru tâlhărie.
fața suferinței omenești. Fiecare clipă din viața lui se scurgea acum sub continua
amenințare a morții.
Orice om întâlnit în munți era un dușman gata să-i înfigă cuțitul în inimă. De
după fiece tufă îl putea surprinde țeava unei puști, de după orice bolovan putea să
zboare plumbul ucigător, orice umbră era un vestitor al morții. Dar tocmai în
această veșnică primejdie sufletul său tânăr se simțea în elementul lui. Era o
adevărată desfătare în zori de ziuă, în plină vară, în văzduhul albastru, răcoros,
înainte ca soarele să se înalțe peste munții din Monnegros, să pornească la drum
cu micul detașament, să străbată în goană aleile întunecoase și reci ale drumului
pamplonez, să lase în urmă împărăția măslinilor și a viței-de-vie, să cotească la
sud spre Plasencia, iar de acolo să se azvârle pieziș, tiptil, spre povârnișurile
văilor arse de soare, acoperite de grohotiș. Din țara chiparoșilor să iasă în
crângurile rare de coconari. De acolo, se deschidea înaintea ochilor priveliștea
câmpiei, cu pământul răscolit, pustie și tăcută, unde penumbra dimineții, fără
abur pâclos, se lăsa peste vale ca un capac greu, copleșitor. Să se năpustească
fără veste în câte o curte împrejmuită cu ziduri de piatră, să-i ia prin surprindere
pe găzdași, să le răpească turmele. Cu râsul în gâtlej, să vâre țeava pistolului
între ochii spaniolilor balaoacheși și posaci, să le poruncească să-și mâne supuși
turmele în drum și de acolo înainte până la porțile orașului împresurat.
Nu le mergea însă întotdeauna chiar așa de ușor. Uneori, în câte o zi, geaba
scotoceau ulanii munți și văi, până hăt, sus, pe creasta Puig Cervero, dincolo de
Huerba, spre Belchite și sumbrul castel Daroca, geaba goneau peste podiș spre
Fuentes, fără să întâlnească în drumul lor niciun suflet viu. De câte ori nu li s-a
întâmplat, pândind după turme, să dea peste pușcași guerilleros care săreau
asupră-le din ascunzători cu strigăte sălbatice și cu junghere. Erau munteni
sălbatici, ducându-și traiul prin locuri pustii, îndeletnicindu-se cu contrabandă
peste Pirinei. Străpunși fără milă de lănci, se agățau de grumazul calului, le
înfigeau cuțitul în gârbiță, căutând inima călărețului. Abia acum a înțeles Cedro
ce-nseamnă lancea și a priceput cât de înțelepte erau povețele lui Gajkoś – până
să se-ncumete vrăjmașul să sară asupra-ți – dă pinteni calului, cu lancea-n
cumpănă.
O dâră de sânge, vaierul de moarte al dușmanului lovit, și cu asta, basta!
Viteazul regiment de ulani de câte ori n-a călcat astfel în picioare mulțimi întregi.
Nu o dată Krzysztof și-a spălat în apele Ebrului banderola lănciei, când, năclăită
de sânge aragonez, se îmbățoșa și se colora toată în roșu-ntunecat. De multe ori a
gonit prin valea pitorească a râului Gallego, de-a stânga apei coborâtoare din
Pirinei, purtându-și șuvoaiele spre vărsare în Ebru dincolo de zidurile Saragosei.
 În aceste expediții din ultimele șase săptămâni Krzysztof de nenumărate ori a
dat ocol bătrânei Caesarauguste253. A văzut-o de pe înălțimile Castellar, de pe
podișul Plasenciei, din sud, dinspre La Torrecilla și din est de pe câmpia Val
Osero. Privirii i se dezvăluiau cupole fără număr: turla înaltă a catedralei Del
Seo; corpurile masive ale mănăstirilor: franciscană – în mijlocul orașului;
dincolo de Poarta Quemada, pe malul drept al Huerbei – mănăstirea San José, la
sud – cubul de piatră al castelului Inchiziției – Castel Aljaferia, la vest, în fața
Porții Carmen – mănăstirea capucinilor, iar pe malul râului chiar – cupolele
rotunde și turnurile ascuțite ale catedralei Nuestra Señora del Pilar.
Vedea limpede podul ce unea suburbia Arrabal cu străzile transversale ale
orașului, care se întindeau la sud până la piața Engracia și poarta cu același nume
și Calle del Cosso – un intrând larg, mărginit de clădiri sumbre, în formă de C, în
mijlocul căruia, alcătuind un fel de piață prelungă, se aflau mănăstirea
franciscanilor și ospiciul; ieșirea de jos din spatele clădirii Universității ducea la
Puerta del Sol, iar cea de sus se desfăcea în piața unde se ținea târgul și dincolo
de Mănăstirea S. Juan de los Pañetes se sfârșea cu o ulicioară îngustă ce ducea
spre malul Ebrului.
Orașul acesta îi ispitea și-i captiva pe ulanii polonezi. El nu era o fortăreață, îl
înconjura un zid scund, de numai zece picioare înălțime, cu o poartă superficial
apărată. Ulanii au văzut primul asalt al Saragosei din 15 iunie și apoi pe cel din 2
iulie, cum a fost cucerită înălțimea Monte Torreo de la marginea orașului și
ocupată mănăstirea capucinilor. Au fost de față și la asaltul înverșunat al
Mănăstirii San-Jose, au văzut cu câtă strășnicie s-a apărat și cum a fost arsă.
Aici au fost martorii unui curaj nemaiîntâlnit și ai unei dârzenii de fier.
Treptat, își dădeau seama că nu au de-a face cu ofițeri și soldați, sau cu o
mulțime năvalnică ce se aruncă în luptă sub presiunea unor batalioane instruite,
ci cu un popor pe care dragostea fanatică pentru patrie l-a preschimbat într-o
armată. Comandantul acestor mase populare nu era numit „de sus”. Această
noțiune, „de sus”, nici nu exista, de fapt.
Conducător devenea, prin hotărârea unanimă a maselor, cel care se dovedea
cel mai isteț, cel mai curajos, cel mai dârz. Dacă șeful nu a chibzuit destul de
bine fiecare mișcare, nu a știut să asigure victoria sau nu și-a îndeplinit
mulțumitor misiunea, nu a dat comenzile cele mai bune și nu a condus atacul
asupra dușmanului cu destulă energie și hotărâre, într-un cuvânt, nu a luptat pe
viață și pe moarte, cum era vrerea poporului, subordonații îl judecau pe loc, îl
osândeau și-l puneau la zid, împușcându-l în inimă. Astfel a murit colonelul de
artilerie Pesino, așa a pierit comandantul fortăreței Cinco-Villas – și alții.
Apărătorii orașului nu erau împărțiți în unități regulate. Erau niște detașamente
253
Caesaraugusta – Saragosa nouă, întemeiată de împăratul August în sec. I, drept colonie a
veteranilor din războiul cantabric, pe locul și mai vechii cetăți feniciene Salduba.
adunate și unite prin geniul comandantului. Cu cât mai remarcabil era acel geniu,
cu atât mai numeros era detașamentul. Comandanții detașamentelor nu erau
subordonați, de fapt, unui comandant suprem și nu erau obligați să execute
ordinele primite decât în măsura în care le socoteau utile cauzei comune. Și
totuși toți ca unul se supuneau comandantului ales de popor – Don José
Palafox.254
Când ulanii polonezi priveau de sus, din munți, la orașul mohorât, li se părea
că e viu și simțitor. Le plăcea să stea astfel, îndelung, cu tot detașamentul și să
privească la Saragosa. Deseori și Krzysztof Cedro își oprea calul și se cufunda în
cugetare. De atâtea gânduri începea să-l doară inima și să-i tremure mâinile.
Sufletul i se aprindea de mânie și buzele strigau amenințător: „O să pieri și tu
odată, năluco! N-o să ne stai mereu așa – ghimpe-n ochi, fantomă blestemată!
Unor careuri disciplinate, regulate, instruite, le opui voința ta trufașă, forța
anarhiei tale împăunate! Ha, ha! Nu se poate să nu pieri!”
Când s-a hotărât transportarea de la Pamplona a celor patruzeci de obuziere
grele, tunuri de câmp și mortiere, pentru a trece la asediu regulat, regimentul de
ulani a primit misiunea să apere transportul de atacurile spaniolilor de-a lungul
Canalului Aragonez. Ulanii n-au mai știut ce-i odihna nici ziua, nici noaptea.
Erau nevoiți să treacă mereu înot de la un mal la celălalt al canalului, să le taie
drumul cetelor ce coborau din munți, să intre cu ele în luptă de ambuscadă prin
trecătorile și văile muntoase. În cele din urmă, tunurile au fost aduse cu bine la
destinație și trupele au asediat orașul dinspre vest și sud, adică de la Ebru până la
fortul Monte Torero. Partea de est cu toată suburbia și regiunea de peste râu
rămase liberă.
Spre sfârșitul lui iulie, pe Krzysztof, bun cunoscător al limbii franceze, l-au
repartizat la compania de geniști de artilerie, pe care tocmai o organiza căpitanul
de ulani Hupet din ulanii și pedestrașii cei mai capabili. În toată armata erau atât
de puțini artileriști calificați, încât generalul de geniu Lacoste, care urma să
conducă operațiunile de asediu, nu avea la dispoziție decât câțiva ofițeri. Bateria
încredințată căpitanului Hupet era așezată sub Monte Torero. Artileriștii aveau
misiunea de a supraveghea operațiunile de săpare a șanțurilor de apărare. Munca
le era ușurată de belșugul canalelor de irigație, săpate încă de harnicii morisci 255
și de șanțurile naturale prin care apa din ecluzele Canalului Regal ajungea în
livezi. Tot pe acolo trecea și albia râului Huerba cu diguri înalte de ambele părți.
Crângurile de măslini se întindeau până la zidurile orașului. Ziua, orășenii
retezau cu gloanțele livezile crescute prin grija omului, aruncau în aer pomii și
254
Don José Palafox (y Melzi) – 1780–1847 – unul dintre cei mai vestiți comandanți din
luptele pentru neatârnarea Spaniei. Ales de popor, la 25 mai 1808, comandant suprem în Aragon,
a condus eroic operațiunile de apărare a Saragosei (15 iunie 1808–20 februarie 1809).
255
Mauri iberici, buni agricultori și meșteșugari. Au fost izgoniți din Spania de regele Filip al
III-lea în timpul persecuțiilor religioase (1607–1611).
căsuțele de vară, ca să vadă ce fac francezii și să-i gonească pe țăranii care
trudeau la săpături.
Krzysztof lăsase calul și expedițiile, fără însă a-și schimba uniforma și a-și
părăsi definitiv regimentul. Stătea acum toată ziua în șanțuri și comanda o grupă
de țărani aragonezi care, sub amenințare cu moartea, erau siliți să contribuie la
ridicarea fortificațiilor împotriva concetățenilor lor. Înarmat cu baioneta, avea
mereu treabă să curme incursiunile locuitorilor orașului sau să-i potolească pe
țăranii săpători printre care răzmerițele izbucneau una-două ca niște explozii de
proiectile. De pe zidurile și turnurile mănăstirii ploua necontenit cu gloanțe,
zburau grenade, fiare, pietre. Noaptea, învăța să organizeze o baterie, să ridice
parapete, să taie ambrazuri laterale sau la baza parapetului, să așeze tunurile, să
bată pivoți în buiandrugi.
Între timp, asediaților le-au venit întăriri – două mii de oameni din garda
spaniolă, dar și numărul francezilor a sporit cu două regimente de linie trimise
din Franța. Au fost așezate traversele, s-au bătut ultimele cuie la platforme,
parapete, s-au acoperit cu fașine. Bateriile erau gata. La somația asediatorilor de
a se preda orașul, Palafox le-a răspuns: „Vom lupta până la ultimul om!”
La 3 august, au început să bată tunurile. La 4 august, din zori, s-a comandat
tirul asupra palatului Aljaferia, seculara temniță a Inchiziției, porților Carmen și
Engracia. Concomitent, de partea cealaltă a Ebrului, pușcașii polonezi au pornit
asupra suburbiei Arrabal. Krzysztof Cedro se afla în bateria din fața mănăstirii
Engracia. Întrucât se presupunea că porțile sunt baricadate cu saci de nisip,
încercau să dea breșe pe alături, în zidul mănăstirii, de-a dreapta și de-a stânga
porții. Corpul uriaș al clădirilor mănăstirești era așezat sus pe un deal nu prea
înalt. Batalionul regimentului șaptezeci și tot regimentul întâi al pedestrimii
poloneze stăteau în șanțuri, așteptând semnalul. Cedro, laolaltă cu camarazii săi
artileriști, primise ordin să ia parte la asalt cu carabina în mână; sosise și un
escadron de acoperire a bateriilor.
Soldații jinduiau după luptă, femei, jaf. Așteptau cu nerăbdare comanda. Pe la
unsprezece dimineața au început să se surpe, stârnind coloane de praf, zidurile
mănăstirii. În prima breșă din dreapta porții se năpusti căpitanul Bal. După el,
peste podul de pe Huerba, porni un grup de ulani-artileriști. Pe o zăpușeală de
neîndurat, sub uraganul focului pe care apărătorii îl dirijau de pe meterezele
zidului mănăstiresc, ulanii năvăliră prin spărtură și dădură piept cu dușmanul. Se
aruncară unii asupra altora ca fiarele turbate. Sângele șiroia din piepturile
străpunse. Un munte de cadavre baricadă trecerea. Zidurile mănăstirești se
prăbușeau, bubuind. Se prăvăleau tavane și oamenii care apărau mănăstirea
cădeau de sus mulțime în adâncul beciurilor. Erau striviți de grinzi, îi acoperea
molozul de la sobele și pereții dărâmați. Krzysztof se trezi deodată chiar la
marginea unei astfel de gropi. Încremeni. Prin fum și nori de praf cărămiziu, sub
un morman de moloz, văzu la picioarele sale un ghem însângerat de trupuri
omenești, zbătându-se în agonia morții. Capetele le aveau legate festiv cu eșarfe
roșii, în chip de cununi; pletele lungi, unse cu ulei, mantiile de postav în dungi
albe și albastre, lungi până la gleznă, ca togile romane. Zvâcneau și se
contorsionau picioare în ciorapi albi și pantaloni negri de catifea, în sandale cu
tălpi de lemn, legate la spate cu șireturi negre. Mâinile strânse pe pumnalele
lungi tot se mai întindeau în sus. Din spărturile pereților se năpusteau orbește
asupra atacatorilor noi rânduri de spanioli înveșmântați festiv. Luați în baionete,
se prăbușeau peste cadavrele camarazilor. Pedestrimea poloneză năboi prin
spărturile făcute în zidurile mănăstirii. Călcând în picioare răniți și morți,
alergând peste cornișele de-a lungul beciurilor vuinde de vaiere omenești, stropiți
cu sânge, cu mundirele zdrențuite, cu puștile năclăite de sânge, au ajuns, în
sfârșit, la cea dintâi piață a orașului.
Engracia!
Iată-i deci pătrunși, în sfârșit, în orașul blestemat! Piața era pustie. Când
ajunseră în mijlocul ei, o grindină de gloanțe și de pietre se prăvăli asupră-le. În
zidurile de piatră ale curților și în calcanele caselor demult fuseseră săpate cu
târnăcoapele deschizături înguste și fiecare din ele scuipa foc și fum albăstrui.
Ulicioarele ce duceau în oraș, adevărate coridoare printre șirurile de case înalte,
erau baricadate cu saci de nisip sau chiar cu ziduri de piatră proaspăt ridicate.
Ferestrele de jos ale caselor, ușile, intrările prăvăliilor fuseseră și ele zidite și
străpunse de ambrazuri neobservate. Nicio ușă liberă! Niciun suflet viu!
Dușmanul pierise parcă!
Urmă o a doua rafală îngrozitoare… Fumul năvăli din zidurile compacte și se
înălță în șuvițe. Câteva zeci de morți rămaseră pe caldarâm. Ofițerii formară în
grabă plutoane și soldații începură să se retragă pe sub ziduri spre Engracia.
Acolo, își aflară adăpost în mănăstirea avariată. Pe dinăuntru, pe sub poartă, erau
îngrămădiți saci cu nisip până sus. Batalionului regimentului al doilea al
pedestrimii poloneze i se porunci să degajeze poarta. Soldații se puseră grabnic
pe treabă, bucuroși că măcar câteva clipe nu sunt nevoiți să ia cu asalt zidurile
acelea moarte, fumegânde. Printre ei se afla și Cedro. După ce-a tot cărat vreo
oră încheiată imenșii sacs à terre256, simțea că abia mai stă în picioare de
oboseală. Era lac de sudoare, murdar, orbit de praf și de fum. Gâfâind, se așeză
pe un sac și-și întinse picioarele. Nici nu mai știa ce-i cu el. Unde este, de fapt, și
ce face? Ce saci or fi ăștia și pentru ce? Bubuitul înfricoșător al tunurilor îi
răsuna în cap, în creștet. În jur vaiere sfâșietoare de agonie. Ce caută el aici?
Chiar alături de el, la umbra violetă a zidului, umbla încolo și încoace un
ofițer scund, zvelt, brunet, cu ochi nespus de frumoși. În mână ținea sabia scoasă
din teacă. Cedro își aținti ochii injectați asupra lui. Nu era sigur dacă-l vede cu
256
Saci cu pământ. (Fr.)
adevărat, dacă nu-i cumva vreo amintire de demult ce-i revine în minte. Dar
ofițerul se opri lângă el și începu să-i spună ceva cu un zâmbet ironic pe chip.
Zgomotul împușcăturilor, suflul exploziilor, loviturile târnăcoapelor în zidurile
vecine, strigătele de ajutor, horcăitul muribunzilor, gemetele și răcnetele de
durere îl împiedicară pe Krzysztof să-i deslușească vorbele.
Sări-n picioare și luă poziție de drepți.
— De unde până unde aici, un ulan cu talia trasă prin inel?
— Sunt detașat la unitatea căpitanului Hupet.
— Înțeleg. Ai cam obosit?
Cedro îl privi surprins.
— De fapt, te cunosc, pane Cedro, din vedere, din auzite.
Krzysztof îl salută militărește.
— Suntem chiar rude, îndepărtate. Pe mine mă cheamă Wyganowski.
Focurile de armă și o nouă rafală de artilerie dinspre Aljaferia întrerupseră
discuția. Krzysztof se așeză iarăși pe sac, iar ofițerul își urmă plimbarea-ncolo și
încoace.
„Poate să te cheme oricum, diavole împelițat! își spuse Cedro. Auzi-l, rudă!”
Fără să vrea, aruncă o privire fugară înspre surpăturile mănăstirii și iarăși văzu
beciurile acoperite de moloz. Dintre dărâmături ieșeau oameni. Zdrențăroși,
însângerați. Fețe înfricoșătoare, ochi ațintiți de departe asupra lui. Ce ochi!
„Wyganowski… șopteau buzele. Rudă îndepărtată… Cedro… Ha, ha! Cedro!
Nu mai există, frate, Krzysztof Cedro. S-a dus, frățioare, s-a isprăvit cu el… Da,
s-a isprăvit!”
Nu i-a fost dat să-și depene mai departe gândurile triste. Îl chemară iarăși să
care saci. Laolaltă cu alți camarazi apucă primul sac din margine și-l cără, încins
de căldură, până în piața Engracia. Acolo dezlegau sacii și răsturnau nisipul
grămadă.
„Tare aș vrea să știu, își spunea Cedro, alergând surâzător încolo și înapoi, ca
un cal pe arie, cui îi va fi dat să pună la loc nisipul ăsta în saci? Te pomenești că
tot nouă!”
De cum baricada din poartă fusese ridicată, soldații sparseră cu ciocanele
zăvoarele mari și o deschiseră larg. Regimentul patruzeci și patru năvăli în
stradă, în piață și în curțile mănăstirii. Cine nu murise sub dărâmături, murea
acum străpuns de baionetă. Au părăsit mănăstirea Engracia abia când n-a mai
rămas în ea niciun apărător viu.
Întreaga armată franceză se încolonă pentru a se îndrepta în centrul orașului și
mai departe, până la pod. Din piața Engracia se desfăceau trei străzi. Prima la
apus spre piața și poarta Carmen, lângă Mănăstirea San José de Las Calzas. La
nord se întindea artera principală – strada Engracia, ce se deschidea spre Calle
del Cosso și, dimpreună cu strada San Gil (de la Cosso până la pod), împărțea
orașul în două părți aproape egale. A treia ducea la est, spre livezi și ulicioare
înfundate, spre poarta Quemada.
Armata trebuia să meargă înainte, în strada Engracia. Au fost chemați geniștii
cu echipament de asediu și târnăcoapele asaltară peretele ce îngrădea trecerea
îngustă. De cum prinseră să izbească pietrele baricadei, soldații se treziră într-un
adevărat infern. De pe acoperișuri, din poduri, din puținele ferestre și ambrazuri,
de la fiecare cat și aproape de după fiecare colț zburară peste ei pietre, fiare,
butoaie cu ulei încins și apă clocotită. Fumul focurilor de armă izbucnea
pretutindeni, chiar și din pământ, din ferestruicile beciurilor.
Francezii și detașamentele de polonezi izbeau cu baionetele în zid. Îl
sfredeleau, îl râcâiau cu unghiile, își înfigeau în spărturi mâinile și picioarele, se
cățărau pe carabinele înfipte în chip de trepte. De cum izbutiră să spargă coama
zidului, soldații prinseră să smulgă cu mâna goală piatră cu piatră, prin foc și
fum, sub ploaia dărâmăturilor.
N-au apucat spaniolii să doboare primele rânduri de soldați, că baricada și era
desfăcută cu baionetele și preschimbată într-o grămadă de moloz. Detașamentul
dezlănțuit al atacatorilor năvăli în strada îngustă, ca o ghiulea încărcată cu
oameni, slobozită de o putere infernală. Setea de răzbunare îi împingea înainte.
Mânia turbată, oarbă îi mâna cu bici de oțel. Dar abia au apucat să sară peste
baricada năruită și să se arate pe stradă, că din adâncul ei îi întâmpinară
proiectilele tunurilor. Clădirile negre, fără ferestre, zidurile mănăstirilor,
clopotnițele și turnurile bisericilor se cutremurară și vuiră însutit de ecoul
exploziilor. Capetele și piepturile din primele rânduri fură sfârtecate de șrapnele.
Un râu roșu de sânge curse pe caldarâm în rigolele străzii. Pe stradă, cât era ea de
lungă, se înălțau parapete. Pietrele smulse din caldarâm, dalele de marmoră și
porfir, pământul răvășit închipuiau parcă niște trepte uriașe ce duceau undeva la
vale.
În locurile libere dintre parapete erau săpate șanțuri. După prima baterie, se
vedea mai jos o alta, mai departe a treia. Patru dintre ulicioarele ce se deschideau
pe stânga din Engracia și trei pe dreapta erau barate de câte un zid înalt cât două
etaje. Toate ușile și ferestrele erau astupate cu cărămizi. Mulțimea de soldați
cuprinsă de un avânt de luptă teribil, înnebunită, se cutremură. O aștepta trecerea
prin acest defileu înalt până-n ceruri. Strada părea o crăpătură abia deslușită
printre ziduri uriașe de piatră. Între streșinile caselor abia se zărea panglica
albastră a cerului torid. Era ceva ce nu mai văzuseră soldații lui Napoleon.
Strânseră din dinți și-și încleștară mâinile pe carabine în așteptarea comenzii.
Într-un salt, se năpustiră asupra gurilor de tun de pe înălțime. Ajunseră la ele.
Văzură cu ochii lor oameni vii între acele ziduri vii. Văzură cum servanții
liniștiți încărcau tunurile. Sub presiunea dușmanului nu se puseră pe fugă. Cu o
sfidare rece, mută, neînfricată, începură să se apere cu ștergătoarele de tun. La
comanda de a se preda, răspunseră cu o rugăciune dinaintea morții și cu lovituri
năprasnice, aducătoare de moarte. Doborâți la pământ, se apărau cu pumnalele
trase de la brâu. Murind, sub sutele de lovituri ale baionetelor, mușcau cu dinții
mâinile și fețele dușmanilor, vii și morți, ca niște câini credincioși care-și apără
sălbatic, din preaplinul dragostei lor, casa unde-au crescut. Trupurile lor
însângerate, străpunse, ridicate în baionete, după trecerea în iureș a cohortei
franceze victorioase, atârnau cu brațele larg desfăcute pe afetele, osiile și roțile
tunurilor, ca niște stindarde zdrențuite.
Regimentul întâi al pedestrimii de pe Vistula și batalionul regimentului
șaptezeci, sub comanda generalilor Verdier și Lacoste, trecură de primul val și se
aruncară asupra bateriei următoare. Abia au depășit detașamentele una din
străduțe, presărând caldarâmul cu cadavre, că o mulțime de spanioli se năpustiră
asupră-le de după o altă baricadă. Erau nevoiți să lupte de jur-împrejur, sub o
necontenită ploaie de gloanțe, de undeva, de sus.
Krzysztof Cedro se afla pe strada Engracia sub comanda directă a generalului
de geniu Lacoste. În curând însă, în focul luptei se trezi azvârlit în mijlocul altor
unități. Năucit, asurzit de canonadă, gonea ca în vis înainte, laolaltă cu ceilalți
soldați, lipindu-se de zidurile clădirilor uriașe. Trecu peste șanțurile și meterezele
vii ale primei baterii și deodată, printr-o baricadă năruită, nimeri în a treia
stradelă de pe partea stângă a străzii Engracia. Cercetașii primului regiment mai
luptau acolo cu spaniolii. Se aruncară și ei în încăierare. Apărătorii fură răpuși
chiar în spărtura din baricadă, iar alții răniți, străpunși de baionete, se răspândiră
care încotro și numai de la ferestrele de sus se mai trăgea. Careva dintre soldații
bătrâni veni cu ideea să se furișeze tiptil pe sub ziduri și să se strecoare
neobservați pe străduță până la colțul următor. Krzysztof îi urmă. Cu umerii lipiți
de ziduri, cu degetul pe trăgaci, înainta pas cu pas, cu ochii în patru să vadă de
unde l-ar putea amenința vreun plumb vrăjmaș. Pe toată strada ferestrele de jos
ale caselor erau zidite până la jumătate, dar de la oricare dintre ele te puteai
aștepta la un glonte, căci de cum se zărea o șapcă, apărea o țeavă de pușcă și o
pereche de ochi negri, aprinși.
În sfârșit, soldații ajunseră la colțul străzii. Mergeau perpendicular pe direcția
principală a atacului. Din locul unde se aflau, în unghi drept, paralel cu strada
Engracia, se întindea o stradelă îngustă spre mănăstirea franciscană. Încordându-
și auzul, soldații deslușiră zarvă neașteptată la capătul laturii a treia a acestui
pătrat, care trebuia să întâlnească din nou strada Engracia. Acolo mai fugeau
spanioli răniți, răzleți, unii abia se mai târau, gata-gata să se prăbușească.
Șapte pedestrași întâmplător alăturați, iar printre ei și ulanul-pedestru Cedro,
se năpusti orbește într-acolo. Ei se așteptau să dea de o baricadă și s-o ia din
spate. Străduțele erau sumbre și pustii. Se furișau de-a lungul lor, neobservați de
nimeni, cu pas de vulpe, de ambele părți, frecându-și spinările de ziduri.
Ajunseră cu bine până la colț.
Pe stradela a patra din strada Engracia și prima dinspre mănăstirea franciscană
– soldații, uitându-se de după colț, zăriră o mână de spanioli luptând pe zid. O
temelie trainică, din cărămidă, așezată de-a curmezișul, o despărțea de artera
principală a orașului unde se ducea luptă sângeroasă. La temelia zidului zăceau
grămădite clavicorduri, canapele, dulapuri, căruțe, mobile de tot soiul și saci cu
nisip. La adăpostul lor trăgeau necontenit oameni însângerați, cei mai mulți
răniți. Femeile încărcau puștile, copiii le întindeau apărătorilor. Sus de tot, se
vedeau pe baricadă câțiva tineri, teferi.
Cercetașii apreciară din ochi numărul apărătorilor… și cât ai bate din palme
se aruncară cu strigăte spre baricadă. N-apucară să ajungă la țintă, când fură
observați și întâmpinați cu foc. Într-o clipă, se trezi toată strada. La toate
ferestrele, de jos și de sus, se arătară capete și țevi de pușcă. Bubuiră
împușcăturile și fumul înecă străduța. Cei de pe baricadă din câteva salturi fură
jos și se năpustiră asupra dușmanului.
Prin partea de sus a ferestrelor începură să iasă bătrâni, femei, cu topoare și
satâre. Străluciră pumnalele, sclipiră dinții rânjiți. Soldații polonezi formară un
mic careu și întinseră înainte baionetele. Soldatul din mijloc împinse cu spatele o
ușă ce se afla în dreptul lui. Canaturile trosniră și se dădură în lături. Văzură
dintr-o căutătură un coridor îngust și o scară de piatră ce ducea undeva sus. Într-o
fracțiune de secundă săriră în coridor cu baionetele îndreptate spre stradă. Doi
dintre cercetași încărcau puștile, iar cinci și cu Cedro șase trăgeau fără pauză.
Din ambele părți ale străzii năvăli spre ușă un puhoi de oameni. Cedro era în
față, în prag, și-i acoperea pe ceilalți. Alături chiar, în partea de est, adică înspre
strada Engracia și baricada necucerită încă, se înălța o clădire întunecată, ce ieșea
în afară, în stradă, cam cu vreun cot și jumătate. Pe toată înălțimea zidului ieșit
înainte se vedeau ferestre la fiecare etaj. Cea de jos era astupată cu cărămizi până
la jumătate. În jumătatea ei de sus, pe care Cedro o vedea bine, întrucât se afla la
o distanță de cel mult două lungimi de pușcă și exact pe linia de bătaie, se arăta
mereu un cap. De acolo răbufnea fum. Luând din mâna camaradului carabina
încărcată, Krzysztof ochi atent fereastra. În aceeași clipă se arătă din nou o față
albă. Krzysztof se pregăti să tragă, dar încremeni cu obrazul lipit de patul puștii,
în șuierul gloanțelor vrăjmașe. Nu era în stare să apese pe trăgaci. Din
deschizătura întunecată îl priveau țintă ochii unui adevărat înger, înfricoșători și
minunați, larg deschiși, în extaz. Un vârtej de păr negru deasupra chipului alb, pe
care curajul și avântul îl preschimbaseră într-o mască sălbatec-amenințătoare.
„Cât ești de frumoasă!” gândi Cedro, încântat și înveselit, ochind între ochii
aceia severi ațintiți asupră-i.
 Bubui împușcătura. Fumul arse fața lui Cedro și-l orbi pentru o clipă. Când
norul de fum se risipi, ulanul se uită cu ochi încremeniți la deschizătura ferestrei.
Încet se arătă iarăși fruntea albă și năluca îl aținti cu privirea. Fața lui Cedro se
lumină de fericire. Ochii și buzele îi zâmbeau. O clipă, lungă, de secole, ochii lor
se încrucișară, o clipă – cât să iei arma încărcată din mâna camaradului…
Mulțime tot mai mare alerga spre soldații asediați. Văzând năvala de oameni,
cercetașii mai sloboziră o salvă după care, fără a se gândi ce va fi mai departe,
împinseră canaturile ușii și le blocară pe dinăuntru cu un drug uriaș de fier. Nu
știau unde sunt. Se treziră în beznă, dar neavând scăpare, o luară înainte pe
coridor. La capătul lui se afla o scară de piatră. Când Krzysztof porni primul să
urce treptele roase ale scării înguste, abrupte, se deschise undeva în fața lui o ușă.
Se auzi un strigăt. El repezi în direcția aceea baioneta, dar nu întâlni decât zidul.
Încordat, încercând să prindă cel mai mic zgomot, urca pe urma foșnetului stârnit
de pașii care dispăruseră în întuneric. După el alergau neauzit ceilalți camarazi.
Nu se auzea decât răsuflarea lor gâfâită, fierbinte, amenințătoare. Ochii sălbatici
străpungeau întunericul. Grupul de ostași întruchipau moartea însăși, spectrul ei
năvălit în casa liniștită. Cu mâinile pipăiau pereții reci, întunecați, căutând uși.
Scara abruptă la etajul întâi era întreruptă de o mică platformă. O ușă ducea într-
un fel de galerie de lemn ce dădea într-o curte interioară. Se uitară pe furiș în jos.
Nimeni… Trei găini se plimbau la soare, cotcodăcind și ciugulind grăunțe
nevăzute. În balcon, un papagal verde zburătăcea într-o colivie înaltă, rotundă,
roșie. Lumina soarelui arunca reflexe galben-portocalii pe unul din pereți și pe o
porțiune a curții.
Părea primejdios să se arate în balconul acela de lemn. Urcară mai sus, la
etajul al doilea, pe aceeași scară abruptă cu treptele roase. Pe la jumătatea
etajului auziră pe platforma de sus un foșnet. Se opriră.
Era liniște. Dar îndată peste soldatul care mergea primul căzu o rază de
lumină de sus și răsună o împușcătură. Cercetașul gemu și fără o vorbă se prăvăli
pe trepte ca un sac. Următorul sări repede peste el și într-o clipă ajunse sus. După
el – ceilalți. Se auzi o a doua împușcătură. Apoi imediat a treia. Soldații văzură
câțiva bărbați înarmați. Erau niște călugări. Pistoalele mai fumegau încă în
mâinile războinicilor slujitori ai Domnului. Peste o scurtă clipă trei căzură într-
un lac de sânge, horcăind și apucându-se cu degetele de picioarele ostașilor. Alți
doi fugiră pe o ușă din dreapta. Pe unul dintre ei îl ajunse Cedro. Călugărul se
întoarse fulgerător și sări asupra ulanului. Era un bărbat în putere, cu fața
pământie, cu părul cărunt, tuns scurt, la piele. Pumnalul se izbi de țeava carabinei
și cu o străfulgerare albastră alunecă în jos. Se încăierară piept la piept, cuprinși
de teamă și de pătimaș avânt, fiecare cu brațul ridicat să lovească. Cedro văzu
deodată ochii negri înfricoșători ai dușmanului, larg deschiși și imobilizați de
mânie, dinții lui albi ca de brânză și nările umflate de furie. Avântă brațul și-l
lovi cu toată puterea cu carabina în burtă. Monahul se îndoi și încet căzu pe
spate. Atunci, fără să știe ce face, Krzysztof ridică repede carabina, o întoarse și
vârî baioneta în pieptul bărbatului care gemea. Baioneta îl străpunse și se înfipse
în podea. Cedro o trase cu greu și trecu în urma camarazilor pragul ușii,
scuturându-și cizmele și pantalonii stropiți de sângele ce țâșnise ca dintr-un
izvor.
— Muieri! răcni primul cercetaș.
Se uitară prin odaie și văzură vreo douăzeci de femei, mai bătrâne și mai
tinere.
Se grămădiseră într-un colț întunecos al încăperii mari, de parcă se lipiseră
una de alta. Cu ochi imobili se uitau la ușă.
Nu apucară să zică nici pâs, că cercetașii împrăștiară grămada și le cercetară
una câte una la lumina ferestrei. Pe cele bătrâne și mai vârstnice le împinseră cu
paturile carabinelor, cu câte un genunchi în spate, în odaia de alături. Lăsară
șapte dintre ele, pe cele mai tinere, printre care Cedro recunoscu fata văzută în
fereastră. Își spuse că ea o fi alergat adineauri înaintea lui pe scara întunecoasă și
i-o fi anunțat pe cei trei monahi.
Sări lângă ea. O cuprinse în brațe, strângând-o într-un cerc de fier. Nimeni nu-
l opri. În tăcerea ce se înstăpânise în odaia sumbră nu se auzeau decât gemetele,
suspinele și văicărelile muribunzilor. Soldații închiseră ambele uși. Cu o grabă
nebună le baricadară cu mese, scaune, cu tot ce le cădea sub mână. Izbucniră în
liniștea din jur șoapte sfâșietoare cerând milă și îndurare, hohote de plâns. Se
curmară însă brusc în clipa când mâinile vânjoase ale mazurilor strânseră gâturile
gingașe. Slabele și delicatele aragoneze nu aveau putere să se împotrivească – li
se muiară picioarele și căzură moale sub pumnii soldățești. Într-o fracțiune de
secundă zburară veșmintele de pe trupurile lor…
Cedro sta în fața alesei sale și o privea, palid ca un mort. Arunca mereu
căutături fugare. În jur să-și dea seama când tovarășii lui nu vor mai ști ce-i cu ei.
Abia atunci se mai uită o dată la fată, fără să se mai ferească, întâlni aceiași ochi
aprinși, negri și limpezi ca o apă adâncă, cristalină. Fata nu avea mai mult de
șaisprezece ani. Zveltă, era aproape străvezie în rochița ei vaporoasă. Cu ochii
încremeniți se uita la priveliștea înfricoșătoare ce i se înfățișa. Văzându-și
surorile sau rudele cum se zbăteau și se zbuciumau, se simți strivită. Gura
întredeschisă încerca să prindă aerul, gata să se sufoce. Sunete nearticulate îi
scăpau de pe buzele gingașe. Cedro își dădea seama că fata-și pierde capul, că e
toată crispată, gata să înnebunească. Începuse să tremure, umerii i se adunară,
zgâlțâindu-se. Își încrucișă deodată picioarele și-și strânse genunchii tremurători.
Își ridica și-și lăsa brațele, nevolnică, așa cum o pasăre muribundă bate
neputincioasă din aripi. Deodată își prinse cu mâinile rochia pe șolduri și începu
s-o tragă în jos, s-o strângă în jurul trupului… De rușine, părea că se va lipi de
zid, că va intra în pământ.
Krzysztof o apucă repede de mână și o smuci după el. O trăgea ca pe un cățel
spre ușă, în timp ce ea îi mușca mâinile. Cu o lovitură de picior deschise un
canat. Trecu pragul și împinse ușa la loc în urma lor. Dincolo de prag lăsă mâna
fetei și ca prin farmec se preschimbă într-un adevărat cavaler al saloanelor
vieneze. Făcu în fața ei cea mai elegantă închinăciune din câte știuse cândva și
cu un gest politicos îi dădu să înțeleagă că este liberă să meargă unde voiește. Cu
răsuflarea întretăiată, abia izbuti să îngaime:
— Mademoiselle…
Fata stătea înaintea lui palidă, albă ca zăpada. Ochii ei strălucitori îi ațintiră
chipul. Buzele îi tremurau. Fără să spună o vorbă, făcu la rându-i o reverență. Se
întoarse și se îndepărtă încet până în capătul celălalt al odăii și dispăru pe ușă.
Krzysztof o urmă, la câțiva pași, neștiind ce-i cu el. În clipa aceea nu-l stăpânea
decât o chemare a sufletului de a admira frumusețea. Mergea înainte, fără să-și
dea seama că merge.
Era pradă iluziei că-și urmează propriul suflet într-o altă lume, într-o
împărăție a desfătării. Fiecare pas al lui era fericirea însăși, materială, palpabilă.
Fata dispăruse, dar el tot o mai vedea cum se îndepărtează, cum pășește cu
mersul ei grațios, imposibil de redat prin cuvinte, de cuprins cu privirea sau de
înțeles cu mintea. Fiecare mișcare a ei, de-o clipă, dăinuia și acum cu tot
farmecul ei aducător de supremă desfătare. Încântătoarea doncella257 nu întoarse
capul ieșind din odaie. Ușa rămase deschisă în urma ei…
Cedro uită că nu are carabina în mână, că o lăsase în camera unde fuseseră
sechestrate cele șase femei. Voia doar să vadă unde s-a dus fata. Să se uite doar o
dată. Poate vor mai străluci o secundă înainte-i ochii aceia nemuritori, ochii
vieții…
Trecu pragul și mai făcu doi-trei pași. Deodată însă văzu negru înaintea
ochilor și simți că i se moaie picioarele și că-i gata să leșine – auzise cum în
urma lui se trântește ușa cu pocnet. Apoi nenumărate gheare îl strâng de
beregată. Vreo douăzeci de mâini îl apucară de picioare, de pulpe, de genunchi,
de brațe. Cineva îi puse piedică, altcineva îl apucă de guler și de eghileți. Totul
era atât de neașteptat, încât își pierdu echilibrul și căzu pe spate cât era de lung.
Odată cu el căzu toată ceata de femei – erau bătrânele azvârlite afară de
soldați din odaia de alături. Ele îl atacaseră prin surprindere. Zăcea acum sub
grămada colcăitoare de trupuri, abia mai trăgându-și sufletul și căutând zadarnic
să-și adune gândurile. Degete osoase, noduroase, se-nfigeau în el ca niște piroane
și-l strângeau cu clești de oțel. „Asta-i răzbunarea pentru cele tinere, pricepu într-

