PĂDUREA

(DREPT INTRODUCERE)

Căci tu ne-ai fost căminul

Şi mumă tu ne-ai fost.
Ne-ai dat în vremuri grele
Culcuş şi adăpost.
A. B. Oprişanu.

Întâmplător am poposit pe la începutul verii, la un vechiu canton silvic de pe o obcină

bucovineană. O ploaie ca din senin, potop de apă, mă sili să cer găzduire pădurarului. Toată noaptea
vâjâi vântul, şuerau şuvoaiele ieşite ca din pământ, prin o chemare tainică.
Fig. 2. Pădure tânără de gorun de la noi. (Din ,,Revista Pădurilor" des. de D-na Virginia I.
Barbu).
Natura are toanele ei; acum e mânioasă, acum surâde. A doua zi mi-a bătut soarele în geam,
iar cântecul păsăruicelor luă locul vântului. Cerul strălucea de lumină. Câţiva nori alburii, scămoşaţi,
erau singurele rămăşiţi din acoperişul plumburiu. Atmosfera era atât de limpede şi liniştită, de păreau
frunzele înţepenite. Se odihneau din sbuciumul de peste noapte.
Atunci am descoperit farmecul pădurii, dar mai ales frumuseţa arborilor, ca şi când pentru
întâia oară i-aş fi văzut.
Decorul era cu totul altul decât cel obişnuit. Mă aflam în mijlocul unui măreţ altar din natură,
în faţa căruia, fără voie, te simţi schimbat. Strălucirea din afară pătrundea şi în suflet, învăluindu-1
într'o lumină nouă. Departe de restul lumii, nu mă simţam totuşi izolat. Soarele, cerul, corul paserilor,
dădeau vieaţă arborilor, a căror făpturi ţineau tovărăşie. În aparenţă nemişcaţi, din fiinţa lor se ţes
nevăzute iţe, ce te leagă tainic de ei, într'o comunitate nebănuită. Prin ei cerul nu este departe.
În jurul cantonului s'au adunat reprezentanţii tuturor arborilor din pădure, întâmplare? Au fost
sădiţi anume? Bătrânul pădurar nu a ştiut să mă lămurească. Aşa i-a apucat şi el de când ţine minte.
Se adunaseră ca la un sobor, fraţi cu înfăţişări variate. Un tei, ciucură de flori, îşi desfăşura
coroana-i rotundă în toată plinătatea ei. Printre crengile lui se amestecau frunzele unui paltin întinse
orizontal. Mai încolo stejarul îşi înălţa trunchiul ca un catarg, iar un fag cu coaja-i argintată, sămăna
printre frunzişul vecinilor, luciul frunzelor lui ca de metal. Nu lipsea nici frasinul cu trunchiul ca de
lavă scursă, nici arţarul cu helicele fructelor în pârgă.
La sobor nu lua parte numai lamura pădurilor. Era loc îndeajuns şi pentru tovarăşii mai
mărunţei, ce se ţin obişnuit la marginea pădurii, modeşti, bucuroşi de fărămiturile din lumina lăsată de
cei mari. Arborii cu frunze foioase nu sunt tirani. Le trebue e dreptul multă lumină, ca să fie scăldată şi
frunza cea mai de jos. Nu formează însă scut nestrăbătut. De aceia locul ocupat de ei poate fi acoperit
cu un covor verde de iarbă, cu paiul mai subţire şi înalt, spre a prinde cât de slabă rază de lumină. Către
margine însă, în jurul casei, unde soarele nu întâlnea piedecă, s'au întâlnit şi campanule albastre,
oacheşe garofiţe, pojarniţa cu floarea ca şofranul, tufe de sânziene cu florile mărunte ca de pucioasă, ori
Centaurea cu petalele trandafirii.
În adevăr părea o consfătuire generală.
În afara pâlcului de arbori urcaţi din toate văiugele, molizii întunecaţi, stăpânii locului,
înconjurau luminişul înveselit şi de sborul câtorva fluturi sglobii. Vârful lor se înalta deasupra celorlalţi
arbori, ca nişte încondeieri pe cerul albastru, iar desişul catenelor formau zid negru în afara zonei în
care soarele asvârlea pete aurii pe trunchiul arborilor, ca şi pe verdele ierbii.
Nici un sgomot de nicăeri. Liniştea deplină dădea tabloului o solemnitate impunătoare.
Din vreme în vreme un val de vânt se abate din vale. Nu-l auzi; îl vezi. Întâi hlobănă paiurile
de iarbă; pe urmă urcă în frunzele late scuturându-le o clipă, trezind şoapta susurului care dă glas
tăinuit pădurii. După ce s'au liniştit, abia atunci unda e trădată şi de cetenile molizilor, clătinându-le a
gale, trăgând pe cerul albastru domoale pendulări, cu ramura din vârf nici cât degetul de groasă.
Iarăşi liniştea cuprinde din nou totul. Stai pironit; priveşti şi rămâi încântat; asculţi şoaptele
rare şi un fior de mulţumire te cuprinde. Timpul stă pe loc.
Nici marea cu imensitatea spaţiului şi sbuciumul valurilor; nici vârful de murite cu
doborîtoarea măreţie a peisagiului, nu captivă mai răscolitor ca vraja pădurii, care îmbină taina
adâncului din desişul ei nepătruns, cu tovărăşia fiinţelor a căror sbucium şi mulţumire, mânie şi durere,
le poţi cunoaşte, dacă vreai să te osteneşti a le pricepe.

Aicea omenirea te lasă pic cu pic;

 Începi de traiu-ţi silnic şi strâmt să te desfereci,
Înveţi, uimit, să intri în codri ca'n biserici
Şi că mai sfânt pe lume nu poate fi nimic.
(I. Pillat).

Aşa se lămureşte atracţia ce o exercită pădurea la toate popoarele, în toate stările de cultură,
nu numai pentru folosinţa ei. Unii i se închină; alţii o cântă ori o umple cu lumea piticilor şi a duhurilor
de tot soiul. Beethoven, izolat de lume prin boala ce nu se mai putea lecui, îşi căuta izvorul
inspiraţiunilor sguduitoare de suflete în Pădurea vieneză. În istoria multor popoare pădurea joacă un
însemnat rol. Numai datorită pădurilor nestrăbătute din apropierea ecvatorului se mai păstrează triburile
de primitivi, icoana primitivităţii omenirii întregi.
Pădurea a dat putinţă Poporului român să înfrunte vijelia vremurilor grele din trecut. În codri
şi-a tăiat luminişuri pentru case. Se mai găsesc sate în care crengile pomilor fructiferi se încâlcesc
printre ale fagilor rămuroşi.
Pădurea a dat materialul pentru unelte, pentru locuinţe. Podoaba ţinuturilor ardelene sunt
bisericile, de lemn dela talpă până'n crucea din vârful turnului.
Codrii nestrăbătuţi erau aleşi pentru apărare. Arborii doborîţi în calea duşmanilor, ţineau locul
armelor: Codrul-Cosminului, Codrul-Tigheciului sunt pomeniţi în Istoria Românilor cu aceeaşi
smerenie ca şi Călugăreni ori Mărăşeşti.
Dacă alte popoare au ajuns să se mai emancipeze de materialul luat din pădure, noi încă am
rămas în faza lemnului, măcar la gospodării. La munte sunt numai din lemn; până şi cuile care prind
draniţele, până mai eri erau de lemn. La deal casa nu e decât păreţi de nuiele împletite, bătute cu
vălătuci; în câmpie unde pădurea lipseşte, măcar căpriorii sunt luaţi dela arbori.
Şi totuşi pădurile se stâng. Unde erau codri azi abea dacă au mai rămas arbori răzleţi, care
arată măreţia de odinioară. Până şi în margenea Bărăganului stejarul stingher dela Cornăţel, pomenit şi
de Odobescu, e dovada că odinioară pădurile umbreau pustiul de azi.
Am ajuns o ţară subîmpădurită, ne spun cei care măsoară întinderea pădurilor. Le-am irosit, de
a rămas ars pământul în locul lor. Le jertfim chiar pentru izlazuri, deşi în locul pădurilor doborîte
rămân rugi, iar puhoaiele spintecă coastele munţilor şi ale dealurilor.
Fig. 3. Ce a rămas dintr-o pădure de molid din M-ţii Parângului. (D. A. Sburlan)
Lăcomia mai mult decât neştiinţa sălbătăceşte pământul odată cu umbră deasă. Vrancea s'a
schimbat în ţinut sudalgerian, iar în satele care aveau nu de mult lemn de ars din belşug, te înăduşă
mirosul acru al tizicului, balegă uscată amestecată cu paie, folosit la încălzit, ca şi în ţinuturile tibetane.
Pădurea însă se răzbună; blăstămul ei prinde. Pustiul se întinde peste sate şi oraşe; vântul nu
mai găseşte piedică ci suflă nisip şi ţărnă, de înmormântează cetăţile care mor, după o vieaţă de
strălucire.
Şi tocmai când pădurile se răresc la noi, însemnătatea lor se dovedeşte aiurea; în ele se pune
nădejdea salvărei popoarelor. Ştiinţa scoate din lemn tot ce cu mintea nici se putea bănui mai acum
vreo 2—3 decenii. Până şi armatele se pot îmbrăca azi cu stofa fabricată din arbori, înlocuind pe cea de
lână.
Ţări care mai înainte năzuiau să puie mâna pe terenurile noastre petrolifere pentru a-şi asigura
sborul aeroplanelor, au ajuns să-şi fabrice esenţa trebuitoare pentru camioane şi aeroplane din lemnul
arborilor, din care s'a fabricat până şi zahăr.
Franţa, în care, ca şi la noi, pădurile au fost rărite, arse şi din răzbunări sociale, prinde să se
îngrijească de împăduriri, căci pădurile sunt socotite că reprezintă asigurarea ţării, apărarea ei !
Podoabă pământului, dând sănătate şi ajutor omului, pădurile impun să fie cruţate. Ele rămân
izvor nesecat nu numai de bogăţie.
Unde există, trebuesc apărate de lăcomia celor care se gândesc numai la ei şi numai la ziua de
azi. Pădurea însamnă rezerva fără sfârşit a energiilor din viitor. Nici fierul, nici cimentul nu pot înlocui
în toate lemnul. Patul pustelor este din lemn; la construcţia aeroplanului tot lemnul foloseşte mai mult.
Pădurile nu se cuvine să fie irosite, ci metodic tăiate şi mai ales intens regenerate.
În special la noi politica pădurii nu e numai de domeniul silvic, nici numai economic.
Sănătatea pământului, sănătatea oamenilor de păduri atârnă în bună parte.
Ţinuturi întregi din ţară par pustiuri, fără un pâlc de pădure. Aşa e în sudul Basarabiei, aşa în
sudul Dobrogei, în câmpia de Est a Munteniei. Şi dealurile moldoveneşti încep să fie pleşuve.
Puhoaiele pun stăpânire pe locul ogoarelor, iar rănile pământului se adâncesc pe fiecare an.
Jalea se întinde unde ar trebui să rămâie surâsul belşugului.
Salvaţi pădurile; îngrijiţi-le, dar mai presus iubiţi-le, cunoscându-le frumuseţa lor, ca şi folosul
ce-l putem trage, în vecii-vecilor, dela ele.
Fig 04. Sălcii din lungul Oltului spre Turnu-Roş.
 ARBORELE
Vântul urlă, geme
Trunchiul nu se teme.
Foile când pleacă.
Alteia răsar.
B. P. Hasdeu

Pădurea este o comunitate de arbori, iar arborele o fiinţă, cu grijile ei, cu bucuriile ei, cu
nevoile ei. E o fiinţă mută, deşi expresivă. Pentru cel care îşi dă osteneală să-i cunoască vieaţa, are
gesturi destui de pline de înţeles, ca să influenţeze. Numai cine colindă ţara cu sacul de escursie în
spinare, poate să-şi deie sama de ce înseamnă un arbore, cu umbra lui răcoritoare. Binecuvintezi fapta
bună a aceluia care a sădit o salcie lângă fântâna dela răscrucea drumului. Ostenit, asudat, umbra
arborelui răsare în cale ca o binefacere neuitată.
Cu arborele nu ţi se urăşte, chiar când e singuratec sau puţini tovarăşi alăturea.
În curtea strâmtă de lângă casă, am sădit câţiva salcâmi, cu un port deosebit de al celor
obişnuiţi. Au înfăţişarea plopilor piramidali, înalţi, cu ramurile îndreptate în sus. Alăturea, vecinul a
plantat o perdea de plopi de Canada, ce cresc repede, devin stufoşi. Între cele două grupe de tovarăşi a
rămas un mic spaţiu din cerul dela apus.
Fig. 5. Din Munţii Maramureşului. (Des. C. Motaş)
E colţul de uitare al tuturor necazurilor zilnice. E un tablou ademenitor, oglindind lumea
întreagă. Mai ales când orizontul se împurpurează după asfinţitul soarelui şi apoi cu lăsarea amurgului,
în restrânsul spaţiu de pe cer apar stelele din carul-mare, trec orele în neştire. Infinitul, taina lumilor
depărtate, formează cadrul lumii plină de vieaţa. Când e linişte deplină, sfinţenia adâncului ceresc
cuprinde şi pe arbori. Nici o frunză nu se mişcă. E închinarea lor de sară.
O simplă adiere de se iscă, frunzele de plop încep să tremure, iar crenguţile mlădioase din
vârful salcâmului să se legene. E cântecul lor în surdină. Iar dacă vântul se înteţeşte, salcâmii se îndoaie
în mlădieri elegante. Muzica se întăreşte.
Gândurile capătă tonalităţi diferite, stârnite de tovărăşii mei de sară, un colţ din întregul firii
ascuns între zidurile de case din oraşul cu forfotă neogoiată.
Sunt recunoscător prietenilor mei muţi de multele clipe de liniştire, de îmbărbătare, de
mângâiere pe care mi le-au dat. Îi iubesc ca şi pe nişte oameni, cărora le datorez susţinere în sbuciumul
vieţei, inerent oricui.
Am credinţa că chiar celui care priveşte cu indiferenţă natura cu ale ei componente, deci şi un
arbore, fără voia lui duhul arborelui, duhul naturei, îl pătrunde ca un suflu alinător.
Există arbori sfinţi, legaţi de întări-toarea comunitate între ei şi oamenii, care săvârşesc fapte
alese.
Eminescu nu se odihnea numai, la umbra teiului din grădina Copoului dela Iaşi. Zumzetul
albinelor harnice, mirosul atât de pătrunzător al florilor din arborele cu aparenţă rigidă, susurul adierii
de vânt ce alunecă printre frunzele lătuţe, totul, pentru un om simţitor, era în măsură să stârnească roiul
gândurilor despre vieaţa şi tainele ei, cuprinse cu atâta putere în producţia marelui nostru poet.
„De ce vorbesc de părul satului"? scrie A. Russo. „Vântul primăverii a bătut; dorul leagănului
mă ajunge. Spre codru mi se întorc ochii şi zăresc umbra părului copilăriei mele, care îşi întinde
ramurile ca nişte braţe şi îşi scutură florile pe inima mea ca o ploiţă răcoroasă".
Arborele, chiar singuratec, poate servi omului drept puternic sprijin sufletesc; de aceia nu se
poate să nu-l iubeşti, dacă ţii la propria-ţi vieaţa.
Ca să-l iubeşti cu adevărat, trebue să-l cunoşti mai în adânc.
Fig. 6. Un nuc cu trunchiul despicat aproape de rădăcină. Govora sat. (după fot. des. D-na
Virginia I. Barbu).
Să nu-l iai ca un par înfrunzit, ci să ştii că în trupu-i rigid gâlgâie vieaţa, ca şi în trupul omului;
să ştii că şi el cunoaşte tiranica luptă pentru trai, acel „struggle for life", socotit prin a doua jumătate a
veacului al 19-lea, drept cauza tuturor mişcărilor sociale omeneşti.
E îndeajuns să priveşti cu mai multă băgare de samă un arbore răzleţ în plină desfăşurare,
trăind în libertatea spaţiului larg şi la asociaţiile de arbori din pădure. Fagi sunt peste tot, dar unul nu se
asamănă cu altul. Cei de pe margine au măcar pe jumătate libertate; într'acolo îşi îndreaptă ramurile.
Cei din desişul pădurii cresc înalţi, ca să aburce spre lumină ramurile din vârf.
Fig 7. Un singur mic salcâm în întinderea stepei din Dobrogea, răcoreşte în timpul arşiţei
dela amiază (Foto I. Simionescu din „Ţara noastră").
 Nu ţipă când îi rupi creanga; dar, umflăturile de pe trun-chiu îţi spun munca spre a-şi cicatriza
rănile. Are boalele lui; are duşmani nenumăraţi, mărunţi. Ţi-e milă de ulmul de pe şosea în care a dat o
molimă. An cu an se stânge; an de an dă mai puţine frunze până ce nu rămâne de cât scheletul uscat.
Arborele ţine la vieaţa ca orice fiinţă şi caută să resiste cu toată voinţa chiar schilodirilor.
Sălciile doborâte la pământ de bătrâneţe, dau câteva smicele dintr'un colţ al trunchiului lor mutilat
numai dacă o mică parte din scoarţă e în continuitate cu rădăcinele.
Într'o râpă de lângă Govora, prin deplasarea de teren, un nuc se despică în lung aproape de
rădăcină. Continuă să trăiască şi dă roade, lecuindu-şi rana în partea de sus a trunchiului.
Iubeşte arborii, tineret, armata zilei de mâne. Ori unde se poate, să fie plantaţi. Ziua sădirii
pomilor să nu fie o sărbătoare de formă, cu paradă şi surle. Copacul să nu fie aşezat în groapa lui în
grabă, îndeplinirea unei simple forme transformată în jucărie. Să fie aşezat cu toată grija, cu toată
sfinţenia; mai ales cu toată dragostea. De el se leagă amintirea existenţei tineretului conştient de
menirea lui.
***
Foloasele arborelui, în afara celor sentimentale, sunt nebănuit de multe; întăreşte convingerea
că fără el omul şi omenirea nu pot exista.
Arborele înveseleşte faţa casei şi dă umbră.
Să se compare un sat cu casele risipite pe coasta dealului, printre râpi, fără nici un pom, cu
altul în care casele nu se văd decât ca pete albe în desişul frunzarului. Dincolo e un cimitir. Copiii se
joacă în bătaia aprigă a soarelui din luna lui Cuptor, stau în casă ori ţintuiţi pe prispa de pe latura
umbrită a casei. Dincoace e umbră, iarbă, glas de păsărele, vieaţa din plin.
Copacul aduce sănătate.
La „aer curat" însamnă: în preajma pădurilor răcoritoare. Fie care frunză dă din ea oxigen cât
ţine ziua de vară; minuscula fabrică foloseşte forţa soarelui, ceia ce omul încă n'a ajuns să facă, pentru
a scoate din acidul carbonic, otrava îngrămădită în aer, carbonul, ce-l opreşte şi oxigenul ce-l dă îndărăt
în aer.
Arborele e scut împotriva arşiţei ca şi a gerului.
Fig 08. Arbori desfrunziţi de pe Balota- Severin (Foto Mircea I. Simionescu).
Aerul din preajma pădurii e curat dar şi răcorit. Frunza transpiră; prin ferestruici mărunte lasă
să se strecoare apa sub formă de aburi. Evaporându-se, apa răcoreşte, ceiace fiecare ştie făcându-şi vânt
pe zi de năduf. Arbore lângă arbore, înalţă zid împotriva crivăţului aspru. De aceia se sădesc în jurul
livezilor, a viilor, pânze de arbori.
Arborii din păduri chiamă ploile.
Răcoreala pădurii face ca norii să nu sboare mai departe, îşi lasă o parte din picăturile ce-i
formează. Nu e secetă mai îndelungă şi mai periculoasă decât în sudul Basarabiei şi al Dobrogei, unde
un arbore e o minune.
Arborele dă putere izvoarelor; împiedică acţiunea puhoaielor şi sălbătăcirea ogoarelor.
Apa din ploaia cât de repede, nu se scurge lesne prin ţesutul frunzarului. De toarnă cu cofa, în
pădure picură picuri din acoperişul fiecărei frunze. Rădăcinele arborilor, frunzarul mort, opresc apa în
loc; o silesc să se afunde în pământ, să hrănească pânza de apă din care iesă izvorul limpede. Unde sunt
arbori, fug râpele. Unde arborii s'au tăiat, şuvoaiele de ploaie sunt pluguri cu fierul ascuţit ce sapă
brazde adânci în ţărna dela faţă. Ogorul devine o râpă, răni adânci şi fără pic de iarbă. E durerea
răspândită printre oamenii necăjiţi. E pecingenea care răneşte locurile din preajma satului. Nici n'ai
vreme să te abaţi din calea furiei apelor, când „vine valea". Om, vită, paseri, se rostogolesc în puhoiul
năprasnic, blăstămul pădurilor tăiate.
Fig. 9. Fân în arbore. Parlagele-Mehedinţi. (Foto I. Simionescu)
Dacă arborele cat traeşte îţi poate ţinea de urât, îţi spulberă gândurile rele, te face să fii într'o
comunitate cu natura; dacă el, prin prezenţa lui dă sănătate omenirii şi belşug câmpurilor, la urmă îşi dă
jertfă trupul pentru folosinţa omului.
Nimic din el nu se asvârle.
Când faci drumul prin Oltenia, Banat ori munţii Apuseni, te întovărăşesc arbori cu înfăţişări
fantastice, înalţi, au crengile de jos scurte, cele din vârf din potrivă lungi, date în lături. Cele dintâi au
fost tăiate pentru frunzar, când seceta a slăbit puterea imaşurilor. Arborele schilodit serveşte pentru
adăpostul fânului şi a strujenilor, feriţi de mânia puhoaielor.
Sunt multe, prea multe părţi din România unde mai totul în gospodărie e din lemn. Stâna e din
trunchiuri de brad adesa necojite. Patul ciobanului dinspre deal e făcut din nuele împletite ca o leasă,
pusă pe ţăruşi. Ciobanul dela sterpe aruncă coaja de brad pe
nişte pari, de-şi face adăpost de noapte. Casa e din trunchiuri; gardul, din nuele împletite, ca şi coşarul.
În ţara Oaşului poarta este întărită printr'un trunchiu de arbore gros, abea cioplit.
În casă totul e de lemn. Doar ceaunul, soba şi lampa sunt cumpărate dela târg. Patul, masa,
lingura ca şi plugul, ţăpoiul ori lopata sunt din lemn. Dela covăţica de scăldat copilul la naştere, până la
scriu; dela bâta; temuta armă de apărare a ciobanului, până la toiagul ce sprijină bătrâneţa; dela locaşul
fericirii şi al odihnei zilnice, până la cel de rugăciune, nici azi Romanul nu foloseşte alta decât trupul
arborelui.
Prin lemn ş'a arătat el destoinicia artistică, încristându-1 numai cu un ciorsac de cuţit, cu acele
îmbinări măestrite de figuri geometrice, manifestaţia adâncului său simţ al frumosului, înăscut.
Blidarele, furca, fusul, scafa de lapte, ca şi porţile, căpriorii caselor sunt frumos sculptate, asemenea
aramei ciocănite ori ferului forjat dela alte popoare. Metalul poate fi înlocuit prin lemn; lemnul
niciodată nu va putea fi înlăturat de metale, în orice construcţie.
Fig. 10. Crestături într'un stâlp (Tălpăşeşti).
Fig. 11. Un izolat folosit. (Foto I. Simionescu).
Ştiinţa a dat valoare nebănuită lemnului. Din el se extrage mangalul căutat la fabricarea
oţelului; din el esenţele aromate de tot soiul. Tiparul şi cultura mulţimei n'ar fi luat o atât de mare
desvoltare, fără jertfirea trunchiurilor de brad. Din lemn se scoate celuloza din care se fac până şi
tuburi, plăci izolatoare în electricitate; din lemn s'a ajuns să se fabrice mătasă artificială şi fibre care
înlocuesc lâna oilor. Prin distilarea lemnului se fabrică zahăr, oţet, gudron, până şi esenţe care ţine loc
de benzină. Făina ce iesă din tăierea lemnului cu ferestrăul, nu se mai asvârle. Amestecată cu păcură dă
brichetele pentru încălzit; amestecată cu materii cleioase se poate şi prelucra. Xilolithul, piatra
artificială, se fabrică din rumegătură de lemn ca şi melaphonul care înlocueşte marmura. Cenuşa,
ultima rămăşiţă din trupul arborelui este strânsă ca iarba de leac, căci din pământ a ieşit, pământului se
dă ca să-l îngraşe.
Dar pădurea poate procura hrană celor sărmani, ori izvor de comerţ celor care ştiu ce să adune.
Jirul şi ghinda îngraşă porcii; smeură, murele la noi putrezesc locului iar ciupercile hrănitoare numai
unde şi unde se folosesc sau se usucă.
***
Acesta e arborele.
Frate, tovarăş, susţinător, bun pentru om în toate. Podoabă locurilor, adăpost în vreme de grea
cumpănă, el poate dă tărie sufletului şi ajutor vieţii noroadelor.
E o scumpă binefacere a naturii, pe care omul nepăsător adesa o ocoleşte, vărsând însă lacrămi
amare de pe urma nesocotinţei lui.
Sădiţi arbori de orice soiu şi oriunde e loc. Nu schilodiţi pe cei în viaţă. Nu rupeţi din
salbatăcie puieţii puşi să umbrească drumurile.
Tineret de ori ce stare socială şi ori ce nume ai purta: elev, străjer, premilitar ori student ! În
sama ta cade grija arborilor, sprijinul generaţiilor ce te vor urma.
Iubeşte-i ca pe nişte fiinţi; sileşte-te să-i cunoşti în amănunt, spre a şti cum să-i îngrijeşti şi să-
i plantezi.
Cartea de faţă e scrisă pentru tine, tineret al României, spre a te îndruma către cunoaşterea şi
iubirea arborilor.
 I. CONIFERE.

