,,Cu greu vei putea găsi în vreun ţinut atît de

strîmt ca Moldova mai multe ape fericit dotate

printr-un joc mai deosebit al naturii. Ea numără
patru fluvii mai mari, bune de navigaţie:
Dunăre, Nistrul, Prutul şi Siretul.[…] Moldova
are rîuşoare aproape fără număr. Pe cele mai de
seamă totuşi şi pe cele al căror nume le-am
putut afla nu voi pregeta să le însemn aici. […]
Dinspre apus, unde Moldova este în hotar
cu Transilvania şi cu Valahia, ea este încinsă
aproape peste tot de munţi foarte înalţi din care
pricină a căpătat de la romani numele de Dacia
muntoasă; […]
Cîmpiile modovei, des pomenite pentru
rodniciia lor în operele scriitorilor vechi şi mai
noi întrec cu mult bogăţiile pe care le aduc
munţii, descrise pănă acum.”
DIMITRIE CANTEMIR
DESCRIEREA MOLDOVEI
,, În dreapta noastră un lanţ de munţi printre care
Scăricica se înălţa cu mîndrie; in stînga alt lanţ
de dealuri îmbrăcaţi cu tufari sălbatici; în urmă-
ne, ca o strajă depărtată, Petricica, ce pare că
păzeşte tîrgul Petrei culcat la picioarele ei; în
faţa noastră, un amfiteatru de alţi munţi acoperiţi
cu brazi înalţi, care se zugrăvea ca o armie
întreagă pe ceriul înflăcărat de razele cele de pe
urmă ale soarelui. […]
Nu voi uita cît oi trai acea primblare
fantastică pin întunericul codrului; toate
lucrurile ce ne încungiura lua o privire spărioasă
sub razele luminii fînariului. […] Ori încotro ne
uitam părea că se rîdica înaintea noastră tot
urieşi; mii de arătări trecea iute aproape de noi,
fugea de se ascundea în fundul codrului şi apoi
iar se ivea şi iar perea în văzduh. Freamătul
frunzelor avea un sunet misterios, care da fiori şi
care mă facea sa-mi închipuiesc că auzeam
şoapte jalnice din altă lume.”
VASILE ALECSANDRI
O PLIMBARE LA MUNŢI
,,Care e mai mîndră decăt tine între toate
ţările semănate de Domnul pre pămînt? Care
alta se împodobeşte în zilele de vară cu flori
mai frumoase, cu grîne mai bogate?
Verzi sunt dealurile tale, frumoase
pădurile şi dumbrăvile spînzurate de coastele
dealurilor, limpede şi senin ceriul tău; munţii
se înalţă trufaşi în vazduh; rîurile ca brîie
pestriţe, ocolesc cîmpurile; nopţile tale
încîntă auzul, ziua farmecă vazduhul…
Pentru ce zîmbetul tău e aşa de amar, mîndra
mea ţară?”
ALECU RUSSO
CÎNTAREA ROMÂNIEI
,,Şi l-am văzut în mijlocul unei naturi aşa de mândre,
că s-ar fi mişcat sufletul celui din urmă ticălos.
Pieptul uriaş al Ceahlăului şi Dîmbovicioara,
despicînd în două creierii munţilor ca să-şi deşire
trîmba apelor sale reci şi albăstrii, au descreţit fruntea
vestejită a atîtor cartofori, au scăpărat în inima atîtor
zgîrciţi o veselie streină de sunetul banului, ş-au
desfătat atîţi nerozi de negustori cîţi brazi şi cîţi
mesteceni sunt pe ceafa de piatră a acestor ţinuturi
fericite.
Apele se bat, rostogolesc bolovanii, umplu
vultorile şi sar peste stîncile lustruite; şipotele ţîşnesc
şi-şi azvîrlă sulul apelor recica nişte arcuri de sticlă
străvezie; munţii se încalecă grumaz peste grumaz,
pînă în slava cerului; […]”.
BARBU DELAVRANCEA
LINIŞTE (OPERE, 1887)
,,Spre Caşin. De la Caşin la Agiud
Pădurea ne fură tot mai adînc pe drumuri
înguste în mijlocul verdeţii. Ea închide toate zările
şi nimic nu mai este sub cerdecît farmecul ei
sălbatec, decît aroma fînurilor ei cosite, decît
vuietele ei uşoare ce vin din adîncurile nemişcate.
Greoaia trăsură cu patru cai se înfundă tot mai mult
pe poteci care sunt o rătăcire: duhurile zglobii ale
codrului acum şuguiesc cu drumul nostru: ele ne
smomesc spre desişurile închise, cu vechi căsuţe
moarte demult, unde nu mai trăieşte nimeni. […] Iar
noi ne dăm pe deplin în voia marii păduri pustii,
care ne suie, ne coboară, ne întinde scări de lut şi de
bolovani, ne lasă încet pe coborîşuri noi, ne
răcoreşte prin cursul de apă asupra căruia e întins un
pod capricios de bolovani, ne oboseşte şi ne dă
răcoare. […]”
NICOLAE IORGA
PREFAŢĂ LA GLOSA PĂDURII, 1932