257
Fată. (Sp.)
un târziu, zgâlțâindu-se de un râs lăuntric. Dar, doamnelor! Îndurare! Nu sunt un
Hercules!…”
Lipăie încălțările pe podea… Mumiile bătrâne șopotesc, șopotesc, șopotesc…
Împroșcând stropi de scuipat, șuieră printre dinții putrezi un singur cuvânt. Îl
repetă mereu, tot mai stăruitor, mai pătimaș.
Încearcă să-și miște o mână, cealaltă… Nici vorbă de așa ceva! Brațele
răstignite păreau bătute în cuie de podea. Fiecare din ele era țintuit cu temei de
zece mâini deodată.
— Păi, cum? bâigui el în polonă. Sunt unul singur… Cum să vă mulțumesc pe
toate, dragele mele!… Vai de sărmanul capul meu!
Își adună puterile, trase încet aer în piept și se smuci deodată, scuturând de pe
el grămada de muieri. Câteva de sus se prăvăliră pe podea. Forfotiră și mai al
naibii, șoptind și cățărându-se la loc. Apoi o labă înfricoșătoare, uscată, cu
gheare de oțel care-l împungeau ca niște țepi, îl apucă de gât și începu să-l
strângă de beregată. Sângele îi năvăli în cap și cercuri roșii prinseră să-i joace
prin fața ochilor. Își îndoi grumazul cu ultimele puteri, își repezi capul înainte ca
să apuce un strop de aer și-și înfipse dinții în vinele și ligamentele babei ucigașe.
Își strânse fălcile cât putu și trase. Mâna slăbi strânsoarea. Și-atunci strigă din
rărunchi:
— Ajutor! Ajutor! Săriți!
În jurul capului, gâtului, pieptului – vălmășag de mâini, șoapte, larmă.
Muierile bătrâne trăgeau de el, îl smuceau, îl zgâriau cu ghearele, treceau un
obiect din mână în mână, îl smulgeau una alteia, hârâind.
Văzu un pumnal. O clipă de tăcere. Apoi prinseră să forăie și să șuiere în cor
deasupra lui. O mână îi alunecă pe piept, dibui, șovăi. Se opri lângă inimă.
Vârful lamei se înfipse ușor în tunică, căutând bătaia inimii. Cedro deschise
ochii înfricoșați și sângele îi îngheță în vine. Văzu lângă fața sa doi ochi
minunați. Îi privea țintă. Gura întredeschisă de deasupra lui răsufla greu, ca-n
agonie. Abia în clipa aceea o recunoscu… Ea să fie oare?…
— Cât te iubesc! îngăimă, trăgând aer în piept.
Într-o clipă, fără a se gândi la nimic, își ridică puțin capul, cu ce puteri mai
avea, și-și lipi gura de buzele fierbinți. Pumnalul din mâna fetei tresări, șovăi
nesigur. Cedro își smuci mâna dreaptă, și-o smulse din strânsoarea ghearelor și
cleștilor de oțel. Cu o sforțare supraomenească își îndoi brațul din cot și-l trase
spre piept. O secundă pregăti lovitura. Izbi apoi de jos în ghemul viu de muieri
bătrâne agățate de el. Apoi își strecură mâna între el și fată ca să-i ia arma
primejdioasă. Dar palma lui întâlni cu totul altceva… Și-atunci uită de orice pe
lume, de pumnalul țintind inima. Frumoasa aragoneză zvâcni în sus cu o mișcare
dintre cele mai fulgerătoare de câte e capabilă o fetișcană. O altă mână, mai
experimentată, apucă de mânerul cuțitului.
 În clipa aceea însă trosni ușa smulsă din țâțâni. Răsună tropot de picioare!
Strigăte ascuțite!… Într-o fracțiune de secundă un val de sânge năboi peste
covoarele odăii. Cercetașii năvăliră unul după altul. Văzându-și camaradul pe jos
și crezând c-a fost omorât, se dezlănțuiră împotriva muierilor. Ca să nu piardă
timp, le apucau de păr, de mâini, de picioare pe bătrânele vrăjitoare și le
azvârleau de sus, de la etajul al doilea, prin ușa deschisă, peste balustrada
balconului, drept în curte.
Cedro rămase o vreme întins pe jos. Într-un târziu, ca beat, încercă să se
ridice. Era amețit, buimac. Cu greu izbuti să se salte în picioare, își întinse
brațele, își puse șapca pe cap. Odată sus, își aduse aminte de carabina lăsată în
odaia de alături și se repezi după ea. Se întoarse apoi la camarazii săi și atunci o
văzu pe frumoasa lui aragoneză în brațele unuia dintre pedestrași.
Păși spre el și-i vorbi omenește:
— Frate, te rog las-o-n pace!
Dar soldatul nici gând s-o lase. Le făcu cu ochiul camarazilor – adică să-l ia
de acolo pe ulan. Cedro îi puse mâna pe umăr și, privindu-l țintă în ochi, spuse:
— Ți-o repet – las-o-n pace!
— Să știi, momâie, că nici prin cap nu-mi trece! Așa să știi! „Frate, te rog!”
Paiață ce ești! Ai avut timp destul! Acuma-i rândul meu! Krzos, ia-l de aici pe
fanfaronul ăsta!
Cedro își trase pistolul și lipi țeava de tâmpla soldatului, strigând:
— Hai!
— Te-am scăpat, orbule, de-o moarte rușinoasă, vo șase muieri am căsăpit cu
baioneta pentru tine, și-acum sari s-o aperi pe fetișcana asta!
— O apăr!
— Să nu am parte de camarazii mei din regiment, dacă mai apuci tu viu seara
asta…
— Dă-i drumul odată, câine!
— Nu-i dreptate pe pământul ăsta, dacă scapi tu întreg din mâna mea! Voi ce
păziți aici, băi, gură-cască!
Fata se smulse din gheara soldatului. Ținându-se cu mâinile tremurătoare de
mobile, ferestre, uși, se îndepărtă încet. Soldații se uitară unul la altul cu ochi răi,
dar nu scoaseră o vorbă.
— Ei, ce facem, mergem? dădu glas într-un târziu unul dintre ei.
— Mergem! spuse un altul.
Krzysztof își trase tunica, gata să plece și el.
— Ian ascultă, pane cavalerist, n-ai ce căuta cu noi. Du-te singur unde-i vrea!
— Singur, singur…
— N-ai treabă cu noi. Noi suntem pifani, tu n-ai ce căuta…
— Bine, bine…
 — Cu carabină de pedestraș umbli să plenuiești prin casele oamenilor! Halal
cavalerist!
— Am primit ordin, ca și voi.
— De ce te ții scai de noi?
— Cine s-a pierdut de unitate și umblă de capul lui, merită un glonte-n țeastă!
— Un glonte-n țeastă! Chiar așa!
— De ce nu tragi, ticălosule? răcni Cedro.
— Bine, bine lasă, dar să nu te mai prind că faci pe comandantul aici!
— Haidem, băieți.
— Tu du-te-n drumul tău.
— Ce cavaler!
— Cavalerist!
— Conte! Pudel!
— Fante de salon!
— Las’ că le povestim noi ulanilor tăi cum te-au gâdilat aici cu cuțitul niște
hoaște de-o sută de ani și n-ai fost în stare să te descurci…
— Ți-ar fi venit de hac, de n-aș fi fost eu!
— Cine știe ce i-ar fi făcut!
— N-aș da doi bani…
— Ha, ha… Zău așa!
— Cum o să mai dea ochi acum cu mândra lui?
— Un muscoi!
— Da ce aere-și dă, văzut-ați?
Porniră în partea de unde-au venit. Cedro chiar nu avea de gând să-i
însoțească. Se așeză pe pervazul ferestrei și cu capul gol de gânduri se uita la
cadavrele femeilor de pe jos, la mobilele răsturnate, la băltoacele de sânge… I se
părea că se gândește la ce-avea de făcut mai departe, de fapt însă moțăia,
aflându-se între vis și realitate. Vedea și auzea totul ca prin ceață… Îl treziră
niște bubuituri. Undeva departe trosnea o ușă, cădeau mesele și mobila cu care
era baricadată. Cercetașii veneau repede înapoi, strigându-i lui Krzysztof:
— Vin duium peste noi!
— Au spart ușa de jos.
— O ceată-ntreagă!
— Vin…
Ieșiră cu toții în fugă pe galeria de lemn dinspre curte. Străbătură o jumătate
din lungimea ei și dădură de-o scară mai largă decât cea pe care urcaseră la
venire. Începură să coboare cu băgare de seamă, uitându-se în jur. Ajunși la
etajul întâi, se aplecară peste parapet și văzură un coridor boltit. La capătul lui se
zărea o ușă ferecată, închisă cu zăvor și baricadată cu saci umpluți cu lână și
nisip, cu pietre, fiare și tot felul de bulendre. De partea cealaltă a ușii se ducea
luptă înverșunată. Preț de un minut, soldații ascultară tăcuți ecourile ei sălbatice.
Înțeleseră că ușa duce de-a dreptul în strada Engracia. Începură în graba mare să
arunce deoparte pietrele, să tragă sacii, să împingă mobila. Erau pe cale să
smucească zăvorul și să deschidă canaturile ușii, când Krzysztof le spuse încet:
— Ei, acum, băieți, ori murim, ori ne acoperim de glorie. Dincolo de această
ușă, să știți, sunt forțele principale ale dușmanului. Cred c-o să nimerim chiar la
mijloc, între două baricade. Da oricum n-avem altă ieșire. Pe urmele noastre vin
spaniolii – acuși dau buzna peste noi. Și de-or vedea ce prăpăd am făcut pe aici,
cum le-am hăcuit babornițele și le-am batjocorit codanele…
— Trage zăvorul!
— Trage zăvorul!
— Stați, stați puțin! strigă Cedro, coborând ultimul.
Rămas în urmă, văzu în timp ce mergea o ușă mai mică pe dreapta, care ducea
undeva la parter. O deschise și se grăbi să-i cheme pe ceilalți.
— Ce-i acolo? strigară cercetașii.
— Ce-o mai vrea?
— Afurisitul! Scipio Africanul cel tânăr!258
— De aici o să puteți să-i luați în focuri! le strigă Krzysztof.
— Știi tu de unde-i putem lua în focuri!
— Plăvanule!…
Totuși alergară spre el. În odaia nu prea mare în care intrară vreo zece-
cincisprezece spanioli zăceau morți pe jos, pe mobile. Pesemne că aduseseră
acolo din stradă pe cei mai greu răniți în luptă, iar mai apoi în focul bătăliei
uitaseră de ei. Zăceau care pe spate, care cu fața la podea. În agonie, se târâseră
probabil prin odaie, ca niște raci muribunzi, până și-au dat duhul unul câte unul
în odăița aceea zăpușitoare. Dormeau acum somnul de veci în băltoace de sânge
închegat, livizi, cu o expresie înfricoșătoare pe chip, cu sprâncenele încruntate,
cu gura deschisă în care parcă și acum stăruia strigătul de răzbunare… Unuia îi
cursese atâta sânge din nasul spart, încât i se închegase pe buze și pe bărbie,
alcătuind o crustă ce părea o mască desprinsă de pe fruntea lui îngândurată și de
pe ochii înlăcrimați. Un altul avea capul spart de schija unei grenade, cu gura
strâmbată de o durere atât de cumplită, încât, privindu-l, fără să vrei, oftai din
rărunchi.
Cercetașii îi împinseră din drum cu picioarele și se strecurară spre cele două
ferestre înguste, oblonite. Ferestrele, apărate pe dinafară cu gratii frumos lucrate,
dădeau în strada Engracia, într-un loc unde încă nu ajunseseră atacatorii. Chiar
acolo în stradă era o baricadă pe care luptau apărătorii spanioli. Peste drum se
înălțau zidurile mănăstirii carmelitelor. Dincolo de zidurile mănăstirii – un pătrat
258
Publius Cornelius Scipio Aemilianus, comandant roman din sec. al II-lea, care a cucerit
Cartagina în anul 146 și a fost poreclit Africanul.
imens cu laturile mărginite de patru străzi – se vedeau grădinile mănăstirești atât
de stranii, umbrite de chiparoși, cu tufe întunecate de mirt, crescute în pătrate
mari, părând de departe croite din stofă scumpă de catifea, neasemuit de
frumoase, cu alei de magnolii și palmieri decorativi. În depărtare se înălțau
clădirile gospodăriei monahicești și însăși mănăstirea cu fațada spre una din
străzile laterale.
Dinspre strada Engracia se vedea catedrala sumbră cu clopotnița ei înaltă. Din
clopotniță tunuri mici aruncau proiectile asupra francezilor, zburau grenade de
mână, cărămizi și șuvoaie de apă clocotită.
Cercetașii își încărcară cu grijă carabinele, zăvorâră ușile. Apoi deschiseră
repede ferestrele și începură să strige în gura mare. Concomitent, puseră
carabinele la ochi și se porniră să tragă în spanioli, în plin, ca în niște ținte vii.
Fură îndată reperați din clopotniță, de pe baricadă și din rândurile francezilor și
polonezilor. Atacul se înteți. Înspre ei zburau gloanțele, spărgând cercevelele
ferestrelor. Un plumb îl nimeri pe soldatul Zielinski în tâmplă. Își flutură brațele
și se prăbuși pe spate. Picioarele îi zvâcniră de câteva ori, lovind peretele. Apoi
scoase un oftat și se liniști.
Cedro nu găsi loc la fereastră. Începu să umble încolo și-ncoace printre
cadavre, fără să le ia în seamă. Se deprinsese cu sângele, cu rănile și cu
priveliștea morții. Era mereu muncit de una și aceeași întrebare. Aleanul lui îl
însoțea pretutindeni, de nebiruit, îi turna plumb în mâini și în picioare.
Se întreba mereu unde să fie în clipa aceea doncella? În ce loc anume? Nu se
gândea nici s-o vadă, nici să-i vorbească. Voia doar să știe că trăiește. Nu-și
dădea bine seama ce-i cu el și n-ar fi vrut decât un singur lucru: să se sfârșească
odată cu toate, să poată dormi. Să cadă cu fața la pământ și s-adoarmă pe vecie.
Înțelegea că sub capacul de fier al memoriei dă buzna cu forța tot ce i-a fost dat
să vadă, că în întortocherile gingașe ale creierului se gravează ca în aramă sub
mâna artistului toate imaginile, rând pe rând. Noroc că nu e timp și nu apuci să le
deslușești. Cel mai bun lucru ar fi să cazi și să putrezești precum cadavrele din
jur. Și odată cu tine să putrezească, să se prefacă în pulbere și toate gândurile
trădătoare, ce roiesc undeva pe ascuns, gânduri lașe, disperate, de muiere, de
fetișcană, de copil fără minte – nicidecum de ostaș. Poate că așa își va curma
munca lui perpetuă și creierul, acest mecanism viclean, fără oprire! De ce nu l-a
străpuns, nu l-a omorât bărbătește, cum l-a omorât el pe bătrânul călugăr? Să-l fi
lovit așa ca până și podeaua surdomută să fi strigat: „S-a săvârșit!”
Tresări și se uită în jur.
— O, să moară ținând în brațe acea soră a cugetului său, fremătătoare și
fragilă ca un fluture de aur prins de o mână grosolană. Să moară cu fruntea pe
inima ei, simțitoare, fără a-i face nici cel mai mic rău… Să simtă un singur
suflet, aceeași flacără a vieții arzând în două trupuri tinere, diferite. Murind, să-i
transmită propriul său suflet odată cu suflarea buzelor… De ce, soră, ți-a
tremurat mâna gingașă? șoptea încetișor, luptând cu lacrimile și umblând prin
odaie încolo și-ncoace, înainte și înapoi…
— Ține, ulanule! îi strigă unul din ostași, la ureche aproape.
— Ce?
— Mă duc să văd ce-i prin curte, să nu cumva să ne înhațe pe la spate și să ne
gâtuie în gaura asta ca pe niște șoareci. Și trage cu socoteală, că-s pe sfârșite
cartușele noastre.
Krzysztof apucă arma și începu să tragă cu turbare. Asta îl făcu să-și uite
frământările. Se ridicau nori de fum și de praf în jurul lui. Pe buze simți gust
amar de pelin. Îndeletnicirea stupidă – de a încărca arma bine, de-a ochi și a ținti
precis îl fură total. Fiecare foc nimerea în plin.
Între timp, cercetașul Krzos ieși pe scară și dispăru în întuneric. N-apucase
Cedro să tragă vreo cinci focuri, că omul se-ntoarse încetișor, pe vârfuri, cu
știrea că-n curte au intrat spaniolii.
— Jos în curte! îngăimă, apucând arma din mâna unui camarad, răpus.
Ieșiră încetișor și se furișară înapoi în balconul de la al doilea etaj. Într-adevăr,
în curte bocăneau tălpile de lemn ale aragonezilor. Câțiva bărbați înarmați se-
nvârteau jos, răcnind, cu ochii la cadavrele bătrânelor azvârlite peste parapet. Pe
loc trei dintre ei căzură de gloanțele polonezilor, iar ceilalți o zbughiră în sus pe
scări. Se auzeau duduind pe trepte. Capetele bandajate, însângerate, cu părul
vâlvoi, se arătară în ușa balconului. Ca niște tigri se năpustiră înainte pe galerie.
Urlând și fluierând goneau spre cercetași. În ușa ce ducea spre scara centrală se
încăierară. Luptau frații corp la corp, pe viață și pe moarte! Lăsară carabinele din
mână. Luptau fără arme! Cedro văzu străfulgerarea unui pumnal de Toledo. În
aceeași clipă, Krzos căzu secerat. Se izbi cu creștetul de pragul de piatră și
rămase nemișcat. Erau trei spanioli. N-au mai apucat să-i ajungă pe cercetași. Au
pierit mai fulgerător decât au apărut. Doi au fost azvârliți peste parapet, ca și
bătrânele muieri, iar unul, izbit în cap cu patul carabinei, se preschimbă într-o
masă de carne vie. Polonezi mai rămăseseră cinci. Cartușe mai aveau doar
câteva. Curtea se umplu de alți spanioli.
— Ei, acum, fraților, am încurcat-o!
— Să luptăm!
— Deschide larg ușile!
Cu pași mari, cântând vesel, coborâră. Își potriviră cartușierele, centurile,
diagonalele. Își traseră șepcile pe-o ureche. Își strânseră bine curelușele pe sub
bărbie. Își îndreptară unul altuia panașele.
— Ulanule! Treci la mijloc!
— Lăsați-mă-n pace! Merg singur, fără voi!
 — Treci la mijloc! Îți ordon! Acum eu mi-s comandant! strigă soldatul din
margine.
— Abia știe să tragă și vrea singur dumnealui!
— La atac arm’!
— Înainte marș!
Smulseră zăvorul de pe ușa ce ducea în strada Engracia. Fierul căzu pe pietre,
zăngănind sinistru ca un paloș de călău. Canaturile trosniră, dându-se-n lături.
— Trăiască împăratul! strigară într-un glas și cu pas de oțel ieșiră în stradă, în
mulțime.
— La baionetă!
Se năpustiră, împrăștiind mulțimea cu puterea unei bombe. Când reverele
galbene scăpărară lângă baricadă, în spatele soldaților spanioli, un răcnet disperat
răsună în aer. Ajunseră în goană la primii saci ai parapetului, alcătuind treptele
baricadei. Se cățărau pe ele în salturi, mânuind fulgerător baionetele și paturile
carabinelor. Sărând și cinchindu-se, împungând cu baioneta înainte. Și înapoi, în
sus, în jos, în lături, sfâșiind totul cu vârfurile ascuțite de oțel, își croiau drum în
sus. Fiecare lupta acum pentru el, pentru toți cinci, pentru armata întreagă!
N-apucară spaniolii să se dumirească bine câți sunt, că ei și erau în vârful
baricadei. Îi azvârleau de sus pe apărători, sărind peste coama baricadei, pe roțile
și afetele tunurilor, ca un fulger galben peste colții stâncilor. La vederea lor în
coloana atacanților izbucniră strigăte de luptă pline de avânt. Batalioanele de pe
Vistula, văzând soldați polonezi ajunși la țintă, se aruncară înainte, luptând
năprasnic, nimicindu-l pe dușman. Între timp, spaniolii încărcară o mie de
carabine și o mie de ochi țintiră în capetele celor cinci. Căzu cu fața în jos unul,
se înecă cu un val de sânge năvălit pe gură al doilea, secerat se prăbuși în
genunchi al treilea. Cedro, gonit din spate de o groază de moarte, cu o jumătate
din șapcă zburată, însângerat de la rănile primite, orbit de fumul prafului de
pușcă și de entuziasm, cobora cu pași mari de pe baricadă, călcând peste saci, pe
cadavre, mobile, dar de astă dată alături de ai săi. În jur răsuna un cântec
teribil… Toată coloana îl văzuse în vârful baricadei. Lacoste și Chłopicki…
Arătau spre el cu săbiile, nimicindu-i pe spanioli, urmărindu-i și împingându-i
spre bateria următoare, spre capătul străzii Engracia, unde se deschidea, albă de
soare, lunga piață Cosso.
În locul cucerit de polonezi, strada Engracia era îngustă ca un coridor. Pe
dreapta se înălța clădirea Ospiciului, pe stânga zidurile uriașe, întunecate ale
mănăstirii franciscane. Clopotnița părea că se apleacă deasupra trecerii înguste.
Detașamentul spaniol care apărase baricada nu se retrăsese încă în această
trecere, ci, împărțindu-se în două, ocupă într-o clipă mănăstirea carmelitelor și pe
cea a franciscanilor. Cedro, laolaltă cu mulțimea soldaților polonezi, asaltă prima
dintre ele. Porțile și ușile toate erau baricadate, dar atacatorii le făcură țăndări.
Spaniolii fură străpunși de baionete pe pragul bisericii, în sacristie, în naos, în
pridvor și pe coridoarele mănăstirești. Când Krzysztof pătrunse în clădirea
centrală, unde se aflau chiliile călugărițelor, ea și era ocupată de armata
poloneză. Coridoarele lungi, nesfârșite, întortocheate, cu chilii de o parte și de
alta, erau pustii. Ecoul pașilor răsuna ca-ntr-o fântână. Krzysztof se târa mort de
oboseală.
Voia cu orice preț să doarmă, câteva minute măcar. Îi trecuse chiar prin minte
să se întindă undeva la perete, prefăcându-se mort, când, deodată, la o cotitură a
scării, auzi strigătul:
— Qui vive?
Rosti parola. Din beznă ieși la lumina prefirată printr-o fereastră ogivală, cu
geamurile sparte de gloanțe, un ofițer cu sabia trasă din teacă. Cedro se aplecă și-
l recunoscu de la prima privire.
„Uf, iar Wyganowski! Ruda…”, se gândi nemulțumit. Căpitanul îl cercetă cu
un zâmbet ironia și în cele din urmă spuse:
— Te-am văzut pe baricadă.
— Se prea poate!
— Bravo!
— Am ajuns acolo întâmplător, aproape fără să vreau.
— Din ce în ce mai bine!
— Cei care au cucerit-o, au căzut răpuși. Glorie veșnică lor! Ei m-au tras…
— În ce privește gloria, modestia dumitale-i de invidiat. Dar mai grăitor decât
vorbele, semnăturile pe hârtie, pe pergamente, sau, să zicem, pe lespede funerară
sunt găurile acestea însângerate, demne de laudă, pe care le ai pe tunică și
pantaloni. Văd că ești necruțător cu celtiberii. Ți-a mai rămas să le dai
călugărilor de la Burgos pentru o mie de liturghii, și-ai să ajungi un adevărat Cid,
fir-ar al naibii! Îmi placi!
— Da, am căsăpit destui astăzi, spuse Krzysztof, privind timp în ochii
ofițerului.
— Minunat, tinere!
— Îmi amintesc mai ales de unul, pe care l-am răpus cu mâna mea.
— Ha, ha! D-aia-i război, ca fiecare bărbat adevărat să dea-n dușman pe
săturate. N-o să te ocolească răsplata, o să am eu grijă. Ferește-te doar de soarta
lui Hamilcar la Sagunt.259
Cedro tăcea nepoliticos.
— Și de ce nu-ți continui lupta eroică? Ferește-te ca de moarte să scapi din
mână creanga de laur! Într-o clipă o-nhață un altul, căci gloria nu-i așteaptă pe
cei rămași în urmă. Trebuie să mergi în pas cu ea! Sau poate că ți-e gândul la
călugărițe? Ai? Spune drept! Ca-ntre soldați! Doar soldații-s solidari, ca și
259
Vechii istorici nu leagă numele lui Hamilcar de Sagunt.
balerinele… Și sunt aici la surioare, ți-o spun în taină, făr’ de număr… Una mai
nostimă ca alta! Să te lingi pe degete! Vezi bine, sunt ascete. Aspre opreliști,
visuri, doruri… Mă-nțelegi? Fecioarele de pe muntele Carmel! Le-am văzut cu
ochii mei. Vino să-ți arăt un buchet întreg. Să-ți alegi după pofta inimii. Păcat
însă că-s numai balaoacheșe, nicio blondină. Nici măcar de sămânță!
Urcară amândoi scara cu trepte largi de piatră. Merseră apoi îndelung pe un
coridor întunecat, cu podea de lemn, apoi o cotiră într-un alt coridor. Urechea lui
Krzysztof prinse deodată bătaia unei darabane ciudate, în ritm nemaiauzit. În
curând, se văzură în fața unei uși de stejar ce ducea într-o trapezărie spațioasă.
Acolo stăteau de strajă câțiva grenadiri. La apropierea căpitanului, deschiseră
ușa, clipind viclean. Wyganowski intră primul, croindu-i drum ulanului. Se
strecurară prin mulțime și văzură câteva zeci de femei goale dansând în cerc în
tactul unei orchestre bizare, alcătuită dintr-un vătrai, cratițe și lighene de aramă.
Sub amenințarea baionetelor și paturilor de carabină țopăiau destul de vioi.
— Surioarele! șopti Wyganowski, țocăind din buze. Nu-s toate, ci o bună
parte. Nu pot să zic că le-ar fi prea la-ndemână fără sutanele lor, totuși nu văd să
se-mpotrivească cu caraghioasa strășnicie a fecioarelor din Numantia. Sunt sigur
și excepții, dar despre asta mai încolo…
La aceste vorbe ochii îi sticliră de o sumbră ironie. Falca de jos se întinse
înainte, nările fremătară.
— Vei rămâne aici, probabil? adăugă prevenitor, căutând ochii lui Krzysztof.
Pe mine am să te rog să mă ierți, dar sunt în exercițiul funcțiunii: sunt
comandantul acestei… – sit venia verbo!260 – mănăstiri. Am vrut să-i zic altfel,
mi-a fost teamă însă să nu te rușinezi.
— Nu, nu voi rămâne aici, răspunse Cedro cu o indiferență căutată.
— Oare? Și de ce, mă rog, dă-mi voie să te-ntreb?
— Mi-e somn, căpitane.
— Somn… în toiul unei astfel de petreceri! Oh, c’est triste…261
— N-am dormit de cine știe când.
— Da, într-adevăr, e foarte trist. Ei, atunci, dormi, pane!
— Îmi dați voie să mă culc aici, pe undeva, în vreun coridor?
— Bineînțeles!
Cedro îl salută militărește.
— Stai să te conduc și să-ți arăt eu un loc. Ți-am mai spus c-am fost numit de
ocupanții acestei mănăstiri comandant peste toată clădirea – cu coridoare, chilii,
trapezărie, grădini…
Părăsiră sala zgomotoasă și cu pași grei, ca de bătrâni, începură să coboare
aceeași scară cu trepte largi.
260
Iartă-mi expresia! (Lat.)
261
O, asta-i trist! (Fr.)
 În fața lor se întindea același coridor întunecat.
— Aici sunt chiliile, spuse Wyganowski. Ai putea să te rostuiești destul de
comod într-una din ele, numai că-s cam ocupate temporar. Călugărițele îi
găzduiesc pe cavalerii necunoscuți. Demult n-au mai avut un astfel de prilej
fericit în această vale a plângerii.
— Sunt soldații dumneavoastră, pane căpitane? întrebă Krzysztof.
— Sunt și ai mei, sunt și francezi.
— Dacă asta ar depinde de mine, începu să bâiguie Cedro, căutându-și
cuvintele, dacă eu aș fi… aș porunci să fie împușcați ticăloșii ăștia… așa aș
porunci! Pentru Dumnezeu!… Păi ăștia trebuie spânzurați ca niște câini!
— Spune, spune, tinere, vorbește cu tot curajul! Trebuie totuși să-ți atrag
atenția asupra unui amănunt: suntem în război, nu la manevre pe terenul de
paradă, sub ochii logodnicii cu eșarfă albastră pe căpșor. Presupun că-i prima
oară când iei parte la cucerirea unui oraș.
— Da.
— Eram sigur…
— Și de ce, mă rog, erați atât de sigur?… întrebă Cedro disprețuitor, cu un
zâmbet glacial.
— Am luat parte la multe asalturi, ce-i drept însă atât de furtunoase ca ăsta n-
am mai pomenit. Nici în Italia, de la începutul începutului, nici în campaniile din
Austria. Bazându-mă pe o îndelungată experiență, pot să te asigur că violările în
masă grăbesc capitularea în măsură mult mai mare decât bombardamentele
artileriei, având pe deasupra și avantajul de a păstra multe vieți de ambele părți
combatante. Ea îi dezarmează pe tați, soți, frați, logodnici, încet, încet, dar sigur,
îi apără pe soldați de șrapnele și garantează capitularea. Celor care merg la
moarte sigură, o moarte tristă, de soldat, în șanțuri, pe gunoiște, în beciuri și
gropi comune, li se cuvine, fir-ar să fie, măcar ceva din partea celor ce rămân în
viață! Li se cuvine această clipă înainte de moarte… Eu unul socot că-i mai bine
ca soldații mei să-și facă puțin de cap în aceste chilii, decât să cadă morți sub
exploziile șrapnelelor și să omoare la rândul lor pe alții. Îți garantez că
următoarea casă ni se va preda de bună voie când la fetele ce locuiesc acolo va
ajunge vestea despre cele săvârșite de noi aici. Iar principalul este faptul că cele
mai multe dintre victimele de aici au primit această pedeapsă a Domnului cu
smerenie și supunere, ba chiar aș spune cu bucurie și desfătare…
Cedro aproape că adormise cu umărul sprijinit de perete. Abia mai auzea ce-i
spune ofițerul guraliv. Acesta se opri între timp în fața unei chilii fără ușă, aruncă
o privire fugară înăuntru și-l trase de mânecă pe soldat.
— Uite aici ceva special pentru suflețelul dumitale. Intră! Hai, vino, vino!
Ofițerul trase puțin ușa smulsă din țâțâni și sprijinită de perete. Intrară într-o
chilioară cât o criptă, cu podea de cărămidă. Pe un pat îngust era culcată o
călugăriță tânără. Mâinile le ținea cucernic adunate pe piept, întocmai cum
sculptorii din evul mediu reprezentau pe monumentele funerare pe crăiesele
adormite întru Domnul. Pe cap avea o bonetă. Sutana de pe ea era sfâșiată.
Cineva însă o acoperise cu grijă, încât nicăieri nu se întrezărea goliciunea
trupului. Wyganowski se apropie de răposată, cu o schimă de durere mai curând
decât zâmbet, se aplecă deasupra ei și-i spuse lui Cedro:
— Uită-te!
Ridică mâna stângă a călugăriței. Krzysztof se aplecă. Văzu mânerul unui
stilet înfipt între coaste sub sânu-i feciorelnic. O băltuță de sânge înecase stiletul
și se închegase pe el ca o lavă neagră.
Trupul se și răcise, mâinile și picioarele înțepeniseră, pe chip însă nu se
așternuse încă pecetea morții, a odihnei veșnice. El ținea încă de viața
pământeană. Sprâncenele încruntate, gura strâmbată de durere exprimau mândrie
și suferință. Wyganowski așeză mâna rece la loc, cu evlavie. Îi împreună
degetele cu cele ale mâinii drepte. O făcea cu calm, cu băgare de seamă și
cucernicie, de parcă-ar fi împlinit un ritual. Gura i se strâmbase aproape la fel cu
cea a călugăriței…
După o clipă, se îndreptă de mijloc, făcu doi pași înapoi, își trase sabia și
prezentă onorul în fața răposatei.
Ieșiră de acolo.
Wyganowski mergea înainte cu pași mari, povestind repede și cu indiferență:
— Au sărit asupra ei cinci sau șase. Acolo, la cotitura coridorului. Am
văzut…
— Și n-ați apărat-o? îi aruncă Cedro în obraz ca pe o mănușă.
Ofițerul clătină din cap. După o clipă, spuse:
— Fugise în chilioara ei. Încuiase ușa după ea. S-au chinuit mult soldații pân-
au scos-o din țâțâni… Cu uscior cu tot… S-au năpustit asupra ei și i-au sfâșiat
veșmântul. Și deodată – o piedică neașteptată! Uf, drace! Ha, ha, sub sânul
minunat o piedică neașteptată. Totul biruit, afară de această mică piedică, un
fleac de nimic. Exact la fel cum e și cu Saragosa asta: e gata luată, cucerită,
strânsă cu ușa. „Acum, ne vom bucura de tine, roaba noastră! Ha, ha! Dar…
poftim! Ha, ha! Un cadavru! Sfâșie-l, vulpoiule ticălos, bucură-te!”
Se opri în mijlocul coridorului, palid el însuși ca un mort, și șopti mai departe,
ca în vis:
— O, călugărițo, călugărițo! Dacă aș fi părintele neamului tău, cu numele tău
aș boteza orașul, pământul meu, întregul univers! Din tine aș face stema
poporului și pecetea statului. Aș ordona armatei mele să defileze în fața cenușii
tale cu stindardele înălțate…
Cedro, plictisit de logoreea ofițerului, îl privea cu ochi somnoroși, stinși, abia
deslușindu-l pe întuneric.
 — Pot să mă culc aici? întrebă el, întrerupând elocvența căpitanului.
Wyganowski se dezmetici și privi în jur. Împinse o ușă din stânga și intră într-
o chilioară la fel de mică, goală.
— Culcă-te, somnorosule, și dormi! îi spuse lui Cedro, arătându-i patul.
— Dumneata, pane căpitan nu ai nimic din duritatea neplăcută a lui Scipio
Africanul, după câte mi-am putut da seama, spuse Krzysztof cu ușoară ironie.
Își aminti deodată că în cursul zilei cineva îl numise pe el însuși Scipio cel
tânăr. Ar fi vrut să-i azvârle în obraz căpitanului și alte porecle de-alde pudel,
cavalerist, plăvan… dar nici el nu mai știa bine dacă-l vede cu adevărat sau doar
i se pare că mai e acolo.
— Nu am nimic din niciun Scipio. Sunt pulbere și cenușă…
— Ei, atunci culcă-te, mormăi Cedro.
— Nu, am să stau puțin aici. Am să te aștept. O să te scol peste un sfert de
ceas, când voi pleca din această casă împreună cu compania mea.
De cum puse capul, pe pernă, Krzysztof se porni să sforăie de răsuna
mănăstirea. Când se auziră bătăi în ușă cu pumnii și cu patul puștilor, însoțite de
strigăte care-l chemau pe căpitanul Wyganowski, lui Krzysztof i se păru că abia a
apucat să-nchidă ochii. Se trezi la fel de brusc cum adormise. O clipă ascultă
bubuitul luptei. Căpitanul Wyganowski ședea pe scaun în aceeași poză, întors cu
fața la fereastră. Puteai crede că nu aude chemarea soldaților. Își scoase șapca și
nu și-o mai pusese pe cap. Fața lui părea acum mult mai slabă. Era un bărbat
foarte frumos.
Krzysztof îi admira, fără să vrea, fruntea boltită, cu pielea întinsă, nasul fin,
mustățile și barba bine îngrijite. Ochii imobili păreau învăluiți în ceață.
Krzysztof se dezmetici și se ridică din pat refăcut trupește și sufletește.
— Ți-ajunge cât ai dormit? întrebă Wyganowski, fără să întoarcă ochii spre
el.
— Mi-ajunge.
— Atunci să mergem.
— Sunt gata.
În fața mănăstirii, în grădinile ei călcate în picioare, armata încolonată aștepta
să pornească mai departe la luptă.
Porțile se dădură în lături și soldații cu pas de fier ieșiră în strada Engracia.
În dreapta văzură niște ostași spărgând poarta clădirii din colț. Nimeni nu știa
ce-i acolo. Poarta era grea, de fier, cu lacăte și zăvoare mari. Zidurile casei erau
groase, ferestrele acoperite cu gratii. Soldații ieșiți de la mănăstire au sărit să-i
ajute. Au adus repede unul din tunurile capturate și, așezându-l la douăzeci de
pași de clădire, au îndreptat țeava tunului spre poartă. Traseră un proiectil, două,
trei. Bordura de piatră se sparse, crăpă și până la urmă căzu cu poartă cu tot.
Soldații escaladară canaturile și se strecurară în clădire. Dădură de un antret mare
cu o scară largă de marmură în fund. Până pe la jumătatea antretului erau
îngrămădiți saci cu pământ. Soldații începură să dea la o parte sacii. Nimeni nu-i
tulbura. Și-a zis c-o fi o casă părăsită de spanioli. Când însă au pătruns în antret
și s-au apropiat de scară, s-au trezit cu câteva grenade de mână, aruncate de la
etajul al doilea, peste balustradă. Se izbiră de trepte, bubuind. Lumina orbitoare a
exploziilor sfâșie penumbra, trosnetul schijelor izbite de pereții goi acoperi
vaierele soldaților aruncați în aer. Vuietul înghiți totul. Pe treptele albe din
marmură de Carrara se zvârcoleau trupuri în spasmele morții. O dâră de sânge,
ca un șarpe roșu, aluneca în jos pe scară.
Acest tablou li se oferi soldaților intrați în clădire. Se năpustiră într-un iureș
pe scară, sărind peste răniți. Ajunseră la etaj. Pe un coridor lung îi și așteptau
nenumărate țevi de pușcă gata să tragă. Împușcături, fum, foc… Coridorul de la
etaj fu cucerit. Cucerit însă cu un preț scump. Cadavre fără număr acoperiseră
scara și podeaua coridorului, răniții mureau striviți de tălpile luptătorilor. Prin
ungherele întunecoase, în firidele ferestrelor acoperite cu gratii, oamenii se
împungeau cu pumnalele, se strângeau de gât unii pe alții. În sfârșit, atacatorii,
turbați, ajunseră la ușile camerelor din dreapta și din stânga coridorului.
Apărătorii fugeau la catul următor. Soldații credeau că e vorba de o mănăstire.
Sparseră cu ciocane și răngi ușile de la vreo zece-cincisprezece odăi. Niște
oameni încuiați acolo năvăliră într-o clipă pe coridor. Un urlet cumplit se revărsă
în toată clădirea.
Oamenii erau goi sau îmbrăcați în zdrențe, înveliți în cearceafuri; unii aveau
cătușe la mâini. Toți erau rași în cap.
Când Wyganowski și Cedro urcau scara spre etajul întâi, deslușiră prin nori de
fum doi nebuni în zdrențe, cu capetele cărunte, care se țineau reciproc de
beregată și se mușcau cu dinții. Căzuseră amândoi și se zbăteau în luptă,
înfigându-și colții unul în carnea celuilalt, ca doi câini turbați. Se smuceau, când
unul, când altul deasupra; le zvâcneau piepturile goale, genunchii, pulpele,
burțile, omoplații, umerii, grumajii. Își smulgeau reciproc din trup hălci de carne
vie, se călcau în picioare, se zgâriau cu ghearele, se rostogoleau înlănțuiți, încât
păreau un singur trup cu două capete și nenumărate brațe. Loviturile de pumni își
sporeau forța, de două, de trei, de o sută de ori. Se bușeau, se izbeau cap în cap
cu hohote de râs. Se auzeau pârâitul oaselor și râsul hârâit. În cele din urmă, unul
din ei îl imobiliză sub el pe celălalt, care horcăia strivit. Încerca totuși să înalțe
capul și să lovească. Dar gâdele nu se mai dădea bătut. Turbarea cu care lovea nu
se domolea o clipă, nici chiar atunci când tigva alb-vânătă a celui învins căzu
nevolnică într-o baltă de sânge. Lipăia sângele ce gâlgâia din răni, ridica
pleoapele căzute ale adversarului și se uita în ochii lui, adânc, cu mâna gata să-i
stingă ultima suflare, grijuliu să nu-i zboare cumva neobservată din piept. În cele
din urmă, îl dărui pe cel ucis cu o ultimă palmă peste obraz. Pentru ultima oară
scuipă în gura mută. Se ridică. Cu ochii injectați, cu un zâmbet diavolesc privi la
soldații zguduiți. Abia în clipa aceea îi văzuse. Începu să râdă, să schelălăie, să
plângă, să hohotească… Ridicându-și brațele, ca un leu victorios, sări de sus în
mulțime. Pe ofițerul care mergea în rândul al treilea îl apucă de barbă, pe un
soldat de alături, de beregată, și muri în baionete cu un urlet fericit, cu spumă de
entuziasm la gură, cu dinții rânjiți.
Din coridor năvăli ca un vârtej de frunze purtate de vânt o ceată de oameni –
dansatori, cântăreți, declamatori, oratori, îngândurați, nepăsători sau orbi de
furie, aidoma unor câini la pândă, sau unor copaci doborâți, nepăsători față de
orice, oameni fără chip, cu ochi nebuni, sau boturi de fiare fără ochi, monștri
hâzi cu înfățișare de femei, făpturi înfricoșătoare cu priviri prădalnice de lup sau
de șarpe, cu cătușe, în cămăși de forță.
Mulțimea stăvili calea soldaților. Asupra lor se prăvăliră urlete de fiară, vuiet
de furtună dezlănțuită, geamătul vântului în inimă de codru, cântecul mării
zbuciumate sub clar de lună nouă, strigătele păsărilor rănite de moarte, râsul
fericirii stârnit din neant de sunetele muzicii, plânsul mamelor deasupra
leagănelor de copil și cântecul entuziast al sufletului în fața cerului larg deschis.
Din mulțime ieși cu brațele întinse înainte un bătrân voinic, înfășurat într-o cârpă
însângerată, mai înalt cu un cap decât ceilalți, purtând pe frunte o cunună de
chiparos. Nu vedea pe nimeni. Îngâna cu deznădejde un cântec neauzit, cuvintele
căruia piereau fără urmă în vârtejuri de fum, în bubuitul exploziilor și-n vaierele
morții. Cobora măreț ca un geniu, stăpân sau proroc cu strigătul lui pe buze…
În aceeași clipă un om-maimuță, mic, negru, iute, în pantaloni de pânză, fără
cămașă, escaladă pe furiș balustrada, clipi din ochi tuturor și, izbucnind în hohote
de râs fericit, de parc-ar fi izbutit, în sfârșit, să păcălească lumea toată, fluieră
prelung și se aruncă cu capul ras în jos. N-apucară bine să-l vadă soldații zdrobit
în fața ușii de la intrare, cu sângele țâșnind din el ca dintr-o fântână, că un altul le
atrase luarea-aminte. Un bărbat musculos, sănătos în aparență, furișându-se pe
lângă perete, se apropie în fugă de un soldat căzut, îi smulse carabină și se aruncă
înapoi în gloata de nebuni. Acolo începu să-i izbească fulgerător cu patul puștii,
să le spargă țestele rase. La o comandă, soldații își îndreptară armele spre el.
Căzu sub gloanțe. Soldații își făcură loc printre nebuni și se repeziră la etajul al
doilea pe urmele celor cu mintea sănătoasă.
Se aflau pe platforma de la cotitura scării de marmoră, când la etajul al doilea
izbucni un cor mult mai cumplit decât cel de adineauri. Soldații se opriră.
Spaniolii, vrând probabil să așeze un nou obstacol între ei și învingători,
descuiaseră ușile de sus de la rezervele nebunelor. Din gura neagră a coridorului
năboi un val monstruos. În față, venea o mejeră cu pletele cărunte vâlvoi, cu
ochii ieșiți din găvane, cu strigătul înghețat în gâtlej la vederea tinerilor soldați.
Cu degetele osoase, încârligate, pipăi peretele. Gura știrbă larg căscată, pieptul
dezvelit răsuflând precipitat. Valul clocotea, rostogolindu-se în urma ei. Se
auzeau șoapte, bătăi din palme, nechezat de cal, lătrat de câine, salturi și zbierete
ca de iepe zburdând în luncă, cântece vesele, strigăte ascuțite, sute de cuvinte pe
secundă. Hohote de râs ale acelei mulțimi, mai înfricoșătoare decât hârca morții,
îți ridicau părul măciucă.
Soldații speriați se traseră ’napoi. Așteptau la etajul întâi în poziție de apărare.
Femeile coborâră furișat, cu băgare de seamă. Unele, ca niște hiene, se aruncară
urlând spre ieșire, altele se năpustiră pe coridorul etajului.
Respinse de baionetele soldaților, își aflară desfătarea alături de bărbații
nebuni.
Căpitanul Wyganowski se folosi de momentul plecării nebunelor de sus și se
aruncă din nou cu compania lui înainte pe scări. Pe coridorul etajului al doilea se
încinse luptă aprigă. Spaniolii se baricadaseră în camerele nebunelor abia scăpate
de-acolo. Din spatele ușilor ferecate cu zăvoare de nădejde, prin ferestruicile lor
loveau adversarul în plin. Se așezară ca într-o fortăreață. Soldații francezi, veniți
de jos în ajutorul polonezilor, cuprinși de o furie neputincioasă, ar fi fost în stare
să muște pereții cu dinții. Zadarnic trăgeau prin vizete; spaniolii se lipeau de ușă
și gloanțele nu-i puteau atinge, își încărcau liniștit carabinele, scoteau țevile prin
vizete și trăgeau, ei înșiși rămânând invizibili. Atacatorii aduseră de jos răngi,
vinciuri, ștergătoarele de tunuri, grinzi, drugi de fier. Începură cu rândul să
izbească în ușile inaccesibile, preschimbați în adevărate catapulte vii, năprasnice.
Ușile pârâiau, crăpau, împroșcau țăndări și totuși dindărătul lor zburau gloanțele
necruțătoare. Spaniolii asediați fură scoși în cele din urmă vii. Aruncați din mână
în mână, smulși de soldați, pieriră până la unul, străpunși de baionete, sau izbiți
cu paturile puștilor.
Trupuri sfâșiate, fețe zdrobite, piepturi călcate în picioare. Soldații făcură
lațuri din centiroanele spaniolilor. Le aruncau arcanele de gât, agățau
centiroanele de gratiile ferestrelor și-i sugrumau trăgându-i de picioare spre ușă.
Pe cei mai dârji, mai mândri și mai neînduplecați, care strigau întruna: „Trăiască
Ferdinand al șaptelea!” îi strângeau cu mâinile de beregată.
Unii mai slabi de înger scăpaseră pe scara dosnică în podul ospiciului. Acolo
încinseră focul și aruncau șomoioage de paie aprinse pe scara ce ducea la ei.
Vâlvoarea întinzându-se, spaniolii săreau din flăcări în vârfurile baionetelor sau
piereau carbonizați.
Luând astfel și partea de sus a clădirii, soldații stinseră focul și se îndreptară
spre ieșire. Pe nebunii mai liniștiți, bărbați și femei, îi adunau deoparte, cu
intenția să-i scoată din oraș și să-i închidă în clădirile de la Monte Torero.
Mulțimea de nebuni se împrăștia mereu. Nu voiau să-și părăsească celulele, unii
intrau în luptă cu soldații, ca niște ostași adevărați, curajoși. Lupta dezgustătoare
cu nebunele îi aduse pe soldați la disperare. În haosul stârnit în jur, cu scene
dintre cele mai oribile, cu încăierări și patimi dezlănțuite – Cedro se strecura pe
scări în jos. Când, în sfârșit, ajunse la ieșire, privi în sus, căutându-l din ochi pe
căpitanul Wyganowski. Chiar atunci îl văzu pe bărbatul cu cununa de chiparos
pe cap, venind odată cu mulțimea de femei și bărbați mânați din spate cu
baionetele. Ochii lui ridicați în sus nu vedeau nimic. Picioarele desculțe se târau,
alunecând, prin băltoacele de sânge închegat și călcând peste cadavre. Brațele
goale se înălțau din grămada de zdrențe însângerate. Pe chipul înspăimântător,
străin de tot ce-i omenesc, pe cât de străină este piatra neînsuflețită, pe masca
aceea rece și cumplită se întipărise o singură năzuință pătimașă, de nebiruit.
Durerea o săpase ani de-a rândul cu aceeași osârdie cu care un vulcan treaz își
sapă craterul. Din adâncul ființei și al sufletului său, cânta sau mai degrabă
invoca, chema cu cuvintele psalmului: „Quis dabit mihi pennas, sicut columbae?
Et volabo et requiescam…” 262
Un vaier atât de copleșitor părea cu neputință să nu-și afle răspunsul. Și glasul
repeta:
„Quis dabit mihi pennas, sicut columbae?”…
Omul trecu. Nevăzând drum, ziduri, stradă, lumină, oameni, baionete și bâte
năpustite asupră-i, bătrânul intră măreț în strada îngustă Engracia și dispăru
odată cu ceilalți însoțitori. De departe, din bezna învăluită în fum și înțesată de
cadavre, răzbătea cântecul lui neomenesc:
„Et volabo et requiescam”…
În sfârșit, coborî și Wyganowski. Când se întâlniră la intrare, Cedro îl luă de
mână. O strânse la pieptul lui, fără să-și dea seama ce face. Căpitanul îi aruncă pe
sub sprâncene obișnuita lui privire bănuitoare și ușor ironică. Și deodată, din
gâtlej, îi izbucni un hohot de plâns fără lacrimi. Pentru a-l masca, tuși tare.
Probabil că i s-a mai întâmplat și alteori, pentru că se stăpâni într-o clipă și trânti
o vorbă pipărată, bărbătească…
Răniții și cadavrele fură transportați în grădina mănăstirii și coloana părăsi
ospiciul. Se îndrepta spre capătul străzii Engracia, spre Calle del Cosso. De
departe încă era limpede că acolo îi așteaptă multe alte obstacole. Oamenii totuși
răsuflară ușurați. Să lupte la loc deschis! Să meargă înainte și să dea piept cu
soldați! Dincolo de șanțuri și parapete ridicate din pietre, pământ și saci cu nisip
se ascundea vrăjmașul. Se arătau la scurte răstimpuri șepcile lor rotunde, roșii, în
formă de trunchi de con. În mijlocul pieței se vedea bateria așezată pe o înălțime,
alcătuită din tunuri grele cu țevile îndreptate spre strada întunecată.
Primul regiment polonez, sub comanda lui Chłopicki, se alinie în rânduri
strânse, ca un zid, și cu pas de fier porni înainte. În urma lui venea regimentul al
paisprezecelea francez sub comanda colonelului Henriot. Ca două berbece se
năpustiră în Cosso. Năvăliră peste bateria de pe înălțime și-i călcară în picioare
262
Cine-mi va da aripi de porumbel?… Să zbor și să mă odihnesc… (Lat.)
tunarii. Bateria amuți. Dar în aceeași clipă, de peste tot, din toate ferestrele și
găurile nevăzute săpate în zidurile clădirilor uriașe din piața largă zburară asupra
lor proiectile. Acolo în piață, se înălțau clădiri sumbre, cu ziduri groase –
Teatrul, Municipalitatea, și mai ales Tribunalul, cândva, în secolul al
paisprezecelea, reședința judecătorului suprem, apărătorul privilegiilor uniunii
popoarelor din Castilia și Aragon împotriva puterii regilor de seama lui Pedro cel
Crunt263. Chiar în fața străzii Engracia se deschidea aleea îngustă Arco de Cineja.
La dreapta, la câțiva pași de ea, începea strada Sf. Gil, de partea cealaltă a lui
Cosso. Trecea prin fața bisericii Sf. Gil, a mănăstirii Apostolul Petru, lăsa pe
dreapta Catedrala del Seo, pe stânga Nuestra Señora del Pilar și ieșea pe pod.
Colonelul Chłopicki își încolonă rândurile rărite sub gloanțele trimise din
piața Cosso și, în loc s-o ia pe strada Sf. Gil, se năpusti din greșeală în Arco de
Cineja. Ca în tot orașul și acolo casele se preschimbară în cetăți inexpugnabile.
Soldații cădeau la răscruce, la intrarea în alee și în aleea îngustă. Se prăvăleau
peste ei ziduri, grinzi aprinse, anume aruncate de la ultimele etaje, piane,
dulapuri, cufere și grenade de mână. Însuși Chłopicki, greu rănit, căzu în piață.
Soldații îl scoaseră pe brațe de pe câmpul de luptă.
Noaptea cobora peste orașul bubuitor.
Mănăstirea franciscană, luată cu asalt de detașamentul polonez, cu excepția
clopotniței, de unde spaniolii continuau să arunce grenade, urma să fie centru de
adunare, lazaret și loc de refacere. Pe strada Engracia, cucerită de la spanioli,
fuseseră aprinse focuri de cum începuse să se însereze. Toate punctele cucerite
erau supravegheate de patrule. Cedro se trezi sub colonada mănăstirii ce dădea
spre grădini. Acolo, de-a lungul zidurilor, se aflau bănci largi de piatră cioplită,
unde de obicei, la amiază, se odihneau monarhii. Soldații se culcaseră pe ele…
Orașul continua să fiarbă. În cartierul de pe malul râului, dincolo de piața
Cosso, în partea estică, pe lângă Universitate, și în partea vestică, în preajma
Palatului Inchiziției, răsunau lovituri de ciocane, fâșâitul pământului, trosnetul
zidurilor seculare. Dar soldații francezi și polonezi nu mai luau în seamă această
forfotă de înarmare a orașului, cetate a fenicienilor – Salduba, a romanilor –
Caesaraugusta și a arabilor – Saragosa, cetate a aragonezilor și, în sfârșit, a
spaniolilor reuniți până la urmă în aceeași patrie. Erau încredințați că mai
devreme, sau mai târziu vor strivi și vor nimici tot ce va crea munca disperată a
poporului.
În clipa aceea nu voiau decât să doarmă, să se odihnească.
În străvechea catedrală ardeau focuri. Se frigea carne la proțap. Treceau din
mână în mână potirele sfinte de aur, umplute cu vin roșu, vechi, mângâierea
călugărilor. În coridoarele întunecate, în chiliile pustii și pe sub bolțile catedralei

263
Regele Castiliei (1350–1369), asasinat de fratele său consanguin Henric de Trastamara.
răsuna cântecul închinat forței copleșitoare, puterii violente, chemând la
nimicirea a tot ce nu-i poate sta în cale și se prăbușește neputincios sub năvala ei.
Pe la miezul nopții în mănăstire se stinseră ultimele ecouri ale glasurilor
omenești. Soldații, înveliți în mantii, dormeau de-a valma în galeria porticului.
Un somn adânc de piatră. Cedro, culcat și el laolaltă cu ceilalți, nu putea să
adoarmă.
La capătul galeriei, spre grădină, ardea un rug mare. Limbile de foc înalte
aruncau în grădină umbre tremurătoare. Sforăitul ce umplea galeria, pe o distanță
de câteva zeci de pași, era de neîndurat. Lm Krzysztof i se părea, de cum îi zbura
închipuirea mai departe de locurile acelea, că e horcăitul ostașilor răniți de
moarte. Tresărea și, mânios, se învelea mai strâns în mantie. Dar oricât de tare și-
ar fi închis ochii, nu reușea să scape de gândurile ce-l asaltau. A doua zi, soldații
se vor trezi din somnul lor greu și vor pleca mai departe să omoare ori să cadă
morți în canalele și rigolele orașului. Ce vise vede oare acum toată această
mulțime? Și, deodată, i se năzări visul ce-și flutura aripa pe sub bolțile
întunecate, ocrotitoare ale soldaților adormiți. Vedea cu ochii deschiși lanțul de
foc al suferinței zăngănindu-și verigile pe treptele înguste, în jos, coborând într-
acolo unde se scurge sângele omenesc. Vaierul, răsfrânt de zidurile mohorâte ale
curților adânci, ale coridoarelor, chiliilor, își înfigea degetele osoase în părul
lui… Bătrânul, bătrânul acela în zdrențe!… Ochii lui îl privesc, brațul lui uscat
se înalță… El îi arată, îi arată… Doamne milostiv!… Brațul lui arată…
Un dezgust fără margini îl cuprinse pe Cedro. Îl treceau fiorii văzând trupurile
ucigașilor beți, înroșite de sânge, mirosind a nădușeală după o zi de măcel,
nevolnicia și nimicnicia membrelor lor, vânjoase, zvâcnind și contorsionându-se
scârbos sub puterea coșmarului văzut în somn, fețele nesuferite, gurile căscate,
brațele și picioarele întinse în lături, gâtlejurile sforăitoare, chinuite de spaimele
nopții… Nu mai era în stare să rămână singur nicio clipă. Era gonit și biciuit de
groază. Trebuia neapărat să se afle în mișcare, supus trudei, încăierat în luptă,
pus pe hăituire. De cum venea o clipă de răgaz, gândurile i se învolburau asaltate
de vedenii și spaime, tablouri necuviincioase, fapte săvârșite…
Simți o nevoie imperioasă de mișcare.
„Să mai stau de vorbă cu santinela…” își spuse, ridicându-se.
Nu apucă să se salte bine în picioare, că se și răzgândi. Nu l-ar ajuta cu nimic
trăncăneala, își dădea bine seama. Știa că pentru a înăbuși chemarea sufletului
său de altă dată, ar trebui să se afle iarăși în primejdie.
„Ce să fac?” se întreba zadarnic, stând chincit în culcușul lui, cu ochii la
grădina și zidurile mănăstirii.
Mantie grea îi cădea pe umeri cugetul treaz. Judecata rece îl îndemna să
escaladeze zidul grădinii și să se ducă de unul singur spre fortificațiile
spaniolilor, în străduțele inaccesibile din Calle del Cosso…
 Să-și încordeze puterea în luptă! Să dea piept cu un dușman superior numeric!
Căutând din ochi unde anume ar putea sări peste zid, privirea i se pierdea prin
iedera întunecată, pe aleile solitare cu tufe tunse de merișor, prin ungherele cu
pâlcuri înalte de camelii ce-și scuturau petalele albe și roșii. În umbră, se
deslușea lângă zidul cenușiu silueta neagră, înaltă a unui chiparos îmbălsămat.
Mai aproape, tufe cu trandafiri albi destrămau întunericul dens. Palide lumini ale
tristeții aprinse în firidele negre ale nopții erau acele minunate ghirlande de
trandafiri bengalezi, din țara Indiei, veșnic înfloriți, flori-spumă ale Afroditei
născânde, flori de crăiasă flamandă. Alb-imaculate și galben-palide – culorile
trupului de femeie și ale zorilor de ziuă – biruiseră noaptea. Făcuseră cerc strâns
în jurul bazinului cu apă veșnic șopotitoare. Mireasma lor adia din întuneric, de
undeva din murmurul trist al apei. Krzysztof o simți cu surprindere.
Desluși șoapta apei necurmată. Cu o fericită mirare trase aer în piept,
respirând aroma îmbătătoare.
Printre trandafirii luminoși, încrustați în noapte, printre ciorchinii florilor albe,
de nea, i se arăta un chip palid cu ochii larg deschiși, plini de mândrie, dispreț și
extaz înfiorat. Buzele întredeschise și părul bogat, deasupra frunții albe, ca un
nor de furtună primăvara… În cadrul de marmură neagră, crăpată, al ferestrei, se
întrezărea superba, dumnezeiasca față, imaginea fiicei lui Zeus, Pallas Athena.
Dar îndată i se alătura chipul celălalt, cu groaza întipărită pe albul de zăpadă al
obrajilor, închizându-și ochii în fața unei cumplite priveliști. Buzele palide n-au
picătură de sânge în ele. Durerea stinge lumina ochilor… Pleoapele cad ca o ușă
smulsă din țâțâni… Apoi Krzysztof nu-și mai putu aminti fața aceea. Era ca o
vedenie de vis. Nedeslușită ca și amintirea bătrânului nebun, insesizabilă ca și
mirajul galben palid al trandafirilor în noapte.
Se ridică încetișor… Își prinse mai sus sabia… Întinse brațele înainte să rețină
năluca diafană… În vârfuri, coborî spre bazin. Uite, aici, în fața lui, tufele
adormite de trandafiri. Își trimit spre el adierea înmiresmată. Părea că un căpșor
nevăzut i se culcă ușor pe piept, că brațe parfumate îi cuprind umerii. Plâng
lângă el în noapte trandafirii fără somn. Mâinile lui atinseră tufișul jilav, ramurile
ghimpoase, pleata rece a frunzelor. Rupea ramurile încărcate de flori, zgâriindu-
și mâinile, împungându-și și rănindu-și degetele. Rupse un buchet atât de mare,
că abia-l putu cuprinde cu mâna-nsângerată. Încet, porni spre foc, ascunzând la
spate buchetul. Santinela își îndreptă spre el baioneta și, cu un mormăit de urs îi
ceru parola. Răspunse fără să se uite la el și ieși în strada Sant’Engracia. Era
luminată toată de focurile patrulelor, aprinse la fiecare douăzeci de pași.
Santinelele pendulau între ruguri. Soldații care întrețineau focul aruncau în
flăcări mobile și tot felul de obiecte de lemn cărate de prin oase. Răbufneau
luminos spătarele, brațele și rezemătoarele sculptate din lemn de abanos, mahon
sau stejar negru, dobândite cine știe când, pe uscat sau pe apă, în toiul furtunilor
sau luptelor… Trosneau, împroșcând scântei, sipete scumpe, pline cu documente,
amintiri, relicve de familie. Mocneau, fumegând puturos, străvechile
palimpseste, pergamentele și foliantele bibliotecilor mănăstirești. Ușile de la
intrările principale ale caselor erau smulse din balamale și gurile negre ale
tindelor se căscau ca niște răni vii.
Trecând de la un foc la altul, Krzysztof rostea repede parola și tot mai
grabnic, mai nerăbdător, se strecura dincolo de zidurile mănăstirii franciscane.
Trecu de o străduță, lăsă în urmă două-trei clădiri, și se opri la intrarea casei pe
care o ocupaseră în ajun cu grupul de cercetași. Și aici ușa era smulsă. Demult
arsese pe foc. În tindă, un pedestraș spărgea sârguincios cu toporul dulapuri,
mese, scaune. Cedro trecu repede pe lângă el și urcă pe scara largă,
binecunoscută, până la etaj.
Acolo domnea întunericul. Loviturile de topor se auzeau de jos ca un bubuit
în perete, surd și sâcâitor. Mâinile întinse pipăiau pereții alunecoși ca gheața.
Întâlni ușa ce ducea în balconul dinspre curtea interioară de la etajul al doilea.
Dibui cu mâna zăvorul, îl îndoi cu teaca paloșului și ieși în balcon… Îl orbi
lumina unor ferestre! Lumină în ferestrele acelea! Sunt niște oameni acolo!…
Încetișor, ca o nălucă, se strecura de-a lungul balconului, încercând atent
podeaua înainte de a călca, ca să nu-l trădeze cumva scârțâitul vreunei scânduri.
Merse la nesfârșit. I se părea că niciodată n-o să mai ajungă la ferestrele
luminate… Podeaua nu scârțâi însă, sabia nu scoase niciun zăngănit. În sfârșit,
era acolo. Prima fereastră, întredeschisă, era prinsă pe dinăuntru cu un cârlig.
Privi prin deschizătura largă.
Cunoștea bine încăperea. Pe covor, lângă dulap, zăceau cadavrele bătrânilor
răpuși… Uite-l pe monahul lui. Pleată sură, bărbie vânătă. Anteriu nou! Fir-ar să
fie, i-au pus anteriu nou… Nicio urmă pe el… Bătrânele ucise zăceau și ele
alături.
O lumânare mare de ceară ardea în colțul odăii. Lângă cadavre – două ființe
vii. Un monah franciscan, zbârcit ca o mânătarcă, cu tigva cheală, gălbejită,
lucioasă ca o bilă, întors cu spatele la fereastră, sta în genunchi lângă morți,
mormăind rugăciuni.
Mai aproape de fereastră, într-un jilț adânc, ponosit, cu rezemătoare largă,
dormea doncella. Adormise de curând, probabil. Capul îi căzuse moale pe spătar.
Părul se risipise și-i curgea pe umeri, amintind conul negru al chiparosului, întors
cu vârful în jos; mâinile albe odihneau nemișcate pe genunchi. Ai fi zis că nici
făptura ei nu mai aparține lumii celor vii. Numai răsuflarea pieptului minunat sub
rochia neagră sta mărturie că trăiește.
Krzysztof își vârî mâna prin deschizătura ferestrei și ridică ușor cârligul, fără
a face nici cel mai mic zgomot.
Împinse în lături amândouă canaturile.
 Văzu acum sala întreagă, ca un spectru păstrată-n memorie. O cuprinse toată
cu privirea. N-ar fi putut spune cât de mult a stat la fereastră adâncit în gânduri.
Niciun foșnet nu tulbura tăcerea. Arareori doar fitilul lumânării trosnea ușor.
Bătrânul monah adormise probabil cu capul lăsat pe mâinile sprijinite de pupitru.
Krzysztof se trezi din extaziata meditare. Sufletul i se eliberă din cătușele și
lanțurile gândurilor. Ținând în mână buchetul de trandafiri, începu să desfacă
firele ghimpoase, încurcate între ele. Aruncă o floare pe genunchii fetei adormite,
nimerind fericit chiar lângă palmele ei alăturate.
Aruncă apoi a doua ramură încărcată cu boboci, a treia splendid înflorită, a
patra și a cincea. Toate, până la ultima. Apoi trase la loc canaturile ferestrei și
rămase pe loc, lângă geam.
Ochii și-i ațintise pe chipul adormit. Sufletul năzuia spre pleoapele lăsate,
buzele, obrajii albi, flacăra neagră a părului despletit…
Răcoarea pătrunzătoare a nopților aragoneze înfioră umerii și spinarea
ostașului. Prima lucire a zorilor destrăma încet întunericul. Din umbră, se
dezghiocau zidurile mohorâte, fântâna sumbră a curții interioare, ferestrele și
ușile negre. Cât de crunt grăitoare i se arătau toate acum! Acele tinde mute,
înfricoșătoare, înfricoșătoarele uși și ferestre i se arătau ca o răsfrângere a iadului
sufletesc văzut aievea, de aproape.
Fără veste răsună bubuitura unui tun.
Ca un ecou cu mii de glasuri îi răspunseră focuri de armă. Cedro se simți
străfulgerat de durere, de parcă toți plumbii ar fi trecut prin trupul lui. Tânăra
adormită ridică fruntea, deschise larg ochii.
Aruncă o privire asupra cadavrelor. O scurtă clipă ascultă împușcăturile,
zgribulită, palidă, fremătătoare. Mâna-i atinse trandafirii uzi și ghimpoși. O
mirare fără margini îi întredeschise buzele gata să strige.
Cu o mișcare zvâcnită își plecă obrazul deasupra florilor. Le privea,
înmărmurită, de parcă salvele acelea de tun i-ar fi curmat viața. Geamurile fragile
zăngăniră iarăși de noi bubuituri. Se cutremurară surd pereții, gemură odăile,
tinda, coridoarele, platformele scărilor…
Fremătară umerii feciorelnici.
Mâinile albe, de crin, cu un gest neliniștit și pătimaș adunară și îmbrățișară
trandafirii, toți până la unul, strângându-i la pieptul zbuciumat de lacrimi. Se
ridică din jilț, gata parcă să plece undeva, dar nu făcu niciun pas. Rămase pe loc,
nemișcată.
Cu ochii închiși, cu buzele prefirând cuvinte de jale, strângea tot mai tare
florile la inimă.
Ghimpii ascuțiți îi zgâriau degetele albe, îi răneau palmele…
Krzysztof alergă înapoi pe vârfuri de-a lungul balconului, grăbind la locul lui
printre soldați.
 LUPTA

În noaptea de 14 spre 15 august, generalul Verdier ridică asediul Saragosei.

Orașul nu putea fi luat prin luptă.
De la 6 august, Krzysztof Cedro se găsea la Monte Torero. La 5 august fusese
rănit pe strada Cosso cu o schijă de grenadă în șold, nemaiputând lua parte la
următoarele operații militare. A zăcut în baraca spitalului de campanie până la
plecarea armatelor franceze în sus pe Ebru, spre Tudela. La sfârșitul săptămânii
de refacere, a luat totuși parte la lucrările de minare mai puțin grele.
Escadronul al treilea polonez a părăsit ultimul Monte Torero, odată cu
artileria improvizată a lui Hupet. Înainte de râul Jalon, armatele franceze se
opriră, așteptând să sară în aer minele. Cedro, care nu era încă pe deplin întremat,
se schimbase în ultima vreme foarte mult – se liniștise și se călise sufletește. Era
parcă mai matur și mai copt la minte, statornic și neînduplecat în nepăsarea lui.
În această nouă stare de spirit își aflase, fără să-și dea seama, o ieșire din
labirintul neliniștii și frământării morale.
Veni clipa grea a încordării și a mutei așteptări. Nu se auzea decât vuietul
râului Jalon. Căpitanul pionierilor, specialist în așezarea minelor și aprinderea
fitilelor, scoase pistolul gata să-și trimită un glonte în tâmplă dacă explozia nu se
va produce. Cedro privea toate acestea cu mult mai multă indiferență decât
bătrânii ostași, trecuți prin campaniile din Italia, ori tinerii prea ușuratici sau
belicoși din fire. Același sentiment de tihnă și calm încercase și în Franța în
timpul marșurilor nesfârșite ale regimentelor. Acum aștepta explozia cum aștepți
la teatru focul bengal care urmează să pună în lumină un grup ales de actrițe.
Dacă simțea ceva, nu era decât îndoială în producerea exploziei.
Dar, spre fericirea căpitanului de pionieri, pământul gemu surd și se
cutremură și ecoul munților aragonezi repetă bubuiturile. Până-n ceruri se
ridicară stâlpi de foc, vălătuci de fum, gheizere de pietre și nori de praf. Oamenii
făceau tumbe în aer ca niște păsări aripate.
Armatele porniră în marș pe vechiul drum, prin Alagon și Mallen spre Tudela,
sub continua amenințare a țăranilor organizați în detașamente de insurgenți
numite guerrillas. Armatele regulate ale lui Don José Palafox y Melzi mergeau
pe urmele lor. Regimentul de ulani își așeză, în sfârșit, tabăra în barăcile
înjghebate în pripă chiar pe malul Ebrului. Ocupa poziția cea mai înaintată față
de dușman și nu avea o clipă de liniște. Caii stăteau în noroi și clisă, din care
pricină li se inflamau furcuțele. Șobolanii-de-apă nu-i lăsau pe soldați să doarmă
noaptea. Iar nopțile se făcuseră foarte reci. Începuseră ploile de toamnă. Așa că
plecarea la drum era pentru soldați o adevărată fericire.
 Krzysztof se eliberase de la artilerie și se întorsese la escadronul lui de
lăncieri. Demult deprinsese toate maniements264 cu lancea – voltele, piruetele. În
micile încăierări se arătase foarte instruit. În munții din jurul Saragosei învățase
să străpungă cu lancea din goana calului pe țărani, iar acum învăța la instrucție în
cadrul cavaleriei toate metodele de luptă. Demult încă era neîntrecut în atacul
obișnuit cu lancea, la comanda en avant-pointez265 pentru scoaterea inamicului
din șa, la respingerea loviturilor din dreapta și din stânga, la loviturile crunte și
imparabile prin surprindere, din spate sau din coastă. La Tudela mai învățase de
la maestrul Gajkoś loviturile grele par le moulinet266, date de sus, deasupra
capului, când soldatul ține lancea între degete și toată forța loviturii e concentrată
în arătător. Erau lovituri ușoare, fulgerătoare în obraz, între ochi, în grumazul
dușmanului – sau al dușmanilor, mai bine zis. Gajkoś avea zilnic prilej să-i
demonstreze elevului cum să dea aceste „bobârnace” în împresurarea vrăjmașă.
Pentru a învăța în practică, pe viu, ei se aruncau doi sau trei, chiar în vârtejul
călărașilor spanioli, guerilleros, sau al pedestrimii regulate, îndată după o salvă,
când oamenii nu apucau încă să-și încarce din nou armele. Pe caii lor tătărești se
năpusteau în galop peste mulțimea spaniolilor. Nu-i atingeau nici săbiile, nici
baionetele. Arta de a lupta cu dușmanul mult mai numeros consta în a-l ajunge
cu vârful lancei și a-l anihila de la distanță de șase coți de pieptul tău. Soldatul
spaniol trebuia să se apropie la doi-trei pași pentru a lovi. Atunci vâjâia
banderola lanciei, scânteia vârful ei ascuțit și în câteva clipe ulanul făcea un cerc
liber în jurul său. Astfel în jurul celor trei călărași se formau trei cercuri libere și
prima breșă juca același rol greu ca și prima spărtură în zidul unei fortărețe. La
Tudela puteai vedea episoade de luptă cu adevărat uluitoare. Batalioanele de
pedestrași și escadroanele de cavalerie spaniole erau risipite și împrăștiate pe
câmpul bătăliei ca o ceată de copii numai de o mână de ulani atacând în goana
calului.
Aceste lecții și repetiții zilnice pe malul Ebrului au continuat destul de multă
vreme, până la marea și victorioasa bătălie de la Tudela din 23 noiembrie. Pentru
participarea la această bătălie – în care batalionul întâi pedestru, comandat de
colonelul Kasinowski, și batalionul al doilea, în care se afla căpitanul
Wyganowski s-au acoperit de glorie, dând dovadă de neînfricată bărbăție, au
scăldat în sânge pământul spaniol și au asigurat în bună măsură marea victorie
asupra spaniolilor – Krzysztof Cedro a fost avansat ofițer. Pentru serviciul
îndeplinit sub comanda lui Hupet în detașamentul de pionieri primise gradul de
brigadier267 și maréchal des logis268, iar acum strălucea în escadronul său cu
264
Maniement – mânuirea (armei). (Fr.)
265
Comandă de atac cu lancea. (Fr.)
266
În morișcă. (Fr.)
267
Cel mai mic grad de subofițer în cavaleria franceză.
268
Subofițer în cavaleria franceză, grad corespunzător în infanterie cu cel de sergent.
epoleți de lieutenant en seconde269. Urma deci să intre în cercul de ofițeri, să-și
facă rost de la camarazi de bordură de argint pentru cozoroc, de lanț pentru
chivără, să se încheie pe sub bărbie, de epoleți și găitane pentru mundir, de
cioltar, de eghileți pentru umărul drept și de safian pentru căptușit toate
curelele…
Era încântat de a se vedea, în sfârșit, sublocotenent. Ofițerii l-au întâmpinat
binevoitori, cunoscându-l bine – îl văzuseră cum călărește, cum mânuiește lancea
și cum se comportă în societatea camarazilor. Ba erau chiar măguliți de a primi
printre ei un „conte” austriac. Așa că domnul „conte” se văzu înconjurat de o
mulțime de amici, gata să-și dea sufletul pentru el… Cum vinul nu lipsea prin
locurile acelea, puteai să te îmbeți criță tot exprimându-ți sentimentele frățești.
Mai erau și alte motive, indirecte, de a-l primi pe Krzysztof cu brațele deschise.
Tocmai atunci fuseseră trimiși de la cavaleria ușoară poloneză, pe posturile de
ofițeri vacante, șase ofițeri din garda imperială. Aceștia erau Stadnicki, Dominik
Runowski, Sawicki, Adam Radłowski, Józefat Kadlubiński și Teofil
Mikułowski. Statul-major al regimentului de ulani, mai ales tinerii care așteptau
avansarea, i-au întâmpinat foarte neprietenos. Acești venetici îngrădeau drumul
spre avansare unor oameni care o meritau cu prisosință, pe lângă faptul că
veneau din garda împăratului, deci din societatea înaltă, și se țineau trufași și
condescendenți, cu zâmbete protectoare pe chip. Toată lumea știa cu cât zel
aprovizionase Cedro tabăra cu miei și viței, cu câtă abnegație muncise la
fortificațiile de la Saragosa și cum își croise drum cu carabina pe baricadă, așa
că-i arătau toată simpatia, în ciuda filfizonilor de ofițeri din garda imperială.
Dacă înainte vreme, ca soldat, Cedro își dusese traiul printre lupi bătrâni, lei,
hiene și mistreți singuratici, soldăței aspri, grosolani, nemanierați și crunți
mercenari, acum nimerise într-o societate de tineri mai gingași și mai rafinați. Își
dădea bine seama că duritatea și călirea pe care le dobândise în mediul soldaților
de rând îl pun în avantaj față de noii săi camarazi. În cercul în care intrase
bărbăția era lipsită de cruzime și sălbăticie, gloria ofițerii și-o dobândeau cu
sabia, onoarea era pârghie, iar dragostea de patrie lege pentru sufletele lor. Ce-i
drept, nu chiar pentru toți… Cedro deveni un ofițer exemplar, acceptă supus, fără
a cârti, toate însușirile bune ca și toate lipsurile acestei categorii, cum un nou
prozelit acceptă nu numai ritualul, ci și întregul modus vivendi al cercului pentru
care a optat. După câteva zile numai de la avansare, își dădu seama că-i întrece
pe mulți dintre camarazii săi prin experiență și cunoștințe militare. Puțini dintre
ofițerii inferiori slujiseră ca soldați atât de multă vreme. Puțini luptaseră ca el la
Saragosa și Tudela.
De la Tudela, mareșalul Ney pornise spre Tarragona, pe urmele spaniolilor ce
se retrăgeau în dezordine sub comanda lui Peña, care-i luase locul lui Castañosa,
269
Sublocotenent. (Fr.)
iar de acolo peste munți, pe drumul paralel cu valea Ebrului, spre Placencia. De
la Placencia, mergând de-a lungul râului Jalon, armatele s-au îndreptat spre sud,
către Muela, El Almunia, Morata, pe vechiul drum militar roman, antica arteră
de la Caesaraugusta la Mantua Carpetanorum, adică Madrid, și mai departe, la
Bilbilis…
Armatele aflaseră că Napoleon se găsește în Spania și se îndreaptă spre
Madrid pe un drum paralel, prin Burgos. Detașamentul de cavalerie polonez de o
sută de oameni, sub comanda lui Klicki, plecă din nou la Saragosa, cu mareșalii
Moncey și Lannes, urmărindu-l pe Palafox, care mergea pentru a se închide în
teribila cetate și a săvârși nemuritorul act eroic al apărării sale pentru a doua
oară…
Generalul Lefebvre-Desnouettes comanda cavaleria corpului de armată
numărul șase, care mergea în avangardă pentru a face joncțiune cu armata
principală. Văzând întâia oară cu ochii lui înfrângerea îngrozitoare a celor
optzeci de mii de spanioli de la Tudela în fața armatelor mareșalilor Lannes, Ney
și Victor, Cedro se simți sigur de sine și căpătă încredere oarbă în sabia lui de
ulan.
Tot timpul cât armata franceză a străbătut drumurile muntoase ale Aragonului
în direcția Calatayudului, ploaia și vântul n-au contenit. Soldații polonezi dădeau
dovadă de o sănătate de fier și de o mare rezistență fizică la frig. În timp ce
mulțimea de francezi înainta cu furgoanele, cavaleriștii de pe Vistula, băieți
zdraveni, tot unul și unul, mergeau în avangardă. După două zile de la
înfrângerea spaniolilor la Tudela detașamentele înaintate se apropiau de
Calatayud. Grosul armatei era încă destul de departe. Prin perdeaua de ploaie și
trecătoare viscoală se deslușeau avanposturile cavaleriei spaniole. Când
escadronul al treilea se apropie de locul numit Burviedro – unde era un han – și
păși pe podișul din preajmă, în munți răsunară primele împușcături. Escadronul
opri în drum și se încolonă, așteptând să vină restul armatei. Turna cu găleata. De
cum ploaia se mai domoli, coloana porni mai departe în direcția unde se arătase
inamicul.
Cedro purta mantie albastră cu guler alb, dar nu-l încheie la gât și nici nu se
înfofoli. Ce-i frigul pentru un brav ulan? Peste chivără își trăsese o glugă
transparentă impermeabilă, ca s-o apere de ploaie, dar capetele ei nu le legase pe
sub bărbie. Nu-și încheiase nici lănțucul de argint. După moda ofițerilor, chivăra
o purta ușor aplecată pe dreapta, bine înfundată pe cap. Vântul nu izbutea decât
să legene panașul din pene de stârc. Ochii ulanului, limpezi ca apa mării, scrutau
ceața și spulberul de zăpadă. Caii mergeau la pas, încălziți sub cioltarele și
mantiile aruncate peste crupe. Aburi se înălțau în văzduh din trupurile lor
încinse. Dintr-odată, ca un foc de pistol, răsună comanda:
— Lancea la mână!
 Poala dreaptă a mantiei flutură o clipă în aer, aruncată peste umăr. În ceață se
arătă un nor întunecat, plutind pe pământ.
— La atac înainte!
Krzysztof trase lama sabiei. Strânse calul între genunchi, îl îmboldi cu mâna
stângă și-i dădu pinteni. Șuierară în văzduh banderolele lăncilor ca un strigăt
ascuțit de vultan…
— Flancurile înainte!
— Escadron la atac!
— Plutoanele înainte marș!
— Înainte marș!
La început, escadronul mergea pe podiș în trap ușor, până văzu limpede
călărimea vrăjmașă. Atunci Cedro, înflăcărat, strigă laolaltă cu ceilalți:
— Strângeți dârlogii!
Plutonul de grenadiri din flanc strânse dârlogii și porni la trap întins. Călărașii
spanioli se apropiau cadențat. Lăsând flancurile să se apropie în bătaia puștii,
sloboziră o salvă. Apoi, împărțindu-se în două aripi, se împrăștiară cât ai clipi la
dreapta și la stânga.
Caii polonezilor alergau. Cedro, văzând că spaniolii fug la dreapta, comandă:
— La galop!
În aceeași clipă, cavaleriștii văzură scăpărarea luminoasă a unui fulger
aproape de pământ. Era salva pedestrașilor ascunși în șanțuri, în spatele
cavaleriei. În jurul lui Krzysztof izbucniră vaiere. Oamenii cădeau, se prăbușeau
din șei, cu strigăte și zăngănit de armă. Forăiau caii văduviți de călăreți. Unii se
țineau mai departe în rânduri, alții se risipiră și alergau răzleți pe podișul de
piatră, nechezând.
— Lovește, străpunge! striga comandantul de escadron, încredințat că acum,
după salvă, va împrăștia și va spulbera pedestrimea spaniolă…
Urmărindu-i pe vrăjmași, cavaleriștii goneau caii din răsputeri.
— Lovește, împunge! strigă Krzysztof, fericit că e în frunte. Strângea tare în
mână paloșul, paloșul lui scump, mult iubit, puternic, mai tare decât focul
carabinelor trădătoare. Alerga înainte și se simțea viteaz, mândru, măreț, îngerul
care împrăștie trăsnete.
Încă o scăpărare galben-aurie. Prelungă, pâlpâitoare, în zigzag… Fericirea și
conștiința propriei puteri îți taie răsuflarea… Uite-i, uite-i, pe carabineri! La o
sută de pași! Li se văd fețele crispate, șepcile. Se grăbesc să încarce armele… Nu
mai ai aer… Totul se-nvălmășește înaintea ochilor… Pete negre… negre,
sângerii… Fum… Cruci, cercuri luminoase, purpură și lumină albastră… Flăcări
se rotesc în jur, împroșcând snopi de scântei. Doamne atotputernic! Unde-i
paloșul! Paloșul strălucitor cade din mâna vlăguită într-o groapă caldă… Capul
se rostogolește undeva ca un pietroi… Ce-o fi acolo în piept de nu te lasă să
respiri? Ce s-o fi frânt acolo și zdrăngăne așa?… Aer! Aer!…
Doamne atotputernic! Ce se-ntâmplă? Pământul a luat foc, pământul pietros,
călcat de copite, răscolit, bătătorit… Gura e plină de pământ și de sânge. Fuge
pământul de sub picioare…
Capul se izbește de pietre, de bulgări uzi… Din degetele crispate, scapă
cactușii ghimpoși și mărăcinii piperniciți… Și deodată se-nfiripă primul gând
înfricoșător:
„Piciorul mi-a rămas în scară. Calul în goana lui îmi târăște trupul după el
peste pietre…”
Apoi liniște, tihnă, desfătare. În jur pământ reavăn, întuneric de nepătruns.
Gonesc de undeva cai. Nechează și fornăie. Burțile în spumă, copitele zboară
deasupra pământului. Tropot! Răsună pământul de tropot… Ce cai nechează
oare? Herghelia din Stokłosy? Cine mi-o fi speriat mânjii?
— Cuconașule! strigă Gajkoś. Plânge. Cu mâinile lui aspre ridică de pe
pământ capul vlăguit. Îl duce, îl duce la pieptul lui hohotitor, la inima ce-i bate
nestăpânit.
— L-au omorât pe cuconaș! strigă de răsună escadronul. L-au omorât pe
cuconaș! Vur, ce mai victorie, psiakrew! Trăsni-v-ar Dumnezeu să vă trăsnească!
Buzele amorțite șoptesc:
— Paloșul meu, paloșul meu scump…
 VEDENII

Noaptea era rece.