MOLIFTUL
(Picea excelsa)
De mult cu blocul de granit
El s'a făcut tot una,
Şi pe amândoi necontenit
Îi sguduie furtuna
B. P. Hasdeu

De-l vezi răzleţ, nestingherit sau numai câte doi-trei, la sfat, ca pe valea Timişului, în mijlocul
pajiştei verzi şi lângă pârâul cu apă limpede, ce-i cântă într'una, admiri mândra-i înfăţişare. Un con
regulat îi e forma, cu baza largă şi cu vârful terminat într'un şfichiu, nici cât degetul arătător de gros,
având la capăt umflătura mugurului ce-l înalţă.
Aceiaşi formă o are când este puiet drăgălaş, menţinând-o până ce devine flăcăuandru, cu
coaja solzoasă, crescut îndeajuns ca să se îndese unul în altul. Abea atunci ramurile de jos prind a se
usca, desfrunzite, căci soarele nu poate pătrunde până la ele.
În pădurea deasă e altul. Trunchiul drept ca un catarg nu poartă decât spre vârf ramuri
pletoase. Şfichiul terminal e acelaş. Restul crengilor, de jos, sunt vreascuri.
Fig 12. In Bucegi (Des. C. Motaş)
Îşi datoreşte forma de con regulat crengilor ce ies din loc în loc, roată, cam dela acelaş nivel.
Cele mai bătrâne sunt mai lungi; cele mai tinere mai scurte. Aşa devine săgeata gata să sbârnie spre
înaltul cerului.
Crengi şi crenguţe sunt acoperite peste tot cu frunze scurte, în patru muchi şi subţiri ca acele.
Prin aceasta se recunoaşte şi o bucată de cetină ruptă de vânt.
Trunchiul are coaja roşcată. De ajunge soarele până la el e ca bătut cu foi de trandafir,
îmbătrânind, coaja prinde solzi, rotunji, cu mărginele îndoite, de se pot lesne desprinde. Un asemenea
uriaş ce poate să se înalţe şi la 40 m., e susţinut de rădăcini, care nu se prea adâncesc în pământ. Nici
nu au unde, căci piatra pe care cresc cu greu se lasă sfredelită. Lupta cu piatra naşte un tablou ce arată
voinţa arborelui de a se ţinea drept, înţepenit. Rădăcinele sunt ca nişte şerpi încolotăciţi. Se vâră între
crăpăturile pietrilor, le disloacă, le cuprinde să nu se năruie, îţi fac impresia unor braţe vânjoase care ţin
stânca'n loc. Nu se adâncesc, ci se întind la faţă mai mult. Când ploaia spală învelişul de ţărnă, le
urmăreşti până la mare distanţă de trunchiu.
Fig. 13. La sfat. Curtea de Argeş. (Foto Mircea I. Simionescu)
Aceasta e însă peirea lor, împotriva vânturilor aspre se apără prin sprijin reciproc, împotriva
şuvoaielor care le răscolesc suportul rădăcinilor n'au nici o apărare. Pe Prislop, în M-ţii Rodnei, pe o
furtună şi rupere de nori, un asemenea molid înalt, sănătos, într'o clipă fu trântit înaintea mea la
pământ, de o împinsătiră de vânt. Prin roaderea apei, rădăcinele rămăseseră în aer.
Fig. 14. Rădăcinile unui molift în luptă cu piatra (Des. C. Motaş)
Pe cât e de mohorât şi încruntat la înfăţişare, pe atâta are şi el, când înfloreşte, clipe de surâs şi
drăgălăşenie, arătate prin culori mai vii. Conurile cu florile bărbăteşti, atârnă la capetele crenguţelor
tinere, ca nişte cerceluşi de granat. Pare că s'a jucat cineva, nevăzut, şi a presărat copacul cu fragi,
aninaţi, în căderea lor, de marginea cetinelor. Deschizându-se, prin unele locuri şi prin Mai, plouă
pulberea polenului. Când vântul scutură cetinele, molidul e învăluit ca într'un subţire nor auriu, prin
care se joacă razele de soare. Pădurea surâde.
E nevoie de atâta noian de polen, căci conurile cu florile femeeşti sunt puţine, pe crengile
dinspre vârf. Şi ele sunt rumenite, aşteptând mirii aduşi de vânt.
După ce nunta are loc, molidul îşi iea haina zilnică de luptă şi grea trudă. Cucuruzii din vârf,
lungi de 4—5 cm. aplecaţi în jos, par uscaţi. După ce se coace sămânţa, toamna târziu, solzii se dau la o
parte, spre a o lăsa să cadă dela subsuoara lor, negrie cu câte o aripioară lăţită, putând fi lesne
împrăştiată de vânt. După aceia, cad şi cucuruzii la pământ, întregi.
Recunoşti lesne un molid după frunzele, ţepuşe în popor, de jur împrejurul crenguţelor şi după
cucuruzii ce spânzură în jos, mai bine decât după trunchiul roşcat.
Sămânţa poate încolţi şi peste 3—4 ani, ori unde cade şi găseşte un pumn de ţărnă spre a-şi
înfige primele rădăcini. Purtate lesne de vânt, ajung în crăpătura unei stânci din păretele drept ca zidul.
În Cheile Bicazului, nu admiri numai lupta apei cu piatra, dar şi molizii acăţăraţi la mijlocul înălţimii
pereţilor de piatră, altfel goi. Trunchiul se îndoaie de lângă rădăcină şi creşte paralel cu păretele sau să
înalţă singuratec pe colţul de stâncă izolată.
Puiul creşte încet; an cu an îşi îngroaşă trunchiul cu inelele ce-i spun vârsta. Pe un trunchiu
tăiat din pădurile Lotrului, expus la o expoziţie din Sibiu, s'au putut număra peste 400 de inele.
Sămânţa a încolţit cam pe vremea lui Petru Rareş.
Fig 15. Cucuruz de molift.
Moliftul alcătueşte bogăţia pădurilor noastre de munte. Îmbrăcămintea întunecată a Carpaţilor
din Ceremuş până'n Godeanu este formată din dese păduri de molid. În Oltenia îl întâlneşti şi la 1700
m., în Moldova şi Bucovina până la 1400 m. Mai sus îl opreşte clima. Încearcă în tiraliori să se urce,
dar trebue să se lese biruit. Îl vezi pe coastele Bucegilor sau pe Piatra Mare. Se desprind câţiva din
armata deasă. Folosesc grohotişurile, de-şi adâncesc rădăcinele. Vântul iute însă le rupe cetinele, de
rămân cu crengile zdrenţuite întinse în partea încotro bate vântul. Trunchiul se îndoaie, cetenile se rup.
Ajung ca sperietoarele din lanurile cu grâu. La urmă nu mai rezistă.
În pădurea de molid domină aproape într'una amurgul. Sub ele rar se vede câte o floricică ci
numai frunzele uscate, pe care aluneci ca pe nişte plăci de metal. În schimb ciuperci se găsesc destule.
De altfel în afară de vânt şi şuvoaie, în afară de nămeţii care îndoaie cetenile pletoase până le
rup, moliftul, ca şi bradul, are mulţi duşmani mai ales mărunţi. Când se lasă norii de mironosiţe peste
ei, larvele lacome ale acestor fluturi cu înfăţişare nevinovată, le dau gata frunzele. De pe hectare întregi
trebuesc doborâţi. Ca mironosiţele sunt şi alţi fluturi, muşte, viespi, gândaci cu coarne de ţap, care nu le
cruţă nici frunzele nici trunchiul.
Fig. 16. Câte se pot scoate din molizi şi brazi în afară de cherestea. (Des. D-ra A. Stănescu)
Cel mai rău duşman însă e omul. Îi taie fără cruţare, fără sistemă. În urma lui munţii devin
pleşuvi, numai rugi, cu brazda şuvoaielor ce-i sălbătăcesc. Pustii au rămas munţii rezeşilor dorneni, ai
acelor vrânceni. Pustii încep să rămâie M-ţii Lotrului din sus de Ciunget. Nimeni nu-i apără.
Trunchiurile doborâte, curăţite de cetini, sunt duse la vale, iarna pe lunecuşul viroagelor înzepezite,
vara pe uluce de scânduri. Pe Lotru, după ce se dau drumul haiturilor, ca apa să fie mai multă şi mai
iute, faţa râului şi numai butuci; se isbesc unii de alţii, pana ce sunt prinşi la mal cu ţepini, cârligele de
fier cu coadă lungă. Legaţi ca plute, sunt mânaţi departe, de pe Neagra-Şarului pe Bistriţa, apoi pe Siret
până la Galaţi, unde plutele, primitive ca mijloace de transport, legate cu odgoane de tei, saltă în jurul
Vaselor oceanice. Pentru transportul lor s'au aşezat căi ferate înguste, până'n adâncul văilor. Ferestrae
numeroase le stau în cale. Şi noaptea uneori, de grăbiţi ce sunt lacomii exploatatori, să aude scârţiitul
ferestraelor-discuri, retezând buştenii sau schimbându-i în scânduri ori leaţuri. Cele mai moderne
ferestrae din Europa întreagă s'au instalat la noi după războiu, ca să se pleşuvească mai repede munţii,
Dacă nu conteneau, silite de împrejurări, peste 10 ani eram nevoiţi noi să aducem lemn de molid şi brad
din ţări depărtate. Pădurile de molift şi brad acopereau odată munţii noştri. Azi am rămas a 14-a ţară
din Europa în privinţa brădetului.
Nenorocirea moliftului (zis şi molid, brad-negru, sâlhă) e lemnul lui. Dela chibrituri, până la
catarguri de corabie ori stâlpi de telegraf; dela scândurile pentru podea, până la acoperişurile cu
şindrilă; dela hârtia de scris, până la mobilele ori lăzile de împachetat, vieaţa zilnică a omului e legată
de lemnul de molift şi brad. E cel mai însemnat copac dintre toţi copacii noştri. Pe lângă multe calităţi,
are şi pe aceia de a fi un minunat lemn de resonanţă. Moliftul bucovinean este cel mai căutat din
Europa, pentru fabricarea pianelor.
Nu numai lemnul e folosit, ci şi frunza, coaja şi rădăcinile. Din frunză se scoate esenţa de
brad, mirositoare; coaja se foloseşte în tăbăcărie, iar rădăcinile subţiri, ca de gumă, dau gânjuri
minunate. Pe deasupra, din el, ca şi din celelalte răşinoase, se extrage răşina.
E arborele asupra căruia trebue îndreptată toată atenţiunea nu numai pentru că acoperă cea mai
mare. parte din munţii noştri, păzindu-i de distrugerea puhoaielor şi regulând deci mersul râurilor de
mai din vale, dar şi pentru că e izvorul unei bogăţii naturale însemnate, care nu poate fi secată prin
lăcomia de câştig a celor de azi.

BRADUL
(Abies pectinata)
De-ar fi să-i daţi în văi adânci
Odihnă desmierdată,
Răpindu-i viscole şi stânci
L-aţi omorî pe dată
B. P. Hasdeu

E amestecat cu molidul în pădurile noastre, dar nu formează păduri dese decât în Banat şi
Mehedinţi, unde ajunge mai din belşug boarea călduţă dinspre Mediterană.
În aceste părţi se încumetă să se urce chiar până la limita de sus a pădurilor. În restul
Carpaţilor e mai pe sponciu, ocupând faţa muntelui, mai cu soare şi ţinându-se tot mai spre marginea
adăpostită dinspre fag, cu care se amestecă. În Moldova şi Bucovina se scoboară chiar până pe
podişurile mai joase. Dar şi aici tot adăposturile caută, nepriindu-i gerurile grele de iarnă şi mai ales
gerurile târzii de primăvară, venite pe neaşteptate, care îi aduc mari stricăciuni.
Pe lângă neprielnicia condiţiunilor climaterice, bradul e mereu împuţinat şi din pricina
animalelor mari şi mărunte, dar mai ales din pricina omului neştiutor. Cerbii şi căprioarele nu pun gura
pe puieţii de molift, dar pe cei de brad, de alăturea, îi tund, nu altceva. Portul tinerilor brăduţi, îi face să
fie tăiaţi cu nemiluita, pentru moda „pomului de Crăciun" din ce în ce mai întinsă şi la noi, dela o
bucată de vreme. Puieţii de molift se apără. Cum sunt aduşi în odaia încălzită, repede îşi scutură
frunzele.
Câtă iroseală se aduce cu aceasta, nimeni nu-şi dă seama. Pentru o petrecere de câteva ore, se
taie un brăduţ, din care, lăsându-l să crească, se poate face măcar un acoperiş de casă.
La port (Brad-nemeş în Ardeal) se aseamănă cu molidul. Şi el are forma unui con, dar mai
adesea fiind trunchiat la vârf, iea forma cilindrică; mugurele terminal, încetând să crească, crengile de
pe lături ajung să ştirbească vârful conului.
Se deosebeşte de molift, după scoarţa mai alburie (brad-alb) şi mai plină de răşină.
Cetinele de brad se recunosc lesne, după frunze; aşezate mai mult pe 2 rânduri, în lungul
cepilor, sunt lăţite, verde întunecate pe faţa de sus, albăstrii pe dos, unde se află şi 2 dungi alburii în
lung, paralele cu nervura mijlocie, verzuie. De aceia bradul pare şi mai mohorât decât moliftul.
Conurile bărbăteşti, mici, sunt gălbui, pe când cucuruzii cu florile femeieşti stau ridicaţi în sus şi
cuprind multă râşină. Seminţele coapte se împrăştie împreună cu solzii laţi, la subsuoara cărora au fost
adăpostite. Din cucuruz nu rămâne pe copac decât o ţepuşă, frumos încrustată cu urmele solzilor, în
spirale dese. Seminţele pierd repede puterea de încolţire, după un an cel mult. Şi aceasta e o pricină, că
bradul e mai rar decât moliftul.
Bradul este căutat pentru parcuri. În oraşele Botoşani şi Bacău, deşi aproape de şes, sunt mult
mai numeroşi brazi decât în Piatra-Neamţ ori Câmpulung bunăoară. El poate căpăta şi forme mai
deosebite. Tăindu-i-se vârful principal, o altă creangă de mai din jos îi iea locul în creştere. Se capătă
astfel brazi de forma unui ţepoi sau chiar a unui candelabru.
Fig. 17. Cucuruz de brad.
Lemnul lui, deşi aproape cu aceleaşi întrebuinţări ca şi al moliftului, are preţ mai slab. Numai
când e vorba să fie întrebuinţat ca picioare de poduri, la căptuşirea tunelurilor în mine, ca şi la orice
lucrare de sub pământ, lemnul de brad e mai căutat. Fiind mai răşinos, e mai trainic. În fabricele de
hârtie, tot al doilea loc ocupă. Coaja de brad nu se foloseşte în tăbăcărie, ci se arde mai de grabă. În
schimb florile dau un suc dulce, căutat de albine. Acelaş suc îl picură şi frunzele.

ZADA
(Larix polonica)

Cunoşteam portul mândru al trunchiurilor de zadă dela intrarea în Mânăstirea Durăului. Se

pun la întrecere cu molizii. Urcasem drumul anevoios ce duce prin cuibul lor, de pe Poliţa cu Crini din
Ceahlău. Mai mulţi, înfăţişarea lor nu era aceiaşi. Sub zidurile vechii cetăţi dela Sighişoara sunt zade
plantate, care prin schimbarea mediului lor obişnuit, în spaţiul liber şi adăpostit, samănă mai mult cu
arborii foioşi prin creşterea egală a ramurilor.
Adevărata frumuseţă a zadei am aflat-o la Predeal, pe coasta Susaiului, la marginea mohorâtei
păduri de molift. În contrast cu asprimea acestora, sprîncene încruntate, apare frăgezimea zadei,
surâsuri comunicative. Aduce aminte prin delicateţa frunzelor mai degrabă de un mesteacăn, mai ales
când soarele din asfinţit străbate pânza rar ţesută a frunzişului delicat, aurindu-1.
Fig. 18. Zadă pe Caraiman la 1250 m. (Des. D-na E. Saulea-Bocec) (Din Simionescu I.,
Tinere, cunoaşte-ţi ţara).
Deşi din aceiaşi familie cu bradul, zada are alte obiceiuri. Toamna leapădă podoaba frunzelor
ca nişte ace lungi, strânse mănunchiuri-mănuchiuri pe un mont de rămurea. Primăvara se îmbracă în
haină nouă. Nici un alt arbore nu exală frăgezimea tinereţii proaspete, ca zada, tocmai din pricina
vecinătăţii cu brazii mereu întunecaţi. Contrastul între frunzele plăpânde, verde-palide, ale zadei din
primăvară, cu cetenele ce apar mai negrii, ale moliftului rămas şi peste iarnă înfrunzit, este mai izbitor;
prin aceasta evocă mai puternic primenirea naturii. Mai ales mlădiţele noui, lungi şi firave, argintii şi cu
frunzele albicioase, presărate câte una pe rămurelele mlădioase, pare că sunt degeţelele tran-dafiiii ale
copilului scoase din faşă. Toată prefacerea din primăvară în ele se concentrează, iar când le bate uşor
vântul, se clatină ca nişte biciuri de mătasă.
În schimb toamna crenguţele mlădioase sunt îndoite de greutatea conurilor negiicioase, mici,
cu puţini solzi lemnoşi; se ţin pe arbore mai mulţi ani în şir.
 Zada., larice, în partea Ceahlăului zisă şi crin, nu este altceva decât copacul numit Lerche în
Alpi sau Meleze pe franţuzeşte.
E un arbore de mare preţ, dar tocmai prin aceasta gata să dispară. Îi place lumina largă; de
aceia creşte şi pe vârfuri de stânci. „Cum păstrăvului îi place izvorul de munte, aşa îi place zadei ţancul
de piatră" spune un moşneag de pe valea Latoriţei (F. F. Vasiliu). Când creşte în voie, poate să se
ramifice ca şi un plop. Altfel se înalţă cu vârful ascuţit. Sus, la munte, în tăioasa bătaie a vântului,
urcându-se şi până'n apropierea omătului veşnic, ajnnge drept ca şi un stâlp de telegraf, asemenea
molidului, deosebindu-se doar prin neregulata împrăştiere a ramurilor şi frunzelor delicate, care le
îmbracă într'o filigramă uriaşă de argint.
Poate creşte tot aşa de înalt şi uneori mai gros de cât moliftul. Exemplare de peste 50 m.,
înălţime şi 8 metri de circonferinţă nu sunt rare, în Alpi. Şi la noi se citează exemplare din Munţii
Lotrului, având diametre de 2.50 m. Scoborâţi în parcuri, cad de bătrâneţe la 60 ori 80 ani; sus, pe
poliţe de munte, se întâlnesc copaci care au încolţit pe vremea cruciadelor, având o bătrâneţe de 6 şi
până la 8 veacuri. „Pe tulpina unui larice tăiat în 1928 am numărat 532 inele anuale, rezultând că acel
arbore era puiet pe vremea (1396) lui Mircea cel Bătrân" (V.V.Vasiliu în Revista Pădurilor). Sunt
adevărate minuni, care ademenesc escursionişti anume să le admire. Stau singuratici, scorojiţi, cu
vârful desfrunzit ca nişte lungi suliţe, având crengi numai pe la mijlocul lor. înfruntă vijeliile şi
asprimea înălţimilor, numai datorită structurii lemnului lor, colorat ca şi peretele de marmoră al
Bucegilor în răsărit de soare. Când se dau drumul haiturilor pe Lotru, trunchiurile de zadă alunecă
greoiaie pe valurile înteţite. Rămân cele mai de pe urmă şi le recunoşti după culoarea lor roşcată. Uitate
la marginea apei, stau cu anii fără să putrezească.
Fig. 19. Crenguţa de larice cu conul de fructe. (K).
„Şi acum se găsesc pe valea Latoriţei buşteni tăiaţi în 1898, care datorită greutăţei lor nu au
putut pluti şi s'au îngropat în prundiş, constituind cea mai bună mărturie a trăiniciei acestui lemn" (V.
V. Vasiliu).
Din pricina tăriei lemnului lor des, copacii aceştia sunt şi mai fără milă doborâţi. Pitorescul
exteriorului Castelului Peleş dela Sinaia se datoreşte nu numai stilului, cât şi culoarei trunchiurilor de
zadă, folosite la clădire. Aproape nu putrezeşte. Bătrânii din Ciunget (M-ţii Lotrului) folosesc vase din
lemn de zadă; le au din copilărie. Sunt doborâţi şi pentru răşina lor mai subţire decât a bradului, mai
aromatică, din care se fabrică aşa numita terebentină veneţiană.
În Alpi zada se mai găseşte încă în mare număr. Glasuri autorizate se ridică pe fiecare an, spre
a apăra această podoabă a munţilor de complecta ei stârpire. La noi, în Carpaţi, s'au tăiat cu nemiluita,
deavalma cu brazii, fără nici o cruţare. Numai în 1928 s'au tăiat din Munţii Lotrului vre-o 4000 larici
bătrâni. Vânduţi de Obştea moşnenilor cu 80 lei m.c. societatea care a cumpărat lemnul l-a revândut cu
4— 5000 lei m.c.
Fig. 20. Tulpina unui larice de pe M-ţii Lotrului, având 532 inele. (d. V. V. Vasiliu).
Ar trebui O lege care să oprească tăerea lor, spre a le reda munţilor noştri podoaba şi valoarea
ce o aveau mai de demult.

ALTE CONIFERE.

Pinul (Pinus sylvestris) e mai rar la noi. În ţările nordice formează păduri dese, de cele mai
multe ori plantaţii vechi. Nu creşte răzleţ, ca zada ori în păduri izolate de restul lumii, ci se amestecă
printre molizi şi brazi, în lungul Carpaţilor. Îi plac locurile mai cu soare, puţin umede şi nu se teme de
gerurile mari. De aceia se urca şi spre partea de sus a bradului, dar se scoboară şi până jos, la fag.
Se deosebeşte de brad şi la port şi la frunze. Odată mai răspândit, a fost exilat de concurenţii
lui în locuri puţin accesibile. Mai numeroşi se întâlneşte în Bucovina, în Carpaţii sudici, în M-ţii
Bihorului chiar până la 1020 m. Creşte şi în locuri cu mlaştini (tinoave). Cât e tânăr, are şi pinul o
coroană ca o piramidă. Mai pe urmă se pierde regula observată cu stricteţă la molid. Se iau la întrecere
în creştere şi alte crengi, în cât la port se apropie mai mult de foioase, mai ales că şi ramificaţia
trunchiului începe mai din sus. Faţă de molift şi brad, e cel mai rezistent la furtuni. Moliftul adesea se
prăbuşeşte desrădăcinat, căci n'are decât rădăcini laterale. Bradul cade mai mult rupt; rădăcinile lui se
ţin mai bine înfipte, căci se păstrează şi rădăcina mijlocie ca un ţăruş. La pin aceasta e şi mai
desvoltată, aşa în cât el e şi mai bine înţepenit.
Trunchiul pinului are culoare roşcată la început. Coaja devine scorţoasă mai târziu. Se
deosebeşte lesne după frunzele lungi, subţiri, ieşite câte două din vârful unei ridicături scurte, mugurii
închirciţi. O crenguţă de pin desfrunzită se recunoaşte tocmai după aceste noduri de susţinere ale
frunzelor, care nu cad decât tot la 2—4 ani. Poţi cunoaşte pinul şi după cucuruzi,,,porci" numiţi în
Ardeal, mai lemnoşi de cât ai bradului şi în forma de pară; solzii sunt ca nişte scuturi. Când sunt strânşi
dau conului de pin o înfăţişare frumoasă ca şi când ar fi sculptat măestrit.
 Fig. 21. Pin din Vrancea-Nereju (d. Al. Haralamb).

Tisa (Taxus baccata) este vestită pentru lemnul ei mirositor şi trandafiriu. Mobile de tisă sunt
de lux. Odată, la noi, se găsea mai multă. Azi aproape se pot număra pe degete locurile unde se mai
află câte puţine. Se citează de pe Bucegi, prin munţii Buzăului, până aproape de Monteoru pe Plaiul
Tiselor în vecinătatea fagului, pe la Palanca, pe Barnaru în munţii Sucevei. S'au rărit fiind cu nemiluita
tăet, nu numai din pricina lemnului scump, dar mai ales de către ciobani, ca să ferească vitele să nu se
otrăvească, mâncând frunzele de tisă, în adevăr foarte otrăvitoare, ca şi seminţele de altfel.
Tisa nu creşte înaltă; formează adesea tufărişuri, căci trunchiul are ramurile resfirate. Frunzele
sunt lătuţe, cu vârful ascuţit şi aşezat cam ca la brad, pe două rânduri. După flori nu seamănă de loc cu
celelalte conifere dela noi. Florile bărbăteşti, pe un copac, sunt strânse grămăgioare şi învelite în solzi
laţi. Florile femeeşti sunt răzleţe; nici nu le bagi în seamă, părând ca nişte muguraşi. Fructul e cărnos şi
seamănă cu o afină. Partea cărnoasă e bună de mâncat, dar sămânţa e otrăvitoare.
Fig. 22. Frunze, con şi flori de pin. (K).
Fig. 23. Creangă de tisă cu frunze şi con (K).
Din ce în ce mai rară pe munţi, se foloseşte mai aderea în parcuri, ca gard viu.

Zâmbrul (Pinus Cembra) creşte pe plaiurile bătute de vânturi, unde ia forme fantastice, tipul
sbuciumului arborilor de a se ţinea cu fruntea sus, în ţinutul viforelor. Ajunge uneori înălţimi de 20
metri şi grosimi de peste un metru, iar rupându-i-se vârful dă crengi vânjoase, care iau locul celor
dintâi. De aceia are înfăţişări bizare, mai ales când şi crengile rupte de vânt sunt acoperite cu licheui
care spânzură ca nişte caere de lână. Profilându-se pe cerul limpede, pare uriaşă sperietoare, cu braţe
schilodite acoperite cu sdrenţe. De aceia în Alpi este mult cântat şi joacă un rol însemnat în poveşti.
Fig- 24. Creanga şi fructe de Zâmbru (K).
Se deosebeşte de neamurile lui mai apropiate şi prin aceia că frunzele lungi ies câte 5 dintr'un
loc aşa încât crengile tinere par ca o coadă de noaten tuns. Seminţele, nearipate, mari, cu coaja tare, au
un miez cărnos cu gust de nucă, de se mănâncă.
Zâmbru, la noi ca şi în Alpi, e pe cale de a se stinge, nu numai din cauză că creşte greu, dar
pentru că lemnul său tare e mult căutat. Se întâlneşte mai des în Bucegi pe Jepii mari, la Creasta cu
zâmbri, între 1690—1750 m., în tovărăşia zadei, unii înalţi de 20 m. cu o vârstă şi de 300 ani.
Fig. 25. Zâmbru de pe Jepi-Bucegi, cu forma de candelabru. (Din Revista Pădurilor).
 II. ARBORI CU FRUNZE LATE.
FAGUL
(Fagus sylvatica)
Şi când, legându-ţi paşii de cale, te-oi ospăta
Sub fagii 'nalţi, în templul adevărat al firii.
I. Pillat.

Fagul nu e mândru de cât în tovărăşia altora, în codrii umbroşi. Acolo se simte bine; acolo, în
concurenţă, îşi arată toată variaţia trunchiului, a ramificaţiei, ca şi podoaba frunzişului lui bogat. În
desişul codrului dinspre munte, ori de pe dealurile înalte, el e stăpânul. Numai spre luminişurile
poenelor sau spre marginea zonei lui de întindere, când condiţiunile îi micşorează prielnicia traiului,
îngăduie şi altor arbori de o seamă cu el în putere, în special carpenului, să-şi împletească crengile cu
ale sale.
Am umblat, în drumurile mele în lungul şi latul ţării, prin mulţi codri de fagi. În năduful
zilelor din toiul verii le binecuvântam umbra deasă, răcoreala de sub bolta frunzarului bogat.
Adesea, primăvara, mă opream îndelung în faţa lăstarelor plăpânde ieşite din cioturile
bătrânilor tăiaţi. Fără să vrei îţi îndrepţi privirea către frunzişoarele încreţite, abia ieşite prin crăpătura
muguraşului în formă de fus mic. Par foiţe de metal trase prin valţ. Plăpânde, strălucesc în lumina
soarelui. Ca de mătase sunt franzurile de pufuri roşietice de pe marginea lor. Mugurul întreg e ca o
floare, iar solzii desfăcuţi par aripi de cărăbuşi.
Toate acestea însă nu sunt simple podoabe, ci mijloace de apărare, împotriva toanelor vremii
din primăvară. Faţa de jos a frunzişoarei încreţite e îmbrăcată cu o pâslă de mărunţi perişori mătăsoşi,
ce se găsesc dealungul nervurelor ca şi pe margine. Ei apără ţesutul fraged de soare, de o transpiraţie
prea bogată. După ce frunza se întăreşte, perişorii cad. Le apără de prea mare transpiraţie dar şi de
pişcătura brumei care cade uneori şi pe la începutul lunii Mai, înegrind frunzele.
D'apoi toamna ! îmi voi aduce aminte adesea, de drumul spre Mănăstirea Tudorei, din ţinutul
Botoşani, cu văile largi, cu coastele de dealuri acoperite de cununile roşcate ale fagilor. Păreau nori
împurpuraţi de asfinţit şi lăsaţi spre pământ. Înainte de a cădea, frunzele iau nuanţele variate ale
arămiului, când bătând în roşu, când în gălbiu.
Farmecul pădurii de fag e atunci când soarele o străbate, de arunca pete aurii pe frunzarul
uscat de jos, pălind ici şi colo trunchiurile alburii, cu coaja lucie. La Govora trăiam ceasuri întregi în
decorul acesta al marginei de pădure, ce-mi aducea aminte de neîntrecutul tablou al lui Andreescu,
(Tabela I) cu dungile netede de umbră a crengilor pe frunzarul auriu, bogat, de jos. În asemenea
condiţii de lumină prinzi mai lesne sburdăl-nicia puişorilor de fag, crescuţi la adăpostul bătrânilor. Ca
să aibă parte ceva din rara lumină ce ajunge până la ei, frunzele sunt orânduite altfel de cât la cei
bătrâni. Nici n'ai crede că sunt pui de fag, atât sunt de deosebiţi în toate. Chiar făguşorii tineri par mai
de grabă nişte tufani. Abea după 40 de ani iau înfăţişarea bătrânilor. Fiindcă le place mai mult umbra,
au două soiuri de frunze. Unele mai groase pentru părţile bătute de soare, altele mai subţiri şi mai verzi
în părţile cu umbră deasă.
Fig. 26. Fag. Mugure, frunză tânără şi desfăşurată.
Deplin crescuţi sunt impunători.
Fagul are nevoie şi de multă apă, deşi nu-i place locurile mocirloase. Pentru ca să adune apa
de ploaie are anumite dispoziţiuni. Ramurile ridicate în sus, fac ca picăturile alunecate de pe frunze să
se prelingă în lungul trunchiului spre rădăcini. Şuviţele de apă nu găsesc piedici, căci trunchiul e neted.
B o dispoziţie care-l face să fie ferit de trăsnet; — şuviţele de apa joacă acelaş rol ca şi ramificaţiile din
pământ dela paratonere. După o statistică, din 70 de arbori trăsniţi numai unul a fost fag. Adăpostul sub
fag pe vreme de descărcări electrice e mai sigur de cât sub brad ori stejar.
Trunchiurile cenuşii, sunt coloanele drepte dintr'un templu uriaş. În mijlocul lor îţi dai seama
de plausibila părere că stilul gotic a luat naştere prin contemplarea pădurilor de fag. Ogivele îmbinate
în bolţile cu multe feţe, reproduc îmbinarea crengilor în năzuinţa lor spre lumină. Până şi
mănunchiurile de raze, ce nasc dungi aurite prin pădure, sunt asemenea trâmbelor de pânze luminoase,
cari străbat prin ferestrele înguste ale domurilor gotice. Verdele străveziu al bolţii de frunzar, petele de
lumină ca nişte fluturi aurii, covorul de frunze moarte din anii trecuţi, liniştea desăvârşită ce domneşte
prin prejur, te opresc în loc la fiecare pas, spre contemplare şi uitare de sine.
Tainicul farmec al codrului te pătrunde. Puterea liniştei lui te supune. Dispare totul din afară,
iar în substratul inconştientului simţi cum încolţesc lianele care leagă sufletul poporului de acest arbore,
lui atât de drag. Nu e frunză mai cântată, în poeziile populare, de cât cea de fag.
 Frunză verde de pe fag
Am un drăguţ ca un brad
Şi lui Dumnezeu-i drag.

