A VII-A LEGENDĂ.

BALAURUL ROŞU

Munţii deveniseră trupuri de lumină ce preschimbau culoarea zilei în străluciri de aripi care
pluteau spre tăriile Ceriului. Cei trei porniseră din nou prin transparenţe pe cărări, pe sub bolţi
luminoase ce îi adunau pe coridorul clipei împlinite.
Cum drumul la întoarcere era mai lung, deoarece ocoliseră anume să cunoască depărtările
ondulate ale spaţiului fabulos al lanţului muntos, poposiseră de multe ori. Fuseseră găzduiţi, pe
vremea nopţii din urmă, când aburul lăptos al înserării începuse sa clocotească, la o familie veche de
păstori daci, apoi, o dată cu zorii, porniră pe caii semeţi, spre casa lor de pe malul fluviului năvalnic.
Călătorea cu ei un arbore bogat de crengi şi plin de freamăt.
Păsări măiestre cu aripi de aur şi sidef zburau luminând cu cântecele lor acoperişul lumii geto-
dacilor. Cerul infinit se odihnea în această pace care hrănea memoria pietrei şi a izvorului viu.
Poveştile vuiau contemplative în lumina de pe crestele munţilor. Cei trei traversau masivul cu o
libertate supremă, într-o plutire îngerească, călăuziţi de visul vieţii ferice. Munţii păreau şi ei călători
prin imensitatea spaţiului ce se deschidea aripilor celor doi Cavaleri. Nimbul solar de pe chipul lui
Heron şi rozeta cu patru foi străluceau atinse de vrajă. Mitras saluta imensităţile pământului şi jinduia
la practicile cinegetice prin pădurile şi prin văile care începuseră să-l ispitească şi lăsa în urma lui
parfumul puternic ce se amesteca cu mirosul de răşină şi de cetini.
Pământul şi cerul se contopeau într-o îmbrăţişare ce vine în întâmpinarea destinului celor doi
cavaleri, uniţi şi despărţiţi totodată de menirea ce-i poartă pe culoarele timpului înveşnicit.
În josul cărării, sub o pantă alunecoasă, aproape de râul cu aripi străvezii, se auzi un şuier ca o
mocnire din străfundurile întunericului. Era Balaurul Roşu care într-o clipă se răsuci spre matca
muntelui de jos. Se afla la prima lui apariţie în văzul celor doi cavaleri. Heron scoase arcul şi voii să-
l întindă, iar Mitras îl urmă. Zeiţa — mamă îi opri repede, spunându-le:
— Nu a venit vremea voastră să vă luptaţi cu el, nu sunteţi pregătiţi încă şi apoi nu ne-a provocat
nici-un rău, ci a coborât în abisul lui întunecos cu şuier cum îi place să se strecoare pe potecile
ascunse. De data aceasta Dragonul nu s-a ascuns de ei, ci stătea liniştit pe piatra rece, fără teamă.
Încremenită lumina cerului cădea peste frunţile celor doi, care şi-au continuat drumul spre casa
lor, din priveliştea danubiană, urmând-o pas cu pas pe Bendis, care citea frământarea de pe chipurile
copiilor săi. Păreau puţin speriaţi dar mai ales curioşi să afle istoria acestei vietăţi târâtoare peste
stânci şi prin văi, pe care n-o mai zăriseră până acum.
Vârfurile brazilor cu puternice rădăcini înfipte în granit fremătară luminos în calea privirilor lor.
Copacul miraculos îi urma tăcut şi nevăzut pe cărările şerpuitoare cu suişuri şi coborâşuri abrupte.
Heron cu Mitra îşi puseră sageţile în tolbele ce le purtau, pe şeile cailor măiestri, către vatra
luminată de flacăra focului veşnic. Aşteptau serile când izvorau poveştile ca picurii de miere, din
gura lui Bendis, care se bucura de o largă cunoaştere a legendelor şi a tainelor lumii.
Pe malul apei învolburate ce se rostogolea, pe stânci, din masivul muntos, se odihnea un şarpe cu
solzi mari şi roşii, un şarpe dintre aceia despre care legendele vorbeau că era înaripat şi că venise de
pe Valea Vistulei, aici, în Împărăţia Munţilor Carpaţi. Părea stăpân al acestui loc misterios şi privea
cu ochi şireţi pe cărările de unde ar putea veni drumeţi să le afle gâdurile. Venea la el o vrăjitoare
care se folosea de solzii lui pentru magie, mai ales în vremea întunericului, când valea adâncă părea
plină de năluci şi murmura de mistere.