Un vânt pătrunzător sufla peste câmpie dinspre masivul stâncos Guadarrama
și Samosierra, al căror brâu mohorât și întunecat se vedea în zare, la
miazănoapte. Tunurile, furgoanele, chesoanele bubuiau și duruiau pe drum.
Krzysztof zăcea pe spate cu ochii la cerul posomorât. Auzea necontenit șuierul
bicelor, strigătele ciudate și fluieratul catârgiilor, clinchetul monoton al
clopoțeilor, zăngănitul fiarelor de la hamurile cailor, huruitul ritmic al roților…
Salteaua, atârnată în cârlige de fier, se legăna scârțâitor, ținând isonul roților, dar
melodios parcă, așijderea oblonului din camera de la colțul casei din Stokłosy. În
toată preajma mersese vestea că oblonul ăsta prevestește vreme rea. Să fi fost
zilele cele mai senine și mai minunate din iunie sau iulie, dar de începea cumva
oblonul să scârțâie, să tușească parcă împiedicat, să geamă de junghiuri în
balamale și să se tânguie hârâit de durere în zăvoare, oamenii se puneau îndată
pe grabă nebună, așezau în căpițe fânul întins pe fâneață și trifoiul împrăștiat în
luncă, legau grâul snopi și grăbeau să-l care la șiră. Ba chiar deseori se-ntâmpla
să treacă pe seară vechilul sau logofătul de prin vecini să tragă cu urechea de nu
cumva menește a rău oblonul.
Krzysztof auzea acum scârțâitul cârligelor, dar nu-și dădea prea bine seama
unde se află. O umbră neagră, neprietenoasă atârna deasupra lui, umbra
înfrângerii, umbra durerii. Zăcea sub o boltă rece și din hrube cenușii se-nșirau
lanț umbre după umbre. Chipurile pe care mintea sau ochii încercau să le
deslușească apăreau din negură cenușie nu aidoma unor tablouri pictate pe pânză,
sau unor statui dăltuite în marmură, ci aidoma unor măști însuflețite artificial…
Făcute din pâslă aspră cu perii lucind în lumină tulbure, somnolentă, obositoare.
Genele – franjuri din fire de lână împletite, sprâncenele stufoase, groase de două
degete, părul din sârmă subțire. Ochii imobili cu privirea lor ascuțită împung
creierul înfierbântat și dispar în hău tainic, în abis de lacrimi… N-apucă să piară
o mască, și alta-i ia locul pândind cugetul obosit. Niciuna nu se lasă alungată…
Capul e ca un cer gol, larg, nemărginit, peste care plutesc nori de formă ciudată,
goniți de vânturi neștiute.
Și cum norii în înalt își amintesc uneori de pământ și-și abat gândurile asupra
lui, tot astfel și cugetările lui funeste revin când și când pe pământul cel adevărat.
Impetuoase și despotice, întrezăresc parcă într-un trecut îndepărtat cum fără
veste se deschide o rană adâncă în piept… De acolo, ca un izvor din adânc, din
straturi de lut, țâșnește un șuvoi înspumat… Inima bate sălbatic, inima-ciocan
bate afund în valuri moi, clocotitoare… Plămânii se-ncordează, se chinuie și
trudesc din greu să poată răsufla… scot afară cheaguri mari, gelatinoase și șuvițe
de sânge lin curgător, sărat.
 Vedeniile vlăguite, somnoroase, plânse, pălesc, se domolesc și se destramă
încet, în liniște. Pologul cenușiu se rupe și se topește, dispare. Nu se mai aude
nimic, nici strigătele mânașilor, nici clinchetul clopoțeilor, nici scârțâitul
cârligelor. Totul e numai tăcere. Trupul a amorțit, inima se stinge și zace tăcută
ca o vioară părăsită. O jalnică cutie de lemn. Strunele vii, strunele cântătoare nu
vor mai scoate niciun sunet. A pierit pentru totdeauna cântecul tău, vioară din
lemn de tei! Un fum greu se învolburează în fața ochilor, se târăște pe nisipul pe
care rătăcise cândva piciorul cu pas dibuitor pe lutul roșu, pe pământul pietros,
cenușiu. El se așterne și se contopește cu straturile și bulgării de pământ, cu
înfiorare alunecă peste muchiile ascuțite, peste colțurile zgrunțuroase de piatră.
— Tu ești oare – destinul meu? jelesc buzele întrebător. Prietene, o prietene!
… Oare tu, colț de piatră, îmi vei mângâia pieptul?… Oare tu, glie galbenă, vei
da ultimul sărut buzelor mele?…
În sfârșit, un oftat adânc.
Ce să fie, ce să fie în preajma mea?
Miresmele florilor din fața casei de la Olszyna îi împletesc cunună parfumată
pe cap, îi mângâie nările, pieptul.
O, ce fericire nespusă, binecuvântată, să fii printre flori în ziua când te va
cuprinde somnul morții!
— Oare tu, rezedă-surioară, ești aici lângă mine? șoptesc buzele. Tu ai venit
pe țarina uscată a morții mele? Fii binecuvântată! Tu ești parfumul tinereții mele.
Ca tine miroase fericirea copilăriei. Scaldă-mă, mireasmă dragă, și redă-mă
vieții… Smulge-mă din îmbrățișarea pietrelor și a țărânei…
Se arată ochilor, pentru întâia oară parcă, o minune: garoafe învoalte, fragile,
cu petalele înfoiate; panseluțele de toamnă își dăruie sărutul lor violet-catifelat
ochilor roșii de sânge; mixandra liliachie și-a culcat căpșorul pe pieptul bolnav,
cu plămânii găuriți, și suflarea ei gingașă, proaspătă și-nmiresmată răcorește rana
deschisă.
Și deodată aude, aude…
Aude sunetele ce-i stăruie în urechi, în cap… La nicovale răsunătoare bocăne
– harnic, stăruitor și fără răgaz – ciocanele unor fierari mititei… Or fi cât niște
greieri: cioc-cioc, cioc-cioc!… Apoi se iau la-ntrecere! Cu atât sârg, că-ți vuiește
capul. Ciocăniturile se contopesc într-un vuiet prelung ce răsună în capul pustiu
ca într-un codru nepătruns… Ți se oprește răsuflarea. Inima se prăvale și bate din
aripi printre ramuri aidoma unui vultur prins în plasă. Capul se clatină
neputincios la dreapta și la stânga pe salteaua legănată, degetele mâinilor se
mișcă, se resfiră, nu stau locului. Picioarele zvâcnesc în toate părțile, ca niște
lemne aruncate de-o mână grăbită.
Creierul arde flacără. Ard odată cu el frânturi de gânduri. Buzele scrumite
șoptesc:
 — Trepka… Szczepan… dă-mi apă, apă… Nu mai scăpăm noi astăzi din
pădurea asta înfricoșătoare… Ne-a ieșit în întâmpinare cerbul sfânt cu o cruce
între coarne… Rafał a tras în el… dă-mi apă, apă…
Încet vine spre el, tot mai aproape, ca un vârf de lance, sinistra întrebare:
„Doamne! Cum să fie Trepka aici? De unde?”
Se întorc gândurile liniștite, lucide, se limpezește mintea:
„L-oi fi visat pe Trepka…”
Și, iarăși, ca norii, se-ncalecă gânduri peste gânduri, de alt fel, își fac loc în
cap judecăți pătimașe, întrebări stăruitoare, răspunsuri istețe, pline de duh, șiruri
întregi de sclipiri geniale, dezvăluiri însemnate, revelații din lumea cugetării
omenești. Un râs blajin le învăluie ca o perdea de ceață…
„Nu ești tu chiar atât de prost, Szczepan, cum te-am crezut… Nu, zău că nu!
Are tâlc, există un sens în toată vorbăria ta. Să sapi un șanț în rovinele de pe
malul Wisłokăi înseamnă mai mult decât să câștigi o bătălie… Așa-i? Decât să
câștigi bătălia de la Burviedro, de la Calatayud? Să ridici un azil, zici, ori un
spital pe pământul tău, înseamnă mai mult decât să iei în luptă un stindard? Așa-
i? Sunt lucruri cu totul diferite, frate… Asta-i la mintea cocoșului…”
Capul arde, clocotește, merge roată. Ca niște aripi de foc flutură prin creier
întâmplări, imagini, pilde, argumente, gânduri, gânduri peste gânduri.
„Ai haz, bătrâne, ai haz cu filosofia ta utilitară, terestră! Cinstită este prostia ta
adânc gândită, ea îmi stoarce lacrimi amare. Te-ai lepădat de eroism nu numai
cât viețuiești tu, dar și pe mai departe, cât or viețui fiii și nepoții tăi, pentru
totdeauna ți-ai scos penele de la coif și-ai azvârlit paloșul de cavaler. Te-ai dăruit
muncii mărunte de fiecare zi, pentru a răscumpăra păcatele străbunilor și ale
strănepoților. Ai haz, bătrâne, ai haz!…
Zici că așa ne-a fost nouă sortit de istoria însăși… Nu, nu asta ne-a fost nouă
sortit de istorie, tot ce-i mai rău sau ce-i mai bun, ci tot, ce-i mai umilitor, tot ce-i
călcat în picioare și aruncat la fund. Ne-a fost sortit de istorie să fugim precum
câinii biciuiți de la Krupczyce și de la Kobylka 270 și ca niște eroi să pășim pe
Calle del Cosso… Asta ne-a fost sortit…”
„Așa să fie? râde Trepka la urechea lui, sau poate că-i diavolul din icoana de
la Catedrala Sf. Iacob de la Saragosa. Așa să fie? Nimic nu-i este sortit nimănui.
Fiecare face ce vrea, totul depinde de buna lui voie și putere. Vrea să trăiască –
trăiește, iar de vrea să moară, uite așa prostește ca un animal, uite așa, ca tine,
atunci moare…”
În piept se-nalță parcă un stăvilar ce ține-n frâu puterea apei.
Dar nu apa năboiește până la urmă, ci focul. Fierbe sângele în vine.

270
Krupczyce – localitate unde s-a bătut generalul Karol Sierakowski cu Suvorov
(7.IX.1794). Kobylka – localitatea unde armatele poloneze, comandate de generalul Meyen, au
suferit înfrângere (26.X.1794).
 Peste piept i se așterne o suflare rece, de groază. Picioarele îi sunt ca doi
țurțuri de gheață, ușoare ca răsufletul iernii. Oriunde calcă îl trec fiori reci.
Trepka se apleacă spre el și-i șoptește:
„Ai face bine matale să te urci dimineața în sănioară înhămată c-un cal…
Drumul e nins, nebătătorit. A căzut prima zăpadă. Te-ai repezi pân’ la Olszyna să
vezi ce se mai aude pe-acolo. De-s sănătoși tata… Mery…”
Ciocănesc în nicovalele lor fierarii mititei: cioc-cioc, cioc-cioc.
Se rupe firul, intră-n pământ totul. Zgomot și trosnet…
Ce ticăloșie!… Cineva îl cheamă la judecată pentru vinul acela băut din
potirul sfânt. În gură simte gust de vin și amărăciunea pelinului. Ochii-s plini de
nisip și cenușă fierbinte.
Deodată, un glas stăruitor silește trupul, mort pe jumătate, să se întoarcă pe-o
rână.
— Pane sublocotenent, pane sublocotenent!
— Cine-i acolo? întreabă anevoie.
— Păi, eu mi-s.
— Cine eu?
— Eu… subofițerul adjutant Pruski.
— Nu știu.
— Nu mă recunoașteți, pane sublocotenent?
— Nu știu nimic.
— Doar vă uitați la mine!
— Mă uit.
— Păi, am fost amândoi răniți la Burviedro. Mie mi-a smuls brațul, iar pe
dumneavoastră v-a străpuns glontele. Ne duc acum pe amândoi! Pe Gajkoś îl mai
țineți minte?
— Sigur, sigur…
— M-am jurat lui c-o să vă-ngrijesc. Știți?
— Dar unde suntem acum?
— Sorbiți, uite, din supa asta, dați-o peste cap, așa, dintr-odată. Hupka a
pregătit-o, cu mâna lui. Sorbiți-o, că-i bună!
— Dar unde suntem?
— Am trecut de oraș.
— Care oraș?
— Orașul se cheamă Alcala de Henares. Drumul a cotit-o la dreapta, vântul a
stat. Cică de cum se nalță puțin soarele, o să vedem marea capitală. Madridul.
Mai sunt vreo trei mile pân-acolo. De îndată ce ia împăratul capitala, ne duc și pe
noi la spital acolo… E frig al dracului… A dat o zloată, da văd că s-a mai
domolit.
— Și de unde venim noi?
 — Of, Doamne!… Păi de-o săptămână întreagă suntem pe drum. Am plecat
de la Burviedro.
— De-o săptămână…
— Nu țineți minte nimic?
— Poate că țin minte, da mai bine povestește-mi…
— Până la Calatayud ne-au dus în acest furgon cu saltele. Vă amintiți?
Dumneavoastră, pane sublocotenent, ați mai vorbit cu mine când am trecut prin
Ateca, Alhama, prin Sisamon și Medinaceli. La Medinaceli s-au despărțit
drumurile. Cel din dreapta mergea spre Sigüenza, cică, iar din stânga – drept spre
sud, spre Guadalajara. De la Guadalajara tot mergem, de ieri de la amiază și toată
noaptea, spre Alcala…
Cedro duse ulcica la gură și bău lacom, cu nesaț, zeama caldă. După aceea
adormi într-o clipă. Pruski nici nu apucase bine să-i scoată degetele îndoite din
toarta ulcelei.
Se trezi abia după-amiază. Pe cer strălucea orbitor soarele de aur. Simți că e
dus pe targă undeva în câmp, pe o întindere dreaptă de pământ. Se legăna pe
targă, neizbutind să-și acordeze trupul cu ritmul pașilor celor ce-l duceau. Își
strângea pleoapele în lumina vie și se gândea alene:
„Ce-or fi având de gând cu mine? Unde m-or fi ducând?”
Deodată, așezară targa jos. Se uită în jur și se dumiri că se află printre alți
răniți, culcați pe pământ sau în pături de campanie, pe mantii sau pe cioltare de
lână. Îi privea cu ochi adormiți, indiferenți. Căscând, se gândea leneș că probabil
vor muri cu toții aici, de frig, pe acest pământ umed, nesuferit, de la care trage o
jilăveală rece. Fără părere de rău, simțea cum îl cuprindea încet, îl lua în
stăpânirea ei dorința fierbinte de a afla veșnică odihnă. De a se cufunda în
somnul de veci! Să nu se mai miște, să nu se mai hurducăie, să nu mai tremure…
Să doarmă adânc și să nu-l mai poată trezi și sâcâi orice caraghios… Numai de-
ar fi singur! Să nu putrezească laolaltă cu hoiturile altor soldați necunoscuți, într-
o groapă comună, să pută la un loc c-o gloată întreagă. Dar iată că răsună iarăși
în depărtare vioara aceea… Glasul ei angelic învăluie sufletul ca o adiere
înmiresmată…
Deodată, un strigăt puternic izbucnește din gâtlejurile sănătoase ale soldaților
și vuiește ca o salvă bubuitoare trasă de o sută de tunuri:
— Vive l’Empereur!
Peste o clipă, încă o dată:
— Trăiască Împăratul!
Un minut de tăcere… Și iarăși se dezlănțuie, uragan de bucurie, strigătele,
imnul acela entuziast, un adevărat ocean, cuprins într-o singură strigare:
— Trăiască Împăratul!
 Un fior neobișnuit îi străbate trupul. Și dispare. Odată cu el se stinge și gândul
despre ce-ar putea să însemne acest strigăt răsunător.
Se înstăpâni tăcerea. Printre șirurile de răniți apăru un ofițer înalt și cu un glas
puternic, expresiv, citi manifestul împărătesc 271. Manifestul aducea la cunoștință
tuturor soldaților, sănătoși și muribunzi, oamenilor truditori și bogătașilor,
clerului și mirenilor, francezilor și spaniolilor, în general tuturor locuitorilor din
Peninsula Iberică cum că împăratul francez desființează pentru totdeauna
Inchiziția, îi eliberează pe deținuții osândiți de judecătorii ei, pune capăt oricăror
uneltiri, reduce cu două treimi numărul ordinelor monahicești și al mănăstirilor,
desființează și suprimă străvechile drepturi ale feudalilor, desființează și abrogă
orice privilegii.
Cedro auzi și înțelese totul.
— Acum știi și tu, Szczepan, mormăia, râzând și căscând, pentru ce am
distrus străvechea Saragosa, fortăreața Aljaferia cu deținuții ei, pentru ce la
Turela ne-am muiat lăncile în sângele gloatei întunecate. Cu sângele nostru a fost
scrisă constituția ta, deținutule spaniol!
Își lăsă capul pe umăr, privind înainte, în spațiul scăldat de soare. Se uita la
pământul pietros de lângă patul lui, la glia umezită peste noapte, zvântându-se la
soare, călcată de cizme și bocanci fără număr. Simțea cum somnul febril îi
închide grăbit ochii, cum pleoapele i se îngreunează de parc-ar fi turnat cineva
nisip peste ele, nisip sau praf de var. Să mai arunce o dată în jur o privire
adormită…
Cine se apropie oare? Cine vine spre el? Doar îl cunoaște pe omul acesta… L-
a mai văzut, Doamne! Chipul acesta palid și misterios, ca luna ce se ascunde
printre nori. Ochii plini de taine aleargă, iute aleargă, apoi iarăși se pitulează sub
pavăza genelor, ca niște lei la pândă…
Din culcușuri, de pe saltele, mindire, mantii, cioltare, de pe pământul gol se
ridică trupuri schiloade, capete sparte, se saltă în capul oaselor oameni răniți,
nevolnici și gâtlejurile lor arse de febră și buzele fericite strigă tare:
— Trăiască Împăratul!
Krzysztof se saltă din culcuș. Se rupe parcă în el ceva, se frânge cu un trosnet
sec. Se așază pe pat, palid ca un mort, scăldat în sudoare, cu gura plină de
sânge… Ochii, ca niște colți, se înfig în cel ce se apropie. Îl silesc să încetinească
pasul. S-a oprit.
— Sire! spune Cedro.
271
În 1808, a sosit în Spania Napoleon pentru a redresa trupele franceze, care suferiseră
numeroase eșecuri. La începutul lui decembrie, francezii au recucerit Madridul. La Madrid,
Napoleon a emis câteva decrete menite să submineze clericalismul și temeliile orânduirii feudale
din Spania. Astfel, dând Spaniei o constituție liberală, Napoleon sconta să câștige de partea lui
păturile sociale nemulțumite. S-a înșelat însă în așteptările sale, întrucât poporul spaniol a luptat
pentru neatârnare necontenit, până în anul 1814, aducând pierderi mari armatei franceze.
 Ochii întunecați, autoritari, se încrucișează cu privirea lui Krzysztof.
Fața liniștită, ca turnată dintr-un metal neștiut, e întoarsă spre el, teribilă, în
așteptare.
— Care ți-e dorința? întreabă cu glas surd și rece.
— Dacă voi muri… începe să spună Cedro în franceză, liniștit și aspru,
privindu-l cu mândrie și cutezanță în ochi.
— Din ce armă faci parte? îl întrerupse.
— Sunt ulan polonez.
— De la Tudela?
— Da.
— Numele.
— Am plecat din casa părintească… Am crezut că pentru pământul patriei
mele… Dar acum… pe meleaguri străine… Spuneți-mi că nu a fost zadarnic, că
a fost pentru patria mea… Împărate! Împărate!
Napoleon își aținti privirea de nepătruns în ochii rănitului nebuni de
preaplinul dragostei. Gânditor și nemișcat sta Napoleon. Cine știe? Poate că-n
ochii aceia entuziasmați își văzu propriul său suflet din tinerețe. Poate că a zărit
în ei zăpezile purpurii de pe stâncosul Monte Oro, coconarii de pe crestele lui
Monte-Rotondo, poate că a văzut malul pietros al insulei îmbrăcat în spuma
mării dezlănțuite. Poate că în clipa aceea punea în cumpănă deoparte dorul
corsican de libertate și de alta coroana de stăpân al altor neamuri și sceptrul lui
Carol cel Mare. Poate că ofta îndurerat după ceea ce a apucat să se ofilească, să
se mistuie în sufletul lui, spulberat de vânt ca o floare pălită, poate că-l făcea să
ofteze durerea sufletului tânăr, drept și mândru, copleșit de nefericirea patriei.
— Vive la Pologne!272 încercă să strige Cedro, căzând, sleit, pe pernă. Nu
strigă, ci doar murmură printre suspine, înecat de un val de sânge năvălit pe gură.
Împăratul a mai stat o bună bucată de vreme la căpătâiul lui. Cu o privire de
piatră se uita la chipul tânărului. În cele din urmă, își duse mâna la tricorn și
rosti:
— Soit!273
Se îndepărtă cu pas rar, măsurat glacial. Îl urma o suită de generali. Dispăru
printre coloanele de pedestrași, în mulțimea cavaleriștilor.

272
Trăiască Polonia! (Fr.)
273
Fie! (Fr.)
 VAL DE PEÑAS

Se însera când Krzysztof ajunse, în sfârșit, în satul Val de Peñas, unde, după
cum i se spusese, staționa regimentul lui. În ochi îi mai stăruiau șirurile de viță-
de-vie, cu frunzele cenușiu-argintii, ce străjuiau de jur-împrejur satul, tăiate de
nesfârșitele linii albe ale aracilor. În ușoara pâclă primăvăratică se stingeau
dealurile și crestele Sierrei-Morena. La Ciudad-Real, Infantes, Almagro,
Manzanares, Toboso și în alte puncte ale Manchei se aflau trupele franceze și
Cedro se simțise în siguranță când, după însănătoșire, a părăsit spitalul madrilen
împreună cu alți camarazi, plecând în căutarea regimentului. Se bucura văzând
pământul uscat și cerul de primăvară. Și cu câtă desfătare întâmpinase prundurile
unde coconarii își înfig adânc rădăcinile strâmbe și cactușii bat aerul în adierea
vântului cu lopețile lor hâde, spinoase.
Fluiera și îngâna o melodie, dând binețe scaieților cenușii îngemănați în
lăstărișuri întinse, ale nimănui, nici măcar ale păsărilor. În sfârșit, intră în ulița
satului. Saluta din ochi casele joase, ridicate temeinic din tină și vreascuri.
Alături de căscioarele acoperite cu paie, atât de asemănătoare cu cele ale satelor
poloneze, părea stranie prezența conacelor înconjurate de portocali, grădinile cu
garduri vii din camelii, trandafiri și merișor. Ferestrele perdeluite erau întărite cu
gratii de fier. Într-una din primele case Cedro văzu în prag un ulan. Când
soldatul dădu cu ochii de tânărul ofițer pe care toți îl credeau mort, își scoase
luleaua din gură și se repezi în întâmpinarea călărețului.
La strigătele lui și alți soldați ieșiră în fugă de prin casele vecine și în curând
Krzysztof înainta triumfal, înconjurat de o mulțime de oameni ce-l aclamau.
— Bun găsit, los infernos!274 strigă.
— Trăiască pan sublocotenentul!
— Acum să vezi ce-o să-i mai snopim pe tâlharii ăștia!
— Mergem la casa ofițerilor…
Curgeau întrebări, exclamații, relatări. I se povestea lui Krzysztof despre
marșurile anevoioase din munții Juvenes, despre stindardele pierdute, despre
marșul de pe malul râului Guadiana, despre nemaipomenita luptă de la Ciudad-
Real, despre urmărirea dușmanului la Miguelturra, Almagro, Santa-Cruz…
— Dar domnul colonel e aici cu voi? reuși, în sfârșit, să pună și Krzysztof o
întrebare.
— Domnul colonel Konopka? Da de unde! E în Franța acum domnul colonel.
— Ia te uită! Și comandanții?
— Domnul Rutier e numit comandant peste pușcașii călare francezi.
— Dar la voi cine comandă?
— Singurul nostru comandant e pan Hupet.
274
Împielițaților. (Sp.)
 — Să mergem la el…
Pan Hupet era încartiruit într-una dintre cele mai mari case din satul Val de
Peñas. Începuse să se întunece când mulțimea care-l escorta pe Krzysztof năvăli
în curte. În ușă și în ferestre se arătară bătrânii soldați cu mundirele descheiate
sau numai în cămăși.
— Cine vine? strigară. Parola!
— Parola mea e: Saragosa și Burviedro…
Cu strigăte furtunoase de entuziasm îl traseră pe Krzysztof în casă și-l așezară
la masa întinsă. La început își plimba peste mulțime ochii încă nedeprinși cu
lumină puternică. Încet, încet, începuse să recunoască figurile, chipurile aspre de
soldați, cu mustățile în furculiță sau lăsate pe oală, cu ochi de lupi, cu ochi de
vultur. În mijloc ședea, numai în cămașă, Niezabitowski, cu capul pe jumătate
bandajat. Lângă el mohorâtul Prendowski, apoi Gorecki, Jan Nestorowicz,
Szarski.
— Ian te uită, trăiește pișicherul! strigă Niezabitowski, văzându-l pe
Krzysztof. Noroc, conte galițian!
Ofițerii așezați la masă zvâcniră în sus.
— Noroc! Noroc!
— Vin!
— Ăsta oaspete! Parc-ai fi venit de pe tărâmul celălalt!
— Dați-i votcă, să-l mai învioreze.
— Horilcă poloneză dați-i!
— Habar n-ai, frate, ce mai horilcă fierbe aici Majewski din struguri. A făcut
o adevărată distilerie, pe cinstea mea…
Subofițerii, ba până și soldații, umplură odaia. Cedro îi saluta cu bucurie.
Privind în jur, văzu într-un colț agățate sus, în cuie, două mundire ofițerești cu
benzi negre peste piepți.
— Asta ce-i?
— Ăsta-i mundirul lui Peczkowski din regimentul patru de infanterie. A căzut
la Consuegra, iar acolo, frate, e mundirul lui Czyński, locotenent din regimentul
nouă. Un călugăr l-a ucis mișelește la Herencia.
— Le păstrați ca amintire?
— Da, ca amintire le păstrăm. Organizăm aici un muzeu. La Manzanares
pedestrimea doarme, iar noi, aici, pe creastă, veghem zi și noapte.
— Dar candelabrele astea, tot piese de muzeu sunt? întrebă Cedro, privind cu
interes cele câteva candelabre de argint așezate pe masă.
Lumânări mari de ceară, de biserică, cu modele colorate pe ele, ardeau,
răspândind scântei. Masa era acoperită cu învelitori brodate, din pânză subțire,
smulse de pe altare. Peretele care despărțea odaia aceea încăpătoare de cea
vecină era pe jumătate surpat și prin spărtura mare, rotundă, căscată în el, masa
se întindea și în camera de alături. Acolo făcea un cot și se continua mai departe,
până în fundul casei. Pe toată lungimea ei era încărcată cu argintărie scumpă.
Cupe de vin de toate formele și dimensiunile, gravate de mână de maestru; cupe
de aur, bogate; carafe și pocale din cristal, șlefuite artistic, închipuind lebede,
păuni, vulturi, flori nemaivăzute, grifoni, câini, himere; fructiere uriașe din
malachit sau marmură galbenă de Siena, farfurii scumpe de Limoges și potire
mari de vin, de câte două ocale fiecare, din cristal de Boemia, cu blazoanele
granzilor spanioli săpate în sticlă; pocale și cupe din nucă de cocos, din corn de
bizon și din baga, lucrate cu secole în urmă de artizani americani anonimi,
capturate de conchistadori, iar acum, după o a doua captură, împodobind masa
ulanilor. Vinul negru, uleios, din Val de Peñas spumega în carafe, cupe și pocale.
De-a lungul pereților se înșirau coșuri cu sute de sticle. Pe platourile de argint și
în farfuriile scumpe abureau porții uriașe de cârnați cu sos dulce, pregătiți după
rețetă poloneză, în vase străvechi de formă bizară soldații aduceau la masă tobă
cu sânge caldă, tobă rece, slăninuță și șuncă cu hrean.
— Văd că vă ospătați aici ca de Paști! spuse Cedro, încântat.
— Da tu ce-ai crezut? Femei nu-s, de niciun fel, în schimb ne-a făcut
Skarzyński niște cârnați, că de două săptămâni tot înfulecă băieții și nu se mai
satură.
— De unde porci?
— Întreabă-l pe Skarzyński …
— Și crezi că asta-i tot? Are cocinele pline de porci, îi îndoapă, că de-abia
umblă și nu-i taie decât p-ăi mai grași.
— Una-l roade, dragii mei, râdea bătrânul Szulc, că nu-i poate mâna-n târg, la
Wawolnice sau la Baranów… Ce parale-ar scoate!
— Ei, bețivanilor! Hai să bem în sănătatea tânărului Cedro!… strigă
Pendowski.
— Dac-ai scăpat cu rana aia a ta, înseamnă că ești de fier! Făcuși, măi băiete,
o tumbă ca un clovn la circ, iar sângele gâlgâia ca dintr-un cerb lovit sub a cincea
coastă… mormăia Niezabitowski.
— Deși n-ai fost cu noi în afurisiții ăia de munți Juvenes, botezul focului l-ai
primit, ulane! Să bem în sănătatea lui!
— Să închinăm aceeași cupă, pe rând, strigară.
Toți cei de față, amețiți de băutură, se ridicară în picioare. Cedro îi privea cu
inima lui de ostaș adânc tulburată. Ar fi fost gata să-și dea viața pentru ei, s-ar fi
lăsat tăiat în bucățele pentru acești oameni care îl cinstesc, toastează pentru el și
îl numesc ulan… Voia să le spună că l-a văzut pe Napoleon. Ridică paharul…
— Chemați-l aici pe Dys! strigă Prendowski. Să ne cânte, diavolul, să ne mai
veselim și noi, că ne privește moartea-n ochi…
 Intră un soldat bătrân, scund, cu părul alb colilie, cu o mustăcioară tunsă,
căruntă și ea, dar rumen la față și în putere.
— Cântă-ne, bătrâne! strigară toți.
— Dar nu cântece de azi…
— Cântă-ne ceva vechi-străvechi!
— După voia domniilor-voastre, răspunse Dys, făcând smirna.
Se retrase la perete, își drese glasul, își trecu palma peste mustață. Își înălță
mâna solemn, ca un dirijor, și începu să cânte cu un glas surprinzător de tare, de
curat și atât de minunat, încât o tăcere adâncă se lăsă în odaie:

Deșteaptă-te, Lech, din somnul tău adânc,

Cumplitul busurman acuma stă la pândă…
E vremea să fii treaz, și amar-amar să plângi!

În glasul lui tremurau lacrimi amare și răsuna adevărul cel mai adevărat.

Cutremură pământul acuma glas de arme,

Și geme Ucraina sub cel călcâi de turc,
Și lanțuri și cătușe stau gata să ne strângă,
Iar tu, Lech, dormi acuma?

Toți ofițerii reluau în cor, cu entuziasm ultimul vers. Prendowski își umplea
paharul, adăugând vinului lacrimile sale amare.

Șoiman viteaz, al nostru! Un’ți-ai ascuns mânia?

Pe unde stau pitite săgețile Bellonei?
Unde ni-i vitejia? Unde-i străbuna slavă?

Mai răsuna cântecul ostașului, când se auziră deodată tropot, glasuri, larmă.
Mulțimea soldaților se dădu la o parte din ușă și în odaie năvăliră câțiva ulani
voinici cu chivărele pe cap și înarmați, ducând pe cineva în brațe. Erau
însângerați, cu mundirele zdrențuite, cu fețele crunte, negre de fum.
— Cine-s ăștia? strigă Niezabitowski.
— Îl ducem pe pan Stokowski.
— Căpitanul! exclamară într-un glas ofițerii.
— Trăiește?
— E căsăpit, dar răsuflă.
— Duceți-l sus, în odăiță.
— Chemați chirurgul!
— Pentru Stokowski!
 În urma soldaților, intră locotenentul Mikułowski.
— Ian te uită! strigă Szulc.
— Ești întreg?
— Slavă Domnului!
— Cum a fost? Spune odată!
— Ți-e teamă să nu putrezească vorba-n mine, ca-n răposatul Sancho Panza.
Mi-e foame!
Se așeză la masă și trase spre el platoul cel mai apropiat.
— Unde s-a-ntâmplat?
Locotenentul luă cu aerul cel mai senin farfuria pună pe care i-o întinsese un
caporal și, sorbind din vinul de Val del Peñas, ca să-i lunece mai bine mâncarea
pe gât, spuse între două îmbucături:
— Păi la Mora.
— Unde-i aia Mora? întrebă Cedro.
Mikułowski îl privi pieziș și răspunse:
— Sunteți viu și nevătămat? Mora e un castel ca ăl de la Chȩciny, dacă n-o fi
mai mare. Ne-au așezat în locul ăla blestemat pe Stokowski și cu mine…
Înfricoșător castel… Ne-am fortificat, am curățat șanțurile săpate în stâncă, hăt,
demult, cică încă de maurii andaluzieni, care se apărau de regii Castiliei…
— Lasă Castilia! Spune ce ne interesează pe noi…
— Ei, cum zic… ne-au atacat încă de ieri – noaptea, din toate părțile… Vreo
mie să fi fost, iar noi – cincizeci, închiși în vechile turnuri. Am tras în ei, cât am
avut praf de pușcă. Apoi am început să aruncăm cu pietre. Iar ei au dărâmat un
zid, au dat o gaură în turnul din colț și au pus foc pe scări.
— Și cum ați ieșit de acolo?
— Nici eu nu știu. Am trecut prin flăcări. Ne-am croit drum cu paloșele…
Stakowski a luptat ca un zmeu, fir-ar să fie!
— Cine a mai căzut! întrebă cineva într-un târziu, în timp ce Mikułowski
înfuleca de zor.
— Știu și eu? Au căzut destui… I-au înghițit flăcările. Când am sărit pe cai,
lupta mai clocotea încă. Ei, mi-am potolit foamea. Plec!
— Mergem și noi cu tine.
Cedro își făcu loc printre ofițeri și alergă la calul lui. Când veni călare în fața
casei, în curte se și aprinseră făcliile, ofițerilor li se aduceau caii, grajdurile
răsunau de nechezat și larmă. Peste o clipă, se trâmbiță semnalul de încălecare.
— Băieți! Azi să nu-i iertăm pe tâlhari! se auzi în noapte glasul lui
Niezabitowski.
 PE MALUL RÂULUI RAWKA

Compania a doua a primului escadron de ulani din regimentul lui

Dziewanowski în zori plecă în patrulă de cercetare. Turnase toată noaptea. Abia
spre ziuă se domolise ploaia. Norii joși se ridicau de pe câmpiile mazuriene,
dezvăluind în zare fâșia pădurilor.
Compania primise misiunea să treacă prin smârcurile râului Rawka, mai jos
de cele trei lacuri de la Michałowice și la primul stăvilar, unde se afla ultimul
pichet, să intre în pădure, să o cerceteze în mai multe direcții și să iasă pentru a
face joncțiune cu regimentul său, al șaselea, și cu brigada de cavalerie a lui
Biegański. O sută șaptezeci de călărași, cu căpitanul, locotenentul și cei doi
sublocotenenți se îndepărtau la trap de șoseaua Varșoviei. La fiecare două-trei
sute de pași încercau să găsească un loc potrivit pentru a traversa, dar fără
succes.
După revărsările de primăvară și după atâtea ploi toată valea Rawkăi era sub
apă, până la marginea câmpurilor. Lângă Puchaly începeau turbăriile în care caii,
de la primii pași, se afundau până la gleznă. Singurul loc mai uscat de pe-acolo,
precum și podul de lângă grădinile moșiei din Michałowice, primiseră dispoziția
să le ocolească. Așa că merseră înainte. Între drumul pe care-l urmau și Pȩcice se
întindea mlaștina adâncă, trădătoare, lată de aproape o verstă, acoperită de apă.
Smârcurile lungi, ruginii, țineau până la satele Tworki și Pruszków. Parcul uriaș
cu copaci mari, sălbatici, întins cât o pădure, de pe malul lacurilor, se ascundea
încă în negură. Uneori se arătau ochiului din ceață pâlcuri de copaci, dar îndată
piereau în penumbră. Numai aleile de tei străvechi de pe dâmburile nisipoase,
ducând spre Komorów, se zăreau limpede în văzduhul albastru.
Pe luncile îmbibate de apă dăduse-n colț iarba și obligeana își înălța lăstarii
palid-verzi, șiruri-șiruri, aidoma unor flăcări zbucnite din miezul pământului.
Arinii de pe malul râului, alcătuind pâlcuri și crânguri întregi pe rovină, își
înălțau boiurile întunecate, buhăite și bolnave parcă alături de verdele proaspăt
din jur – dar până și vârfurile lor se acoperiseră ici-colo cu mâțișori gălbui
semănând de departe cu o năframă străvezie. Peste șanțuri și brazde șiroiau la
vale, murmurând și clipocind, șuvoaie de apă. Peste limbile și gâtuirile turbăriei,
ce abureau în aerul cald al unui nou început de zi, săgetau nagâții cu strigăte de
bucurie.
Soldații le țineau hangul și unii cu atâta iscusință, încât escadronul se
cutremura de râs. Până și militărosul și severul căpitan Katerla, unul dintre cei
mai destoinici cavaleriști – fapt dovedit și de repeziciunea cu care era avansat în
grad – râdea furiș pe sub mustața-i stufoasă. Tușea grav și arunca priviri fioroase
în jur, dar soldații știau prea bine că și-n inima lui a-nflorit aceeași primăvară.
 În dimineața aceea sublocotenentul Rafał Olbromski era vesel. Calul de sub el
forăia de sănătate și-și purta ușor călărețul. Fiecare strigăt de nagâț trezea în
sufletul sublocotenentului câte o amintire dragă, o bucurie de demult, cine știe
când trăită, uitată parcă pentru totdeauna.
Pe malul din dreapta, înalt și întins, cârtițele ridicaseră zeci de mușuroaie
negre, reavăne încă.
— O să fie vreme bună… șopteau soldații.
— Pionierul ăsta nu se apucă de săpături înainte de ploi. Numai când se-
ncredințează c-a venit cu adevărat primăvara ia hârlețul și se pune pe treabă.
— Era bun la Opacza, acolo, după biserică – într-o clipă ar fi săpat tranșee de
o sută de coți.
— Las’ că sapă ai noștri și făr’ de el…
Pe dâmburile nisipoase pământul mirosea pătrunzător a primăvară. Ce-i drept,
în zare, spre Varșovia, ogoarele boierești se vedeau cenușii, neatinse, iar
nisipurile de partea cealaltă își arătau goliciunea, totuși pe alocuri înverzise viu
secara de toamnă.
Apropiindu-se de sătucul Reguły, soldații văzură țărani ieșiți la muncă pe
ogor. Pământul reavăn, abia răsturnat de plug, lucea ca fierul bine lustruit. Când
și când, adierea vântului aducea din sud miros stifos de bălegar, ce se topea cu
repeziciune în văzduhul curat.
Compania ieșise pe loc mai uscat și călărea de-a dreptul peste câmpuri.
Copitele cailor una-două intrau până la chișiță în pământul jilav, clefăind ritmic.
Lângă satul Pruszków compania trecu prin vad râul Utrata și merse mai departe
peste nisipuri în sud, spre pădurile Komorowskie și Helenowskie. Îndată ce-au
trecut râul, căpitanul Katerla opri soldații și-i așeză în formație de patrulare.
Douăzeci și cinci de călărași în avangardă, cu un locotenent în frunte. Din ei zece
trebuiau să patruleze, iar cincisprezece să înainteze în grup la două mii de pași de
companie. Douăzeci de călărași cu un sublocotenent fură lăsați în ariergardă, la
două mii de pași în urma companiei. În această formație intrară în pădure.
Pădurea uscată, cu copaci de toate soiurile, era liniștită și tăcută.
Lăstărișurile – carpeniș, stejăriș și aluniș – abia începuseră să dea semne de
viață. Frunza uscată, putredă, foșnea sub copitele cailor…
Avangarda înainta pe un drumeag îngust dinspre Nowa Wieś spre Nadarzyn.
Compania, cu un vagmistru-major, patru vagmiștri, un furier, caporali și trompeți
în flancuri, mergea în rânduri strânse. Soldații străbăteau pădurea cu pas măsurat.
Toți erau tăcuți și cu atenția încordată.
Soarele răsărise și pădurea golașă parcă-și întindea mădularele, trezită din
somn. Pe alocuri se deschidea câte o poiană, aidoma unui golf în marea de
arbori, și atunci privirea rătăcea în voie pe întinderile mazuriene pe o distanță de
câteva mile. Într-o astfel de poiană se aciuase un sătuc singuratic. Vreo
cincisprezece căsuțe albe sub acoperișuri de paie. Gospodăriile se întindeau de-a
stânga și de-a dreapta drumeagului nisipos. Pe lângă case se înălțau tei
desfrunziți și sălcii rămuroase. Era liniște și pustiu. În vârful celui mai înalt
copac clămpănea o barză. Pe primul țăran întâlnit în drum îl luară cu ei și-i
porunciră să le arate calea cea mai scurtă spre Nadarzyn. O ceată de copilandri în
cămășuici dădu buzna în stradă să caște gura la glorioasa armată și multă, multă
vreme alergă în urma soldaților, cu ochii la ei. Câinii lătrau fără istov, deși
detașamentul intrase demult în pădure.
Rafał ieși din rând și călărea prin pădure, pe alăturea drumului. Asculta cu
încântare cum calul ridică în copite frunzele cafenii de fag, moarte din anul ce a
trecut, și frânge vreascuri uscate. Gândurile îi zburau departe ca și privirea ce
scruta desișul pădurii.
I se năzări dintr-odată că-l vede aievea pe taică-său… Aproape niciodată nu se
gândise la el, nici o singură dată nu-i fusese dor de bătrân. De unde oare acum
această vedenie? Dibuind drumul cu toiagul, merge bătrânelul gârbovit, învelit
parcă în galben-mucegai. Căciula pe cap, scurteică, cizme ponosite, ca-
ntotdeauna. Bătrânul avar Olbromski din Tarniny. Ce tristețe surprinzătoare,
stranie, de neînțeles!
Uf, cât l-a mai ciomăgit taică-său de mic, de când se știe, l-a chinuit, l-a
obidit, l-a umilit, l-a înșelat! L-a gonit afară în ploaie și vremuială. Iar pe fratele
său, pe fratele l-a izgonit pentru totdeauna… Pentru totdeauna… Nu l-a durut și
nu i-a zvâcnit inima niciodată, știindu-și fiul printre străini, în marșuri, prin
bivuacuri și tabere militare. N-a simțit nimic inima lui, când străpuns de gloanțe,
a zăcut, mai mult mort decât viu, pe câmpul de luptă, nu s-a frânt de durere când
fiul a murit neîmpăcat, fără să-și fi strâns în brațe tatăl. Putrezește acum departe,
departe…
De unde atunci această tristețe stranie, de neînțeles?
De fapt, i se pare că el însuși este bătrânul împovărat de ani din Tarniny, că în
suflet i s-au adunat și și-au înfipt adânc rădăcinile toate gândurile acestuia, și-au
întins firele subțiri toate rădăcinile și simțămintele. Le aude cum freamătă, cum
se perindă la nesfârșit, roinice stoluri aducătoare de durere. Dar nu, asta nu-i
tristețea lui! Bătrânul este copleșit de o tristețe nedeslușită, de nepătruns, de
neînlăturat.
A venit o nouă primăvară, căldura ei a mângâiat încă o dată fiecare bulgăre de
pământ și l-a trezit la viață, o adiere caldă a venit de peste Vistula asupra
câmpiilor Sandomierzului. Oriunde ți-arunci privirea se naște viață. De ani și ani,
ani fără număr, se naște mereu aceeași viață… Numai Piotr nu se va mai întoarce
niciodată…
El nu mai este. S-a preschimbat în țărână, în pulbere, într-un pumn de cenușă.
Niciun oscior n-a mai rămas din trupul lui. De-ai putea ști măcar câtă pulbere s-a
mai păstrat din el. Să pipăi cu mâna. De-ar zace colo, în cimitirul ce se vede de
pe câmp, s-ar duce acum tainic la mormântul lui și i-ar împărtăși în șoaptă vrerea
și dorința lui părintească. Dar așa… Cât e de îngrozitor să trăiești mai mult decât
propriul tău fiu! Se strânge inima bătrânului, se tânguie și jelește, dar nici o
singură lacrimă n-o mai poate răcori.
Își plimbă privirea peste câmp. De jur-împrejur… Se oprește. Se uită în zare.
Dus e și celălalt fecior. Cine știe dacă se va mai întoarce vreodată! Și când, de-o
fi să vină?! Mintea rece și dârză gonește cu hotărâre neliniștea. Adierea
primăverii zvântă lacrima solitară de pe pleoapa de jos. Voința de fier înăbușă
tulburarea. Merge înainte, repede, repede, sprijinit în toiag. În creier prind să se
perinde gânduri gospodărești, de fiecare zi. Ce să semene pe câmpul ăsta, uite?
Dar pe celălalt? Să mai boronească o dată ogorul ăsta? Să desțelenească oare
pârloaga de colo?
Și încet, ca dintr-o tainiță nevăzută se ridică la suprafață voința de altădată,
încăpățânată și de neînduplecat, în stare să despice în două ca tăișul unul pumnal
de Damasc. Nu, nu-și va ierta fiul, nu-l va ierta niciodată! Să piară! Praful să se
aleagă de el! De-ar veni ca un câine gonit și i-ar linge tălpile, mâna lui nu-l va
mângâia. Să tragi sabia din teacă și s-o ridici asupra părintelui tău? Ha, ha! Să
piară, dacă-i vorba pe-așa!
Brazdele răsturnate de plug vin năvală peste ochii lui roșii, ca de foc. Ghici, în
care din ele s-a preschimbat fiul tău! Ghici, ghicitorule!…
Un ghimpe îi sfâșie inima lui Rafał și o durere adâncă, blestemata durere,
căscată prăpastie între el și părinte, cum alta nu-i pe lume, îi schimonosește fața.
Îl doare inima pentru bătrânul ăsta, suferă de răul lui și suferința îl arde laolaltă
cu sentimentul de obidă, umilință, mânie și dezgust.
Se uită în jur, uluit.
Soarele strălucea pe cer. Licăriri alb-aurii jucau peste pădure. Zăboviră pe
boiurile goale ale mestecenilor, de o tristă frumusețe, despuiate parcă de
veșmântul lor de-o mână haină și batjocorite… Zăboviră, se stinseră, pieriră. Se
avântară în desișul verde al pinilor și pe sub cetina uscată prinseră a căuta cu sârg
colții trudiți ai ierburilor primăvăratice… Între timp, în fața ochilor încețoșați de
gânduri, străluci albastrul nemărginit al cerului. Se dezvăluiră câmpiile întinse,
așternute spre miazăzi. Departe, printre nisipuri, se vedeau, cenușii, hambarele
din Nadarzyn și licăreau acoperișul întins, arămiu, al bisericii și clopotnița ei
scundă.
Rafał privea cu nepăsare câmpurile nisipoase, urmărind firul abia văzut al
drumului zvântat, când auzi deodată glasul răgușit, surd, al căpitanului:
— Atenție, stai!
 La auzul acelui glas caii încremeniră, înainte de-a simți mâna călărețului
strângând dârlogii. Murgi-aurii, se acoperiseră de pete umede-întunecate.
Trupurile abureau. Unele se înspumegaseră.
— Descălecarea!
Olbromski, cu o senzație fizică de încântare, aruncă hățurile pe dreapta, își
adânci degetele mâinii stângi în coamă și scoase ușor piciorul drept din scară.
Sprijinindu-se cu stânga de oblâncul șeii, continua să viseze:
„Pe, la noi ogoarele au înverzit. În zori, văile sunt învăluite în pâcle…”
— Jos! comandă căpitanul.
Își coborî cu nespusă agilitate piciorul drept din scară, cu vârful în jos, cu
pintenul în sus, și-l trecu peste spinarea superbului său armăsar.
Compania descălecă și toți, ca unul, stăteau drepți, până se-auzi comanda:
— Pe loc repaus!
Rafał azvârli dârlogii peste șa, îl lăsă pe Bratek al său, bine dresat, în iarbă, iar
el ieși din rând să-și mai dezmorțească picioarele. Căpitanul însă își oprise acolo
oamenii nu numai ca să-și mai tragă sufletul. Trecu înainte, pe lângă avangardă,
prefirând pe sub nas expresii nu tocmai elegante. Alese din ochi un ostaș, un
mazurian ca un brad, și-i făcu semn din cap să iasă din rând. Mai alese unul și-i
făcu același semn. Le porunci să-și lase lăncile jos, să-și desprindă săbiile, să-și
scoată chivărele și încetișor să urce pe doi brazi, dintre cei mai înalți, din
marginea pădurii.
Flăcăii se cățărară sprinten, ca niște veverițe, din cracă-n cracă, din partea
nordică a trunchiurilor, cum li se poruncise, și ajunseră până-n creasta copacilor.
— Ce se vede? întrebă încet căpitanul.
Soldații tăceau.
— Holbați bine ochii, mă, gură-cască! Se vede drumul mare ce duce de la
pădure la Nadarzyn?
— Se vede, pane căpitane.
— Dincolo de Nadarzyn se mai vede drumul, au nu?
— Se vede, pane căpitane!
— Uitați-vă peste câmp de jur-împrejur. Vezi?
— Văd, pane căpitane.
— Sunt goale?
— Goa…
Deodată, amândoi soldații, zăngănind din pinteni și tot agățându-se cu
eghileții de crăci, prinseră să coboare, ca la comandă.
— Ce s-a-ntâmplat? strigă căpitanul.
Săriră amândoi de sus pe pământ și zvâcniră spre cai, înhățându-și din mers
chivărele, lăncile și strigând cu glas înăbușit:
— Călărașii! Călărașii!
 Căpitanul se aruncă în partea spre care arătau soldații. La început nu văzu
nimic. Câmpurile erau tăiate de pâlcuri de mesteceni și brazi. Dinspre pădurea
numită Dȩbak, răzbătea de departe vuiet ritmic, zvon și zăngănit metalic. Bătu
neliniștită inima lui Rafał, apoi încet se potoli: Tic-tac, tic-tac!
Un gând îi străfulgeră creierul înfierbântat:
„Vin căprioarele de pe Łysica, sau ce?”
Cu ochii în zare, Rafał își aruncă mecanic piciorul peste cal, îl puse în scară,
aruncă dârlogii spre stânga. Se așeză cât mai bine, se îndreptă din șale, și, înfipt
de nădejde în șa, se opri locului, încremenit.
Bratek forăia și flutura mărunt din urechi.
Duduitul copitelor pe pământ jilav, moale, răzbea surd de undeva, de la
capătul câmpiilor, melodios ca o muzică. Ochii ofițerilor, vagmiștrilor,
caporalilor, soldaților se încordară ca un arc cătând într-acolo de unde venea
tropăitul surd. Deodată, cam la o verstă depărtare, de după pădure se arătă încet,
lin, jucându-și pitoresc în soare culorile, un detașament de husari austrieci.
Căpitanul încremeni pe cal. Chipul îi părea dăltuit din marmură. Tot era numai
ochi.
Patrula austriacă mergea spre drumul Nadarzynului, întorcându-se, probabil,
dintr-o recunoaștere. Urma să taie câmpul pieziș în fața frontului polonez. Când
întreaga patrulă dușmană ieși în loc deschis și se văzu limpede că numeric
întrece cu mult forțele poloneze, din gura căpitanului zbură săgeată comanda:
— Lancea la atac!
Într-o fracțiune de secundă mâinile drepte alunecară pe lemnul lancei până la
punctul unde puteai s-o ții în cumpănă fără să-ți îndoi corpul. Degetele bătătorite
ale mazurilor strânseră lăncile. Traseră capetele mânerelor din tocurile prinse de
trăgători. Primul rând cumpăni lăncile cu vârfurile înspre pieptul dușmanului, cu
lemnul la subsuoară, strâns pe șold, cam la jumătate cot de capăt. Ostașii din
rândul al doilea stăteau cu lancea pregătită.
Căpitanul se așeză bine în șa și puse mâna pe dragonul sabiei. La fel și
ofițerii. Așteptau cu sufletul la gură.
Săbiile ofițerești trase din teacă șuierară în văzduh.
— Strânge hățurile!
Căpitanul îi cuprinse pe ostași cu o privire de oțel.
— Înainte, marș!
— Marș!
Pintenii se-nfipseră în coastele cailor. Detașamentul zvâcni de după copaci.
Caii săltară inegal, dar într-o clipă își găsiră ritmul. Cal și călăreț, se
preschimbară într-o masă închegată, într-un adevărat monolit, ca o stâncă smulsă
de pe piscuri, zburând în gol. Pe măsură ce caii alergau mai spornic, soldații din
primul rând se aplecau tot mai mult spre grumazurile lor. În văzduh șuierară
lăncile. Pământul zdrobit sub copite împroșca bulgări.
— La atac!
Rafał simțea o fericire nebună în goana aceea bezmetică.
Printre pleoapele strânse juca o fâșie strălucitor-albastră de cer. Auzind ultima
comandă a căpitanului, deschise larg ochii. Era la vreo optzeci de pași de linia
dușmanului.
Escadronul husarilor, unul din cele șase, care mergea în avangarda
generalului-feldmareșal von Schauroth, observase demult patrula poloneză. În
formație de luptă gonea cu toată viteza spre rândurile vrăjmașe. Ofițerii călăreau
pe flancuri strigând și cu săbiile arătând direcția atacului. Escadronul husarilor,
gonind în unghi, se izbi de cel polonez. Primele două rânduri de ulani fură
înghesuite din spate, de rândurile următoare, atât de tare, încât capetele cailor se
vârâseră printre călăreți, piepturile gâfâite împingeau în crupele celor din față și
se intercalau între picioarele lor. Ulanii, ca o bombă, căzură peste austrieci.
Primul rând de ostași se împrăștie într-o fracțiune de secundă. Vreo duzină de
husari doborâți din șa cu lăncile urlau pe sub copitele cailor.
Linia a doua și a treia se năpustiră în aceeași clipă cu toată forța, izbind cu
săbiile. Sublocotenentul Olbromski se aruncă în mulțimea compactă. În iureșul
șuierător al săbiilor izbea și el cu furie și încântare. În jur – ochi cu pleoapele
strânse, sprâncene încruntate, nări fremătătoare. Dinți rânjiți. Zăngănit și vuiet de
oțel. Împușcături și răcnete sălbatice.
Rezistând la primul asalt al lăncierilor polonezi, husarii toți se năpustiră cu
săbiile asupra lor. Rafał își dădea limpede seama cum flancurile austriece risipite
se strângeau și se închideau în grabă, cum vechiul, încercatul și agerul soldat din
Palatinat mânuia cu-ndemânare sabia ascuțită, lovind cu toată furia în ulani.
Zărind înaintea sa un bătrân spadasin în plină luptă, Rafał se aruncă nebunește
asupra-i. Săltat în scări, izbi cu iuțeala fulgerului, o dată, de două ori. Austriacul
pară loviturile și se retrase. Un altul așijderea lui îi luă locul. Caii se loviră piept
în piept și călăreții își încrucișară spadele cu zăngănit asurzitor. Rafał prinse o
clipă prielnică, se înălță și dădu o lovitură nimicitoare. Austriacul parcă se trase
îndărăt, dar, neașteptat, smuci dârlogii cu atâta forță, încât calul cabră, cu botul
căscat, și se avântă înainte, năpustindu-se asupra tânărului călăraș.
— Procletul! Lovește-l fără cruțare! se auzi răcnetul vagmistrului din flanc.
Rafał se simțea în putere și respingea loviturile cu hotărâre. Sabia lui scăpăra
ca fulgerul, izbea în jur și împroșca scântei. La un moment dat, se aplecă pe o
parte ca tras de o povară neînchipuit de grea. „Mi-a rupt brațul”, îi trecu prin
minte. Sabia îi scăpă din degetele amorțite. Încordându-și toate puterile, energia
și bărbăția o strânse în mână și-și înălță brațul înțepenit, dar nu mai fu în stare să
lovească. Furnicături în palmă, în cot, în umăr, furnicături…
 Husarul se lăsă pe spate și-l împunse cu vârful în piept. Sabia se-nfipse până
la os și-l arse peste coaste. Austriacul se smuci și se prăvăli din șa sub lovitura
grea a vagmistrului din flanc. Peste o clipă ședea pe pământ, ținându-se cu
amândouă mâinile de falca zdrobită. Ochii spălăciți se căscau înfricoșător în gol
și din piept îi ieșea un urlet de fiară. Olbromski își trase încet pistolul și-i trimise
un glonte între ochii înnebuniți. Aruncă apoi o privire peste pantalonii săi și văzu
cu surprindere și mânie că tot piciorul stâng, genunchiul, cizma până la călcâi,
erau roșii de sânge.
„Care naiba m-o fi croit în halul ăsta?” gândi ca prin vis.
Văzu deodată câmpul cum îngălbenește și cum luminițe verzi se aprind parcă,
rânduri-rânduri. Se frecă la ochi.
Mânuind lăncile, trăgând focuri de armă și lovind cu săbiile, îl înconjură cu
strigăte și tropăit de copite o ceată dezordonată de ulani. Auzea mereu în
mulțime strigătul căpitanului, locotenentului și sublocotenentului: „Pe locuri!
Alinierea!” Înnebunit, repeta comenzile și vagmistrul-major. Ulanii se retrăgeau
spre pădure, respingând din răsputeri asaltul husarilor. Unii călărași se fugăreau
răzleți pe câmp. Patrula care, în sfârșit, începuse să se regrupeze la liziera
pădurii, ducea cu ea vreo duzină de răniți.
Rafał nu-și putea da limpede seama ce se petrece în jur. Îi era rău, greață,
ciudă. S-a lăsat căsăpit ca un laș. Când zarva luptei, zăngănitul și strigătele se
mai domoliră, ulanii împrăștiați pe câmp prinseră să se adune la marginea
pădurii. Înfierbântați, galopau pe caii înnebuniți, acoperiți de spumă. Câte unii
trăgeau după ei bidivii ungurești, alții husari răniți sau schilodiți. În cele din
urmă, băgară toți de seamă că sublocotenentul Olbromski sângerează din cale-
afară.
Rafał se grozăvea zicând că nu are mai nimic. Totuși îl scoaseră din șa. Când
vagmistrul-major îi descheie tunica, cum poruncise căpitanul, sângele gâlgâi
șuvoi de la subsuoară. Cămașa era în sânge, mundirul se îmbibase și el tot. Îl
culcară pe pământ, îl dezbrăcară și-i cercetară rana. Era împuns în piept și în
coastă. Tăietura mergea de jos din șale până la subsuoară. Căpitanul cu mâna lui
îi pipăi rana, cu degetele înăsprite căutând glontele. Rafał îl încredință că rana
nu-i de la o armă de foc și atunci o spălară bine cu votcă și-l pansară. Apoi îl
ridicară în șa. Se așeză ca într-un jeț, strâns oblojit, de parc-ar fi fost în corset.
Luându-i între ei, la mijloc, pe răniți și pe prizonieri, ulanii porniră de-a lungul
lizierei pădurilor Komorówskie spre șleah. Departe, spre Nadarzyn, se vedea
mișcare în armata austriacă. Răzbătea dintr-acolo zarvă, zăngănit de arme.
Mai aveau o bună bucată de mers până la șleahul mare, când le apăru deodată
înaintea ochilor linia întinsă a unei coloane de călărași austrieci care gonea la
trap, tot mai repede, de-a lungul drumului spre pădure. Văzând această manevră,
căpitanul își adăposti escadronul în pădure, iar el, rămas pe loc deschis, laolaltă
cu ofițerii, îl observa pe dușman.
Calul lui Rafał sta într-o băltoacă în pădure și bătea nerăbdător cu copita,
împroșcând stropi de apă. Ochii călărețului cu o umbră de tristețe priveau
marginea câmpului năpădită de primele buruieni. În suflet îi reînvie visul lui uitat
dintr-o altă primăvară – drumul spre Wygnanka. Atât de viu se înfiripa imaginea
acelor clipe, atât de limpede vedea acele meleaguri, încât realitatea aproape că se
destrămă. Strigătele soldaților și câte un zăngănit de sabie, de pinteni, lănci sau
hamuri, produse fără voie, în ciuda opreliștii, îl tulburau în depănarea aducerilor-
aminte. Mulțimea tresări deodată și porni spre marginea pădurii.
Rafał își ridică ochii.
În întâmpinarea husarilor demult sărise din pădure regimentul al doilea de
ulani sub comanda lui Tadeusz Tyszkiewicz. După ploile căzute în aer nu era fir
de praf și regimentul se vedea ca-n palmă. La început merse la trap, cadențat.
Apoi sub ochii celor care-l priveau începu să se strângă, să se adune, să se
prefacă într-o masă compactă. Caii se lipiră de cai, oamenii de oameni. Rămase
doar o pată de culoare alergând peste câmp. Ca vântul zbura regimentul…
Căpitanul Katerla nu putu rămâne indiferent. Își întoarse brusc calul în loc și,
oprindu-se în fața ostașilor săi, dădu ordinul ca vagmistrul-major cu treizeci de
soldați să-i ducă pe prizonieri și pe răniți prin pădure de-a dreptul la posturile de
observație de la Sȩkocin și la cartierul-general. Iar ceilalți – la luptă!
Într-o clipă, se formă convoiul, iar escadronul cu efectivul redus ieși din
pădure. Se încolonă în formație de luptă pe câmp și în galop se avântă înainte.
Micul detașament de o sută și ceva de oameni, călărind pieziș spre șleah, susținu
în mare măsură forțele principale și le ajută să-l zdrobească pe dușman, care a
pierdut, în afară de morți și răniți, două sute de oameni luați prizonieri. Rafał nu
a mai apucat să vadă această victorie. Înconjurat de camarazii săi, străbătea
pădurea pe drum de-ntoarcere. Ulanii șușoteau între ei, cercetându-i din ochi pe
prizonieri cu multă curiozitate, privind și prețăluind trofeele și caii capturați.
Vagmistrul-major râdea pe sub mustață, dar în prezența sublocotenentului
Olbromski nu îndrăznea să-și dea frâu liber gurii. În cele din urmă însă, n-a mai
rezistat și, zicându-și c-o fi slăbit ofițerul din pricina rănii, vorbi către neamțul de
lângă el:
— N-ai de ce să scâncești așa, că doar nu te frige nimeni în proțap! Herr
Gott! Herr Gott! V-ați dat săbiile la tocilă, fir-ați să fiți, ca să ne hăcuiți pe noi,
câinilor!
Husarul își ridică spre ele ochii injectați și-i arătă capul spart. Într-adevăr, pata
de sânge năclăit din părul vâlvoi se lățea tot mai mult.
— Zi așa! îi aruncă vagmistrul. Te doare, ai?
Soldatul mormăi ceva pe limba lui – în ungurește, ori poate-n românește.
 Rafał își dădu seama ce vrea să zică prinsul, dar tăcu. Uitându-se la omul
acela însângerat, o ură rece prindea să clocotească-n sufletul lui. Ca să scape de
privirile rugătoare pe care i le arunca prizonierul, spuse către vagmistru:
— Vagmistrule, să fie pansat și dus în spatele convoiului, să nu-mi stea aici
ghimpe-n ochi.
— Da, să trăiți!
Vagmistrul descălecă și-l întrebă pe husar:
— Ai o cârpă, ceva? Ai?
Rănitul ridică din umeri în semn că nu-nțelege.
— Mă, nepricopsitule, nici să vorbești omenește, nu știi! Gib mie o cârpă să-ți
oblojesc căpățâna, verstanden? O să-ți dau înapoi cârpa, n-ai teamă, când ți-oi
drege scăfârlia.
Soldatul făcea aceleași semne – că nu pricepe. Atunci unul dintre ulani scoase
din raniță o cârpă curată și i-o întinsese solemn vagmistrului. Acesta spălă la
repezeală rana, fără a opri convoiul, și bandajă capul prizonierului. În tot timpul
ăsta nu contenea să bodogăne:
— V-ați ascuțit săbiile ca bricele! Iar eu și făr’ să-mi ascut sabia îți zbor
căpățâna dacă-mi iau avânt, știi tu asta? Când te-o prinde ulanul în gheara lui,
apăi roagă-te lui Dumnezeu și repede. Numai că tu, vezi bine, nici de rugăciune
n-ai mai auzit pesemne pân-acuși, slugă nemțească. Uf, firați să fiți, diavolilor!
Ați plecat împotriva polonezilor, câinilor! Ce v-au făcut polonezii, măi? V-au
supărat cu ceva? Dracu te știe ce ești tu, de fapt. Poate ungur? Eu îți zic că nu ești
niciun fel de ungur, ci porc de câine, dacă te-ai alăturat neamțului împotriva
noastră! De n-aș fi om de omenie uite aici îți zburam de tot dovleacul ăla al tău!
Așa să știi!
Ulanii mergeau vioi, privindu-și prizonierii cu interes, fără dușmănie, ba chiar
cu oarecare bunăvoință. Rafał nu se simțea deloc în apele lui. Îl lua mereu cu
greață și lehamite. Îl trăgea parcă la somn, ca după o beție necumpătată. Capul îi
era greu, mâinile și picioarele îi ardeau.
Trecuse de amiază când ieșiră din pădure și luară drumul spre Sȩkocin.
Nimeriră într-un vârtej de trupe. De peste dealurile nisipoase de lângă
Lesznowola și Łaze se arăta o clipă și iarăși dispărea avangarda generalului
Speth. Ocolind pădurea, trecură până și prin Mokrawola. Brigada generalului
Rozniecki, cu cele patru tunuri ale ei, stătea neclintită spre Janczewice, lângă
cârciuma numită „Wygoda” 275, pe drumul dintre Falenty și Lesznowola. Pădurile
de lângă Falenty vuiau ca de zvon de clopote de zarva bătăliei, de împușcăturile
și strigătele călărimii lui Tyszkiewicz. Întregul șleah varșovian din fața satului
era ticsit de armament de tot felul. Spre Michałowice mergea încolonat,
înfundându-se în noroiul clisos până la genunchi, regimentul al treilea de
275
„Confort”. (Pol.)
pușcași, alte regimente se înapoiau de la Komorów sau Pȩcice la Puchały.
Adjutanții, stropiți de noroi până în vârful panașelor, goneau spre cavaleria lui
Rozniecki. Spre Jaworów trecu în goana calului un subofițer. Peste tot trupele
făceau loc convoiului de răniți ce înainta încet. Batalioane întregi coborau din
drum în șanțuri. Îl salutau până și ofițerii superiori.
Pentru întâia oară în viață Rafał înțelesese ce înseamnă gloria. Îl treceau fiori
de extaz, nemaiîncercați, cum trece un leu în goană prin pădure. Ochii i se
aprinseră de fericire și mândrie. Merita să te lași hăcuit, ars de viu, legat de coada
unui cal și tras peste hârtoape pentru onorurile primite pe distanța celor două
verste dintre Sȩkocin și Falenty. În sătucul Falenty însă nu erau trupe deloc. Nu
erau nici în pădurea de arini din spatele satului, nici în jurul conacului moșieresc
năruit, nici pe stăvilar, nici pe drumul ce ducea spre Raszyn. Abia la Raszyn, în
jurul bisericii și în casele de piatră de pe partea dreaptă a drumului și mai cu
seamă dincolo de biserică, unde câteva sute de țărani săpau șanțuri, era adunată
atâta armată, încât convoiul abia izbuti să se strecoare. Dar și acolo, pe cât era cu
putință, convoiului i se făcea loc să treacă. Pedestrașii își întindeau gâturile ca să-
i vadă pe prizonieri, cavaleriștii se trăgeau mai aproape, ofițerii ieșeau în
întâmpinarea lor.