Dragostea, de fag e legată:

Fagilor frumoşilor
Frumoşilor, umbroşilor
Faceţi-mi un pic de umbră
Să mă umbresc cu a mea mândră

E explicabilă deasa pomenire a fagului în literatura populară şi prin răspândirea lui.

Fagul se ţine de poalele munţilor sau de dealurile înalte. După ce părăseşte satul din vale,
ciobanul străbate codrii de fag, până ce ajunge la luminişul păşunelor de munte.
În sus, fagul se luptă cu bradul. Din desişul făgetului vezi pâlcuri de arbori foioşi, care se
încumetă să urce coastele pripor roase. Farmecul Predealului, în toamna târzie, o dă tocmai această
îmbinare de limbi roşietice, a fagilor, pătrunse în mohorâtul înveliş al brădetului. Devin din ce în ce
mai rari, apoi rămân răzleţi, pete stacojii pe întinsul verdelui închis al molidului; la urmă dispar. Se dau
bătuţi. Din tufişurile de iniperi, răsar isolaţi, cu crengile rupte de vânt, ca stindarde sfârcuite de gloanţe.
Alăturea de ei, veseli, surâzători, puieţii de brad se înalţă, arătând stăpânirea. Alteori, ca în Parâng,
ceata deasă a fagilor se opreşte dintr'odată.
Cum fuge de asprimea vânturilor de pe vârfurile muntoase, nu se încumetă să păşească nici
spre întinsul stepelor arse de soare. Nu se găseşte nici măcar răzleţ, mai spre sud de Răcari ori vSlatina
în Oltenia. De cum trece Oltul, se strânge tot spre marginea munţilor, iar spre Buzău, cum scobori de
pe Istriţa şi dai în şes, nici pui de fag nu întâlneşti. În Moldova e mai întins. Vestiţii codri de pe
dealurile Bârnovei de lângă Iaşi, ori acei din preajma Hârlăului, sunt formaţi aproape numai din fag.
Mai din jos de Bârlad însă nu trăiesc, decât ca petice răzleţe, fără să ajungă la mărimea celor din nordul
Dorohoiului. Şi în Basarabia se întâlnesc numai cât ţine ţinutul Codrului. În schimb în Ardeal, acoperă
suprafeţe mari, de şi chiar aici, se feresc de Câmpia ardeleană. Rari se întâlnesc şi pe valea Batovei la
Ecrene.
Fig. 27. Suprafaţa de răspândire a fagului şi a pinului (...) (d. Iost).
La noi e limita sudică şi răsăriteană a întinderii fagului în Buropa. De altfel nu trece de Sicilia
şi nu se urcă mai spre nord de mijlocul Norvegiei. E arborele ţinuturilor cu climă temperată. Creşte
repede, mai ales în locurile cu ploi mai abundente. Dă rădăcini multe, lungi şi împletite. În plină putere
e înalt, cu trunchiul drept, cu cununa ramurilor bogate, resfirate în toate părţile. Se recunoaşte lesne
după coaja-i netedă, argintie şi după frunzele lucioase, cu nervuri proeminente. Mugurii sunt svelţi,
lungiţi, ca un fus. Pe la vârsta de 50 ani fagul începe să deie flori şi fructe. Aproape când crapă
mugurele, ies şi florile din alţi muguri mai groşi. Florile bărbăteşti sunt la o parte, canafuri de stamine
subţiri. Florile femeeşti sunt în apropiere, aşteptând ploaia de polen. Stau ridicate în sus, pe când
motoceii cu florile bărbăteşti spânzură în jos. Învelişul florilor femeeşti, câte două-trei la un loc,
formează mai târziu o cutie ghimpoasa care se crapă, spre toamnă, în 4 bucăţi. Din mijloc răsare atunci
jirul, sămânţa în trei muchi. Scuturată de vânt, se împrăştie pe pământ. Nu sunt în fiecare an tot una de
multe. Există perioade dela 5—12 ani, când pământul e acoperit cu jir, de se scoboară şi urşii din
bârlogul lor, ca să se îngraşe mâncându-l. Fagul e unul din arborii cei mai folositori. Jirul, ca şi ghinda,
e hrana porcilor. Fiind cu miezul uleios, prin unele locuri serveşte şi la fabricarea unui ulei bun de
mâncare, având şi avantajul că nu râncezeşte uşor.
La noi fagul e folosit mai cu seamă ca lemn de ars. Având trunchiul gros, crescând înalt,
dintr'un fag în vârstă, se poate scoate şi câteva care de lobde. Arde bine, cu flacără frumoasă, fără a
parai într'una ca stejarul. Are atât de multe însuşiri însă, lucrându-se şi uşor, în cât lemnul de fag este
folosit în tot felul de industrii. Nu e aşa de dur, fiind cam deopotrică cu nucul. Se lustrueşte lesne, deşi
nu are ape frumoase. După ce e tăiat, capătă o culoare roşietică, aproape una peste tot.
Înainte de orice, dă bune traverse pentru drum de fier, mai trainice de cât cele de stejar, dacă
sunt injectate cu creusot. În loc de doi ani cât ar ţine fără injecţie, poate dura astfel şi 30 de ani. Din
cauza aceasta la noi, unde stejarul a dat îndărăt, iar codrii de fag stau încă neatinşi de secure, fagul are
viitor asigurat, iar industria traverselor injectate poate să ia o mai mare desvoltare.
Mai obişnuită întrebuinţare la noi o are pentru făcut obezile la roţi sau instrumente agricole
(ţepoaie); în Ardeal, în ţinuturile săseşti şi secueşti, din fag se fac mobilele din casă. De altfel pentru
mobile de grădini, pentru pupitre, cărucioare de copii, jucării de lemn, fagul este lemnul căutat şi mult
folosit aiurea. De asemenea la construirea vagoanelor de cale ferată, iar în timpurile din urmă chiar şi la
construcţia unor părţi din aeroplan.
La case nu se foloseşte, căci repede e atacat de ciuperci şi putrezeşte. Dacă e injectat însă, e tot
aşa de bun ca şi stejarul, afară doar că crapă mai lesne.
Fig. 28. Frunze, flori şi fructe de fag.
E lemnul cel mai căutat pentru fabricarea oţetului din lemn, a spirtului de lemn după cum din
rugumătura de fag s'a încercat, cu izbândă, să se fabrice celulosa folosită la fabricarea hârtiei.
Dându-se marea răspândire pe care o ai e fagul la noi şi frumuseţea codrilor, unii încă neatinşi
de topor, de mor arborii de bătrâneţe, apoi faptul că acoperă regiuni unde drumurile sunt lesne de făcut
şi populaţiunea deasă, fagul ar putea fi folosit şi la desvoltarea numeroaselor industrii rentabile. Din
păcate la noi se taie copacii numai pentru ars, fără să se facă o alegere a lemnului. Se pun în stive
deavalma, iar spre munte, ţi-e milă de iroseala lor, fiind lăsaţi să moară de bătrâneţe sau să putrezească
când sunt doborâţi, spre a se tăia drumuri spre pădurile de brad.
Se cunoaşte că aveam păduri din belşug, deşi va veni repede vremea când vom ofta după ele.
Fagul nu prea sufere tovărăşia altor soiuri de arbori afară de carpăn. Şi alunul se mai furişează
printre luminişurile mai rărite, iar iedera îl îmbracă uneori cu frunzele ei ca de pergament. În schimb
până ce crapă mugurii, printre trunchiurile de fag e o grădină veselă de clopoţei, floarea-Paştelui,
brebenei ori lăcrămioare. După ce se ţese bolta pădurii nu rămâne de cât aşternutul frunzelor uscate şi
tufele de nebunoase.

STEJARUL

Nod de năpârci, şerpi vajnici cât

braţul şi cât cotul
Trunchi negru de balaur încâlcit şi rupt.
I. Pillat

Stejăriş, făget, brădet, sunt cele trei mari brâie păduroase, care încing ţara noastră dela câmpie
spre munte. Brădetul se ţine pe înălţimile muntoase; făgetul e legat de dealurile înalte, cu mai multă
ploaie; stejărişul îmbracă restul feţei ţării până-l opreşte seceta prea îndelungă din stepe.
Mândru, în plină putere de desvoltare e stejarul de pe dealuri, în părţile mai cu soare. Cu cât se
scoboară spre câmpie, devine mai închircit, mai sgribulit. Indrăsneţii care înaintează în stepă, nici nu-i
mai cunoşti. Sunt pitici, noduroşi, strâmbi. Le simţi chinul. Totuşi rezistă. Ca şi nişte tiraliori care se
târâie pe burtă, se tupilează după fiece muşuroi numai să ajungă mai aproape de duşman, tot aşa şi
stejarii înaintaşi din stepă devin mici, rupţi, sdrenţuroşi. îşi iau ca apărare până şi tufele de pruni spinoşi
din lumea tufărişului, la adăpostul cărora cresc mai în voie, mai rotofei. Pe urmă înaintează prudenţi, în
pâlcuri ca şi când ar pipăi terenul. În cele din urmă se opresc locului.
Către marginea dinspre fag e aceeaşi luptă. De cât aici îţi face impresia că se luptă piept la
piept, în trântă dreaptă, doi voinici în plină putere. Nu sunt rarişti de pădure ca spre stepă. E
învălmăşala a doua armate, care se împing, în greu, una în alta. Când fagul pătrunde ca o pană, în
armata stejarilor, când aceştia se îndeasă tot mai sus, ajungând uneori până în atingere cu brădetul.
Fagul e frumos numai în desişul codrilor; stejarul e mândru când îl vezi răzleţ, la marginea
poenii, crescut în voie şi în plină vlagă. E simbolul puterei şi al răsbirei prin grea trudă. Rădăcinile lui,
adânc înfipte în pământ, larg resfirate, sunt împleticite ca să se înţepenească bine, pentru veşnicie.
Trunchiul este gros uneori şi de 2 m., ca la cei păstraţi în Banat, în domeniul Reşiţa, la „Buza
Turcului", sau ca falnicul stejar de strajă la marginea Bărăganului la Sărindăreanca (Jud. Ialomiţa).
Este de timpuriu îmbrăcat cu o coajă crăpată, aspră, cu multă plută, ca un cojoc miţos, care-l
apără de frig şi ploaie.
Semincerii dintr'o pădure tânără nici nu-i cunoşti, după port, că fac parte din neamul
voinicilor, cu ramuri sucite fel şi chipuri. De altfel forma stejarului e foarte variată, căci întinzându-se
după lumina soarelui de care are mai mare nevoe, se adaptează la împrejurări. În desişul codrului e
drept ca lumânarea şi numai în vârf îşi întinde ramurile. Măreţia portului lui se prinde când trăeşte
răzleţ, bătut de soare din plin, de jur împrejur.
Fig. 29. Scheletul stejarului lui C. Conachi (Ţigăneşti-Tecuci). (d. fot. des. D-na V. I. Barbu),
(din I. Simionescu, Ţara noastră).
Ramurile sunt noduroase, asemenea braţeleor vânjoase de muncitor, cu vinele ca vârci
umflate. Le resfiră în toate părţile; de aceia stejarul are uu port mândru, o coroană bine închegată. Sub
el însă nu e umbră prea deasă, căci frunzele se ţin mai mult pe rămurelele din vârf; le place bătaia
soarelui, să se scalde în lumină. Par de pergament, atât sunt de tari şi lucioase. Forma le e variată, dar
întotdeauna cu crestături rotunde pe margini, când mai adânci, când mai largi.
În pădurea de stejar nu e umbră nici cât în cea de fag, tocmai pentru că ramurile se svârcolesc
după lumină. Din lumina soarelui poate pătrunde şi 15% prin ţesătura mai rară a bolţii de stejar. De
altfel nu e tiran ca fagul. Primeşte ori ce tovărăşie, căci poate să-şi vâre crengile, fel şi chipuri răsucite,
de fură din lumina vecinilor. De aceia pădurea de stejar e mai amestecată cu tot soiul de alte esenţe.
Stejarul înfloreşte târziu; de altfel şi mugurii lui scurţi, îndesaţi, numai zale de solzi, plesnesc
mai la urmă de a celorlalţi copaci. Din mugurii mai bonduci, ies fire subţiri ca nişte aţe, de-a lungul
cărora stau motocei de flori bărbăteşti. Cât e de aspru stejarul în înfăţişarea lui de peste vară, primăvara
când începe să deie la vârful crenguţelor frunzele delicate, gălbui deodată, iar dintre ele firele de
mustăţi cu flori bărbăteşti, asprul arbore pare că surâde şi el de mulţumire. Seriozitatea lui dispare; e
învăluit într'o pânză subţire peste tot de fire de argint aurit, printre care se joacă razele de soare
primăvăratec.
Fig 30. Stejarul dela Cornăţele-Bărăgan
Din florile femeeşti, aşezate chiar la vârf de crenguţă, după ce mâţişorii bărbăteşti de mult au
căzut, începe să se arate cunoscuta ghindă, care ajunge să ieie forma unei lulele. La vârful unei codiţe
lucii se află o cupă frumos încrustată, în care e înţepenită ghinda, netedă şi strălucitoare, pare că ar fi
anume lustruită.
An cu an, primăvară cu primăvară, trunchiul stejarului îşi adaugă câte un inel de lemn şi dă
ghindă. E o veşnicie în el, căci poate să ajungă vârsta lui Matusalem. Sunt stejari şi de 1000 de ani, ba
chiar unii susţin că trăesc şi 2000 de ani. De aceia stejarul e ales ca monument viu, pentru eroii şi
oamenii deosebiţi. La Ţebea de pe Criş, Avram Iancu se odihneşte sub gorunul lui Horea.
Molidul moare căzând întreg la pământ, desrădăcinat. Fagul putrezeşte din picioare, de e rupt
de vânt. Stejarul se stânge încet, an de an. Până ce ultima picătură de sevă se mai poate urca, mai dă
câteva frunze când restul ramurilor sunt vreascuri. Stejarul din grădina Şcoalei de agriculutră dela
Ţigăneşti (Tecuci) sub care poetul C. Conachi îşi scria versurile, stă şi azi în picioare, cu crengile ca
nişte şerpi în svârcolite, proectate pe ecranul împurpurat al cerului.
Nu se luptă numai împotriva vântului. Are duşmani nenumăraţi mărunţi, dela larva radaştei
care sapă cotloane tot mai adânci în lemnul lui, până la viespile mici, din împunsătura cărora se nasc
galele, bombiţele sferice, taninoase, de pe frunzele chiar ale puişorilor de stejari din pepiniere.
Mândru la port, viguros, semnul resistenţii, stejarul a fost din vremuri depărtate arborele cel
mai cinstit din Europa, socotit ca sfânt. Celţii sub stejar îşi sărbătoreau zeii. Până'n timpurile recente se
socotea mare păcat în Germania, să injuri sub un stejar. Din nefericire lemnul lui trainic, greu, uşor de
lucrat, a făcut ca mai ales la noi, pădurile de stejar să fie nimicite. Numai falnicele rămăşiţi de arbori
uitaţi, dela marginea Codrului basarabean, îţi dovedesc ce erau odată pădurile de stejar de acolo, iar
arborii izolaţi, adevărate minuni, păstraţi la Cornăţele, din Drumul oilor ori la Sărindăreanca aproape de
Bărăgan, arată ce am perdut. Oriunde e nevoie de un lemn de tărie, stejarul e folosit. Temeliile
frumoaselor biserici din Maramureş, vechi de 400—500 de ani, sunt din stejar, tare ca fierul, după cum
porţile vechilor cetăţi ori grinzile dela intrare tot din lemn de stejar sunt cioplite. Pentru traverse de căi
ferate stejarul este căutat, ca şi la construcţiile de năvi. Din lemnul stejarului se fac doagele pentru
butoaie, iar din cauza apelor frumoase, scândurile de stejar servesc la facerea mobilelor masive; tăiate
subţiri, pot îmbrăca lemne mai slabe.
Ca lemn de ars, deşi tare şi dă jăratec bun, pâraie într'una şi dă multă funingine.
În schimb scoarţa stejarului, din cauza taninului ce cuprinde, se întrebuinţează în tăbăcărie.
Fig. 31. Scoarţa stejarului (Pădure—Sibiu, Foto I. Simionescu)
Până şi ghinda are preţ, nu numai pentru îngrăşatul porcilor; prăjită dă cafeaua de stejar, sau
amestecată cu cacao, chiar şocolată de stejar. În locuinţele lacustre ale oamenilor neolitici s'au găsit
provizii de ghindă prăjită în vase de lut, care serveau, după mărturia şi a lui Pliniu, să se facă pâine din
făina lor. Şi la noi în anii de foamete din ghindă se cocea un soiu de pâne.
Fig. 32. Ş. sessihflora cu frunze şi ghindă (R )
În România trăesc mai multe soiuri de stejari: Gorunul (Quercus sessiliflora), de pe dealurile
înalte, se urcă în zona bradului. Se recunoaşte după frunzele mai delicate, cu crestături regulate şi cu
limbul frunzei prelungindu-se ca o pană spre codită. Ghinda e la capătul crenguţelor şi stă deadreptul
pe crenguţă. Mugurii lui crapă mai târziu decât la ceilalţi copaci de pădure. Stejarul (Q. pedunculata),
zis pe alocurea şi tufan, se găseşte mai mult spre câmpie dar se urcă şi pe locurile mai înalte.
Frumoasele păduri de lângă Nicoliţei din Dobrogea, ca şi cele din Cadrilater, deşii codri de odinioară
din Moldova, ca şi umbroasele pâlcuri de păduri rămase înspre malul Nistrului, pădurile dela poalele
munţilor Apuseni, din ei sunt alcătuite. Se recunoaşte după codiţa frunzelor mult mai scurtă decât la ori
care alt stejar, iar ghinda se află grămadă pe o codiţă lungă şi de 15 cm.
Gârniţă (Q. conferta), plăcându-i o climă mai caldă şi mai uscată, creşte mai mult pe la
marginea dealurilor joase din Banat, Oltenia şi Muntenia. În nordul Moldovei, în Bucovina e de tot
rară. Se cunoaşte după frunzele mari, cu codiţa scurtă şi îngrămădite la vârful ramurelor tinere.
Fig 33-34
 Cerul (Q. cerris) creşte mai bine prin locuri şi mai calde. De aceia este întins mai ales în
Banat şi Oltenia, unde e foarte răspândit, pe când în Moldova, Basarabia şi Bucovina nu se cunoaşte.
Nu creşte aşa de mândru ca stejarul; e mai pipernicit. Ghinda stă într'un păhărel cu solzi ţepoşi, iar
mugurii sunt terminaţi cu fire lungi. Lemnul său e cel mai preţuit la ars.

TEIUL

Dar prin codri ea pătrunde

Lângă teiul vechi şi sfânt,
Ce cu flori până-n pământ
Un izvor vrăjit ascunde.
(Povestea teiului de M. Eminescu)

Mândru este portul teiului când trăeşte deavalma cu alţi arbori, dar mai ales când e în libertate.
Trunchiul se înaltă drept dela rădăcină, ca o coloană antică, cu ramurile aproape deopotrivă de lungi,
cele mai de jos îndoite spre pământ, celelalte resfirate în toate părţile; îşi desfăşoară coroana-i cu
frunziş des ca un balon umflat, gata să-şi ieie sborul spre înălţimi. Dintre toţi arborii este acela a cărui
prezenţă se trădează mai lesne, prin mireasma dulce, dela depărtare, a florilor sale ca de ceară. În
drumul teilor dintre Meidanchioi şi Nicoliţel în Dobrogea de nord, te adoarme puternicul miros ce te
cuprinde în cale; în Iunie, când florile sunt în toiu, rândurile dese de tei, de pe Şoseaua Jianu din
Bucureşti, la amiază. când micuţele cădelniţe dau din plin parfumul îmbătător, te fac să uiţi de forfota
sgomotoasă a capitalei. Nu se putea ca Romanului să nu-I placă acest arbrore din păcate tot mai
împuţinat, afara de plantările ce se fac în oraşe pentru umbra deasă ce-l dă şi mirosul ce-l împrăştie.
Fig. 35. Fructe de tei cu foaie mare

Teiule cu foaie lată

Nici un vânt să nu te bată
Că bine mi-ai prins odată.

Trunchiul teiului în tinereţe e îmbrăcat cu o coajă netedă, strălucitoare, ce se poate desprinde

lesne de lemn, ceiace copiii ştiu, făcând fluere şi şuerători din crengile puse în Dumineca-Mare la
intrarea în casă.
Teiul bătrân are coaja crăpată în lung, dar nu prea adânc; creşte înalt ajungând şi 30 m., cu un
diametru aproape de pământ de 1.28 m., ca la teiul mare dela Văliug (Jud. Caraş) plantat acum 145 ani
de coloniştii austriaci. Unul, la Ciclova (Oraviţa) are diametru şi de 133 cm., înalt de 22 m. Pe lângă
trunchiul principal, desfăşoară o bogată ramificaţie, ceeace ce-i dă o impunătoare înfăţişare.
Teiul mai are o însuşire. Dela rădăcină ies lăstare numeroase. În jurul arborelui în vârstă, e o
pădurice de mladă, iar când cel bătrân e tăiat, repede se înaltă în locul lui zeci de puişori din trupul
celui dispărut.
Teiul e umbros, pentru că are frunze multe şi late.
Frunzele sunt mari, în formă de as de cupă, cu vârful ascuţit şi cu codiţa netedă, lungă şi
subţire. Cu câtă prevedere ies prinăvara din mugur ! Cei doi solzi ca de aramă, care le învălue peste
iarnă, se dau la o parte şi apar nişte scutece mai groase, aburite cu purpuriu, puse să apere frunzuliţele
plăpânde.
Fig. 36. Teiul de la via Academiei Române, Sascut. (Foto I. Simionescu).
Acestea nu ies decât încet, se desfăşoară cu prudenţă, pe când solzii care le apărau se desprind
şi cad, împrăştiaţi de vântul de primăvară ca nişte petale ceva mai scorţoase; sunt părţi de timpuriu
jertfite din trupul arborelui, murind după ce şi-au îndeplinit sarcina de a apăra frunzele delicate, pe care
bruma de primăvară uşor le-ar pârli.
Frumos e teiul chiar şi iarna. Rămâi oprit în loc în faţa lui nu numai prin ramificaţia bogată,
mai regulată decât a stejarului, dar şi prin bobitele trandafirii, elegante, înşirate rar pe crenguţele tinere
din anul trecut, cu abur roşietic pe ele. Sunt mugurii boghioşi, ce par floricele.
Spre deosebire de alţi arbori, teiul înfloreşte târziu, în mijlocul verii, căci mugurii din
primăvară dau numai frunza. Florile ca de ceară, sunt mirositoare şi mai ales bogate în miere.
Cât ţine floarea, teiul e un roiu. Albinele de dimineaţă până în seară nu fac alta decât, cu
hărnicie, adună nectarul dat din belşug, dar totdeodată duc şi polenul de pe o floare pe alta.
Petalele cad; mirosul se stinge. În locul unde erau florile apar bobiţe gălbui de o dată,
rumenite ceva mai târziu. Sunt fructele. Spre toamnă, vântul le rupe şi le răspândeşte, căci de codiţa
principală este lipită o frunză palidă, lunguiaţă, ca o aripă.
Pe lângă toate teiul este şi un copac cu mult folos pentru Român. Din lemnul lui moale, uşor
de lucrat, face coveţi, vase şi linguri. Icoanele din lemn de tei, uşor de histruit, se zugrăvesc mai uşor,
iar catapiteazma tot din tei mai lesne se lucrează. Beţele de chibrituri ca şi cutiile în care sunt puse, se
capătă şi din lemn de tei. Mangalul bun din lemn de tei se fabrică, iar din scoarţă, Oboroace. Fibrele din
liber dau sfoara asemenea celei de rafie, folosită la legatul viei, şi la facerea rogojinelor.
Scândurile de tei se pot lesne lustrui şi lucra; putându-se tăia subtile lemnul e folosit şi ca
„furnir", îmbrăcăminte fină, cu ape frumoase, pentru mobilele făcute din alt lemn.
În sfârşit florile de tei pe lângă hrana îmbelşugată dată albinelor, sunt căutate la facerea
ceaiului împotriva tusei.
La noi cresc mai multe soiuri de tei:

Teiul-roşu (Tilia parvifolia), cel mai răspândit, are frunzele mici, cu faţa de un verde închis
care contrastează cu dosul aproape argintat. Florile sunt mărunte, numeroase pe o codiţă
principală şi foarte mirositoare. Fructele coapte iarăşi mărunte, sunt ruginii.
Fig. 37. Teiul-roş (K).
Fig. 38. Teiul-alb.
Teiul alb (Tilia alba), are frunzele mult mai palide chiar pe faţă. Pe dos sunt păroase, pare că
ar fi presărate cu scamă.
Frunzele nu sunt prea ascuţite, iar acolo unde iese codiţa sunt mai scobite de cât la alţi tei. Se
mai deosebeşte uşor după floare, cu mult mai numeroase stamine — până la 50, — mai scurte de cât
petalele, în dreptul cărora se văd nişte solzişori gălbui, aşa în cât floarea pare bătută. E cel mai căutat
pentru grădini şi străzi, căci dă umbră deasă. În Cazane creşte şi la 50 m. înălţime; dar şi mai sus de
900 m. în Bihor.
Teiul-cu-foaie-mare. (T. grandifolia), ca şi precedentul, se vede mai des în parcuri; în natură
creste şi până la 920 m.; trăeşte îndelung, chiar 1000 ani. Are frunzele mari, late, cu codiţa lungă, verzi
şi pe dos; dă umbră deasă, înfloreşte mai de vreme, iar pe fiecare codiţă rar când se găseşte mai mult de
trei flori, mascate. Se deosebeşte deasemenea şi prin frunza ca o limbă, care învălue codiţa florilor până
jos, unde iese de pe creangă.

FRASINUL
(Fraximis excelsior)

E destul de răspândit, amestecat cu alţii, începând din zona bradului şi până în luncile joase
unde îi place, căci are nevoe de multă umezeală. Foarte adesea este plantat şi prin grădini şi parcuri, de
şi are un mare cusur, că atrage spre el cârduri întregi de cantaride, insectele care răspândesc un miros
înţepător, neplăcut. Lemnul lui este tot mai cătat, putându-se uşor lustrui, cu ape frumoase şi o culoare
de sidef ori trandafiriu. Crescând uşor, arborii de 50—70 ani au mai mare preţ de cât cei mai bătrâni.
Lemnul e superior ca al stejarului în ce priveşte elasticitatea şi duritatea, dar nu prea ţine la umezeală. E
foarte căutat pentru mobile, mai ales ca îmbrăcăminte, putându-se tăia în foi subţiri.
Pentru trăsuri e aproape cel mai indicat, ca şi la construcţia vagoanelor de drum de fier, după
cum în industria diferitelor maşini, lemnul de frasin este preţuit.
Şi frunzele au valoare medicamentoasă; ceaiul din ele domoleşte durerile reumatice.
Fig. 39. Crenguţă de frasin cu flori bărbăteşti. (R.).
Arborele se recunoaşte uşor. Crescut în voie, în grădini, este rămuros, cu o coroană rotundă,
largă; uneori ramurile laterale despicate de jos ajung în grosime trunchiul principal, îndoite aşa că ating
aproape pământul. În desişul pădurei creşte drept, ramificat numai spre vârf. Trunchiul e îmbrăcat peste
tot cu o coajă crăpată, cu crăpături tot atât de largi ca şi vârcele dintre ele. Crenguţele tinere, netede,
cenuşii-verzui, au pe ele lenticele, ca nişte puncte albe neregulat împrăştiate, iar mugurii laterali, faţă în
faţă, sunt mici ca nişte mărgele, pe când. cel din vârf, scurt, este lat.
Frunzele sunt compuse, ca ale nucului, numai că frunzi-şoarele laterale sunt mai svelte, mai
ascuţite la vârf şi mai depărtate unele de altele. Au o culoare ca a grâului de primăvară, verde viu.
Copacul înfloreşte înainte de a dă frunzele. Florile mărunte, cu o frumoasă culoare trandafirie,
sunt îngrămădite, smocuri aninate la capetele crenguţelor tinere. Sunt flori fără petale, cele mai simple.
Unele au numai stamine, altele numai ovare, iar altele cu amândouă la un loc. Când se formează
fructele, codiţele florilor se lungesc; la vârf spânzură câte un fruct uscat, lungăreţ, cu peretele subţiat ca
o aripioară, frumos colorată, galben cu un abur roşcat. Sunt astfel lesne luate de vânt şi împrăştiate
departe. Uneori rămân aninate de crengi până'n primăvară, amestecându-se cu florile proaspete.
Plăcându-i locurile mai umede, căci înghite multă apă, formează boschete naturale, mai ales
prin luncile râurilor. Creşte repede deodată, întrecut fiind doar de sălcii şi poate trăi chiar 200 de ani.
La noi nu i se dă cătarea de aiurea, unde lemnul său are o mare întrebuinţare. Pe lângă frasinul de vale,
mai trăeşte şi frasinul de munte, zis şi mojdreanul (Fr. ornus), care se ţine numai pe înălţimi, sco-
borându-se cel mult în zona fagului. E mai mic la statură, mai îndesat, cu lemnul mai tare şi cu coaja
mai netedă, cenuşie. Frunzele sunt mai închise la culoare, tot compuse, dar cu frunzişoare mai puţine şi
mai mici. înfloreşte după ce a dat frunzele. Florile mărunte, au o corolă formată din 4 petale subţiri şi
lungueţe, două stamine lungi şi un gineceu scurt. Stau îngrămădite multe la un loc, în vârful ramurilor,
pe un strugure ramificat. Florile împrăştie un miros plăcut. Fructele sunt la fel cu ale frasinului de vale;
sunt doar mai mici şi mai ruginii. Scrijelindu-se coaja, se capătă un suc dulceag „Manna", care se dă în
Italia, ca purgativ, mai ales la copii.
Fig. 40. Frunze şi fructe de frasin.
Lemnul său este tot atât de întrebuinţat ca şi al celuilalt frasin.