Trecu pe acolo feciorul unui prinţ care dorea să ceară mâna Frumoasei Sânziana, s-o ia de soţie şi
s-o ducă de la Palatul tatălui ei, la Curtea Regelui din Răsărit. Făcuse drum lung şi trecuse prin
numeroase încercări pe drumul pe care îl străbătuse până aici, în munţii tainici, unde se afla mireasa
visurilor sale. Era purtat de un cal roşcat ca soarele în asfinţit, un cal năzdrăvan care îl sfătuia
înaintea primejdiilor şi îl apăra de lumea vicleană care i-ar ieşi în cale. Zăriră Şarpele Roşu şi se
opriră în dunga cărării cu o anumită strategie, în timp ce Şarpele i-a fixat cu ochii lui verzi şi rotunzi
ca mărgelele. Şi prinţul şi calul au rămas netulburaţi de privirile hipnotizante ale şarpelui. Se opriră
pe cărarea, de piatră, şi tânărul prinţ glăsui de la înălţime:
— Ce faci aici, Şarpe Roşu, în geana dimineţii, pe masivul muntos, în drumul pe care trec oştenii
viteji ai neamului meu?
— Păzesc comorile Împărăţiei, Mărite Prinţ, comorile închise în grota de jos, de lângă apa
limpede şi viorie, păzesc ziua şi noaptea tezaurul împărăţiei voastre, veghez ca nimeni să nu intre în
adânc prin labirintul secret să le fure.
Răspunse şarpele cu o oarecare bunăvoinţă.
— Nimeni, chiar nimeni?
— Nimeni, în afară de trimisul Împăratului.
— Şi dacă sunt eu trimisul Împăratului?
— Nu eşti, ca n-ai semnul după care îl recunosc.
— Şi dacă vreau să intru în labirint?
— Nu poţi că nu ai funiile fermecate şi ies vântoasele din Spintecături. Sunt fete prefăcute–n
pietre şi sălăşluiesc aici din negre vremi de mult apuse. Locuiesc în Muntele Vrăjit şi se însufleţesc la
orişice mică mişcare, aducând cu ele vânturi şi furtuni şi fulgere şi bolovani de piatră.
— Şi care-i rostul tău aice?
— Eu sunt legat cu funii de-ntuneric şi păzesc labirintul noaptea când vraja se întinde peste vale.
Când licuricii şovăielnici se-adună în jurul apei care curge-n spume. Veghez ca nici-un picior străin
să nu atingă piatra din cărarea care coboară către tezaur.
— Un şarpe credincios mă faci să cred că eşti?
— Încerc să mă dezleg de greul meu blestem de-a mă târî şi de a mânca ţărână, să capăt din nou
aripi şi să zbor. Să plâng din nou, din nou să râd, să scap de gândurile seci, de-a nopţilor întunecime,
să pot să dorm şi să visez şi să mă bucur de stele şi de strălucire. Să pot să cânt şi să iubesc…
— Când ai făcut tu asta, Şarpe?
— Nu eu, ci bunul meu strămoş, în Paradis. Când era Înger. Eu doar încerc răscumpărare. Prin
dragoste aş putea să-nving blestemul!
— Cunosc, cunosc istoria cu mărul. Spuse, ca pentru sine, tânărul drumeţ şi alunecă cu roibul pe
cărare.
Deci şarpele era prizonieul unui vechi păcat şi libertatea nu-i era în preajmă, dar, în clipa
următoare, cu îndrăzneală s-a urcat pe piatră şi a strigat după drumeţ, întrebându-l unde se grăbeşte.
— Merg la Palatul Regelui să-mi încerc norocul. S-o cer pe frumoasa Sânziana de soţie. Sunt prinţ
din răsăritul Imperiului Dac. Şi alţi doi prinţi din alte două împărăţii îi vor pune la picioare averi şi
glorii, cerându-i să-i urmeze-n ţara lor. Îmi încerc şi eu norocul ca prinţ al locului. Şi tânărul frumos,
smuls parcă din povete, dădu pinteni calului şi urmară drumul spre Palat, unde o strajă îi aştepta să-l
înfăţişeze Regelui.
De multă vreme Şarpele Roşu se învârtise în jurul palatului. Se aşeza încolăcit pe o piatră din
colţul grădinii şi de acolo o privea cu nesaţ pe frumoasa Sânziana, fiica monahului, care se plimba
prin grădinile înflorite. Era de o frumuseţe cum nu mai văzuse până atunci alta.. Şarpele jinduia să
devină înger strălucitor şi călător prin spaţii într-un zbor lin, bătând din aripi argintii prin veşnica
boltă luminoasă a cerului.