Oamenii alergau în speranța să-i zărească pe pandurii cu părul împletit în

cosițe pe după urechi. Totul era acolo în mișcare.
Nimeni nu știa dacă mica armată va merge mai departe, să dea piept cu
dușmanul, sau va rămâne pe loc. Nimeni nu știa unde ar putea fi adăpostiți
răniții. La Raszyn nu era loc, de Falenty nici nu putea fi vorba.
În sfârșit, se găsi un chirurg și-l luă pe Rafał în grija lui. Întrucât Olbromski
era cel dintâi ofițer rănit din patrulă, îi acordă o atenție deosebită. Îl duse la două
verste de Raszyn, spre Varșovia, la Opacza.
Vagmistrul, între timp, îi conduse pe prizonieri la cartierul-general al
regimentului din care făcea parte, pentru a raporta generalului, a face raport scris
și a primi comenzi.
Olbromski era foarte slăbit, probabil pierduse prea mult sânge. Privea
nepăsător la conacul moșieresc din Opacza care i-l arăta medicul, asculta
nepăsător încredințările acestuia că acolo îi va fi mult mai bine decât la spitalul
de campanie, adăpostit în cârciuma din Raszyn. Conacul din Opacza se afla în
mijlocul unei grădini nu prea mari, pustii. Era îngrădită din partea drumului spre
Varșovia și spre câmp. Rafał reținu în memorie gardul acela putrezit pe alocuri și
prăbușit. Se mărginea cu o luncă… Se învioră și-și mai veni puțin în fire, la
vederea conacului alb, văruit. Parcă ar fi văzut casa părintească. La ferestrele
„din față” erau perdele de muselină – acolo era probabil salonul în care se intră
rareori. De după casă, se zărea o hulubărie. În fund erau aria, acareturile
coșcovite și grămezi proaspete de bălegar fumegând ca un foc din vreascuri de
ienupăr. Ușa de la intrare era încuiată.
Pe drumul noroios treceau trenurile regimentare, chesoanele. Chirurgul își
coborî pacientul de pe cal și alergă în curtea conacului, strigând după cineva.
Rafał aștepta în pridvor, cufundat în gânduri. Peste câmp, se scurgeau coloanele
militare. Departe, lângă Jaworów, înspre Piaseczno, se conturau în pâcla
primăvăratică rândurile batalioanelor înaintând sub comanda lui Jan Kamiński.
În sfârșit, zăngăni cheia în broască și rănitul fu condus în tindă. Medicul
dojenea un bărbat, poate pe vechil sau pe logofăt, care se uita la Rafał încruntat
și neprietenos, plescăind mereu din buze. Când i se porunci să descuie ușa spre
odaia cea mai bună, „din față”, se împotrivi îndelung, până când doctorul fu
nevoit să-l ia de guler și să-l zgâlțâie bine.
În salonul ciudat de pustiu, de parcă abia s-ar fi scos toată mobila de acolo,
aerul era foarte închis. Mai departe se afla o odăiță mult mai caldă. Acolo văzu
un pat curat înfățat, cu plapumă de atlaz, saltele moi și o grămadă de perne
brodate.
— Asta ne trebuie! De așa ceva avem nevoie! se bucură doctorul. Aici
sublocotenentul se va simți cel mai bine.
— Nu las pe nimeni aici! mormăi logofătul.
— Nu lași?!
— Nu las. Ăsta-i patul stăpânei. Am ordin strictissime să scot îndată patul ăsta
de aici.
— Iar eu strictissime anulez ordinul.
— Ehe…
— Mai bine fugi repede și adu-mi aici un lighean curat cu apă fiartă. S-o am
aici în cinci minute! strigă binefăcătorul lui Rafał, apucându-l de guler pentru a
doua oară pe logofăt și făcându-i vânt spre ușă cu atâta putere, încât amândouă
canaturile săriră în lături.
În antret, se auzi glasul omului deloc supus sau resemnat:
— Mă duc eu, dar să știți, nepricopsiților, c-o să-mi plătiți voi pentru asta!
— Vezi să dezlegi calul de la gard! Să-l duci în grajd! Să-i dai ovăz pe
săturate! M-ai auzit?
— Cum să nu, am auzit… bombăni logofătul din capătul coridorului.
În curând, doctorul începu să-l examineze pe rănit. Îl chinui destul până-i
spălă rana, dar îl și bucură, spunându-i că sabia husarului nu i-a tăiat prea multe
ligamente. A alunecat parcă peste os și a intrat mai mult în carnea de pe coaste și
de la subsuoară. Liniștit și pansat, ulanul se afundă în saltelele de puf. Chirurgul
îi prescrise odihnă și-i făgădui la plecare că dimineața trece să-l vadă.
 Ziua se topi încet și-i lăsă locul nopții. Nimeni nu veni să aprindă lumina.
Omul nu avea nicio pretenție – se odihnea de minune în alcovul acela atât de
intim.
Se simțea neobișnuit de bine. Gânduri frumoase și vesele – oaspeți bineveniți
– îi dădeau târcoale, adăstând la căpătâiul lui, îl legănau ca niște vise dragi și
mângâietoare, ca mireasma unor flori îndrăgite din copilărie, de pe meleagurile
natale. Pentru prima dată după atâta amar de vreme se încumetă să reînvie în
minte printr-un efort al voinței clipele cele mai grele din viața lui, evenimentele
cele mai amare, cercându-le în razele luminoase ale ceasului de tihnă ce i se
dăruise. Se încumetă să pășească senin pe cărările bătute cândva în munții Tatra,
să se cațăre pe crestele lor stâncoase, cu un zâmbet de compasiune împletită cu
ușoară ironie. Se opri o clipă lângă lacurile limpezi-albastre în care se oglindește
floarea de anghelică. Asculta cu încântare vuietul șuvoiului răsunător ce umple
valea toată până hăt la cuiburile tâlhărești de sub stâncă. Zâmbea tihnit, cu
îngăduitoare părere de rău. Nici chiar sunetele numelui drag nu-i mai înfiorau
sufletul. Erau simple silabe melodioase, sau mai degrabă picuri de lacrimi
potolite, înșirați unul după altul… Ochi albaștri priveau din întunericul odăiței…
Dar nu mai puteau desluși nimic, nimic.
„Ce să mai fie între mine și tine, femeie? întrebă cu blajină înțelepciune a
vieții. Tu ești cenușă! Nu numai trupul și sângele tău, nu numai frumusețea ta
sau amintirea frumuseții tale, dar cenușă e și simțirea ta, iar eu sunt – tinerețe,
forță, pasiune. Nimic nu dăinuie veșnic. Se va abate ultima suflare a vântului și
va risipi ultimul pumn de cenușă”…
Părăsi aceste gânduri, ca pe niște buni prieteni cu care a zăbovit destul. Ieși în
întâmpinarea altora. Ah, uite-l pe maestrul de With! Văzu limpede silueta lui
masivă, capul, ochii lui… Își aminti de intrarea în Gdańsk și de cazemata încă
necucerită… Zidurile surpate prin săpături subterane, ferestruicile și ușile smulse
și, în sfârșit, ultima încăierare pe ruine.
„Maiorul de With, ofițer al infanteriei prusace”, citește ofițerul de pe listă
când sunt scoși răniții din cazemată. Rafał vede și acum fața palidă, părul inelat
năclăit de sânge, ochii stinși. Ochii aceia se uită la el, când e dus pe targă, rănit,
comandantul cazematei. Se uită lung, de jos în sus. Ochi liniștiți, reci, plini de
bărbăție!
Dar dintr-odată gura rănitului se crispează a dispreț și capul mare se întoarce
neprietenos la vederea „fratelui”. Se închid pleoapele să nu vadă ochii chipul
„învățăcelului”.
Umbra odăiței din Opacza pare a-i șopti: „Te-a recunoscut atunci”…
Inima rănită se zbate în pieptul lui Rafał. Tăișul remușcărilor nu poate fi
abătut.
 „O, nu, nu, despre asta încă nu e chip să-ți amintești cu zâmbetul pe buze”, își
spune ostașul rănit, îndepărtând de lângă el imaginea marelui maestru mort, cum
l-a văzut la morgă a doua zi după luarea Gdańskului. Îl chinuie acum somnul
veșnic al bărbatului răposat, își râd de el capul imobil și buzele mândru strânse.
Un zgomot neobișnuit îl readuse la realitate.
Cineva umbla cu lumină prin antret, suduia și vorbea tare. În cele din urmă,
intră în salonul alăturat. Acolo cercetă mobila, bodogănind, mutând lucrurile din
loc în loc cu huruit. Apoi cu pași mari se apropie de pat. Rafał îl privea mânios
pe nepoftit, gata să-l dea afară, dar îi zări uniforma și amuți. Ofițerul purta tunică
scurtă, albastră, cu revere de general cusute cu fir, pantaloni lungi, zmeurii.
Generalul își scoase șapca în patru colțuri cu panaș mare, negru și mărginită cu
ceapraz strălucitor și o ținu în mână. Ridică lumânarea de seu în sfeșnic de tablă
și, răsuflând gâfâit, se aplecă deasupra patului:
— Cine naiba te-o fi adus aici! strecură printre dinți.
Fața generalului era prelungă, rasă, de culoarea gresiei roșcate. Ochii
bulbucați, reci ca gheața, cu pleoapele umflate, aveau privirea disprețuitoare și
inteligentă. Buzele subțiri, severe, păreau gata să arunce vorbe jignitoare. Nu o
dată văzuse rănitul acest chip cu nasul lung, cărnos, brăzdat de cute adânci, de
sus până la bărbie, acum însă îl privea cu o curiozitate sporită. Generalul îl
cercetă o vreme cu luare-aminte, la lumina lumânării. Apoi se întoarse pe călcâie
și ieși iarăși în odaia de alături. Acolo începu să tragă cu zgomot masa, scaunele,
până ce, în cele din urmă, se așeză. Pe singura măsuță rămasă în odaie întinse o
hartă mare și, sprijinindu-și capul în mâini, începu s-o studieze sau poate, să-și
facă niște socoteli. Când și când, bălmăjea ceva pe sub nas, sau nota într-un
carnețel.
Rafał nu se mai putea gândi la somn. Avea înaintea ochilor un cerc tremurător
de lumină, hălăciuga de păr neagră, inelată a generalului și umbra mare a capului
ce se vedea pe perete. Rafał era sigur că acuși va fi dat afară din saltelele de puf.
Nu-l amăra gândul, întrucât se mai odihnise și se înveselise chiar. Rana nu-l
supăra prea tare, iar slăbiciunea îi trecuse de tot.
Generalul studie harta vreun ceas și mai bine. După ce-și încheie socotelile, o
împături, închise carnețelul de însemnări, își puse coatele pe masă și-și culcă
fruntea pe mâini. Moțăi o vreme așa, dar când somnul fu gata să-l cuprindă, se
ridică și, călcând greoi, începu să caute un locșor unde să se întindă. N-avea unde
să se culce, decât doar pe jos. Trase unul lângă altul două din scaunele șubrede,
dar nu încăpu pe ele. Deodată, întoarse capul și privi spre odăița întunecoasă
unde dormea Rafał. După o clipă intră acolo. Pe dibuite îl împinse pe rănit la
perete și se culcă alături, în jumătatea de pat rămasă liberă.
Rafał se trase cu respect mai departe și-i oferi o jumătate de plapumă.
 — Nu-i nevoie! mormăi Sokolnicki. Stai liniștit, omule, dacă ți-e bine așa.
Doctorul zicea că ai fost rănit. Unde?
— La coaste.
— Întreb în ce luptă! De rana ta n-are decât să se ocupe doctorul. Asta nu-i
treaba mea!
— Lângă Nadarzyn! Adică…
— Ce adică?
— Adică lângă pădurea Helenowski…
— Deci unde anume, la urma urmei? Căci Nadarzyn e localitate, iar pădurea-i
pădure.
— Lângă pădure, domnule general.
— Numele? mormăi generalul gata să adoarmă.
Rafał își spuse numele.
— A fost odată un cadet Olbromski la Școala de cavalerie, apoi ofițer pe
vremea Republicii…
— Fratele meu mai mare.
— Aha!… căscă generalul. În aceeași clipă se auzi un sforăit răsunător. Capul
mare, prelung, pletos, era culcat pe marginea pernei. Olbromski nu-și lua ochii
de la el – și așa, într-o poziție incomodă, rămase vreo două ore încheiate.
Lumânarea lăsată în prima odaie arse până la capăt și se stinse.
Era încă în toiul nopții când afară se auzi un tropăit surd de copite. Răsunară
apoi pași în jurul casei și glasuri de oameni. Cineva bătea la fereastră, căuta ușa.
Un timp se făcu liniște, dar când Rafał își zise că oamenii au plecat, lăsându-se
păgubași, se deschise ușa de la prima odaie și cineva strigă tare:
— Monsieur le général Sokolnicki!
Generalul nici nu se clinti. Olbromski începu să-l zgâlțâie, întâi încet, apoi
mai tare, până ce, în sfârșit, Sokolnicki bodogăni:
— Cine? Ce-i? Ne atacă?
— General Sokolnicki! striga glasul din întuneric.
— Vite, vite!276
În sfârșit, generalul somnoros sări din pat. Se clătină pe picioare, apoi își
întinse mădularele cu putere, încât îi pârâiră toate oasele parcă, și scăpără foc.
Aprinse o altă lumânare și la flacăra ei pâlpâitoare se arătară în pragul primei
odăi câteva siluete. Erau ofițeri superiori, în mantii călduroase stropite de noroi
până la gât, cu cizmele înglodate până la genunchi. Unuia dintre ei i se oferi un
scaun. Când acesta se așeză la lumina lumânării, cu fața spre Rafał, se întinse o
hartă în fața lui și iarăși se auzi glasul care-l chemase pe general.
Sokolnicki stând și el pe scaun, lângă masă, se uita la vorbitor atent, cu
interes. Din când în când, căsca pe furiș. Ofițerul era un bărbat de vreo patruzeci
276
Repede! Repede! (Fr.)
și cinci-patruzeci și șase de ani, cu fața rotundă, plină și chipeșă încă, deși cam
puhavă. Foarte frumoși erau ochii lui catifelați, scânteietori cu sprâncene late,
arcuite. Ca să-și ascundă căscatul, tot timpul își netezea mustăcioara. Pelletier 277
continua să-și expună în franceză punctul său de vedere.
— În ceea ce mă privește, spuse prințul Józef, adresându-se lui Sokolnicki,
voi regreta mereu că nu am mers înainte și acolo, undeva, dincolo de Nadarzyn,
să fi aruncat împotriva lor tot efectivul meu. Voi regreta asta mereu! Numai un
atac á la Chodkiewicz278 ne-ar fi putut da vreo șansă de izbândă.
Sokolnicki se înclină chipurile aprobator. După un răstimp, spuse, plimbându-
și degetul pe hartă:
— Deși, pe de altă parte, n-ar trebui să desconsiderăm aceste turbării și
smârcuri ruginite. Ele se-ntind ca un brâu pe o lungime apreciabilă și ne apără
splendid de încercuire. Niciun fel de fortificații nu ne-ar fi ajutat mai bine…
— Ah, lăsați!…
— Vă rog să vă uitați. Dincolo de Joworów, chiar de la Piaseczno încep
rovine de netrecut, și o țin așa până Dumnezeu știe unde. Omul nu poate trece
prin smârcurile astea, decât la Raszyn și Michałowice, iar calul poate doar
dincolo de Pruszków și lângă Piaseczno. De Piaseczno austriecii n-o să se
apropie, de frică să nu-i împingem în Vistula. La Raszyn avem șanțuri, iar la
Michałowice…
— Ah, lăsați! Să stăm pe mlaștina asta și să așteptăm să se hotărască soarta
patriei, să ne facem socoteli în ce loc anume o să ne ocolească și o să ne
împresoare…
— Avem brigăzi de cavalerie solid așezate până la Blonie, Wola și Piaseczno.
Să ne ocolească…
— Și ce-i cu asta! Brigăzile acelea ne pot numai avertiza în ce loc anume a
trecut dușmanul mlaștina.
Tânărul francez, de vreo treizeci de ani, prindea din zbor cuvintele străine lui.
Se vede că înțelegea câte ceva, întrucât uneori începea să încuviințeze cu câte un
da. La un moment dat, vorbi spunând aproape ceea ce spusese și Sokolnicki. Își
tot expunea argumentele, când în odaie intră o figură nouă.
Era Fiszer. Văzându-l, prințul se ridică de la locul lui și, întinzându-i grăbit
mâna, spuse:

277
Unul dintre instructorii francezi, repartizați la școala poloneză de ofițeri de artilerie fondată
de prințul Józef Poniatowski. La stăruințele prințului a fost lăsat mai târziu de Napoleon în
armata polonă ca general de brigadă și inspector-general al artileriei.
278
Hatmanul Jan Karol Chodkiewicz a repurtat o victorie răsunătoare lângă Kircholm (1605)
asupra armatei suedeze, de trei ori mai numeroasă, grație deciziilor sale fulgerătoare și rapidității
în atac.
 — Toți vor să mă convingă să rămân pe această poziție îngrozitoare. Chiar și
Sokolnicki, pe care totdeauna trebuie tenir par la basque279 ca să nu fugă înainte.
Ce noutăți, generale?
— Vin de la Michałowice. Am înghețat, răspunse scundul general, frecându-și
energic palmele între ele. Am dat acolo de un fugas Samios280.
— Ei, ei, și?
— Un oarecare polonez galițian a fugit la noi prin pădure, prin Komorów,
Janki, Wolice. A venit în miez de noapte la Michałowice deghizat în țăran,
noroit, de abia puteai să-i vezi chipul. L-am descusut cu strășnicie, mi-era teamă
să nu fie vreun șmecher, dar nu, e om serios, de nădejde. Mi-a dat toate
amănuntele.
Fiszer se apropie de masa cu harta. Se uită la ea cu o privire rece, aproape
moartă. Într-un târziu, spuse ca pentru sine:
— Suntem puțini, foarte puțini. Știți câți suntem, domnii mei? Unul la patru.
— Nu se poate! exclamă Sokolnicki.
— Unul la patru, repetă Fiszer. Nouăzeci și patru de tunuri au și plecat de la
Nadarzyn. Asta înseamnă – trei tunuri la unul de-al nostru.
— N-am zis eu că trebuie să mergem înainte? interveni prințul Józef,
încruntat, cu surdă deznădejde în glas.
După o scurtă pauză, îi adresă lui Fiszer o întrebare categorică:
— Ce părere aveți?
— Ei, acum oricum e prea târziu. Trebuia să nu-i lăsați peste Pilica, să-i
atacați dinspre Inowłodz sau Czerwona Karczma. Acum degeaba mai vorbim.
— Cu atâta m-am ales că la Rawa Gartenberg 281 mi-a alungat străjerii și a pus
mâna pe visterie și pe depozitele cu alimente. Mi s-a raportat. Luptele se dau la
Nowy Miasto. La Sadkowice și la Biala totul a fost prădat…
— Peste Rawka n-o să trecem acum, că ne-ar îneca acolo. Până și Rozniecki
trebuie să se ferească și, retrăgându-se, să meargă spre apus, la Komorów, la
Helenow, peste nisipuri. Iar aici, excelență, locul nu-i rău.
Generalul își șterse cu mâna osoasă fața suptă, își frecă ochii de culoare
deschisă și adăugă liniștit:
— Dac-ar depinde de mine, aș rămâne pe loc și aș lupta pe viață și pe moarte.
Pelletier, căruia Sokolnicki îi tălmăcise cuvintele șefului statului-major, își
flutură mâna, satisfăcut, și începu să-și adune hârtiile în mapă. Prințul, gânditor,
se uita la flacăra lumânării. Fiszer urmă, adâncit în gânduri:
— Dac-ar depinde de mine, aș ieși cu avangarda până dincolo de stăvilar.
Austriecii nu cunosc bine locurile. Raszyn poate fi luat de la Nadarzyn drept un

279
Să-l ții de poală. (Fr.)
280
Fugar din Samos. (Gr.)
281
Maiorul austriac Gatterburg.
dâmb oarecare. Ei ar bate spre Falenty și Puchały, neștiind că pentru a cuceri
Raszynul trebuie întâi să iei mlaștina Rawkăi. Mlaștina asta e toată acoperită de
ariniș, așa încât numai unul care se îneacă acolo își poate da seama ce smârcuri
adânci și înșelătoare sunt alea. Falenty iese mult înainte. Casele acelui sat sunt în
cele mai avansate angles saillants282 ale întregii noastre poziții. Trebuie luat
satul, întărit și cu cele mai puternice unități ale noastre dată lupta pe viață și pe
moarte. Stăvilarul ar fi etapa a doua, iar Raszyn – a treia. Tunurile noastre din
șanțurile din spatele bisericii de la Raszyn au sub controlul lor stăvilarul și pot
tunări arinișul.
Prințul Poniatowski se dezmetici și spuse, zâmbind:
— În ce privește lupta de la Falenty, cred că cel vizat sunteți dumneavoastră,
domnule general de brigadă…
— Sunt gata… răspunse Sokolnicki, înclinându-se.
— Da, știu, el e oricând gata, dacă-i vorba să meargă nainte, spuse Fiszer.
— Deci, hotărî Poniatowski, generalul Biegański cu regimentul al treilea
pedestru și cu patru tunuri se află la Michałowice și apără lângă moșie cele trei
drumuri uscate dintre cele trei lacuri. Kamieński e la Jaworów cu două
batalioane ale regimentului opt și cu batalionul al doilea al regimentului unu. Are
șase tunuri. Domnule general, încă astăzi în zori veți lua Falenty, Małe și
Wielkie283, conacul boieresc, pădurea de arini, drumurile și stăvilarul. Cunoașteți
locurile?
— Le cunosc.
— Ce batalioane ar trebui luate? se adresă prințul șefului de stat-major.
Fiszer scoase din mapă listele și, împreună cu Pelletier, se cufundă în
studierea lor.
— Batalionul întâi al regimentului unu pedestru, batalionul întâi al
regimentului opt, abia venit de la Modlin sub comanda lui Godebski, și un
batalion al regimentului șase. Bateria tânărului Sołtyk…
Sokolnicki asculta, îndreptat din șale. Cât citi Fiszer, prințul numără pe degete
batalioanele.
— Așadar, generale, aveți la dispoziție paisprezece companii de pușcași, două
de grenadiri și două de cercetași. La un loc – două mii cinci sute de oameni. Șase
tunuri. Puteți să vă apărați foarte bine.
— Mai ales având în spate lacul și smârcurile, iar pentru retragere, la nevoie,
stăvilarul, spuse Sokolnicki ironic-provocator.
— Mai mult nu vă putem da, mormăi Fiszer. Dacă ne-ar împresura și ne-ar
lua prizonieri, Raszynul ar rămâne fără apărare.

282
Bastioane. (Fr.)
283
Falenty Male și Falenty Wielkie.
 — Ei, lupta nu va începe chiar așa de repede. Austriecii nu-s oameni prea
deciși. Îi cunosc eu. În ce privește stăvilarul, da, bineînțeles… În orice caz o să
vă susținem. Iar până una, alta vom continua cu săpăturile șanțurilor la Raszyn.
Aș fi vrut să ajung cu ele dincolo de șoseaua Varșoviei, spre Michałowice, iar de
partea cealaltă, până la malul lacului. Vom fortifica biserica, curtea bisericii,
casele evreiești, de vreme ce acolo va trebui să ne apărării.
Sokolnicki se așeză la masă și începu să scrie ordinul de zi pe armată, la
dictarea lui Fiszer și Pelletier. Prințul îl semnă, își luă îndată bun rămas și plecă
grăbit. După el plecă și Pelletier. Fiszer își adună hârtiile, își aruncă pe umeri
mantia și se pregătea și ei de plecare. În ușă, îi spuse generalului de brigadă:
— Dumnezeu să v-ajute!
— Să m-ajute Dumnezeu! răspunse generalul.
După ce plecară toți, Sokolnicki se înapoie la patul pe care Rafał ședea cu
picioarele adunate sub el, ascultând atent.
— Nu dormi? întrebă Sokolnicki.
— Nu dorm, domnule general.
— N-ai de gând să mori?
— Nici vorbă.
— Și cum îți merge teribila rană?
— E-n ordine.
— Și-acum mai dormi sau nu?
— Nu, domnule general.
— Sigur?
— Sigur, domnule general.
— Atunci, ascultă-mă! Comanda de pornire o va da șeful statului-major, iar
eu mai trag un pui de somn până-n zori. Ai înțeles? Mai trag un pui de somn. De
cum se luminează de ziuă, te rog să mă trezești. Mă trezești, da?
— Vă trezesc, domnule general.
— Gândește-te bine! Că dac-adormi…
— Vă trezesc, domnule general!
Sokolnicki se aruncă pe pat. Rafał se gândi să profite de prilej și să facă ceea
ce se cheamă carieră.
— Domnule general, spuse el curajos, v-aș ruga să m-ascultați puțin.
— Numai scurt, te rog, cât mai scurt.
— Îngăduiți-mi să vă însoțesc și eu în această expediție.
— În calitate de?
— În calitate… în calitate de…
— Mai scurt!
— În calitate de… pur și simplu de sublocotenent à la suite284.
284
Din suită. (Fr.)
 — Eu nu am dreptul la suită și nici nu cunosc un asemenea cin. Nu sunt decât
general de brigadă, iar tu un ofițer rănit. Când o s-ajung comandant suprem in
partibus infidelium285, n-o să uit că am dormit sub aceeași plapumă.
— Acum sunt sănătos și nu știu unde-i escadronul meu. Poate dincolo de
Rawka. Dați-mi voie, domnule general, să fiu lângă dumneavoastră în această
luptă, fără niciun rang, până-mi regăsesc unitatea.
— Bun. Trezește-mă de cum se crapă de ziuă, iar acum, fă bine și taci… și
mai du-te la toți dracii!
Și îndată începu să sforăie.
De cum întunericul se mai rări, încât în odaie începu să se zărească nedeslușit
fereastra, Rafał trecu peste generalul dormind tun și-și trase pe el uniforma, cât
putu de repede. Nu izbuti să-și încheie mundirul din pricina bandajelor prea
groase cu care era înfășat. Apoi se apucă să-l zgâlțâie de umăr pe general.
— Ce-i? Cine-i? întrebă răstit generalul din somn.
— Se luminează de ziuă, domnule general.
— Pleacă de aici, că te omor!
— Nu vă las să mai dormiți, e ziuă!
Văzând că nu face nimic cu vorba, folosi forța. În sfârșit, Sokolnicki deschise
larg ochii și începu să suduie. Pe jumătate adormit încă, întrebă:
— Ce-i, ne atacă?
— Ne atacă, ne atacă!
Se dezmetici în cele din urmă și se așeză pe pat. Un minut mai târziu, treaz
de-a binelea, sări în picioare.
— Ei, mulțumescu-ți, Doamne, și pentru picul ăsta de somn. Fir-ar să fie!
Cred că niciodată-n viață n-am să mai dorm ca lumea. Și-acum! Începe!
— Domnule general, îmi îngăduiți să vă-nsoțesc…
— A, da, parcă mi-ai mai vorbit de asta. Ce să mă fac cu tine?
— Luați-mă ca pe un simplu spectator…
— La război nu există spectatori. Și trebuie să-ți spun sub rosa286 că nu ne
ducem la bal paré287, acolo, după stăvilar. Unde-i regimentul tău?
— Tocmai asta e, că nu știu.
— Află și gata!
— Domnule general!
— Stai puțin… Știi germana?
— Știu.
— Sigur?

285
În țara necredincioșilor. (Lat.)
286
Expresie latinească însemnând – în taină (textual – sub trandafir, trandafirul fiind simbolul
discreției).
287
Bal costumat. (Fr.)
 — Știu, domnule general.
— Ei, bine. O să-mi fii de folos ca tălmaci… în cazul c-om prinde vreun
prizonier. Ce umbli ca o doică cu haina desfăcută la piept?
— Sunt bandajat.
— Bandajat… Ia să văd. Aha, regimentul șase. Din prima formație. Ai fost la
Tczew?
— Am fost, domnule general.
— La Gdańsk ai fost?
— Am fost, domnule general.
— Ca „spectator”?
— De fapt…
— Am înțeles! Să știi însă că de doftoricit eu n-o să te doftoricesc. Poți să mă-
nsoțești, dar te descurci cum știi. Olbromski! Îl țin minte pe fratele tău. Bun
ofițer, deși un trist și un visător. Ei, la drum!
Ieșiră în stradă. Câmpurile mai erau încă întunecate. Se întindeau nemărginite
la răsărit și la apus. Înspre Jaworów, pe râul larg și pe lacuri, se aprinseră zorile
palid-rumenii. De jos, dinspre Rawka, venea o adiere rece.
Rafał fugi în curte, bătu până-i trezi pe argați, care i-l aduseră la iuțeală pe
Bartek. Generalul porunci să-i înhame un cal la brișcă. În scurt timp, un rândaș
mozolit îl ducea la Raszyn. Olbromski călare pe alături…
De departe încă văzură pe drum și lângă fortificațiile din preajma bisericii din
Raszyn șiruri drepte ale unei armate aliniate în formație de luptă. Șepcile negre
în patru colțuri, cu vulturi și pompoane la fel, tunicile scurte cu pieptare albe,
pantaloni albi, ghetele și bocancii se deslușeau rânduri-rânduri în penumbră. În
spatele casei parohiale, pe malul jos al lacului, tunurile și chesoanele păreau niște
dâmburi negre. La dreapta și la stânga drumului, pe câmp, între Opacza și
Raszyn, albeau pe câmp corturile. Pe alocuri, se mai târa pe fața pământului
fumul focului gata să se stingă. În tot lungul șoselei se vedeau pichete de ulani
călare, cu vârfurile lăncilor în tocuri, cu pistoalele pregătite, nemișcați, albaștri în
văzduhul pâclos și liniștit! La vederea acestei armate toropite pe Rafał îl cuprinse
o înfiorare și o tristețe nemaiîncercate demult. Aștepta cu nerăbdare începerea
luptei, prima-mpușcătură…
Domnea însă o tăcere netulburată. Peste lac se-nvolbura și se lățea ceața. Prin
perdeaua ei se întrezăreau sălciile și arinii întunecați.
Sokolnicki ședea în brișcă și vorbea mai mult pentru sine:
— Asta-i bateria artileriei călare a lui Sołtyk. Așa-i? Patru tunuri de opt funți,
două aruncătoare de grenade de câte șase țoli. Șase chesoane și o sută de cai, nu,
o sută patru. Da cine o fi dormind acolo în dreapta în corturile alea așa de albe?
— Saxonii, domnule general.
 — Ai dreptate, saxonii. Trei batalioane, o sută cincizeci de husari.
Douăsprezece tunuri. Iar tunurile de colo, de lângă Michałowice… Vezi? E
compania filfizonilor lui Ostrowski și ale lui Włodziek Potocki.
Brișcă înainta încet prin băltoacele și făgașurile drumului varșovian
desfundat. Sokolnicki coborî înainte de a ajunge la fortificații. Văzându-l, cele
trei batalioane luară poziție de drepți.
Adjutanții ieșiră din rânduri, îl salutară și-l înconjurară pe general. Coloneii
Godebski, Małachowski și Sierawski, comandanții celor trei batalioane în ziua
aceea, de 19 aprilie, încălecară și-și luară locurile în primire. Răsună comanda
repetată de trei ori. Scăpărară săbiile ofițerilor. Formațiile de luptă prezentară
onorul. Sokolnicki se îndreptă militărește și cu pas cadențat trecu pe lângă
Godebski, care și-a dobândit cu sânge epoleții de colonel, dovedind o nobilă
bărbăție în campaniile din Italia și Germania, îl cinsti pe erou cu o privire de
cavaler și un salut de comandant. Trecând pe lângă colonelul Małachowski, care
a condus ostași polonezi în Italia, pe ocean și pe insulă, care a văzut totul cu
ochii lui, de la început până la sfârșit, și s-a întors de la San Domingo, îl cinsti pe
erou cu salutul său de comandant și astfel îi dădu onorul. Trecând prin fața
colonelului Sierawski, care, ca și primii doi, a împărțit cu soldații săi și binele și
răul, îl onoră cu o privire de cavaler și salutul de comandant. I se aduse calul.
Încălecă greoi. Câteva minute rămase pe loc cu ochii la batalioanele lui.
Lumina soarelui răsărit undeva în depărtare alunecă peste apa lacului din
Raszyn. Undele albastre, în lină legănare, plescăiau melodios în jurul trestiișului
uscat. Din adâncuri străvezii răbufniră la suprafață tulpinile palide de obligeană.
Era atâta liniște, încât ostașii auzeau foșnetul îndepărtat al păpurișului vlăguit de
sevă din trecutul an.
Foșnetul acela era plin de tristețe, de jale și amărăciune. Frunzele palide,
galbene-aurii, se atingeau între ele cu zvon melodios, înălțându-și în văzduh
suspinarea. Peste întinderea de apă se clătinau moțurile lor ascuțite. Multe căzute
sub tăișul vântului, sau zburate de vifornițe fură duse de apa albastră spre stăvilar
și adunate la marginea lui în mormane drepte, rânduite în zigzag.
Din trestiiș apăreau mereu rațe sălbatice, legănându-se pe undele albastre.
Găinușele de baltă strigau în desiș. Peste smârcurile depărtate ale Jaworówului
fumegau gros pâclele.
De partea cealaltă a stăvilarului se deslușea în penumbră mlaștina peste care
nu se așternuse încă iarba. Râpa tăiată de șuvoiul de apă pornit din capătul
dimpotrivă al stăvilarului, dinspre Falenty, era toată năpădită de buruieni uscate,
răchitiș ruginiu, arini bruni-cafenii cu scorburi roșietice. De acolo se ridica un
abur rece, ca un spectru din mormânt. Încet își alungea tentaculele moi,
strângând trupurile călărașilor aliniați, își întindea spre ei capul hâd, își lipea
buzele înghețate de obrajii tineri și sănătoși ai soldaților.
 Sokolnicki se apropie la pas de batalionul colonelului Godebski. Cu jumătate
de glas, dădu comanda:
— Peste stăvilar – înainte!
Comandanții batalioanelor mărginașe, din dreapta și din stânga, au dat
comenzile ostașilor să treacă la plutoane, cei din dreapta la stânga, iar cei din
stânga la dreapta. Batalionul lui Godebski trecu și el pe plutoane la dreapta și la
stânga. Două plutoane, așezate pe șosea între biserică și casele de piatră unde se
afla cartierul-general, porniră înainte la distanță dublă între ele. Văzând că ostașii
din flancurile drept și stâng au și ocupat locurile în primele rânduri ale
plutoanelor, generalul Sokolnicki comandă:
— Coloana – înainte!
Comandanții repetară comanda. Sokolnicki întoarse calul și strigă:
— Înainte marș!
La aceste cuvinte, la fel repetate de șefii batalioanelor, plutoanele, stând la
intrarea spre stăvilar, cu pas măsurat porniră înainte. În clipa când ultimul pluton
intră în alee, se auzi glasul căpitanului Sołtyk, comandantul parcului de artilerie,
așezat în avangardă:
— Drepți! La dreapta – pentru luptă! Flancurile la dreapta, înainte marș!
Călăreții zvâcniră înainte. Armamentul hurui greu. În liniștea dimineții
duduiră monstruos țevile, carabinele de rotire, culatele goale, afetele verzi, roțile
și antetrenurile. Pământul cutremurat vui surd sub copitele cailor. Copacii de pe
marginile stăvilarului tremurau cuprinși parcă de o sumbră înfiorare.
Sokolnicki călărea la pas, răzlețit de trupă. De-a dreapta și de-a stânga lui se
întindeau lacul și rovinele. În urechi stăruia foșnetul aspru, al păpurișului. Pe sub
pleoapele plecate vegheau ochii nemișcați ai generalului. Pe buze șerpui
zâmbetul lui ironic-veninos. Închise ochii generalul și se lăsă pradă gândurilor:
„Eu sunt acela care vă duc în aceste smârcuri putrede, eu sunt acela… Eu voi
așterne aste întinderi cu leșurile voastre…
Dă comanda, căpetenie de oști! Subordonatul te ascultă. N-ai fost cu noi,
comandante, în luptele îndepărtate de pe Pad, de pe Tibru, de pe Rin, de lângă
lacurile italiene, în trecătorile tiroleze, în prăpăstiile elvețiene 288. Tu,
comandante, ai dormit pe saltele de puf în zilele acelea. Bun rămas, ani ai
tinereții mele! O, tu, străvechi adăpost suedez de lângă Grodno, unde cu mâinile
mele tinere degeaba am legat cinci mii de fașine, am împletit trei mii de târnuri,
două mii de garduri de nuiele…289 Unde am făcut slujba la marele stat-major cot
la cot cu Sułkowski… Te salut, umbră!”…
288
Aluzie la inactivitatea politică din perioada aceea a prințului Józef Poniatowski.
289
În 1792, în perioada războiului cu Rusia țaristă, pentru apărarea libertăților Constituției de
la 3 mai, Sokolnicki, comandantul corpului de geniști, s-a apucat, după înfrângerea armatei
lituaniene la Mir, să construiască fortificațiile de la Grodno și să ridice un pod pe Niemen, dar în
scurt timp, a fost nevoit să se retragă cu toată armata.
 Generalul își plecă fruntea. Se sprijini cu mâna în oblânc. Ceața învăluie
ochii, de umbre e sufletul plin.
Warszawa… Toruń, Sochaczew, Drzenica, Radoszyce, o lungă noapte
solitară. Liniște. Și imaginea depunerii jurământului la Kowno.
„O, patrie, când îți voi croi drum cu sabia?
Când vei veni tu oare, ziua slavei mele, începutul gloriei mele de după
moarte?
O, Doamne, smerește-mi inima…
Dă-mi mie astăzi înțeleapta-ți poruncă pentru a o putea folosi aidoma unui val
de apărare pentru frații mei! Dă-mi un sfat în clipa cea mai grea. Dă-mi bărbăție
în ultimul ceas, când teama îi va risipi pe ostași ca pe-o ceată de copii speriați.
Ferește-mă de moarte! Miluiește-mă, Doamne!
Tu oare m-ai scos de la Offenbach și Bergen, de sub ploaia de gloanțe de la
Hohenlinden, din bătaia tunurilor la Salzburg, dintre baionete pe Inn, la Aachen,
tu care m-ai ocrotit la Stołpa, la Heyburz și în bătălia de la Friedland…
Tu, care mi-ai îmbărbătat sufletul la trecerea peste Alpi, când am rămas
singurul comandant dârz, când toți au fugit în afară de Fiszer, când o mie de
ostași credincioși au mers fără cizme-n picioare, două mii aproape desculți, când
jumătate de legiune nu aveau cămăși și două mii de ostași – mundire.
Din marea mila Ta am luptat pe toate aceste câmpuri…
Ocrotește-mi mâna, întărește-mi inima!
Dar dacă, Atotputernicule, altfel fi-va voia ta… facă-se să mor ca
Zołkiewski…
Tu, cel care îmi vezi în această clipă tainițele sufletului, toate până la
ultima”…

A doua companie de artilerie călare a străbătut stăvilarul, a trecut de ecluză, și

a ieșit în câmpie.
Rafał dădu pinteni calului și porni de la Raszyn înainte, depășind dincolo de
stăvilar întreaga armată. Se apropie de comandant. Sokolnicki îi aruncă o
căutătură fugară și-i ordonă:
— Du-te până-n satul Falenty Wielkie, e cam la o jumătate de verstă de
conac, pe drumul Nadarzynului. Într-acolo merge compania pedestră. Dă-le de
știre să scoată cât mai repede femeile și copiii din sat. Să ia și vitele cu ei.
Bărbații toți să rămână pe loc. Unu să nu plece! Că pun foc satului cât ai da în
cremene. Așa să le spui. Fuga, îndeplinește-mi porunca.
Compania de grenadiri cu căciuli din blană de urs și tivitură albă, cu epoleți
roșii cu șiret de lână pe de margine, merse pe drumul noroios dincolo de conacul
moșieresc. Ieșind din mlaștina crescută cu ariniș, se văzu la marginea satului. De
o parte și de alta a vechiului drum se înșirau vreo douăzeci de gospodării, în linie
dreaptă, spre pădurea din apropiere și spre satul Laski. Prin pâclă se zăreau
copacii satului vecin – Janczewice.
Rafał dădu frâu liber calului. În câteva clipe ajunse în mijlocul satului.
Treziți din somn, locuitorii năvăliră afară din casele lor mazuriene, case de
bârne, văruite, acoperite cu paie. Deși de doi ani sătenii aveau dreptul „să se
mute după buna lor voie, în cuprinsul Ducatului Varșoviei” 290 nu au plecat
niciunde. De după garduri, de după colțurile caselor sau din tindele lor întunecate
se uitau la soldații în marș.
Olbromski începu să-i adune pe țărani cu strigăte răsunătoare. Aceștia veneau
agale, în silă, temători.
Când sublocotenentul le aduse la cunoștință, categoric, hotărât și brutal, că
femeile și copiii trebuie să părăsească satul cât mai repede cu putință, se stârni
panică și un vacarm de vaiere, plânsete, suspine. Într-o clipă, se adună în jurul lui
o mulțime de muieri îmbrăcate în pripă, murdare, cu părul despletit, copii
ciufuliți, bătrâni nevolnici, respingători. Toți într-un glas cereau, scâncind:
— Îndurare!…
Rafał își trase sabia din teacă și-i împrăștie de lângă el, arătând spre soldații
cu armele în cumpănă.
— Cine nu scoate din sat într-o clipă vitele și orătăniile, n-o să mai aibă parte
de ele. Cât ai spune Tatăl Nostru satul va fi preschimbat în cenușă.
Țăranii se aruncară spre șoproane, grajduri, cotețe. Într-o secundă, ulița
satului era ticsită de oameni și animale. Mugeau vacile, nechezau caii, grohăiau
porcii, cotcodăceau găinile și gâgâiau gâștele. Cu sudălmi răcnite și îngrozitoare
blesteme țărănești, le fel de cumplite ca și robia de veacuri a țăranului, cu
rugăciuni, jurăminte și cuvinte de implorare oamenii trăgeau de funie vacile care
îi hrăneau, mânau purceii cu grijă părintească, goneau cu hohote de plâns
păsările speriate – cocoși, rațe, gâște. Rafał privea cu ochii stinși la noua
înfățișare a satului. Uite o muiere dintr-o casă apropiată duce în spate, legat într-
o basma, un sugar, care se-neacă de plâns, în brațe poartă un alt copilaș de-o
șchioapă. Își bocește amarnic crunta deznădejde țărănească.
Rafał porni pe uliță, fluturându-și sabia, zorind mulțimea de țărani. Într-o
curte din dreapta sa văzu un țăran, în putere, cu nădragi și cămașă pe el, abia
sculat din somn cu fire de paie în părul vâlvoi, azvârlind afară din casă
bulendrele: oale, lavițe, coase, furci, icoane negre de fum și slin; apoi se apucă să
tragă din cuie rama ferestrei, cu ochiuri de geam înnegrite, și s-o care undeva în
câmp, ca pe o comoară neprețuită. În fața unei alte case zări un copilaș desculț…
290
Citat din noua Constituție dată de Napoleon în Marele Ducat al Varșoviei (creat de împărat
pe teritoriul Poloniei, după înfrângerea Prusiei – 1807). Constituția abroga dependența personală
a țăranului de moșier, dându-i dreptul să se mute după bunul său plac. Țăranii care plecau însă de
pe moșii se vedeau cu totul lipsiți de mijloace de existență, așa că preferau să rămână locului,
deși erau constrânși la boieresc și la plata altor danii stabilite de moșier.
Era tot o spuzeală. Azvârlit din culcuș, tremura mărunt, sprijinit cu spatele de
uluca putredă și, strângându-și genunchii, se muta de pe un picioruș pe altul,
frământând cu tălpile goale zeama violetă, bălegoasă, de sub gard. Privirea lui
încețoșată de febră căzu asupra lui Rafał. Buzele arse scânceau a suferință. În
pragul unei alte case o muiere îndesa niște fulgi într-o saltea găurită, apucându-se
când și când cu mâinile de capul năuc. Un țăran mai încolo o rupse la fugă spre
marginea satului, cu un mindir în brațe, prin alte curți oamenii rostogoleau
poloboace cu varză, cărau saci, smulgeau paiele de pe case și le legau în snopi.
După ce-au mânat vitele afară din sat și au dus de prin case tot ce se putea
duce, țăranii se apucară să desfacă ulucile, să dezgroape parii, să smulgă
zăvoarele, balamalele.
Compania de pedestrași străbătu ulița satului. Ofițerul din fruntea coloanei
porunci ca niciun bărbat să nu părăsească satul. Să se înarmeze fiecare cu furci,
lopeți, securi, târnăcoape…
Înșirați în front, țăranii așteptau. O patrulă anume formată escortă mulțimea
de muieri, copii, animale și orătănii până la Falenty Wielkie, înspre Piaseczno.
Se luminase bine de ziuă, când zarva și hohotele de plâns încet-încet se
îndepărtară, până se stinseră de tot. În noroiul de pe drum, răscolit de picioarele
soldaților, zăceau bulendre pierdute și se învârtejeau în aer nori de fulgi. Găini
capii, răzlețe, rătăceau ici-colo. Dincolo de ulucile părăduite se vedeau răzoarele
proaspăt semănate ale grădinițelor din bătături.
Rafał mai străbătu o dată satul, aruncându-și ochii cercetător în jur, apoi se
înapoie la comandant. Sokolnicki între timp își și așezase dispozitivul de trupe.
În pădurea de arini ce se întindea ca un brâu de la Falenty Male, acoperind curtea
și conacul boieresc și despărțindu-le de Falenty Wielkie tocmai până la Puchały,
așezase batalionul de pușcași al lui Godebski. O parte a batalionului urma să
ocupe Falenty Wielkie, sat ce se înfigea ca un clin în câmp. Între satul Falenty
Male, de-a lungul căruia trecea drumul spre Piaseczno, și satul Falenty Wielkie,
așezase în fața conacului, chipurile la intrarea în satul pustiit, batalionul
regimentului al șaselea de sub comanda lui Sierawski și batalionul lui Kazimierz
Małachowski. Batalionului din linia întâi, ce apăra pădurea dinspre câmp, din
partea Nadarzynului și a apropiatului Sȩkocin, le-a repartizat două obuziere și
două chesoane cu călărași, adică a treia parte a artileriei sale. Patru tunuri ale lui
Sołtyk le-a așezat pe drumul dintre Falenty și Raszyn, între două flancuri ale
armatei, pe un dâmb uscat, în așa fel, încât aveau gurile îndreptate spre câmp
deschis și spre sat. Apărat de baterie, avea liber accesul pe teren uscat, către
stăvilar și drumurile ce se încrucișau acolo – spre Piaseczno, Janczewice și
Nadarzyn.
Lăsase două tunuri de rezervă ce puteau oricând fi atașate unui sau altui
batalion. Chesoanele se aflau în apropiere, la cel mult două sute de pași, ascunse
între copaci. Și mai aproape, la vreo câteva zeci de pași, se aflau pe drum lăzile
cu praf de pușcă, iar la treizeci de pași acareturile conacului.
— I-ai scos? aruncă generalul întrebarea ulanului ce se apropia.
— Conform ordinului.
Sokolnicki, în fruntea câtorva plutoane, porni spre sat. De cum pedestrimea
intră în uliță, primi ordin să-și așeze armele în piramidă și să treacă la lucru.
Soldații, sub comanda ofițerilor, iar țăranii, sub comanda soldaților, smulgeau în
grabă paiele de pe acoperișuri și le duceau departe, în afara satului. Acolo, le
întindeau rânduri-rânduri pe câmp, pentru a le amesteca apoi cu pământ și a
ridica parapete. Când toate acoperișurile fură dezgolite de paie, li se porunci
țăranilor să care pe podine bălegarul adunat pe câmp pentru rodnicirea ogoarelor
și să-l ude din belșug cu apă și zeamă de bălegar. După o oră de muncă
încordată, toate podinele erau bine acoperite cu terci de bălegar. Începură atunci
să care într-acolo uși smulse din țâțâni, dulapuri, lavițe, poloboace, din care
înjghebau adăposturi pentru pușcași. Desfăcură toate ulucile de pe marginea
drumului la intrarea în sat și tăiară copacii pentru a nu-i lăsa dușmanului niciun
punct de apropiere. La capătul satului, spre sud, țăranii, sub supravegherea
soldaților înarmați, săpau de zor două șanțuri largi și adânci, pe toată lățimea
drumului.
Cu pământul scos din săpătură acopereau paiele pentru parapetele tranșeelor.
Băgau în șanțuri, până la osii, care încărcate-cu pietre, catrafuse, bălegar și
îndesate cu pământ din belșug. Tăiară plopii negri de pe câmp, le bătură
trunchiurile cruciș și le înfipseră în pământ, în locurile rămase goale. Suprafețele
dintre ele le astupau cu fașine, pământ, bălegar, cu ulucile smulse de la curțile
țărănești, pentru a lăsa loc liber mișcării trupelor.
În trecerile dintre case și între grajdurile așezate unul aproape de altul, săpau
gropi și șanțuri, așezau în fața lor câte două rânduri de palisade și palănci
înjghebate din grinzi și bulumaci. Unele case mai mărginașe, neputând fi
cuprinse în brâul de fortificații, au fost cu totul dărâmate.
Când capătul sudic, dinspre câmp, al satului fu astfel fortificat, Sokolnicki
folosi zece companii de soldați pentru curățirea drumului ce ducea la Nadarzyn.
Astupară toate șanțurile și gropile de pe câmp, dărâmară gardurile, tăiară toți
copacii. Celelalte opt companii fură trimise la alte munci. După baricadarea
tuturor intrărilor în sat, mai ales dinspre sud, mai rămaseră niște grinzi și canaturi
de porți; li se porunci soldaților să le sprijine de casele dinspre stradă și să le
acopere bine cu bălegar. Mai dărâmau grajdurile rămase în picioare, întăreau
locurile mai șubrede, propteau dinăuntru palăncile și turnau peste ele pământ, cât
mai mult pământ.
 Batalionul regimentului șase de sub comanda legionarului Sierawski, care-și
avea locul mai aproape de Małe Falenty și stăvilar, având ca pavăză de nădejde
pădurea, lucra cu osârdie la întărirea satului.
Trecuse de amiază când lucrările de apărare erau de bine, de rău isprăvite.
Soldații care căraseră pământ și bălegar cu roabele, grinzi, pari și bulumaci, erau
înfierbântați, murdari și mai cu seamă flămânzi. Li se dădu o pauză pentru
odihnă și mâncare. Soldații abia se așezară pe jos și-și desfăcură sacii cu
merinde, când văzură galopând înspre ei peste câmpul moale un ofițer din
călărimea lui Rożniecki. Prezentă în grabă raportul comandantului și în goana
calului o luă spre Puchały și Michałowice. Sokolnicki mușca alene dintr-un
codru de pâine și o halcă de carne rece. Îl căută din ochi pe Rafał și-i porunci:
— Du-te la Puchały. Ia-o pe marginea arinișului și a mlaștinei. Ai să vezi
acolo un drum ce duce la cimitir. Ocolește cimitirul de partea cealaltă și ieși cât
poți mai departe pe câmp, uite vezi, pe dâmburile alea din fața Raszynului.
Cercetează de acolo cu luare-aminte toată preajma, mai ales dinspre Laski,
Janczewice, Lesznawola. De cum observi ceva mai neobișnuit, vină fuga și-mi
dă de știre.
Rafał porni calul în direcția indicată și în curând ajunse dincolo de cimitir.
Pământul era pe-acolo mai uscat, nisipos. Copitele nu se mai înfundau în țărână,
ba chiar stârneau praful ușor. Calul alergai vioi la trap, iar călărețul simțea cum îi
vibrează inima ca un clopot de bronz, zvonind de alarmă.
Tânărul ostaș era înviorat și plin de energie. Îl stăpânea o înaintare stranie,
nedeslușită, fără margini, pe care ți-o poate da sentimentul primejdiei și al
prăpădeniei, ca la un pojar dezlănțuit în noapte, peste un sat cu case de lemn,
coperișuri de paie și oameni înspăimântați. Ești parcă împresurat de teamă, jale,
durere, de fapt însă, te fură un vârtej de bucurie. Vaierele oamenilor te stârnesc
cum vârtejul de vânt stârnește pasărea în zbor, iar priveliștea norilor sângerii de
fum îți dă o necuviincioasă desfătare.
În fața cârciumii numite „Wygoda”, pe drumul spre Janczewice, ca și cu o zi
înainte, așteptau rândurile călărimii lui Rożniecki. Se întindeau până pe sub
pădurea Nadarzynului, dincolo de Sȩkocin. Nevăzând nicio mișcare a trupelor,
Rafał, după un răstimp, porni mai departe pentru a putea, de pe dâmb, cuprinde
cu ochii o întindere mai mare. În aceeași clipă, cavaleria poloneză începu încet,
încet să se desfacă în escadroane și să se retragă spre Cokołów, Komorów,
Pȩcice. În zare culorile uniformelor jucau în razele minunate ale soarelui de april,
prin pâcla deasă în care se învăluiseră câmpurile pe cale de a se zvânta. Dintr-
odată, trâmbele de ceață se cutremurară ca tăiate în două de un cuțit. Un nor
uriaș, vinețiu, se înălță deasupra escadroanelor în retragere și în urma lui se
rostogoli peste, toată preajma, în cascade, un bubuit și un huiet răsunător. Rafał
râse vesel. Apoi strigă, entuziasmat:
 — Aha! În sfârșit!
Bubui încă o dată și încă o dată. Apoi două detunături în același timp.
— Ei! Ei! striga călărașul. Dă-i, dă-i bătaie!
Răspunzând chemării lui parcă, răsunară noi salve: una, două, trei, patru! O
clipă de tăcere și apoi iarăși, tot mai des. Trâmbe fumurii, încununate de stranii
ghirlande rotunde sau prelungi, plutiră greoi spre Lesznowola. Rândurile
călărimii poloneze se frângeau, se uneau din nou și, mereu retrăgându-se,
mergeau în cadență spre Pȩcice. Olbromski zări „Wygoda”, rămasă stingheră în
urmă. Își încordă privirea într-acolo și prinse a desluși în pâclele din zare nori
cenușii, mișcători. Părea că o pădure îndepărtată, tăiată de poteci, se apropie
încet-încet peste câmp.
— Vin! șopti Rafał.
Inima începu să-i bată mai tare la vederea mulțimii abia deslușite. La ureche îi
ajungea ecoul unor vorbe fără tâlc și legătură. Ochii nu se mai săturau privind.
Picioarele înlemnite nu erau în stare să dea pinteni calului.
Rămase locului ca bătut în cuie, până când călărimea lui Rożniecki se
îndepărtă într-atât, încât începu să semene și ea cu o pădure cenușie, mișcătoare.
Bubuitul de tun nu se mai auzea. Numai rândurile tulburi ale armatei din zare se
făceau tot mai deslușite. Vedea acum limpede șirurile baionetelor scânteietoare,
mișcarea ritmică a picioarelor, culorile… Cavaleriștii ieșiră înainte. La început
zări clar numai caii, în curând însă desluși mundirele husarilor din Palatinat,
companiile de panduri și husarii austrieci din flancuri sub comanda generalului
Schauroth și, în cele din urmă, brigada generalului Speth. Întreaga cavalerie
înainta la trap spre „Wygoda”.
Rafał dădu pinteni lui Bratek și porni în goana calului spre ariniș. Cu ochii
nedumeriți căuta batalioanele. Nu le vedea nicăieri. Le descoperi într-un târziu
ascunse în pădure. Nici la Falenty nu era nimeni. Totul în jur era pustiu și
cufundat în tăcere adâncă. Niciun suflet viu, nicăieri… Inima i se strânse ciudat.
Calul alerga peste ogorul arat, răscolit de copite, înfundându-se până la genunchi
în pământul moale. Pe drumul noroit dintre copaci, în apropiere de conac și de
trupele de rezervă ale lui Sierawski, îl văzu pe Sokolnicki în șa. Cerceta câmpul
cu luneta. Nu-l luă în seamă pe Olbromski, când acesta își opri energic și cu
îndemânare calul lângă el. Bidiviul sufla gâfâit, șuierat, iar călărașul era lac de
sudoare. Ofițerul simțea că rana i se redeschisese și sângele gâlgâia în bandaj.
Era însă în culmea fericirii.
Alături de tunurile scoase de pe antetrenuri stăteau tunarii și servanții, cu fața
la armele lor, Primii doi servanți de ajutor lângă gura tunului, alți doi – lângă
osie, tunarii după camera închizătorului, a treia pereche de servanți de ajutor –
alături de osia antetrenului, a patra – cu un pas înainte înspre oiște și a cincea –
cu un pas mai departe. Al unsprezecelea servant de ajutor ocupa locul din
dreapta, chiar lângă capătul oiștii. Caii de la tunuri și chesoane, întorși înspre
Raszyn, stau nemișcați, fluturând din urechi. Șnururile fitilelor aprinse ardeau în
mâinile tunarilor cu flăcări vii, agere.
— Ai văzut cavaleria noastră? îl întrebă Sokolnicki pe Rafał și în tăcerea
încordată din jur glasul lui sună aspru și neprietenos.
— Am văzut-o, domnule general.
— Unde?
— Lângă cârciumă, la răscruce. Apoi în câmp, mergând spre Sokolow.
— S-a retras toată?
— Toată, domnule general.
Sokolnicki întoarse luneta în altă direcție. O clipă o apropie mai mult de ochi,
apoi o lăsă în jos și o strânse. Chipul i se întunecă, înghețat parcă. Generalul
țocăi din buze… Încet își plimbă privirea peste Falenty, arătând ca un sat
caricatural, cu șanțuri, palănci, gropi ascunse, săpate ici-colo în grabă și astupate
cu vreascuri… Apoi își întoarse privirea spre soldații regimentului opt, ascunși în
pădure, care pentru întâia oară plecau la luptă să înfrunte bătrânele și încercatele
carabine prusace.
Ca un trăsnet răsună în văzduhul liniștit primul bubuit de tun. Îndată bufniră
vreo alte zece. Copacii se cutremurară de la creastă până la rădăcină. Ramurile
lor golașe, cu muguri gingași se înfiorară ca niște mânuțe de copil. La Raszyn
porni canonada celor douăsprezece tunuri saxone ale lui Dyherrn, ale
escadronului de artilerie sub comanda lui Antoni Ostrowski și compania lui
Włodzimierz Potocki.
Sokolnicki îi făcu semn din ochi lui Rafał și amândoi porniră spre Falenty. Pe
aleea ce ducea peste stăvilar spre Raszyn îi văzură pe tiraliorii polonezi tupilați
chiar la marginea mlaștinii. De la Raszyn fumul se întindea spre apa limpede a
lacului și se târa greoi în păpuriș.
— Acuși or să încerce să treacă de-a dreptul peste mlaștină spre Raszyn, peste
câmp… Drumul nu-l știu ei… spuse Sokolnicki, scuturându-și cu cravașa noroiul
de pe pantaloni și cizme. Când or vedea că nu-i chip să se strecoare, s-or năpusti
asupra noastră la Falenty. Ei, ce crezi c-ai mai putea face în zavera asta, ulanule?
Rolul tău s-a terminat…
În ciuda bubuitului îngrozitor Rafał desluși limpede aceste vorbe vesel-
ironice. Picioarele îi tremurau ca în ajun când simțise că i se face rău în pădurea
Nadarzynului. Inima îi bătea nebunește… Aproape că-și pierdea răsuflarea…
Străluciră dinții albi ai generalului.
— Ți-e frică degeaba, că nu trag în tine! Nu-ți prea place? Da ce-o să zici
când or ținti chiar în pulpele tale?
— Nu mi-e frică, generale! strigă Rafał, semeț și înflăcărat.
— Văd eu!
 Țăcănitul carabinelor se îmbina cu detunăturile tunurilor, răsunând tot mai
aproape, mai tare, mai asurzitor prin perdeaua de fum. Sokolnicki se săltă în
scări, întinse brațele…
În aceeași clipă, la cotitura drumului se arătă adjunctul și, salutând din mers,
arătă câmpul de lângă sat.
Generalul, nemaiașteptând raportul, comandă:
— Pe plutoane!
Împreună cu Rafał părăsiră drumul și se apropiară la pas de batalionul lui
Godebski. Îndată auziră comanda:
— Pe două rânduri!
— Atenție, pluton!
— La ochi, arm’!
— Foc!
Răsună salva batalionului.
Într-o clipă, în jurul călărașilor țiuiră plumbii austrieci, venind de departe,
retezând ramurile arinilor, fluierând prelung peste ape. Sokolnicki intră în
rândurile pușcașilor și începu el însuși să dea comenzile vesel, cu glas răsunător,
șfichiuind văzduhul cu cravașa.
— Pregătește muniția!
— Muniția la mână!
— Retează!
— Încarcă!
— Arbiul!
— Îndeasă!
— Arbiul la loc!
— La ochi! Foc!
Generalul, în șa, intra tot mai adânc printre rândurile soldaților polonezi, până
ajunse în fruntea batalionului, la marginea pădurii. Rafał, rămas în urmă, îl vedea
învăluit în fum viorint și printre împușcături îi auzea comenzile scurte:
— Muniția!
— Doi!
— Trei!
— Patru!
— La ochi! Foc!
Rafał era în culmea surescitării, dar nu mai tremura. Îl frământa un singur
gând – de ce nu are și el o carabină? Să fi avut o carabină! S-o pună și el la
picior, s-o încarce, s-o ducă la ochi și să tragă – și așa mereu! Să stea la rând ca
ceilalți ostași. Să asculte comenzile acestui glas autoritar, ca pe niște porunci ale
propriului său părinte: doi, trei, patru!
 Fără veste, în ariniș un copac scârțâi, de parcă o mână nevăzută l-ar fi tăiat cu
securea de la rădăcină. În aceeași clipă, în mlaștină bufni o ghiulea grea de tun, o
despică în două și aruncă în sus două fântâni arteziene, două uriașe arcuri de
cerc, aidoma unor buze monstruoase. Pe alături de Rafał vâjâi suflul puternic și
un alt proiectil izbi, cu scâncet prelung în stăvilar, săpând o pâlnie adâncă. Calul
de sub ulan, speriat, bătu pământul cu picioarele, își culcă urechile, smucindu-și
capul.
Departe, în câmp, unde mai adineauri îl purtase în goană Bartek, Rafał văzu
prin pâclă izbucniri luminoase și trâmbe de fum. Foc razant și fum, foc și fum! În
urechi stăruia un vuiet surd, de parcă cineva ar fi bușit pământul cu un pisălog
uriaș.
Haos, vuiet de jur-împrejur.
Tot mai aproape, mai aproape. Părea că dincolo de pădure, se despică mereu
pământul, scuipând foc și fum.
Inima își regăsi echilibrul și neliniștea făcu loc uimirii. Se întreba cu o
nespusă curiozitate; oare ce se mai poate întâmpla? Cum se va sfârși totul oare?
Rafał uită de orice altceva pe lume. În jur se prăbușeau în mlaștină arinii secerați
de proiectile.
O putere nevăzută azvârlea cu ramuri, cioturi, așchii, trunchiuri de copaci. În
rândurile ostașilor izbucneau întruna vaiere atât de înfricoșătoare, de parcă-i tăia
cineva cu cuțitul. Fumul acoperea linia infanteriei. Ca să vadă totul și mai bine,
Rafał dădu pinteni calului și se apropie de baterie.
Comandantul bateriei umbla agale între cele două tunuri, așezate la distanță
de optsprezece picioare. Comandanții echipei servanților stăteau între tunuri,
lângă antetrenuri.
Ofițerul de lângă chesoane și reglorii tirului așteptau semnul comandantului
bateriei. Deoparte stăteau caii înșeuați ai tunarilor și comandanților de echipe.
Din perdeaua de fum apăru pe neașteptate Sokolnicki. Îl căută din ochi pe
Sołtyk și-i comandă:
— Foc!
Sołtyk strigă cu glas răsunător către oamenii săi:
— Atențiune!
Fiecare al doilea ajutor de tunar din stânga lovi fitilul de umărul stâng, ca să
scuture scrumul și, întinzând mâna, îl apropie la distanță de patru țoli de amorsă.
— Foc!
Ajutoarele de tunari atinseră cu fitilele amorsele și se retraseră la locurile lor.
Cele patru tunuri se cutremurară și reculară. Le învălui un nor de fum. Rafał
auzea mereu comenzile:
— Pregătește muniția!
— Ștergătorul!
 — Îndeasă muniția.
— Obuzul!
Și iar:
— Șterge!
— Împingătorul!
Și iar:
— Înfundă!
— Obuzul!
Un ofițeraș tinerel cu fața severă, inspirată și cu ochi reci se aplecă spre
dioptru.
— Reglează tirul!
— Foc!
Prin norii de fum se ițeau ștergătoarele de tun, șepcile în patru colțuri ale
tunarilor, fireturile aurii și ceaprazurile ofițerilor în mundire verzi, pârghiile,
proiectilele – și focurile. Îndată asupra bateriei începu să plouă cu proiectile
austriece trase de cele douăzeci de tunuri ale avangardei generalului Mohr. De la
bubuitul detunăturilor (începuseră să tragă și aruncătoarele de grenade ale
batalionului lui Godebski) în urechi huia neîntrerupt și monoton, de parcă te-ai fi
aflat într-un clopot.
Trâmbele de fum se îndesau, din vineții se făcuseră brune, încărcate de
funingine de la care te usturau gâtul și ochii. Călărețul încremenit nu era în stare
să-și miște nici mâinile, nici picioarele. Auzea în jur strigăte și vaiere
înspăimântătoare. Totuși nimic de pe lume nu-l putea face să se urnească din loc.
Fără veste se pomeni cu un soldat cu căciulă de urs cu tivitură albă la piciorul
său, ridicându-și spre el ochii înfricoșători, ieșiți neomenește din găvane, încât
Rafał își veni într-o clipă în fire, ca trezit din somn. Soldatul îl împinse cu patul
carabinei și-l înghesui între caii artileriștilor. Unul dintre artileriști, cu mundirul
descheiat, de sub care se zărea vesta de catifea însângerată, strigă la el, un altul
flutură sabia. Rafał strânse dârlogii și încet întoarse la dreapta, dar bidiviul făcu
doi-trei pași și se împiedică de niște oameni întinși pe jos.
Olbromski se aplecă să vadă prin fum cine sunt oamenii aceia, dar calul săltă
și se cutremură tot, uluit parcă de o priveliște spăimântătoare. Horcăi, ca și Basia
lui, demult, înainte de a muri, cabră și căzu în genunchi, pe picioarele din față.
Rafał își trase piciorul din scară și sări pe pământ. Calul tremura din tot trupul.
Picioarele din spate îi zvâcneau, pielea de pe ele sa umflase. Cu limba scoasă, se
izbea cu botul de pământ. Abia atunci văzu Rafał că din burtă îi ieșiseră
măruntaiele și gâlgâie sângele. Îl lăsă și, năuc, porni înainte. În curând, se trezi
printre cercetași. Îi atraseră luarea-aminte culorile cunoscute: gulere galbene,
epoleți galben-verzi și panașe din pene verzi la șepci.
 Cercetașii stăteau aproape până la genunchi în mlaștină. Încărcau carabinele
fără comandă. Trăgeau. Rafał era atât de uluit, încât se împiedica de mușuroaie,
cioturi, cadavre, dar mergea înainte cu îndârjire. Ajunse la niște plutoane de
soldați care trăgeau aproape la nimereală. Totul se petrecea la câteva zeci de pași
de el. Totul era învăluit în fum. Pe după fiecare copac mai gros se pitula un ostaș
care încărca arma și trăgea, încărca și trăgea.
Rafał apucă de pe jos o carabină și intră în rând.
— Alinierea! striga fără istov un ofițer tânăr, încercând să formeze coloana și
să înainteze.
Încercările lui erau zadarnice. În fiecare clipă se prăbușea câte un om.
Gloanțele îi secerau pe soldați unul după altul. De după copaci ieșiră ostașii albi
ca varul, cu ochii înspăimântați. Erau batalioanele lui Wukasowicz, sub comanda
colonelului baron Pabelkoven. Mergeau înainte în rânduri strânse, pe cât se putea
printre copaci. Rafał se uita cu uluire la chivărele lor înalte și la diagonalele
petrecute cruciș peste piept.
„Păi ăștia-s ăia!”… îi străfulgeră prin creier.
Văzând rândurile dușmane, soldații batalionului lui Godebski se năpustiră
înainte cu arma în mână. Rafał cuprins de un sălbatic avânt, îi urmă.
Se năpustiră asupra pedestrimii lui Wukasowicz cu îndârjire țărănească. Îi
străpungeau pe pedestrași cu baionetele, îi miruiau cu paturile puștilor, țărănește,
fără nicio tactică militară.
Rafał, neștiind să mânuiască baioneta, apucă străvechea carabină prusacă de
capătul țevii și începu să pălească nebunește în vrăjmaș. Îi urmară exemplul și
ceilalți ostași. Văzându-se înconjurat de o ceată de polonezi de-ai lui, începu nu
să-i comande, ci să le poruncească precum un boier țăranilor la pojar:
— Dă-i, lovește-l! Ăsta-i neamț! Nu te lăsa!
Se năpusteau în rândurile vrăjmașe, se aruncau peste baionetele însângerate,
peste țevile puștilor înroșite de sânge.
N-a ținut prea mult bărbăția lor. În curând, cercetașii fură nevoiți să dea
înapoi. Soldații austrieci coborau asupra lor de la înălțime, în rânduri strânse,
într-o coloană uriașă de trei mii de oameni. Erau batalioanele lui Weidenfeld,
batalionul lui Dawidowicz, și un regiment din Transilvania.
Cercetașii se retrăgeau, intrând tot mai adânc în mlaștină, apărându-se,
trăgând focuri de arme, acoperind cu cadavre câmpul de luptă. Austriecii se
năpusteau mulțime în ariniș, câștigând teren. Pușcașii polonezi mergeau înapoi în
dezordine. Încet îi răzbea panica – precum o ploaie deasă, tot mai pătrunzătoare.
Zadarnic încerca să-i împingă înainte Godebski, călare, cu spada trasă, avântată
în aer.
Rafał se trezi în ceata cuprinsă de panică, înghesuindu-se, călcându-se în
picioare. Cufundați până la brâu în smârcul ruginiu, se trăgeau spre stăvilar,
înjurând. Răzbind spre un locșor cu pământ mai vârtos și frecându-se la ochi,
Rafał zări înaintea lui drumul spre stăvilar pe care se aflase nu demult alături de
general. De astă dată într-acolo grăbea batalionul în derută. În curând, soldații
ieșiră pe drum, ceată deasă, răcnind cu glasuri hârâite. În fața lor bubuiau
tunurile. Proiectilele plesneau apa lacului, secerând trestiile galbene.
Dinspre Raszyn veni pe neașteptate, în galop, un detașament de cavalerie. În
fruntea lui călărea prințul Józef.
Îl urmau Pelletier și vreo cincisprezece adjutanți. Rafał îi recunoscu pe toți,
deși era cu gândul aiurea, atent să nu fie cumva împins în lac.
„Anizetka, Szpilka”… își spuse, deslușindu-i mai bine pe aghiotanți.
Prințul privi cu ochi scăpărători batalionul decimat. Soldații, văzându-l, se
mai dezmeticiră și începură s-o ia spre ariniș, încercând să se alinieze de bine, de
rău. Comandantul suprem descălecă și, fără să-și scoată din gură luleaua scurtă
brûle-gueule, păși spre mulțimea ostașilor. Luă carabina primului soldat din
margine și strigă:
— După mine, frați-ostași!
Soldații ieșiră anevoie din clisă și toți ca unul porniră înainte. Turbați,
dezlănțuiți, se năpustiră nebunește asupra pedestrașilor austrieci atât de
neașteptat, de parc-ar fi picat din cer senin. Prințul lupta laolaltă cu ei, ca un
soldat de rând. N-a fost bătălie mai aprigă. Primele rânduri austriece se izbeau de
cele din spatele lor, înfundându-i în bahnă. Nu era loc de luptă; toți erau dați
morții. Ofițerii austrieci fură nevoiți să comande ultimelor rânduri din coloană să
se retragă pentru a mai câștiga teren. În câteva minute, arinișul fu recucerit până
la marginea satului. Și acolo luptau cu-ncredere. Austriecii se cățărau pe casele
fortificate, luptând pentru fiecare palmă de pământ, pentru fiece șanț, fiece
palancă. De sus, de pe coperișuri, de după scânduri, colturi, crăpături, găuri,
ploua cu gloanțe. Dar, din trei părți, dinspre Puchały, de pe câmp și dinspre
Jaworów, satul era împresurat. Tot efectivul regimentului al doilea pedestru
venea ca un zid asupra lui.
Austriecii smulgeau scândurile cu mâinile, sfărâmau palăncile, scoteau
bârnele. Prințul Józef chemă prin adjutantul Krasiński batalionul întâi al
regimentului unu, care, împreună cu artileria, trăgeau necontenit, și cu
douăsprezece companii se năpusti asupra asediatorilor. În rândul întâi venea
locotenentul Skrzynecki. Cât ai da în cremene austriecii fură alungați cu
baionetele și aruncați în câmp. Trei tunuri de câmp, aduse la Falenty de la
Raszyn, sporiră focul artileriei. Tiraliorii împresurați în sat, pe care-i comanda
însuși generalul Sokolnicki, îl întâmpinară cu urale pe prinț.
Prințul încălecă și, înconjurat de statul său major, trecu printre rânduri. Ieșiră
înainte rezervele. Nouă tunuri înșirate în linie lângă conacul moșieresc din
Falenty trăgeau năprasnic.
 Prințul se înapoie la cartierul-general de la Raszyn. În timp ce traversa la pas
stăvilarul, gloanțele șuierau în jurul lui. Sokolnicki ordonă, sub focul vrăjmaș,
refacerea fortificațiilor părăduite și începu să-și așeze din nou cele trei
batalioane, urmărind ca și dimineața, cruțarea de vieți omenești. După ce totul s-
a refăcut și când pedestrimea austriacă s-a retras pe câmp, asupra infanteriei și
artileriei sale s-a abătut o adevărată grindină de proiectile de câte șase funți.
Era corpul de armată austriac, sau, mai bine zis, brigada întâi sub comanda
generalului von Civalard și Pflacher care a întărit avangarda lui Mohr. Trăgeau
de astă dată douăzeci și patru de tunuri – șase noi batalioane își uniră tirul la
vechile cinci. Nu le răspundeau decât nouă tunuri. Rafał se afla în apropierea lor.
Auzea huruitul puștilor supraîncinse. Întreaga baterie se vânzolea în toiul muncii
infernale, ca un scorpion contorsionându-se în vâlvoare. Rafał tremură iarăși,
altfel însă decât la începutul bătăliei. Era tremurul pe care-l mai încercase
cândva, umblând să descopere cadavrul Helenei. Strigătele și vaierele răniților,
chemarea lor în ajutor, plânsetele și gemetele lor îi covârșeau sufletul. Alerga de
colo-colo, ținându-se cu mâinile de cap. Cineva dintre artileriști îi porunci să
care apă – aduse câteva găleți. Când alergă în ariniș pentru a treia oară după apă,
un cheson cu praf de pușcă explodă la câțiva pași de el. Un stâlp de foc izbucni
în sus, ridicând odată cu el și aruncând apoi la pământ ramuri verzi, cai morți,
roți, hamuri, șleauri. Gemeau oamenii arși de pălălaie. N-apucă Olbromski să
umple găleata, că un al doilea cheson sări în aer… peste o altă clipă – un al
treilea… Un tunar striga prin fum:
— Aruncătorul de grenade a fost răsturnat la pământ!
Un duduit înfricoșător de grenade se auzi dintr-acolo. Pământul ridicat de
explozie îl izbi pe Rafał în spate și-l azvârli în noroiul drumului desfundat.
Zăcea năucit, aproape fără cunoștință, căznindu-se să tragă aer în piept, acolo
jos, la pământ, fiind mai puțină fumăraie.
Trâmbele de fum de la exploziile zecilor de proiectile se înălțau tot mai
aproape și batalioanele poloneze se văzură silite să dea înapoi. Apoi dintr-odată
canonada se domoli. Dar în secunda următoare din vârtejul brun de fum și
funingine se arătară rândurile nesfârșite ale pedestrimii…
Păduricea dinspre Puchały iarăși trecu la austrieci. Pe drum se dădea luptă
aprigă la baionetă. Sokolnicki, care în tot timpul luptei îi ținuse pe soldați
adăpostiți pe după orice putea fi folosit drept pavăză, își împinse și de astă dată
jumătate din efectivul armatei în satul fortificat. Rezervele le ținea pitulate între
sat și conacul moșieresc, iar batalionul lui Godebski – în pădure. Artileria o avea
tot timpul așezată pe șleau și-și concentrase toată atenția asupra apărării
drumului de acces spre stăvilar, pentru retragere forțată. Toată artileria austriacă
se năpustise asupra satului. În timp ce pedestrimea lui Mohr încerca iarăși să
ajungă până în capătul pădurii, străpungându-i cu baionetele pe pedestrașii lui
Godebski, artileriștii austrieci din spatele infanteriei lor întoarseră gurile
tunurilor spre răsărit, perpendicular pe Wielkie Falenty, pușcărind în casele
satului ce mai rămăseseră în picioare.
Rafał nimeri acolo laolaltă cu coloanele rămase sub comanda lui Sierawski.
Se răspândise vestea că Godebski ar fi fost scos de pe câmpul de luptă rănit
mortal și că locul i l-ar fi luat viteazul Fiszer.
Ulanul nu știa nici el când și cum se trezise împreună cu mulțimea soldaților
printre grajduri. Aici își mai trase sufletul. Parcă ploua mai puțin cu ghiulele. O
vreme… În pragurile caselor, în șoproane, pe după porțile smulse din balamale,
soldații, în genunchi, cinchiți, așezați sau culcați pe jos trăgeau cu pușca,
respingând asaltul pedestrimii austriece, care atacase satul dinspre sud. Cât au
mai avut cartușe. Fiecare ostaș apucase să tragă vreo șaizeci. Când ghiulelele
tunurilor aruncau în aer câte un grajd, dezgropând bulumaci, smulgând bârne,
răsucind grinzi, soldații în grup treceau fuga în grajdul alăturat, se cățărau pe
coperișurile pleșuvite și trăgeau mai departe. Sokolnicki forma el însuși
detașamentele. Tot timpul era în mijlocul satului, pe uliță, și conducea lupta de
apărare. Prin trecerea nordică, neapărată, vedea în spatele frontului rezerva în
formație de luptă și artileria. O parte din soldați cărau apă cu găleți, albii, căușe
și stingeau pojarul. Când artileria începu să se retragă sub focul inamic dincolo
de conacul moșieresc, spre stăvilar, toate cele douăzeci și patru de tunuri izbiră
în Falenty.
Austriecii deschiseră un uragan de foc. Grinzi, șipci, căpriori trosneau și se
prăvăleau împroșcând cu așchii și surcele. Pereții se coșcoveau și se năruiau la
pământ. Se înălțau grămezi de moloz, acoperit de bălegar, se încălecau unele
peste altele casele și șoproanele. Soldații se ascundeau în spatele acestor baricade
și loveau fără istov în dușmanul care sta pe câmp și tot mai înainta dinspre răsărit
și miazăzi.
Rafał apucă o carabină din mâna unui grenadir secerat, își trase pe el lădunca
lui și, ascuns după un zid, începu să-și încarce arma. În suflet i se aprinse,
aidoma cartușului din țeava încinsă, o patimă sălbatică. Uitase unde se află și ce-i
cu el. Când și când i se năzărea că stă într-un troian de zăpadă și lovește botul
lupului ce și-a înfipt gheara în pieptul său.
Auzea glasul răgușit al lui Sokolnicki:
— Toarnă praf, frate, toarnă! Nu pierde niciun cartuș! Înfundă-l zdravăn! Cu
inimă! Nu-l lăsa pe neamț să treacă! Ian te uită până unde și-a vârât râtul! Că n-o
fi aici pământul tău, tâlharule! Nu-l lăsa, nu-l cruța, frate!
Ici-colo se întețea zarva primejdiei, sporea vaierul deznădejdii. În sat, mai
bine zis în mormanul lui de ruine, începură să cadă bombele incendiare scuipate
de mortiere. Explodând în aer sau pe pământ împrăștiau focul de jur împrejur.
Erau ghiulele mari de fier, găunoase pe dinăuntru, burdușite cu praf de pușcă.
Aveau găuri astupate cu cepuri lungi de aproape un sfert de cot în care se aflau
țevi cu material exploziv.
Exploziile lor aprindeau pâlcuri de copaci, mundirele soldaților vii și morți.
Ostașii stingeau focul cu bălegar. Bombele însă veneau cârduri-cârduri, aidoma
unor păsări de foc. În sătucul Falenty pojarul izbucnea și murea într-o sută de
locuri în același timp. Limbi mari de foc se vedeau înainte și înapoi, deasupra
capului și la picioare. Bombele grele de câte opt funți spulberau ce mai rămăsese
din așezare.
Sokolnicki scoase din buzunar ceasul lui rotund, se uită în jur, își șterse ochii
năpădiți de fum și pulbere. Oftă adânc, din rărunchi! Pocni din degete. Era
aproape de ceasul cinci după-amiază. Spuse celui mai apropiat ofițer:
— Batalion înapoi… din flancul drept… înainte marș…
Cercetașii ieșiră din flăcări și fum. Erau negri de funingine, cu mundirele
mocnind. Se buluceau la intrarea dinspre nord a satului spre drumul de lângă
conac. Ofițerii aliniau cu greu companiile artileriei și grupele de servanți.
Sołtyk, conform ordinului primit, striga prin fum cu glas răgușit:
— Drepți! Oprește focul! Bateriile înainte marș!
Chesoanele intrară pe stăvilar sub acoperirea a două batalioane adunate
laolaltă, scoase din pădurea de arini. Ele tot timpul se încăierau cu dușmanul.
Prima baterie, alcătuită din trei tunuri și un aruncător de grenade, ieși din
perdeaua de fum și înainta spre linia chesoanelor, călcând peste cadavre și răniți.
Ajunsă acolo, se așeză în poziție de tragere. A doua baterie, alcătuită din trei
tunuri (două rămaseră sparte pe câmp) grăbea în urma celei dintâi.
Răsunară noi bubuituri. Tunurile, unul după altul intrau pe stăvilar. Pedestrașii
și caii răniți le trăgeau de osii, spițe și afete. Cei mai mulți dintre tunari căzuseră
sub ploaia de gloanțe a inamicului numeros. Ceaprazurile roșii colorară drumul
de la Falenty. Mundirele verzi se așternură ca un covor de iarbă primăvăratică.
Cai mai rămăseseră cel mult o jumătate din câți fuseseră la-nceput.
Sokolnicki, aflând că și Fiszer ar fi fost rănit și scos de pe câmpul de luptă
dincolo de stăvilar, încolonă batalionul decimat al lui Godebski. Generalul se
așeză în rândul soldaților și, acoperind cu pieptul lui viteaz drumul de acces,
apără retragerea artileriei. Soldații lui mergeau și pe stăvilar, dar și pe de lături,
prin mlaștină, afundați în nămol până la brâu. Dușmanul, prin aceeași mlaștină,
venea pe urmele lor. Acolo, printre cioturi, vreascuri și papură uscată începu o
luptă pe viață și pe moarte. Trupele de pe stăvilar îi susțineau pe combatanți. Toți
ostașii erau însângerați, uzi, acoperiți de rugina bahnei.
Rafał laolaltă cu alții acoperea armamentul. Straturi mari de pământ cădeau
din stăvilarul avariat. Copacii scoși din rădăcină de roțile tunurilor se prăvăleau
de pe stăvilar în smârcurile Rawkăi. Trebuia la fiecare pas să tragi roțile din
gropi și hârtoape, încordându-ți puterile, să le tragi, să le-mpingi.
 După îndelungată trudă, ajunseră, în sfârșit, pe malul vârtos din fața covăliei
din Raszyn.
De acolo caii au tras singuri tunurile și chesoanele. Azvârlindu-i pe
infanteriștii austrieci în rovină, luptând cu ei corp la corp, pedestrimea ieșea pe
pământ uscat, ținând drumul spre biserică.
Dușmanul se strecura pe același drum. Acum însă îi stau împotrivă toate
forțele poloneze. Douăsprezece tunuri ale bateriei saxone, tunurile lui
Włodzimierz Potocki și ale companiei a treisprezecea de artilerie pedestră a lui
Ostrowski erau așezate pe valul de pământ al șanțului din spatele bisericii, în
câmp dinspre Michałowice și pe malul lacului dinspre Jaworów. Toate gurile de
foc se întoarseră spre stăvilar. Soldații austrieci trebuiau să treacă prin locul acela
strâmt. Acolo s-a și încins bătălia cea mai aprigă.
Tunurile poloneze aveau prea puțin de suferit de pe urma bateriilor lui Mohr,
Civalard și ale altora, așezate în câmpia de la Falenty, dincolo de stăvilar. Pe
când fiecare proiectil polonez aruncat de-a lungul stăvilarului, de pe înălțimile
Raszynului, aducea pagube imense frontului închis al pedestrimii austriece.
Biserica împrejmuită de zid din patru laturi și casele de piatră din fața ei
alcătuiau o pavăză de nădejde pentru infanteria poloneză. Pe stăvilar creșteau
încet munți de cadavre ale țăranilor polonezi de dincolo de Pilica, ruși, cehi,
slovaci, unguri, români…
Comandanții polonezi s-au așezat lângă tunuri. Prințul Poniatowski trecea de
la un tun la altul, luând ținta cu grijă, pricepere și sânge rece. Trimitea mereu
adjutanți la Michałowice și Jaworów, întrucât în ambele puncte se trăgea
susținut. Veștile erau bune, dușmanul nu trecuse nicăieri mlaștina.
Se lăsa grăbită primăvăratica înserare când infanteria lui Wukasiewicz,
mergând peste munți de cadavre, trecu stăvilarul și păși pe pământul Raszynului.
Dar sub puternica presiune a batalioanelor lui Sokolnicki, ce se odihneau în
spatele bisericii, se retrase înapoi peste stăvilar. Tunurile bubuiră cu putere
sporită, fumul învălui apa străvezie a lacului, stăvilarul, copacii și mica așezare
de pe șosea.
Se lăsa noaptea, dar gurile de foc încinse și obosite tot mai vărsau ghiulelele
lor aducătoare de moarte. Numai când se înstăpâni întunericul de nepătruns,
încet, încet își conteniră și ele lătratul bubuitor.
Pojarul de la Falenty se stingea încet și odată cu el și văpaia cerului. Vântul
nopții aducea ecoul gemetelor dinspre stăvilar, mlaștină și malul apei. O ceață
albă, ridicându-se încet deasupra păpurișului uscat, învălui ca un lințoliu aceste
glasuri ale morții.
Pe stăvilar căzuseră în luptă două mii de austrieci și peste o mie de polonezi
pieriră în arinișul de lângă Falenty.
 Era în toiul nopții când Rafał izbuti să se smulgă din rândurile luptașilor, ud,
cu mundirul sfâșiat, fără chivără. Mergea orbește peste arătură, spre Opacza. I se
părea că acolo îl mai așteaptă culcușul moale din ajun. La Raszyn nu numai că n-
aveai loc să te aciuezi pe undeva, dar nici măcar pe unde să calci. Părăsindu-l,
văzu cum răniții erau duși în biserică și prin case. Pe câmp, la marginea
drumului, se așezau șiruri cadavrele.
Sublocotenentul era ars de febră.
Îl chinuia vechea rană. Abia acum știa și el cum sunt împunsăturile de
baionetă. Ochii îi ardeau, capul îi luase foc, totuși tremura de frig. Sufletul îi era
cernit de durere, ochii închiși nu conteneau să vadă priveliștea câmpului de luptă,
umerii simțeau povara trupurilor zvârcolindu-se pe stăvilar…
 LA VARȘOVIA