ULMUL

În pădurile de fag mai rar, mai des în cele de stejar şi până în lunca multor râuri mari, creşte
ulmul, adesa plantat şi în parcurile din oraşe, din cauza portului său asemenea, în multe privinţi, cu al
teiului. Se recunoaşte după frunzele nesimetrice la bază. O jumătate este mai lungă de cât cealaltă,
rotunjită, aşa în cât pare că învălue codiţa.
La ulmul propriu zis (Ulmus campestris), cel mai răspândit dela noi, frunzele dinţate pe
margini, sunt verzi, de un verde închis pe faţa de sus, cu nervuri divizate la vârf, pe când pe dos sunt
mai albicioase şi cu un puf roşcat la locul unde se îmbină nervurile secundare cu cea principală.
Frumos e copacul când înfloreşte. Lasă că e unul din prevestitorii primăverii, înflorind chiar
prin Martie, dar dă drumul florilor înaintea frunzelor, aşa în cât pare împodobit cu bombiţe mătăsoase
trandafirii, în tot lungul crenguţelor mai tinere.
Florile stau grămadă, ieşite din nişte muguri mai umflaţi. Fiecare floare e ca o cupă, cu
marginile resfrânte, pe care sunt înfipte patru stamine; în mijloc se află partea femeiască.
După ce înfloreşte, plesnesc şi mugurii cu frunze, mai mici, înşiraţi de o parte şi alta a
crenguţelor tot câte unul.
Când sunt pe deplin desfăşurate, ulmul dă umbră destul de deasă, până toamna târziu, când
vecinul său arţarul şi-a lepădat aproape toată podoaba frunzelor. De aceia e căutat pentru parcuri sau
pentru umbrirea şoselelor.
Fig. 42. Frunze şi fructe de ulm (R.)
În locul florilor se arată fructele, ca nişte foiţe de hârtie de mătase, sau mai bine ca o petiţă
pentru pistoalele cu care se joacă copii. În mijloc e sămânţa, învăluită în fruct, al cărui perete se
prelungeşte ca o foaie de hârtie de ţigară, spre a putea fi uşor luat de vânt şi împrăştiat.
Fig. 41. Crenguţă de ulm cu flori (Des. C. Motaş).
În deplina lui putere, ulmul e un arbore impunător, înalt, rămuros, cu scoarţa având crăpături
dese în lung, aşa că pare că e îmbrăcat peste tot într'o pânză de solzi, înşiraţi dealungul trunchiului.
Lemnul ulmului, în privinţa folosinţei lui, nu stă departe de al stejarului, ba în unele privinţi e
mai bun, păstrându-se bine sub apă. Ţăruşii pe care e zidită Veneţia sunt în mare parte din ulm. E
folosit mult la facerea caroseriei de automobile, la vagoane, dar şi la mobile. Cu lemnul de ulm se
imitează acela, mai scump, de Mahagoni.
E bun şi de foc, de şi lasă multă cenuşă, în schimb aceasta e bogată în potasiu. Are mulţi
duşmani. Gândacul ulmului îi mănâncă frunza, el şi larva lui, de nu lasă de cât ţă-sutul nervurilor. Mai
periculoasă e o boală presupusă microbiană, căreia nu i s'a dat de rost, care-l atacă încet-încet, de-i
stânge vlaga vieţii, lăsându-i numai scheletul uscat, după vre-o 2—3 ani. Se văd în lungul drumurilor
noastre asemenea bolnavi, de o dată cu frunze rămase numai spre vârf apoi desfrunzi cu totul.
În afara ulmului propriu zis, la noi mai trăeşte şi Vânjul (Ulmus effusa) cu frunzele şi mai
nesimetrice, cu mugurii mai mici, mai ascuţiţi şi cu florile cu codiţe mult mai lungi şi colorate rubinii.
Scoarţa, crăpată destul de des, se jupueşte în solzi îndoiţi în afară.
Des se întâlneşte şi ulmul de munte (Ulmus montana), cu frunze mult mai mari, adesea având
spre vârf trei colţuri mai răsărite. Frunzele par că stau deadreptul pe crenguţe, aşa de scurtă e codiţa. Nu
prea se bucură de mare cătare, căci lemnul e bun doar numai pentru foc.

CARPĂNUL
(Carpinus betuluş)

Iarăşi unul din copacii cei mai răspândiţi dela noi, amestecaţi atât printre fagi, cât mai ales
printre stejari. Cu cei dintâi se aseamănă la prima vedere, atât prin trunchiul neted, cât şi la frunză. Nu
ajunge însă să crească atât ca fagul, nici nu are trunchiul aşa de regulat cilindric, ci cu crăpături în lung
şi umflături oblice, de pare sucit. Scoarţa e mai cenuşie cu pete negre. Se ramifică degrabă, cu puţin
deasupra pământului. Frunzele sunt aşezate alternativ, stau orizontale şi sunt mai aspre; dinţii principali
sunt zimţuiţi la rândul lor. Intre nervuri frunza e boltită ceia ce-i dă o înfăţişare vălurată, deosebită de a
fagului. Având nevoie de mai multă lumină, se trage mai spre marginea pădurilor sau spre poeni.
Când e înflorit, ori dacă are fructe, nu se mai poate confunda de loc cu fagul. Încă de cu iarnă,
la carpen se văd muguri mai lungi, acoperiţi cu solzi, care nu sunt alceva decât mâţişorii cu florile
bărbăteşti. Abea au crăpat mugurii şi solzii mâţişorilor se desfac, ca şi la alun, pentru ca din stamine să
ploaie cu polen. Florile femeieşti sunt la vârful crenguţelor, înşirate tot pe un mâţişor. N'au petale, nu
sunt colorate; de aceia se deschid cât frunzele nu sunt desvelite, ca polenul să ajungă până la ele. Din
florile femeeşti ies fructele,
Înşirate pe codiţa lungită, şi întovărăşite de un soiu de înveliş ca o frunză cu trei loburi, din
care cel mijlociu e mult mai lung. Învelişul aduce acelaş serviciu, la împrăştierea fructului, ca şi aripele
fructelor de arţari.
Fig. 44. Frunze şi fructe de Carpăn (R).
Fig. 45. Cărpiniţa
Are un lemn tare; se despică greu. De aceia se întrebuinţează la facerea acelor obiecte
întrebuinţate mai des spre a nu se roade lesne, cum e jugul pentru boi, calupurile de cisme sau popicele.
E un lemn bun şi la ars, măcar că se taie mai greu. O varietate, cărpiniţa sau sfineacul (C. duinensis),
creşte amestecat cu gârneaţa prin pădurile din Oltenia, Banat ori pădurea Letea din Deltă, până unde
ajunge boarea caldă a climei mediterane.
E mai mărunt, cu frunze mai mici, dese şi mai lungăreţe.
Strugurele cu fructe abea se poate deosebi dintre frunze, doar prin culoarea mai gălbie a
aripioarei care învăluie fructul. Crenguţele sunt cu creţuri mărunte în curmeziş, datorită numeroaselor
lenticele albe.

NEAMURILE ARŢARULUI

Nu e cât de mică grădină publică, nici un pâlc de pădure, fără unul măcar din neamurile
arţarului, care uşor se recunosc prin frunzele lor late, crestate adânc pe margeni în 5 loburi ca degetele
răsfirate dela mână.
În oraşele mai mari, cu plantaţiuni pe marginea străzilor, neamurile arţarului aduc cei dintâi
bucuria sosirii primăverii, căci nici nu s'a spălat cu totul spuma omătului şi ei înfloresc, spre bucuria şi
a albinelor abea desmorţite din toropeala de peste iarnă.
Dintre neamurile arţarului, cei mai răspândiţi la noi sunt: paltinul, jugastrul şi arţarul propriu
zis.

Paltinul (Acer pseudoplatamis) este unul dintre frumoşii noştri arbori, punându-se la întrecere
cu stejarii şi ulmii, atât în ce priveşte mândra lui înfăţişare, cât şi folosinţa lemnului lui. Pe când arţarul
şi jugastrul, neamurile lui de aproape, se ţin mai puţin de dealuri şi mai mult de şesuri, paltinul din
potrivă se urcă tot mai sus, amestecându-se chiar cu brazii. Îi plac locurile cu apă îndeajunsă, dar nu
mocirloase. În negura deasă a înălţimilor îi prieşte bine. Se cunosc paltini (Baia-Mare) cu un diametru
de peste 1 m. şi înălţime de 30 m.
Izolat, dă crengi mai din jos, desfăşurându-şi o coroană bogată, cu umbră deasă sub ea, cam ca
şi a fagului, Se cunoaşte bine după trunchiu, frunze şi flori. Crenguţele tinere sunt strălucitoare, cu
muguri laterali, scurţi, iar cu cel din vârf umflat. Pe trunchiul în vârstă coaja se jupoaie sub formă de
solzi, ca şi la platan. De aceia are de departe o culoare mai deschisă.
Frunzele sunt mari, late, verde închis pe faţă, mult mai deschise, verde-cenuşiu, pe dos. Sunt
tăiate adânc în 3 părţi, zimţuite pe margine şi cu vârful ascuţit. Alte două loburi mai scurte sunt lângă
codiţa frunzei.
Fig. 46. Fruct de paltin.
Când e de 30—40 ani, începe să înflorească. După ce frunzele s'au desfăşurat, ies florile
numeroase, grămădite în lungul unui strugure lung, care spânzură în jos. În această privinţă, înflorit, nu
se poate confunda nici cu arţarul nici cu jugastrul.
Şi fructele sunt diferite de ale neamurile lui. Aripele, ruginii, nu sunt întinse ci aplecate în jos,
formând între ele un unghiu mai ascuţit. Lemnul paltinului este foarte căutat pentru mobile, căci se
poate lustrui lesne, fiind des. Are o culoare albă-gălbue, cu prea puţine ape şi o strălucire ca de mătase.
Din cauză că se îndoaie lesne, fiind elastic, e un lemn căutat la fabricarea automobilelor şi aeroplanelor.
În alte întreprinderi mai mărunte deasemenea este foarte preţuit.
Fig. 47. Frunza de paltin (R).
Fig. 48. Portul paltinului. Cisnădioara-Sibiu. (Foto I. Simionescu)
Ca lemn de foc, paltinul are aproape valoarea fagului.
 Jugastrul (Acer campestre), e cel mai pipernicit dintre neamurile sale, fiind şi fără mari
pretenţiuni; creşte mai ales în tovărăşia stejarului, rar trecând de 10 m., înălţime, şi cu trunchiul subţire.
Unde nu-i e locul prea prielnic nu e mai înalt ca un tufan, formând avangarda înaintării pădurilor în
stepe. Atunci rămâne subţire, strâmb, de-ţi face milă. Ştie să se mulţumească cu puţin.
E pus şi prin grădini ori parcuri, mai mult din cauza că poate să-şi formeze o coroană rotundă,
iar spre toamnă frunzele devin galbene ca de pucioasă.
Se deosebeşte de neamurile lui prin frunzele mărunte, tăiate mai adânc în 5 loburi înguste,
dintre care cele 3 din mijloc au câteva crestături la vârf.
Fig. 40. Crenguţă de Jugastru, cu flori şi fruct. (K.)
Abea au ieşit frunzele plăpânde din mugure, iar solzii roşcaţi ce le-au apărat nici n'au căzut
încă, şi florile gălbui se arată grămăgioară, pe o codiţă la început îndreptată în sus.
După ce frunzele toate s'au desfăşurat, în locul florilor apar fructele atât de caracteristice, căci
în jurul celor două seminţe, peretele se lungeşte, se subţiază ca nişte aripi de insectă, întinse în lături, cu
nervuri fine, des ramificate şi îndoite elegant. Prin ele se deosebeşte lesne de neamurile lui. Formează
podoaba copacului, vara, căci aripioarele se colorează cu un abur vişiniu, care le face să pară un grup
de fluturi aşezaţi la capătul crenguţelor.
Trunchiul, la bătrâneţe, e îmbrăcat într'o scoarţă crăpată, aşa în cât pare că e învăluit într'o
plasă cu ochiurile rombice, lungite. Crenguţele mai subţiri, adesea au creste de plută în lung.
Lemnul de jugastru e bun de foc. Altfel nu se întrebuinţează de cât prea puţin în industrie, din
cauză că trunchiul e adesea prea subţire. Cel mult se face din el paturi de revolvere, cozi de biciuri,
prăsele de cuţite, căci e destul de tare.

Nici arţarul (Acer filatanoides) nu se urcă prea sus, spre munţi, ci se ţine tot de stejari. Creşte
Însă ceva mai repede de aceia e mai sdravăn şi mai înalt. Se recunoaşte după frunze, mari, late, aşezate
tot câte două faţă în faţă, prinse de crenguţe cu o codiţă mai adesea ca muiată în vin roşu. Frunzele sunt
crestate pe margini, nu aşa de adânc ca la jugastru, iar cele cinci colturi resfirate, au dinţi rari, ascuţiţi,
sămănând cu ale unui platan.
La arţar se poate lesne prinde legătura ce există între aşezarea frunzelor pentru a căpăta cât
mai multă lumină. Pe ramurile întinse lateral, frunzele stau orizontal, cu latul lor perpendicular razelor
de soare, formând ca o pânză întinsă, făcută din bucăţi. Pe ramurile verticale frunzele sunt aşezate
cruciş; cele de sus nu împedicâ lumina celor de desuptul lor.
De îndată ce crapă mugurul din vârful crenguţelor, florile se arată fără să mai aştepte frunzele.
De aceia arţarul, primăvara, lesne sare în ochii tuturor celor dornici să cate spre începutul de vieaţă din
grădini ori păduri.
Fig. 50. Frunză-şi fruct de arţar (R.).
Se împodobeşte repede cu canafuri formate din numeroase codiţe ramificate, în vârful cărora
se găsesc floricelele gălbui, palide, care atrag privirea piin mulţimea lor. Cuprind un suc dulce. Arţarul
în floare e ca şi teiul, un zumzet de albine.
Şi fructele arţarului sunt înaripate, ca şi ale jugastrului. Aripile formează un unghiu mai
deschis decât la paltin; late, subţiri, seamănă cu spiţele elicei de aeroplan. Spre toamnă când se
desprind, cad în spirale strânse şi prin aceasta se răspândesc departe.
Trunchiul arţarului este şi mai des crăpat de cât al jugastrului, dar lemnul lui moale are prea
puţine întrebuinţări. Chiar ca lemn de ars e slab.
Cătare au frunzele, prin ţinuturile unde e sărăcie de păşune. Ca şi ale jugastrului pot fi păstrate
peste iarnă şi date ca hrană oilor şi caprelor.
Pela noi mai creşte şi Glădişul sau Verigariu (Acer tataricum) mic de statură cu frunzele
aproape întregi, cu puţine crestături. Se recunoaşte lesne după fructe, a căror aripioare sunt încovrigate,
ridicate în sus şi ceva mai late la vârf, în loc să fie întinse ca la arţar ori jugastru.

ARINII.

Sălciile, plopii şi arinii sunt tovarăşii apelor curgătoare, îşi împart domeniul. Cele două dintâi
se îngrămădesc mai ales în lunca largă, acoperind zăvoaiele şi grindurile. Arinii se trag mai spre deal şi
munte, unde apa curge iute. Când ajung să fie la un loc, sălciile şi arinii, formează un contrast isbitor.
Sălciile se întind, stufoase, cu frunzele micuţe şi argintate. Arinii din potrivă par îmbăiaţi în catran.
Neagră este coaja, negrii sunt şi frunzele, iar trunchiul cată să se înalţe cât mai sus. Amândouă însă se
întrec în prevestirea primăverii. Arinul se pregăteşte chiar de cu toamnă. După ce au căzut frunzele, au
rămas mâţişorii negri ca de metal. Primăvara, pe lângă florile proaspăt deschise, se găsesc la vârful
mlădiţelor şi conurile uscate din anul trecut.
Fig. 51. Fructe vechi şi măţişoare, proaspete de arin. (Des. D-n. E. Saulea-Bocec)
 Arinul-negru (Alnus glutinosa) e un copac cu coaja netedă la început, cafenie; mai apoi
scoarţa se crapă mărunt în lung, capătă culoare închisă, negrie, ca brazda de pământ.
Iarna par roşcaţi, căci atât mugurii cari au o codiţă, dar mai ales mâţişorii formaţi de cu
toamnă, au solzi roşcaţi.
Trunchiul e caracteristic; creşte înalt şi deşirat, cu ramurile scurte şi orizontale; numai cele
dinspre vârf se îndreaptă în sus. Frunzele seamănă cu ale fagului, numai că sunt mai închise la culoare,
aspre şi lăţite la vârf, ruginii pe dos, dealungul nervurilor. Primăvara par şi ele ceruite, un mijloc pe
care natura adesea îl foloseşte pentru a apăra frunzele tinere, fragede, de brumele care mai pot cădea
după crăparea mugurilor.
Fig. 52. Portul arinului (R).
Fig. 53. Frunze de arin-negru (K.).
Ca şi alunul, arinul înfloreşte timpuriu. Nici n'a apucat bine să se topească omătul, nici
mugurii să crape, că mâţişorii gata de cu iarnă îşi resfiră solzii. Cei lungi şi subţiri dau polenul, nouraşi
de praf la cea dintâi clătinare de vânt. Mâţişorii femeeşti, de o parte, sunt scurţi, cu solzi mai groşi, pare
că sunt nişte conuri închircite de brad. Seminţele se coc spre toamnă, dar n'au aripi; nu pot fi
împrăştiate de cât prin mijlocul iernii, când scapă din strânsura solzilor. Lesne sunt luate de vânt şi mai
ales cad când pasările înfometate vin să ciupească din mâţişorul uscat.
E un arbore care nu prea trăeşte mult; în schimb însă, ca şi teiul, dă lesne lăstare numeroase
dela rădăcină, aşa încât repede-repede se formează stufărişuri dese, din care unele mlădiţe răsbesc mai
uşor şi se ridică tot mai sus.

Arinul-alb (Alnus incana), creşte mai spre munte. Se recunoaşte după scoarţa lui netedă ca a
fagului şi alburie, păstrată aşa până în adânci bătrâneţe. Se mai deosebeşte şi prin frunzele la început
pufoase pe ambele feţe, mai apoi numai pe faţa de dedesubt. Mâţişorii sunt mai lungi, mai subţiri şi mai
puţin ruginii.
Fig. 54. Fruct de mesteacăn.
Lemnul arinului destul de moale şi greu de despicat, se foloseşte în industria mobilelor, mai
ales când are pete. Dacă e ţinut mai multă vreme în apă, ajunge mai trainic şi mai tare; scândurile se
lustruesc mai bine, aşa că e căutat chiar în fabricarea mobilelor de lux. Ca pari, ori la construcţia
caselor nu ţine; repede putrezeşte. În schimb în apă, devine tare ca fierul. De aceia e căutat pentru
picioare de poduri. Vestita punte Rialto, din Veneţia, este construită pe ţăruşi de arini.
Şi ca lemn de foc este bun, căci dă o flacăre mare, lină. Mai ales pentru brutării ori fabricele
de sticlă, e lemnul cel mai minunat. Mangalul de arin este căutat la fabricarea pulberii. Din scoarţă şi
arine, conurile femeeşti, româncele scot, sau mai drept scoteau mai de demult, vopseaua neagră pentru
lână.

MESTEACĂNUL
(Betula verrucosa)

Rar arbore mai delicat şi cu înfăţişare mai gingaşă de cât mesteacănul. Pe când tovarăşii lui
dau impresia de trudă grea pentru a creşte şi a se menţine în picioare, mesteacănul pare ca un puf
enorm, fixat în pământ. Spre deosebire de alţi arbori, care îşi ridică în sus crengile, la mesteacăn
ultimile ramuri se apleacă îndoite în jos ca la salcia plângătoare.
Când poleiul se prinde de crenguţe şi le bate soarele, copacul pare o fântână ţâşnitoare din care
se împrăştie apa în fire subţiri.
Ca să arate frăgezimea peisajelor de munte, Grigorescu îşi alege drept decor câţiva mesteceni,
a căror ramuri din vârf, în perspectiva depărtării, se topesc în atmosfera cetii străvezii. Mesteacănul de
lângă ţărăncuşa, din tabloul aflat în sala de Consiliu a Băncii Naţionale, pare că e trăsătura de unire
între pământul în care îşi înfige rădăcinile, cu norii alburii ce împânzesc cerul senin.
Culoarea argintată a trunchiului neted, cu coaja subţire, care se desface uşor deacurmezişul;
ramurele mlădioase, ca nişte vârfuri de biciuri, atât de elastice încât se îndoaie sub greutatea slabă a
frunzelor; frunzele delicate, uşoare, abea aninate cu o codiţă subţire, plecate în jos, mişcate la cea mai
slabă adiere de vânt, întreaga lui făptură, are ceva eteric, fin.
Când priveşti şirul mestecenilor resfiraţi pe podişul dela Pârâul-Cârjei, mai în sus de Borca, pe
Bistriţa, mai ales când soarele, spre asfinţit, străbate frunzişul poleindu-1 cu aur, pare că e o cortină de
borangic bătut cu fluturaşi. Ori unde se vede, în văgăuna dealurilor înalte dela Adâncata lângă
Burdujeni, răzleţ pe vârful Bârnovei de lângă Iaşi, acoperind coastele dinspre Poiana-Sibiului,
mesteacănul îţi deşteaptă un surâs de mulţumire, îndreptându-ţi gândurile spre cerul albastru, în decorul
căruia îşi arată întreaga podoabă a făpturei sale.
Şi totuşi mesteacănul este un sol al ţinuturilor nordice, reci. Răspândirea lui e mai mare în
Moldova şi Bucovina, decât în Muntenia. În Oltenia cu climă mai domoală, abea se află, ici şi colo, iar
din Dobrogea nici nu se cunoaşte. Se ţine de molid şi fag, mai ales la îmbinarea acestora. Sub umbra
lor uşoară, puieţii de brad cresc de minune. După ce au scăpat din nevoi, nu mai permit mestecenilor să
se amestece cu ei decât toleraţi, răzleţi. E povestea puiului de cuc printre plante. E şi minunata poliţie a
naturii.
Mesteacănul îşi schimbă îmbrăcămintea cu vârsta şi cu anotimpul. Tânăr, străluceşte sub
învelişul argintiu al scoarţei netede, ce se desprinde ca şuşiniţe de hârtie; cel mult are câteva pete
întunecate în curmeziş. Când îl bate soarele e ca de argint. Cu cât îmbătrâneşte, cu atâta, de jos dinspre
rădăcină, coaja devine scorţoasă, crăpată, negrie. În crăpăturile plutei se prind alge, licheni, muşchi. De
altfel şi coaja bătrână, în bătaia soarelui, e un tablou. Negrul scoarţei crăpate, albul foiţelor de coajă
păstrate, lichenii ca de pucioasă ori verzui, se îmbină într'o polichromie minunată.
Fig. 56. Câte se scot aiurea din mesteacăn. (Des. D-ra A. Stănescu)
Fig. 57. Crenguţă de mesteacăn cu frunze (K.).
Frunzele mesteacănului n'au formă hotărîtă. Se schimbă dela copac la copac şi chiar pe acelaş
copac. Sunt verzui, nu mult închise la culoare şi unse cu un soi de ceară mirositoare, în primele zile
cum ies din mugure. Mai târziu răşina se preface în solzişori. Un buchet de crenguţe de mesteacăn adus
în casă, răspândeşte o împrospătare primăvăratecă prin verdele frunzelor fragede şi slabul miros de
răşină.
Îndată după ce ies frunzele, se deschid şi mâţişorii. Cei cu florile bărbăteşti sunt mai lungi,
mai groşi, se vad şi iarna ca nîşte canafuri la capătul crenguţelor mlădioase, căci se ivesc de cu toamnă.
Ceilalţi, cu florile femeeşti sunt mai delicaţi. Fructele sunt ca nişte fluturi cu două aripi late, iar
sămânţa împrăştiată spre toamnă, încolţeşte după 2—3 săptămâni. Puişorul fraged îndură frigul iernii.
Pe cât e de frumos, pe atâta e şi de folos. Unde mestecănişul are mari întinderi, în Suedia,
Finlanda ori Rusia, mesteacănul e întrebuinţat fel şi chipuri, asemănându-se cu palmierii din ţinuturile
ecvatorale.
Lemnul cam moale pe aiurea este mult căutat la fabricarea mobilelor. În Suedia se colorează
roş, trandafiriu, verde, cenuşiu, ceiace face ca apele scândurilor tăiate, să fie bogate. Din crengile mai
groase, ca şi din trunchiurile mai subţiri se fac şi la noi chioşcuri, podeţe cu aspect pitoresc. Lemnul
îndoindu-se uşor, serveşte la cercuri pentru butoaie, cofe, dar şi la hlobe de căruţe, oişti. Rădăcinile,
mai tari, sunt căutate de strungari.
La construcţii mesteacănul nu e bun, căci repede putrezeşte, de unde şi vorba: „Mesteacănul
dacă nu i-ar fi ruşine de ceilalţi copaci din pădure, ar putrezi în car, din pădure până acasă" (A.
Gorovei, Botanica populară). Din crengile lui mlădioase se leagă măturoaie sau felezueală pentru
curăţit grâul de pleavă şi paie.
Mangalul de mesteacăn are preţ; e căutat în multe industrii. Din coajă se scoate cruşala şi
duhala, ca şi un dohot de uns ciubotele, care dă mirosul caracteristic iuftului rusesc. La noi, dohotul are
cutare în popor şi ca doctorie împotriva râiei. Cu el a fost lecuit Creanga când a luat boala dela caprele
babei Irinuca din Broşteni, pe când învăţa la şcoala lui Balş.
„Şi după ce ne-a căinat şi ne-a plâns bunica, degrabă s'a dus în cămară, a scos un ulcior cu
dohot de mesteacăn, ne-a uns peste tot trupul din creştet până 'n tălpi şi apoi ne-a culcat pe cuptior, la
căldură. Şi tot aşa ne-a uns de câte două-trei ori pe zi cu noapte, până ce în Vinerea-Seacă, ne-am trezit
vindecaţi tafta".
Primăvara cât seva gâlgâie în trunchiul mesteacănului, scrijelindu-se sau sfredelindu-se
trunchiul, picură un suc care dă o băutură, ce curăţă sângele. Lăsat să fiarbă, din el se face un vin
gustos dar şi oţet.
Până şi frunzele sunt folosite; din ele capătă gospodina în ajunul Paştelui gălbineala de
încondeiat ouăle, din ele se capătă un ceai, bun pentru dureri de rărunchi.