Voia să fie veşnic fericit, să nu mai cunoască mâhnire. Visele lui să se împlinească fără întârziere
şi vrerea lui să devină lege.
Fata împăratului îl fascinase cu frumuseţea şi în clipele lungi se găndea la ea şi se simţea fermecat
şi năpădit de aleasă tulburare dar nu avea destulă îndrăzneală să alerge la Palat ca s-o revadă. Acum,
pe loc se hotărî să meargă la vrăjitoare să-l transforme în tânăr frumos şi chipeş spre a o cuceri pe
Sânziana, înaintea celorlaţi peţitori.
Vrăjitoarea i-a amintit că e ultima dorinţă pe care poate să i-o îndeplinească şi de aici încolo
puterile ei se topesc. Şarpele Roşu însă a insistat cu tărie şi numaidecât s-a înfăţişat la Curtea
Împăratului trac. A trecut uşor de paznicul de ziuă şi a intrat pe culoarele palatului, în sala mare a
Tronului, unde Regele şi fiica aşteptau peţitorii. De departe Sânziana strălucea precum luceafărul de
dimineaţă. Purta straie albe argintate şi o coroniţă cu strălucitoare stele în jurul capului. Ochii ei
trimeteau lumini scânteietoare în jur. Alături, se aflau trei crai veniţi din trei colţuri ale lumii.
Aduseseră daruri pentru Împărăţie şi vorbeau despre averile lor.
Şarpele cu chip de tânăr, la rândul lui, se înfăţişă frumoasei prinţese, şuierând peste rivalii săi care
au căpătat nişte figuri schimonosite, în ochii prinţesei, de parcă se aflau pradă unor oglinzi
înşelătoare, şi rosti:
— Stăpână te voi face peste depărtări — frumoasă Sânziana!
Şi începu să toarne în urechile fetei mincinoase jurăminte şi promisiuni.
— În mari palate de cristal te-oi duce, te fac stăpână peste noapte, te fac stăpână peste zi şi
tezaurul împărăţiilor la picioatre ţi-l voi aşeza, când vei voi.
Tezaurul Împărăţiei?… Aici a fost greşeala înşelătorului.
Încântătoarea prinţesă de cum l-a văzut şi-a dat seama că la mijloc trebuie să fie o înşelătorie. A
cerut sprijin spiritului bun care veghea asupra ei de la naştere şi care-i promisese un prinţ ales cu
părul de abanos şi cu ochii negri. Tânărul, care se afla în faţa ei şi o făcea să tresară de emoţie, avea
chip ciudat şi părul roşcat. Coborând de pe jilţ, prinţesa, şi apropiindu-se de străinul ciudat, îi zise cu
îndrăzneală:

Ai ochi tulburători de şarpe,

Ai ochii verzi ca lacul blestemat
În care-atraşi de schimbătoare ape
Atâţia călători s-au înecat.
Ai ochii mincinoşi…

Şi n-a mai apucat să continue, că în clipa următore faţa străinului s-a schimonosit şi s-a încleştat,
iar: rânjind a zâmbet duhul rău şi cu privirea-ntunecată străfulgeră de gelozie; veninul urii din vecie
iar năvăli în pieptul său.
Vraja, destrămându-se, străinul peţitor a dispărut, iar un şarpe roşu a căzut de la înălţimea lui şi a
lunecat pe dalele de piatră spre ieşire, făcându-se nevăzut prin curtea largă. A încercat să-şi desfacă
aripi să zboare dar a căzut moleşit şi ruşinat, târându-se anevoios spre Muntele Vrăjit spre a veghea
din nou comorile ascunse.
Fata, ca şi toţi ceilalţi, s-a trezit ca după un vis ciudat, hipnotizată parcă de o astfel de întâmplare
stranie. Izvorul de lângă fereastra castelului curgea luminos în albe cascade, de pe treptele de piatră
ale văii feerice. Timpul luneca şi el în lumina înmiresmată a ţinutului muntos. Palatul strălucea prin
săgeţi de luceafăr încrezător în biruinţa destinului. Cei patru prinţi uluiţi de agerimea prinţesei,
aşteptau cu emoţie clipa decisivă.
— Să cânte flautistul, strigă Împăratul!
Şi cântecul de flaut a încărcat de armonie sala, ştergând orice dâră a duhului potrivnic. De mult
cântecul de flaut curăţa de duhuri rele castelul fermecat de-a boltei aprinsă privire.