După noaptea petrecută într-unul din șoproanele goale ale mahalalei ovreiești
de la marginea Varșoviei, în apropierea locului de execuție al orașului, Rafał se
trezi spre ziuă. Șopronul era mai departe de drum, totuși auzi duduitul și
zăngănitul tunurilor în trecere, al convoaielor și al infanteriei. Ieși din bârlog și,
întrebându-i pe pedestrași, află că sunt armatele poloneze care se retrag. Îl
cuprinse o surdă nedumerire. Când la căderea nopții părăsise Raszynul, întreaga
armată era mândră de victorie. Și acum, cu toate forțele pleca de pe câmpul de
luptă! Cât de sinistru huruiau tunurile pe acest drum nocturn al retragerii! Cât de
grei, de istoviți și de sumbri erau pașii soldaților!
— Ne-au lăsat saxonii! i se spuse lui Rafał din rândurile ostașilor.
— Sângele apă nu se face!
— Câini ticăloși, în toiul luptei au dat bir cu fugiții…
— O mie două sute de oameni, o sută douăzeci de husari, douăsprezece
tunuri… și-au adunat toate cele trei batalioane și-au întins-o…
Rafał se alătură mulțimii de soldați și merse cu ei. Pe drum, tot întreba de
brigada lui Sokolnicki. Abia dimineața află că generalul ar fi fost numit
comandantul flancului stâng și că apără acum valea Vistulei dinspre Wilanów
dincolo de barierele Czerniakowska și Mokotowska. Trecând dincolo de linia
fortificațiilor, Olbromski porni într-acolo cu un grup de pedestrași rătăciți de
unitatea lor.
În zorii zilei se auzi de departe focul tiraliorilor. În negura dimineții trecu un
mic detașament călare spre valea Wilanówului. Pe dealurile din împrejurimile
Mokotówului îl opri pe Rafał o patrulă a gărzii civice și cu multă ceremonie îl
duse până la comandant. La toate întrebările lui Rafał despre generalul
Sokolnicki, bătrânul ostaș n-a vrut să-i dea nicio lămurire și-i porunci să aștepte
în tabăra gărzii, de la marginea parcului Łazienki. Peste noapte se ridicase acolo
un adevărat orășel. Din mese, uși, obloane, bănci, scaune apărătorii orașului
înjghebaseră un fel de colibe, corturi, gherete – într-un cuvânt, adăposturi.
Dormeau acolo nu numai cei din gardă, dar și familiile lor care le aduceau de-ale
gurii. Când Rafał ajunse acolo, tabăra era în picioare, trezită destul de brutal de
colonelul Lubieński și de adjutantul său Rokicki.
Comandanții îi așezară în formație de luptă pe orășenii adormiți, întrucât
dinspre Piaseczno se auzeau tot mai deslușit focuri de armă. Rafał intrase într-
una din primele colibe, se așeză pe jos, sub o ușă smulsă de cine știe unde, cu
balamale cu tot, și începu să moțăie. Și acum îi mai vuia capul după ziua din
ajun. În scurt timp, cineva îl zgâlțâi energic de umăr. Un ofițer necunoscut îl
chema la general.
 Ieși și-l văzu la câțiva pași pe Sokolnicki în șa. Era stropit de clisă din tălpi
până-n creștet, cu galoane și panaș. Fața îi era posomorâtă și pământie de
oboseală. Calul încins aburea, acoperit de spumă.
Când Rafał îl salută și se aruncă spre el, generalul glumi:
— Așa te porți, pane adjutant! Sunt nevoit să te caut prin colibele acestei
armate pedestre de muieri! Ce-i cu șapca asta pe capul tău?
— Domnule general… mi-am pierdut chivăra pe stăvilar, când trăgeau
tunurile. Am cules și eu una de pe drum, noaptea. Iar calul mi-a căzut lângă
Falenty. Sunt bolnav…
— Eh, măi corcolitule! Nu cumva te-ai pricopsit cu vreo nouă rană acolo-n
pădure?
— Pare-mi-se că m-au cam împuns, dar nu știu bine nici când, nici unde…
— Și ce-ai de gând să faci?
— Trebuie să-mi caut un adăpost, că abia mă mai țin pe picioare!
— Ei, vezi ce faci, descurcă-te!
— Domnule general…
— Ce mai e?
— Când mă-ntremez, pot nădăjdui să slujesc mai departe sub comanda
dumneavoastră?
Sokolnicki se gândi o clipă, îl măsură cu privirea și răspunse fără tragere de
inimă:
— Poți să te prezinți la mine. Dar numai călare. Fă-ți rost de-un cal bun și de-
o uniformă mai acătării. S-o găsi poate vreun post de aghiotant pentru tine.
Rafał îi mulțumi din privire, salutând. Generalul, înconjurat de ofițeri, călări
mai departe spre Mokotów.
Olbromski află cu uimire că trecuse de amiază. În rândurile gărzii se vorbea
de armistițiu. Neavând ce să caute pe acolo, ulanul vlăguit porni prin parc spre
oraș. Abia târându-și picioarele, străbătu aleile de jos, urcă în sus și merse mai
departe prin noroi pe lângă colibele de lemn. Se oprea deseori, sprijinindu-se de
copaci. Când ajunse în oraș, abia-și mai trăgea sufletul și una, două se lăsă la
pământ să se mai odihnească. Ba simțea că-i e foame, ba că-l chinuia setea, și
mereu avea înaintea ochilor și în minte câmpul de luptă din ajun. Aproape de trei
zile nu mâncase nimic.
Când ultima oară se ridică de jos și-și înălță privirea, zări chiar în fața sa
grilajul de fier ai unei grădini, acoperit cu vrejuri uscate de viță-de-vie sălbatică,
iar în fundul grădinii fațada unui mic palat cu terasă. Vedea înaintea ochilor ușa
închisă, ferestrele cu storurile trase, treptele de piatră din stânga terasei și lujerele
moarte ale florilor din fața clădirii. Rafał se sprijini cu pieptul și brațele de barele
boante ale grilajului, cu ochii ațintiți la palat. Acolo, după ușa cu geamuri de
cristal, se auzea cândva foșnetul rochiei Helenei de With. Când cobora în
grădină, cu pas ușor ca o boarei abia simțită, sub pantofiorii ei de atlaz foșneau
firele de nisip aduse de adierea vântului pe dalele lucioase de marmură ale
treptelor. Dumnezeule mare, e adevărat oare că ea nu mai există! Inima bătea
neliniștită, lipită de același grilaj unde cândva fremătase, așteptând. Barele de
fontă se acoperiseră de rugină arămie. Ruginise zăvorul de la poartă, pe cărăruie
zăceau frunze negre și lujere uscate. Pe treptele terasei, pe geamuri și dincolo de
perdelele nemișcate putregăia o tăcere neînduplecată, mormântală.
Pe străzi treceau șir căruțe țărănești de cărat pâine sau gunoaie, încărcate cu
soldați răniți la Raszyn și la Piaseczno. Spitalele erau ticsite și localnicii luau în
casele lor pe sărmanii ostași, mulți dintre ei lăsați în voia soartei, nepansați, într-
o stare jalnică.
Un mic detașament al gărzii civice îl zări pe Rafał sprijinit de grilaj și-l luă cu
el. Se supuse fără împotrivire. La întrebarea dacă nu are cumva în oraș familie,
rude, cunoscuți, nu era în stare să răspundă, copleșit de emoția prin care abia
trecuse. În cele din urmă însă își aminti de casa prințului Gintułt și rugă să fie
dus până acolo.
Poarta o găsiră larg deschisă și în curte vreo duzină de care țărănești. Caii
slăbănogi ronțăiau ovăz din saci sau hăpăiau fân din telegile trase până pe sub
ferestre. Ușa de la intrarea principală, odinioară veșnic încuiată, acum era larg
deschisă. Intrau și ieșeau din palat tot soiul de oameni sărmani. Când cei doi
cetățeni din gardă îl conduseră pe Rafał în antret, le ieși în întâmpinare bătrânul
valet de la Grudno. Nu-l recunoscu pe tânărul ofițer și îl primi destul de
neprietenos.
În încăperile de jos și în somptuoasa bibliotecă erau înșirate paturi, peste tot
paturi, ca la spital, în care gemeau răniții. În camerele plăcute, elegant mobilate,
transformate în săli de operație, podeaua era pătată cu sânge, medicii îi operau pe
răniți fără narcoză, și oamenii răcneau în gura mare de durere, zbătându-se sub
bisturie și lanțete. În alte încăperi își dădeau sufletul gemând, muribunzii. Câțiva
chirurgi tineri, în halate murdare de sânge, se foiau printre paturi. Bătrânul
Andrzej, pe jumătate orb, le ducea ligheane cu apă, ștergare, bureți, instrumente
chirurgicale. Rafał vedea totul ca prin vis. Îl așezară pe un scaun într-una din
camerele vecine. Sprijinindu-și capul de perete, visa mai departe cu ochii
deschiși la casa pustie a Helenei de With.
Pe cer strălucea soarele. Parcul era scăldat în lumină. Aleea lungă se zvânta
sub razele strălucitoare și se învăluia pe nesimțite în pâcla chindiei.
— Uite încă un rănit, spuse încet cineva în pragul ușii.
Rafał înălță, capul greoi și privi la cel care vorbea. În prag era prințul Gintułt.
Îl recunoscu nu atât cu privirea lui încețoșată, cât după emoția adâncă de care se
simțise cuprins, după fiorul inimii, după tremurul mâinilor și al picioarelor.
Prințul se schimbase aproape de nerecunoscut. Părul i se rărise deasupra frunții și
încărunțise. Fața pământie era brăzdată de cute, ochii se adânciseră în găvane. Își
pierduse dinții, doar unul singur se mai ițea caraghios în față.
Prințul se apropie de Rafał și îndelungă vreme rămase cu ochii la el, uluit
parcă.
— Păi ăsta-i Rafuś Olbromski, îi spuse el încet bătrânului servitor.
Andrzej clipi câteva secunde, până izbuti să îngaime:
— Ce vorbiți, excelență! Păi ăsta-i un ofițer!
Rafał se ridică în picioare și îi întinse mâna prințului.
— Rafuś! Dumnezeule!… Deci și tu lupți? Slavă Domnului că trăiești și c-ai
ajuns aici, sub acest acoperiș. Andrzej dragă! Repede, repede, dă-i o cameră,
aceea în care a mai stat cândva!
În curând, rănitul se văzu în patul lui de altădată. Chirurgul îi examină vechea
rană, i-o pansă, îi spălă și-i obloji noile împunsături, porunci să i se dea de
mâncare și să fie lăsat să doarmă.
Rafał se trezi abia a doua zi dimineață. Ferestrele erau întredeschise și
bătrânul Andrzej în pantofii lui de piele galbenă deretica prin odaie.
Tânărul se simțea mai în putere. Îl mai durea capul, dar nu-l chinuia răul
îngrozitor din ajun. Andrzej îl privi cu luare-aminte, îl salută din cap, cu greu
izbutind să-și îndoaie gâtul anchilozat. În scurt timp veni prințul împreună cu
chirurgul. Tot timpul cât medicul îl pansă, prințul sta pe pat la picioarele
rănitului, privind indiferent. La plecare, chirurgul spuse că în două-trei zile
bolnavul se va putea ridica din pat.
— Mă bucur, spuse prințul, că nu ești grav bolnav, întrucât ar fi trebuit să ne
despărțim imediat.
Rafał nu înțelese ce voia să spună.
— Trebuie să plec din Varșovia și aș vrea să mă însoțești.
— Din păcate sunt legat acum de armată. De cum mă întremez, voi fi nevoit
să mă întorc la regiment.
— Și eu plec pe front.
— Vă înrolați și dumneavoastră, prințe?
— Da.
— Cât mă bucur!
— Nu ai de ce… Plec pe front nu din dorința de a lupta cu austriecii. Trebuie
să mă-nțelegi. Plec să-mi fac datoria… Nu știu dacă pot vorbi cu tine ca altădată.
Te-ai purtat cu mine atât de ciudat… ai plecat atunci fără o vorbă…
Olbromski tăcea posomorât.
— N-am venit aici ca să-ți fac reproșuri. Dumnezeu cu tine. Mă bucur că vei
fi iarăși sănătos.
— Nu pot acum să vă vorbesc despre tot ce m-a făcut atunci să plec atât de
neașteptat – asta-i tot ce vă pot spune deocamdată…
 — Nu te obosi…
— Mă chemase tata…
Gintułt zâmbi condescendent.
— Tatăl tău mi-a scris după plecarea ta. Mă întreba unde te afli.
Rafał tăcea. Tăcea și prințul.
Într-un târziu, spuse:
— De multe ori vorbeam de tine cu marele maestru.
— Maiorul de With se află aici? întrebă Rafał ca-ntr-o doară.
Prințul ridică spre el ochii stinși și răspunse mândru:
— Nu.
— Dar unde-i?
— Înaintea Domnului. Marele maestru a murit.
— Luptând împotriva noastră!
— Dacă o știi, de ce te mai cobori până la minciună?
— În ce scop vă duceți pe front, excelență? întrebă la rândul lui Rafał.
— Ca să observ, după obiceiul meu, mersul treburilor omenești.
— Ciudată îndeletnicire… în ceasul când patria e la greu impas… spuse Rafał
cu ochii plecați.
— Așa crezi tu?
— Ieri încă am fost în luptă. Am văzut că acolo nu-i un loc potrivit pentru
observarea mersului treburilor omenești.
— Nu-i un loc potrivit?
— Acolo îți poți jertfi trupul și sufletul crezând în victorie. Doar așa e
folositor omul acolo. Dar cine se duce să vadă doar cum mor alții…
— Dacă nu mă-nșală memoria, în luptă omul își mai poate afla și un loc
potrivit pentru el.
— Nu înțeleg.
— Pentru că nu ai fost un elev destul de bun – un îndărătnic și un pătimaș.
— Acum sunt soldat și singura virtute pe care o accept este bărbăția.
— Vorbești într-adevăr ca un soldat.
— Astăzi fiecare bărbat trebuie să fie soldat. L-am văzut pe generalul
Sokolnicki luptând ca un soldat împotriva dușmanului.
— Vezi, frate, eu fac parte dintre acei oameni care vor despre toate, și despre
această bărbăție a lui Sokolnicki, printre altele, să-și facă o părere proprie bine
cântărită pe balanța cugetului.
— Astăzi nu e timp pentru așa ceva.
— Pentru mine e timp oricând.
— Nu! Acum e timpul să cobori în tranșee! Și asta pentru oricine mai e în
viață! Să te supui comenzii militare!
Prințul se întunecă. O umbră îi căzu peste față. Se ridică în picioare, spunând:
 — Nu mai este timp pentru faptele pe care mi le recomanzi cu aroganță,
cavalere, și asta numai pentru că s-a și semnat o convenție prin care Varșava va
fi cedată austriecilor.
— Cine a semnat-o? strigă Rafał, sărind din pat.
— Stai liniștit.
— Să cedezi cu prețul sângelui al câtorva mii de oameni vărsat la Raszyn!
— Stai liniștit. Armatele noastre merg acum spre cartierul Praga.
— Deci sunt prizonieri?!
— Cei răniți la Raszyn au dreptul după refacere să plece la brigăzile lor. Când
te întremezi, mergem împreună. Iar pe drum o să mai stăm de vorbă. Acum ești
încă prea surescitat și de aceea poate grosolan, ceea ce nu suport.
— Vă rog să mă iertați, prințe.
— Nici nu m-am supărat, deși îmi place să discut civilizat.
— Când plecăm de aici?
— De cum tu și camarazii tăi, sau măcar o parte dintre ei, vă veți ridica din
pat.
— Nu știți cumva, excelență, unde se află acum generalul Sokolnicki?
— Merge spre Praga, de cealaltă parte a Vistulei.
— Austriecii au și intrat în oraș?
— Încă nu. Zilele acestea însă, cred că vor intra. Convenția este onorabilă și,
după slabă mintea mea, foarte avantajoasă pentru noi.
— Cum așa?
— O mare parte din armata austriacă va fi legată de capitală, iar soldații noștri
vor merge mai departe la luptă…
 CONSILIUL

Încă înainte de a se împlini termenul fixat pentru armistițiu, în dimineața zilei

de douăzeci și trei aprilie, prințul Gintułt, împreună cu Rafał, cobora de pe
dealurile Dynasowskie pentru a traversa Vistula.
Străzile pe care le străbăteau erau pustii, ferestrele oblonite. Podul plutitor din
fața străzii Bednarska fusese ridicat și pontoanele cu materialele de război
porniseră pe râu. Fuseseră nevoiți să ia o barcă. Gintułt se opri la poalele dealului
și își privi palatul pe care-l lăsa la discreția unui guvern străin și a câtorva lachei,
plin de soldați și ofițeri răniți.
— Cred că n-o să mai văd niciodată casa asta, îi spuse încet lui Rafał. Praga e
în afara Convenției. Nu-i greu să prevezi că Praga va bombarda Varșovia și
invers. Sub acest acoperiș m-am născut, acolo se află biblioteca mea, colecțiile,
amintirile… Rămâi cu bine, bătrână casă!
Rafał încercă să îngaime vorbe de consolare, dar prințul înălță nepăsător din
umeri. Coborâră spre râu și merseră de-a lungul malului pe strada Dobra, pustie,
până la întretăierea cu Bednarska. După ridicarea pontoanelor, canalul căptușit
cu piatră ce ducea de la Vistula în strada Dobra arăta straniu. Era ticsit de bărcile
ce transportau pasageri peste apă. Barcagiii îi chemau cu strigăte sonore. Prințul
și Rafał urcară într-una din bărci și în curând ajunseră pe celălalt mal. Șanțurile
de apărare erau pline de soldați. Celor care veneau de peste Vistula le verificau
actele, îi trimiteau în strada Olszowa la nu știu ce autorități, care nu știau nici ele
bine ce să facă și cum să se descurce.
După încheierea formalităților, ieșiră amândoi din barăcile zăpușitoare, unde
oamenii nădușeau, așteptându-și rândul, și căutară să iasă din zona fortificată.
Merseră pe strada Brukowana, perpendiculară pe Vistula, dar fură nevoiți să se
întoarcă, întrucât nimeriseră în reduta a treia. Santinela îi îndrumă pe unde s-o ia
– printre aripile a două cazărmi până la gura redutei următoare, apoi la dreapta
până la primărie și la bariera Brudzieńska. Ieșind din zona fortificațiilor de la
capul podului, Gintułt se opri la răscruce și privi înapoi, spre șanțuri. Pe chipul
lui posomorât și adormit se așternură plictiseala și tristețea. Dintr-odată însă
privirea i se învioră.
— Știi, zise cu jumătate glas, de parcă l-ar fi putut auzi vreo ureche nedorită,
nu-i rău șănțulețul ăsta, zău așa! Vezi, acolo, șanțul din mijloc, întors în unghi
ascuțit spre bariera Zabkowska. E solid, nu glumă. Sau uite luneta aia, îndreptată
spre bariera Goledzinowska și spre drumul ce duce la Nowy Dwór. De altfel, e
singura, orfană, îndreptată spre Varșovia. Cine și-ar fi închipuit că vei avea o
astfel de soartă, sărmana de tine, să-ți întinzi ghearele și ciocul împotriva
Varșavei-mame…
 Se întoarse spre stânga, în direcția celei de a treia redute, ce închidea drumul
dinspre strada Sprzeczna și bariera Grochowska. Înviorat, grăbi pasul spre
ostrovul Saska Kȩpa și prinse a cerceta șanțul de lângă drum, pe malul unui braț
al Vistulei, șanțul de pe ostrov, dincolo de bacul brațului, chiar lângă Vistula și
drumul spre moara de apă. Examină atent escarpele valurilor, mergând de-a
lungul Vistulei, de la capul podului până la cotul brațului. Apoi, se înapoie pe
drum, și, gânditor, porni spre mănăstirea bernardinilor.
— Nu știi cumva, îl întrebă pe Rafał după un răstimp, ce fel de săpături s-au
făcut dincolo de bariera Grochowska?
— Nu știu.
— Țin minte ce era acolo, altădată… De la Kamionki mergea un val, peste
drumul spre Okuniew și aproape de șoseaua Radzyminului se încheia cu o lunetă
solidă.
— Nu știu.
— Păcat că nu ne putem uita dacă în partea aceea sunt ceva tunuri în fața
Targówekului. Dar nu mai e timp. Să ne grăbim!
În mers întins, trecură de mănăstirea bernardinilor și ieșiră în strada Szeroka.
Acolo era o îmbulzeală de căruțe, cupeuri, iar prin mijlocul străzii trecea o
formație de cercetași pedeștri. Prințul tocmi o căruță, fără să întrebe de preț.
Urcară în căruță și prin bariera Golendzinowska merseră până la șanțul din fața
ei. Drumul îl ocolea prin dreapta, astfel că prințul putu vedea în amănunt
parapetele și șanțul adânc plin cu apă, ce se întindea până la Vistula.
— Bine apărată bariera asta, murmura ca pentru sine. Nimic de zis! N-aș fi
crezută c-au izbutit să facă asemenea minuni… Hei… băiete! strigă vizitiului.
Mână mai repejor, dă-i bătaie!
Carul gonea spre Nowy Dwór. În dreapta, în fața barierei Zabkowska, se mai
vedeau două șanțuri în câmp, despărțite unul de altul, față în față cu cimitirul
evreiesc. Ceața mai stăruia peste câmp, peste brațele Vistulei, se înălța peste
apele larg revărsate ale Vistulei și ale canalelor de legătură. Căruța înainta repede
pe urma armatei, a cărei avangardă o comanda Sokolnicki. Călătorii ajunseră
armata la vreo două mile de Praga, la jumătatea drumului dintre Varșovia și
Modlin. Convoiul cu bagajele mergea în față, apărat de vreo trei sute de oameni.
Pedestrimea avea provizii pentru patru zile, câte șaizeci de cartușe și două
cremeni de căciula. Soldații ieșiseră din tranșeele Pragăi noaptea. Acum,
înaintând în triunghi între Vistula, Bug și gura Narewului, fără să știe nici unde
merg, nici pentru ce, cârteau aproape cu glas tare.
Brigada lui Sokolnicki era formată din trei regimente – al doisprezecelea, al
optulea și al șaselea. Generalul Kamieniecki comanda regimentele întâi, al doilea
și al treilea, care alcătuiau rezerva. Artileria de care dispuneau batalioanele
înainta în formație de luptă, fiecare baterie cu batalionul ei. Avangarda și
ariergarda se aflau la o distanță de numai cinci sute de pași de coloană. La fiecare
sfert de ceas se dădea soldaților un scurt răgaz pentru odihnă, după care mergeau
mai departe în marș forțat. Convoaiele cu bagajele primiseră ordin să nu
pătrundă în fortificațiile Modlinului, ci să le ocolească și să iasă dincolo de linia
lor, dinspre Plock, și acolo să-și desfășoare rândurile și să aștepte. Căruța cu care
mergea prințul Gintułt nimeri între cantinieri, care aveau bonuri pentru două
căruțe fiecare. Cantinierii și cantinierele – și cei din căruțe și cei ce mergeau pe
jos – începură să protesteze și să ceară șefului de convoi să înlăture din coloana
lor căruța străină. Când însă cei doi călători se recomandară, li se îngădui să
rămână în coloană, ba chiar intrară în vorbă cu ofițerii. Niciunul dintre ofițeri nu
cunoștea ținta marșului. Presupuneau doar că vor fi nevoiți să se închidă în
cetate. Toți erau nemulțumiți. După-amiază, capul coloanei se apropie de
Modlin. Căruța prințului însă nu s-a putut urni multă vreme din loc.
Generalul de brigadă Biegański despărțea din coloana lui un batalion pentru
apărarea podului, care tocmai se forma din pontoane varșoviene. Rafał află că
pedestrimea primise ordin să se așeze în tabără, respectând toate precauțiile
militare din vreme de război, și că generalul Sokolnicki le indică brigăzilor
locurile pe care să le ocupe fiecare. După o lungă pauză drumul fu, în sfârșit,
liber și prințul Gintułt se informă unde se găsește statul-major. Într-acolo porunci
vizitiului să-l ducă.
Apropiindu-se de vechiul Modlin, îl întâlniră pe drum pe generalul
Niemojewski, înconjurat de un grup de ofițeri de toate cinurile. Bătrânul legionar
îl privi cu luare-aminte pe prinț și-i strigă de pe cal:
— Ce vânt v-abate, prințe, în ograda mea?
— Măricică ogradă aveți! Până la Modlin se-ntinde!
— Da! Sunteți nevoit din Galiția dumneavoastră să veniți la noi în
Wielkopolska, să vă mai trageți sufletul! La cine mergeți, prințe?
— Aș vrea să văd pe cineva dintre șefii mai mari.
— Poate chiar pe comandantul suprem?
— Cred că va trebui să ajung și până la el.
— Mă-ndoiesc să izbutiți. Tocmai merg la un consiliu de război:
— A, deci n-am de ce să mă grăbesc.
— Mai cu seamă dacă-i vorba de o chestiune particulară.
— Nu știu dacă-i particulară, sau nu, dar în orice caz personală. Vreau toți
banii mei să-i donez pentru spitale militare, numai ceva mai acătării decât cele pe
care le-am văzut la Varșovia după lupta de la Raszyn. Și-apoi…
— Dacă vă voi putea fi de ajutor…
Generalul veni mai aproape. Rafał sări din căruță și merse pe cărare, de-a
lungul șanțului. Prințul vorbea cu generalul cu glas scăzut.
 — În Galiția, dincolo de Swider, am două sătucuri, spunea prințul. S-ar putea
forma acolo un batalion, ba chiar și-un bun regiment, dacă vreun detașament s-ar
strecura peste cordon și-ar da de veste tineretului de acolo. Tocmai în chestiunea
aceasta voiam să cer un sfat…
— Bravo, prințe! Ho-ho! Cu propunerea asta mergem direct la comandantul
suprem. Acolo o să ne și spuneți totul, sol al Galiției!
— Vă dă mâna să glumiți pe socoteala noastră, amărâților de galițieni, când
casa și satele le aveți aici, lângă domniile-voastre…
În curând, intrară pe ulița satului și opriră în fața clădirii de piatră a cârciumii.
Abia deschise generalul ușa, că din odaia vecină se auziră glasuri antrenate
într-o discuție. Prințul voise să rămână în prima încăpere, dar generalul
Niemojewski îl trase după el și-l prezentă celor adunați la sfat. Nu-l prea luă
nimeni în seamă. Se vedea cât de colo că se dezbătea o chestiune de cea mai
mare importanță. Fețele tuturor erau crispate, exprimau neliniște și un interes
încordat, aproape alarmat. Prințul Poniatowski, așezat pe o canapea lângă o masă
rotundă, răsucea în mână o foaie de hârtie. Lângă patul înalt sta generalul
Zajaczek, cu un aer de subliniată subordonare, neîncumetându-se să se așeze.
Dintr-un colț într-altul al încăperii se plimba încolo și încoace uriașul general
Dabrowski.
Pe fața lui lată, cu un nas lung, cărnos cu buze groase și bărbie rasă, fiecare
mușchi tresărea și zvâcnea sub imperiul emoției lăuntrice. Își vâra mereu mâna
mare în părul vâlvoi. Respira șuierat, se oprea când și când, îi cuprindea cu
privirea pe cei de față și iarăși umbla de colo-colo. La perete stăteau Sokolnicki,
cu mâinile încrucișate pe piept, apoi Biegański, Kamiński, Kamieniecki, Fiszer,
Piotrowski, Hebdowski, Grabowski, Woyczyński, Izydor Krasiński, Rozniecki,
Hauke.
Când Niemojewski intră în odaie cu Gintułt, Dabrowski îl privi cu luare-
aminte pe necunoscut și spuse încet:
— Oare unde l-am mai văzut?…
Prințul îl salută din prag. Bătrânul general dădu din cap, mormăindu-și pe sub
nas:
— Aha, știu… Am îmbătrânit, pane, de atunci când la Verona voiai să mă
judeci pentru caii lui Alexandru Macedon…
Generalul ridică ochii spre noii-veniți, dar se vedea limpede că gândul le stă la
cu totul la altceva.
— Excelență, i se adresă Niemojewski comandantului suprem, venind încoace
l-am întâlnit în drum pe prințul Gintułt. El ar vrea să organizeze pe spezele sale
un regiment de cavalerie. M-am gândit că veți binevoi să-l primiți…
— Mă bucur nespus de manifestarea sentimentelor dumneavoastră cetățenești.
Numai că-i un moment prea nepotrivit…
 După o clipă, adăugă, vrând parcă să-și mai atenueze replica destul de tăioasă:
— Mi se pare că am slujit cândva amândoi sub același stindard, nu-i așa? Țin
minte…
Gintułt se înclină.
— Luați loc, prințe. Acum trebuie să ne sfătuim asupra pașilor noștri de mai
departe. Poate veniți cu vreo idee fericită…
Gintułt, rămas lângă ușă, cu o privire atentă, plină de dragoste și tristețe, îi
cerceta pe cei de față.
— Deci, domnilor, spuse comandantul, aștept părerea domniilor-voastre în
privința celor ce avem de făcut de acum încolo.
Vorbind, își opri ochii neliniștiți asupra generalului Zajaczek. În ei se citea
limpede antipatie. Fiecare cuvânt al lui era pătruns de mândrie și dispreț.
— Întâi și-ntâi, rog să-și spună părerea domnii generali de divizie.
Se lăsă o tăcere adâncă.
— Considerațiile pe care vi le-ăm expus nu constituie opinia mea personală,
continuă prințul Józef. Eu personal sunt gata de orice. Dacă se va ajunge la
bombardarea Varșoviei, i-am poruncit lui Hornowski să tragă întâi și-ntâi în casa
mea – „Pod Blacha”.
Un zâmbet veninos alunecă pe buzele subțiri ale lui Zajaczek.
— Socot, spuse generalul de divizie, că nu se va ajunge la o asemenea
nenorocire…
— Ca bombardarea Varșoviei, interveni Fiszer, vrând, pesemne, să atenueze
cuvintele pline de ironie ale bătrânului general.
— Ca distrugerea palatului „Pod Blacha”, i-o reteză Zajaczek, privindu-l pe
Fiszer cu același zâmbet muiat într-o veninoasă răutate.
Comandantul suprem trecu liniștit peste această ieșire. Fiszer, palid după rana
primită, continuă:
— De ce presupuneți, domnule general, că nu se va ajunge la așa ceva?
— Eu așa cred. Bombardarea Varșoviei le-ar pricinui austriecilor un rău tot
atât de mare ca și acela de acum cincisprezece ani. De aceea nu vor începe nici ei
să bombardeze Praga. Dar ce folos dacă vom păstra cetatea și un petic de
pământ? Unde să te desfășori aici? Cu ce să-i hrănești pe soldați? Ne amenință
peste treizeci de mii de prusaci, orașul e ocupat, domnește panica, iar împăratul e
la sute de mile depărtare. Suntem ca un braț de râu înainte de revărsare.
— Asta o știm și noi, dar ce propuneți? întrebă sec Poniatowski.
— Părerea noastră este următoarea: să strângem toate forțele noastre, să
trecem Vistula și în marș forțat să mergem până-n Saxonia, prin Silezia
Cieszyńska. Să facem joncțiune cu împăratul și să ne supunem dispozițiilor sale.
Asta-i tot…
 — Nu avem dreptul să lăsăm ducatul la voia întâmplării! interveni pătimaș
Fiszer. Ce-o să creadă poporul? După o singură luptă, după cedarea Varșoviei,
părăsim țara…
— În primul rând nu mă interesează defel părerea poporului, ripostă Zajaczek,
ci numai propria mea părere, adică rațiunea militară. Sunt general în slujba
împăratului și nu am dreptul să pierd armata, pe care el mi-a încredințat-o, iar să
rămân aici înseamnă s-o pierd sigur…
Se auzi un murmur general de nemulțumire.
— Da, da, da! Repet ce-am spus: sunt general în slujba împăratului și numai a
lui…
— Dar dumneavoastră ce propuneți? se adresă prințul generalului Fiszer,
vădit dornic să întrerupă elocința lui Zajaczek.
— Eu aș prefera mai curând să ne închidem în cetate și să așteptăm. Mai
avem orașele Modlin, Glogowa, Gdańsk, Kistrzyń. În fiecare dintre aceste cetăți
se află o mână de soldați. Ne putem apăra luni de zile…
— Și să murim de foame! adăugă Zajaczek, notându-și ceva în carnețelul de
însemnări.
— Eu prefer să mă apăr și să trag foame, decât să părăsesc patria! Eu știu ce-i
foamea, deci știu ce vorbesc!
— Dumneavoastră puteți trage foame cât doriți, dar nu aveți dreptul să-l siliți
pe soldat să flămânzească. Vorbesc de plecare, cu nădejdea în suflet că ne vom
reîntoarce cu împăratul în fruntea armatei. Eu nu recomand fuga, ci ieșirea din
capcană, deci o manevră militară. Singuri aici nu vom izbuti nimic. Vom pierde
doar o mână de… recruți și tunurile și cu asta vom sfârși rușinos.
— Noi toți i-am văzut pe acești recruți în luptă, spuse prințul Poniatowski.
— Orice laude ați binevoi să aduceți acestor, repet, recruți, vorbește iarăși în
sprijinul planului meu. Altfel, iarăși vom așterne cu cadavre un nou Raszyn și,
încheind un tratat onorabil, vom depune carabinele. Repet, aceasta nu-i armata
noastră, nu sunt decât niște forțe auxiliare ale împăratului.
Prințul Poniatowski era alb ca hârtia pe care o ținea în mână.
Generalii tăceau, dar era vădit că cei mai mulți dintre ei ori împărtășeau
părerea lui Zajaczek, ori nu aveau nicio părere. După o tăcere prelungită și
stânjenitoare, Zajaczek spuse mai blajin:
— De altfel, am auzit aici doar părerea generalului Fiszer. Bucuros aș fi să
aud și alte opinii.
— Cred că am putea, dădu glas generalul Kamieniecki, să ajungem la granița
lituaniană și acolo să-i așteptăm pe aliați.
— Am auzit aici că ar exista cetățeni galițieni gata să formeze noi regimente,
interveni Sokolnicki.
 — E o veste deosebit de consolatoare. Dușmanul s-a așezat în capitala
noastră, iar noi recrutăm regimente pe teritoriul lui, în țara lui, sub nasul lui. Asta
chiar că-i în stil polonez! ironiză Zajaczek.
— Da, polonez! se auzi din colț glasul plin, răgușit, al lui Dabrowski. Așa
făcea și bătrânul Czarniecki: de vreme ce tu, Rákoczy, ai dat buzna peste mine,
în vatra mea, atunci dau și eu buzna peste tine. Iar aici, domnule, nici măcar nu-i
vorba de vatra altuia, ci chiar de-a noastră…
Toți întoarseră capetele spre Dabrowski și-și ațintiră ochii asupra lui.
— „Eu” – asta-nseamnă regimentul acela care nu-i încă format, de partea
cealaltă a cordonului… Czarniecki!… bombăni Zajaczek, stând costiș spre
oponentul său, fără să-l privească.
— „Eu” – asta-nseamnă noi toți ostașii de aici.
— Pentru mine asta-i prea enigmatic.
— E limpede ca lumina zilei. Planul ăsta îl vedeți și dumneavoastră de patru
zile, pentru că numai un orb nu l-ar vedea, dar, ca de obicei, din trufie zăpăciți
cugetele și mințile oamenilor.
— Generale! se aprinse Zajaczek, ducând mâna la dragonul spadei.
— Asta ca să nu uităm că sunteți mai mare în grad ca noi toți? urmă
Dabrowski. N-am uitat!
— Da, e cert că sunt mai mare în grad. Dar nu de aceea am dat un sfat sănătos
și singurul posibil. Am făcut-o pentru binele general. Dar ce-o să fie dacă ducele
Ferdinand se va duce pe teritoriile Prusiei și-o să-i ridice pe toți germanii? Ce-o
să fie atunci? Cine va apăra atunci poporul, părerea căruia o prețuim atât aici? O
să fie spulberat și preschimbat într-o nație străină.
— Același lucru se poate întâmpla fără a fi ridicați toți germanii, dacă,
conform sfatului dumneavoastră, am porni în marș… pe urmele lui Dyherrn.
— Am spus tot ce-am avut de spus. Acum aștept dispozițiile.
Dabrowski tăcu un răstimp, apoi se ridică și veni până în mijlocul odăii.
Uniforma plesnea pe trupul lui voinic. Oftă adânc. Cu ochi aprinși îi privi pe
generali și spuse:
— Sfatul meu este: să nu dăm înapoi! Nici c-o palmă de pământ. Dimpotrivă,
să atacăm!
— Bun sfat! aruncă ironic Zajaczek.
— Să atacăm imediat, înainte ca austriecii să treacă peste Vistula. N-au
traversat-o încă nicăieri. Nu au pod. Chiar de-o vor trece, asta numai prin vad sau
cu bărcile. Deci vor fi o mână de oameni! Să-i atacăm și să-i nimicim. Înainte ca
ei să ridice pod, să trecem Swiderul și să aruncăm toate forțele pentru luarea
Galiției de-a dreapta Vistulei, până la izvoarele ei. În drum, am putea să-l
întâlnim pe împărat și să-l strângem în clește pe ducele Ferdinand. Să dăm zvon
în toată Galiția și să ridicăm poporul. E pământul nostru! Din vecii vecilor!
Auzind pașii noștri, prințe, se va ridica toată suflarea, până la Carpați. Cu soldați
ca aceia din mlaștina Raszynului… Păi, Dumnezeule mare! I-am văzut doar cu
ochii mei bătrâni, cărora le-a fost dat să vadă destule la viața lor… Să mergeți
acolo nu ca ofițer, ci ca sol!
— Ăsta-i adevărul adevărat! strigară într-un glas generalii. După ce fură
rostite aceste cuvinte, Poniatowski se ridică în picioare, însuflețit, cu ochii
sticlind de lacrimi. Generalii toți îl înconjurară pe Dabrowski. Fețele lor ardeau
vâlvătaie.
— Cuvintele auzite aici fac cât o luptă câștigată! spuse apăsat Sokolnicki.
— Veți merge cu noi, generale! adăugă comandantul suprem și-i întinse mâna
lui Dabrowski.
— Nu, răspunse omul care a creat legiunile. Am să vă spun deschis: sunt
bătrân și mi-e greu să mă supun ordinelor. Îndărătnic – ce să-i faci! Dacă m-apuc
de-un lucru, apăi îl fac după capul meu și-atunci fără ocolișuri. Așa mi-s eu – un
nărăvaș. Așa am fost o viață. Acum, prințe, dați-mi poruncă și asta am s-o
îndeplinesc… Porunciți-mi să mă urc în brișcă și să merg în Poznań. Pe
meleagurile mele. N-o să apucați să ajungeți la Cracovia, c-am să v-aduc de la
Gopel o mulțime de mazuri…
 ȘANȚUL

Ploaia cernea fără întrerupere peste valea înverzită a Vistulei. Din pădurile de
pin adia mireasmă de abur primăvăratic. Printre pinii mazurieni mestecenii
păreau nori gingași, călători. Batalioanele regimentului doisprezece de infanterie
comandat de Weyssenhoff, regimentul al doilea de cavalerie și două tunuri ale
artileriei călare, sub comanda generală a lui Sokolnicki, se îndreptau încet și
neauzit dinspre tranșeele Pragăi spre malul Swiderului. Această coloană, care, cu
ajutorul baionetelor regimentului lui Weyssenhoff, ocupase satul Grochów, unde
staționau tunurile austriece, plecând la 29 aprilie de la Radzymin, a mers în marș
forțat, aproape fără întrerupere, de-a lungul Vistulei, pe vechiul drum, spre
Goclaw, Lasy, Zerzeń, Miedzyszyn, Falenica și Swidry Dalsze. Pădurile erau
pustii, nisipurile bătătorite de armata austriacă în retragere, brăzdate de roțile
tunurilor. Nimeni nu știa ce efectiv a trecut dușmanul pe malul drept al Vistulei,
dacă are vreun pod ridicat peste râu sau și-a dus numai o parte din armată cu
bărcile. Țăranii din Falenica nu știau nimic. Apa aducea multe așchii de lemn și
pescarii bănuiau c-ar ridica pod undeva în susul apei. Unul dintre barcagii, care a
izbutit să ajungă pe celălalt mal al Vistulei, veni cu vestea că nemții ar fi ridicat
de la Varșovia pe toți dulgherii câți au găsit și i-au mânat spre Góra Kalwaria.
Tot el mai zicea că un prusac-trădător le-ar fi indicat un depozit de cherestea, dar
toate aceste informații păreau a fi vorbe de clacă. Pe aproape de Zagózdz, pe
întinderi nisipoase, sterpe, neacoperite încă de iarbă, țăranii alarmați povesteau
că nemții abia trecuseră înspre Swider și că probabil dăduseră foc la ceva în
drumul lor, pentru că dintre copaci răbufneau valuri de fum. Sokolnicki grăbea în
marș pe cât îngăduiau puterile cailor care trăgeau tunurile pe drumurile
nisipoase.
În dimineața zilei de 1 mai soldații din coloană văzură plopii negri uriași de
pe malul Swiderului desenându-se pe fundalul pădurilor de pin, nisipurile în
depărtare, apele Vistulei, brâul de păduri de pe celălalt mal, spre Zawady, Kȩpa
Oborska, și mai departe, către Oborki, Jeziorna, Łȩgie, până pe la Gassy și
Czernidło topite în zare. În curând, ajunseră pe malul Swiderului. După viitura
de primăvară, râul nu-și adunase încă toate apele în albie. Șiroiau unde
clipocitoare printre arini, la umbra pinilor seculari cu rădăcinile adânc înfipte în
trupul dealurilor nisipoase și a plopilor de pe Vistula. Soldații opriți chiar pe
malul Swiderului, aproape de vărsarea lui în Vistula, în fața satului Swidry Małe
de pe malul celălalt, deci în Galiția de pe atunci, văzură un pod ars de curând.
Piloții mai mocneau încă și fumegau dens. Țăranii din Swidry stau pe deal pe
lângă casele lor acoperite cu paie și priveau tăcuți coloana de soldați. Niciunul nu
se clinti din loc, deși soldații îi strigau și le făceau semne. Pe imașul de peste râu,
sălciile dăduseră-n frunză și-un cioban ieșit cu vacile la păscut cânta vesel din
fluier.
Îl chemară la mal și-i cerură să le arate vadul apei. Curentul apei era foarte
iute, dar se întrezărea nisipul de pe fundul ei. Soldații își trăgeau veseli
jambierele și bocancii din picioare. Sumețindu-și pantalonii, merseră prin vad în
urma ciobanului. Mai greu era cu tunurile, dar izbutiră să le treacă prin apă cu
bine. Dincolo de pod drumul o ținea prin pădure spre Karczew.
Coloana făcu popas la Swidry și pe dealurile nisipoase din jur. Se bucurau cu
toții că bătrânele sălcii au început a înverzi, că au pășit pe pământul Galiției și că
ciobanul cântă ca pe meleagurile strămoșești. Țăranii îi povesteau comandantului
cum că austriecii au ars podul și au întins-o spre Karczew. Nu știau însă a-i
spune pe unde anume se află pe Vistula un punct de trecere. Pe la amiază,
Sokolnicki porni mai departe. Soldații mergeau spornic. Pichetele nu dădeau
niciun semnal de alarmă. Ieșind din pădure pe dealurile nisipoase ce se întind de-
a lungul Vistulei și înconjoară Karczewul îngropat în valurile lor mișcătoare,
soldații nu zăriră pe nicăieri picior de austriac. Să nu fi fost urmele clare lăsate de
tunuri, călărime și pedestrime, Sokolnicki ar fi putut crede că dușmanul s-a
așezat la pândă undeva prin pădurile Otwóckului, ce se întindeau în preajmă cât
vedeai cu ochii. Abia când se apropiară de casele Karczewului și ocupară poziție
pe dâmburile nisipoase de peste Kȩpa Nadbrzeska, îi zăriră pe austrieci
traversând în bărci apele Vistulei. Țăranii chemați de la Kȩpa și Nadbrzeze au
adeverit că toate unitățile austriece, venite de peste Swider, trec peste Vistula.
Sokolnicki despărți în coloană un escadron de călărași, două companii de
pedestrași și împreună cu ele se aruncă în valea Vistulei. Forțele principale ale
armatei sale se aflau la Karczew.
Luncile inundabile de lângă Vistula, așternute cu un covor verde proaspăt,
ofereau o priveliște încântătoare. Ici-colo se vedeau floricele viu colorate.
Sălciile de lângă drum dădură lăstari tineri, de un verde-gingaș. Râulețul Jagodna
se revărsase închipuind ochiuri de apă și pârăiașe sclipitoare, unduite mărunt de
adierile primăverii. Intrați în sat, soldații nu se mai săturau să-i admire
frumusețile. Cât de mult se deosebeai Kȩmpa de frații săi din apropiere, aciuați,
la cel mult o verstă depărtare, pe platoul nisipos! Pământul gras, – pătruns de
vlagă, era minunat în veșmântul său verde mirosind a flori. Copacii, crescuți pe
pământ rodnic, se înălțau până la ceruri, ca în basme, livezile se îmbinau într-un
singur pomet uriaș, prin care cu greu își croia drum ulița satului. Sălciișul des îi
îndemnase pe țărani să facă îngrădiri vii la grădini, arii, ulițe și poteci. Fiecare
ogradă era o mică lume închisă. Casele văruite, alb-luminoase, erau încinse cu
brâuri de pomi înfloriți. Îndestularea și belșugul țăranului se revărsau din fiecare
ungher peste ulucile gardului și pragurile caselor. Vedeai prin curți flăcăi voinici,
codane gingașe, oamenii satului deprinși cu huietul Vistulei, cu neliniște și
primejdii.
Pe ulița lor abia trecuseră nemții. Roțile tunurilor și chesoanelor răzbăteau
afund prin clisa vâscoasă a lutului. De-a curmezișul drumului mai zăceau încă
parii, bulumacii, drugii cu care nemții săltaseră din noroi tunurile lor. Stropi mari
de glod se mai scurgeau încă de pe pereții caselor. Când Rafał, ca adjutant, intră
călărind alături de generalul de brigadă în ulița satului, umbrită de sălcii
rămuroase, năpădite de lăstari, întregul detașament din fața lor izbucni în cântec.
Cu bubuit de tunet răsuna voios între case:

Iar Fortuna ne zâmbește

Mari speranțe ne menește,
Și în umbra neguroasă
Iscă-o rază luminoasă.