SALCIA

Te lasă, te lasă
Salcie pletoasa,
Să te bată vântul,
Să săruţi pământul,
Să-mi umbreşti mormântul.
(Cântec popular)

Salcia e un nume colectiv, dela latinescul Salix, dat unui gen de arbori cu specii bogate.
Numai la noi sunt vre-o 20, cu o răspândire largă, din Delta Dunării până'n creştetul munţilor. Toate au
comun frunzele ascuţite la vârf, înguste, cu codiţa scurtă. Toate au mâţişori, canafuri mătăsoase în care
se ascund florile fără petale. Dela subsuoara unui solz ies două stamine, iar în florile femeeşti ovarul e
fără cupă la bază. La toate le plac umezeală abundentă la rădăcină. De aceia nu e pârău de munte, râu,
fluviu ori ochiu de apă stătută, fără tovărăşia unei varietăţi de salcie.
Fig. 58. Salcie tunsă Valea Sebeşului (Des. D-na Virginia I. Barbu).
Pleci cu trenul spre Constanţa; intri în stepă. În faţă se întind ogoarele fără umbra unui arbore.
E îndeajuns însă o adâncătură de teren, o veche albie., părăsită a apelor curgătoare de demult, ca
decorul să se schimbe prin câteva tufe de stuf, papură ori pipirig şi vre-un trunchiu două de sălcii.
Ochiul de apă capătă farmec, prin umbra ce-i dă culori deosebite.
De aceia e un arbore mult răspândit la noi deşi poporul nu-i dă nume prea deosebite. Salcie,
răchită, mlajă sunt cam nuanţele de numiri pentru toate speciile ce se întâlnesc la noi. Fie care soiu de
arbore îşi are individualitatea proprie. Stejarul reprezintă puterea. Ramurile lui noduroase, sucite, aduc
aminte, privite în goliciunea de iarnă, de braţele vânjoase, cioplite în piatră, ale unora din statuele
neisprăvite ale lui Michelangelo. Bradul e mândria neînfrântă nici de nemeţii, de care scapă scutu-
rându-şi puţin pletele, nici de furtunele care-l învolbură. Rezistă ori cade deantregul. Mesteacănul e
dantela de argint, podoaba plaiurilor joase de munţi. E indefinitul într'o formă ce pare definită.
Dintre toţi copacii noştri, nici unul nu încheie mai minunat într'însul agăţarea fiinţii de vieaţă,
ca sălciile. E însăşi concietizarea vieţii, cu toate gamele bucuriei şi ale suferinţei, după timp şi
împrejurări. O nuia de răchită înfiptă în pământ, dă muguri şi rădăcini. Parii de care se împletesc
gardurile de nuele, ajung cu vremea înverziţi, dând, la vârf un mănunchi de smicele, cadrul verde al
căsuţelor văruite din satele dela deal. Salcia e astfel Între plante ceeace hidra de apă dulce e între
animale. O tai în bucăţele, iar din fiecare bucată iese cu vremea o nouă hidră.
De cum începe să zâmbească soarele de primăvară, mlaja îi răspunde, rumenindu-şi mlădiţele
tinere. În lungul pârâului molatec de şes, în cele din urmă zile de iarnă, e un val de culori, înainte de a
răsări cel dintâi colţ de iarbă. Smicelele tinere sunt îmbujorate, de par o grădină de trandafiri.
Fig. 59. Salcie din Balta Dunărei
E graiul prin semne şi culori cu care plantele ştiu să-şi spuie, cui le pricepe, bucuria lor. Nu
pot cânta, ca păsările, dar curcubeul de culori, ce se lasă pe cununa trunchiului lor tânăr, îţi atrage
privirea de departe. Nici n’a apucat bine să se apropie Dumineca-Floriilor şi sălciile mai în vârstă încep
să scoată la iveală mâţişorii de mătasă argintie, petala nunţii lor, cu care creştini întâmpină sosirea
Mântuitorului în Ierusalim. „Osana, Osana, fiul lui David, bine este cuvântat Cel ce vine întru numele
„Domnului". Şi mai în vârstă salcia se bucură pe deplin de plăcerea traiului; gârbovită, surâde totuşi
vieţii.
Lumea sălciilor e lumea oamenilor, împrejurările de trai nu sunt pretutindeni aceleaşi. Lor le
trebue umezeală multă şi spaţiu liber. Le au ? Nici măslinii din Grecia nu sunt mai frumos desfăşuraţi
ca sălciile din Bălţile Dunărei. Aici e raiul lor; aici e hora huzurului. Sărăcie nu se vede; cel mult
spinarea îndoită de bătrâneţe, mai aruncă stropi de amărăciune în pusderia pădurii dese.
Fără sălcii, Dunărea şi-ar pierde mult din farmecul ei. La marele viituri lunca largă e numai o
apă gălbuie; fluviul bătrân e schimbat în lac întins. Cununa sălciilor presărate ca strejerii în lungul ei,
sunt geamandurile cari arată drumul vapoarelor.
Fig. 60. Sălcii din lunca Dunărei spre Măcin. (Des. C. Motaş).
Când vaporaşul mic străbate braţul Măcinului, pluteşte sub bolta ramurilor de sălcii, ce nu lasă
sus de cât o şuşiniţă albastră sau străbate un tunel, în canalul Filipoiului, căci ramurele de sus îmbinate
între ele, se oglindesc în dunga apei liniştite. De pe vaporul ce te duce din Galaţi la Cernavoda, adese,
la cotituri, prinzi viziunea peisagelor descrise de pe ţărmurile ecvatoriale. Tot sălciile ţi le evocă. Prin
rădăcinile lor „adventive", care-ţi arată până unde se urcă apele, aduc aminte de arborii Mangrove,
împletitură vie de nuele, care apără ţărmul de distrugerea apei.
Dar dacă sălciile Dunărei evocă belşugul, cele din luncile celorlalte râuri, mai în vraiştea
crivăţului, sunt concretizarea tăinuitei năztiinţi a fiinţelor de a se feri cât pot de moarte. Povestea
bătrânului care nu poate nici măcar duce sarcina de vreascuri în spate, dar care, chemând moartea, nu o
mai vrea, este prinsă din aleea sălciilor bătrâne de pe drumul către Dumbrăveni, bătut în copilărie de
Eminescu. E aleea, Sfinxilor: e tabloul lui Corot „la Saulaie" Trunchiul pare un putregai şi totuşi dela
vârful mereu ciuntit pe vremuri de oameni, în fiecare primăvară, ies smicele tinere. Nu mai e imnul
traiului fără griji, din Deltă. E oftatul suferinţei pe care vântul, aprig în calea deschisă a luncii, îl
răscoleşte din scorburile trunchiurilor îmbătrânite. Toate sunt numai ruini, formele svârcolirilor de a se
menţine în picioare. Ici e una căreia nu i-a mai rămas decât o ramură mai în putere. Colo-trunchiul e ca
un cilindru gol; drumul sevei trimes spre ramurile ce încununează ruina, este restrâns la peretele de
câteva degete de gros, necomplect şi el. Trupul e numai răni, unele încă vii, altele tămăduite. Formele
cele mai fantastice, în amurg, se înşiră în lunca Siretului, ca şi în a Oltului aproape de Turnu-Roş, ori
pe Sebeş în jos. Li se schilodeşte trupul îngroşat de vrâstă, dar din ciuntirea dela vârf răsar mlădiţe
tinere şi strălucitoare, pline de vieaţă. Nici cele gârbovite de bătrâneţe nu mor uşor. Pe Valea Nacului
lângă Sascut, o salcie scorburoasă căzuse la pământ doborîtă de vânt. Numai o aşchie o mai lega de
rădăcină. Prin cărarea îngustă însă trecea îndeajunsă sevă ca pe vârful bătrânului gata să moară, să se
înalţe câteva mlădiţe verzi.
Fie. 61 Fig 61. Mâţişori de răchita
Aproape de mormânt, aplecate gata să se năruiască pentru totdeauna, găsesc totuşi destulă
vlagă ca să scoată câteva frunze, să le cânte, în pragul morţii, cântecul vieţii. Dacă sucul ce-l mai sug
prin rădăcinile îmbătrânite curge cu ţârâita în vinele lor prea întărite, moşnegii se bucură măcar că pot
adăposti viaţa altora. În scorbura lor sunt cuiburi; păsăruica ce-i trezeşte din somn cu ciripitul ei vesel,
a găsit adăpost în vârful trunchiurilor umflate de atâtea răni iar muşchii fac cultuce de verdeaţă
presărate cu stropi de flori.
Bătrânii mor liniştiţi; au cunoscut bucuria prin suferinţă. Pe cadavrele lor se aştern propriile
frunze ce dau hrană pentru noua viaţă.
Salcia joacă un rol foarte însemnat în viaţa poporului nostru. E folosită la toate. Se pune ca
pari la gard, ori ca întărire a malurilor râpoase din sat. Din smicele se fac împletituri; din lemn: linguri,
coveţi, scafe. Din coajă se fac lucrători şi tilinci, fluerul lung, fără borte, din care cântă ciobanii.
În covăţica cioplită din trunchiul de salcie se scaldă pruncul; o salcie se pune la capătul
mormântului.
În ziua de Florii, creştinii duc smicele cu mâţişori la biserică. Prin ele se înalţă slavă
primăverei anunţate. Cu smicele de răchită sfinţită dela biserică, se ating vitele din grajd, pentru ca să
crească şi să plodească mai de grabă; se ating copii mici, ca şi ei să crească şi să înflorească. Agăţându-
se la icoană sau sub streşină, prin ele să alungă piatra sau să dă mană stupinii. La vre-o grea cumpănă,
cu mâţişorii uscaţi puşi pe cărbuni la un loc cu tămâia, se afumă în jurul casei. (B. Marian),
La Sf. Gheorghe, se sărbătoreşte primăvara în toiu, tot cu câteva crenguţe înfrunzite de salcie,
înfipte în brazda verde.
La nuntă, cu beţişoare de răchită joacă vornicelul înaintea miresei şi tot din răchită se face
băţul vornicelului. (A. Gorovei şi M. Lupescu). Poeziile populare pomenesc ades de sălcii şi răchită,
dovada marei catari pe care o au la poporul nostru.

Sunt felurite soiuri de Salix.

Răchita (Salix fragilis) este foarte răspândită dealungul râurilor. E cea mai chinuită, căci
ramurele ei drepte, mlădioase sunt necontenit tăiate. Copacul capătă o înfăţişare caracteristică.
Trunchiul se îngroaşe ca o coloană, umflată la capăt de rănile ce i se fac în fiecare an. Mladele lăsate
cresc ca un buchet, tot una de lungi, dar trunchiul repede devine scorburos.
Fig. 62. Frunză de Salix fragilis k).
Fig. 63. Răchită albă (K).
Frunzele răchitei sunt lungueţe şi subţirele, la început mătăsoase apoi lucii cu vârful ascuţit şi
îndoite într'o parte, având la bază alte două frunzişoare mai mici.
Florile sunt pe trunchiuri deosebite şi apar odată cu frunzele.
Au un suc dulceag,ceiace face că sunt vizitate de albinele hămisite de îndelungata amorţire din
stup.
Răchita-albă (Salix incana) are frunzele subţiri şi lungi, pe partea inferioară alburii şi
pâsloase, iar marginele sunt răsucite spre interior. Mâţişorii la vârf roşcaţi şi fără multă mătasă ies de
timpuriu, înaintea frunzelor.
Fig 64
Răchita-roşie (Salix purpurea) sau Lozia, cu mlada purpurie, ceiace spre sfârşitul iernii aduce
o înviorare decorului prea monoton.
Mai ales când seva începe să curgă mai din belşug, simţind vieaţa primăverei, mlădiţele se
îmbujorează şi mai mult. Frunzele luciate pe faţa de deasupra sunt ceva lătuţe spre vârf; stau ades câte
două faţă în faţă. Mâţişorii ies înaintea frunzelor.
Răchita-de-mlaje (Salix viminalis) are ramurile foarte elastice, învelite cu o coajă netedă,
cenuşie. Frunzele lungi înguste, sunt acoperite pe dos, cu peri mătăsoşi argintii. Florile bărbăteşti,
îngrămădite în mâţişori, ies înaintea frunzelor. Se cultivă anume pentru mlădiţe, din care se fac panere,
coşuri, mobile uşoare.
Salcia-alburie (Salix alba) formează pădurile de pe ostroave. Are crengile mlădioase îndoite
în jos. Frunzele sunt înguste, lunguieţe, zimţuite pe margini, ascuţite la vârf, mătăsoase pe faţa de jos.
Când bate vântul, tot arborele pare că e poleit cu argint. Mâţişorii, argintii şi ei, au câte o codiţă mai
lungă.
Fig 65. Salix viminahs (K).
Salcia-moale (Salix caprea) zisă şi Iov răspândita pana m părţile muntoase, înfloreşte de
timpuriu, înainte de a dă frunzele lătuţe, netede pe muche, păroase pe faţa de jos şi cu vârful ascuţit
puţin îndoit. Mâţişorii de Florii, argintii, înveliţi la bază cu solzi castanii, se iau de regulă dela această
salcie. Sunt florile bărbăteşti. Cele femeeşti stau pe mâţişori mai subţirei, care se lungesc ca şi cei de
plop.
Cu acestea nu s'a terminat şirul sălciilor de pe la noi. Numai prin zăvoaiele Dunărei trăesc
peste 12 specii, în afară de altele care se urcă, pe râurile de munte şi până în păşunele alpine, ajungând
mărunte.
Fig. 66. Salix alba (K)
Fig. 67. Salix caprea (K).

PLOPII

Podoabă luncilor mari o dau şi plopii. Când treci podul dela Cosmeşti, peste Siret, nu ştii ce să
admiri mai repede: malul înalt rupt, galben-roşcat în apus de soare, până mai sus de Nicoreşti, oglinda
aurită a apei resfirată printre ostroavele de prundiş şi nisip, ori zăvoiul cu plopi rămuroşi, asemenea
unor baloane umflate gata să se ridice în aer.
Frumuseţea acestor arbori înalţi, rămuroşi, care cresc uşor, maestoasa lor înfăţişare, nu o poţi
prinde însă mai bine decât când sunt răzleţi, în deplină desfăşurare, având condiţiuni prielnice.
Aşteptând trenul ce avea să mă ducă spre Dorohoi, nişte mierle mi-au atras odată atenţia
asupra celor câţiva plopi, care umbresc staţia Leorda. Păreau arbori din ţinuturile bogate în ploi şi
călduroase, din nordul Indiei. Se nimerise să fie şi două trunchiuri îngemănate. Ramurile groase se
resfirau în voie în toate părţile, în spaţiul larg, ocrotind pare-că sub frunzişul lor rar şi mica gară, cât şi
pe ceilalţi arbori, pitici pe lângă ei.
Fig 68
Totuşi nu impun prin masivitate. înalţi, rămuroşi, au în ei ceva din uşurătatea mesteacănului;
par puhavi din cauza prea marii umezeli, în care le merge bine. N'au seriozitatea stejarului, Mereu îşi
scutură frunzele, ca un roiu de fluturi albi, mereu şoptesc ceva neînţeles, la cea mai slabă undă de vânt.
Frunzele întoarse când pe o parte când pe alta, diferit colorate, le dau un neastâmpăr continuu,
un freamăt, variat într'una. Cu ei nu ţi se urăşte, chiar în singurătatea cea mai mare. Iar când din
numeroasele lor fructe, ninge cu scama ca de bumbac, ce învăleşte seminţele, până şi bucureştenii sunt
ademeniţi a ridica ochii către coroana lor frumoasă, admirând cu această ocazie cerul albastru din luna
Iunie.
Sunt arbori decorativi, tocmai prin volumul ce-l ocupă şi prin fantastica resfirare a crengilor.
În Cişmegiu ca şi în Parcul Carol ei dau tonul de pădure parcurilor măestrit împodobite cu flori. De
aceia se plantează în lungul şoselelor şi chiar a străzilor. Bătrânii plopi de pe şoseaua mihăileană, ce
vine din Ţara-de-Jos, dela Galaţi, spre Ţara-de-Sus, îţi ţin mereu de urît; nici nu ştii cum trece vremea,
privindu-le făptura variată.

Plopu alb (Populus alba), se recunoaşte după coaja-i netedă, la început cenuşie albicioasă,
care se rupe în fâşii în lungul trunchiului. Când e desfrunzit pare acoperit de zăpadă, atât de albe ce
sunt mai ales crengile tinere, noduroase, cu muguri lungăreţi ca acoperiţi cu pâslă. I se zice alb, pentru
că şi frunzele, pe dosul lor, sunt acoperite cu puf mărunt alb. Când bate vântul, pare că în locul
frunzelor sunt aninate pe crengi cioburi de oglindă mereu clătinate. Între faţa frunzelor late, colorată
verde închis, şi Între dosul lor albicios, este o deosebire care le dă farmec, când vântul şueră printre ele.
Şi forma nu este la toate aceaşi. I,a plopii tineri, frunzele ajung aproape cât palma, pe când la cei
bătrâni sunt mai mărunte.
Fig. 69. Plop-alb. (R)
Plopul-negru (Populus nigra) se aseamănă la înfăţişare cu celălalt; e învelit însă la bătrâneţe,
cu o coajă crăpată, scorţoasă, negrie. Nu are pâslă de puf nici pe crenguţe, nici pe muguri, nici pe
frunze. Înainte de a dă frunzele, e un adevărat tablou. Crenguţele tinere strălucesc, ca muiate în lutişor;
mugurii acoperiţi cu un clei mirositor sunt ca poleiţi cu aur, iar mâţişorii au solzişorii lucii, gălbui cu
gene purpurii. Iar când încep să se ivească şi staminele, vârfurile lor purpurii, măresc stropiturile de
culori la capetele crengilor; nici n'ai bănui că se găseşte atâta variaţie şi gingăşie în amănunţimi la un
arbore aşa de masiv.
Din plopul negru ninge, prin luna lui Iunie, cu scamă albă, împrăştiată lesne de vânt,
aninându-se de frunze, de sârmele de telegraf; cade la urmă tot la pământ, căci cu ea duce speranţa
speciei.
Fig. 70. Plop negru (K)
Alt plop destul de des întâlnit la noi este plopul-tremurător(P. tremula). Se urcă către munte
mai sus decât ceilalţi, dar îi place tot pământul umezit; ca să crească are nevoie de multă apă. Este
rămuros şi el, cu trunchiul acoperit de o coajă cenuşie, netedă la început, dar la cei bătrâni cu multe
umflături în curmeziş, negri scorţoase. Ş'a căpătat numele dela veşnicul neastâmpăr al frunzelor nu
tocmai mari, aproape rotunde, dinţate neregulat pe dungă, verzi pe amândouă feţele, de şi mai slab pe
dos, fără puf şi cu nervuri mai scoase în relief.
E de ajuns o undă uşoară să treacă prin aer, şi frunzele încep a tremura într'un chip foarte
caracteristic, pare că cineva le-ar suci într'una de codiţă arătându-şi când o faţă când alta. Ceilalţi arbori
dimprejur nici nu-şi clintesc frunzele, pe când ale plopului se mişcă într'una. Faptul se explică prin
aceia că codiţa frunzelor este lungă şi turtită dintr'o parte în alta, având două muchi.
Poporul îi dă altă explicare:
„Maica Domnului, când a fugit cu Isus în Egipt, pe drum ostenind, a stat să se odihnească sub
umbra unui plop. Frunzele plopului, în care se ascunsese cel necurat, se mişcau într'una şi nu opreau
arşiţa soarelui de a ajunge la Maica prea curată, fiind căldura mare şi din cauză că n'aveau umbră, a
trebuit să plece mai departe, până ce va da peste un copac cu umbră; găsind un brad, s'a odihnit sub el.
La plecare ea a blestemat pe plop ca să i se clatine frunzele veşnic, iar pe brad l-a binecuvântat să-i
rămâie frunza verde şi vara şi iarna". (A. Gorovei şi M. Lupescu).
Frumos e plopul tremurător în primele zile de primăvară când n'a început încă să-i iasă vârful
frunzişoarelor. Îi strălucesc mugurii umflaţi, gata să plesnească, acoperţi cu clei şi coloraţi galben sau
ruginiu. Pe crenguţele tinere spânzură mâţişori lungi, pufoşi, cam ca şi cei de răchită, numai că sunt
mai lungi şi sunt îndreptaţi în jos. Pare că sunt de mătase, iar după ce înfloresc, printre puful argintiu se
văd stropii staminelor ca nişte rubine prinse pe o filigramă de argint. Florile femeeşti sunt îngrămădite
pe alţi mâţişori, mai scurţi, mai plinuţi, dar tot pufoşi.
Tot mai mare răspândire, fiind umbros, ia Plopul de Canada; creşte repede, înalt. Se
recunoaşte după frunzele negrii în formă de inimă, pe cât de late pe atât de lungi, dinţate pe dungă şi cu
o codiţă lungă cât şi limbul. Mugurii mari, castanii, sunt vâscoşi. E cultivat în parcuri dar mai ales în
lungul străzilor, dând umbră deasă.
De şi cresc uneori până la 30 metri înălţime şi ajung groşi, plopii nu trăesc mai mult de o sută
de ani. În schimb, ca şi teii, dela rădăcini dau lăstare, chiar când trunchiul pare putrezit; copacul
întinereşte şi în pragul morţii.
Lemnul de plop, deşi moale, are multe întrebuinţări pentru că e uşor, elastic şi mai ales că nu
crapă; se poate îndoi şi se lucrează lesne. De aceia se întrebuinţează la mobile spre a fi îmbrăcat cu alte
foi mai scumpe; din el se mai fac planşete pentru desemn, se caută la fabricarea pianelor, la traforaj,
etc.
Mare întrebuinţare, aiurea, are mai ales plopul tremurător pentru fabricarea beţelor şi a cutiilor
de chibrituri, sau pentru pasta de hârtie. Din lemn se mai scoate un lichid galben, Ericine, care se dă ca
grund, pentru alte vopseli. Până şi din muguri se scoate un ulei. Pentru foc e socotit ca esenţa cea mai
slabă, dar mangalul serveşte la fabricarea prafului de puşcă.
Plopul piramidal (Populus pyramidalis) e adus din ţările calde. S'a dat însă aşa de bine la
brazdă, deprinzându-se cu clima noastră, în cât creşte cu uşurinţă, formând podoabă locurilor. E un
arbore decorativ. În ţara noastră ţine locul chiparoşilor din ţinuturile mediterane.
Mergi ceasuri întregi cu trenul pe marginea stepei basarabene din ţinutul Bălţilor. Cât vezi cu
ochii numai câmpuri aurite sau arse, după anotimp. Deodată pe coamă de deal, zăreşti o oază de
verdeaţă. E gara îngrădită cu plopi piramidali plantaţi ca să servească drept apărare împotriva
crivăţului, iarna. Mai toate gările în Basarabia au drept pavăză vie uriaşele făpturi ale plopilor.
Ori unde sunt plantaţi dau decor atractiv. Gardul de plopi dela Jiblea pe Olt, dela gura
Topolniţei la Turnu-Severin, cel dinspre Timişoara ori dela Banloc, plopii care se pun la întrecere cu
bisericele de lemn din Ardeal, cu turnul svelt sau cu hornurile înalte de fabrici la Satu-Mare, atrag
privirea de departe.
Până şi Mizilul capătă o înfăţişare mai deosebită prin aleea de plopi ce duce dela gară spre
oraş. Plopul piramidal decorează locurile prin înfăţişarea trunchiului său cilindric la bază, din cari ies
ramuri dese, îndreptate în sus. Fiind bogat în frunze, copacul e ca un pămătuf uriaş, care se profilează
mândru pe cerul albastru.
Se înmulţeşte lesne prin butaşi. Ca şi la salcie, o creangă pusă În pământ dă rădăcini, crescând
repede dacă nu e într'un pământ mereu însetat. vSe fac însă de regulă şcoli de puieţi în pepinierile
statului, mai mari. E un arbore frumos şi folositor, căci abate ori opreşte valurile vânturilor aspre, dând
adăpost plantaţiilor din dărătul lor. înfrunzeşte curând şi iute. În câteva zile crengile ca uscate din iarnă
se îmbracă repede în pânza fragedă a frunzelor din primăvară. Se menţine înfrunzit şi până târziu
toamna, fiind unul din arborii care-şi scutură cel de pe urmă frunzele. Chiar când cad primii fulgi de
zăpadă, pe crengile plopului mai flutură încă o frunză îngălbenită pe crengile mlădioase.

NEAMURILE PĂRULUI.
 Perii şi merii, au ajuns prin munca omului să deie fel de fel de varietăţi, întocmai precum toate
rasele de hulubi, dela cei guşaţi la cei jucăuşi, se trag din aceiaşi specie, care mai trăeşte, sălbatecă, tot
aşa dela merii cu mere domneşti, până la cele ca de ceară, parfumate, se trag toţi din merii pădureţi, cari
cresc şi prin pădurile noastre.

Părul-pădureţ (Pirus communis) trăeşte prin pădurile de dealuri putându-se urca şi până la
1000 m. Crescut în voie, îşi desfăşoară o coroană destul de deasă şi largă, bogată în frunze. Acestea,
scorţoase cam ascuţite la vârf, slab dinţate pe margini, au codiţe lungi şi sunt lucii, verzi închise pe faţă,
mai ales pe dos.
Pe la începutul lunii Mai, frunzele sunt aproape înecate de pusderia florilor boghioase, strânse
în mănunchiuri la capătul unor mici crenguţe cu puţine frunzuliţe mai mici. Strălucesc florile prin albul
sidefat al celor 5 petale largi şi prin stropii de aur roşcat al anterelor numeroase.
Fructele, goarţe sau pere pădureţe, sunt mici, rotunjoare, pietroase şi acruţe. Numai când se
trec de copt sunt gălbui şi moi, dar tot cam fac gura pungă. Cu toate că la noi părul e nesocotit, aiurea
se bucură de mare cătare. Mai întâi din pricina lemnului său roşcat, des şi tare. Se poate tăia bucăţi, atât
în lung cât şi în curmeziş, fără deosebire. Lăsat să se usuce bine, căci altfel crapă lesne, e căutat pentru
sculptura în lemn, pentru facerea obiectelor trainice, litere pentru tipar sau şi mobile. Neîndoindu-se şi
nescăzând după ce se usucă, din lemn de păr se fac linii, echere iar mangalul este neîntrecut. Fructele la
noi cad pe jos şi le mănâncă porcii. Aiurea se pun la murat.

La fel e cu Mărul-pădureţ (Malus communis) cu frunzele mai mari, pâsloase pe faţa de jos.
Şi florile sunt mai boghioase, mirositoare, dar mai puţine decât la păr. Merele pădureţe, mici, sunt
acruţe.
Creşte şi el stufos, pe la poalele pădurilor sau pe lângă poeni, şi nu e aşa de spinos ca părul,
care poartă nişte suliţi în vârful fiecărei crenguţe.
Fig. 74. Spinii părului pădureţ. (Bâznoşanu-Ionescu).
Fig. 75. Crenguţă de măr pădureţ. (K.)
Şi lemnul mărului e de preţ, dar nu atât ca al părului; nu e aşa de trainic şi de fin. Se fac din el
teascuri, spiţe de roate, cozi de ciocane, iar ca lemn de foc, de şi bun, e în urma fagului. Din coaja lui,
mai ales de pe smicele, femeile scot o vopsea galbenă pentru ouă, iar din mere aiurea se capătă băutura
răcoritoare numită cidru.
Şi mărul şi părul pădureţ se urcă spre munte. În Carpaţii sudici de regulă sunt înlocuiţi printr'o
rudă a lor de aproape bârcoace (Cotoneaşter vulgaris), un copăcel care creste greu, cu muguri pufoşi,
cu frunze mărunte, pâsloase la coadă, cu floricelile mărunte câte 2—5 la subsuoara frunzelor. Florile
sunt trandafirii şi cu un păhărel cărnos sub ele, din care va ieşi fructul rotund şi roşu ca sângele. Nu
prea are întrebuinţare, decât cel mult că dă bun lemn de ars. Se întâlneşte până'n Dobrogea de sud ori
Basarabia. Se cultivă însă prin parcuri, din pricina frumoaselor fructe care adaugă, spre toamnă,
culorile lor vii, la frunzişul colorat ori decorul fructelor dela alţi pomi.
Fig. 76. Bărcoace (K.).
Fig. 77. Moşmoane.
Pe dealuri şi spre şes, cresc moşmonii (Mespilus germanica) cu frunzele lungăreţe, cam
înguste şi cu puf uşor pe faţa de sus. Florile sunt frumoase, boghioase, singuratece; ţin mult. Din ele
iese un fruct cărnos, ca un merişor, cu un capăt retezat şi înfundat, pe margine având cele cinci vârfuri
ale sepalelor lungi şi subţiri. La început fructul e galben-roşcat, mai pe urmă devine cafeniu-deschis şi
cu puncte albicioase. Lemnul e căutat, căci se poate lustrui, dând şi mangal bun. Coaja şi frunzele se
folosesc la tăbăcit pieile. Fructele, moşmoane ori mostochine, sunt bune de mâncat, după ce se ţin mai
multă vreme pe un aşternut de paie.
Frumoasă podoabă huceagurilor şi marginelor de pădure, dau alte două rudenii mai depărtate
ale mărului şi anume: Păduceii.
Cresc pe la noi două soiuri: păducelul — răspândit — cu florile mari (Crataegus oxyacantha),
un copăcel cu frunze micuţe, împărţite la vârf în trei; sunt pe fată mai închise, pe dos mai gălbui.
Florile mari, grămadă, albe cu punctele roşcate ale anterelor, au în mijloc câte 5 stigmate. Fructele sunt
frumoase, roşii, ca şi ale măcieşului, dar sunt mai scurte, iar înlăutru au numai 2—3 sâmburi.
Mărăcinul (Crataegus monogyna), mai comun, se deosebeşte prin frunzele mai adânc crestate,
iar florile mai mici au numai un stigmat în mijloc.
Fig. 78. Păducel
Fig. 79. Fructe de mărăcin (Des. D-na E. Saulea-Bocec).
Şi unul şi altul îşi apără florile şi frunzele prin ghimpi subţiri, ascuţiţi, răi, atât la vârful
crenguţelor cât şi la muguri, pe de lături.
Se întrebuinţează mult ca garduri vii, căci pot fi tunşi. Ţepii de pe crengi sunt tot atât de răi ca
şi cei de gledice.

