Ioan Dan

Curierul Secret

Soţiei m ele, ARETIA, fiinţă dragă cu care am

călătorit pe planeta Păm ânt vrem e de 54 de ani prin
ploaie, prin vânt şi prin arşiţă.

Capitolul 1

Între două şiruri de dealuri, ca nişte piepturi uriaşe, apele Târnavei se

scurg dom oale, încolăcindu-se printre luncile pe care le străbat, parcă
obosite de atâta amar de drum . Prim ăvara, Târnava e răutăcioasă şi se
învolbură fără astâm păr peste m aluri. Vara, descreşte. Ici-colo, răsar
prunduri care înghesuie apele de crezi că ar vrea să le sugrum e. Sunt
dom oale apele Târnavei. Dom oli sunt şi oam enii satelor de pe cele două
m aluri. Până şi tim pul e ca om ul acolo. Iarna, crivăţul nu-şi poate face de
cap, ca la câmpie. Se izbeşte boncăind şi îşi rupe dinţii în lutul gălbui-auriu
al dealurilor. Prim ăvara, ploile multe cu bob mărunt spală zgura iernii şi
croiesc pârâiaşe sprintene, spre bucuria copiilor, care aşază pe pârâiaşe
m orişti făcute din coceni de porum b. Vara are o dulceaţă a ei. Dimineţile
răcoroase, cu rouă multă, dau iz de prospeţim e zilei călduţe. Mirosna de fân
şi de flori de câmp te învăluie ca o alintare. Păm ânturile acoperite cu bucate
sănătoase înaintează voiniceşte pe sub dealuri şi pe sub m argini de păduri,
iar sus, pe spinările dealurilor, în locurile lipsite de păduri, viile pârguite sunt
parcă gata să nască ciorchini grei, verzi-aurii.
Târnava Mică îşi poartă ap? Ele tăcută, călătorindu-se printre dealuri cu
păm ânt bun, m ângâindu-le în trecere ca pe nişte prieteni vechi. Târnava
Mare, domoală şi cum inte, se întâlneşte cu singura fiică de bătrâneţe în
apropierea Blajului şi revederea lor are în ea o alintare fără zgom ote, fără
gesturi inutile. E întâlnirea dintre mam ă şi copil, care cuprinde în
îm brăţişarea largă întreaga poezie a gestului m atern. Îm brăţişate astfel, se
duc spre Mureş fără grabă, fără nimic pripit, ca o fam ilie care se adună
seara în sălaşul ei.
Târnava Mică, Târnava Mare şi Mureşul închid între ele un patrulater
încărcat cu vegetaţie bogată, care sporeşte înzecit farm ecul acestor
păm ânturi.
Cam la jum ătatea distanţei dintre Blaj şi târgul Teiuş, două sate atât de
vechi încât nu ne putem închipui locurile acelea fără ele, sunt despărţite de
o luncă în form ă de uluc, prin care Târnava Mare înoată voiniceşte într-un