Neguri nu mai sunt pe cline,

Cată spre ’nălțimi senine –
Tot pământu-n lung și-n lat
Verde strai a îmbrăcat.

Ulița o coti la stânga, spre Vistula. Pe acolo se mai vedeau urmele revărsării.
Pe crengile prunilor și perilor se legănau frânturi de papură uscată. Apă mâloasă
își lăsase pecetea pe prispele și brâiele de la temelia caselor. Din brazdele revene
așternute cu răsaduri se înălța o ușoară abureală. În curând, din ulicioara cotită și
umbroasă călărimea ieși în rânduri de câte doi pe taluzul ridicat de locuitorii din
Nadbrzeze. Jos jucau înspumate valurile Vistulei. Pământul era călcat în
picioare, malul surpat pe alocuri de bărcile nu demult împinse în apă de pe valul
de pământ proaspăt înălțat. Se adunară în fugă țăranii și arătară locul de lângă
Dȩbowa pe unde trecuse pedestrimea. Mai departe, dincolo de sat, față în față cu
Czernidlo de pe malul dimpotrivă, au arătat un loc mai jos unde se îmbarcau
călărașii și cu cele șase tunuri ale lor. Sokolnicki, cu ocheanul la ochi, privi
îndelung în susul apei. Nicăieri nu se vedea niciun pod până la cotul apei de
lângă Czersk, pe malul stâng, jos. În pâclă albăstreau copacii de la Stary Otwóck
și turnurile castelului ce se înălțau printre coroanele copacilor. Generalul își luă
rămas bun de la țărani, părăsi în trap Nadbrzeze și în dreptul luncilor de la
Zagórny Otwóck urcă pe deal. În galop se întorceau prin partea cealaltă la
Karczew.
În același timp, dinspre nord veneau companii pedestre și escadroane de
călărași. Era coloana generalului Dabrowski care venea dinspre Okuniew.
Bătrânul comandant ducea trei batalioane din regimentul lui Sierawski și trei
escadroane de ulani ale lui Dziewanowski. Rafał își recunoscu de departe
culorile. În piața murdară se adunară comandanții. Toate străzile orășelului și
toate căscioarele lui de lemn au fost ocupate de armată. O clădire mai mare în
care ar fi putut încăpea mai mulți ofițeri nu exista în oraș. Ofițerii plecară la casa
parohială. Dabrowski nu se odihni prea multă vreme. Comanda coloanei sale o
încredință generalului Sokolnicki și porunci să-i fie aduși caii pentru a merge la
Poznań. Comandanții își luară cu părere de rău bun rămas de la el. Dabrowski
îmbucă la repezeală ce avu la-ndemână și dădu ordin să fie adunați toți soldații,
în fața cărora ținu o scurtă cuvântare, cu vorbe bune la adresa comandantului
Sokolnicki. Soldații îi răspunseră cu un cântec de laudă și veșnică slavă la adresa
lui. Bătrânul comandant își luase șapca din cap și asculta cu fruntea plecată. Apoi
îndată porni la drum.
Se lăsa noaptea. Cavaleria primise ordin să rămână la Karczew. O parte a
pedestrimii își întinsese tabăra la Otwóck Zagórny, iar cealaltă parte la Otwóck
Wielki.
În jurul taberei fuseseră așezate cu toată grija străji de câmp. Corpurile de
gardă trimiseră pichete, iar între ele fură puse mici posturi de observație.
Comandanții se încartiruiră în castel și în clădirile Otwóckului. Rafał își găsi un
ungher în apropierea comandantului. Urma să doarmă sus, într-o odăiță din colțul
casei, a cărei fereastră dădea drept în coroanele unor tei. Pereții castelului
fuseseră pictați de o mână măiastră, iar mobilierul era de-o rafinată eleganță.
Castelul, de mulți ani nelocuit, purta totuși pecetea dezmățului saxon, care l-a
creat și căruia îi aparținea. Noaptea, Rafał se ridică din pat și pe vârfuri ieși în
parc. O ploaie măruntă foșnea în frunziș. Pe aleile parcului, înguste, părăginite,
năpădite de bălării, se legănau trâmbe de ceață rătăcitoare. Când îți ieșeau năluci
în întâmpinare, când se topeau ca niște umbre înfiorate. O privighetoare, undeva,
departe, își înălța primele triluri scurte, de un farmec nespus. Tânărul ofițer
mergea înspre el, dar oriîncotro ar fi cotit-o, ajungea neschimbat la malul râului
larg și adânc. La un moment dat, se opri la marginea apei ce-i tăia calea. Crengile
uriașe ale copacilor erau învăluite în beznă și abia-abia se răsfrângeau în oglinda
apei. De departe, de peste Vistula, se auzeau la răstimpuri chemările pichetelor
austriece așezate de la Varșovia până la Góra Kalwaria. Și fără veste în clipa
când, încordându-și auzul fin de soldat, atent la glasurile vrăjmașe, deslușindu-le
cu simțul ascuțit ca al unui lup la pândă și stăpânit de setea răzbunării, îl
împresurară amintirile, inima i se strânse de durere, ca un pumn de copil. Cineva
alunecă neauzit în spatele lui… Îl urma furișat pe după copaci, cu brațele
întinse…
O clipă i se năzări că rătăcește prin parcul de la Grudno. Dar năluca înfiorată
se destramă precum pâcla nopții. Pieriră fără urmă sentimentele adânci de
altădată ce-i sfâșiaseră inima…
 Totul fu copleșit de rațiune și simțirea se văzu nevoită să treacă cu greu prin
urechea de ac a înțelepciunii lucide.
Mergea prin desișul foșnitor sub picurii ploii mărunte, printre tufe ude și pâcle
jilave, cufundat în el, cugetând la viață.
Întunericul era atât de des, încât apropierea apei o simțea doar cu nările, iar
castelul nu se lăsa deloc prins cu privirea. Rafał rătăci o vreme prin beznă, apoi
trecu podul și porni printre acareturi. Neașteptat, un glas hotărât răsună în noapte
alături de el:
— Cine vine? Stai! Parola!
Era primul pichet al taberei. Spuse cuvântul de ordine și parola și fu lăsat să
treacă. Adormit și amețit, mai merse o bucată de drum, când auzi deodată tropot
de cal și glasuri omenești dinspre corpurile de gardă. Își încordă auzul. În clipa
aceea de tulburare ar fi primit bucuros o provocare la luptă. Îl înșelaseră însă
așteptările: era un olăcar cu o scrisoare pentru general de la comandantul
regimentului cinci de cavalerie. Călărețul dăduse peste un pichet înaintat și
ostașii postului de observație, precauți, îl duceau la șeful lor, peste stăvilar, pe
lângă ecluză. Rafał îi urmă de departe ca să afle despre ce era vorba. Nu apucase
călărețul să descalece de pe bidiviul încins, înspumat, stropit tot de noroi, și să-și
întindă mădularele, că se și dăduse de știre la cartierul general.
Peste o clipă, îl chemară la general. Rafał intră în antretul castelului, unde, la
lumina unei lumânări, lipită de o măsuță de mozaic, aștepta Sokolnicki, echipat,
cu mantia pe el. De cum se arătă ofițerul și făcu smirna în fața comandantului,
generalul îi și ceru scrisoarea. O parcurse repede și-l întrebă pe curier:
— Ai fost la Ostrówek?
— Da, să trăiți.
— Ieri?
— Ieri spre seară.
— Din ce parte? Dinspre noi, sau mai de sus, pe râu?
— Am ieșit în cercetare în sus pe râu și am traversat șleaul de la Pogorzela
spre Kȩpa Warszewicka. De departe am văzut pontoanele pe care pontonierii le
trăgeau încet de parâme pe malul nostru. La comanda căpitanului de escadron,
ne-am ascuns în sălciiș și când pontonierii s-au apropiat de noi i-am și luat vii.
Au fost nevoiți să scoată pontoanele pe mal. Pe fiecare ponton erau cinci
pontonieri.
— Câte pontoane erau?
— Patru. Lungi de optsprezece picioare, largi de vreo cinci. Erau pontoane de
lemn, ferecate.
— Așa, și ce-ați făcut cu ele?
— Le-am spart cu topoarele.
— Și?
 — Soldații și cei doi ofițeri care escortau pontoanele în bărci au început să
tragă, dar, văzându-ne câți suntem, au întins-o spre celălalt mal și, luând-o peste
bancurile de nisip, au ieșit pe uscat.
— Dar pod nu ai văzut?
— Nu, n-am văzut. Am văzut însă șanțul.
— Da? Când și în ce împrejurare?
— Spre seară am trimis echipe de cercetași și dinspre Kosumce, și dinspre
Kȩpa Gliniecka.
— Deci ridică pod vizavi de Góra.
— Da. Între Góra și Ostrówek.
— Ostrówek ăsta se află jos de tot, pe Vistula?
— Da, dar pe un plai destul de înalt.
— Plaiul ăla înalt e oare departe de gura șanțului?
— Greu de spus…
— Nu știi cumva – din scrisoare nu reiese – cam ce profil poate să aibă
parapetul acelui șanț?
— În ce mă privește… Eu… nu sunt în măsură să răspund la această
întrebare…
— E un redan, o lunetă sau bonnet de prêtre?
Ofițerul, un șleahtic proaspăt înrolat, era se vede un eminent cavalerist și
spadasin, dar neinițiat în ale artei militare, așa că începuse să deseneze în aer
niște figuri. Nu puteai pricepe mare lucru. Sokolnicki se așeză la măsuță și se
așternu grăbit să scrie o misivă către comandantul suprem. Deseori lăsa scrisul,
se ridica și făcea câțiva pași prin încăpere. În cele din urmă, îi porunci lui Rafał
să aleagă un curier din regimentul de ulani care să plece de îndată la Okuniew.
Nu sfârși bine scrisoarea și-i atașă raportul lui Turno, că olăcarul se și înfățișă
gata de drum. Generalul ieși și-i cercetă personal calul și muniția. Peste o clipă
călărașul porni la galop. În curte era încă întuneric și o ceață deasă învăluise
toată câmpia Otwóckului, dar zorile cenușii se și arătau peste pădure. Din tabără
răzbăteau comenzi, cântece. În scurt timp, pedestrimea ieși pe vechiul drum, ce
ducea la Dziecinów, prin Ostrowiec, Sobiekursk, Kȩpa Gliniecka. În frunte
mergeau plutonul de pionieri, două companii de cercetași ale lui Weissenhoff și
două escadroane ale regimentului șase călare. Acest detașament alcătuia capul
coloanei. Mai departe veneau companiile de pușcași ale regimentului al
doisprezecelea cu artileria detașată lor. Două companii de grenadieri și un
escadron de cavalerie închideau coloana.
Regimentul cinci al pușcașilor călare sub comanda lui Kazimierz Turno, încă
din ajun, desfășurat în lanț pe o mare întindere, a străbătut pădurile în direcția
drumurilor spre Tabor, Podbiel și a ajuns la Osieck, Pogorzela și Warszewice.
Drumul lui putea fi reconstituit din povestirile ciobanilor. Toți vorbeau despre o
armată care a mers prin pădure spre râu. Către seară, mica armată ajunse la
Dziecinów și așeză tabără, ocupând peste treizeci de case și lunca de lângă sat. În
depărtare, se deslușea clopotnița bisericuței de lemn din Ostrówek și pâlcul de
copaci care înconjura cele cincisprezece-douăzeci de case ale satului. Dincolo de
el, dinspre Kȩpa Gliniecka, destul de aproape de malul râului, se vedeau
întunecate liniile șanțului. Sokolnicki, luând cu el câțiva ofițeri, plecă să
cerceteze locurile.
— N-au apucat încă să-l acopere cu iarbă. Ăsta-i semn bun! mormăi pe sub
nas.
Mergea la pas, cu luneta la ochi. La un moment dat, lăsă luneta și le spuse
ofițerilor:
— Turno a avut dreptate. Nu văd palisade la escarpe. Să le fi pus oare la
contraescarpă? Ca să ne îngreuneze spargerea lor? Sau te pomenești c-or săpa
acum gropi pe fundul șanțului și-or bate parii. Să vedem…
Coborâră în trap pe lunca acoperită de o splendidă iarbă. Ostrówek părea de
acolo mai departe de Vistula, iar unghiul ascuțit al șanțului înainta în câmp spre
Glinki. Generalul opri calul și cu ochiul liber cerceta parapetele. Gâtul i se
întinse, nasul se ascuți, buzele se îngustară, se aprinseră ochii… Începu să
semene cu o pasăre răpitoare…
— E o lunetă!… șopti generalul cu zâmbet ironic.
Tăcu și iarăși sfredeli cu ochii injectați valurile de apărare.
Le-a privit îndelung. Ofițerii așteptau, nemișcați, înfipți drept în șa. Într-un
târziu, se întoarse spre ei cu vorbele:
— Ar putea să aibă acolo vreo cazemată înjghebată în pripă. Atunci, munți de
cadavre ale ostașilor noștri vor cădea sub zidurile ei, ca-n 1807 la Gdańsk…
La spusele generalului Rafał își aminti de cazemata de la Gdańsk și de chipul
maiorului de With; rămase însă netulburat, de parcă ar fi revăzut în minte o
simplă gravură în culori reprezentând toată scena.
— Între timp, urmă generalul, ar putea să isprăvească podul…
Îndreptă din nou luneta spre șanț și bodogăni ca pentru sine:
— Unghiul șanțului e de vreo nouăzeci de grade, frunțile prelungi, flancurile
apărate temeinic de curtine. Trebuie să luăm acest șanț și să distrugem podul,
chiar de ne-o costa dracu știe cât. Dacă n-o facem astăzi, mâine podul va fi gata
și-or trece ei pe malul nostru, ne-or împresura și ne-or face praf și pulbere.
Șanțul nu-i apărat, e fără palisade, talazurile nu-s acoperite cu iarbă. După cum
știți, valul din fața bastionului frontal și a bastioanelor laterale nu are guri de foc.
Trebuie să ne ajungă oamenii pe care-i avem. Dacă podul nu-i gata, în această
lunetă a lor nu poate fi mai mult de-un regiment. Astăzi suntem în doi mai.
Trebuie să jucăm totul pe-o carte, pentru a putea ziua de mâine s-o sărbătorim pe
valul acestui șanț.
 — Așadar, în noaptea asta… spuse cineva.
— Vă rog, nicio vorbă până la ordin, spuse comandantul, fără a întoarce
capul. Credeam c-o să vedem o linie de redane. Au avut timp și oameni, doar
sunt la ei acasă…
Întoarse calul și porni cu însoțitorii săi spre Glinki și mai departe spre Kȩmpa
Gliniecka. Se însera. În apa Vistulei, ce se zărea în depărtare, se oglindeau
văpăile sângerii ale asfințitului. În razele lui se vedeau ca în palmă sute de
oameni robotind la șanț: cărau pământ cu roabele, tăiau cu cazmalele iarba,
băteau parii pentru palisade și se vânzoleau prin șanțuri ca niște furnici albe. Preț
de un minut-două, grupul de călăreți urmări cu ochii priveliștea ce li se oferea.
Inimile tuturor se strânseră la vederea oamenilor care fortificau pământul patriei
împotriva fraților lor.
Pe drumul de întoarcere la tabără, generalul primi înștiințarea că au fost
capturate câteva zeci de căruțe cu un convoi de pădurari, care transportau de la
pădure bârne, pari, scânduri și jordii. Erau căruțe țărănești din Kȩpa Gliniecka.
Țăranilor li se îngăduise să stivuiască lemnul și bucuroși o întindeau cu căruțele
pân-acasă. Sokolnicki ordonase ca pădurarii să fie reținuți și descusuți cu privire
la lucrările fortificațiilor. N-a aflat prea multe generalul de la ei, față de ceea ce
știa, întrucât dușmanul oprea căruțele în fața drumurilor acoperite spre fortificații
și acolo așeza cheresteaua în stive.
Generalul era gata să cineze într-o casă țărănească – soldații și mâncau de cină
– când de la posturile de observație se primi comunicarea că vine un ofițer
superior de la cartierul general. Sokolnicki ieși să-l întâmpine și-l văzu pe
Pelletier. Francezul abia se mai ținea în șa. Venise cu escadronul tocmai de la
Okuniew, fără popas; totuși, înainte de-a pune piciorul pe pământ, întrebă:
— Ei, începem?
— Bineînțeles.
— Dar șanțul?
— L-am văzut. E o lunetă.
— Dar podul?
— După toate datele, cred că n-au apucat să-l termine.
— Bun. Dați-mi atunci ceva de-mbucat. Am ordin de la comandantul
suprem…
— Să mă țineți de poala hainei?
— Bineînțeles.
— Dar mergem împreună?
— Bineînțeles.
Pelletier se năpusti asupra cocoșului din farfurie slăbănog, ca înainte de noua
recoltă într-o curte de țăran iobag, și pus în oală la iuțeală de bucătarul
generalului de brigadă. Mușcând din zgârciurile cocoșului, tot arunca întrebări,
sfaturi:
— N-ar fi cu cale să trimitem parlamentar ca să ne predea șanțul?
— La ce bun? Pentru ce?
— Ca să tragă cu ochiul de-i gata podul.
— Cum să tragă cu ochiul?
— Păi, din multe amănunte poate să-și dea seama. Trebuie să acționăm cu
prudență. Comandantul suprem primise știrea de la Varșovia că într-un punct
oarecare douăsprezece mii de austrieci ar fi trecut Vistula.
— Chiar de-or fi trecut trebuie să fie pe undeva departe, așa că oricum azi nu
mă pot lua ei în două focuri.
— Podul! Podul!
— Am capturat patru pontoane.
— Eu aș trimite totuși parlamentar… N-avem ce pierde dac-om începe cu un
ceas mai târziu.
Sokolnicki se gândi preț de câteva clipe, apoi trimise după căpitanul
Semiatkowski. Când acesta se înfățișă înaintea lui, îl luă de braț și, umblând cu el
prin întuneric de colo-colo, îi dădu niște îndrumări.
În scurt timp, căpitanul dispăru în noapte. Peste cel mult un sfert de ceas, în
valea Vistulei se auzi bătaia măruntă a două tobe. Zvonul acela, îndepărtându-se,
răzbea, purtat de rouă nopții, până la tabără. Pelletier tocmai își isprăvise bogata
cină, când îi ajunse la ureche prima bătaie.
— Mulțumesc, spuse.
Își aținti apoi privirea la flacăra lumânării. Sokolnicki ieși din casa în care era
cvartiruit și se duse prin tabără, printre soldați. Se odihneau, auzind însă, prin
întuneric, bătaia tobelor, recunoscură glasul sever ce-i cheamă la luptă.
Liniștea învălui tabăra aidoma întunericului lui de baștină. Capetele se plecară
sub povara grea a tristeții și aleanului răscolitor. Generalul străbătea tabăra la fel
de tăcut și tot așa, cu capul lăsat în pământ. Și în sufletul lui tobele răsunară ca-
ntr-un țintirim bulgării de pământ aruncați peste capacul sicriului. Tot mai surd,
mai încet, mai stins…
Brusc tobele tăcură.
Sokolnicki se întoarse cu fața spre Ostrówek. Privea în beznă și aștepta.
Soldații își înălțară și ei capetele. Inimile se domoliră și bărbăția dintotdeauna
reveni la postul ei.
Satele din jur erau cufundate în întuneric. Nicio luminiță nicăieri! Doar la
mare depărtare, undeva peste Vistula, pâlpâiau în ceață lumini și răsfrângerile lor
prelungi tremurau pe apă. Pe la ceasul zece se auzi apropiindu-se regimentul lui
Sierawski.
 Făcură și ostașii lui tabără, dar pregătiți de luptă. Fură așezate posturi de strajă
și puncte de observație în lanț întins. Desemnară câte o pătrime din fiecare
companie pentru a aduce de prin satele vecine lemne, paie și apă, dar, până una,
alta, nu se ordonase plecarea soldaților. Trei batalioane, cu efective complete,
trebuiau să se odihnească înarmate. În urma batalionului veniră două căruțe cu
medici și medicamente. Tunurile de câmp ale lui Sołtyk, despre care pomenise
generalul Pelletier, nu se vedeau. Trecuse ora zece, zece și un sfert, și jumătate și
trei sferturi. Bătuse unsprezece. Sokolnicki umbla la marginea satului încolo și
încoace, ca o santinelă. Când văzu la lumina de iască cât e ceasul, își așeză grăbit
mica armată în formație de luptă. Regimentul lui Sierawski, abia sosit, îl scoase
afară din sat și-l împărți în trei. Batalionul întâi al lui Bogusławski îl așeză în
flancul stâng, batalionul al doilea sub comanda directă a lui Sierawski îl porni
spre Glinki, iar în mijloc, dincolo de Ostrówek, așeză batalionul lui Blumer.
Acestea alcătuiau prima linie. În linia a doua așeză regimentul lui Weyssenhoff
cu patru tunuri de câmp. Regimentul al cincilea de pușcași călare, chemat prin
ștafetă, se desfășură ca un năvod și trebuia să meargă pe urmele infanteriei
pentru împresurarea șanțului. Toate aceste pregătiri luară mai mult de un ceas.
Trecuse de miezul nopții când, în sfârșit, în depărtare răsunară din nou tobele.
La început părea că bat undeva pe loc, dar în scurt timp soldații își dădură seama
că se apropie treptat. Era atât de întuneric, încât căpitanul Semiatkowski, care
venea înapoi, dădu de primele grupe ale batalionului lui Bogusławski. Îndată fu
dus în fața generalilor.
— Ei, ce se-aude? întrebă Sokolnicki în franceză, dibuind pe întuneric
epoletul parlamentarului.
— Am cerut în numele dumneavoastră predarea neîntârziată a șanțului.
— Au refuzat?
— Da, să trăiți!
— Cu cine ai vorbit?
— Cu comandantul regimentului Latour-Baillet, colonelul Czerwinek.
— Vreun ceh? Neam cu noi?
— Probabil. Am vorbit cu el în franceză.
— Povestește-mi amănunțit.
— Când ne-am apropiat de șanț, la bătaia tobelor noastre a ieșit un detașament
pedestru și ne-a înconjurat. Pe toboșari i-au lăsat în câmp sub pază, iar pe mine
comandantul detașamentului m-a legat la ochi și sub escortă m-a dus în tranșee.
— Pe unde te-au dus? Pe taluzul curtinei?
— Nu. După câte mi-am dat seama, cred că m-au dus prin ambrazura
parapetului, acoperită pe dinăuntru cu un scut transversal. Cu mâinile am atins
bariera. La intrare era o santinelă.
— Și mai departe?
 — Dinadins m-au purtat încolo și încoace, ca să mă zăpăcească. M-au scos
prin partea opusă.
— Tot printr-o ambrazură sau poate pe o platformă de tun?
— Nu.
— Mai departe?…
— Când m-au dezlegat la ochi, mă aflam într-un cort. Înaintea mea sta un
ofițer de stat-major, înalt, voinic. Era chiar colonelul Czerwinek. I-am transmis
mesajul dumneavoastră, generale, în franceză; i-am spus că în germană nu știu o
boabă. De câteva ori a încercat să-mi vorbească în germană, dar de fiecare dată
m-am strâmbat, repetând apăsat că nu înțeleg nimic. Atunci Czerwinek, într-o
franceză stâlcită, începu să ia în derâdere cererea noastră, să-mi pomenească de
mărimea neobișnuită a șanțului, de construcția lui total necunoscută nouă. Se
auzeau necontenit bocănituri de securi și ciocane. Probabil că grăbesc cu
terminarea podului. Între timp, colonelul porunci încetișor în germană unui ofițer
subordonat să aleagă o barcă pentru cinci soldați și un ofițer care urma să ducă
un raport la Góra! Atunci mi-am dat seama că podul nu-i gata de vreme ce până
la Kalwaria trebuie să meargă cu barca.
Sokolnicki îl strânse de umăr pe ofițer și mormăi ceva drept laudă.
— Ofițerul se duse cu barca la Góra, iar eu am rămas mai departe în cort.
Colonelul m-a întreținut. A lăudat Varșovia. În curând intrară în cort vreo
cincisprezece ofițeri. Toți vorbeau în franțuzește, nu numai cu mine, dar și între
ei. Am constatat cu mirare că și comandantului lor i se adresează în franceză,
neștiind germana. Erau oameni rafinați, parcă niște aristocrați deghizați în ofițeri.
Au intrat în vorbă cu mine. De cum începeam să trag cu urechea la lucrările de
fortificație, începeau dinadins să-mi pună tot felul de întrebări și să vorbească
tare ca să mă deruteze. Auzeam totuși că în șanț și dincolo de gura lui muncesc
de zor dulgherii. Abia după ora unsprezece se înapoie cu ordin scris ofițerul
expediat. Colonelul Czerwinek citi ordinul și-mi dădu de știre că-și va apăra
până la capăt poziția încredințată lui. Grupul de ofițeri, care cred că erau niște
străini, i-au întâmpinat comunicarea cu aclamații. Când plecam, râdeau tare,
batjocoritor. M-am trezit apoi între toboșarii mei. Escorta lor ne-a însoțit până la
o distanță de vreo două mii de pași.
— Ți-ai îndeplinit bine misiunea, căpitane, îi spuse grăbit Sokolnicki.
Se întoarse în aceeași clipă și chemă la el pe colonelul Sierawski. După un
minut, comandantul batalionului din stânga, adică batalionul întâi, comandă
încet:
— Batalionul unu, la luptă înainte, marș!
— Batalionul doi!
— Batalionul trei! răsunau comenzile prin întuneric.
 Regimentul începu să coboare pe câmp din trei părți în jurul satului Ostrówek
și cu pas întins, neauzit, mărșălui înainte în umbra nopții.
La câteva zeci de pași de coloana lui Sierawski călărea Sokolnicki. Rafał îi
vedea spatele adus, desenându-se nedeslușit în beznă în fața sa, auzea în urmă
cum plescăie apa sub picioarele cailor, cum scârțâie roțile tunurilor tăind
pământul jilav. Undeva, departe, în urmă, mergea regimentul lui Weyssenhoff.
După un răstimp, generalul își întoarse calul la dreapta și împreuna cu Rafał
merse pe urmele flancului drept al batalionului întâi, care se infiltra în unghi
între Kȩpa Gliniecka și Ostrówek.
De la râul din apropiere veni o adiere rece. În noapte se auzea limpede pe râu
bocănitul topoarelor și al ciocanelor. Scrutând cu privirea întunericul văzură prin
sălciiș luminițe vii lucind pe apă. Generalul struni calul și-i șopti lui Rafał:
— Vezi șanțul?
Olbromski îl zărise demult în lumina palidă răsfrântă de după parapetele și
aripile lunetei. Îi arătă comandantului linia lui în zare.
Ajunseră rândurile soldaților și în tăcere adâncă, ținându-și răsuflarea,
începură încet să se furișeze înainte. În curând, în fața lor, se desenă conturul
negru al fortificației. Peste o clipă, ca un foșnet de vânt, se auzi șoapta soldaților:
— Săpăturile…
Sokolnicki opri calul și-i spuse lui Rafał:
— Stai lângă mine.
Se auzea freamătul vântului în tufișul de pe malul apei și glasurile îndepărtate
ale oamenilor care lucrau la pod… Rafał era obosit după noaptea de nesomn și
marșul lung de o zi. Avea auzul ascuțit și sufletul stăpânit de o neliniște
sâcâitoare. I se năzărea când și când că rătăcește și acum prin parcul Otwóckului
și cugetă la morți. Nu-și dădea seama însă nici la cine se gândește, nici de cine își
aduce aminte. Deodată undeva departe, dincolo de Vistula, răsună chemarea
santinelelor austriece: Wer da?291 Chemarea zbură peste apă, pieri în noapte, se
topi în sufletul încrâncenat, plin de mânie și dor de răzbunare:
— Uf, de-ar fi mai repede!
Freamătă loziile, șuieră în vânt ca buruienile uscate din bătrânul țintirim de pe
meleagurile natale. Buzele șoptesc inconștient:
— Veșnică odihnă…
Fără veste, răpăiră tobele regimentului, toate odată, adunate în batalionul al
treilea care trecuse prin satul Ostrówek și se opri chiar la unul din colțurile
lunetei.
— Ura! strigă batalionul lui Blumer.
— La șanț! comandă Sokolnicki.

291
Cine vine? (Germ.)
 Singur descălecă și, ducând calul de dârlogi, se apropie de șanț. Armata
dispăru din raza lui vizuală. Din bastioanele și din fruntea șanțului se auzeau
salvele batalionului de tiraliori în atac, care strigau, băteau tobele și trăgeau fără
oprire. Ca un val întunecat veni din urmă o parte a regimentului lui Weyssenhoff.
Sokolnicki chemă un soldat din linia întâi, și-i porunci să-i țină bidiviul. Singur
intră în rândul soldaților și merse cu ei înainte. Olbromski ținea pasul cu el. Pe
întuneric intrară în șanțul exterior de șase picioare adâncime, se prăbușeau în
gropi, se împotmoleau în grămezile de pământ moale și odată cu ele cădeau în
gropile ascunse în care erau bătuți pari în trei muchii.
— Înainte, mai repede striga cineva din întuneric. Aici ar putea să fie terenul
minat.
Soldații se târau prin lut, mânjindu-se până la brâu. Într-un anume loc erau
îngropate în talazul șanțului palănci din copaci tăiați chiar de la rădăcină și
întorși cu toate ramurile în jos. Erau ca niște labe și gheare, li se înfigeau în
coaste, gata parcă să-i apuce de beregată. Când izbutiră să calce în picioare
crăcile și să se cațăre în sus, se loviră cu piepturile de niște țevi scurte. Biruiră și
acest obstacol. Auziră în față zarvă, zăngănit de arme, strigăte ascuțite, blesteme
și vaiere. În acel vălmășag, Olbromski se trezi, laolaltă cu alți ostași, pe valul
șanțului. La lumina slabă a felinarelor aprinse undeva mai jos văzu o crâncenă
bătălie pe viață și pe moarte. Baionetele sclipeau în lumina alburie. Oamenii se
învălmășiră. Amândouă batalioanele lui Sierawski luptau în adâncul șanțului.
Austriecii se sprijineau de un fel de construcție joasă, de lemn. Trecând pe lângă
tunul așezat pe platformă, soldații îl văzură pe tunarul austriac bătând cu
ciocanul în culată un piron imens de fier, iar în clipa următoare începu cu
ștergătorul să îndoaie capătul pironului, pentru a bloca închizătorul. Lui Rafał i
se păru a fi o mare ticăloșie, încât sări cu sabia la tunar. Omul înălță capul și
Olbromski văzu la lumina felinarului o față însuflețită de un extaz teribil,
înfricoșător. Sabia ulanului îi sfâșie mundirul. În aceeași clipă mulțimea de
pedestrași de-ai lui Weyssenhoff, ajunși la fața locului, îl luară pe tunar în
baionete, îi sfârtecară capul, pieptul, pântecele, șalele, spinarea.
Rafał alergă spre barăci. Soldații, pe două, apoi pe trei rânduri strânse îi
izbeau pe austrieci cu baionetele. Aceștia se apărau eroic. În triunghi, cu baza
sprijinită de baracă, luptau nebunește. Parau cu deosebită iscusință loviturile
polonezilor lipsiți de experiență și-i secerau, așternând în șanț munți de cadavre,
care creșteau ca un val între ei și noile rânduri de ostași polonezi în atac. Văzând
acel triunghi de nebiruit, polonezii începură să-l ocolească. Chiar atunci apăru în
șanț generalul Pelletier. Rămase îndelung pasiv, cu ochii la soldații angajați în
luptă. Sokolnicki luă seama că o parte a regimentului lui Sierawski începe să se
retragă spre gura șanțului. Îi chemă pe soldați înainte și împreună cu ei se năpusti
asupra vrăjmașului. Pelletier veni fuga spre el și-i spuse, arătându-i pe vajnicii
ostași:
— Luați-i de vii, generale!
— De ce?
— Sunt compatrioții mei, emigranți, suflete înverșunate…
— D-apăi ce caută aici?
— Protestează împotriva executării ultimului Capețian.292
Se aprinseră zorile, luminând priveliștea crâncenei bătălii. Triunghiul
aristocraților francezi se topea sub baionetele soldaților polonezi, dar și ultimii
supraviețuitori își păstrară până-n cea din urmă clipă sângele rece și eroismul.
Unul dintre ofițerii lor, cu o grimasă disprețuitoare pe buzele schimonosite, strigă
comenzile în franceză până căzu secerat. Șanțul, înecat în sânge și acoperit de
muribunzi, a fost cucerit. Două mii de prizonieri au depus armele. Generalul
Schauroth fugi cu barca la Góra, pentru ca de acolo să izbească în biruitori, la
Ostrówek, cu toate tunurile.

292
Regele Franței, Ludovic al XVI-lea din dinastia de Bourbon, zis Louis Capet, ghilotinat în
1793. În armata austriacă se aflau numeroși aristrocrați francezi, regaliști, care luptau împotriva
lui Napoleon în speranța restaurării monarhiei în Franța.
 LA CURTEA VECHE

Când în primele zile ale lunii iunie generalul Schauroth a traversat Vistula
lângă Polaniec și Niekusz, Rafał Olbromski se afla întâmplător printre ofițerii de
stat major ai prințului Poniatowski. Îl trimise generalul Sokolnicki cu un raport
amănunțit despre incursiunea cavaleriei la Rózki, operațiunile militare din nordul
Sandomierzului – lângă moșia Krukóv și lângă Makoszyn.
În ziua de nouă iunie a avut loc lupta de la Mielce. Sub presiunea austriecilor,
în superioritate numerică, armatele prințului Józef au fost nevoite să se retragă și
să traverseze Wisłoka. Râul atât de bine știut de Rafał secase de tot și nu ridica
nicio piedică în fața dușmanului. De aceea armatele prințului Józef părăseau în
mare grabă albia lui, așternută cu pietre și nisip.
Era amiaza unei zile mohorâte, când grupul de filfizoni din statul-major, în
care se afla și Rafał, ieși din pădurile de pe malul apei ce înconjura în semicerc
Stokłosy. Zarea de peste păduri se lumina de vreme bună, deși fâșia codrului din
apropiere era încă învăluită în ceață albastră, umedă. Câmpiile acoperite cu holde
de grâu erau jilave și întinse ca un ocean. Pe brazde mai sticleau ochiuri de apă
tulbure. Drumurile înguste dintre câmpii, pe care altă dată de abia le deslușeai
printre lanuri, străluceau acum argintii de la apa rămasă de pe urma ploilor
torențiale. Nu mai turna de sus. Norii întunecați, grei, alunecară mai departe, cu
trupurile destrămate pe alocuri și peticite cu alb. Ierburile nalte ale luncilor, de
tot soiul, se împestrițaseră de flori.
Grupul de ofițeri discuta pe drum despre întâmplările zilei petrecute. Rafał îi
cunoștea pe foarte puțini dintre ei și, după îndeplinirea misiunii sale, nu avusese
niciun fel de rol precis în operația militară, așa că mergea la trap, indiferent, mai
la marginea drumului. Zări de departe Stokłosy… Întrucât nu avea cum să ajungă
până acolo, urmărea schimbările petrecute după semănăturile de pe câmp, după
coroanele copacilor sau culorile gardurilor și ale acoperișurilor. La cotitura
drumului, la poalele dealului, își aruncă întâmplător privirea spre dreapta și văzu
înaintea ochilor pe Szczepan Trepka în carne și oase. „Domnul deputat” mergea
călare pe hat, spre șleau. De fapt, calul lui mai mult sta pe loc, depănând din
picioare când și când, astfel încât să nu dea impresia că stăpânul ar vrea să caște
gura, ci că-și vede de drumul lui, mânat de cine știe ce treabă. Pe Rafał însă nu-l
putea înșela binecunoscuta expresie a lui Trepka de indiferență, parcă tristă,
parcă ironică, chipurile cea mai banală curiozitate a unui obișnuit gură-cască.
Inima lui Olbromski bătu mai puternic la vederea siluetei aduse de spate, în
haină de pânză, cu cizme grosolane, a feței pământii, îmbătrânite, aspre și triste.
Nu putu să reziste. Dădu pinteni calului și sări peste șanțul larg drept în lanul de
grâu. Gonind cu toată viteza, începu să cânte tare, cu sentiment:
 Când îți întâlnesc privirea,
Ochii tăi se adumbresc.
Triști se-ntoarnă la perete
Și-ochii mei îi ocolesc…

Trepka își trase mai adânc capul între umeri și opri calul. Privea la ofițer pe
sub sprâncenele încruntate. Chiar și atunci când își recunoscu prietenul, expresia
nu i se schimbă. Îl salută pe ofițer, scoțându-și cu ironică politețe pălăria…
— Văd că domnul deputat nu-și recunoaște vechii prieteni!…
— Cum să nu! Cum să nu! îngăimă Trepka cu umilă, dar falsă amabilitate.
— Păi nu văd eu!
— Sunt miop, nu văd prea bine de departe.
— Ați ieșit în recunoaștere, domnule deputat, din lanul de secară cercetați
puterea țării… Cin’ vă știe? Poate că țineți cu dușmanul…
— Mai încet, mai încet, pane căpitane… Olbromski.
— De ce-ar vorbi mai încet locotenentul Olbromski?
— ’Mneata strigi cât strigi și apoi dai pinteni calului și te-ai dus… Iar pe mine
mă mai spânzură pe aici, Doamne ferește… Pe urma ’mneatale mai vine și
dușmanul aici pe hat. Iar eu nu pot s-o-ntind în goana calului. Eu, vezi bine,
trebuie să rămân locului.
— Și-o să vină dușmanul, să știi c-o să vină. N-o să se lase prea mult așteptat.
— Ai văzut c-o să vină! Ha!…
— Dar pe ’mneata n-o să te mănânce!
— De mâncat nu mă mănâncă el, da de pus foc la casă, la arie și la cătunul de
primprejur, poa’ să pună…
— Veșnic ți-e teamă de ce-o să fie.
— Veșnic mi-e teamă…
— Ai ajuns un fricos sadea, pane deputate.
— Prea m-am tot speriat de tânăr și, iaca m-a răzbit și pe mine frica la
bătrânețe. Multe spaime mi-a fost dat să văd în viață, chipeșe ofițer… Așa că am
de ce să fiu fricos acu, vezi bine.
— Dar asta, uite, nu ți-o mai da nițel, curaj? Ian te uită, bătrâne!
Din pădure, de după fiecare copac parcă, apăru armata de rezervă a prințului
Poniatowski. Pedestrimea mărșăluia repede, cu pas măsurat, de-a dreptul peste
câmp, pân’ la genunchi în iarba luncii, pân’ la brâu în holda grâului. Pe drumul
larg șerpuia călărimea, sclipindu-și armele. Culorile ei toate jucau curcubeu în
soare și, îmbinându-se cu tonurile câmpiei, închipuiau un tablou dintre cele mai
minunate. Trepka, pe cal, admira de pe deal neasemuita priveliște multicoloră.
Rafał, ca și altădată, nu cuteză să-i tulbure gândurile. Își aminti cum cu ani în
urmă, într-o toamnă, priviseră amândoi mișcarea altor trupe. Ar fi vrut să
trezească în bătrânul său prieten amintirea acelor clipe, să-i spună o vorbă de
îmbărbătare. Trepka îi simți parcă îndemnul și zâmbi cu amărăciune. Clătină din
cap. Apoi întrebă fără veste:
— Ia zi, o să le dați și Sandomierzul, ai?
— Cum adică să-l dăm? strigă aspru Rafał drept răspuns. Mai bine n-ar
rămâne piatră pe piatră din el, mai bine l-aș vedea morman de moloz la pământ!
O cărămidă n-o să le dea pe degeaba Sokolnicki. Nu, el n-o să le dea! L-a luat cu
mâinile lui și cu mâinile lui o să-l țină! Cu orice preț!
— Așa-i, ar trebui ținut cu orice preț… Bogat oraș! „Mănăstiri vreo nouă,
patru porți străvechi, și-o căsuță-două…” 293
Rafał se aprinse de mânie la auzul acestor vorbe. Simți cât de mult s-a
schimbat el însuși, că s-a eliberat cu totul de ideile liber-cugetătoare ale acestui
bătrânel sucit. Viziunea sa a dobândit integritate, pe când bătrânul ăsta și acum
se mângâie cu fărâmele trecutului. Luptele văzute sub zidurile Sandomierzului,
asaltul, bombardarea cu tunurile lor a vechilor biserici, săpăturile făcute după
luarea orașului, toate astea îi apărură aievea în minte ca o comoară spirituală făr’
de preț. Tăcu și împreună cu Trepka porni la trap pe urma grupului de ofițeri ce
se-ndrepta spre Olszyna.
— Mergem la Olszyna? întrebă pe drum.
— Cred că da. Am întâlnit pe câmp un călăreț care gonea la oraș după
cumpărături. În casa bătrânului Cedro e cvartiruit comandantul-șef… Pentru o
vreme, bineînțeles, pentru că periculum in mora294. Bătrânul dă o masă în cinstea
statului-major. Numai să nu care cumva între friptură și desert să-l aducă dracii
pe tavă pe Schauroth în sos negru-galben!295 Dumneata, locotenente, ar trebui să
fii la banchetul ăsta. Bătrânul face o primire boierească. Vrea să arate cine-i el,
deși cred că-i cam tremură genunchii, riscă mult omul…
— Mergi acolo, nu?
— Da, ca om de casă al boierului Cedro.
Bătrânul îi aruncă lui Rafał vechea lui căutătură ironică și izbucni în hohote
de râs:
— Ei, dragă Doamne! Ce mai mândru ofițer ai ajuns, Rafał Olbromski! Ce
cal! Ce ținută! Te-au rafinat! Te-au lustruit! Nu erai altădată atât de arătos!… Ai
să ajungi departe! Ei, ei, foarte bine!
— D-apoi ce credeai! Amândoi, și eu, și Krzysztof, am ajuns oameni.
Învârtim soarta lumii, în loc să-nvârtim pe-aici cu domnia-ta bălegarul.

293
Citat din Monachomachia de Ignacy Krasicki.
294
Primejdia-i pe aproape. (Lat.)
295
Negru și galben erau culorile Austriei.
 De cum Rafał rostise numele lui Krzysztof, bătrânul Trepka se zgribuli parcă
și se ghemui tot. Într-o clipă se preschimbă într-un moșneag încărcat de ani.
Mergea în șa gârbovit, cu brațele moi.
— Cu Krzysztof, zici…
O dată, de două ori, croi aerul cu cravașa. Arătă ceva pe câmp. Apoi în partea
cealaltă, iar când întoarse iarăși fața spre Rafał, părea un copil bătrân.
— Nu e Krzyś, îngână abia auzit, ca pe o tristă taină.
— Păi da, aici nu e – pentru că-i în lumea largă. Luptă.
— Luptă.
— Ați mai primit vreo veste de la el?
— Ne-a trimis o scrisoare de la Paris, și apoi nimic, niciun cuvânt. Ni s-a
trimis un ziar franțuzesc în care scria că regimentul lui e-n Spania. Atâta știm
despre el.
Intrară pe aleea largă, mărginii de mesteceni, ce ducea la conac. Trunchiurile
bătrâne, jos negre, sus albe-albe, cu vinișoare, ca marmura, li se înfățișară
dinainte în chip de poartă larg deschisă, de tindă primitoare. Foșneau abia auzit
frunzele plecate, îngânând parcă un cântecel de dor neștiut despre simțăminte
demult trăite. Călăreții merseră pe alee în tăcere cam vreo câteva sute de pași.
Rafał întoarse capul înapoi… I se năzărise, i se păruse, simțise aproape fizic
că-n depărtare mai grăbește la trap un călăreț.
N-ar fi vrut să recunoască nici față de sine însuși că-l avea-n gând pe
Krzysztof. Era și greu și neplăcut să cugete acum la el. Capătul aleii se deschidea
ca o fereastră ogivală spre întinderea câmpiilor. Lanurile întunecate de grâu, ca o
mare fără sfârșit, ofereau o priveliște unică în frumusețea ei. Vrând-nevrând,
Rafał și cu Trepka legară vorba de holde, de recoltă, de ploi. Vorbind așa, ca doi
agricultori vecini, cu ogoarele despărțite de un hat, pe care nu-i interesează nimic
altceva pe lumea asta, intrară în curtea moșiei. Cât de mult se schimbase! Era
ticsită de cai cu șei militare, cu chingile desfăcute. De soldați care mâncau grăbiți
de prânz prin toate ungherele, tăifăsuind în gura mare. Ferestrele conacului erau
larg deschise, ușa principală cu amândouă canaturile în lături… Răsunau cântece,
muzică, aplauze. Lacheii și ordonanțele alergau încolo-încoace.
Masa servită în grabă prințului și suitei sale se sfârșise. În pavilionul din
grădină, comandantul, împreună cu câțiva generali, țineau consiliu de război.
Tinerii ofițeri umpluseră salonul și odăile din jur. În clipa când Trepka, de braț
cu Rafał urcau treptele cerdacului, răsună iarăși pantaleonul. „Pan deputat” îl
conduse pe Rafał până-n salon, iar singur, în vârfurile picioarelor, trecu printr-un
coridor pe terasa ale cărei trepte coborau în grădină. Îndepărtându-se grăbit, îi
arătă lui Rafał, prin gesturi, costumul său de casă și cizmele grosolane stropite cu
noroi. Rafał intră în salon, uitându-se în jur la oaspeți.
 Unul dintre tinerii ofițeri cânta la clavicord. Panna Mery sta în picioare,
alături. Aceeași aplecare a căpșorului, aceeași cunoscută expresie pe chip.
Pleoapele pe jumătate lăsate… Înălță capul și începu să cânte:

La nuit tomboit dans la prairie,

L’Echo dormoit dans le vallon,
Près de ruisseau chantoit Amélie…

Nu mai era un glas frumos de adolescentă, auzit cu ani în urmă, ci de femeie

tânără în plină înflorire. Panna Mery își plimba ochii minunați peste societatea
bărbaților din jur. Bucuria vieții, clocotul inimii și dorul de fericire îi luminau
privirea și cântecul. În fața generației tinere, apropiate sufletului său, ca înaintea
unui jude sensibil, drept și clarvăzător, își exprima pe muzică amărăciunea de a-
și petrece anii tineri în singurătate, într-o casă tristă și pustie. Își plângea
melancolia doar prin sunete, printr-un șir întreg de minunate accente muzicale, și
tânăra asistență o asculta tulburată. Niciun suflet din câte erau acolo nu a rămas
nepăsător la tristețea și mâhnirea solitudinii revărsată în melodia cântecului. Dar
dintr-odată se rupse parcă firul ei molcom și glasul tremură de entuziasm. Rafał
ridică privirea și văzu ațintite asupra sa luminile ochilor ei diamantini. Simți cu
încântare că în cinstea lui vechiul cântec căpătase noi accente entuziaste… Pe
buzele cântăreței înflori bucuria și chipul îi străluci de o îmbălsămată fericire.
Peste o clipă, Rafał privi spre dreapta sa. Acolo ședea bătrânul Cedro,
înconjurat de câteva figuri importante din suita prințului. Era aproape
neschimbat, Același chip de bătrân frumos, aceeași mișcare grațioasă a capului,
aceeași ținută. Ședea în jeț cu dezinvoltura unui dandy senin, zâmbea amabil sau
protector, ținându-se drept, elegant. Moșierul își plimba privirea mândră și
condescendentă prin salonul plin de oaspeți. Dar la sunetele de bucurie ale
cântecului ce luase în zbor cu el toate suspinele tinereții, buzele i se-ntinseră
deodată ca o minge dezumflată, nasul se apropie de bărbia ascuțită, ochii se
plecară, acoperiți de vinișoare roșii. Mâinile așezate pe rezemătoarea jilțului nu
tresăriră, picioarele încrucișate rămaseră nemișcate, numai din ochi îi căzură pe
genunchi lacrimi amare ca pelinul, picurii tristeții și durerii. Nimeni în afară de
Rafał nu le luă în seamă. Când domnișoara Mery își sfârși cântecul, răsună un
ropot de aplauze entuziaste și toți într-un glas o rugară să le mai cânte ceva. În
timp ce tânăra, lăsându-se cu cochetărie rugată, căuta în mapă notele, bătrânul se
ridică din jeț și porni spre ușă.
Mergea pe dibuite, cu un zâmbet politicos pe chip, fără să vadă pe nimeni. Se
strecură prin mulțime, salutând în dreapta și-n stânga, la întâmplare, și ieși pe
terasă. Acolo se lăsă vlăguit pe o bancă. Ridicându-și ochii, îl văzu lângă el pe
Trepka.
 — Ah, tu ești! șuieră printre dinți, cu mânie și ură ascuțită, ca un tăiș de
pumnal în inimă.
— Da, eu…
— Mi-ai luat copilul! L-ai pierdut cu neroziile tale.
— Liniștiți-vă, pane, liniștiți-vă.
— Atâția au venit aici, atâția! Plină casa… Sănătoși, rumeni, veseli. Da el nu-
i! Krzyś nu-i… Am poruncit ca toți să fie primiți onorabil în amintirea lui, dar la
ce-mi ajută mie asta?… Krzyś al meu nu-i…
— O să vină și el.
Bătrânul își ridică ochii înlăcrimați. De pe buze îi zbură o supusă întrebare –
de parc-ar fi rostit-o un țăran sărman, așteptând să-i răspundă boierul și stăpânul
lui cu milă și omenie.
— Când o să vină?
— O să vină ceasul și ziua aceea blagoslovită când o să pice acasă pe
neașteptate, vesel și sănătos.
— De unde știi?
— Atâția pleacă-n război și se-ntorc… Și-atunci de ce el, cel mai bun dintre
cei mai buni, nu s-ar întoarce?
— Atâta știi și tu! Mi-am spus-o și eu de mii de ori pân-acum în nopțile mele
de nesomn, de mii de ori am repetat-o. Aștept și tot aștept…
Auzind că vine cineva pe terasă, bătrânii amândoi coborâră-n grădină și o
luară în jos pe alee, umăr la umăr. Dincolo de șirurile copacilor și de gardul viu
se întindea, până departe, lanul unduios de grâu; vântul îl legăna în valuri
întunecate și se strecura cu un oftat tânguios printre ramurile de mesteacăn.
Cărarea de lut a grădinii, spălată de ploi, era tare, destul de bine zvântată. Tălpile
celor doi bătrâni bocăneau ca pe-o podea de scândură. Ajuns la capătul aleii,
bătrânul Cedro îmbrățișă cu privirea lanul necuprins, cu mâna întinsă arătând
ogorul, copacii cu ramurile încărcate de rod, și-ncepu a se plânge nevolnic:
— Toate-s ale lui, ale feciorului… Pentru el cresc grânele astea, pentru el se
pârguiesc poamele și-și revarsă mireasma răzoarele. Al lui e pământul, adierea
vântului, șopotitoare… Pe el îl așteaptă toată glia asta, moșia strămoșească. Ce i-
o mai fi trebuit? Ce-o fi plecat să caute?
— A plecat să caute – vorbi Trepka cu un zâmbet blând și povățuitor – un alt
pământ, nici al domniei-tale, nici al meu, ci al nostru, al oamenilor, al tuturor.
Tânărul visează la pământul acela mare, întins, făr’ de stăpân, bătrânul la acela
mai mic, al lui numai. Fie cât de mic, dar al lui… Până vine o vârstă în viața
omului, de nu-l mai ispitește nicicare…
— Tu l-ai scos din casa mea cu născocirile astea ale tale! Tu l-ai împins la
răscoală! începu iarăși să se plângă Cedro.
 — Nu eu l-am împins, singur s-a trezit, a văzut limpede cu ochii lui, a prins
putere. Eu sunt vinovat că nu l-am oprit, asta-i adevărat. Da, recunosc, nu l-am
oprit.
— Știam că-i mâna ta la mijloc! Tu ești de vină, tu și nimeni altul! De ce nu l-
ai legat prin cuvânt, de vreme ce-ai avut atâta putere asupra lui? Măcar de-ar fi
luptat pe aici, ca tinerii ăștia de mi-au adus veselia-n casă! Dar el cine știe unde-
i! Cine știe ce face!
— Nu l-am oprit, urmă încet Trepka, mai mult pentru sine decât pentru cel
care-asculta, pentru că nu am putut. Nu mai înțeleg acum… Nu mai știu nimic…
Nimic! M-au înșelat toate mijloacele mele de luptă, toate așteptările, s-au dus și
m-au înșelat toate speranțele. Vedeam cât de meschini ajunseseră oamenii, cum
își pierdeau încet-încet frăția de neam. Mă ardea rușinea. Amintiți-vă cum luam
bani de la băncile prusace punându-ne zălog pământurile, știind că le dăm pe
vecie. Neamțul își râdea de noi, ispitindu-ne, înființând bănci, îndemnându-ne la
dezmăț. Peste cincizeci de ani niciun polonez n-ar mai fi rămas în Prusia
meridională: pe țărani i-ar fi germanizat în școli, i-ar fi hrănit cu cultură
germană, pe șleahtici i-ar fi izgonit de pe pământul lor, vânzându-l la mezat
pentru datorii, în orașe ar fi pus mâna pe industrie și comerț. Tineretul se
stricase, ticăloșia și prostia contaminaseră poporul ca ciuma… îi șoptea la ureche
bătrânului, încet, să nu-l audă nimeni.
— Ce tot spui! Ce tot trăncănești! Minciuni de-ale tale!
— Iar în Galiția…
— Termină odată!
— Iar la noi, în Galiția…
— Termină!
— Trebuie să salvăm totul! Trebuie cu orice preț să trezim mândria neamului
nostru! Aș fi preferat decât să plece Krzysztof, să mi se taie uite mâna asta,
piciorul ăsta, dar trebuia, prietene să-l îndemn să plece.
Bătrânii coborâră în partea cea mai de jos a grădinii, sprijinindu-se unul de
altul, cu capetele plecate, șoptindu-și unul altuia cuvinte de mângâiere, amândoi
la fel de bătrâni, de vlăguiți, de neputincioși în tristețea lor.
— Ce-mi trebuie toate astea în durerea mea? murmura Cedro.
— Cei mai buni trebuiau să se trezească și să se-arunce în luptă sângeroasă.
Oare putea el dormi acasă și stăpâni o bucată de pământ? Amintește-ți de inima
lui… El, Krzysztof! Gândește-te numai! El, Krzysztof?
 SANDOMIERZ