VIŞINI ŞI CIREŞI.

Varietăţile diferite cultivate în grădini, îşi au strămoşi sălbateci în păduri.

Cireşii au pe Cireşul-păsăresc (Prunus avium) arbore de mare preţ, nu atât prin fructele lui
amare, mărunte, hrana pasărilor, cât prin lemnu-i căutat aiurea. E frumos copacul, putând creşte înalt şi
de 30 m. În floare, pare nins. E frumos şi când poartă pusderia de cireşi amare, broboane negre, mai
multe la un loc, pe codiţe lungi roşietice, spânzurând câte 3—4. E frumos, mai ales toamna, când
culoarea roşie a frunzelor sale, cu nuanţe felurite dela galben-roşcat, la roş-de-granat, face să fie de
departe văzut, ca o limbă de pară, mai ales când se găseşte răzleţ în tovărăşia vreunui molid, cum e la
Mălini (Baia) la marginea vestitei poeni, Mieluşoaia.
Lemnul său e de preţ prin faptul că, lustruit, tratat cu acid azotic, imitează scumpul lemn de
acaju, cu care aduce prin culoarea lui roşcată. Cu coaja netedă, lesne ruptă în fâşii, se legau buciumele
bătrâne, pe când din clei se poate fabrica o gumă asemenea cu guma-arabică.
Şi vişinul (Prunus cerasus), creşte sălbatec, dar n'are mare cătare. Fructele sale sunt mici, mai
acre, şi ţin mai mult pe copac.
Vişinul-turcesc (Prunus mahaleb), creşte mai mult prin ţinuturile pietroase, calcaroase. Se
recunoaşte nu numai prin frunzele mai ascuţite cu nervuri mai proeminente, cu codiţa lungă, dar şi prin
orânduirea florilor. Acestea nu au fiecare codiţa ei, ieşind tot una de lungi din mugure, ci codiţa
principală se ramifică în alte câteva codiţe, formând un strugure mic. Florile, mirositoare, sunt
frumoase, cu vârful staminelor portocalii, ceiace le dă un farmec deosebit. Fructele, la început galbene,
la urmă negre, sunt mărunte şi amarii. Lemnul vişinului turcesc, mirositor după ce se usucă, având şi
frumoase ape vişinii, este căutat, căci din el se fac lulele, bastoane, cozi de umbrele şi diferite obiecte
de lux.
Fig. 80. Mălin înflorit; alăturea un fruct
Mălinul (Prunus padus) e arbore de munte, dar des. întâlnit şi prin grădini, din cauza
mirosului florilor lui. Creşte înalt, ramificat, iar când înfloreşte, prin April-Mai, e nins de petalele
florilor îngrămădite pe un strugure lung, care atârnă în jos. Parfumul florilor sale aromează cine ştie
până unde aerul răcoros din serile de primăvară. Fructele sunt ca cireşile, negre, mici şi cu sâmbure
ascuţit, având coaja cu gropiţe şi vârci.
Mangalul de mălin se caută la fabricarea prafului de puşcă, iar coaja tânără e întrebuinţată în
medicină, căci conţine în ea amigdalină. De asemenea se scoate din ea şi o vopsea verde.

NEAMURILE SORBULUI

Sunt arbori şi arbuşti, care înveselesc, toamna, locul unde cresc prin culoarea oacheşă, roşie, a
fructelor cărnoase.
Sorbul (Sorbus torminalis) frumos când e în floare, creşte mai mult spre munte, atât la
marginea brădetului, cât şi în pădurile de fag, dar se scoboară şi spre cele de stejar.
Crescut în voie, are mai mult înfăţişarea unui vişin, căci trunchiul regulat, îşi desfăşoară
crengile nu tocmai de jos, ci dela înălţimea unui om. La început trunchiul e învăluit într'o scoarţă
netedă, cenuşie, cu mulţi ochi (lenticele). Când e mai îmbătrânit, coaja e crăpată, cenuşie-închis, şi pare
că e făcută din solzi mărunţi şi neregulaţi. Crenguţele vişinii poartă muguri rotunjori, cleioşi.
Fig. 81. Sorb. (K).
Frunzele sunt mari şi aduc cu ale paltinului, numai că sunt mai lungăreţe şi cu 2 crestături
adânci aproape de bază, iar marginele sunt peste tot dinţate. Sunt aspre la pipăit şi pe faţă mult mai
închis colorate de cât pe dos. Frumoase sunt spre toamnă, când încep să aibă culoare galbenă, mai apoi
roşcată. E un strop viu în pânza, mohorâtă a brădetului.
Frumoşi sunt şi primăvara, ciucură de flori. Acestea, albe, curate, de mărimea celor de vişin,
sunt aşezate mai multe la un loc, ca şi cele de soc, numai că sunt mai rare şi mai mascate. Copacul
întreg pare nins. Din flori ies cunoscutele fructe, ca nişte pere pădureţe, dar mai mici. La început
galben-roşcate, când sunt pe deplin coapte sunt ruginii cu pete dese mai albicioase. Atunci se mănâncă,
după ce se lasă o vreme ca să se mai moaie.
Dintre sorbi, e cel mai de valoare, căci are lemnul tare, des, greu. E căutat mai ales pentru
facerea compasurilor, şuruburilor pentru teasc, etc. E bun lemn de ars, de aceiaşi valoare ca şi fagul.
Din fructe, pe aiurea, se face vin şi rachiu.
Scoruşul-de-munte-păsăresc (Sorbus aucupario). Ce tablou mândru, spre zilele de toamnă, e
acela al unei vâlcele de munte, pe coasta căreia stau câţi-va scoruşi încărcaţi cu fructele roşii ca de
cârmâz, aplecate în jos plin greutatea lor, la capătul crengilor mlădioase. Jos în fundul văii pârâiaşul îşi
cântă cântecu-i vesel sărind din piatră în piatră. Prin iarba pârlită de brumă rar se vede câte o
campanulă întârziată. Culorile s'au mutat sus, pe coama arborilor; fructele de scoruş strălucesc mai
mândru de cât toate. De altfel acest arbore, nu tocmai înalt, se cultivă şi plin grădinile din oraşe,
păstrându-şi fructele cărnoase până târziu în iarnă, răsărind şi mai vioi din îmbrăcămintea albă a naturii.
E norocul pasărilor.
Fig 82 Scoruş păsăresc.
E un arbore cu crengile rare, resfirate larg şi mlădioase. Crenguţele terminale, iarna au o coajă
lucie, ruginie-cenuşie, cu muguri lipiţi de ele, iar cel din vârf mai mare, pâslos. Trunchiul bătrân este şi
el învelit, viaţa-i întreagă, cu o coajă netedă, lucie şi cenuşie, cel mult plesnită în lung şi cu multe
lenticele în curmeziş. Frunzele seamănă cu ale frasinului, fiind compuse, dar cu frunzişoare mai multe,
mai mărunte şi zimţuite pe margini. Spre toamnă se sucesc şi se colorează în galben-roşcat, ceiace face
copacul şi mai frumos. Florile, mirositoare, numeroase, albe cu stropi verzui, ca ale prunului, formează
o tipsie largă, fiind îngrămădite pe o codiţă ce se ramifică în chipul celei de mărar. Fructele cărnoase,
mărunte, la început gălbui, apoi ca muiate în cârmâz, sunt nişte bombiţe cu 5 adâncături la vârf, ca o
mică steluţă.
E un copac care ar trebui mai des cultivat, căci e de preţ nu numai prin decorul ce-l dă
grădinilor, dar şi prin faptul că totul dela el e de folosit. Lemnul e bun de ars, de tăria fagului dar căutat
şi de teslari ori tâmplari. Din el se face bune doage pentru poloboacele de spirt. Coaja este aproape mai
bună de cât a stejarului în tăbăcărie. Florile mirositoare dau hrană pentru albine, iar fructele atrag
pasările, poliţiştii gradinelor; din ele se poate scoate şi o băutură alcoolică.
Fig. 83. Scoruşul (K.)
Scoruşul (Sorbus domestica), formează podoaba stejărişului.
La frunze aduce cu cel precedent, de care se deosebeşte la coajă, care e crăpată des şi mărunt.
Florile mai mici, sunt mai puţine, iar fructele pare că sunt nişte pere pădureţe. Galbene la început, când
încep să se coacă roşietice în vârf, unde se păstrează învelişul florii, ajung mai târziu cărnoase, acruţe şi
cam cafenii cu puncte mai deschise.
Lemnul acestui arbore e cel mai tare dintre al tuturor copacilor noştri, de aceia este mult căutat
la facerea căruţelor, a trăsurilor; din el se fac şi mânere pentru instrumente, paturi de puşcă. Are bun
preţ. Fructele se mănâncă; amestecate cu pere pădureţe, se fac din ele pe aiurea, un vin bun.

ARBORI ÎMPĂMÂNTENIŢI
CASTANUL
(Castanea vesca)

Văzută din cerdacul capelei de deasupra arhondaricului, grădina mănăstirii Horezului te face
să-ţi razemi capul pe mâna sprijinită de balustradă şi să tot priveşti. De jur împrejur munţii sunt
îmbrăcaţi cu fagi; unde şi unde câte un molid îşi înalţă suliţa întunecată deasupra rotocoalelor ca de
metal. Jos, în grădina mănăstirii, stau încărcaţi de roade meri şi peri stufoşi, ori pruni mai scunzi, îţi
atrag atenţia câţi-va arbori, cu un verde mai deschis, cu coroana largă, rotundă. Deodată ţi se par că-s
nuci, mai ales că lucesc, colorate mai deschis, fructe rotunde ce samănă din depărtare cu nucele. La
Mănăstirea Surpatele din Vâlcea, restaurată prin credinţa şi energia câtorva călugăriţe, se prinde mai
bine, deosebirea, căci cresc alăturea, îşi împletesc crengile. Atras de această aparentă asamănare, dar şi
de deosebirea de culoare, te aproprii. Vezi că numai portul e la fel; încolo este o mare deosebire între
nuc şi castan. E vorba de castanul nobil, care nu e neam cu acel din bulevardele oraşelor.
Castanul este un arbore din părţile mai calde. În Grecia, Italia ori Franţa de sud sunt livezi şi
chiar păduri de castani. La noi se întâlnesc numai în partea de sud şi de vest a ţării. În Oltenia e
răspândit în petece mici, dela Baia-de-Aramă până'n Olt, tot la poalele muntelui şi în jurul mănăstirilor.
La Mănăstirea Tismana ocupă aproape 90 hectare; se ridică până la 500—600 m. înălţime. Trăesc în
Banat pe valea Săsarului până'n spre Baia-Sprie. S'au gătit şi în Hunedoara la Râul-de-mori, în jurul
locului unei vechi mânăstiri. Rezleţi se urcă şi pe Valea Cernei.
Fig. 84. Frunze şi fruct de Castan (K.).
Cum de au ajuns la noi? Foarte probabil au fost aduşi de călugării greci, care au servit la
mănăstirile din Oltenia. La Baia-Mare, însă, mai probabil au fost plantaţi, deşi sunt cercetători care
înclină spre părerea că ar fi rămăşiţi din timpuri vechi, deci crescuţi locului. Principal însă nu este cum
au ajuns la noi, ci că pot trăi la noi şi cresc tot aşa ca şi în Grecia. E dovada că există în cuprinsul ţării
părţi cu clima mai dulce, asemenea cu cea din jurul Mediteranei.
Trăesc castanii până la adânci bătrâneţe, atingând dimensiuni însemnate. I. Conea citează de
pe culmea Nereazului, între Tismana şi Gornovăţ, exemplare cu diametrul aproape de 3 m (2,60). Avea
unul o scorbură mare încât oamenii făceau focul şi se culcau în ea.
Şi mai înseamnă ceva. Dacă n'am avea prea mult belşug în toate, ne-am sili ca să întindem
cultura castanilor, în ţinuturile pe unde pot creşte, ca să nu mai trimetem bani în străinătate spre a aduce
castanele, care se vând, coapte, pe străzile oraşelor noastre.
Cât sunt tineri, castanii în adevăr nu se deosebesc la port, de nuci. Au aceiaşi strălucire a
scoarţii netede, a frunzelor ca şi aceiaşi ramificaţie.
Mai în vârstă, aduc la port cu stejarii. Scoarţa e crăpată, iar crengile sunt noduroase şi sucite,
pare că ar fi chinuite de mâni nevăzute.
Superficial priviţi, seamănă şi cu castanii porceşti. Doar nu degeaba acestora li s'a dat numele
de castani. Şi unii şi alţii au fructele ghimpoase, strânse grămadă la vârful rămurelelor mlădioase. Mai
cu seama spre seară, când castanul adevărat se pregăteşte de odihnă, şi-şi strânge ceva frunzele din
vârf, întorcând în sus dosul lor mai argintiu, asemănarea este şi mai mare.
Fig. 85. Portul castanului Nereazu-Tismana. * (clişeu Ing. V. Al. Ionescu).
Totuşi câtă deosebire ! Deosebire în port, deosebire în frunze şi mai ales în flori. Podoaba de
primăvară a castanilor porceşti, acele frumoase candelabre cu flăcăii albe, lipsesc la castanii nobili.
Aceştia au florile verzui, discrete, fără podoabă colorată, înşirate grămezi-grămezi, dealungul unei
codiţe lungi, subţiri, delicate.
Frunzele castanului din lungul bulevardelor, sunt ca palma cu degetele; ale castanului nobil
sunt simple, elegant zimţuite pe margini şi de forma unui vârf de lance.
De aceia copacii aceştia sunt frumoşi. Ceasuri întregi în apus de soare, îi priveam, pe dealurile
de lângă Baia-Mare. Nu erau fără expresiune. Cât soarele îi băteau în plin, transpirau vânjoşenie şi
fericire de traiu. Voinici, rămuroşi, cu frunzele verzi, strălucitoare, ţineau isonul în cântecul general al
bucuriei de vieaţă. Cu cât soarele scăpată după deal, cu atât faţa lor se posomora, luând aer mai
încruntat. Când umbra se lasă de tot, frunzele din vârf străluceau în îmbrăcămintea lor argintie; se
sucesc aşa în cât pare că învălesc, spre apărare, fruncteîe plăpânde, cu învăliş ghimpos, îngrămădite în
vârful rămurelelor. În întunericul serii, par fosforescente.
În toată înfăţişarea lui, castanul are ceva din mândria stejarului, mai ales când spaţiul îi
permite să se întindă, roată, să-şi desfăşoare întreaga podoabă a crengilor. Trunchiul noduros, arată
truda de a învinge greutăţile şi victoria împotriva furtunei.
Abia zâmbeşte. O undă de vânt se furişează prin pădure. Mestecenii îşi tremură frunzele
delicate; plopii şi le scutură cu freamăt scurt, tremurător. Castanul numai la sfârşit, când unda trece,
abia îşi clatină puţin frunzele cu un fâşiit slab, ca de aripi de liliac.
Ca copil isbucneşte repede, pe urmă îşi ia de seamă, clădindu-şi pe îndelete scheletul lemnos,
căci boarea de pe coastele Dalmaţiei ori Mistralul de pe coasta Franţei, repede îl învaţă cât de
anevoioasă e vieaţă şi cât de înşelătoare e graba. Abia după 50 ani, la locul lui de obârşie, începe să
deie flori şi fructe, cu care se împodobeşte apoi pe fiecare an, până la adânci bătrâneţe.
Şi dela el totul se foloseşte. Lemnul e resistent ca şi cel de stejar; doar crapă mai uşor.
Susţinerea galeriilor dela Baia-Mare, s'a făcut cu lemn de castan. E taninos, de unde întrebuinţarea lui
la dubirea pieilor. În special însă frunctele, dulci şi cărnoase, sunt o avere.

CASTANUL PORCESC
(Aesculus hypocastanurn)

E un nume cam nemeritat, dat doar spre a deosebi acest frumos arbore, podoaba oraşelor
noastre, de adevăratul castan, nobil.
E un arbore frumos ca înfăţişare, ca port şi floare.
Ce mândru e când creşte în voie, scăldat în lumina soarelui. Nu stă departe ca port de un tei ori
un fag; Trunchiul cilindric, regulat, învălit cu o coajă mărunt crăpată, pământie, se ramifică în toate
părţile, aşa în cât coroana iea forma unui mare stog de frunze, ridicat pe un prepeleac gros. E unul din
copacii cei mai umbroşi, căci frunzele lui compuse, cu 7 frunzişoare resfirate, sunt mari, ca o palmă
întinsă. Fiind late, s'ar acoperi unele pe altele; una alteia şi'ar fura lumina soarelui de care toate au
nevoie. De aceia cea mai acrobatică gimnastică se observă la frunzele de castan, pentru ca pe fie care să
o ajungă raza de soare. Frunzele sunt mai bogate spre periferia arborelui, de unde frumuseţa coroanei
lui. Cele din vârf au codiţe mai scurte; cele mai din jos din potrivă au coada mai lungă ca să fie împinse
mai în afară. Când o creangă este verticală, frunzele stau perpendiculare pe codiţă, pe când la crengile
întinse orizontal şi frunzele sunt aproape pe acelaş plan. Frunzele tinere se lasă în jos, când soarele e la
amiază; se mişcă după razele soarelui în restul zilei. La nici un arbore nu se poate observa mai bine,
legătura strânsă dintre direcţia razelor solare, izvorul vieţii plantei şi poziţia frunzelor, după nevoie,
Fig 86
Caută soarele, cer lumina lui, dar se feresc de prea marea lui căldură.
 D'apoi minunata dispoziţie a mugurului, pentru ca să apere frunzişoarele plăpânde de bruma
ce ar mai putea dintr'o dată cădea într'o noapte senină de primăvară ! E unul din copacii care îşi crapă
mugurii mai de vreme. Dar câte precauţiuni nu iea !. Mugurele umflat e învăluit în scutece groase,
adevărate zale de aramă. De cum simte primăvara, sunt unse cu un clei, ca să nu se prindă picăturile de
ceaţă pe el. Creşte căldura ? Mugurele prinde a se deschide, încet, precaut. Tot nu e sigură planta de
vre-o surpriză. Frunzişoarele strânse ghem în mugure, sunt învelite într'un cojocel de puf mătăsos.
Cleiul le apără de umezeală; puful de transpiraţie prea abundentă. Când mugurele însfârşit a crăpat,
solzii par aripi de cărăbuşi. Sunt gata să se strângă iarăşi, să învelească frunzuliţele la cea dintâi undă
de vânt mai rece. Numai după ce frunza a prins să se desfăşoare, cad solzii, dispare cleiul şi puful. Pe
urmă repede se întind, multe, multe, de te minunezi cât de degrabă să îmbracă copacul în haina-i verde,
proaspătă, înviorătoare. Deaceia sunt arborii plantaţi cu precădere pe bulevardele orăşeneşti. Transpiră
putere, frăgezime, încredere în viaţă. Privindu-i simţi înviorare şi în sufletul tău ori cât de amărît ai fi.
Acesta e farmecul veşnic al arborelui.
După ce a înfrunzit, dă flori. E unul din puţinii copaci dela noi, care îmbină culoarea verdelui,
plin, culoarea speranţei, cu împestriţătura bogată a florilor frumos colorate ce se ridică, asemenea
flăcărilor din lumânări, la capătul ramurilor. E unul din puţinii copaci mai răspândiţi în grădinile
noastre, care dă icoana răzleaţă a tabloului fermecător din ţinuturile calde, unde pădurile sunt grădini
mirositoare şi tablouri pictate mai măestrit decât pajiştele noastre de munte.
Florile au petale, albe, resfrânte. Un abur de pucioasă se vede la gura corolei; aiurea aburul e
de culoarea granatului, după cum rubine sunt şi sacii cu polen din vârful staminelor plecate în jos.
Florile ţin, spre desfătarea noastră, destul de mult, căci ciorchinele pe care sunt aşezate, ca pe un
candelabru, e înalt. Cele din vârf abea se deschid, când cele de jos sunt aproape trecute.
Fig. 87. Crenguţă de castan porcesc
În locul lor se arată fructele verzi, ghimpoase, cunoscute de toată lumea. Iar toamna, când
frunzele prind de timpuriu a cădea, la vârful ramurilor au rămas numai cutia deschisă a, fructului, căci
Seminţele, castanii, cu coaja strălucitoare, stau semănate printre frunzele moarte, căzute.
Lemnul de castan e moale şi puţin trainic. Nu se întrebuinţează de cât cel mult, uneori, ca să
servească la mobilele îmbrăcate sau să se facă din el unele unelte de bucătărie. În schimb coaja dă o
vopsea şi serveşte la dubit pieile. Mai mare întrebuinţare o au seminţele. Fierte, sunt o hrană gustoasă şi
bună pentru porci şi vite. În vremea ocupaţiunii, nemţii puneau să se strângă castanele, altfel la noi
irosite, căci din ele preparau şi un ulei de preţ.

SALCÂMUL
(Robinia pseudacacia)

Sus la munte pădurile sunt tăiate cu nemiluita; în locul lor rămâne stânca goală, neproductivă.
La deal pădurile se doboară cu atâta lăcomie, în cât nu mai cunoşti locurile umbrite de altă dată.
Puhoaiele pun stăpânire pe ele, brăsdându-le cu răni vii.
Despre şesuri nu mai vorbesc. Cât poţi roti ochii, nu zăreşti în multe locuri nici un arbore.
După ce s'au ridicat bucatele de pe ogoare, văi şi coline par presărate cu cenuşe. Doar cumpăna vreunei
fântâni cât mai aruncă umbră subţire pe pământ. În Basarabia de sud, e o jale. La fel şi în ţinuturile de
stepă din nordul Moldovei. Sate întregi sunt aşezate în câmpul gol. Se va domoli chestiunea agrară, dar
va isbucni aceia a pădurilor. Unde se taie, pentru speculă ori pentru islaz, la loc nu se înseminţează
aproape nimic. Unde erau o dată codri, numai numele lor au rămas în amintirea localnicilor.
Chiar şoselele mari, naţionale, nu se mai plantează pe margini cu arbori, care să înlocuiască pe
cei căzuţi de greutatea anilor, puşi de bătrânii cu un cult vădit superior nouă. Soarele de vară bate în
plin drumeţul ostenit, care nu găseşte umbră nici măcar lângă o fântână, aşa cum era de mult. Chiar
dacă se pun arboraşi, sălbătăcia trecătorilor îi distrug înainte de a da o creangă nouă.
Tăierea fără milă a arborilor şi neplantarea altora în loc, e una din neprevederile prezentului,
care se va răzbuna amarnic în viitor. De pe urma unor asemenea greşeli, mai de demult, ţinuturi întregi
din partea muntoasă a Franţei au rămas despopulate, oamenii luându-şi lumea în cap de răul torentelor,
cari le pustiiseră pământul.
Şi totuşi e aşa de uşor de umbrit chiar locurile cele mai sărăcăcioase şi mai însetate din stepele
noastre. Scăparea e în salcâm. Acest copac la noi e una din binefacerile naturii. Numai fructe bune de
mâncat nu dă, încolo procură de toate.
E un arbore rezistent; se mulţumeşte cu puţin, de şi svâcneşte destul de iute şi sănătos. În
scurtă vreme locurile plantate cu salcâmi nici nu le mai cunoşti. Râpele adânci dela Măluşteni în Jud.
Covurlui, numai nisip, în câţiva ani s'au acoperit cu huceaguri dese de salcâmi, în care se aude cântecul
privighetorii. Salcâmul nu prea alege. Creşte pe Valea Cernei, printre munţi, ca şi în locurile cu puţină
ploaie. Are putere destulă ca să-şi resfire rădăcinile până la râvineala păstrată în adânc. Trăeşte
îndelung şi puieşte lesne. Dintr'un salcâm, repede-repede se capătă un desiş.
Umbră are, căci îşi întinde în toate părţile ramurile bogate în frunze, compuse din frunzişoare
nepărechi. La el se vede minunat cât de greşită este părerea, că plantele n'au mişcări proprii. De cum
soarele apune, frunzele de salcâm îşi schimbă portul. Frunzişoarele din care sunt compuse, întinse ziua,
se lasă în jos, dos la dos. E somnul plantei.
Atât de rezistent e şi ţine la vieaţă ca salcia, în cât chiar dacă rămâne numai trunchiul gros,
despuiat de ramuri, din primăvară până în toamnă îşi face din nou cunună de mlădiţe lungi. Poţi să-i dai
orice formă, după trebuinţă ori după gust. De vrei să împodobeşti bulevardele, îi retezi cununa, ca o
sferă. În mica mea curte cei câţiva salcâmi au portul plopilor piramidali înalţi, mlădioşi, cu crengile
îndreptate'n sus. De vrei să-l ţii pitic, se lasă să-l tunzi în forma gardurilor vii de Thuia. E ascultător şi
mlădios, ca puţini alţi arbori. În luna Iunie e ca nins, ciucură de flori bogate, albe, pe nişte ciorchini
lungi. Florile au forma celor de fasole, cu aripi ca de fluturi, înflorit e numai zumzet de albine. Face
concurenţă teiului şi prin mireasma discretă a florilor, care îmbălsămează atmosfera şi prin nectarul din
belşug, ascuns în fundul potirului, hrana albinelor şi mana stupurilor.
Sădit des, ca gard viu, cu greu e străbătut, căci la baza codiţei frunzelor se află câte doi ţepi
periculoşi, nu atât de lungi ca cei de glădice, dar destul de sdraveni şi ascuţiţi, ca să-i simtă şi porcul cu
pielea groasă.
Principalul dar însă e lemnul. E tare, vârtos; unii susţin că se poate pune alăturea de lemnul
stejarului. E bun de mobile, dar şi pentru butuci de roţi. E bun însă mai ales de foc, acolo unde tizicul,
turte de baligă amestecată cu paie, este singurul combustibil folosit. Dacă tai crengile din tinereţe şi nu
i le laşi decât spre vârf, salcâmul creşte înalt, drept şi gros ca bradul. Pădurile de salcâm dintre Satu-
Mare şi Cărei, plantate, ţin locul celor de pini din Germania. Trunchiul e minunat pentru stâlpi de casă.
Ramurile din vârf pot folosi ca haragi pentru vie sau ca nuele pentru garduri.
Tot ce trebuie unei gospodării modeste: lemn de foc, de construcţie sau tâmplărie, se poate
scoate din salcâm.
Nici frunzele nu se leapădă; hăcuite sunt saţul paserilor.
Fig. 88. O crenguţă înflorită de salcâm (K.).
Fig. 89. O pădurice de salcâmi (d. /. Sburlan)
Şi lesne ce se mai poate cultiva ! Din sămânţa de salcâm, deşi încolţeşte cam greu, repede se
ridică puietul, iar din lăstările salcâmului bătrân şi mai repede se poate căpăta o plantaţie în jurul casei.
În această privinţă bate salcia.
Dunele de nisip sburător, cu salcâm se pot ţintui locului după cum cu salcâmi se fixează
terenurile fugitive de pe pantele repezi.
Când te gândeşti că francezii au transformat Sahara lor din Gasconia, în păduri de pini, care au
dat loc chiar unei industrii locale de răşini, îndrumându-se spre această specializare şi facultatea tehnică
dela Universitatea din Tulusa, te doare inima văzând la noi pustietatea pământurilor mult mai prielnice
pentru plantaţiuni.
În jurul satelor s'ar putea crea în câţiva ani, fără multă osteneală, pădurici întregi de salcâmi. O
clacă de câteva zile, toamna, pentru făcut gropi, puieţi aduşi de pe unde se găsesc şi păduricea repede
se ridică. E minunea ce o poate săvârşi organizaţia străjeriei, prin nucleele dela sate, ajutate şi de
premilitari; urmele lor ar rămânea pentru totdeauna.
Aspectul de pustietate ar dispărea ca prin farmec, în jurul satelor; cimitirile eroilor n'ar mai fi
numai dudău. Faţa locurilor s'ar schimba prin salcâmul răbdător, nepretenţios şi ascultător.

