Singur pe lume, Hector Malot

Expresii

1. Si pe aceste pamanturi sterpe, vanturile nemiloase asupresc palcurile de copaci piperniciti

care isi inalta,ici si colo, crengile rasucite si chinuite.
2. As fi vrut sa adorm, dar fusesem zguduit atat de violent, atins atat de adanc in launtrul finite
mele, incat nu-mi gaseam calmul si somnul.
3. Brînduşele începuseră să-şi arate bobocii gălbiori, stanjeneii îşi împingeau în sus varfurile lor
viorii, iar din inima frunzelor creţe de ciuboţica-cucului se iţeau, muguri ce stăteau gata-gata
să plesnească.
4. Acusi aveau sa infloreasca narcisele, care isi aratau deja bobocii cu varful galben, zambilele,
care isi impingeau in sus varfurile pictate cu violet …
5. La picioarele noastre se deschidea valceaua din fundul căreia urcasem, plină de livezi şi de
păduri : apoi, jos de tot, singuratică, se zărea căscioara părintească în care crescusem.
6. Mi se părea că stau iar ca altădată în colţul vetrei, pe scăunelul meu, cu picioarele în cenuşă,
şi că vantul, răbufnind sălbatic pe hogeac, îmi azvarle fumul în faţă.
7. Vedeam apoi pîrîul ce şerpuia argintiu prin iarba verde, şi din care zăream sau, mai bine zis,
ghiceam cum se desprinde un braţ de scurgere pe care-l săpasem cu atata caznă chiar eu, ca
să pun în mişcare o roată de moară lucrată tot de mine.
8. Femeia era atat de departe, încat nu deosebeam decat albul basmalei care, ca un fluture
primăvăratic, falfaia printre ramurile copacilor.
9. Coborâsem un povârniş destul de repede şi ajunsesem intr-una din acele lande ce se întind
netede şi monotone cât vezi cu ochii.
10. Un podiş acoperit cu bălării uscate şi cu grozame pipernicite ce unduiau în bătaia vîntului.
11. Şi-abia lăsam în urmă landele, că ne înfundam în ponoarele năpădite de ciulini, de unde, ori
încotro ţi-ai fi întors privirea, nu zăreai decît cîteva dealuri teşite, cu culmile pleşuve.
12. Oboseala drumului şi zbuciumul sufletesc îmi sleiseră puterile.
13. Casele lui bătrâneşti, cu turnuleţe, clădite astfel parcă numai spre bucuria arheologilor, m-au
lăsat cu totul nepăsător.
14. Mutra lui fu atît de poznaşă, încât toată lumea izbucni în râs ; se vedea cât de colo că mă lua
drept un nătâng fără pereche.
15. Atunci îl chemam în ajutor pe Capi, care, prin vigilenţa, prin instinctul şi agerimea lui, izbutea
aproape totdeauna să zădărnicească şiretlicurile maimuţoiului.
16. Apele s-au afundat prin văgăuni şi au dispărut pe sub pământ, ca să izvorască mult mai
departe, dând naştere la râuri şi fântâni.
17. Într un paltin uriaş ce ne acoperea cu frunzişul lui, greierii îşi ţârâiau cântecul lor monoton.
18. Părăsind ţinuturile acelea sterpe şi pietroase, amintirile mă poartă într-o vale răcoroasă şi
plină de verdeaţă, aceea a rîului Dordogne, pe care o coborîm cu popasuri dese, căci bogăţia
ţinutului s-a răsfrânt aici asupra locuitorilor…
19. Un pod plutind în aer, uşor, de parcă ar fi ţinut în ceaţă de mâini nevăzute, se înalţă
deasupra unui râu care-şi rostogoleşte domol apele leneşe ;
20. Un oraş în ruine, cu şanţuri, cu subterane, cu greieri ce ţârâie în copăceii crescuţi ici şi colo
printre zidurile dărâmate ale unei mânăstiri : e oraşul Saint-Emilion.
21. Unele mai înalte şi mai înguste, avântate ca nişte coloane, împroşcau vârtejuri de fum negru
care, luat de vânt, forma deasupra oraşului un strat de ceaţă întunecoasă.
22. Pe râu, cam pe la mijloc, şi de-a lungul cheiului se îngrămădeau zeci de corăbii care, ca
arborii unei păduri, îşi încurcau unele într-altele catargele, funiile, pavilioanele lor
multicolore ce fâlfâiau în vânt.
23. …iar ferigile, ale căror frunze mlădioase şi mişcătoare unduiau în suflarea vântului, se