Rafał Olbromski izbuti, la 9 iunie să sosească la Nadbrezeze, taman la timp

pentru a trece peste podul de pontoane și a ajunge la Sandomierz. A doua zi
dimineață, ridicară podul și desființară bateria de la capul podului care acoperise
drumul spre Trześnia. În calitate de al treilea adjutant al lui Sokolnicki, Rafał era
nevoit să străbată mereu Sandomierzul și împrejurimile lui fortificate.
Străvechiul Sandomierz!… Cunoștea orașul de mic copil, la fel de bine și de
amănunțit ca și grădina și ograda părintească din Tarniny. Gonea călare când pe
Góre Pieprzowe, unde săpând tranșee pe locul străvechii așezări slave, oamenii
scoteau din pământ anticele urne păgâne, când spre capătul moșiei capitulului
mănăstiresc Kamień, pentru ca-n clipa următoare să gonească cu ordine spre
partea de apus, la cetățuia Castelului și mai departe, spre moșia Rajecki din
Krakówek, către Chwałki și Strochcice, și-apoi iarăși spre Lenarczyce și
Koberniki, pentru ca-n scurt timp după aceea să-i arunce dârlogii vistavoiului și
pe jos să pornească spre turnul de la Rybitwe, spre pozițiile gata fortificate de
dincolo de mănăstirea Sf. Iacob, de bisericile Sf. Pavel, Sf. Iosif și Sf. Mihail,
sau de mănăstirea Benedictinelor.
Triunghiul format de bisericile mai sus amintite, legate de oraș prin văi
râpoase, constituia poziția cea mai puternic întărită. La ultimele poziții fortificate
lucra sub, comanda generalului prințul Gintułt. Prințul adusese la Sandomierz
batalionul format de el pe malul celălalt al Vistulei, în cea mai mare parte din
chiar țăranii săi. Oamenii, veniți în hainele lor țărănești, nu erau încă echipați și
înarmați. Prințul îi comanda personal, dar nu ca ofițer, întrucât nu se înrolase, ci
în calitate de inginer civil lucrând la fortificații. Acum, la operațiile de întărire a
Sandomierzului, „batalionul” prințului Gintułt era de mare folos.
Prin munca sârguincioasă și neîntreruptă a țăranilor s-au apărat șanțurile din
jurul orașului, alcătuind prima linie de apărare interioară. Bisericile și mănăstirile
din împrejurimi fuseseră cuprinse în această linie – cimitirele, clopotnițele,
turnurile și zidurile lor fuseseră întărite pentru a putea respinge atacurile
vrăjmașe. Văile râpoase alcătuiau o splendidă rețea, mascată de drumuri de
legătură cu șanțurile de lângă mănăstirea Sf. Iacob, bisericile Apostolului Pavel,
Sf. Iosif și mănăstirea Benedictinelor. Șanțurile exterioare din spatele bisericilor
și suburbiile Opatówului erau mărginite de valuri foarte înalte – pentru a li se da
o înfățișare cât mai teribilă puseseră butoaie goale peste ele și le acoperiseră cu
pământ. Șurile gospodăriilor mănăstirești au fost și ele întărite, ridicându-se
înăuntrul lor parapete de pământ camuflate, la adăpostul cărora se putea duce
luptă de apărare susținută. Astfel, toate mănăstirile au fost transformate în
adevărate fortărețe. Lucrările din oraș le conducea Sokolnicki în persoană.
Neobosit, dregea vechiul zid al orașului, iar acolo unde nu mai putea fi petecit,
ridica palănci. Dincolo de zid așeza palisade pe coastele muntoase și tunuri
austriece de câte optsprezece funți.
Prințul Gintułt întărea cu deosebită grijă una dintre mănăstiri și anume
mănăstirea Sf. Iacob. Ridicând acolo, pe câmp, de la Castel și până la drumul
Opatówului, acele ouvrages exterieurs și supraveghind munca țăranilor săi,
petrecea ore în șir admirând străvechile ziduri romane ale bisericii, pereții din
cărămidă, purtând pecetea a șase sute de ani. Săpând adânc pământul acelor
dealuri, acoperite de holde, unde, în timpuri vechi-străvechi se afla
Sandomierzul, țăranii dădeau mereu peste urmele valurilor de pământ, ale
șanțurilor de altădată, căptușite cu piatră, sau ale vechii palisade. Or fi ridicate
împotriva tătarilor de șoltuzul Witkon și voivodul Dersław de la Obrȩczna.
Hârlețele mușcau din hrubele și bolțile surpate. În adâncul lor întunecos albeau
mormane de oseminte…
Poate că erau peșterile în care i-a dus pe tătari viteaza Halina, fiica lui Piotr
Krempa, plătind cu viața salvarea orașului… Locuitorii Sandomierzului priveau
cu evlavie rămășițele preschimbate în cenușă ale generațiilor de demult,
întrebându-se zadarnic ale cui anume ar putea să fie. Cine ar fi putut să spună?
Erau urmele iazigilor sau ale tătarilor, ale Lituaniei sau Rusiei, ale suedezilor sau
germanilor?… Nu era timp pentru a cruța necropolele. Osemintele laolaltă cu
pământul erau răsturnate cu lopata pentru a se ridica noile valuri.
Numai prințul Gintułt, după terminarea lucrului din timpul zilei, singur, legat
cu o funie, deseori cobora noaptea în galeriile subterane ale necropolei. Era o
deosebită desfătare pentru el să privească și să atingă cu mâna, tulburat, pulberea
moartă a vremurilor trecute. Intrând în bezna de sub pământ și mișcându-se în
cercul de lumină pâlpâitoare a felinarului, în raza lui sfioasă, se lăsa furat de
iluzia că urmărește înseși cărările tainice ale morții și cercetează faptele din
trecutul omenirii. Această auto-înșelare îl desfăta. În adâncul pământului el
însuși devenea o taină, jumătate om, jumătate duh, simțind cum își pierde
judecata lucidă. Ziua, în toiul muncii, asculta cu viu interes povestirile oamenilor
despre aceste peșteri, despre galeriile de sub pământ, legendele năpădite de
închipuirea slobodă a oamenilor cu tot felul de amănunte din viața de fiecare zi
precum înseși necropolele de iarbă și bălării. Încet-încet în sufletul lui se întărea
credința în existența reală a luminii văzute deseori de oameni în nopțile
întunecate deasupra bisericii Sf. Iacob. Râdea senin și din toată inima auzindu-i
pe câte unii povestind despre colonelul suedez care a fugit mâncând pământul de
la mănăstire, văzând la miezul nopții o lumină vie prefirată din ferestrele
mănăstirii și auzind cântecul nepământean al celor patruzeci și șase de
dominicani cu starețul Sadok în frunte, care fuseseră uciși cu peste cinci sute de
ani în urmă. Își spunea în clipa aceea că nu-i pe pământ ceva mai drept decât
osânda minunatei legende. Cât de profund tulburătoare și de apropiată de
înțelegerea pământeană era povestea eternului cântec, a necurmatei privegheri
din acel sfânt lăcaș unde se rugaseră martirii cât erau în viață. Zidurile mucede
ale bisericii dominicane i se înfățișară ochilor, străluminați de aura ce-mbracă
virtutea vitejiei, onoarea jurământului ținut și gropnița martirului. Fire nevăzute
legară-n clipa aceea sufletul lui de zidul înalt al mănăstirii ridicat pe culmea
dealului, de cupola paraclisului lui Jacek Odrowaz296.
De multe ori Rafał l-a văzut pe prinț în locul unde se aflase în veacul al XIII-
lea via călugărilor dominicani, stând în șanț, pe un capăt de prăjină și admirând
superbul portal nordic, frumoasele ferestre ogivale, volutele frontului. Nu-i
scăpase nici grija cu care se străduia să apere cât mai bine această mănăstire atât
de ghiulele dușmanului din afară, cât și de eventualele bombardamente dinspre
oraș. Pe dealurile din preajmă fuseseră ridicate escarpele cele mai înalte și
valurile cele mai mari, iar tranșeele – apărate cu târnuri îndesate cu pământ.
Săpăturile nu conteneau nici în momentele incursiunilor inamice și chiar sub
focul strașnic al artileriei, ca acela din 27 mai, când s-a tras zi și noapte, sau din
noaptea de 4 spre 5 iunie, când a ținut șapte ceasuri încheiate, ori din 6 iunie
după-amiază, când dușmanul a pușcărit neîntrerupt trei ceasuri în șir.
După înapoierea sa de peste Vistula, Rafał îl vedea mai rar pe prinț. Se afla
mai tot timpul lângă general. La 12 iunie a urmărit de pe clopotnița catedralei
mersul bătăliei de la Dabrowie, Wrzawy și Gorzyce, stătea pe lucarnele
colegiului iezuiți – atât de bine cunoscute lui – urmărind dispozitivul trupelor
austriece la Dȩbina și retragerea armatei poloneze la Rachów. Orele de veghe
noaptea, zilele petrecute în șa, fără a lua nimic în gură și fără o clipă de răgaz, îl
vlăguiseră. De aceea în noaptea de 15 spre 16 iunie, când s-au purtat tratativele
cu parlamentul trimis, hotărâse să se odihnească. Găsise o odăiță în casa
parohului, așezată în fundul grădinii. Era atât de veche și de putredă, încât fusese
părăsită de locatari. Olbromski se aruncă îmbrăcat pe patul din odaie și începu să
sforăie răsunător. Pe la miezul nopții însă îl trezi un bubuit teribil. Prin fereastra
deschisă se vedeau zburând bombe incendiare trimise asupra Sandomierzului de
la Nadbrzeze, Zarzykowice și șanțurile năruite. Țâșneau una după alta, ca niște
rachete de artificii în zi de sărbătoare, și cu trosnet explodau în aer, împroșcând
flăcări. Ofițerul buimac de somn auzi deodată undeva pe aproape, dincolo de
perete, strigăte alarmate. Trebuia să se scoale. Tocmai voia să se ridice din pat
când îl orbi lumina unei trâmbe uriașe de foc. Pojarul izbucnise în curte! Ardea
la vreo cincisprezece pași de fereastră un hambar sau șopron.
— Arde șopronul panului Saniewski! strigau niște glasuri înnebunite.
Când Rafał ieși fuga în curte, flăcările și cuprinseseră acoperișul casei. Se
abătu vântul și limbile de foc se întinseră spre casele vecine de pe strada Panna
296
Canonic cracovian, mai târziu călugăr dominican, canonizat de biserică, unul dintre
fondatorii conventului din Sandomierz (anul 1226).
Maria. Acoperișurile vechi, uscate, înnegrite și coșcovite de vreme, de felurite
forme, se aprindeau unul de la altul, încet, cuminte și solemn. Coamele lor,
versantele, lucarnele, coșurile și găurile se arătau privirii deosebit de limpede, cu
toate trăsăturile pronunțate, ca fețele unor cadavre. Câți ani or fi adăpostit de
vânt și vremuieli sărmanele vieți omeneștii! Acum ele însele, date pradă focului,
piereau ca și oamenii de o moarte năprasnică, înfricoșătoare. Limbile de foc
săreau de pe un acoperiș pe altul, se rostogoleau din versant în versant. Rareori
unde ieșeau din case în curte oameni înspăimântați. Rareori unde izbucneau
hohote de plâns și se curmau pe dată înghițite parcă de foc. Ici-colo izbucneau
strigăte, urmate de-o tăcere mormântală, mai spăimântătoare decât strigătele
înseși. În acea sinistră tăcere se auzea vuietul vâlvorii atotputernice. Trosnetul
focului semăna cu trosnetul oaselor omenești pe care cleștele unui călău le sparge
la porunca tiranului. Inima lui Rafał se strângea de o cumplită durere. Își
petrecuse copilăria și tinerețea la umbra acelor vechi pridvoare, a acelor
acoperișuri largi, întunecate, unite între ele ca șaua unui lanț muntos… Și-acum
toate deodată piereau sub ochii lui. Își scoase chivără, oftând adânc ca un copil.
Dar în aceeași clipă își veni în fire.
Văzu cum pojarul își întindea aripa peste casa de piatră a grecului Saul
Djiordji. Alergă în piață. Lângă primărie zări o mână de soldați polonezi
desfășurând niște tulumbe de pompieri. Câțiva orășeni, numai în izmene și
cămăși, desculți, se vânzoleau în piață, smulgându-și părul din cap și văicărindu-
se. Cât ai bate din palme Rafał îi puse la treabă. Le porunci să aducă scara,
trimise câțiva soldați și orășeni să urce pe acoperișul casei din colț, numită, după
proprietarul ei, Wojcikowszczyzna, și să smulgă șițele. Cu tulumbele începură să
ude pereții caselor pentru a nu lăsa focul să intre în piață. Oamenii adunați
prinseră să strige într-un glas:
— Nu lăsați focul în piață!
— Udați pereții! Dărâmați toate șoproanele și grajdurile dincolo de
Wojcikowszczyzna!
Trosniră sub loviturile securilor gardurile vechi, pridvoarele și temeliile adânc
afundate în pământ. Un șir întreg de case pe dâmb, cu toate acareturile, ardea ca
un rug uriaș. Scânteile zburau ca niște fulgi mari de zăpadă. Răbufnea din partea
aceea o căldură infernală. Grenadele dușmane cădeau tot mai des în vâlvoare.
Scânteile și bombele incendiare îngrozeau oamenii și stârneau panică. Locuitorii
fugeau din propriile lor case, din praguri, se smulgeau din mâinile ostașilor și se
ascundeau prin pivnițe și biserici. Până și unii soldați se furișau pe după zidurile
de piatră.
Rămas singur, Rafał renunță să mai lupte cu focul. În drum spre catedrală,
desluși prin vuietul și trosnetul general un sunet neobișnuit. Se opri nedumerit,
întrebându-se alene ce-ar putea să fie. Într-un târziu, înțelese că se prăbușea la
pământ, lovit de o ghiulea, o bucată din turnul catedralei cu bătrânul ei orologiu.
Jalnic era vuietul de moarte al acestui măsurător al timpului. Încă o clipă și se
auziră zăngănind pe acoperișul de aramă al catedralei roțile lui risipite, bubuiră
hârâit arcurile și greutățile pendulului sparte, până când se pierdură în
vălmășagul de ruine. Din cupola catedralei zbucni fumul ghiulelelor căzute în
pridvor și navă. Se rumeni larg cerul deasupra prezbiteriului aprins al Catedralei
Apostolul Pavel, deasupra suburbiei Krakowskie cuprinse de foc, a gospodăriei
călugărițelor benedictine, ca și deasupra fermei orașului de curând ridicate.
Se auzeau strigăte cum că arde fabrica de bere din Czwartak, fostă proprietate
a iezuiților, că-s în flăcări toate acareturile din suburbia Zawichost, dincolo de
iazul mănăstirii Benedictinelor, c-a luat foc magazia mare de la cărămidăria
capitularului mănăstiresc.
Înălțimile Sandomierzului erau luminate ca ziua. În depărtare se vedeau
limpede, ca o nălucă neagră, scheletul carbonizat încă din primul bombardament
al bisericii reformate și mormanul întunecat de cenușă rămas din biserica Sf.
Wojciech. Fumul învălui orașul, înălțându-se în vălătuci albi peste turnurile
bisericilor. Nu se vedeau oameni în piețele, străzile și casele orașului, de parc-ar
fi pierit cu toții de pe fața pământului. Îi înghițiseră beciurile adânci, hrubele și
galeriile de sub pământ – orașul subteran, stăpânit de spaimă.
Era aproape de unu noaptea când pe malul stâng al Vistulei, din trei părți
deodată, bubuiră tunurile austriece. Olbromski se duse din piață în râpa din
nordul orașului. Știa că acolo îl va găsi pe comandant. Într-adevăr, Sokolnicki
dădea comenzile. În clipa când Rafał se apropie de el, dinspre Castel și Poarta
Krakowska bubuiră tunurile de câte optsprezece funți, capturate de la austrieci și
acum îndreptate asupra armatei lor, care mergea pe calea Jagiellónska spre
bateriile a doua și a treia, adică spre Castel și Poartă. Rafał primi ordin să aducă
ordin de la bateria a patra, adică de la biserica Sf. Pavel.
Străbătând râpele, întâlni două companii de grenadiri sub comanda
colonelului Weyssenhoff, care grăbeau spre dealul Sf. Pavel. Li se alătură și
ajunse în inima iadului. Coloana vrăjmașă, respinsă de pe dealul Salve Regina,
trecu prin valea Piszczelei până pe sub bastioanele bisericii Sf. Pavel.
Comandantul de batalion Białkowski, cu două companii ale regimentului al
doisprezecelea, ținea piept austriecilor, apărându-se cu îndârjire. La dreapta
bateriei, pe valul apărat de palisadă, trăgeau tunurile comandate de locotenentul
Bilski și sublocotenentul Tykiel. Austriecii însă apucaseră să captureze și să
blocheze unul din aruncătoarele de grenade, palisada bastionului o sparseră cu
topoarele, pe tunari îi străpunseră cu baionetele; coloanele lor a treia și a patra se
cățărau pe valuri. Grenadirii lui Weyssenhoff se încolonară în cimitir. Încet
deschiseră porțile. În rânduri strânse ieșiră spre breșa făcută de austrieci și
așteptau cu baionetele la armă. Abia apucară pedestrașii austrieci să arunce o
privire în șanțuri că grenadirii se năpustiră asupra lor cu aprigă bărbăție. Se
încinse lupta pe valuri și în șanț. Bătălia era localizată la început numai lângă
breșa bateriei a patra, dar mai apoi frontul se-ntinse în ambele părți, dincolo de
biserica Sf. Iacob și până la mănăstirea Benedictinelor. Trei coloane austriece, cu
un efectiv de aproape cinci mii de oameni, adăpați cu rachiu înainte de luptă, de
câteva ori se apropiaseră de mănăstirea Benedictinelor, până izbutiră în cele din
urmă s-o ia, cu cele patru tunuri ale ei.
Pojarul uriaș din centrul orașului, ca și fermele, magaziile, grajdurile și casele
aprinse din jurul lui luminau ca ziua toată preajma.
Rafał, laolaltă cu alți ofițeri, munci la tunurile bateriei a patra până ce atacul a
fost respins. Văzând că poziția e în afara oricărei primejdii, porni cu pași mari
spre viroaga Sf. Iacob pentru a raporta generalului. Când trecea în fugă pe lângă
biserică, se auzi strigat pe nume. Era prințul Gintułt, stând în fața portalului și
făcându-i semn cu mâna. Vâlvoarea orașului lumina biserica. Umbra prințului,
uriașă, tremura pe toată lungimea zidului, căzând pe ogoarele cu fâșii de orz
necopt, ce se-ntindeau chiar pe alături de biserică. Înăuntru așteptau, pregătiți de
luptă țăranii prințului. În mâini strângeau puști austriece, încărcate cu cartușe
austriece, abia de curând luate de la primărie.
— Încotro? strigă prințul.
— La general.
— Cu vești bune?
— Bune.
— Vezi, vezi, să mi-l aperi pe Sf. Iacob!
— Ce putere am eu?
— Vezi, vezi!
Rafał alergă mai departe în vale, o coti la stânga și-ncepu să urce printre
grădinile înmiresmate și casele lipite de clină ca niște cuiburi de rândunică. Îl
găsi pe general la bateria centrală. Sokolnicki abia dăduse comanda:
— Breșă la mănăstirea Benedictinelor! Foc!
Tunurile grele deschiseră focul asupra mănăstirii și grădinii mănăstirești,
asupra clopotnițelor și zidurilor cimitirului, ocupate de austrieci. În aceeași clipă,
sosiră ofițerii-adjutanți cu vestea că puternice formații vrăjmașe atacă orașul
dinspre Zawichost, că-l asaltează pe toată întinderea dintre zidurile mănăstirii
Maria Magdalena până la Castel, înaintează chiar pe malul Vistulei, cât și peste
colinele Pieprzowe.
N-apucă bine Rafał să iasă din viroagă la loc deschis că generalul îi aruncă
întrebarea:
— Bateria a patra?
— Rezistă.
— Ce-i acolo?
 — Ofițerii manevrează tunurile, căci tunarii au fost uciși. Colonelul în
persoană a pus mâna, negru de fumul prafului de pușcă.
— Sfântul Iacob?
— E al nostru.
— E asaltat?
— În clipa de față încă nu. Dar în orice clipă dinspre apus…
— Fugi acolo și spune-le să reziste pe poziție! Acolo-i cheia spre văile
noastre. Să mă înștiințezi de îndată ce n-or mai putea ține piept dușmanului.
Întăriri nu le pot da – niciun singur om. Înțeles?
— Am înțeles, să trăiți!
— De n-or putea să reziste cu niciun chip, să plece toți, până la unul, iar eu
am să prăvălesc, uite, ruina asta și-am să-i îngrop pe austrieci sub moloz.
— Mănăstirea Sfântul Iacob! strigă Rafał, amintindu-și de vorbele prințului.
Generalul nu-l mai auzi însă. Era preocupat de expedierea căpitanului
Czajkowski în fruntea unei companii a regimentului al treilea pentru recucerirea
grădinilor și zidurilor mănăstirii Benedictine, a căpitanului Szymaniecki în
fruntea a cincizeci de voluntari pentru luarea cârciumii de după Poarta
Opatówska și a adjunctului său, Jordan, cu o sută de oameni la bateriile a șasea și
a șaptea. Sosind în fugă la baterie, Rafał îi găsi pe apărători în derută. Infanteria
austriacă, cățărându-se pe dealul rotund dinspre Vistula și spre vechea Poartă
Krakowska, își concentrase toate forțele pentru cucerirea șanțurilor construite
încă de generalul Egerman. Compania regimentului al doisprezecelea, la
adăpostul valului de pământ, și intrase în luptă la baionetă cu dușmanul. Țăranii
neexperimentați ai prințului Gintułt trăgeau la nimereală din ferestrele,
coridoarele, podurile și lucarnele mănăstirii, din clopotniță și de după zidul de
piatră.
Prințul, neînarmat, umbla de colo-colo cu bastonul în mână, printre rânduri,
împărțind sfaturi și îndrumări nu numai soldaților, dar până și ofițerilor.
Mișcările îi erau agitate, cuvintele repezite, chibzuite prea puțin. Se năpustea
printre soldați cu strigăte, sudălmi, ordine. Când Olbromski trecea în fugă prin
fortificații, căutându-l pe comandant, pentru a-i transmite ordinul generalului, un
ofițer îl trase de tunică și, arătând la prinț, spuse:
— N-ați putea, pane adjutant, să-l luați de aici pe Don Quijote ăsta?
— Cu același succes îl puteți lua și dumneavoastră.
— Umblă de colo-colo și poruncește ca un vătaf. Mai știi, să nu ia vreun
glonte în cap din greșeală?
— Unde să-l duc?
— Închideți-l în capela Sf. Jacek.
— Închide-l domnia-ta!
 Cel mai asaltat era bastionul șanțului mic. O mulțime de soldați austrieci se și
cățăraseră pe el, doborâră butoaiele goale și smulseră parii palisadei. O mână de
ostași polonezi luptau dârz cu dușmanul, dar nu izbutea să-i respingă atacul.
Ofițerii își dădeau seama că fără ajutoare nu vor reuși să mențină poziția.
Între timp, adjutantul generalului le adusese vestea că ajutoare nu vor primi.
Prințul Gintułt se aruncă în spărtură și începu să strige și să-i încurajeze pe
soldați. Împingându-i la luptă cu mâinile și, de fapt, comandându-i, tăia calea
dușmanului. Văzând că ostașii vlăguiți nu mai sunt în stare să apere poziția,
apucă de pe jos o pușcă și cu un grup de cercetași se năpusti în colțul șanțului de
unde venea primejdia. Acolo cercetașii încrucișară baionetele cu pedestrașii lui
Schöckler. Când se aruncară ca niște lei peste austrieci, aceștia în prima clipă
bătură în retragere. Dar n-a fost decât o derută trecătoare. Gintułt alunecă pe
pământul lutos și se prăbuși cu fața-n jos în șanțul de după val. Într-o fracțiune
de secundă, săriră asupra lui vreo zece oameni ca să-l ia de viu. Gintułt nu se lăsă
biruit. Dezarmat, îngenuncheat în noroi, se lua la trântă cu austriecii amețiți de
băutură. Văzând câțiva soldați care luptau pe sub val, începu să cheme-n ajutor.
Dar soldații fură și ei dezarmați în curând. Atunci, îl cuprinse furia disperării.
Izbi între ochi pe-un zdrahon, pe un altul în piept. Se smuci din răsputeri.
Zadarnic însă. Căzu pentru a doua oară în noroiul șanțului, pe spate, simțind că-
și pierde puterile. Îl scuipă în față pe-un austriac de alături, care îl îndesase la
pământ, prăvălindu-se cât era de mare peste el. Îi șuieră în plin obraz:
— Omoară-mă mai repede, mitocanule!
Dar uite-l pe zdrahon că-i acoperă gura cu palma. Îi șoptește ceva, în mare
taină. Se bâlbâie, se bâlbâie… Prințul deschide ochii. Nu-și poate trage
răsuflarea…
— Încetu… mai încetu… luminate pane! murmură soldatul austriac. Stai
locului! Nu te mișca!
Gintułt închise ochii. Se înăbușea sub greutatea soldatului. Gândul roia
vertiginos, căutând să-și amintească locul, ziua, împrejurarea când a mai văzut
această față, a mai auzit acest glas. În sfârșit, își aduse aminte…
— Da, fără doar și poate… E secundantul lui Piotr Olbromski! Ha, ha!
În jur focuri de carabină, strigăte, tropote. Îi calcă în picioare acolo-n noroi, se
năpustesc în șanțul cucerit. Șanțul răsună de gemete, zarvă, focuri de armă,
bubuit de butoaie goale, pietre, dărâmături.
— Cine ești? îngăimă prințul.
— Încetu!…
Treceau minute lungi cât veacurile. Încredințat, în sfârșit, că grosul armatei
năvălise în șanț, Michcik se ridică de jos, privi în jur și dintr-o mișcare îl trase pe
prinț afară. Soldații goneau înainte să ocupe șanțul și nu-l luau în seamă pe
Michcik. Cu pași mari goniră amândoi, într-un suflet, prin șanțul exterior din
apus până la capătul zidului mănăstirii. Acolo, într-o clipă fură înconjurați de
țăranii prințului ascunși în râpă. Când îl recunoscură pe prinț, îl lăsară să coboare
împreună cu Michcik în fundul râpei. Sub presiunea coloanei austriece năvăleau
în acea viroagă dinspre biserica Sf. Iacob mulțime de soldați și țărani. Zadarnic
încercau cei doi să ajungă la biserică. Puhoiul viu de oameni, izbit și gonit din
urmă, îi duse înapoi în fundul râpei.
De acolo, auzeau ce se-ntâmplă în jur… Prin mulțimea dezordonată alerga un
ofițer cu sabia trasă, încercând să-i încoloneze pe soldați și să-i ducă spre bateria
a patra de lângă biserica Sf. Pavel. Dând ascultare ordinului primit, ofițerii
inferiori scoteau trupele din mănăstirea Sf. Iacob. Prințul opri pe unul dintre ei
și-l întrebă brutal și poruncitor de ce în loc să adune oamenii ca să apere
străvechiul lăcaș, el cu atâta osârdie îi gonește de acolo? Ofițerul îl privi de sus și
mormăi mai mult ca să scape de dânsul:
— Peste un ceas piatră pe piatră nu va mai rămâne din zidurile astea. Cum să-
mi las oamenii aici?
— Și de ce, mă rog, nu va rămâne piatră pe piatră?
— Pentru că bateriile noastre or să bată în ele. Au luat austriecii mănăstirea,
dar vor pieri odată cu ea!
Prințul, fără să-l mai asculte, porni într-un suflet să urce. Michcik îl urmă. În
timp ce grăbeau în sus pe treptele tăiate în lut, îi trecu prin cap gândul că a mai
făcut cândva același lucru, că un destin necruțător îl așteaptă acolo sus. Își dădea
seama că-și face lui însuși un rău, regreta amarnic că-i nevoit să fugă… Dar,
cuprins de mânie cum era, nimic nu l-ar fi putut opri. Murdar tot de noroi, fără
șapcă pe cap, cu părul vâlvoi, fugea înainte, lăsând în urmă bateria. Oamenii care
stăteau în trecere pe lângă tunuri și metereze își șopteau unul altuia că lucrurile
or fi luat o întorsătură cum nu se poate mai rea, că ăsta-i, pesemne, vestitorul
nenorocirii. Prințul se apropie de general chiar în clipa când se dădu ordin ca
tunurile să bată în vechea biserică, pentru ca niciun picior de austriac să nu
coboare în râpă.
Tunarii întoarseră tunurile pe afete. Cu fitilele aprinse așteptau comanda
artificierilor. Sokolnicki sta nemișcat și, cu luneta la ochi, tot mai privea la
biserică. Străvechiul lăcaș se arăta în lumina pojarurilor ca o teribilă necropolă
de care nimeni nu cutează să se atingă. Sosi în goană, gâfâit, adjutantul Rafał
Olbromski cu știrea că apărătorii toți au ieșit dintre zidurile mănăstirii Sfântul
Iacob și se află acum la bateria „numărul patru”, că forțele, toate laolaltă câte
sunt, abia de vor izbuti să se apere, că mănăstirea părăsită e ocupată de dușman
care își adună acolo tunurile pentru a izbi asupra Sandomierzului. Generalul făcu
un semn din cap și strânse luneta. Gintułt se înfățișă înaintea lui.
— Ce este? întrebă Sokolnicki.
— Veți dărâma biserica Sf. Iacob?
 — Cine v-a chemat aici?
— Nimeni nu m-a chemat.
— Și-ătunci…
— Am venit să-ntreb…
— Foc! comandă Sokolnicki, dându-l la o parte pe nepoftit.
Nu apucară ofițerii să repete comanda, că prințul îl prinse pe general de mână,
de umăr… Striga, implorându-l:
— Uită-te, e toată în lumină…
Răsunară primele bubuituri.
— Oprește-i, generale! Adună toate forțele și lovește pozițiile dușmane! Le
mai putem cuceri!
— Nu mai sunt forțe… mormăi generalul pe gânduri.
— Ai cinci mii de oameni!
— Pleacă de aici, omule!
Bubui a doua salvă, a treia.
— Distrugi și calci în picioare sfinte vestigii… Nu vezi oare ce vor nimici
ghiulele tale? Uită-te!
— Văd la fel de bine ca și domnia-ta. Voi nimici însă sfinte vestigii pentru a
salva un oraș viu. M-ai auzit?
— N-o vei face!
Răsunară noi bubuituri. Gintułt îl înșfăcă pe Sokolnicki de piept, cerându-i să
ordone încetarea focului. Ofițerii de lângă general îl traseră cu forța și-l
îndepărtară. Atunci, înnebunit în durerea lui, sări la tunuri, smulse fitilul aprins
din mâna tunarului și-l aruncă cât colo. Soldatul, uluit, rămase stană de piatră.
Prințul sări mai departe, la altul. Dar ofițerul comandant îi puse sabia în piept.
Soldații îl goniră cu ștergătoarele de tunuri pe nebun. Tunurile gemură încă o
dată, scuipând foc.
— Soldați! strigă Gintułt, întins la pământ. Nu dați ascultare acestei comenzi!
Soldați, soldați…
Îi răspunse o nouă salvă. Atunci prințul făcu un ultim efort și strigă adunându-
și toată vigoarea fizică și toată forța spiritului:
— La mine, copii de văduvă!297
Strigătul, ca un trăsnet, izbi urechea lui Rafał Olbromski. De groază, simți
cum i se ridică părul în cap. Chemarea auzită îi stârni în suflet porunca
jurământului dat și puterea lui de vrajă. Orbit, răsuflând gâfâit, își trase sabia și
dintr-un salt fu lângă prinț. Acesta îl privi cu ochii aproape stinși și-i porunci:
— Smulge-le fitilele și stinge-le! Nu-i lăsa să distrugă sfintele vestigii!

297
În limbaj tainic masonic: francmasoni.
 Rafał se aruncă asupra tunarului și-i smulse fitilul din mână. Se repezi apoi la
al doilea tunar și-i smulse fitilul din mână. Trecu la al treilea, dar în aceeași clipă
se prăbuși la pământ sub pumni și lovituri de sabie.
Când după un timp își veni în fire, văzu că zace lângă un zid, într-o ulicioară
îngustă ce ducea în piața orașului. Alături era întins prințul, însângerat. Câțiva
soldați trecură în fugă. Se auzeau împușcături, trosnetul pojarului îndepărtat…
Cineva îi puse mâna sub cap, îl ridică de pe pământ și-l așeză pe-un bolovan.
Fața unui camarad se aplecă deasupra lui. Omul îi șoptea grăbit:
— Fugi de aici! Ascunde-te cât mai repede! Altfel te vor împușca peste o
clipă. Te caută… Fugi!…
Rafał pricepu într-un târziu tâlcul vorbelor. Se uită în jur. Alături de el e
prințul… Un soldat austriac se apleacă deasupra lui și-i spală fața cu apă. Ce-
nseamnă asta?… Peste o altă clipă îl ridică pe prinț, îl saltă în spinare, iar pe el îl
trage de mânecă. Merg toți trei, aleargă… În fața lor arde un incendiu. Peste
mormanul uriaș de ruine carbonizate se-nvolburează vălătuci albi de fum și
zboară scântei… Merg ca prin vis, printre case arse până la temelie, printre
mormane de tăciuni calzi, fumegători. De pe Góre Pieprzowe bat tunurile asupra
orașului; de peste Vistula zboară bombe incendiare; de pe câmp vin asupra
orașului ghiulele de tun. În jur nici țipenie… Rafał, iar după el soldatul cu prințul
în spinare, aleargă cât pot de repede, uitându-se cercetător în jur. O cotesc într-o
curte pietruită, ori poate-n cimitirul bisericii, de nerecunoscut după pojarul ce-a
mistuit toate clădirile din preajmă.
Mergând pe dibuite, dădură în fundul curții lungi de un fel de cavou rotund
sau poate de o cameră mortuară. Împinseră ușa prinsă c-un zăvor ruginit și pe
niște trepte pe jumătate surpate coborâră într-un fund de beci întunecos. Văzură
niște oameni îngrămădiți acolo. Femeile cinchite lângă niște leagăne cu copii îi
întâmpinară cu un strigăt de spaimă; copiii mai mari se traseră prin colțuri.
Michcik le făcu un semn cu mâna să tacă. Scrutând întunericul, văzu că galeria
aceea subterană se întinde mai departe. Merseră înainte. Grămezi de pietre
prăbușite le tăiau calea. Se târau în beznă prin catacombele zăpușitoare, prin
hrube întinse, coridoare înguste și treceri boltite. Într-un loc zăriră deodată o
geană de lumină! Simțiră aer rece, proaspăt… Sus, sub tavanul boltit, se vedea o
ferestruică cu gratii. Soldatul vlăguit îl așeză pe prinț jos. Își desfăcu mantaua
strânsă-n bandulieră și-o întinse pe lutul ud, își scoase arma de pe umăr. Pe
manta îl culcă pe prinț și alături pe Rafał. Singur se așeză într-un colț.
Încet, prințul își venea în fire. Răsufla greu și tușea, hârâia, sleit de puteri.
Olbromski privi în jur. La-nceput nu văzu decât o penumbră deasă, cenușie. Pe
ferestruică se prefira o rază dreaptă și firavă de lumină ce se risipea încet până
jos, unde se destrăma de tot. Când ochii se mai deprinseră cu întunericul, desluși
în fundul hrubei un fel de movilă cenușie, ca un gorgan…
 Se ridică de la locul lui și veni mai aproape. Lângă peretele peșterii largi se
înălța o grămadă de oseminte omenești. Ochii deslușeau în lumina palidă tigve,
oase frontale și pomeți, dinți jalnic rânjiți, degete chircite și brațe întinse a luptă.
Se înfioră privitorul, căci i se păru că mormanul acela de oase își râde de el în
tăcerea din jur…
 ODAIA DIN COLȚ

În noaptea spre 30 iunie, după ce austriecii au plecat definitiv de la

Sandomierz, pe care-l luaseră prin capitulare la 19 iunie, Rafał Olbromski,
prințul Gintułt și soldatul Michcik au părăsit pe ascuns orașul. Sandomierzul
urma să fie ocupat de cazaci, care veneau cu bărcile de peste Vistula. Michcik,
îmbrăcat în uniformă de ulan a regimentului lui Dziewanowski, făcuse rost
undeva în oraș de o mârțoagă pentru el și de un cal mai acătării pentru Rafał.
Legaseră o mantie de ulan de șeile celor doi cai, închipuind un fel de targă pentru
prințul grav bolnav. Toți trei ieșiră în zori prin Poarta Krakowska. Afară era
destulă lumină pentru ca Rafał să poată vedea cât s-a schimbat înfățișarea
orașului. Nici urmă de palisade. Totul era la pământ, ars până la temelie. Gropile
și șanțurile pe care oamenii le săpaseră cu atâta sârg erau astupate, nici urmă de
fortificații. O clipă se simți în puterea celei mai îndreptățite mânii la vederea
distrugerii totale a unei munci atât de grele. Dar un gând atoatebiruitor, ca o
lovitură de ciocan, spulberă sentimentul mânici:
— Și-acum la Tarniny!
Coborâră muntele în galop. În orașul părăsit, ars și fără de apărare, în noaptea
aceea nimeni nu le ceruse parola. Zorile aprinzându-se peste valea Vistulei
luminau jariștea, pământul răscolit de roțile tunurilor, holdele prăpădite. Călăreții
goniră spre Samborec, pentru a ieși în câmp, în viroagele din afara orașului,
înainte de a se lumina de ziuă. Răsărea soarele când dincolo de Goryczane o
cotiră la dreapta, într-o văiugă, și o luară pe un drum îngust, șerpuit. Departe,
departe, pe deal, se vedeau Tarniny. Caii alergau pe făgașurile drumului, cu
spetele alăturate. Călăreții legară mantia mai sus și-l ridicară pe bolnav. Fața lui
era pământie, ochii sticloși. Buzele arse șopteau cuvinte fără șir. Rafał nu visa
decât să-l vadă adus viu acasă. La Sandomierz n-ar fi avut unde să-l adăpostească
pe rănit. Spitalele erau ticsite de soldați și ofițeri. În casele particulare oamenii
erau covârșiți de sărăcie și de o continuă spaimă. Umbra de suspiciune ce căzuse
asupra prințului și a lui Rafał îi urmărea pretutindeni. Rafał se tot gândise la
situația lui în zilele îngrozitoare ale capitulării, ale înstăpânirii austriece peste
oraș și ale retragerii polonezilor spre Zawichost. Cum de s-a-ntâmplat ca dintr-un
ofițer strălucit, căruia îi surâdea soarta, să se preschimbe dintr-odată într-un
trădător aproape, într-un subordonat care a călcat samavolnic ordinul generalului
său? Cum de s-a-ntâmplat ca-n loc de a fi răsplătit cu decorație pentru merite
militare, el, cu buna lui voie, s-a făcut pasibil de tribunalul militar și poate chiar
de-o moarte degradantă? Și-a făcut-o cu mâna lui. Doamne! De necrezut! Uite-l
întorcându-se din nou acasă nu ca un biruitor și erou, ceea, ce visase ani de-a
rândul, ci ca un ofițer scos din rândurile regimentului… Și-a făcut-o singur, cu
mâna lui!… Se gândea la toate acestea privind holdele de acasă, lanurile de grâu
de Sandomierz, întunecate, ude de rouă. Corul ciocârliilor răsuna în vinețiile
cerului. Pâcla dimineții se înălța din văi.
Dincolo de Chobrzane o cotiră la stânga spre Koprzywnica. De o parte și, de
alta a drumului lanurile erau la pământ, călcate de regimentele de cavalerie care
mergeau la Połaniec. Călăreții cercetară cu deosebită grijă păduricea de pini de
pe deal, de teamă să nu se fi aciuat acolo vreo patrulă austriacă. Pădurea era însă
pustie, învăluită în pâclă albastră, arome de rășină și răsunând de strigătele
cintezoilor. Coborâră în goana cailor în valea Koprzywiankăi, aproape de capătul
drumului. Mai merseră puțin și Rafał văzu cu ochii grădina părintească! Înecată
toată într-un nor de ceață. Prin mijlocul ei coboară pe clina dealului o alee de
vișini încărcați de rod. Pare bătută cu rubine, scăldată în ape conabii de un
farmec negrăit. Grangurii dau glas în frunzișul bogat al pomilor cu scoarța
plesnită, cu frunze moi și gingașe ca podoaba de păr a femeii; ciorile și
stăncuțele au dat buzna, cu noapte-n cap, pe culmile verzi să ciugulească boabele
zemoase, până a nu veni oamenii să le-alunge. În grădina scăldată în mii de
miresme umbra nopții n-a apucat să se risipească, se tupilează întunecată pe sub
ramurile largi ale merilor, trunchiurile perilor cu coroanele arcuite spre pământ
sub greutatea rodului. Hameiul sălbatic, venetic nepoftit, nemaivăzut de Rafał pe
aici altădată, se lăfăie pretutindeni, se cațără pe ulucile putrede ale gardului și-și
lasă pletele să curgă în voie peste bradul vecinaș. Copacii sălbatici au crescut
neașteptat de viguroși. Crestele zadelor se scaldă în albastrul cerului, iar frunza
lucie a arțarilor și cea verde-ntunecată a nucilor unduie în adierea dimineții. De
jos, dinspre văiugă, brazdele de căpșuni își trimit mireasma în văzduh. Mai
departe se-ntinde zmeurișul des, ienupărul, apoi râpa și uite moțul bătrânului
ulm…
Trecură în goană pe lângă cele două sălcii gemene, scorburoase, și urcară pe
alee până în curte. În cerdac pe o laviță de lemn odihnea bătrânul pan Olbromski
în scurteica lui decolorată și cu nelipsita șapcă în patru colțuri pe cap. Zărindu-i
deodată pe călăreți, sări în două picioare cu vădita pornire de a se retrage la timp.
Era însă prea târziu. Și-atunci, încruntat, grav și sumbru, începu să coboare
treptele. Cu mâna la șapcă, gata parcă să dea binețe, îi măsura cu ochi scăpărători
pe oaspeți. Și-apoi, deodată, fața lui veștedă și pungită se strălumină… Buzele se
adunară-ntr-un zvâcnet. Ca un copil, plângea în hohote bătrânul pe pieptul
feciorului…
Casa răsună de strigăte. Se arătară chipurile femeilor, se strânseră slugile. A
venit mama… Bătrână, bătrână, o băbuță de nerecunoscut. Fața brăzdată de cute
peste cute, ochii decolorați cu privirea slăbită. Zofka! O femeie voinică, ușor
îmbrăcată, grea – să fie într-a opta – umblând anevoie.
N-apucară bine să-și vină-n fire din bucuria de a-l vedea pe Rafał acasă, că și
aflară, spre marea lor mirare, că trebuie să-i dea adăpost prințului Gintułt, rănit.
Casa toată se puse-n mișcare. În odăița din colț, locuită cândva de Rafał,
începură să care așternutul, să cheme servitorii, să se vânzolească. Afară, cu caii,
rămase singur Michcik. Îmbrăcat în uniforma unui ulan căzut în piața
Sandomierzului, arăta ca un veteran. Neliniștit, își plimba privirea peste
câmpurile și văile din preajmă. Îl duseră pe prinț în odăiță și-l așezară în patul
înalt, curat înfățat, cu saltele moi. Pe fereastra deschisă intra parfum de
trandafiri. Prințul sta întins, cu pleoapele întredeschise, neștiind bine ce-i cu el,
cu privirea pironită într-un colț. Fața îi era mereu încruntată, muncită parcă
neîntrerupt de un singur gând chinuitor. Nu se bărbierise demult și perii ușor
încărunțiți îi năpădiseră bărbia și obrajii, îmbătrânindu-l.
Îl lăsară singur în nădejdea că va dormi. Voiau, chipurile, să vadă ce-ar putea
pregăti de prânzișor pentru un oaspete de seamă ca el, și hrănitor și gustos, să
afle cât mai repede vești, când, de fapt, singura dorință era să-l privească pe
Rafał, nestingheriți și pe săturate. Bătrânii îl luară între ei, îl traseră la fereastră,
mai la lumină. Își șterg ochii bine, să-l vadă ca lumea, își încordează auzul să nu
le scape vreo vorbă… Bat pasul pe loc lângă el, îl sorb din ochi…
Între timp Zofka a mai trecut o dată furișat în coridorul ce duce în odăița
rănitului. Întredeschide binișor ușa și aruncă o privire înăuntru.
Prințul stă culcat cu fruntea la fel de încruntată, mușcându-și buza, încătușat
de-un gând. Zofka pășește neauzit peste prag și se pitește în colț, lângă sobă. Îl
privește și nu se mai satură. Anul trecut o măritaseră c-un pretendent venit să se
așeze cu gospodăria în vecinătate. Făcuse o partidă bună. La asta cugetă acum. A
fost logodită, i s-a dat zestre, au făcut nuntă mare, cu danț și muzică, au cununat-
o la biserică, au serbat a doua zi primirea ei între neveste… A fost ca un vis.
Acum așteaptă un copil… Și uite-n ce clipă se-arată în casa lor „prințul ei”…
Iată omul pe care l-a văzut în somn și cu ochii deschiși în visele ei fericite de
fecioară! Iată cum le-a fost dat viselor să se-mplinească! Prințul zace în odăița ei,
acolo unde i s-a arătat în somn de-atâtea ori.
De ce a fost să fie așa și nu altfel?
În aceeași clipă, simți cum o mistuie focul rușinii! Cutele îndărătnice de pe
fruntea bolnavului prinseră a se-ntinde, a se topi ca norii sub adierea vântului
când bo-arată soarele. Un zâmbet, ca geana zorilor din depărtare, străluci pe
buzele lui și-i lumină chipul. Numai ochii rămaseră la fel de sticloși, nevăzători.
Tihna i se așterne pe față, liniștea și binecuvântata pace pogoară încet asupră-i.
Prințul anevoie își trage mâinile vlăguite, nevolnice, peste pieptul apăsat de
răsuflarea grea… Degetele slabe se împletesc între ele… Buzele prind a șopti
cuvinte ce ajung la urechea Zofkăi, limpezi, curate, pline de culoare. I se pare o
clipă că le-nțelege tâlcul, de parcă le-ar ști de când lumea… Le aude rostite o
dată și încă o dată:
 Ad Rosam per Cruceam,
ad Cruceam per Rosam!
In ea, în eiș
gemmatus resurgam…298

Zofka se lipește de perete ca o umbră neștiutoare, dar credincioasă până-n cea

din urmă clipă…
Deodată, în spatele casei cineva strigă înspăimântat. Zofka o zbughi pe ușă
afară. Rafał alergă în curte, punându-și în fugă șapca și încheindu-și curelele.
Michcik arătă în zare, spre partea cealaltă a văii Koprzywiankăi – niște unități de
cavalerie și infanterie austriece veneau încet spre Tarniny. Săriră amândoi în șa.
Dar caii lor, înfierbântați încă de goană, tremurau din tot trupul. Bătrânul
Olbromski alerga mărunt în urma feciorului, zorindu-l. Privirea îi căzu deodată
asupra celor doi cai, vlăguiți de alergătură. Strigă ceva… porni apoi fuga spre
grajd, poruncind:
— Michcik! Michcik! Adă-ncoace caii, repede!
Michcik și Rafał îl urmară pe bătrân. Acesta cu mâini tremurătoare smuci de
ușile grajdului și le deschise larg. Dând comanda:
— Juganul murg, cuconașului! Iar tu ia-ți iapa sură! Repede! Nu pierde
vremea! Tu mi l-ai salvat pe Piotr… Prinde șaua… Iute! Uite-i că se și văd ăia…
Michcik înhămă caii de-o mândrețe, îngrijiți de mână de gospodar, ținuți la
întuneric, hrăniți cu grâu și ovăz, iar mârțoagele cu care veniseră le duse în grajd.
Rafał strânse chingile. Încă un minut și amândoi erau în șa. Dădură pinteni
cailor.
— Michcik! strigă bătrânul în urma lor. Să te răsplătească Dumnezeu…
Păzește-mi băiatul!…
Mai auziră o vreme hohote de plâns bătrânești, văzură în cerdac brațe întinse
spre ei…
Din curte galopară în văiuga de după țintirim, de acolo în câmp întins, între
lanurile verzi, spre Klimontów. Cu toată viteza. Zboară ca vântul pe caii
înaripați, urmăriți de strigătele austriecilor… De-ar ajunge odată la pădurile
Góreckie! De-ar ajunge odată la pădure!

298
La roza prin cruce, / la Cruce prin Roză / În ea, în ele, / voi renaște la viață… (Lat.)
 LÂNGĂ ŁYSICA

După pierderea slujbei de aghiotant al generalului Sokolnicki, în urma

întâmplării petrecute la asaltul Sandomierzului, Rafał se înapoie cu buza umflată
la vechiul său regiment. Numai datorită desfășurării rapide a evenimentelor –
capitularea și plecarea garnizoanei Sandomierzului la Puławy – a izbutit să iasă
basma curată, să scape de judecată, degradare și de altele și mai grave poate.
În ziua de 4 iulie, când toate forțele poloneze porniră de la Radom spre sud,
pe urma dușmanului în retragere, Olbromski, în fruntea câtorva zeci de ulani din
escadronul lui, mergea înaintea detașamentului de cavalerie din capul coloanei,
de la Kunów spre Swiȩtokrzyskie Góry. Trecu în grabă de Bodzentyn, prin care
abia mărșăluiseră numeroase efective austriece, și intră încet în pădure. De
îndată, o luă la dreapta prin satul Psary, pentru a feri șleahul mare, unde-ar fi
putut întâlni ușor oamenii lui Mondet. Țăranii din partea locului spuneau că
armatele austriece au luat-o pe drumul mare și că dacă detașamentul ar încerca să
treacă șoseaua ieșind de după Góra Strawczana, s-ar putea ciocni cu ei în pădure.
Porni atunci pe drumul liber, spre Wzorki și mănăstirea Sfânta Ecaterina.
Cernea ploaie măruntă de vară. Pajiștile răcoroase din poienile pădurilor și
crângurilor nu erau încă toate cosite. Numai pe alocuri mirosea a fân uscat. Iarba
rămasă pe câmp era smălțată de garofițe de pădure, iriși, rostopască și trifoi. Nori
cenușii de ploaie se mai vedeau ici-colo alunecând în jos peste pădure, peste
lanțul muntos și bungetul sălbatic. Łysica își desfășura pe dinaintea micului
detașament militar mantia albastră, ici-colo înspicată de pâlcuri verzi de fag. Din
loc în loc, zburau în înalt norișori prelungi, suflarea vie parcă a fagului – copac
sfânt. O pâclă umedă se târa pe sub brazii seculari, dezvăluind privirii surprinse
coloanele trunchiurilor lor uriașe ce susțineau cortul întins-întunecat al pădurii.
Cu cât se apropiau mai mult de munte, cu atât mai stăruitor era mirosul codrului.
Pădurea își dezvăluia tainițele în fața călăreților, pământul său minunat, presărat
cu bolovăniș neted, spălat de ape, îmbrăcat în rugină și mătasea verde a
mușchiului, coastele muntoase îmbrățișate de rădăcini uriașe. Tulpinile brazilor
albi, înălțate de jur-împrejur, păreau poleite cu argint mat. Dinspre miazănoapte,
le învelise blana deasă și aspră a mușchiului ca de jasp, împodobită cu smocuri și
cozi stufoase. În suflarea jilavă a vântului de apus, prinseră a se legăna lin
crestele bogate, murmurătoare, se îndoiră din umeri giganticele ramuri, iar
conurile semețe își revărsară darnic mirozna. Din desiș răzbea glas de cintezoi…
Detașamentul de călărași trecu de ocolul silvic de la Wzorki, de sătucul cu
același nume, aciuat în inimă de pădure, locuit de pădureni verzi ca brazii, ca
fagii de puternici. Cu cât urcau mai sus, pământul era mai tare, presărat cu piatră
roșie, sfărâmicioasă. În umbra brazilor se arăta clopotnița înaltă, în patru muchii
și zidurile albe ale mănăstirii. Îndată după covălie și gospodăria mănăstirească se
întindea împrejmuirea parcului.
Olbromski își ascunse o parte din oameni în spatele clădirilor de piatră ale
covăliei și al rateșului din fața lor, împărțindu-i în două grupe. Uneia îi porunci
să meargă mai departe pe drum, până la mica biserică, iar el cu cealaltă grupă
hotărî să cerceteze neîntârziat de nu-s cumva austrieci în curtea mănăstirii.
Descălecă și odată cu el vreo zece ulani săriră din șa. Al unsprezecelea rămase cu
caii în spatele rateșului. Se-nțeleseră ca la un semn al trompetului să ducă-n fugă
caii la stânga, în pădure, până la o anume poieniță. Rafał cu soldații săi, chiar în
locul unde erau, săriră peste gardul înalt, streșinit, și se văzură în grădină.
Odată aflat acolo, îi pieri orice chef de patrulare, cercetare, căutare… Se opri
la capătul grădinii în boschetul plin de tihnă, închipuit din copaci sălbatici, și o
clipă dădu frâu liber închipuirii. I se năzărea aievea propria-i copilărie. A mai
fost în această grădină când era de-o șchioapă, dar ține minte totul, limpede,
totul… Râulețul Sf. Francisc din care se naște Czarna Nida, aleargă prin grădină
cu clipotul și spumegarea măruntelor sale unde. Uite-l colo cade-n cascadă
argintie din jgheabul de lemn de lângă zidul grădinii, dincolo bubuie de parcă s-
ar prăvăli, într-un butoi gol, iar mai încolo, bolborosind și murmurând, curge pe
sub podețele albe, peste rădăcinile prunilor și perilor ce se-adapă din apa lui
dulce. Iată-l ajuns la zidul de partea cealaltă – se prăvale iarăși în jgheabul scobit
dintr-o stupină de brad, și iarăși scapă la libertate.
Printre pomii rodnici, pe alei, se străvăd zidurile albe. Tot ce prin noutatea sa
a tulburat odată nespus închipuirea lui de copil îi răscolea și azi cu aceeași putere
sufletul.
Mănăstirea! Privea la această amintire întrupată a copilăriei cu aceeași uimire,
teamă și încântare. Vechile arcade cenușii, cu largă deschidere, își dau în vileag
toată forța și încordarea – de țăran vânjos ce duce-n cârcă grea povară. Aceleași
pietre, bătute de vânt, înnegrite, acoperite de rugină, ca fierul mâncat de apă, sau
neted lustruite, asemeni cahlelor ce dăinuie veșnic. Deasupra arcadelor se înalță
zidurile reci, cu ochiuri de ferestruici sus, pe sub streșini. O umbră de zâmbet
șăgalnic apare pe buze când te întrebi fără să vrei de ce oare ferestruicile
călugărițelor au fost tăiate atât de sus. Cu același zâmbet poznaș privirea rușinată
se furișează în desișul pometului, unde pe răzoare își cădelnițează parfumul
neprihănirii crinii zvelți, cu potirele prelungi larg desfăcute, cu anterele lor
brune, muiate în suc gălbui, lipicios. Umezeala pătrunsă-n piatră s-a scurs și a
lăsat urme mucegăioase pe la colțurile zidurilor văruite, asemeni unor umbre
mereu prezente ce maculează albul pereților, cum batjocura întinează
entuziasmul, cum gluma grosolană întinează curăția avântului. Burlane de tablă
pentru scurgerea ploii, atât de neobișnuite prin partea locului… Căci prin partea
locului n-a ajuns încă nimic din tot ce-a născocit mintea omenească întru
ușurarea traiului… Aici până azi e ca pe vremea regelui Boleslaw Viteazul, ca pe
timpul lui Boleslaw Gură-Strâmbă sau Boleslaw Călugărul. Temelia celor dintâi
case de piatră a fost pusă aici de călugărițe pe vremea episcopului Bodzanta,
prinț al bisericii și vânător îndrăgostit de bugeturile locului. Drumul ce duce la
mănăstire se datorează și el călugărițelor, ca și grădina minunată din inima
pădurii, înflorită pe vatra rece, pietroasă. Călugărițele au luminat pe țăranii de
prin satele din jur, veacuri de-a rândul au dus război cu tâlharii din munții
Swiȩtokrzyskie, au lucrat primele grădini din jurul caselor de pădureni, i-au
învățat pe țărani să cultive legume în brazde, să toarcă lâna și să împodobească
frumos cu cusături cămășile de in.
Soldații străbătură în fugă grădina și intrară în curtea largă. Grajdurile și
ograda erau pustii, dar pe lângă zid se vedeau urmele unde-au poposit și s-au
hrănit caii. Prin mijlocul curții mai mocneau încă rugurile bivuacului.
Descoperiră în grajd un tânăr rândaș, de la care au aflat la iuțeală că noaptea,
spre ziuă, au tăbărât la mănăstire trupe germane, de cavalerie și infanterie, că
ofițerii au poruncit să li se dea de mâncare-n trapezărie, și mai apoi au plecat toți
spre Kielce și undeva pe drum s-au tras focuri de armă.
Rafał, după ce s-a informat cu de-amănuntul despre toate, a plecat spre grupa
detașamentului ce aștepta lângă biserică. Străbătu grădinița dintre curtea
mănăstirii și biserică. Acolo, la căldură și la adăpost de vânt, se pârguiau în tihnă
perele. Un mesteacăn alb bătea cu ramurile lui bogate în ferestruica zăbrelită a
bisericii. În ferestruica aceea… săpată în zidul gros-gros, rotunjit în partea de
sus, străjuită de zăbrele – o adevărată ambrazură de unde s-ar fi tras cândva
asupra barbarilor…
În sufletul lui Rafał învie deodată o veche amintire… E chiar ferestruica prin
care s-a strecurat furul de biserici, a îndoit și smuls zăbrelele, a scociorit cu
jungherul tabernaculul vechi și a furat sfântul potir de aur. Și-acum îi răsună în
urechi cuvintele capelanului rostite în zi de sfântă duminică la amvon către
muntenii de prin satele de sus, tâlcuindu-le despre ce se petrecuse în sfântul
lăcaș. Palid, cu fruntea plecată, își acoperă buzele cu etola. Și tremură etola în
mâna lui…
Oamenii oftează și plâng. Preotul arată spre ferestruica cu gratiile smulse și
ochii toți se întoarnă într-acolo și o tăcere mormântală pogoară peste capetele
mulțimii. Preotul despăturește învelitoarea potirului și le arată credincioșilor că
furul a înfășurat în ea sfintele daruri și le-a aruncat pe altar. Un geamăt de
înfiorare se aude-n biserică…
Oamenii cad cu fruntea la pământ, înfricoșați, și se cutremură zidurile sfinte.
N-ar socoti de mirare, ci dreaptă pedeapsă de n-ar nărui bolta bisericii și-ar strivi
sub ea toată suflania. Și mai apoi, și mai apoi… Capelanul, după liturghie, iese
înaintea altarului cu potirul, ridică hosția spre ochi, privește în biserică și începe
a cânta. E o credință adâncă în popor că-n asemenea clipe preotul vede limpede
orice mișelie. Dar tace și duce cu el taina în mormânt. Vede, așadar, preotul în
clipa aceea pe omul care a smuls gratiile ferestruicii și a zvârlit sfintele daruri pe
altar, îl vedea limpede, dar nu-l poate arăta cu degetul…
Când, ceată zgomotoasă, intră ulanii în biserică sub mundirul de ofițer bate
neliniștit o inimă de copil speriat și pieptul tresaltă de o stranie neliniște. Cât de
mic și de scund i se părea lăcașul! Cât de strâmt și de sărman! Zidurile de piatră
grosolană s-au gârbovit și s-au hâit de bătrânețe.
La intrare e agheasmatarul săpat în piatră de cuarț. În fund, lângă amvon, e o
statuie – un cavaler în zale, adormit întru Domnul, dăltuit de veacuri în frumoasă
marmură italiană, acum dat grijuliu cu var și văruit așa an de an, în ajunul
Crăciunului.
La picioarele cavalerului culcat, unde fuseseră săpate cuvintele solemne – Sic
transit gloria mundi… – se mai vede sub stratul de var urma literelor ce nu se
lasă cu niciun chip acoperite…
Pe altar o statuetă aurită a sfintei Ecaterina, care ține în mână o roată – unealta
martiriului său – și o sabie de aur. Cu câtă zavistie priviseră odată la acea sabie
strălucitoare ochii de copil!
Deasupra altarului încă două ferestruici-ambrazuri. O tristă umbră viorintă s-a
așternut peste icoanele vechi, întunecate. În liniștea bisericii se aude o șoaptă…
Să fie piuitul puilor de rândunică în cuiburile lor, sau poate a mesteacănului
aceia ce-și scarmănă pleata verde de zăbrelele ferestruicii din zidul gros al
bisericii?
Soldații îngenuncheară în mijlocul lăcașului de închinăciune, iar ofițerul s-a
așezat în bancă și s-a lăsat furat de amintiri. Își ridică ochii – și tresări. În
fereastra largă, ogivală ce dădea în coridoarele tainice ale mănăstirii văzu trei
umbre… cu fețele încadrate de tivitura albă a bonetelor de sub comănace,
capetele acoperite cu postav negru… Mâinile încrucișate pe piept. Ochii
nemișcați… Obrajii galbeni, veștezi, bătrânicioși, de spectre răsărite de pe
celălalt tărâm…
Ofițerul se ridică și ieși grăbit din biserică. Îl bucura nespus zăngănitul sabiei
și al pintenilor, uniforma ostășească atât de bogată față de modestia și mizeria
monastică. Coborî în fugă treptele printre lespezile uriașe de la temelia
clopotniței. Dădu comanda pentru încălecare, sărind în șa.
„Și acum – visa – la Wyrwy… La unchiul Nardzewski în ospeție, apoi mai
departe, spre miazăzi!”…
Gonind în frunte, își repeta printre dinți mereu unul și același cuvânt: „Jaz!
Jaz!”
Cercetașii ieșiră din pădurea Łysicei și urcară primul deal. N-apucă bine Rafał
să arunce o privire în vale, că strânse dârlogii și rămase stană de piatră. La
Wyrwy se nalță spre cer trâmbe negre de fum. Ograda nu se vede, nici nu mai e
ogradă, nu mai sunt nici grajdurile… Peste jariștea caldă mai răbufnește când și
când câte o limbă de foc, lingând cioturile negre ale copacilor. Detașamentul
galopă într-un suflet peste luncă și islazuri, peste râpe și îngrădituri de nuiele. Ca
vântul zburând, ajunseră soldații în sat, străbătură ulița mărginită de garduri și
năvăliră în curtea conacului. Pustiu în jur. Nici țipenie. Din toată gospodăria nu
mai rămăseseră decât un morman de cenușă, bârne carbonizate, lemn tare de
zadă preschimbat în tăciuni și scheletele negre ale sobelor. Din gospodăria toată
nu scăpase întreg decât hambarul de piatră. Ulanii se repeziră acolo. Se auziră
strigând. Rafał se aruncă după ei. În prag se clătină ca un om beat. Îl văzu pe
Nardzewski zăcând pe jos într-un lac de sânge, hăcuit de săbii, încât abia-l mai
puteai recunoaște. Fața era tocată, brațele, umerii, pieptul spintecate. În jur, în
toate despărțiturile goale, pe scândurile groase ale podinei, în prag și lângă prag
se vedeau băltoace negre de sânge. Bătrânul șleahtic și-a vândut scump viața!
Rafał se lăsă lângă trupul lui înțepenit, hohotind de plâns, apoi porunci soldaților
să-l ridice și să-l ducă în curte. Mâna moartă ținea strâns pistolul măiestrit gravat.
Soldații scotociră prin toate ungherele hambarului. Unul din ei zări o scară
rezemată de un căprior al acoperișului. Descoperiră un om, sus, vârât în lucarnă.
Îl traseră jos și-l înfățișară ofițerului. Era bătrânul Kacper, hăitașul lui
Nardzewski. Îndelungă vreme s-a tot uitat pe sub sprâncene, bănuielnic, la
soldați și la ofițeri, închis într-o îndărătnică tăcere.
— Ce-a fost aici? strigă Olbromski.
— L-au omorât pe boier.
— Cine l-a omorât?
— Armata.
— Care armată?
— Nemțească.
— Când?
— Azi dimineață. Au venit dinspre Sfânta Ecaterina. Au umplut casa și
curtea.
— Cavaleria sau infanteria?
— Era și cavalerie, și infanterie.
— Și cum s-a-ntâmplat?
— I-au poruncit domniei-sale să deschidă hambarul, magaziile, să le dea
cheile de la celar. Am priceput de îndată că nu-i a bună. Panul mi-a făcut semn
cu degetul să m-apropii și mi-a poruncit printre dinți să fug în sat după țărani.
„Zi-le să alerge toți câți sunt, cu furci, securi, îmblăcie.” Eu am zbughit-o pe ușă
și l-am auzit pe boier cum începe să-i suduie pe soldați, să-i ocărască cum îi vine
la gură și cum le poruncește s-o șteargă din casa lui.
— Și ei au șters-o?
 — Da de unde! Când am venit înapoi într-un suflet prin grădinița șoltuzului, i-
am și văzut cu săbiile trase, porniți asupra boierului. Domnia-sa își pierduse
capul de mânios. A fugit în odăiță și-a-ncuiat ușa în urma sa. A luat de acolo
pușca cu două țevi, pistoalele și zvârr! – prin grădină-n hambar. Mie mi-a
poruncit să car săculeții cu pulbere. Ofițerii toți – după noi! Am zăvorât ușa…
Boierul zice către mine: „Urcă sus și trage-n ei din lucarnă”. M-am apucat și am
pus destui nemțoi la pământ. Între timp, ei au spart ușa. N-a putut, sărmanul, să
le țină piept…
— Și tu n-ai putut să-l aperi, ticălosule!
— Păi l-am apărat eu, cât mi-a stat în putere…
— Și satul?
— Au sărit oamenii din oase, unii au și întins-o-ncoace, dar i-au luat nemții-n
bătaia focului și s-au ascuns, nemernicii, pe după garduri, și au dat apoi bir cu
fugiții. Mă uit printr-un ochi de gaură în acoperiș și văd fum! Magaziile ard,
peste casă se-nvolburează vălătuci de fum. Maică precistă! Isuse Cristoase!
Numai hambarului nu i-au putut pune foc… Iar când s-a săvârșit boierul, nemții
și-au luat morții lor, i-au îngropat și-au întins-o la Kielce.
— Unde i-au îngropat?
— Pe toți în spatele șurii.
Rafał, neștiind nici el ce face, se duse în spatele șurii. Acolo văzu un mormânt
proaspăt săpat, un gorgan rotund, înalt…
 PRINTRE RUINE