CENUŞARUL
(Ailanthus glandulosa).

Fig. 90. Cenusarui (K.)

E un musafir adus de departe, de prin China. S'a adaptat atât de bine la noi, încât îl întâlneşti
oriunde prin locurile pietroase, prin ţinuturile secetoase. Nici nu ştii cum îşi mulţumeşte nevoia de apă.
Nu e deajuns bunăoară că a încolţit numai o sămânţă, din care a ieşit un copac. Acesta repede dă puieţi
din rădăcină, de unde nici nu te-ai aştepta. E ca şi cătina, în această privinţă. Dintr'un individ ajunge
repede să se facă un tufiş, iar lăstare noui vezi că ies dintre pietrele temeliei, printre scândurile
Zaplazului. Şi creşte repede ca şi salcia. Creşte cam un metru pe an. Nu trăeşte însă mult; piere după 50
ani.
În schimb e frumos la înfăţişare, mai ales când e tânăr, cu coaja netedă, strălucitoare, cu
frunzele lungi de jumătate de metru, compuse ca ale salcâmului. Adesea în serile de vară un copac
tânăr din colţul curţii mele, mai ales când frunzele lor lungi se proectează pe ecranul cerului înroşit dela
asfinţit, mă face să mă visez în ţara palmierilor.
Când cad, frunzele lasă o urmă mare, în care se văd ca nişte puncte negre, locul pe unde
pătrundea în ele fasciile lemnoase, iar deasupra e muguraşul ca o gămălie de ac, nu mai mare.
Crenguţele tinere au în mijlocul lor o măduvă, ceva mai deasă de cât cea de soc.
Pe cât e de frumos când îşi desfăşoară în plin frunzele, pe atât de neplăcut e când înfloreşte.
Are flori multe, mărunte, îngrămădite pe un ciorchine des ramificat. Din numeroasele sta-mine plouă
cu polen. Din această cauză e vizitat de albine şi e un copac bine de pus prin preajma prisăcilor. Din
păcate florile au un miros înăbuşitor, de unde şi numele de arbore - puturos care i-a dat poporul. Când
se scutură florile de asemenea e neplăcut; pare că a presărat cineva multă rugumetură de ferăstrău pe
sub copac.
În schimb iarăşi devine frumos la înfăţişare, când în locul frunzelor spânzură fructele
înaripate, asemenea ceva cu ale frasinului.
Tot poate aduce folos pentru ţinuturile unde bunăoară piatra de var, neospitalieră, formează
faţa pământului. Pustietatea pietrei goale, e acoperită cât de cât de către cenuşarul ce creşte repede.
Lemnul nu e prea tare, dar în schimb capătă un lustru frumos, fiind căutat pentru facerea chiar
a galantarelor de lux. În ţara lui de baştină serveşte şi ca lemn de construcţie, căci e trainic, dacă nu e
prea multă umezeală în aer.

SCUMPIA
(Rhus cotinus)

Fig. 91. Scumpi (d. M. Brandza).

E un arbust a cărui întindere mare e în regiunea mediterană, dar s'a aclimatizat şi pe la noi,
netrecând însă prea mult dincolo de Carpaţi. Se întâlneşte e drept până spre Dorohoi, dar mai ales în
Dobrogea, Oltenia şi Banat. În această regiune, pe Valea-Cernei, se urcă şi pe munţii de lângă Băile-
Herculane, până pe la o mie şi mai bine de metri, pătrunzând apoi pe Valea-Dunării, în Porţile-de-Fier.
În Dobrogea se află mai ales în pădurile din cadrilater, unde s'au găsit unii şi de 10 m, şi bătrâni de 100
de ani, când de obicei au 3—4 m. înălţime. În Ardeal e mult mai rar, prin împrejurul Braşovului
bunăoară.
E un arbore cu frumoase frunze regulat eliptice, mai subţiate ceva spre codiţă, netede pe dungă
şi plăcut mirositoare. Când ies din mugure sunt gălbui, iar toamna se înroşesc aproape ca şi frunzele de
cireş. Crenguţele, pe vremea de iarnă, se recunosc prin coaja lor netedă verde-roşcată, şi mai ales prin
mugurii micuţi, îngrămădiţi spre vârful lor.
Florile mărunte, verzui, stau îngrămădite în vârful ramurilor, pe un strugure ramificat. Sunt
unele numai bărbăteşti, altele numai femeeşti şi altele complecte. Nu toate ajung să dea fructe, cele mai
multe cad ca boboci, dar codiţele lor cresc, se lungesc, se acopăr cu peri roşcaţi şi capătă la un loc
înfăţişarea unui smoc de păr roşietic.
E un arbore care aduce mari foloase, unde îi sunt cerute. Frunzele lui sunt de preţ în tăbăcirea
pieilor fine, cum e safianul. De asemenea din ele se scoate o vopsea neagră, după cum lemnul de
scumpie, tăiat fără coaje, ca şi rădăcinile, dau o trainică vopsea galbenă; în grădinărie este mult căutat
ca plantă de ornament căci are un aspect deosebit prin mănunchiul de peri pufoşi, roşcaţi, din vârful
crengilor.

OŢETARUL
(Rhus typhina)

Cum a ajuns din America de Nord, locul lui de baştină, până la noi, e o taină. S'a aclimatizat
însă complect şi trăeşte peste tot, la început ca podoabă, pe urmă şi pe locurile fără cătare deosebită. E
mai mult un arbore de cât un arbust, căci trunchiul lui gros, cât piciorul, se înalţă şi la 10 m. Are scoarţa
netedă şi de culoare cafenie, ceva mai roşcat, cu crăpături slabe în lung. Se ramifică rar.
Fig. 92. Oţetarul. (K.)
Frunzele lui seamănă cu ale cenuşarului, fiind compuse, dar păroase pe dos. Florile, galbene-
verzui, stau îngrămădite tot pe un strugure des ramificat, cam cum sunt spicele meiului. Din cauza
aceasta, când fructele roşii, boabe păroase, iau locul florilor, îngrămădirea lor face un mototol lungăreţ,
ca un soiu de ştiulete umflat de păpuşoi. Iarna e frumos, tocmai prin aceste pămătufuri ruginii, ridicate
drept în vârful ramurilor. Aduce aminte de icoana unor arbori din vremea când pe pământ nu trăiau
plante cu flori.
Numele îi vine dela gustul acruţ al fructelor. Altă întrebuinţare nu are, de cât că e arbore
decorativ.
 ARBUŞTI ŞI TUFANI.
Pădurea este ca o clădire cu mai multe etaje, dacă nu ca şi societatea omenească cu diferite
stări sociale.
Dominanţii, stăpânii, sunt representaţi prin arborii cu trunchiul înalt; îşi desfăşoară ramurile
împletind o boltă de frunziş spre lumina plină a soarelui, de care au nevoie ca să-şi clădească an de an,
inel cu inel, lemnul susţinător, mănunchiuri dese de vase lemnoase resistente şi elastice, susţinerea
arborului dar şi canalele prin care circulă sucurile hrănitoare.
Uneori bolta e atât de deasă, încât nu e străbătută de soare. În pădurile de molid amurgul
veşnic nu permite decât ciupercilor să crească.
Fagii şi stejarii mai lasă ceva lumină prin ei. Indeajunsă pentru burueni, al treilea etaj, nu
ajunge pentru plantele lemnoase. În rarişti de pădure, la marginea poenilor, dar mai ales a pădurilor, se
îngrămădesc arbuştii, arbori piperniciţi, cari se mulţumesc cu fărămiturile din lumina lăsată de cei mari.
Şi astfel pădurea este înconjurată adesa de un gard viu de arbuşti feluriţi, care rar se încumetă, unde le
este permis, să se vâre şi în interiorul pădurii.
Dar nu numai în preajma imediată a concurenţii pădurilor se află arbuşti. Condiţiunile de
climă, de teren, nu sunt pretutindeni aceleiaşi. Unele sunt favorabile pentru arbori; altele nu. Bradul se
încumetă să se ridice tot mai sus pe munte. Nămeţii, dar mai ales vânturile aspre nu le îngăduie să se
urce ori cât. Devin schilodiţi, ramurile ajung ca nişte sdreuţe. Se opresc în loc. Stejarii cearcă şi ei să se
întindă spre domnia stepelor secetoase, bătute aprig de vânturi; devin ciritei, sgribuliţi, noduroşi până
ce se opresc.
Şi totuşi atât sus spre înălţimele muntoase, cât şi jos spre stepele uscate, înaintează plante
lemnoase, sub forma arbuştilor, tot mai mărunţi, până ce ajung ca nişte tufişuri ori chiar se ascund
printre buruenile nelemnoase, de care nu le poţi lesne deosebi. De aceia arbuşti şi tufişuri se întâlnesc
în jurul pădurilor, dar şi sus la munte ori jos la câmpie. Sunt foarte numeroşi ca specii, foarte variaţi ca
forme.
Cei de pe lângă păduri, de îndată ce au ceva-ceva mai mult loc şi mai bune condiţii, svâcnesc
şi ei de se pun la întrecere cu arborii. Deosibirea dintre arbuşti şi arbori mai mărunţi e greu de făcut.
Aşa e alunul, aşa socul, aşa scoruşul.
Aice vor fi arătaţi cei mai obişnuiţi.

a) Arbuşti din preajma pădurilor.

Aparţin la familii deosebite.
Cornul (Cornus mas), este unul din cei mai înalţi arbuşti dela noi, ajungând şi 7 metri, gros
cât încheietura manei, putând trăi şi 100 de ani. Se mulţumeşte cu terenurile cele mai sărace. E unul din
vestitorii primăverii. Abea şi-a scos clopoţelul grăbit floricica şi cornul e gata şi el. Bucuria ţiganului,
când ş'a ales un copac. Dar deşi înfloreşte înaintea altora, coarnele nu sunt coapte de cât hăt târziu,
după vişine şi cireşe. Păcăleala ţiganului lacom.
În vreme de iarnă se cunoaşte lesne după mugurii mici, câte doi faţă în faţă şi alţii, care vor dă
florile, umflaţi ca nişte bombiţe.
Fig. 93. Corn înflorit şi cu fructe.
Şi după frunze se recunoaşte uşor. Sunt ovale, cu vârful ascuţit, cu dunga netedă şi cu
frumoase nervuri, aproape paralele cu marginile frunzei. Florile mărunte, desfăşurate înainte de a dă
copacul frunzele, sunt galbene ca nişte steluţe cu petale.
Stau bucheţele în lungul crenguţelor verzui, cu dunguliţe roşcate şi cu 4 muchi spre vârf.
Coarnele, verzi şi acre la început, încep repede a se rumeni, pe urmă a se înmuia şt a lua
culoarea mărgeanului. Spânzură ca nişte cerceluşi, câte 2—3, dela subsuoara frunzelor, spre toamnă
galbene-roşcate.
Lemnul cornului prea puţin se foloseşte, de şi e tare, greu, trainic; cel mult se fac din el
bastoane. Coarnele se păstrează uscate; sunt bune şi de durere de pântece, fiind astrigente ca şi scoarţa
copăcelului.
Sângerul (Cornus sanguinea), mai mic, are frunze mai late, mai scorţoase cu vârful scurt,
înfloreşte mai târziu, pe vremea privighetorile, iar florile albe, mărunte, sunt strânse grămadă, ca o
tipsie, spre vârful crenguţelor tinere. Frumoase sunt fructele, cât mazărea de mari, sinilii, iar codiţa e
roşcată.
E frumos în toamnă, când pe lângă fructele albăstrii, ajung şi frunzele roşii ca sângele. De
altfel şi iarna, crenguţele tinere sunt la vârf roşcate. Numele românesc e minunat dat. Pe malul drept al
Nistrului de nord pe unde tufişurile se lasă până'n oglinda apei, petele de sânger formează un decor
neuitat.
 Fig. 94. Sânger.
Din lemnul lui tare se fac cozi de mătură, bastoane, iar din fructe se poate scoate un ulei bun
de luminat.
Alunii (Coryllus avellana) alcătuiesc alunişuri dese, nu numai în păduri, ci umplu râpele şi le
apără împotriva puhoaielor. Din crengile lui netede, gospodarul îşi face nueluşa de care nu se lipseşte
când porneşte la drum, măcar până la vecin. De cu iarnă spânzură pe crenguţele tinere mâţişorii
bărbăteşti. Nici nu s'a dus bine spuma omătului şi ei se lungesc, se deschid, iar polenul se scutură în
nouraşi galbeni, la cea dintâi undă de vânt. Florile femeeşti, în vârful mlădiţelor, sunt ca nişte muguri,
în vârf cu câteva pene rubinii. E o minunăţie de gingăşie. Pe urmă alunul se îmbracă cu frunze late,
zimţuite pe margini şi cu o ţesătură deasă de nervuri. În vremea aceasta alunele se formează, mici
nucuşoare verzi de o dată, învelite într'un frumos potir de frunze modificate, cu marginele rupte. Când
se coc, fructele devin lemnoase, lucii, ca să se rostogolească lesne la pământ.
Fig. 95
E vremea când fete şi flăcăi se duc la alune, intrând la întrecere cu veveriţele, care, şi ele vor
să-şi umple cu alune hambarele pentru iarnă. Uneori uită unde le-au pus sau au fost ucise de dihor.
Alunele încolţesc şi în acest fel alunişurile se îndesesc.
Copăcelul are destule alune, ca să fie îndeajunse pentru oameni, pentru veveriţe şi pentru el.
Alunul e atât de răspândit la noi, ajungând până mai sus de fag. la 1500 m., în cât e unul din
copăceii care joacă mare rol în folclorul românesc. În descântece, vărguţa de alun e nelipsită:

Vărguţă de alun
Acum într'un ceas bun
Prefă-te în balaur
Cu solzii de aur
Şi pe cel dus
Adă-l pe sus.

În afară de bastoane, crenguţele mlădioase de alun folosesc la împletit coşuri, la făcut cozi de
ciocane, etc. Dă un mangal bun pentru praful de puşcă. Alunele se mănâncă, deşi râncezesc repede.
Lemnul-râios (Evonymus verrucosus) de prin locurile mai umede se deosibeşte prin frunzele
mai mărunte, dar mai ales prin crengile „râioase", cu negei mici de plută. Florile sunt mai roşcate, mai
brune, iar staminele, patru, ca nişte bumbişori de aur. Fructele rare, mărunte, crapă lesne, iar sub ele
spânzură de nişte fire subţiri seminţele negre, înconjurate cu o carne roşie ca para.
Lemnul-cânesc, (Ligustrum vulgare), neam de aproape cu frasinul după floare, e un arbust
mărunt, întâlnit alăturea de precedentele. Frunzele micuţe, netede, strălucitoare, faţă în faţă, pare că-s
frunze de portocal. I,a vârful crengilor stă un strugure înflorit, cu flori ca de lămâi, având petalele albe
cărnoase şi staminele galbene. Frumoase sunt şi fructele, grămadă, negre, bătând în violet ca pana
corbului.
E unul din copăceii cei mai folosiţi pentru gardurile vii, căci se pot tunde. Din fructe se scoate
vopsele roşii, albastre şi negie, iar mlădiţele servesc la împletit coşuri.
Fig. 96. Fructe de lemn-cânesc (Des. D-na E. Saulea-Bocec).
Fig. 97. Syringa Josikea (d. M. Brandza).
Liliacul (Syringa vulgaris), e atât de cunoscut, ca podoabă gradinelor. Nu trăeşte numai
cultivat ci şi sălbatec, pe stâncele din Banat şi Mehedinţi, ca şi în Dobrogea. Un neam al lui, Syringa
losikea, a fost descoperit la noi, în Transilvania, formând una din plantele endemice, adecă care cresc
numai în ţara noastră.
Socul (Sambucus nigra) nu se sfieşte să crească nici prin terenurile necultivate din oraşe, deşi
se ridică până sus la munte. E cunoscut şi de copii, căci atrage luarea aminte prin tufele mari ce le
formează, umbroase; frunzele dese, cu mirosul înăbuşitor sunt compuse. Florile mărunte, se văd cine
ştie de unde, strânse grămadă pe o tipsie, formată din ramificarea de mai multe ori a codiţei din vârful
crengilor. Atractive sunt şi boabele negre, care spânzură în jos, îndoind prin greutatea lor crenguţele ce
le poartă. Crengile sunt pline cu măduvă. De aceia din ele copiii fac puşculiţe sau proaste, de împroşcat
apă. Şi fluere de soc se fac, potrivit cântecului:

Flueraş de soc
Mult zice cu foc.

Mai întrebuinţată e măduva, uşoară, albă, în experienţele de electricitate, pentru secţiuni la