încovoiau, se îndreptau la loc şi se zbuciumau ca nişte valuri.
24. Când vântul trecea vijelios prin cetina lor, stârnea o muzică atît de jalnică, de ţi se părea că e
chiar glasul acestor copaci schilodiţi ce se vaită din pricina rănilor lor.
25. Ajungând într-o pădure, întretăiată ici şi colo de luminişuri, în mijlocul cărora se înălţau stîâci
mari de granit, ne-am hotărît să ne oprim.
26. Păsărelele ciripeau în frunziş ; cleparte, departe de tot, se auzea un clopot sunând pentru
rugăciunea de dimineaţă, iar soarele, care se înălţase de o suliţă pe cer, arunca raze calde şi
dătătoare de puteri şi pentru inimă, şi pentru trup.
27. Am fost mirat de această fulgerare de cruzime pe un chip atât de blajin.
28. Răbufnelile tunetului se auzeau tot mai dese, iar norii se făcuseră atât de groşi şi deşi, de
parcă se înnoptase.
29. Când vântul îi mai împrăştia, se zăreau, printre volburile lor negre, adâncuri roşii ca arama.
30. Prin şanţurile şoselei, iarba începea să mijească, smălţată cu ghiocei care-si întorceau
căpşoarele spre soare.
31. In grădinile pe lângă care treceam vedeam ciorchini de liliac roşind prin verdeaţa crudă a
frunzişului, şi când adia vântul, zburau plutind spre noi petale galbene de rapiţă. .
32. Şi pretutindeni, prin tufişurile şoselei şi prin copacii înalţi, se auzea ciripit voios de păsărele,
iar rândunelele treceau în zbor prin faţa noastră, aproape atingând pământul, în urmărirea
unor musculiţe nevăzute.
33. De-a lungul trunchiului aveau nişte crestături adânci şi roşii prin care se scurgea răşina ca
nişte lacrimi albe, de cristal.
34. Cînd vântul trecea vijelios prin cetina lor, stârnea o muzică atât de jalnică, de ţi se pârea că e
chiar glasul acestor copaci schilodiţi ce se vaită din pricina rănilor lor.
35. Ţinutul pe care îl străbăteam era de o tristeţe de moarte, pe care tăcerea din jur o sporea şi
mai vârtos ;
36. Cât cuprindeai cu ochii, în lumina posomorâtă a zilei, nu vedeai decît ogoare pustii, dealuri
sterpe şi păduri ruginite.
37. Din partea aceasta a zării se apropiau nori arămii, grei, şi atât de joşi, încât păreau că se
sprijină pe creştetul copacilor.
38. Norii care veneau dinspre nord-vest se apropiaseră şi o licărire alburie lumina cerul într-
acolo.
39. Soarele strălucea pe cerul fără nori, şi razele-i palide sticleau pe zăpadj.
40. Pădurea, tristă şi mohorâtă în ajun, te orbea acum cu strălucirea ei.
41. Noaptea e neagră, iar gazul, a cărui flacără se zbuciuma în felinare din pricina vântului, abia
luminează şoseaua.
42. În tăcerea fioroasă a nopţii, paşii noştri răsunau pe pământul îngheţat.
43. Răbufnelile tunetului se auzeau tot mai dese, iar norii se făcuseră atât de groşi şi desi era zi
parcă se înnoptase.
44. Când vântul îi mai împrăştia, se zăreau, printre volburile lor negre, adâncuri roşii ca arama.
45. Deodată se auzi printre trăsnete un ropot turbat şi neînţeles care venea spre noi.
46. Părea un regiment de cavalerie gonind de frica furtunii.
47. Şi începu să râdă cu voioşie şi blândeţe, arătându şi dinţii strălucitor de albi, în contrast cu
faţa lui arsă de soare.
48. Prin şanţurile şoselei, iarba începea să mijească, smălţată cu ghiocei care-şi întorceau
capşoarele spre soare.
49. În grădinile pe lângă care treceam vedeam ciorchini de liliac roşind prin verdeaţa crudă a
frunzişului, şi când adia vântul, zburau plutind spre noi, de dincolo de ziduri, petale galbene
de rapiţă.
50. Şi pretutindeni, prin tufişurile şoselei şi prin copacii înalţi, se auzea ciripit voios de păsărele,
iar rândunelele treceau în zbor prin faţa noastră, aproape atingând pământul, în urmărirea
unor musculiţe nevăzute.