Detașamentul de ulani de sub comanda căpitanului Fijalkowski, care mergea

spre Calatayud și Saragosa, în a doua jumătate a lui decembrie 1809, primise
misiunea să nimicească bandele de guerilleros din Aragon. Partizanul Porliera,
poreclit Marquesito, tăiase toate drumurile și trecătorile din Pirinei, tulbura
mereu comunicarea între unitățile franceze, intercepta poșta și împiedica
aprovizionarea armatei. Tânărul Cedro, aflat în rândurile acelui detașament,
înainta spre vechea Salduba, stăpânit de curiozitate. Își aducea aminte de
împrejurimile din nordul orașului Burvedro cu duioșie, ca de meleagurile natale.
Petrecuse zile minunate în văile de acolo. Și de astă dată mergea prin ploaie și
vânt la fel de vesel ca și prima oară. Ținta cea mai apropiată a marșului era
Saragosa. O căuta din ochi la cotiturile drumului, scrutând perdeaua de ceață.
Până când, într-un târziu, îl auzi pe bătrânul Gajkoś de la celălalt capăt al
rândului:
— Se vede, uite că se și vede, afurisita!
— Nu zău? Și de ce, bătrâne, o ocărăști așa?
— Pentru că-i cu adevărat afurisită, pane sublocotenent! Câți oameni de-ai
noștri n-au pierit acolo la asaltul ăl dintâi. Câți ulani de-ai noștri n-a înghițit
pământul ei, câți nu putrezesc acolo-n apă!
— Ei, las’ că și spanioli au căzut destui!
— Ce-am eu cu spaniolii! Nu-s ei puhoi pe aici? Iar noi o mână de oameni!
Unde cade unul n-are cine-i lua locul. Iar la ei piere o grămadă și alta răsare într-
o clipă.
Și-n scurt timp adăugă:
— Pare-mi-se, cuconașule, c-am descoperit adevărul.
— Care adevăr?
— Or fi ei creștini, catolici dreptcredincioși, dar e limpede ca bună ziua că-s
ovrei botezați.
— Ce tot trăncănești tu acolo?
— Știu eu ce zic! De multe ori m-am uitat bine la morții lor pe câmpul de
luptă. N-am găsit, ce-i drept, ovrei adevărați, că s-au botezat, cred, din moși-
strămoși. Într-o vorbă, s-au creștinat demult. Mi-a povestit mie un cercetaș
franțuz cum a fost cu ei, numa’ că prea-i turuia gura și n-am priceput chiar tot.
De unde altfel atâția guerilleros d-ăștia, de n-ar fi cum zic?
De la Jalon, detașamentul a luat-o spre sud pe drumul Pamplonei, vrând să
vadă ce mai e pe-acolo. În valea Ebrului, printre măslini, în casele cândva pustii,
se vedeau acum oameni. Dincolo de mănăstire se deschidea un loc întins –
aproape în toată valea pomii fuseseră tăiați. Nu mai rămăseseră decât cioturile.
Doar la poalele munților, de o parte și de alta a fluviului, se vedea frunziș
cenușiu. Lângă Palatul Inchiziției, detașamentul dădu de tranșee săpate de-a
curmezișul drumului ce ducea la capela capucinilor. Fortificațiile fuseseră
părăsite. La distanțe mari zăreai câte o santinelă franceză și atât. Soldații o luară
în sus, pe câmp și, sărind peste șanțuri, ajunseră la Huerba. Într-un locșor, era un
pod aruncat peste apă. De acolo detașamentul ieși pe drumul spre Belchite, ce
ducea de-a dreptul la Poarta Engracia. Cuprinși de uimire și înfricoșații soldații
se opriră ca la comandă.
Ca și celelalte drumuri, cum ar fi cel spre mănăstirea San José de la Monte
Torero, sau șoseaua Valenciei, și acesta ducând la Belchite era tăiat de șanțuri pe
trei rânduri paralele, până hăt, la malul Ebrului. Ulanii se uitau de sus la
grandioasele fortificații franceze. Se aflau față în față cu șanțurile de apărare de
la podul peste Huerba, ce acopereau toată zarea. La dreapta, în jurul mănăstirii
San José, se desenau zigzaguri crenelate, la prima aruncătură de ochi o împletire
haotică a liniilor de fortificații, ca o curbă de temperatură de pe foaia de
observație a unui bolnav. O linie a tranșeelor cobora aproape perpendicular pe
cotul Huerbei, alta mergea paralel cu prima, apoi se frângea, făcea zigzaguri
mari, dezordonate, sărea peste Huerba și ca o hieroglifă stranie șerpuia peste
lanurile aurii la est, ajungând până la mănăstirea Sf. Monica. În tot locul se
vedeau drumuri acoperite, liniile tranșeelor apărate de târnuri, bastioane și
adăposturi. Linia a doua paralelă se întindea și mai departe; mai puțin cotită
decât prima, se încheia cu o baterie, din care șase tunuri bătuseră la vremea sa
spre pod și marginea orașului, dincolo de râu. Fortificațiile de peste Ebru, spre
est de oraș, erau alcătuite din aceleași tranșee și valuri sinuoase. Toate erau
pustii, părăsite, lăsate la voia ploilor de toamnă. Tot pământul acela se vedea
galben, cu măruntaiele răvășite. Mândrele mănăstiri se surpaseră. Din San José
nu mai rămăseseră decât turnurile și zidurile găurite…
Ulanii merseră în tăcere pe cărări muntoase spre est, până la fluviu. Și abia
acolo intrară în oraș. Când, lăsați să treacă de santinelele franceze, se apropiară
de Puerta del Sol, se deschise înaintea lor o priveliște neașteptată. Pământ
brăzdat dincolo de mănăstirea Sf. Augustin de șanțuri de apărare spaniole,
răscolit de mine trădătoare, ziduri de piatră ciumpăvite de ghiulelele tunurilor,
case arse, sinistre, locuințe părăsite, fațade surpate, tavane atârnând în gol,
acoperișuri sparte… Trecând pe lângă Universitate, văzură spărturi mari în
peretele Bibliotecii lăsate de exploziile minelor cu pulbere. Prin gurile lor căscate
și crăpăturile din zid cărțile curgeau șuvoi. Calle del Cosso era distrusă de mine
și contramine. Ulanii își trăseseră chivărele pe-o ureche și mergeau cu fețele
încruntate amenințător. Când ajunseră la începutul străzii Engracia, căpitanul
Fijalkowski, sub pretextul dificultății de a străbate drumul răscolit și al
necesității de a se informa unde se află comandantul garnizoanei, porunci
detașamentului să oprească. În realitate, voia, împreună cu camarazii săi, să se
mai uite în jur.
Strada Engracia dispăruse. În locul ei se înălțau munți fantastici, amintind
priveliștea ce se dezvăluise ochilor de pe ghețarul Ron din lanțul Alpilor Bernezi.
Mănăstirea franciscanilor, lovită de mine, care prinseseră într-un cerc monstruos
tot domeniul ei, până dincolo de grădini, spre mănăstirea Sf. Toma, iar în partea
opusă, spre biserica San Diego, era la pământ, preschimbată într-un morman de
moloz. Ospiciul de nebuni, mănăstirea Carmelitelor și toate casele cartierului
până la stradela Recogidas erau o ruină. Pe alocuri doar se mai înălța câte un
perete stingher, cu uși, ferestre, grinzi atârnând în aer. În alte părți se înălțau
sumbre mormane de ziduri lovite din colțuri, prăvălite unele peste altele. Era cu
neputință să-ți mai dai seama ce-or fi adăpostit acoperișurile lor. Acum păreau
trupuri intrate în putrefacție. Toată această clădire de ruine răspândea miros de
cadavre de la morții pe care nimeni nu-i îngropa. Putrezite de arșița verii, înălțau
acum de sub ruine salutul lor biruitorilor.
Cedro, întors în șa și cu mâna în șold, privea dărâmăturile. Avea capul gol de
gânduri. Nicio amintire nu prindea viață în sufletul lui. Era furat de extaz.
Cuprindea priveliștea toată cu ochi uluiți, străduindu-se să se încredințeze că
totul a fost cu adevărat împlinit printr-o tainică trudă. Au fost surpate din temelii
zidurile trainice ale mănăstirii franciscane. Au fost spulberate lespezi clădite cu
veacuri în urmă. A fost dat pieirii tot ce supraviețuise emirilor mauri,
conducătorilor și regilor Castiliei! A fost zdrobită mândria aragonezilor. Simți
cum pustiul acela sinistru îl învăluie cu măreția forței de distrugere, cu
frumusețea ei crudă și autoritară. Fala ostășească se trezi în el la vederea
clădirilor culcate la pământ.
„Te-ai smerit, Saragosa! gândi în sinea sa. Ai depus armele la picioarele
străinilor veniți la porțile tale. În sfârșit, nu-mi mai stai înaintea ochilor cu
străvechiul strigăt al libertății: «Avi fuerza!»299 – cu deviza nesfârșitelor răscoale,
făr’ de număr. Inexpugnabilă, siempre eroica, ai căzut până la urmă! Și zaci în
ruine, cu gâtul în laț…”
Se înapoie le maréchal des logis, trimis după dispoziții, cu ordinul de a se
încartirui în desființata mănăstire a Sf. Toma. Detașamentul porni neîntârziat
într-acolo și se așeză boierește în trapezăriile spațioase și nenumăratele ei chilii.
În frumoasele grajduri intraseră toți caii. Ofițerii și soldații se culcară fără a mai
zăbovi, pentru prima oară după atâta amar de vreme în deplină siguranță.
Pe înserat, Cedro își încărcă pistoalele, își prinse cât mai sus sabia și plecă
singur în oraș. Ploua, vântul vuia și șuiera pe străzi. Toate porțile erau încuiate,
gangurile goale. Rareori câte un om trecea grăbit, înfășurat în mantie cu cap cu
tot. Mantia albă, pe care întâmplător și-o pusese Krzysztof, atrăgea atenția rarilor
299
Trăiască forța. (Sp.)
trecători. Se opreau o clipă, două urmărind cu ochii silueta albă. Neschimbat
zbura spre el, pe-ntuneric strigătul hârâit, aidoma zăngănitului unei lame ascuțite
de pumnal, năclăite de sânge și ruginite, ce nu se dă scoasă din teacă:
— Carajo!300
Ulanul nu lua în seamă strigătul și nici măcar nu întorcea capul ca să vadă
cine-l blagoslovește pe întuneric.
Mergea înfășurat în mantia lui, dus pe gânduri. Vedea cu ochii închipuirii
Olszyna și Stokłosy, casa părintească, pe taică-său, pe Mery și pe Trepka. Era
acolo cu ei și cu încă cineva. Le adusese un oaspete din Sudul îndepărtat. Le
vedea pe Mery și pe străina doncella cum pălăvrăgesc în zi de vară la umbra
înalților mesteceni, ale căror alei lungi se pierd în câmp, printre holde bogate. Or
să-i placă ei oare meleagurile nordice, o să întâmpine oare cu inima deschisă
modesta vale a Wisłokăi? O să-ți cadă oare dragă, fiică a Aragonului? Vei
înțelege tu oare șoapta lanurilor de secară, foșnetul spicelor galbene de ovăz,
murmurul pădurilor de acolo și clipocitul molcom al apelor? Vei desluși oare
graiul plin de tâlc al câmpiei aromite în pâclă? Ea le va aduce oamenilor de pe
acolo focul și mândria ei neînduplecată, va înrudi flacăra și avântul sufletului său
cu tihna și cumpănirea slavă. Flacără vie și luminoasă va fi în casa de la Olszyna!
Vedea cu ochii clipa întâlnirii, purta cu Trepka lungi și generoase discuții despre
noul oaspete la Stokłosy. Ha, ha! Bine mi-ai prezis, bătrâne politician… Am să-ți
aduc o surpriză de pe meleaguri străine. Vom merge călare la vânătoare cu
ogarii… Gonea în gând alături de ea, toamna, peste miriști, auzea vântul luându-
se la întrecere cu înaripații cai. Ochii ei limpezi și adânci! O, trandafirii albi din
noaptea aceea!
Mergea cufundat în visare, aproape fără să-și dea seama că-l duc pașii spre
locul pe care-l luase cu asalt cu un an și jumătate în urmă. Intră în străduțe ce
coteau în unghi drept spre mănăstirea franciscană. Străbătu una, a doua, porni pe
a treia. Nicăieri nici o lumină, nicăieri nicio umbră de viață. Krzysztof reținuse
atât de bine în memorie atunci, în ziua luptei, toată porțiunea de la colțul străzii
până la intrarea pe scara întunecoasă, încât de astă dată o recunoscu instinctiv.
Întinse mâinile pentru a atinge zidurile de pe partea cealaltă a străzii. Dar când să
pășească într-acolo, se împiedică și se lovi cu pieptul, genunchii și, până la urmă,
cu fruntea de un morman de ruine. Se văzu împresurat de pietre și aspre
sfărâmături de zid, mormane de cărămizi. Atingea cu mâinile molozul și
dărâmăturile ude de ploaie, alunecoase. Picioarele îi jucau pe pietrele ascuțite,
prinse parcă în capcane de fier, genunchii se izbeau dureros și se juleau de
bolovanii fără număr. Urca tot mai sus pe grămada de ruine, pe muntele de case
năruite. Întâi merse drept înainte, apoi o luă la dreapta și, cățărându-se pe
pietroaie, se mai târî vreo zece-douăzeci de pași. Se prăbușea în gol, se aburca pe
300
Înjurătură în spaniolă.
zidurile dărâmate, aluneca în crăpături, cădea cu fața în gropi afunde. Nu se
liniști până nu cutreieră întregul cartier, în toate direcțiile, până la Cosso. Abia
atunci, zdrobit trupește și sufletește, se prăbuși peste pietre, spunându-și că n-a
mai rămas nimic acolo.
Îl cuprinse iarăși nepăsarea rece de mai înainte. Nu simțea decât oboseală
fizică și psihică, vlăguire și silă. La răstimpuri, răsunau înăuntrul său hohotele de
râs ale dezamăgirii, respingătoare, de neînduplecat. Cine știe, își spunea cu
indiferență, întins, nemișcat pe mormanul de moloz, poate că ea zace aici undeva
chiar sub mine?… Dac-aș scormoni cu mâinile aceste sfărâmături poate c-aș
descoperi trupul ei zdrobit. Ploaia se scurge printre cărămizile sparte, printre
lespezile mucegăite de gresie. Apa murdară picură în ochii ei larg deschiși de
spaimă… Cufundat în gândurile sale nu simțea biciuirea ploii, nu auzea vuietul
vântului.
Deodată, urechea prinse niște sunete ciudate. Se trezi ca dintr-un vis adânc.
Simți că ruinele pe care stă întins se cutremură, că mormanul de moloz se
leagănă parcă, își înălță încet capul. Undeva, pe aproape, alături, pe după pereții
năruiți, răsunau lovituri grele de răngi de fier și târnăcoape. Ascultă preț de un
minut, apoi dădu totul uitării. Își spuse c-or fi niște cerșetori care umblă să prade
cadavrele și cu asta se liniști. Și se întinse la loc peste pietre.
Între timp însă, pași grei, lovituri de răngi și șoapte de glasuri omenești
începură să se apropie de el. Atunci furia îl săltă în sus.
În bezna nopții, zări nedeslușit câteva umbre. Trase pistolul, ridică cocoșul și
așteptă nemișcat.
Tâlharii nocturni mergeau încet, bocancii potcoviți scrâșneau pe pietroaie.
După zgomotul pașilor socoti c-ar fi cel puțin cinci oameni. Înainte mergeau
laolaltă trei. Zărindu-i probabil mantia albă, se opriră. Se înstăpâni liniștea.
Numai vântul șuiera, cutreierând ruinele. Apoi deodată raza unei lanterne, ca o
scăpărare de fulger, se abătu peste Krzysztof. Ridică pistolul și întrebă calm, în
franceză:
— Cine-i acolo?
Tăcere.
Peste o clipă, o a doua sclipire luminoasă de lanternă pipăi locul din spatele
lui Krzysztof, în dreapta, în stânga lui, căutând, ca un copoi, să vadă dacă mai are
însoțitori. Într-o singură fracțiune de secundă toate umbrele acelea negre săriră
deodată spre el și-l împresurară. Krzysztof ochi în prima umbră întunecată din
dreapta, pe care privirea apucase s-o deslușească. De două ori verifică ținta și
apăsă pe trăgaci. Ecoul împușcăturii bubui printre ruine ca o lovitură de tun.
Trase de la centură al doilea pistol. Cu mâna stângă scoase sabia. Auzea pe
alături și în spatele său salturi peste pietrele răsunătoare. O rangă îl dibui, gata
să-l ajungă. Atunci, se întoarse brusc și trase, cu țeava pistolului aproape lipită de
pieptul omului gata să-l înșface. Cu un geamăt, necunoscutul căzu pe spate.
Krzysztof sări peste el, trecu sabia în mâna cealaltă și începu să lovească în
dreapta, în stânga, înainte și înapoi. Picioarele îi alunecau și cădeau printre
pietroaie. Se prăbușea în genunchi, în mâini, zvâcnea în sus și se retrăgea de
lângă agresori, care se țineau după el. Nu se mai isprăveau ruinele peste care
alerga. Se preschimbaseră într-un labirint înfricoșător de ulicioare și ziduri,
cămăruțe și gropi! Într-una din ulicioarele lui se opri. După vuietul schimbat al
vântului își dădu seama că se află între dărâmăturile unei case. Sprijinit cu
spatele de un horn de sobă, rămas întreg, îi pândea pe agresori.
Doi dintre ei se apropiară și-i aprinseră lanterna în ochi. O fracțiune de
secundă văzu fețele înfricoșătoare ale tâlharilor. Dintr-un salt, se aruncă asupra
lor și începu să izbească orbește, din răsputeri, cu sabia, simțind c-a sosit clipa
fatală. Brațul încordat dădea lovituri fulgerătoare, cu latul și cu tăișul sabiei.
Agresorii se apărau cu răngile, încercând, de sus, să-i zdrobească țeasta dintr-o
lovitură. La un moment dat unul scoase un strigăt sălbatic și ieși din luptă.
Celălalt însă nu contenea să dea lovituri năprasnice. Krzysztof îi simțea
răsuflarea hârâită și duhoarea trupului. Apreciind după zgomot locul unde s-ar
afla tâlharul sări ca un tigru asupra lui, încercând să-l croiască peste piept.
Amândoi se prăvăliră la pământ. Încleștați în luptă, se rostogoleau peste pietre.
Când unul, când altul răzbea la suprafață. Se izbeau cu creștetul de bolovani, cu
dinții trăgeau de haine, sfâșiindu-le; mâinile, ca niște colți de oțel, căutau să se-
nfigă în beregată. Spaniolul era un zdrahon de bărbat și Cedro nu izbutea să-l
biruie. Îl salvau doar abilitatea și sprinteneala tinerească. Îi scăpa mereu
zdrahonului, se elibera din strânsoarea de fier a labelor sale și încerca la rândul
lui să-l apuce de gât fulgerător. Necurmat se apăra și ataca în același timp. Vedea
însă că nu-i chip să-l răpună. Îl scăldă o sudoare rece.
Cuprins de deznădejde, hotărî într-o clipă s-o ia la fugă. Se smuci, se îndoi din
șale și se smulse din mâna vrăjmașă. Celălalt însă îl simți în impas. Stăteau
amândoi în genunchi, față în față, așteptând să piară cel mai slab. Spaniolul trase
adânc aer în piept și primul se prăvăli peste Cedro cu tot trupul. Cu mâini
hulpave îl apucă de gât. Dar, în aceeași secundă, rostogolindu-se în luptă peste
pietre, căzură amândoi într-un fel de crăpătură îngustă. Atacând cu mâinile și cu
dinții, amândoi se duseră devale pe niște trepte abrupte. La capătul lor, unde
duhnea îngrozitor a cadavre, Krzysztof se smulse din mâinile tâlharului. Simțind
instinctiv dincotro vine aer curat, dibui scara și din două, trei salturi se văzu sus.
Acolo se aplecă fulgerător, dibui pe jos un bolovan uriaș și-l urni din loc cu
picioarele, cu genunchii. Cu un efort supraomenesc îl ridică în brațe și-l prăvăli
pe scară, cu hohote fericite de râs. Auzi un geamăt de moarte, un vaier și-un
ultim suspin. Mai trimise-n jos un pietroi, două, trei! Căută pe jos bolovani cât
mai mari și cu puteri înzecite, de nebun, îi ridica și-i repezea în hăul negru. Îl
vedea limpede hăul acela, ca la lumina zilei, habar neavând nici unde se află, nici
ce face. Apuca unul după altul pietroaiele ude și le prăvălea la nesfârșit în
groapă, împingea cu genunchii frânturile mari de zid.
 POSTUL

În tot cursul iernii, compania căpitanului Fijalkowski, așezată la Saragosa, a

efectuat neîntrerupt operațiuni de recunoaștere. De obicei, căpitanul cu o parte
din oameni rămâneau în oraș, plecând în cercetare doar un grup comandat de
locotenentul companiei sau de unul dintre cei doi sublocotenenți. Uneori însă
compania se împărțea în câteva detașamente, pe care le comandau cei patru
vagmiștri, vagmistrul-major, opt caporali și chiar cei doi trompeți. Astfel erau
apărate drumurile coborâtoare din munți spre Saragosa.
Unele grupe patrulau pe drum spre Pamplona și în văile din jurul lui, altele în
valea râului Gallego, iar altele plecau spre sud-est pe drumul Valenciei, spre
marea albastră, spre Fuentes de Ebro, tăind Canalul Regal, către la Puebla de
Hijar, San Per, spre Alcañiz și de acolo până la Monroyo. Deseori soldații se
înapoiau răniți de guerillas în schimburi de focuri, obosiți de atâta călărit în
bătaia vântului și a ploilor.
Krzysztof Cedro vreme îndelungată n-a luat parte la aceste operațiuni,
simțindu-se greu bolnav. Avea oasele zdrobite, plămânii și ficatul stâlciți parcă
de la loviturile de rangă primite. Cuprins de plictiseală și alean, tulburat de
mânie, rătăcea singur prin Saragosa. Când camarazii, tovarășii lui de luptă și
petreceri, îl întrebau ce se-ntâmplă cu el de se prostește așa, le răspundea scurt și
răspicat că-i ispitit de diavol și încearcă să se izbăvească umblând prin bisericile
pustii, printre ruinele mănăstirilor și caselor de locuit.
Primăvara, în primele zile ale lunii martie, când peste ruine a-nverzit iarba și
tufele vesele de glicină, ale cărei ciorchini înfloriți sorbiseră parcă însăși culoarea
cerului meridional, au îmbrățișat zidurile și s-au revărsat peste ele, când din
pământul îmbuibat de cadavrele oamenilor sufocați prin beciuri, răpuși de ciumă,
au răbufnit lăstarele bogate ale copacului îndrăgostiților cercis, când au înflorit
violetele miraculoase, zambilele multicolore, crinii și lalelele, Krzysztof își veni
în fire, ceru să fie luat în evidență activă și în fruntea unei grupe plecă în munți.
Sub comanda lui se aflau dumnealui vagmistrul Gajkoś și douăzeci de soldați. I
se încredințase misiunea unei acțiuni de recunoaștere într-o direcție cu totul
nouă. Trebuia să ajungă la defileurile ce duceau înspre frontiera franceză, la
Vallée d’Aran în Pirineii Centrali. Defileurile acelea se aflau în mâinile
răsculaților. Trebuia să-i urmărească pe partizani, să afle de câte forțe dispun și,
dacă era posibil, să curețe drumurile de oamenii lor.
La început, mărșăluiră drept spre nord, la Monzon, apoi la Barbastro. A treia
zi, se și aflară în munții sălbatici lângă Puente Mantagnana de pe râul Noguera,
afluent nordic al Ebrului. Trecuseră de culmile crestate ale dealurilor calcaroase,
de prundurile de gips, de stâncile sterpe și înălțimile îmbibate de sare. Îngustele
barrancos301 și prisloapele în care nu se vedea niciun copăcel, nicio tufă, niciun
firicel de iarbă măcar, urcau în sus pe platoul Sobrarbe, între râurile Cinca și
Noguera. Călăreții ajunseră sus de tot, unde se plimbă vântul în voie și se
învolburează norii. Trăgeau în piept un aer mai rece, dar mai umed.
În defileurile prin care trecuseră, în acele prăpăstii înguste, strâmte de prea
mult grohotiș și surpătură, aerul era cald și zăpușitor. Vântul nu ajungea pân-
acolo, văzduhul era mort, nemișcat ca într-o odaie închisă. În ținutul muntos în
care pătrunseseră, întâlneau mai des acoperișuri ce adăposteau oameni. Cel mai
adesea erau colibe de ciobani ridicate din piatră văroasă, lipite de palănci ridicate
pentru vaci și capre. Când și când răsărea câte o casă mai acătării, locuită de
munteni contrabandiști.
Pe alocuri, pe terenuri mai prielnice pentru grădini, livezi sau ogoare se
vedeau urmele așezărilor maure, rămase de veacuri, de la izgonirea moriscilor;
ruinele străvechi năpădite de bălării și iederă cu greu le puteai deosebi de casele
dărâmate ale războinicilor hidalgos. Ulanii nu prea întâlneau picior de om prin
partea locului. Uneori, erau nevoiți să stea îndelung la pândă până să dibuie câte
un găzdaș în casa lui, pentru a-l constrânge să le răspundă la întrebări. Unii
dintre prinșii aceștia erau sumbri, îndărătnici, muți și inaccesibili, ca și munții în
care trăiau; preferau să moară în chinuri decât să dea în vileag vreun amănunt
despre pozițiile detașamentului de răsculați; preferau să fie arși de vii pe foc
mocnit, decât să spună unde cotește sau se desparte drumul pe care-l țineau
ulanii. Se nimereau uneori și unii ahotnici de bani, sau oameni mai deschiși și
mai guralivi, care pentru o priză de tabac bun răspundeau bucuros la întrebări, de
cele mai multe ori însă spusele lor se dovedeau a fi inutile, ori simple născociri,
ori minciuni sadea. Întâlneau și politicieni lucizi și clarvăzători, fiind întotdeauna
de partea celui mai tare. Sau chiar și trădători ticăloși. Aceștia veneau singuri,
nechemați, și pe furiș, la ceas de noapte, prin beznă îi conduceau pe cărări
inaccesibile și-i dădeau morții pe compatrioții lor dormind liniștit. La ceas de
noapte, în beznă, își primeau răsplata și dispăreau prin munți.
Cel mai dibaci inchizitor și anchetator era Gajkoś. Se pricepea ca nimeni altul
să pună întrebări și să le însoțească cu tot felul de argumente, încât se lămurea la
repezeală cu cine are de-a face. După două-trei „probe” știa clar dacă bravul
cavaler trebuie pus nițeluș pe frigare sau cu ospitalitate slavă omenit c-un pahar
de vin spaniol. Gajkoś știa până și limba lor, bineînțeles nu spaniola, dar un
anume grai, aragonezo-inchizitorial. Oricât ar părea de ciudat, graiul lui, ca un
cod de largă circulație, era pe înțelesul tuturor prinșilor de orice temperament,
caracter sau stare de spirit ar fi fost. Operațiunea de recunoaștere era condusă
chiar de Krzysztof. Ulanii de cele mai multe ori mergeau în șir indian, trăgându-
și de dârlogi caii speriați peste pragurile muntoase de netrecut, unde pulberea
301
Prăpăstii. (Sp.)
stâncilor sfărâmicioase se prăvălea de sub tălpi în prăpăstiile adânci. Mergeau
tiptil la lumina lunii și prin beznă noptatică, iar în zori și pe la chindie făceau
incursiuni în taberele și detașamentele de partizani.
După eforturi trudnice de-o primăvară întreagă aproape, Krzysztof izbuti să
curețe trecătorile și cărările montane de partizani și să deschidă drum liber
liniilor de comunicație ale armatei generalului Suchet. În sfârșit, detașamentul
fusese rechemat din locurile acelea blestemate, primind misiunea să restabilească
legăturile – tăiate și ele de guerillas – cu garnizoanele franceze din sud, în
Munții Iberici, dincolo de Ebru. Din Vallée d’Aran, aproape imediat,
detașamentul se îndreptă spre sud prin Lérida, peste valea râului Segre până la
Mequinenza. După un popas destul de lung la francezi, ulanii plecară pe drumul
nou, pe care-l construia generalul Suchet tocmai pentru asediul Tortosei.
Mergând în marș susținut, intrară în valea râului Algos și de acolo, ținând drumul
peste munți, trecură de Monroyo.
Ținta lor era Morella, o cetățuie în munți, unde căpitanul Wyganowski, cu
două sute de oameni, se apăra de populația răsculată de prin partea locului.
Krzysztof avusese de înfruntat destule obstacole, până a izbutit să ajungă cu
detașamentul lui la cetățuia Morella. Satele, fermele și moșiile din împrejurimi,
ca Ballaster, Chiva, Rosei, Trayguerra, Tordella, Mata, Herbes și altele s-au
răsculat și-au intrat în război cu cotropitorii. Detașamentul de ulani era nevoit să
se miște și să se învârtească necontenit, ca un scorpion pe jar, pentru a nu fi
nimicit de forțele inamice mult prea numeroase. Fiind tot timpul pe drum, ulanii
nu dormeau aproape deloc. Mergeau de obicei în galop pentru a ataca prin
surprindere și a nu-i lăsa pe guerilleros să-și dea seama cât de puțini sunt de fapt.
În sfârșit, după îndelungi manevre, într-o bună zi, la ceas de seară se văzură la
porțile Morellei. S-au bucurat nespus găsindu-se printre cei două sute de
pedestrași de pe malurile Vistulei și sub paza neadormită a carabinelor lor. Cedro
îl regăsi pe Wyganowski cu căldura unui adevărat frate. Căpitanul era și mai slab
decât la Saragosa.
De la atâtea marșuri în bătaia vântului fața i se înnegriși și se uscase. Umerii
obrajilor și maxilarele ieșite în afară îi dădeau un aer crunt și amenințător.
Zâmbetul angelic de bucurie, reînviat pe chipul lui sever la vederea tânărului
Cedro, părea din cale-afară de ciudat și de surprinzător. Și glasul îi suna parcă
straniu și neobișnuit când ieși să-i primească pe noii-sosiți și să-i încartiruiască.
O clipă mai târziu însă, și glasul și întreaga lui înfățișare își recăpătară vechea
duritate.
Căpitanul Wyganowski ocupa în cetățuia Morella o odăiță așezată pe colț, cu
ferestrele dând spre două zări ale lumii. De acolo se vedea orășelul așezat la
poalele muntelui și drumurile așternute spre el. Căpitanul avea în odăiță un pat, o
măsuță și două scaune. Porunci să fie adus îndată încă un pat și se apucă să-l
ospăteze pe tânărul său musafir. Își făcea de lucru, pregătind o gustare, ștergea
paharele, aducea tacâmuri. Cedro, întins pe pat, îl urmărea cu coada ochiului.
— Mi-a spus cineva – ptiu, ptiu! ducă-se pe pustii! – c-ai fi murit într-una din
lupte. Din fericire, a fost o minciună.
— Nu chiar de tot. M-am aflat la un pas de moarte.
— Îți arde de glumă! Arăți ca un trăpaș andaluz, hrănit cu grăunțe de porumb.
— M-a fost străpuns un glonte.
— Un glonte – asta-i fleac! E ca și cum te-ar zgâlțâi nițel frigurile.
— Să te ferească sfântul de asemenea friguri…
— M-au zgâlțâit și pe mine…
— Ce? Frigurile?
— Ei, ce să mai vorbim! Știi, spuse deodată, întorcându-se cu toată fața spre
Cedro, nu pot să mai îndur!
— Ce anume?
— Viața asta.
— De unde atâta sentimentalism?
— Ți-o spun ca de la soldat la soldat. Ți-o jur pe onoarea mea de ostaș că
moartea aș primi-o mai ușor…
— De ce?
— M-am lehămetisit de viața asta, iată de ce!
— Bine, bine, dar de ce?
— Nu pot s-o mai duo așa. Nu pot! Mor! Mă sufoc! Nu de-aia am plecat la
război ca să-i ard de vii pe spanioli, să distrug sate-ntregi cu femei și copii, să
supun orașele prin foc și sabie. Ți-o spun deschis – în adâncul sufletului meu
sunt de partea lor.
— Asta-i rău!
— Tocmai de aceea cu doi ani în urmă mi-am cerut demisia în scris. Nici
până azi nu am primit răspuns. Împăratul luptă în Austria, stă la Paris, iar eu nu
primesc răspuns și pace bună. Și între timp, sunt nevoit să-mi calc pe conștiință,
să-mi necinstesc arma. Lupt împotriva mea însumi, împotriva propriei mele
rațiuni. De sute de ori mi-am căutat moartea, ca să termin odată și să nu mai fiu
un sclav ticălos!… Dar ea mă ocolește! Simt că nu pot să mai rabd!
— Ai vrea să te întorci în patrie, căpitane?
Wyganowski tresări.
— Eu în patrie?… Da… în patrie… șopti cu buzele uscate.
Intră ofițerul de serviciu să raporteze despre rostuirea în cetățuie a cailor
detașamentului de ulani. Wyganowski vorbea cu el pe un ton atât de tăios, de
aspru și de neînduplecat, de parc-ar fi fost un alt om. După plecarea ofițerului,
Wyganowski reveni la vechea temă.
— Cerul mi te-a trimis! Nici nu știi ce serviciu imens mi-ai putea face.
 — Sunt gata…
— O! Dacă s-ar întâmpla să pleci de aici într-o direcție potrivită. Care-i
itinerarul tău mai departe?
— Trebuie să trec prin Tortosa, să raportez despre Morella și despre alte
garnizoane. După aceea, mă întorc la Saragosa, la regimentul meu.
— La Tortosa? La generalul Suchet? strigă voios Wyganowski.
— Da, dar despre ce-i vorba?
— Frate dragă! Păi acolo s-ar putea să fi venit și să zacă prin cine știe ce
sertare aprobarea demisiei mele. Legăturile noastre cu Franța au fost atâta timp
întrerupte… Ziceai că datorită detașamentului tău liniile de comunicație au fost
restabilite… O fi venit și aprobarea mea.
— În cazul ăsta, plec chiar mâine.
Wyganowski își desfăcu! larg brațele și râse tare, ca un copil. Dar în aceeași
clipă tăcu.
— Glumești, frățioare! Cum crezi că te-aș lăsa să pleci fără să te odihnești?
— Mâine am și plecat. Ne-o fi destul, mie și soldaților mei, dacă dormim ca
lumea astăzi. Își mai trag sufletul și caii.
La ultimele cuvinte aproape că dormea, deși avea ochii ațintiți asupra chipului
palid al căpitanului. A dormit buștean până a doua zi la amiază. Îl trezi arșița
zilei de iulie ce năvălea pe ferestrele deschise. Cedro se săltă din pat refăcut, în
putere, într-adevăr ca un trăpaș andaluz. Se gândea cu încântare la peripețiile ce-l
așteaptă în zilele următoare, în drum spre Tortosa. În odăiță intră Wyganowski.
Încă din prag, spuse:
— Bună poamă e Gajkoś ăla al tău! El, afurisitul, ăl dintâi ar trebui pus nițeluș
pe frigare. Dac-o fi adevărat tot ce le băsnește soldaților mei…
— Dar ce s-a-ntâmplat? întrebă Krzysztof, râzând.
— Am ieșit să inspectez cetățuia și i-am și găsit pe soldații mei la un păhărel.
A, e de pomină, zău așa. Nu ei îl cinsteau pe el, ci invers. Văd că are la el
provizii de vin bun.
— Păi, ăsta-i lucru știut…
— Arată ca un taur pregătit pentru arena din Burgos. Un exemplar ca ăsta
demult n-am mai văzut printre soldații noștri. Stă în mijlocul pedestrașilor mei,
trage din ciubuc și din când în când suge vin din cană, sau mai bine-zis din
bărdac. Cum deschide gura, fumul i se prefiră prin mustață și i se anină de nasul
roșu. Da știu că i-a-nflorit pe cinste nasul udat cu vinațuri de soi – ce să mai
vorbim.
— El mi-a salvat viața.
— Unde?
— La Burviedro. Aș fi fost călcat în picioare acolo, pe câmpul de luptă… Mi-
a oprit calul din fugă când, rănit, mă prăvălisem din șa.
 — Fir-ar să fie afurisite toate luptele astea, toate satele și orașele lor! strigă
Wyganowski, umblând de colo-colo prin odaie. Parcă eu nu am aici sub
comanda mea călăi, zbiri și ucigași, dar îi cruț și-i prețuiesc, pentru că-s oamenii
cei mai pricepuți. La vreo încrucișare, cu ei reziști. Ce facem noi aici, la naiba!
Tu cât mai ai de gând să rămâi aici?
— Până mi s-o porunci să merg altundeva. E de la sine-înțeles. Poate, între
timp, se sfârșește războiul.
— Războiul ăsta nu se va sfârși niciodată. Sunt ostaș de atâția ani și știu când
și ce război se poate sfârși. Napoleon, vezi bine, n-o să depună armele în fața
acestor guerillas, că s-ar face de rușine, iar ca să-i învingi pe oamenii ăștia – sunt
vorbe goale! Am străbătut ceva pământ uite cu spada asta-n mână și am văzut
destule popoare-n luptă. Ăștia nu pot fi învinși, pentru că luptă pentru o cauză
dreaptă și din toată inima. Am spus-o deschis tuturor comandanților mei, când
am arătat din ce pricină îmi înaintez demisia.
— Cu același succes se poate dovedi că nu luptă deloc pentru o cauză dreaptă.
— Curios aș fi să știu și eu cum!
— Oare e cazul să apere cu atâta vitejie inchiziția, drepturile feudalilor,
bunurile mănăstirilor și dinastia asta a Bourbonilor?! Cu o sută de ani în urmă,
Aragonul, Catalonia și Valencia nu s-au apărat oare cu ghearele și cu dinții de
aceeași dinastie, în lupta lor pentru succesiune la tronul Spaniei? Așa cum astăzi
spaniolii nu-i vor decât pe Burboni – pe Ferdinand al VII-lea sau pe Carol al IV-
lea, tot așa și atunci nu l-au vrut decât pe austriacul Carol și au luptat împotriva
Bourbonilor. Popor înapoiat. La noi cu câteva sute de ani în urmă au avut trecere
asemenea idei. Cine dintre noi ar mai lupta astăzi cu abnegație pentru nu știu ce
urmaș la tron? Gândește-te bine…
— Dar voi pentru cine luptați? întrebă căpitanul cu subliniată ironie.
— Eu lupt cu abnegație pentru patrie! strigă Cedro, sărind la Wyganowski.
— Ei bine, deviza asta s-o repeți de acum încolo numai față de tine însuți și de
Dumnezeu… Mie-mi ajunge. Eu plec.
Peste o clipă, urmă cu obrajii încinși ca de febră:
— În noaptea asta am ticluit următorul plan: când vei pleca de aici, o să-ți dau
un spaniol drept călăuză. Ca să nu-l recunoască compatrioții, o să-l îmbrăcăm cu
o uniformă de-a noastră. Îi dau calul meu. El o să te ducă pe calea cea mai scurtă
și mai sigură la Tortosa.
— Ce fel de om e? Nu mă vinde cumva pentru câțiva arginți? Am mai văzut
eu spanioli dintr-ăștia, care, de dragul profitului se dau bine cu franțujii, dar nici
de la ai lor nu se sfiesc să profite.
— E unul dintre oamenii cei mai de nădejde. Garantez cu capul pentru el. I-
am pus încrederea la încercare în sute de ocazii. E spaniol, adevărat, dar e un
năstrușnic și un liber-cugetător. De aici dragostea lui pentru francezi. E convins
că prin ajutorul lor va înflori în țara sa o nouă rânduială. Să nu crezi că-i un
trădător vândut. Îți spun că-i spaniol, dar om de cultură care nu se-mpacă
nicicum cu fanatismul țăranilor, călugărilor și contrabandiștilor. De multe ori i-
am făcut înlesniri. Am salvat destule vieți la rugămințile lui. De hatârul lui am
cruțat sate, târguri întregi. Acum ar fi bucuros să mă răsplătească în vreun fel.
Dacă s-a primit răspuns la cererea mea i-l dai lui și atâta tot. El mi-l va aduce.
La aceste cuvinte își puse mâinile pe umerii lui Krzysztof și-i zâmbi din toată
inima.
— Bine, răspunse Krzysztof, voi face precum spui. Și cum vezi tu plecarea ta
de aici? De unul singur nu poți pleca, iar armata, după câte știu, va mai rămâne
aici destul, până la noi ordine.
— Da, până la noi ordine. Acest om, acest don José, mă va scoate de aici. A și
obținut actele necesare pentru amândoi, de la generalii spanioli Villacampy și
Brasancourt, ca să putem merge la Tortosa. I-am împărtășit toate gândurile mele.
M-a înțeles ca un frate bun.
— Dacă-i așa, dă-mi caii mai repede. La noapte plec.
— Ce tot vorbești? De ce atâta grabă? se împotrivi moale Wyganowski.
— Vreau și eu să mă achit față de tine. Bine am mai dormit la vremea aceea,
la carmelite, străjuit de spada asta, uite.
— Hai cu mine acasă! îi șopti încet Wyganowski.
— Niciodată! Cheamă-l aici pe spaniol.
Căpitanul dădu din cap și părăsi odaia. Cedro plecă la soldații lui.
— Să hrăniți bine caii, porunci Krzysztof, armele să fie pregătite și de-ndată
ce coboară umbra înserării o luăm din loc.
Spre seara aceleiași zile apăru spaniolul. Era înalt, puternic, agil. Vorbea
destul de cursiv franceza. Cedro începu să discute cu el, cercetându-l atent din
ochi. Ca să se verifice pe sine însuși, îl duse până la Gajkoś, căruia îi explică în
polonă cine anume este și ce misiune i se încredințează. Gajkoś îl studie îndelung
pe sub sprâncene, până intră în vorbă cu el. Totuși nu trase concluzii
defavorabile. Spuse numai că omul e voinic, așadar e bine să meargă între ei doi
și să nu fie slăbit din ochi.
Don José își puse uniforma unui ulan, care rămăsese în haine de lucru, de
grăjdar. Noaptea, pe întuneric, detașamentul ieși pe poartă. La despărțire,
Wyganowski îl imploră pe Krzysztof să-l aștepte la Tortosa, dacă i-a venit
cumva aprobarea demisiei. Cedro îi făgădui.
 DEMISIA

De câteva zile, Krzysztof aștepta la Tortosa venirea lui Wyganowski.

Demisia, care zăcuse în cancelaria generalului Chłopicki, i-a fost înmânată
spaniolului, iar acesta, îmbrăcat în strai național, o duse de îndată la Morella.
Cedro își prelungea șederea în tranșeele generalului Suchet sub diferite pretexte
– doftoricirea cailor, repararea șeilor și altele de felul ăsta. Totuși, ziua fixată
pentru plecarea lui se apropia vertiginos.
De pe înălțimile La Roqueta se vedea târgușorul Tortosa întins chiar pe malul
Ebrului. Dincolo de el se întindea un lanț de munți stâncoși, sterpi, înalți. În
apropiere de mănăstirea iezuiților, unde staționau batalionul al treilea polonez și
batalionul regimentului 115, se vedeau șanțurile franceze înconjurând orașul. În
preajmă, se întindea un brâu de ogoare necultivate, cu care se armonizau în chip
ciudat cetatea din centrul orașului, fortul, de nădejde întărit, De-las-Tenexas,
Poarta Podului del Rostro și sumbrele bastioane ale mănăstirilor Sf. Ioan, Sf.
Cruce, ale mănăstirii Carmelitelor și altele. Departe, spre est, se vedea limpede
vechiul fort d’Orléans.
De partea cealaltă a râului, se aflau două batalioane poloneze ale regimentului
doi, unde urma să se prezinte Wyganowski. De aceea Cedro se ducea zilnic
acolo, trecând de fortificațiile ce se întindeau dinspre est, paralel pe ambele
maluri ale râului. În a cincea zi de la venirea sa la Tortosa, într-o dimineață, când
Cedro dormea încă în cvartirul camaradului său de arme Rybałtowski, pe La
Roqueta, fu trezit cu neașteptata veste c-a sosit Wyganowski. Krzysztof sări din
pat și începu repede să se îmbrace.
Cel care îi adusese știrea, adăugă însă după un scurt răstimp:
— A sosit căpitanul, dar nu știu cine l-a ucis lângă tabăra regimentului al
doilea.
Krzysztof sări ca împuns de un cuțit. Își pierduse până și graiul. Se trânti
înapoi pe pat, zăcând nemișcat, ascultând vorbe, presupuneri, bănuieli.
Într-un târziu, își puse uniforma ca prin vis, își prinse sabia, își aruncă mantia
pe umeri și porni spre Ebru. În apropierea taberei regimentului al doilea văzu o
mână de soldați adunați în mijlocul câmpului. Peste dealuri se întindeau desișuri
de agave și tufe sălbatice de iucă. În depărtare, se zăreau munții, golași, brăzdați
de crăpături. Era o zi fierbinte de august. Soarele încingea nisipul galben de pe
malurile râului și pârjolea vegetația de la poalele munților. Pe nisipul strălucitor
zăcea trupul gol al lui Wyganowski.
Când Cedro sări din șa și se apropie de căpitan, văzu două împunsături de
stilet sau jungher, drept în inimă, date de o mână abilă. Ucigașul smulsese de pe
victimă veșmântul spaniol și-l azvârlise în tufișurile din preajmă. Se grăbise
pesemne grozav și, trăgând cămașa peste cap, îi lăsase brațele ridicate în sus.
Brațele acelea goale, dezarmate și neputincioase, păreau a cere lui Krzysztof
ajutor. Un roi de moschitos, muște și gâze micuțe-micuțe, verzi-cenușii zumzăiau
deasupra cadavrului, lipindu-se de sângele închegat din jurul rănilor. Sub razele
arzătoare ale soarelui trupul începuse să se descompună.
Câte unii dintre soldați își aprinseră pipele și scuipară pe jos. Zăboviră o
vreme, vorbiră despre ciudata întâmplare și se îndepărtară. Cedro rămase singur.
La capul cadavrului era un bolovan. Se așeză pe el, își sprijini coatele pe
genunchi, capul în palme și se uita la fața prietenului. La răstimpuri își plimba
privirea prin preajmă. Nisipul uscat, ușor, încins afund, se vedea călcat de
tocurile picioarelor, probabil zbătându-se în ghearele morții. Acolo luptase
probabil cu spaniolul. Dincoace fusese probabil atacat prin surprindere. Acolo l-a
lovit. L-a târât apoi până aici ca să-l dezonoreze în fața întregii armate. Aici o fi
tras de pe el hainele civile…
— Don José… șoptiră buzele.
Inima începu să i se zbată în piept ca un uliu flămând și înfricoșător. Sângele
îi năvăli în creier. Dar, treptat, gândurile amare îi potoliră revolta. Inima se
strânse și sufletul reveni iarăși lângă prietenul mort. În arșița cumplită trupul se
înfierbântase ca și nisipul. Răspândea în jur miasme.
Krzysztof se ridică și cu pași mari porni spre tabăra regimentului doi. Acolo
văzu că batalioanele se și încolonează pentru a merge la luptă. Ieși în fața
frontului și cu glas sonor le ceru ofițerilor și soldaților să-l răzbune pe tovarășul
lor de arme și să-i înmormânteze trupul despuiat. Strigă:
— Soldați, soarele a și-nceput să-l hăpăie, e în ghearele lui acum. Zace singur
în fața voastră, a mii de oameni, lăsat la voia soarelui necruțător. El nu se va-
ndura de mort și nu-și va domoli fierbințeala. Nisipul s-a încins sub el de atâta
căldură. Trupul i s-a și umflat, iar pielea-i a-nceput să crape. Țânțarii și muștele
îi sug sângele de viteaz. Mergeți, soldați, și-i săpați mormântul. Dați-i, soldați,
cinstirea voastră frățească!
Din rânduri îi răspunse un glas:
— Du-te singur și dă-i cinstirea ta! Și sapă-i mormântul! El nu mai e soldat și
nu mai este tovarăș. Uită-te bine: batalioane întregi plecăm acum la luptă, iar el
singur și-a cerut demisia. A primit răsplată! Lasă-l să putrezească-n arșiță!
Bătură tobele. Batalioanele, pe plutoane, întoarseră la dreapta și cu pas dârz
porniră în marș spre frontul d’Orléans. Deasupra mulțimii de rânduri încolonate
străluceau carabinele. În scurt timp le acoperi praful de pe drum.
Krzysztof se înapoie la prietenul său mort. Își trase sabia și cu mână fermă îi
împlântă vârful în rana adâncă de sub piept. Se lăsă apoi pe piatră și spuse, cu
ochii la cadavru:
— Așa-i, prietene, acest Roncevalles al nostru…
 După un timp, se ridică și începu să sape în nisip mormântul. La început cu
mâinile, apoi cu o schijă de grenadă descoperită prin apropiere. Era lac de
sudoare și vlăguit când totul fu gata, spre seară. Coborî în groapă cadavrul. Îi
încrucișă mâinile pe piept. Îl acoperi pe tovarășul său cu pământul fierbinte al
Spaniei, îngânând pentru el și pentru sine cântecul despărțirii, cântec solitar, fără
cuvinte.
 CASA

La notariatul din Kielce se afla de multă vreme testamentul nobilului

Nardzewski. Conform actului oficial, proprietarul moșiei Wyrwy își lăsa toată
averea mobilă și imobilă nepotului său Olbromski.
Luă sfârșit în Polonia războiul din 1809 și ulanul, cu grad modest de
locotenent, urma să se înapoieze cu regimentul lui de la Cracovia la locul de
încartiruire pentru iarnă. Dar colegul său Jarzymski, care administra niște bunuri
ale statului de la Kielce, întâlnindu-se cu Rafał, îi comunicase vestea
îmbucurătoare. Rafał își ceru cât mai repede demisia din armată și grăbi spre
Kielce. La deschiderea oficială a testamentului își văzu toate așteptările
împlinite. Devenise proprietar de moșie, independent. Deși știa că din moșie nu
mai rămăsese decât pământ nelucrat și vreo două-trei căscioare, că nu se putea
bizui prea mult pe țăranii eliberați, totuși se grăbi, bucuros, să ajungă acolo. Și de
cum nimeri în munți, nu-i mai părăsi.
Între timp la Tarniny se mutase bărbatul Zofkăi și luă în mâinile lui frânele
gospodăriei, chipurile pentru o vreme numai, pentru a-l mai ajuta pe bătrân.
Rafał își dădea seama însă că numai cu luptă grea ar mai putea scoate de acolo
noua familie. De aceea se străduise să ia doar ce se mai putea lua și nu se grăbea
deloc să se înapoieze acasă.
La Wyrwy locuise la început în baraca rămasă în picioare după focul pus de
nemți, de partea cealaltă a lacului. Își rostuise o cămăruță în capătul hardughiei și
două ierni petrecuse acolo în condiții onorabile. Devenise între timp un vânător
pătimaș. Hăitașul Kacper și Michcik, pe care-l luase cu el la Wyrwy, alcătuiau
personalul gospodăriei sale: Kacper era ajutor la vânătoare, iar Michcik bucătar,
valet și consilier. După un an de la stabilirea sa la moșie, Rafał ridicase șoproane
înalte, pe stâlpi de piatră, refăcuse grajdurile, staulele și reparase hambarul. În
anul următor, ridicase un nou stăvilar, cu ecluză, pe piloni, și reconstruise moara,
iar în primăvara celui de-al treilea an se apucase să ridice casă.
Casă din zadă și brad alb. De multă vreme se aduceau cu căruțele iarna de pe
Łysica, Góra Bukowa și Strawczana, stupine uriașe de zadă, fag și brad.
Bârnele și grinzile tăiate din copaci erau lăsate la uscat peste vară într-un loc
sub un umbrar anume făcut. De la Klonów se adusese șiță sănătoasă, iar la
Bodzentyn un dulgher și începuse să lucreze la cercevele, uși și uscioare. Toată
vara au bubuit securile, iar în iulie se și ridicase casa albă din bârne, cosoroaba și
acoperișul țuguiat.
Rafał își puse tot sufletul în ridicarea acestei case. Nu era copac să nu-l fi
cercetat și să nu-l fi ales cu mâna lui în pădure, în timp ce era la vânătoare.
Țăranii cărau trunchiurile de pe munte sub ochii lui, le transportau cu căruțele lor
acasă și le stivuiau sub umbrar. Urmărea cum erau tăiate bârnele, cum despicau
pe o parte latura nordică a copacului, de cealaltă, cea tare, sudică. Urmărea
fiecare lovitură de secure, fiecare nod, inimă sau fisură în lemn o pipăia cu mâna
lui. Toată primăvara și începutul verii zilele cât erau de lungi le petrecea printre
tăietorii de lemne și dulgheri. Se obișnuise să calce prin rumeguș și strujitură de
lemn, să audă foșnetul securii la tăierea lătunoaielor, cântecul subțirel al
rindelelor alunecând pe fața lemnului, zvonul dălților scobind inima de zadă. Nu
era bârnă să n-o fi săltat laolaltă cu țăranii, nu era sarcină de lemne să n-o fi
numărat cu ochiul și cu propria mână. Se bucura ca un copil când din bârnele
groase se ridicau pereții casei. Acolo își punea el temelia noii vieți, ridica pe
fundament de piatră pereți trainici, punea cosoroaba din grinzi solide și așternea
tavan cum nu se poate mai rezistent pentru a putea ține piept vânturilor și
furtunilor. Singur săpase pe bârnele de sub acoperiș anul și numele său. În
sfârșit, din mormanul de șipci, de căpriori și șindrilă începu să se înalțe
acoperișul impunător.
Odată cu lucrările de construcție, Rafał începu să desțelenească pământul, să
scoată cioturile, să-l curețe de ienupăriș și de bolovani. Câte ceva din năzuințele
fratelui Piotr – nu atât ca exemplu personal ce i-ar fi înrâurit cugetul și voința,
cât ca o moștenire inconștientă, instinctivă – i se transmisese și tânărului
gospodar Rafał. Din primele zile ale primăverii, până toamna târziu, pe curăturile
din pădure, pe clinele muntoase, fumegau grămezi de ienupăr smuls din pământ,
dat focului laolaltă cu cioturile brazilor. Țăranii eliberați, dar sărmani, trudeau la
desțelenire, dezgropau cioturile uriașe de brazi, pini, fagi, arbori foșnitori
cândva. Peste tot zăceau răgălii și rădăcini întortocheate, acoperite cu pietricele
de cuarț. Gropile țăranii le astupau sârguincios cu pământ și le bătătoreau
temeinic. Copiii, mai mari și mai mici, adunau pietrele nenumărate și le așezau
în grămezi la marginea drumului.
Pământul era pietros pe acolo. Pietre cenușii, tari, rotunde erau peste tot și nu
numai la suprafața gliei, dar chiar și sub primul ei strat roditor, acoperit cu
mușchi, iarbă, flori de pădure. Tigvele lor pleșuve se arătau din țărână oriunde-ți
aruncai ochii, oriunde-ți puneai piciorul. Când pământul vălurit, răscolit de
târnăcoape fu atins de fierul plugului, pietrele prinseră să curgă ciorchine, să se
dezghioace unele dintr-altele ca nucile din coajă, să se nască sub ochi și să se
înmulțească precum gâzele. Plugul intrat pe țelină țiuia, scârțâia, se legăna dintr-
o parte într-alta – cu adevărat lupta din răsputeri. Rupea rădăcini, le tăia firele
putrezite, spărgea cuiburile seculare ale pietroaielor. Primele brazde ieșeau
strâmbe, arătura fiind ici prea puțin adâncă, colo atât de afundă că fierul plugului
intra până la vatra de piatră; pământul își vindea scump fecioria. Pârloaga se
cerea spintecată și slobozită din păienjenișul rădăcinilor, descurcată din vinele și
vinișoarele lor fără număr, scăpată de piatra îndărătnică, pe care trebuia s-o cari
cu truda șalelor până hăt pe marginea drumului.
 Veni vara anului 1812.
La sfârșitul lui iulie, după ce-a secerat secara, Rafał era ocupat până peste cap
cu desțelenirea pământului. Pe câmp mai erau în picioare fâșii galbene de ovăz.
Lunca râului era înconjurată de un brâu mare de pământ unde fusese cândva
pădure. Din totdeauna o folosiseră ca pășune pentru vite. Pe acea veche curătură
se și înălțară noi lăstărișuri și puieți, mai ales de foioase. Alături de cioturile
înalte, năpârlite de coajă, uscate și albite ca niște oase, întâlneai mlădoace dese
de aluniș, pâlcuri dese de ulmi și fagi, stejăriș tânăr, luciu ca părul de mânz,
desișuri pitorești de tufe sălbatice, ciulini ghimpoși, cât copacii de înalți, peri
sălbatici, merișor des perie, muri și păducei. În gropile vechi, acoperite de
verdeață, care rețineau vlaga, se-nălțară lujere lungi de flori, săgețile brusturelui,
baricade inaccesibile de zmeuriș și scaieți. Toată această „pădure străveche”
fumega acum de focuri aprinse în care țăranii aruncau mereu noi ramuri, cioturi,
buturugi și rădăcini. În umbra spălată de o pulbere de ploaie oamenii munceau cu
tragere de inimă și spornic. Fiecare era bucuros să ia parte la minunea ce se-
nfăptuia sub ochii lui. N-o să mai fie „pădure străveche”! N-o să mai poți merge
acolo după fragi, afine, mure, zmeură sau alune!
Rafał își pusese mare nădejde în postața aceea. Se pregătea să semene acolo
ovăz pentru cai, plănuind să-și mărească herghelia. Ședea pe un ciot și pufăind
din luleaua lui scurtă de lut tocmai se gândea la viitoarea sa herghelie. Ploaia îi
udase oleacă gulerul și spinarea și acum se-ncălzea pufăind pe sub nas, zgribulit
și legănat de vise luminoase. Fumul focurilor aprinse, aromit cu ienupăr, se târa
peste câmpul desțelenit și peste primele brazde răsturnate. Michcik, care trudea
pe aproape, laolaltă cu țăranii năimiți, tuși, se-ndreptă din șale… mormăind ceva.
— Ce tot spui acolo? întrebă locotenentul, fără să-și ia luleaua din gură.
— Am onoarea… să… vă… raportez…
— Ce-mi raportezi, bătrâne austriac?
— Vă ra-raportez… că… că… vine… ci-cine… va…
— Ai înnebunit au ce? Oaspeți la mine?
— Așa… se vede, că vin la vale… de pe munte… oas… peți.
— Că bine zici! Vine cineva… cu trei cai la trăsură…
— Nu-i… tră… trăsură de pe-aici… e cra-co-viană…
— Zau, c-așa-i! Trăsură cracoviană. Și ce cai minunați…
De pe munte cobora încet peste pietre, gropi și hârtoape o trăsură trainică. Se
vedea de departe că-i stropită toată cu noroi. O pereche de cai voinici trăgeau la
oiște, iar un al treilea la ceatlău. În trăsură se vedea un călător învelit într-o
burcă. Rafał nu-l slăbea din ochi. La un moment dat strigă:
— Ei, Michcik, ei! N-o fi cumva pan Cedro acela de vine la noi în ospeție?
— Cum să știu dacă nu l-am văzut în ochi niciodată?
 — Ei, măi Michcik!
Trăsura se apropia tot mai mult. Rafał se urcă pe ciot. Călătorul îl zări și își
duse lornionul la ochi. Rafał nu mai avu nicio îndoială.
— Krzysztof! Krzysztof! strigă în gura mare.
Alergară unul spre altul și se îmbrățișară fără niciun cuvânt.
Peste o clipă, Rafał ședea în trăsură alături de prietenul său, mergând spre
Wyrwy, la conacul lui. Lui Michcik îi spuse să se urce pe capră. Rafał nu se mai
sătura să-l privească pe Cedro, care dintr-un tânăr zvelt se preschimbase într-un
bărbat vânjos, cu mustăți stufoase, cu vârfurile răsucite-n sus, cu gesturi repezite
de soldat. N-apucă trăsura s-o ia din loc, că Rafał și începu să-l asalteze cu
întrebări peste întrebări:
— De unde vii acum, frate?
— De acasă.
— Te-ai întors demult?
— Încă în martie regimentul nostru trecuse peste Pirinei. Din Franța i-am luat-
o înainte cu diligența…
— Când ai sosit la Olszyna?
— Abia în iunie.
— Tot timpul ai fost lângă taică-tău?
— Până mai adineauri. Abia am izbutit să scap.
— Dar ai un cal pe cinste, fir-ar să fie! Ăsta da cal! nu se putuse stăpâni Rafał,
privind calul ce trăgea la ceatlău.
— Din Iberia… l-am mai hrănit puțin la Olszyna, răspunse Cedro cu
modestie.
— Frumos cal!
— Trebuia să-mi iau un cal bun pentru o asemenea expediție.
— Ce expediție?
Krzysztof îl privi pieziș și-i răspunse:
— În marele război.
— Ei da, înțeleg, îngăimă Rafał. Eu stau cam departe de lume.
— Într-adevăr, te-ai ascuns în pădure, că abia am izbutit să te descopăr.
— Deci vrei să pleci iar?
— Râzi, frate, glumești? Păi la sfârșitul lui iunie corpul nostru de armată, al
cincilea, a trecut granița.
— Habar n-am de nimic. Stau aici, ți-am spus, peste munți și păduri, nu văd
pe nimeni… de unde vrei să știu?
— Păi d-aia am și venit anume după tine. Am făcut un mare ocol de pe
drumul de la Radom.
— Mă bucur… mă bucur foarte mult… mormăi Olbromski nesincer. Și ce-ai
de gând să faci mai departe? Când și unde pleci?
 — Mâine, bineînțeles, prin Pulawy la Lublin. După cum am aflat la Kielce,
armata noastră a pornit de la Serock și Pułtusk prin Lomza și Augustów la Mir.
Dar pe unde-o fi regimentul nostru al șaptelea, habar nu am. Izbutești să te
pregătești până mâine de drum?
— Eu? strigă Rafał. Ce-ai înnebunit? Uită-te ce de lucru am aici! Ridic casă!
— Ridici casă! izbucni Cedro într-un râs atât de sonor, că Rafał se și mânie.
Totodată însă i se făcu și rușine.
— Da cum crezi! se rățoi el. Am moștenit pământ, trebuie odată și-odată să
mă pun pe treabă. Ce, vrei să tai frunză la câini veșnic?
— Te pui pe treabă, când cu toții plecăm la marele război? Șaptezeci de mii
de polonezi s-au înrolat…
Lui Rafał aproape că-i venea să plângă. I se făcu deodată milă de toate aceste
pârloage, ogoare, zăplazuri. Se uită la casa ce alburea în zare printre copaci
rămuroși.
— Și când vrei să pleci? întrebă.
— De cum ești gata. Chiar și mâine.
— De cum sunt gata!…Păi, eu n-am…
— Ce n-ai?
— Cai… mormăi Rafał.
— L-ați putea lua pe Samo… Samo… siłek, se amestecă Michcik, întorcându-
se spre ei pe capră.
— Taci, prostule! Ia-ți-l tu pe Samosiłek!
— Da… să trăiți!
— Cine-i el? Grăjdarul tău?
— Asta-i Michcik, care l-a slujit încă pe fratele meu, Piotr.
— Michcik… spuse Cedro cu respect. Am auzit despre tine, frate, multe
lucruri frumoase. Vii și tu la război?
— Păi, dacă merge și cuconașul…
— Da ce-ai făcut tu cât am fost noi în luptă?
— A slujit la austrieci împotriva noastră! se grăbi să spună Rafał, mânios
dintr-odată pe bătrân.
— La naiba! exclamă Cedro.
— Dați-mi voie să vă sp-spun, pane sublocotenent… mormăi soldatul. De șa-
șase ori am de-dezer… de trei ori m-au bă-bătut la stroi, m-au pus în lanțuri…
m-au dus la ju-ju-decată… N-am izbutit s-o șterg la ai noș-ștri…
— A trecut de partea polonezilor abia la Sandomierz… adăugă Olbromski.
Acum e vechil pe moșia mea.
— Vasăzică, Michcik, de dragul lui ți-ai părăsit meleagurile natale?
— N-avusei încotro, c-a fost mult țeleniș p-aici, iar domnia-sa-i om tânăr.
— Ei, și-ți place aici, în munți?
 — Păi nu-i rău aici… Locuri frumoase. Numai că…
— Numai că…
— Numai că nisip e cam puțin.
— Nisip puțin?
— Piatră multă, da nisip, să zic drept, puțin.
— Așadar, veniți amândoi cu mine la război! spuse deodată Cedro, schimbând
tema discuției. Va fi un război mare! Război între războaie.
— Eu fac ce zice pan locotenent… Mi l-a și dat pe Samosiłek… să-l
încalec…
Rafał tăcea posomorât. Într-un târziu, fără a se uita la prieten, spuse:
— Vin și eu… fir-ar să fie!
Se apropiau de casă. De cum coborâră, se duseră la grajd să vadă caii și să
aleagă pentru Rafał unul bun de călărit.
 CUVÂNTUL DE ONOARE

Pe la jumătatea luni august, corpul de armată, comandat de prințul Józef

Poniatowski, făcu joncțiune lângă Orsza cu marea armată.
Acolo au fost trecute în revistă trupele. Cedro și Rafał Olbromski sperau să-l
vadă pe împărat. Și într-adevăr l-au văzut. Într-o zi cu vânt, l-au zărit prin pâcla
dimineții departe, departe, pe malul abrupt, stând nemișcat. În spatele lui
străluceau uniformele ofițerilor din statul său major și ale celor din garda călare,
încordați în șa. Trupele ce defilau jos pe câmp de cum zăreau mundirul cenușiu
și tricornul simplu, fără niciun fel de podoabă, înălțau în cor urale răsunătoare,
asemeni unor salve de tun. Treceau regimentele franceze, olandeze, italiene,
germane, poloneze… Toate privirile erau ațintite asupra bărbatului scund,
vânjos, în uniformă cenușie cu umerii drepți.
Krzysztof nu-și lua ochii de la el. Vedea aievea împlinit marele vis al vieții
sale. Împăratul și-a ținut cuvântul dat la Madrid celui mai vlăguit dintre soldații
săi, murind pe câmp răpus de rană. Pentru a-și ține acest cuvânt, a adunat
regimente întregi, le-a echipat, le-a hrănit și le-a pornit în marș. A unit în jurul
său popoare nenumărate…
Statul-major s-a retras câțiva pași. S-a adus calul șarg arab. Împăratul a
încălecat și a coborât de sus. Garda călărea înainte, suita în urma lui, iar după
suită iarăși garda. Regimentele se opriră din defilare, se desfășurară în linie, se
regrupară în careuri și lungi coloane. Napoleon trecea încet prin fața frontului,
plimbându-și privirea peste șirurile de oameni în uniforme, ca peste niște valuri
de pământ fără viață, peste palisade de lemn, șanțuri de piatră. Fața îi era rece,
sumbră și nepăsătoare ca un bloc de piatră. Privirea trecea de la un chip la altul,
peste ochi-mii ațintiți asupra lui ca peste un drum neînsuflețit. Ochii teribili, în
care milioane de oameni s-au deprins să vadă numai bucurie sau mânie, erau în
clipa aceea indiferenți, reci, încețoșați de măreția gândurilor duse departe.
Mâna trage dârlogii, buzele aruncă o comandă. Împăratul se oprește. Își înalță
privirea. Se uită la regiment. Vede fiecare chip, se uită la ele rând pe rând.
Întâlnește ochii lui Krzysztof Cedro ațintiți asupra sa, ochi încremeniți în
credință ostășească, juruită. În privirea neînduplecată a împăratului o secundă se
aprinde o sclipire, ca o scăpărare îndepărtată într-un nor întunecat, fără formă,
fără chip. Amintirea s-a întrupat în vie imagine. O umbră de zâmbet, ușor trist,
trece peste chipul de granit…