Sânziana părea un înger coborât din basmul înaripat al Ceriului. O frumuseţe fără seamăn,
împodobită cu tainele minunii. Se lumina de ziuă în priveliştea de-afară şi nimeni nu simţea cum
timpul curge peste podişuri. Nimeni, în afară de ea, care-l aştepta pe prinţul din Răsărit, ce semăna
cu tânărul din visele sale şi făcea să i se zbată inima în piept şi să tresară de o emoţie fericită.
El era alesul inimii ei cu care a pornit chiar a doua zi spre noua Împărăţie încărcată de fericire şi
de încântare.
La grota ascunsă, alt şarpe domnea pe pietrişul ud şi păzea comorile Regatului. Alt sarpe urias şi
de temut. Şarpele Roşu n-a mai îndrăznit să se apropie de pârâul ce susura printre pietre şi s-a pierdut
în sălbăticia muntelui, ascundu-se de privirile luminii, luând în posesie râul adânc, de pe una din
văile ţinutului şi păzindu-l straşnic de orice picior de om, ori vietate care s-ar fi încumetat să-l atingă
ori să-l treacă. Umbla pe drumuri ascunse şi pe poteci lăturalnice şi vâna tinere fete pe care după ce
le ademenea, le omora.
Devenise dujmanul de moarte al Sânzienei şi al fetelor frumoase din ţinut. Se aşeza, pândind, la
intrarea în cetăţi, ca un paznic temut. Nimeni dintre călători nu îndrăznea să se lupte cu dragonul.
Răpise o tânără fată pe care o ţinea în captivitate, într-un loc obscur dintr-o peşteră de pe malul râului
pe care-l luase în posesie. Şi nu s-a mai auzit nimic de ea. În fiecare an, în ziua în care Sânziana l-a
înfruntat şi a ales pe frumosul prinţ, Şarpele Roşu mai fura câte o fată pe care o sacrifica în grota sa
blestemată, sub ochii tăcuţi ai pietrei. Mulţi cavaleri încercaseră să-l răpună, dar monstrul avea o
ascunzătoare mai vrednică decât moartea, încât nimeni nu putea să-i dea de urmă. Şarpele era furios
fiindcă o pierduse pe Sânziana si din cauza ei pierduse şi locul de strajă de la tezaurul împărăţiei. Se
simţea învins şi devenise crud şi răzbunător. Nu îndrăzneau cavalerii să se apropie să se lupte cu el
fiindcă folosea zece capete şi, într-o clipită, devora oameni şi animale. Devenise lung de cinci metri
şi corpul lui era uriaş. Apa râului pe care îl stăpânea era glaciară şi moartă întrucât mâncase toate
vietăţile ce se aflau în ea, pesti, broaşte. Le hipnotiza privindu-le fix, în ochi, până ce acestea
ameţeau şi alergau de bunăvoie în gura lui larg deschisă. Un suflu potrivnic căzuse peste râu şi îl
îngheţase destul ca să nu mai poată exista în apa lui oricât de mică vietate. Nimeni nu îndrăznea să
treacă râul sau să atingă ţinutul în care apa se adunase ca într-un lac pustiit şi urât mirositor. Sângele
victimelor se scurgea în albia lui blestemată. De multe ori Şarpele Roşu se scufunda în adâncul
lacului fără a fi văzut, fapt care îngreuna urmărirea şi prinderea lui.
Bendis povestea cu ochii plini de lacrimi despre urgiile Dragonului şi despre neputinţa vânătorilor
de a-l prinde. Era greu să omori un astfel de monstru şi nu se mai gândeau la asta, fiincă avea multe
capete şi dacă i se tăia unul creşteau altele în loc, iar coada lui se regenera numai în câteva zile.
Pierduse multe din puterile dintâi balaurul dar câteva îi rămăseseră şi îl ajutau să se apere şi să-şi
consume furia, năpădind pe tinerele fete nevinovate. Voiau însă să-l închidă într-o grotă şi să astupe
ieşirea lui în lumină, dar nici încercarea asta nu a dat rezultate, fiindcă se făcea subţire şi se strecura
prin micile spărturi ale pietrei, de îl vedeai a doua zi stăpânind spaţiul întunecos, din adâncul văii.
Ar fi dorit, Zeiţa, ca fiii ei să nu afle istorii sângeroase, ci să crească încă fericiţi şi fără de griji,
dar însuşi Zamolxis le vorbise despre uciderea Balaurului, şi le rămăsese îndemnul despre alungarea
monstrului ca o poruncă, ce trebuia împlinită, ca şi fiecare cuvânt rostit de Marele Preot şi Rege.