microscop, sau, în loc de plută de ceasornicari, spre a fixa pe ea lucruri mărunte. Cu boabele de soc se
falsifică vinurile, colorându-le. Florile şi ele sunt foarte căutate în medicină, ca sudorifice, „moaie
pieptul". Un arboraş care iarăşi, toamna, dă podoaba huceagurilor şi gardurilor din vii, dar şi
boschetelor de prin parcuri, este:
Dracila (Berberis vulgaris) zis şi lemn-galben. Se recunoaşte uşor după smocurile de frunze
înşirate pe crenguţe. Frunzele sunt ovale, cu dinţi pe margini, mărunţi şi ascuţiţi. Stau grămadă, pentru
că sunt pe nişte crenguţe închircite. La baza lor se găsesc ca apărate, ţepi ascuţiţi. Florile sunt galbene
ca lămâia, ciucură ca nişte struguraşi. Fiecare floare are o minunată alcătuire a staminelor pentru a
împroşca polenul. Fiind foarte sensibile, de îndată ce sunt atinse de trompa unei insecte, staminele se
apleacă într'o clipă peste stigmat, vărsând tot polenul din sacii dela vârf, cu un capac ce se deschide de
sus în jos. Mândru e copăcelul toamna. E un tablou. Crenguţele sunt gălbui, frunzele de un roşu deschis
ca al trandafirului, iar fructele adevăraţi cerceluşi de mărgean.
Lemnul e frumos colorat şi înăuntru, galben de pucioasă sau galben roşcat; e foarte căutat în
marchetărie. Scoarţa se foloseşte în medicină ca întăritoare. Din rădăcină se scoate o vopsea galbenă iar
din fructe se scoate acid malic. Sunt acrişoare şi frunzele tinere gustate cu plăcere de animale. De aceia
i se zice în popor şi acriş-roşu. E frumos acest arboraş, dar şi mult rău aduce, prin faptul că găzdueşte o
ciupercă rea, care dă rugina grâului.
Fig. 98. Crenguţă de dracila cu flori şi fructe.
Fig. 99. Cruşanul.
Cruşanul (Rhamnus frangula) zis şi paţachină; şi el poate să ajungă uneori, prin lunci,
înălţimea alunului. De regulă însă e mic, tufiş pitic, vârân-du-se printre celelalte tufe, la poalele pădurii.
Are frunze ovale, colorate verde-viu, ca şi ale prunului, cu marginele netede, cel mult slab vălurate.
Florile mărunte spânzură câte 2—3 la subsuoara frunzelor şi au câte 5 sepale alburii şi tot
atâtea petale. Fructele la început verzi, pe urmă roşii, când se coc sunt vinete. Par nişte vişine mici, cu
codiţa trandafirie, scurtă, înfloreşte mereu, aşa în cât până toamna se vad alăturea de fructe coapte şi
flori deschise. Iarna, arbustul se cunoaşte lesne, după crenguţele lucioase, violete, cu multe lentile
lungăreţe, albe şi cu mugurii pâsloşi, fără solzi.
Din lemnul lui se scoate cel mai bun mangal pentru fabricarea prafului de puşcă. Nemţii îl şi
numesc Pulverholz. Coaja se întrebuinţează ca medicament, dar şi ca vopsea.
Verigariu (Rhamnus cathartica) zis şi sălbă-moale, are frunzele mult asemănătoare cu ale
cornului, numai că sunt mai mărunte şi pe margini zimţuite. Stau câte două faţă în faţă, iar la subsuoara
lor se îngrămădesc floricelele mici, numeroase; cele bărbăteşti cu câte 4 petale albe şi 4 stamine, iar
cele femeeşti cu 4 stamine sterpe şi în mijloc un ovar rotund, terminat cu 4 stigmate resfirate în afară.
Fructul cărnos e negru când se coace şi cu un gust neplăcut.
Fig.100.Crenguţă de verizariu.(K.).
Iarna se recunoaşte după crenguţele netede, cu mugurii îndoiţi şi lipiţi de coaje, iar în vârf
adesea cu un spin, care poate fi destul de mare. N'are nici o întrebuinţare, de cât doar că din fructele
crude, ca şi din rădăcină, se scoate o culoare galbenă, din fructele coapte alta verde, din cele trecute una
roşie. Fructele se mai dau ca purgative.
Clocotişul (Siaphylaea pinnata), adesea face parte şi din gardurile naturale din jurul viilor, ca
şi din tufişurile de prin parcuri. Altfel trăeşte până în regiunea fagului. E un tufan frumos, umbros, căci
are multe frunze compuse, tot câte 2 faţă în faţă, iar la locul de unde ies din creangă, se mai văd
frunzuliţe ca nişte şuviţe înguste.
Fig. 101. Clocotiş (K)
Mândră e tufa înflorită. Florile destul de mari, cu petalele albe, stau îngrămădite pe nişte
struguri, care spânzură printre frunze. Mai uşor de recunoscut e după fructe, nişte beşici cât nuca de
mari, ca nişte balonaşe verzui de hârtie, deschise puţin numai la vârf. Rupând fructele dai de seminţele
lucii, cafenii, câte una în fiecare căsuţă, din cele cinci în care e împărţit balonul umflat. Şi iarna se
recunoaşte copăcelul lesn'e, căci crenguţele sunt verzi, cu ceva abureală roşiatică şi au pe ele, deasupra
urmelor frunzelor, câte un mugur scurt, umflat la bază, cu vârful ascuţit şi învăluit într'un singur solz
muchiat pe de lături. În vârf crenguţa poartă de regulă doi muguri la fel, unul lângă altul. Din seminţele
înşirate pe aţă, se fac şiraguri de mătănii.
Fig 102 Călin
Călinul (Viburnum opulus) creşte mai mult prin locurile umede, prin luncile râurilor, pe
marginea pâraielor şi le împodobeşte cu tipsia florilor lor albe. Nu creşte înalt de regulă, de şi prin
îngrijire, în grădini, poate ajunge ca un copăcel. Svâcneşte însă iute, dar nu trăeşte mult; în schimb dă
lesne dela rădăcină lăstare noui. Frunza lui seamănă puţin cu a viţei de vie; e împărţită în trei, prin două
crestături adânci.
Prin Mai înfloreşte. În vârful crenguţelor sunt adunate florile mărunte, albe-gălbui, formând o
tipsie lată. Florile de pe margine, albe, sunt mai boghioase, cu petale mari, dar sterpe. Fructele, boabe
roşii, fac podoaba arbustului, de cu toamnă până iarna târziu. Se mănâncă şi au un gust amarâu. Iarna
se recunoaşte după crenguţele cu muchi netede, puţin cafenii, cu mugurii lipiţi de ele şi ascuţiţi; la vârf
crenguţa are un mugure în mijloc, mai subţire şi alţi doi mai umflaţi pe lături.
Nu are multă întrebuinţare, de cât doar că fructele se mănâncă, după cum în medicina populară
joacă un rol destul de însemnat. Se cultivă în grădini, mai ales varietatea cu florile toate sterpe şi
îngrămădite ca un boţ de omăt (Boule-de-neige).
Dârmocsului (Viburnum Lantana) spre deosebire de fratele său, îi plac mai mult părţile cu
soare.
Are frunze laţe, mari, întregi, cu marginele dinţate şi cu.feţele încreţite. Stau faţă în faţă pe
crenguţa netedă, dreaptă ca o lumânare. Florile mărunte, albe, plăpând mirositoare, sunt îngrămădite
iarăşi pe o tipsie lată la capătul crenguţelor. Fructele frumoase, la început ca mărgeanul, apoi
negricioase au o carne mai tare decât a călinelor.
Iarna, pe crenguţele netede şi ca presărate cu o pulbere gălbue, se află faţă în faţă muguri
lungăreţi, fără solzi învelitori. Frunzuliţele plăpânde sunt apărate de o pâslă deasă.
Nueluşele flexibile servesc la împletitul coşurilor, iar din scoarţa rădăcinei se scoate un clei,
cu care se prind pasările.
Salba-moale (Evonymus europaeus), zis şi vorniceriu, este tovarăşul dârmocsului, cu care
adesea se împleteşte în tufărişuri. E atât de frumos spre toamnă, când îi spânzură numeroasele fructe, în
cât fără vrere îţi atrage atenţiunea.
Fig. 103. Dârmocsul
E un arbust cu crengile subţirele, cu frunze netede pe margine, faţă în faţă. Florile sunt micuţe,
la subsuoara frunzelor, pe codiţe subţirele ramificate. Sunt verzui şi au câte 4 petale în cruce. Fructele
sunt o drăgălăşenie, sub forma unei pătlăgele roşii cu patru muchi rotunjite şi de culoarea cârmâzului.
Când sunt coapte, crapă spre a lăsa să se vadă sămânţa gălbuie, înconjurată, şi ea cu o carne portocalie.
E ademeneala pentru păsări.
Crengile mai bătrâne au uneori patru muchi de plută în lungul lor. Lemnul e tare şi des; de
aceia din el se fac unele instrumente. Mangalul e foarte căutat pentru desemn.
Măcieşul (Roşa canina) este podoaba huceagurilor, a poenelor, a curaturilor, de sus, dinspre
munte şi până jos în şes. Când creşte singuratec, formează adevărate boschete, împodobite în luna Mai
cu frumoase şi numeroase flori oacheşe, trandafirii. Spre toamnă şi mai ales iarna, când totul în juru-i e
alb, strălucesc fructele lui ca nişte boabe de mărgean, atrăgând stoluri de păsărele care ciupesc din
carnea dulcea învălişului, răspândind astfel fructele adevărate, ca nişte pietricele gălbui.
Trunchiul măcieşului, rare ori gros de un decimetru, se resfiră în crengi mlădioase, care se
îndoaie spre pământ, presărate cu spini ascuţiţi, ca nişte ghiare periculoase, ceiace face că nu s'atinge
de frunzele lui compuse, nici măcar capra lacomă.
Floarea e mare, boghioasă, cu 5 petale trandafirii, cu numeroase stamine ca pulberea de aur,
iar sub ea se află un păhărel verde, ca un polobocel, în care sunt adăpostite numeroasele ovare. Când
fructul dă spre copt, părţile paharului se rumenesc; formează atractivele boabe, cărnoase, dulci, care
apără adevăratele fructe învelite de perişori, ca nişte fire rupte de sticlă.
Nu foloseşte decât ca podoabă sau pentru garduri vii, de şi lemnul lui, când e gros, e tare, fin
şi cu frumoasă culoare; e căutat la strung.
Fig. 104. Fructe de salba-moale (Des. D-na E. Saulea-Bocec).
Fig. 105. Fructe de măcieş (Des. D-na E. Saulea-Bocec).
Păhărelele roşii se mănâncă, ba pe aiurea unde nu e atâta belşug în toate se fac din ele
compoturi, ori chiar marmeladă. Măcieşul are o grămadă de neamuri printre arbuşti şi tufe.
Aşa sunt: porumbelul, păducelul, mura, smeură, ş. a.
Rugul, care dă fructele negie (mure), se înfiinţează repede mai ales unde s'a tăiat pădurea,
formând ţesuturi de crengi ca nişte plase, în care te împleticeşti uşor, dacă nu bagi de seamă.
Smeură se află mai mult la munte, formând smeurişurile; în ele poţi să te întâlneşti cu Moş
Martin.
Porumbelul (Prunus spinosa) e copac pitic. E numai spini, căci altfel nu ş'ar putea duce viaţa
chinuită pe toate râpele, şanţurile şi locurile unde alt arbust nu se încumetă să se urce. Numai prin spini
se apără de capre şi iepuri. Aşa cum e, chircit, cu crengile sucite, noduroase, îţi umple sufletul de
bucurie, când îl vezi, primăvara de timpuriu, nins de flori. Frunzele nu formează atunci decât stropi
verzi, în câmpul de omăt al petalelor.
Mai pe urmă se desfăşoară şi ele.
Frumos e porumbelul şi către toamnă, când crengile sunt încărcate cu porumbele sinilii,
acoperite cu o brumă argintie. Fructele se culeg, căci uscate, sunt bune iarna, chisăliţă, cu mămăligă.
Poporul le dă la copii pentru durere de pântece, încolo n'are nici o întrebuinţare.
După cum porumbelul este adevăratul gard viu al pădurei, tot aşa gardul viu natural al
gospodăriilor dela satele de dealuri şi podiş îl formează:
Cătina-de-garduri (Lycium vulgare) de loc din Asia, dar atât de răspândită la noi, în cât
aproape nici nu se poate închipui icoana unui sat fără ea. Un şanţ în jurul gospodăriei sau a viei, e
deajuns. Pe valul de ţărnă repede se prinde cătina. Intăritura e gata. Nici vita nici chiar omul nu o poate
lesne străbate. Iar dacă vrei să scapi de ea, cu greu ajungi să o stârpeşti. E cel mai plodicios arbust, căci
din rădăcinile întinse ies lăstare noui, nici nu te aştepţi când şi unde.
Fig. 105. Cătina, (d. M. Brandza).
Fig. 106. Fruct de porumbel (Des. D-na E. Saulea-Bocec).
Din cauza aceasta formează tufişuri de crenguţe îndoite, adevărate bice, presărate cu frunze
dese, asemenea celor de sălcii, având chiar culoarea mai mult cenuşie de cât verde.
Mereu dă flori până toamna târziu, nişte floricele mici, violete, care spânzură câte 2—3 la
subsuoara frunzelor. Din ele ies fructe, ca nişte broboane lungăreţe de mărgean, adesea ori şi singura
podoabă mai vie a gardurilor.
În afară de cătina-de-garduri, poporul a mai dat acelaş nume şi la alte tufe lemnoase, care aduc
aminte pe cea dintâi.
Fig. 108. Cătină-mică (K).
La poalele munţilor, în albia puhoaielor repezi formează tufe dese Cătina-mică (Myricaria
germanica), care poate să se înalţe chiar la 1—2 m., dacă are condiţiuni priincioase. Seamănă cu
măturicele din grădini. Tufele dese sunt formate din crengi cu coaja netedă, roşietică şi cu frunzei
mărunte, atât de dese în cât aproape se acopăr unele pe altele. Prin Iunie, înfloreşte. Florile mărunte,
trandafirii, sunt îngrămădite la capătul crenguţelor, câte una la subsuoara unei frunzuliţe ceva mai
subţiri. Când fructele sunt coapte, crenguţele par că sunt un mâţişor de salcie, căci seminţele care ies
din fructe au la vârf un puf alb, necesar să le împrăştie. Cătina-mică se scoboară şi pe văile de munte,
formând tufe pipernicite printre prundişuri şi nisip, unde se ţine bine şi nici de viituii nu-i pasă. E
căutată ca plantă de ornament prin grădini şi parcuri.
Fig. 109. Tamarix gallica (K.).
Cătina-roşie (Tamarix gallica) este din potrivă răspândită mai ales pe luncile râurilor mari
din stepele noastre, ca şi pe ostroavele de pe Dunăre şi mai ales din deltă. Trăind în locuri cu arşiţă
mare, are frunzele şi mai mici, aproape ca nişte solzi, ce acoper crenguţele subţiri şi dese. Florile,
trandafirii, des aşezate pe vârful ramurilor, sunt mărunte, iar când fructele sunt coapte în locul lor e
puful alb al seminţelor. Formează tufişuri dese, pâlcuri-pâlcuri şi poate creste chiar de 4 m., înălţime.
Cu ele se fixază nisipuri sburătoare din apropierea ţărmului mării.
Cenuşa acestui arbust, mai ales când creşte în apropiere de ţărmul măiii, conţine mult sodiu,
iar vârfurile crenguţelor lui pot ţine locul hameiului în fabricarea berei.
Ea e întovărăşită în acoperirea ostroavelor de Cătina-albă-mare (Hippophae rhamnoides), pe
care o întâlneşti însă din văile munţilor, până aproape de ţărmul mă i ii. Plăcându-i locurile mobile,
nisipuri, prundişuri, dar şi o climă umedă, acoperă râpele proaspăt rupte de puhoaie, ca şi nisipurile
ostroavelor.
Fig 110 Catină-albă-mare (K.).
Când trenul te duce spre Sinaia, un decor frumos se presintă ochiului, prin viroagele din
apropierea Câmpinei. Malurile, numai râpi, colorate când ca huma, vinete, când galbene, galbenul
nisipului, când mai albie, gresia des-golită, ori chiar cărămizii, sunt împestriţate de dese tufe argintii, pe
crengile cărora stau ciucur ă bobiţe portocalii. E un tablou, care întrece în colorit imaginaţia ori cărui
pictor. Iar când dela Nicoresti, cobori malul galben, rupt, al luncii Siretului, uiţi că eşti în România. Te
socoti undeva în ţările din jurul Mediteranei. Malul galben, formează un zid. Prin ruptura lui, cerul
apare, În contrast, de un albastru intens, ca şi în sudul Franţei, iar în faţă pe lângă argintul pletelor de
apă resfirate printre ostroave, se văd tufe portocalii de cătină albă.
Numirea aceasta i-a dat-o poporul din cauza frunzelor argintii, pe dos, lungi şi subţiri, ca nişte
şuviţe de pânză, lipite pe crenguţele brune. Înainte de a da frunzele planta e ciucură de flori, mărunte,
albe, lipite în lungul crenguţelor terminate în vârf cu un spin. În locul florilor femeesti, pe tufe
deosebite de cele bărbăteşti, de timpuriu apar fructele, cu un sâmbure negru, învelit de o carne
portocalie. Crengile sunt numai fructe iar culoarea portocalie a tufelor, atrage atenţiunea şi celui mai
nepăsător pentru frumuseţile naturii.
De aceia planta este adesea întrebuinţată ca plantă de ornament şi în grădini.
 TUFIŞURILE DE MUNTE
După cum jos, spre stepă, pădurea deasă se schimbă în pâlcuri de tufărişuri, cu indivizi tot mai
piperniciţi, până ce ajung una cu pământul înainte de a dispărea, tot aşa şi sus la munte. Şi iarăş după
cum la poalele pădurilor de dealuri stau brâe de arbuşti mai răsăriţi ori mai mărunţi, îndesându-se acolo
unde cei mari le lasă un ochiu mai prielnic de trai, tot aşa e şi sus în pădurile de brazi.
Tufişurile de munte sunt tot atât de frumoase, ca şi cele de dealuri. Ba uneori dau tablouri mai
înviorătoare, tocmai prin contrastul florilor lor, cu pânza deasă, rnereu aceiaşi, a cetenelor de brădet.
Fig. 111. Socul de munte
Înviorător tablou îl dă şi Socul-de-munte (Sambucus racemosa) care se deosibeşte de socul
obişnuit prin frunzele mai mici, numai cu câte 3 frunzişoare fiecare, mai ascuţite şi mai dinţate,
colorate mai închis, chiar albăstrui pe dos. înfloreşte de timpuriu, prin Mai, ca să aibă vreme să i se
coacă fructele. Florile mărunte, verzi, nu formează o tipsie aşa de largă, ca la socul de deal. Frumoase
sunt boabele, stropi de mărgean pe fondul întunecat de cetini, adevărată podoabă în mohorâta pădure de
brazi.
Fig. 112. Caprifoiul (K.)
Şi caprifoiul (Lonicera xylosteum) acolo sus, în pădurile de brazi, pare mai mândru, decât jos
în tufărişurile dealurilor. Cu florile lui gălbui, puţin împintenate, strânse două-trei la subsuoara
frunzelor, cu fructele lor, două câte două pe o codiţă, roşii, naşte stropi vioi, în cadrul întunecat.
Măcieşul din şes, îşi are representantul sus în brădet, pe trandafirul-de-munte (Roşa
adenophora), cu ghimpi subţiri, numai jos pe tulpină, cu flori mai mărunte, dar tot trandafirii, iar
fructul ceva mai rotund, plecat în jos, tot ca de mărgean.
Prin locurile mai umede, răzleţe sau în mici grupe, trăeşte tulichina sau cleiţa (Daphne
mezereum), cel mult până la 1 m. de înalt, cu frunze ca de dafin, înguste şi lungi, înfloreşte de timpuriu,
aproape în spuma omătului, când atrage piiviiea prin florile mărunte, cu miros de zambilă, trandafirii,
îngrămădite spre vârful crenguţelor, adevărate spice înflorite. În locul florilor, în toiul verii, printre
frunzele înguste, iarăşi bat la ochi fructele mărunte, boabe roşii ca sângele, cât firele de mazăre.
Fig. 113 Tulichina (K).
E un copăcel foarte otiăvitor. Otrava e cuprinsă în scoarţă dar şi în fructe. Din coajă se scoate
vopsea galbenă după cum fructele colorează roş.
Fig. 114. Larice pipernicit din Bucegi la limita pădurilor. (Revista Pădurilor, clişeu G.
Panaitescu).
Pădurea de brad se opreşte, tufişurile se înteţesc, mărunte, căci vremea aspră nu le dă voie să
se înalţe prea sus.
Podoaba munţilor o fac brazii şi molizii. Ei le dau îmbrăcămintea severă, aceeaşi vara şi iarna.
Bradul e simbolul voiniciei şi al regularităţii. Mândru, se înalţă după cea mai desăvârşită linie verticală;
din trunchiul său ies ramuri ce se resfiră orizontal, umplând spaţiul unui con. Neclintit rămâne pe
vreme rea, ori când soarele îl mângâe. Vijelia poate să şuere spre vale; ca şi zada, abea dacă-şi leagănă
vârful mlădios ori cetinele bogate; cu suliţa străpunge pavăza ometelor iar coama pletoasă a ramurilor
cu frunze lucioase repede scutură zăpada îngrămădită. Mai întotdeauna învingător, în zona în care îi e
îngăduit să crească, e învins de îndată ce năzueşte mai sus.
Dacă vântul trece mânios, alunecând peste luciul cetinei din armata întreagă a bradului, îl
atacă înverşunat, doborându-l dacă îl prinde singuratec. Mândra făptură e de necunoscut atunci; cu
crengile rupte dinspre partea vântului ajunge aproape schilod. În cele din urmă se dă învins, oprindu-se
în loc.
Dar unde bradul nu poate dăinui, jepul pitic (Pinus pumilio) alcătueşte tufişuri dese ce
înconjoară chelia stâncoasă a muntelui. Cu câtă trudă însă ajunge să vieţuiască aicea ! Cât de închircit
şi chinuit e neamul bradului înalt şi al pinului rămuros ! O luptă zilnică, vajnică, trebue să ducă
împotriva ne-prielniciei locului.
Rădăcinile au de luptat cu neospitalitatea stâncilor; trunchiul trebue să se apere contra frigului
şi vârtejelor de vânturi.
De aceia trupul întreg e strâns grămadă, cu ramurile sucite, strâmbe, noduroase, un contrast
izbitor faţă de bradul, ruda sa din vale, înalt, drept şi mândru. K înfăţişarea omului crescut în nevoi,
chinuit de mic, gârbovit înainte de vreme, alăturea de cel chipeş, având de toate, sănătos şi cu formele
depline ale unei statui antice.
Jneapănul e tipul nevoiaşului din lumea arborilor. Rădăcinile lui? Nişte şerpi ce se svârcolesc
şi se tâiăsc spre găsirea unui culcuş. Ici cuprind strâns stânca, dincolo o înconjoară, înaintând cu
precauţiune, căutând o crăpătură ori un loc cu grohotiş, spre a se înfunda cât de cât în pământul bun de
străbătut, îţi fac impresia unor braţe de caracatiţă, ce ţin strâns înlănţuită prada, cu sutele de ventuze, să
n'o scape.
Din cauză că rădăcinile nu sunt bine înţepenite în pământ, arboraşul ar fi o jucărie a vântului,
dacă s'ar încumeta să-şi înalţe vârful mai răsărit. Lesne ar fi smuls şi rostogolit în vale ca un scaiu
uscat. Dar nu se poate înălţa şi din pricina altui duşman: gerul, care arde muguraşul plăpând mai rău
decât arşiţa soarelui. Şi atunci arborele se ţine aproape de pământ, se pitulează printre stânci, se
ascunde, legându-se vecin cu vecin, într'un ajutor reciproc.
De aceea ramurile seamănă cu rădăcinele, numai că sunt acoperite cu solzişori deşi, de sub
aripa cărora ies câte două frunzuliţe subţiri şi ascuţite ca acele. Lungi, noduroase, ciuntite, sucite ca şi
când ar fi servit de jucărie vreunui uriaş mânios, ramurile se târăsc la faţa pământului, se încolăcesc cu
ale vecinului, formând astfel cât ţine jneperişul, o pâslă de cetini. Vai de călătorul nebăgător de seamă,
care pierde cărarea tăiată printre cultucele de jepi; până ce străbate desişul, îl trec sudorile ca şi când
s'ar acăţăra pe pieptişul cel mai stâncos al muntelui. Încâlcitura deasă a ramurilor mlădioase, adevărate
gânjuri înfrunzite asvârlite grămadă pe plaiu, constituie însă apărarea cea mai sigură contra vijeliilor şi
a gerurilor aprige. Furtunile alunecă peste acoperişul de frunze. Valul vântului, greu străbate
împletitură ramurilor, pierzându-şi puterea, după cum valul mării alunecă peste bolovanii rotunzi din
spre ţerm.
Fig. 115 Portul.unei tufe de iebi (K)
Aerul se încălzeşte mai încet; piatra mai repede. Frunzele şi mugurii se ţin în apropierea
pietrii, nelăsând în acelaş timp să se strecoare căldura cu uşurinţă, după cum părul şi penele opresc
pierderea căldurii din corpul animalelor. Jneapănul mai are însă de învins pe duşmanul vietăţilor din
regiunile muntoase: nămeţii îngrămădiţi peste măsură în timpul iernii şi care de multe ori scoborându-
se cu iuţeala spre valul pot distruge — sub forma de lavine — şi aşezămintele omeneşti, îngrămădindu-
se pe capul bietului arboraş, l-ar schilodi, rupându-i crăcile dacă acestea n'ar fi elastice ca oţelul.
Călătorul rătăcit prin tufişurile de jepi, cunoaşte amăgirea ramurii destul de groase ca să-l suporte.
Abea a pus piciorul pe ea şi se afundă mai rău în marea de cetini, căci ramura mlădioasă se îndoaie fără
să se rupă. E arma de apărare contra apăsării ometelor. Cu cât zăpada creşte în grosime, cu atât
arboraşul se culcă mai la pământ, stând astfel pitulat toată iarna, sub pavăza rea conducătoare a
omătului. Iar când vântul cald de primăvară înlătură încetul cu încetul îmbrăcămintea de iarnă, şi când
degetăruţul îşi face loc prin mustul omătului, vestind prin clopotele lui albăstrii, că vieaţa învie şi pe
vârfurile înalte, atunci şi jneapănul se deşteaptă din amorţeala îndelungă, îndoindu-şi ramurile spre
lumină, spre vânt. Acum vântul e necesar vieţii lui; din duşmanul cel mai rău şi-l face prieten. În seama
lui îşi dă noianul pulberii galbene, ce se scutură din conuleţe mici, ascunse sub canaful argintat, din
vârful ramurilor. Prin suflarea vântului polenul e împrăştiat spre alte conuri mai mascate, ale căror solzi
se resfrâng puţin, pentru ca să lase deschisă calea către ouşoarele ce aşteaptă binecuvântata ploae aurie.
Planta chinuită, mereu la pândă să scape de nevoi, trăeşte câteva clipe de bucurie, căci i se împlineşte
visul de vieţuitoare. În jurul ei se întinde hora mândrelor floricele de munte, îmbrăcate în hainele cele
mai frumoase.
Mai pe urmă începe din nou viaţa plină de griji şi de luptă.
Jneapănul nu are aproape nici o întrebuinţare; lemnul e prea noduros, de şi tare ca fierul. Cel
mult, la strung, se fac din el obiecte mărunte. În schimb din frunze se scoate „Balsamul de Carpaţi",
mirositor.
Ienuperii pitici (Juniperus nana) sunt tovarăşii de suferinţă ai jepilor. Pe Bucegi, pe Ceahlău
ori pe Pietrosul din M-ţii Rodnei, formează cultucele verzi închise, care împestriţează pajiştele alpine la
marginea lor inferioară. La început se ţin ca o cunună de frunze verzi; cu cât se urcă mai spre mari
înălţimi, cu atât tufele devin mai răsleţe, mai una cu pământul. Pe urmă se văd numai fire pipernicite,
tuf uşoare, pentru ca să dispară cu totul.
În schimb o rudă de aproape a lor, e mai norocoasă, căci creşte mult mai jos, scoborându-se şi
în ţinutul fagului. Aceasta e: Ienuperul comun (Juniperus communis), care poate să se înalţe şi cât
alunul. E răspândit mai mult în Banat şi Oltenia, unde se scoboară până în zona dealurilor, în
luminişurile pădurilor de fag. Mai la Nord, în Carpaţii Transilvaniei, Moldovei şi ai Bucovinei, se ţine
numai de brad. Explicarea e dată de ţara lui de baştină, în ţinuturile mai calde.
Ienuperul are trunchiul la început neted; mai pe urmă devine scorţos, pare că ar fi acoperit cu
sdrenţe. Frunzele, câte 3 la aceeaşi înălţime, în noduri depărtate au verdele mai închis pe faţă, mai
deschis pe dos, cu o muche în lung. Florile bărbăteşti mărunte, stau grămăgioară. Cele fe-meeşti ca
nişte muguri, sunt înconjurate de mai mulţi solzişori, ca într'o cupă, care devine cărnoasă şi închide
cele 2—3 semincioare. Fructele de ienuper, frumos colorate ca şi porumbelele, nu devin moi decât
înspre toamna celui de al doilea an.
Fig. 116. Crenguţi şi fructe de ienuper (R).
Fig. 117-118
Ienuperul este un copăcel mai folosit, cultivat în parcuri, mărind numărul acelora care rămân
verzi şi peste iarnă. Totuşi, pe aiurea, din părţile mai groase ale trunchiului cu lemn tare, se fac linguri,
furculiţe, cutii şi chiar vase. Crengile mai drepte dau lemn bun pentru bastoane ori cozi de bice. În
schimb multă căutare au boabele de ienuperi, zise prin Bucovina şi inibahar; din ele se scoate o esenţă
mirositoare şi chiar spirt, se întrebuinţează în medicina populară, sau ca mirodenii.
Mai sus de domnia jnepilor vin afinişurile, covoare persiane, dese, tufe mărunte cu crenguţe
mlădioase şi frunze lucitoare. Aşa sunt:
Merişorul (Vaccinium uliginosum) mai năltuţ, cu frunzele ca ale grâului de primăvară, bătând
în albastru pe dos, cu florile roşiatice şi merişoarele acruţe negre, cu brumă.
Afinul (V. Myrtillus) mai mic, mai comun, cu frunze ce cad toamna, cu flori micuţe roşietice
şi cu fructele negre, în alte ţări foarte folosite ca dulceaţă, compot. Prin el se colorează vinul în roş şi se
scoate din ele o culoare frumoasă roşie.
Pomuşorul (V. V ittisidaea) zis şi merişor, coacăze-de-munte se scoboară şi până'n pădurile de
brazi. Are din potrivă frunze care stau şi peste iarnă, flori albe şi fructe roşii ca pomuşoara. Şi mai sus,
la munte condiţiunile se schimbă din nou. Temperatura e scăzută şi capricioasă dela zi la zi, vânturile
care suflă cu putere, vremea scurtă de vegetaţie, redusă la 3—4 luni, lumina mai puternică şi umezeală
mai multă, fac ca arbuştii care se încumetă până pe marile înălţimi, să se reducă la rădăcini adânci, ca
să-i înţepenească bine, iax trunchiurile rămân numai ca nişte crenguţe, ciucură de flori.
Fig. 120 Smirdar, (Rhododendron kotschyi),
Aşa trăeşte smirdarul, frumosul smirdar - care asvârle primăvara jarul boghioaselor sale flori,
pe coasta Bucegilor, fiind văzute de jos, din drum de fier, cum intri în Sinaia. Rar plantă de munte care
să fie alintată cu atâtea numiri de către Român. Îi spune bujor-de-munte în amintirea florilor lăsate'n
sat, Ruja-munţilor sau trandafiraşi de munte.
„Nu-ţi mai vine să te scoli de pe pernele adânci şi moi, cu frunzele lor
mărunte şi cu mirosul uşor răşinos, sănătos, dătător de viaţă, care-ţi parfumează
hainele" Bucura Dumbravă).
O altă podoabă a Carpaţilor e arginţica (Dryas octopetala), cu flori mari, frumoase stele cu 8
raze albe cu omătul, în jurul mănunchiului bogat de stamine galbene-purpurii. Şi ea e lemnoasă, dar
atât de mică încât nici nu se deosebeşte de vecinele ei, buruieni erboase. De altfel e o rămăşiţă scumpă
de pe vremea când vârfurile carpatice purtau scufie de ghiaţă, ca şi Alpii.
Alăturea de ele amestecându-se cu ierburile, de mici nu-le poţi distinge uşor sunt neamurile
sălciilor, salcia pitică cu câteva frunze şi cu mulţi mâţişori.
De altfel aceste sunt dintre cele din urmă tipuri de arbuşti, care ajung până la înălţimile,
aiurea, acoperite cu omăt. Mai sus e domnia lichenilor scorţoşi şi a stâncilor goale.
Fig. 121. Arginţică (d M. Brânza)
 LIANELE NOASTRE.
Pădurile ecvatoriale se caracterizează prin liane, odgoane vii, care nu se pot ridica de cât
susţinându-se de alţi arbori. Acum se încolăcesc în jurul trunchiului ca un boa, sugrumându-1; acum se
asvârle de pe un trunchiu pe altul, formând trapeze pentru sglobiile maimuţe şi încâlcindu-se atât de des
în cât fac pădurile greu de străbătut.
Şi la noi nu lipsesc plante de asemenea fel. Prea puţine se văd în desişurile pădurii. Umbra
deasă a boltei de frunzar le-ar încetini viaţa. Se întâlnesc însă la margine de pădure, în tufişuri şi
curături.
Formează decoruri atractive prin variaţia de culori a plantei acăţărate, amestecate cu a
susţinătoarelor ei. În interiorul pădurii doar iedera (Hedera Lelix) se încumetă să trăească, îmbrăcând
trunchiurile bătrâne cu ghirlanda frumoaselor frunze, verzi şi peste iarnă.
Fig. 122. Crenguţă de iederă.
Trunchiul iederii se acaţără prin ajutorul unor rădăcini adventive, scurte, încolăcindu-se
adesea până în vârful arborilor înalţi. Creşte încet, dar poate ajunge gros, cu o circonferinţă de 1 m.
Frunzele sunt cunoscute şi de un copil; rezistă la ger, rămânând verzi şi peste iarnă. Pe o
codiţă ceva mai lungă e un limb ca de piele, împărţit în trei. Faţa lor lucie e ca marmora, având fondul
verde închis, cu vine şi pete alburii.
La vârful ramurilor secundare sunt măciuci de flori mărunte, verzui, frumoase prin forma lor
de stea regulată cu 10 raze, din care 5 sunt ale petalelor şi alte 5 staminele. Abea în primăvara viitoare
se coc fructele. E una din plantele noastre decorative, căci îmbracă trunchiurile uscate, zidurile, cu
haina lor mereu înverzită.
În medicina populară a tuturor popoarelor se bucură de o mare cătare; lemnul şi fructele sunt
socotite că dă sudoare bogată. Din rădăcini se fac băuturi împotriva viermilor intestinali, iar frunzele se
pun la răni spre a le lecui.
Fig 123 Curpănul-de-pădure
Curpănul-de-pădure (Clematis vitalba), e podoaba huceagurilor. Nu poate fi tablou mai gingaş
de cât când curpănul se acaţără de măcieş, de păducel sau de alţi arbuşti cu fructe oacheşe. Toamna e o
întrecere de culori, curpănul având fructe argintii cu coadă lungă, mătăsoasă, strânse grămadă. Şi vara
când e în floare e frumos. Florile adunate în crenguţe. ramicate sunt la culoare asemenea celor de
lămâi, albe-gălbui, cu multe stamine. De altfel şi după frunze se deosebeşte. Le are compuse, ca ceruite
şi palide la culoare. Se acaţără cu trunchiul ca un odgon; cu codiţa frunzelor se înnoadă de crengile
arbuştilor, putând dă şi şfichiuri verzui, care-l încolăceesc şi mai strâns. Fructele pisate dau rpşaţă şi
arsuri pe piele. Aiurea i se spune „iarba calicilor", căci adesea cerşetorii, ca să atragă mila trecătorilor,
îşi fac răni pe piele prin ajutorul acestei plante.
Frumoasă e ruda ei din părţile muntoase, cu flori mari, singuratice, albastre.
Tot aşa de interesantă e Viţa-sălbatică (Vitis nimfera) sprijinită în vii pe haraci ori pe garduri
de sârmă. În stare sălbatică e mai îndrăsneaţă. Se urcă până în vârful arborilor de 10—15 m., înălţime,
prinzându-se de ramuri; vroind uneori să se urce şi mai sus de vârful arborelui pe care se agaţă; nepu-
tându-se susţine prin propriile ei puteri, se revarsă ca nişte plete resfirate.
Prin Oltenia, Banat, dar mai ales prin Delta Dunării, în pădurile de pe grindul Letea, formează
astfel tablouri fermecătoare, de toamnă, când frunzele ei devin stacojii, cu nuanţe felurite. Viţa
sălbatecă poate ajunge groasă la trunchiu cât un braţ. Având crengile mlădioase dar şi vânjoase, din ele
se fac frumoase bastoane.
Aspectul arborilor şi al boschetelor acoperite cu aceste liane este mai frumos toamna prin
coloritul diferit al frunzelor: roşu, vişiniu, până la roşu de rubin, pentru frunzele de viţă, galben-roşcat,
pentru curpăn, verde-pătat, pentru ederă, pe fondul împestriţat al frunzelor colorate. Sunt scenerii
atractive; mulţi fug până în Italia ca să le vadă, de şi se găsesc şi lângă noi.
Hameiul (Humulus lupulus) se întrece în acăţărare cu curpănul, întovărăşindu-se spre a forma
boschete la margenea drumurilor sau a pâraelor de prin păduri.
Trunchiul e ca un odgonaş, cu mulţi peri aspri pe el şi prin încolăcirea căruia planta se aburcă
pe crengile arborilor; adesa se ţin una de alta, cel tânăr folosindu- se de trunchiul celui bătrân,
încâlcindu-se des până când ajung şi creanga unui arbore. Samănă, în miniatură, cel mai apropiat cu
lianele ecvatoriale.
Fig. 124. Fructe de hamei. (Des. E. Saulea-Bocec).
Frunzele tot aspre, au trei loburi adânc despărţite, iar coada lor lungă se poate învălătuci şi ea
pe suport. Iarna când frunzele au căzut, trunchiurile formează o încâlcitură deasă.
Nu le prea zăreşti florile, căci nu sunt colorate, ca ale Curpănului. Cele bărbăteşti pe un
trunchiu, sunt verzui, mărunte, formând ciorchini lungi. Polenul bogat este împrăştiat de vânt şi dus pe
florile femeeşti de pe alt trunchiu din apropiere. Şi acestea sunt verde-gălbui; abea se deosebesc dintre
frunze. Numai către toamnă le vezi când seminţele sunt formate. De trunchiul plantei spânzură
numeroase conuri verzui, asemenea unor conuri de pini, colorate în galbăn-albicios. Solzii albicioşi, au
pe faţa dinlăuntru numeroase ghinduri gălbii, pare că-s presărate cu făină de porumb. În ele se află
substanţa amărîe, care dă gustul berei şi din care cauză hameiul este cultivat, prea puţin la noi, mai
întins în Cehoslovacia
În pădurea de pe valea Batovei lîngă Ecrene pînă şi măcieşul devine ca un curpăn, de se acaţă
pînă’n vîrful arborilor, împestriţîndu-i cu florile trandafirii.
 LITERATURĂ

Pentru determinările diferitelor soiuri de arbori dela noi, se poate folosi:

I. Simionescu şi Th. Bădărău, Determinarea arborilor şi arbuştilor dela noi ca adaus la Noţiuni de
Botanică. Ed. V. pentru cl. V secundară, Cartea Românească.
Marcel Brandza, Flora ilustrată a plantelor lemnoase din România. Ediţie publicată sub îngrijirea D-
rei Dr. Panca Eftimiu, Cartea Românească 1934.

În afara figurilor din text, citate, reproduse din această lucrare, am mai folosit figuri din
următoarele lucrări:
A. Popovici-Bâznoşanu şi M. A. Ionescu, Călăuza excursionistului în pădure. Cartea Românească
1935.
Kosch A. Was ist das fur ein Baum? Kosmos-Naturfuhrer. Stuttgart (K.).
Ramner W. Deutsche Waldbaume, Leipzig (R.)

Multe şi interesante date am găsit în Revista Pădurilor, Bucureşti.

ACEST VOLUM S'A TIPĂRIT ÎN ATELIERELE “CARTEA ROMÂNEASCĂ”,

ÎN LUNA NOEMVRIE, ANUL 1938.

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.com

Alte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/
Carte obţinută prin amabilitatea dlui. Cristi Pitulice.