1
ultim efort, înainte de întâlnirea cu Mureşul. În dreapta, Cisteiul-Rom ânesc,
înşirat pe sub piepturile dealurilor Hoanca şi Căpud, în lungul unei şosele
vechi, pe care istoria a pom enit m ulte mişcări de oşti. În stânga, satul
Obreja, născut în jurul unui castel cu ziduri albe, cu m etereze înalte, cu parc
im ens de arini, de brazi aduşi cine ştie de pe unde, de ulmi şi arţari, de fagi
şi salcâm i băştinaşi.
Pe la anul 1593, castelul, reclădit pe cheltuiala baronului Albert de
Szentiváni, fusese mistuit în parte de focul pus aici în timpul unei răscoale a
acestor dom oli băştinaşi. Un an m ai târziu, în urm a unor întâm plări învăluite
în taină, baronul vându castelul dim preună cu satele Obreja, Cisteiul-
Rom ânesc, Bucerdea-Grânoasă, Crăciunelul-de-Jos, Mihalţul şi Peţălca. Adică
o m oşie de peste douăzeci şi cinci de mii de iugăre, pe care lucrau aproape
două mii de iobagi rom âni, cuprinşi în perim etrul acelui patrulater înconjurat
de ape.
La plecarea baronului, locuitorii acelor sate se strânseseră în curtea
m are, având a-şi lua răm as bun de la vechiul stăpân şi a se închina cu
smerenie celui nou. Veniseră îm brăcaţi după puteri, cu pălării mari,
decolorate, în ale căror panglici flăcăii prinseseră colilie şi flori de câm p, cu
hainele cârpite frumos, lăsând la o parte m ai bine de jum ătate dintre ei,
care avură curajul să se apropie desculţi, cu călcâiele crăpate, cu feţele
trase şi neîngrijite de m ultă vrem e. În curtea mare, străjuită de ziduri înalte,
din care tăriile timpului m uşcaseră adânc, se form ase un careu pestriţ,
cuprinzând soldaţi şi slujitori. Lângă treptele de la intrarea principală a
castelului, vreo zece curteni transpiraţi sub mătăsurile şi postavurile grele
se aşezaseră după importanţă şi bogăţie, având întipărit pe faţă acel
zâmbet caracteristic ocupaţiei. În fruntea lor se afla vărul dom nului baron,
care, potrivit rangului, afişase un zâmbet m ai gros.
Mulţim ea şedea pe lângă ziduri în mare neorânduială, cu acea
indiferenţă de totdeauna la schim barea stăpânilor, neavând probleme în
privinţa gradelor şi avuţiei sau im portanţei. Doar un observator dibace ar fi
remarcat poate că fetele şi fem eile îşi ocupaseră poziţiile cele mai
favorabile. Şi poate ar m ai fi fost de notat că poporul nu se îm părţise pe
sate, aşa cum ar fi fost destul de firesc. Frum oasele fete ale Cisteiului, cu
com ănacele lor m ari de paie peste părul bogat, cu iile cusute în arnici negru,
cu catrințele prinse pe şold? Uri puternice, se am estecaseră în gloată, iar
oştenii, orbiţi de soare şi încinşi de alăm urile m ulte, încercau zadarnic să le
descopere. Voinicii flăcăi ai Mihalţului, coborâtori din neamuri de ciobani, cu
pălăriile aşezate hoţeşte pe sprânceană, răm ăseseră undeva în urm ă. Lucru
destul de neplăcut pentru doam nele de la curte, sătule de soţii lor cam
dospiţi, dornice de peisaje m ai verzi.
În mijlocul acelui careu, Szentiváni îşi bătea cizm ele elegante cu o
cravaşă aurită la mâner, aşteptând să se facă linişte deplină, pentru a rosti
poporului cuvintele de răm as-bun cuvenite. Era speriat de-a binelea.
Trecuse prin atâtea în ultim ul an, încât nu s-ar fi mirat dacă ar fi căzut

2
asupra lui o ploaie de săgeţi, aşa din senin. Când se îm pliniră toate cu bună
rânduială, baronul se întoarse către un tânăr înalt, cu părul galben-roşcat,
cu privirea blândă, prietenoasă, aşteptând un sem n. Acesta era noul stăpân.
Tânărul aplecă fruntea uşor, iar baronul îşi drese glasul piţigăiat.
Poporul şi curtenii se priviră în linişte. Nu luară în seam ă cuvintele lui
Szentiváni, ci se studiară unii pe alţii cu dispreţul adunat în tim p.
Când fem eile şi copiii aruncară flori pe trăsura gata de plecare şi
aşternură alte flori în faţa cailor, baroneasa avu un schim b de cuvinte destul
de aspru cu soţul ei.
– Te-ai grăbit să vinzi, dom nule. Iată că supuşii dom niei-tale nu sunt cine
ştie ce fioroşi. Poate nu ştii că cine vinde chiar m ai scump decât m erită e
totdeauna păcălit, fiindcă obiectul acela nu-i va m ai aparţine niciodată.
Auzind acele vorbe, ofiţerii şi soldaţii se traseră în grabă din preajma
trăsurii, iar baronul Szentiváni bom băni supărat:
– Credeam, doamnă, că în privinţa vânzării, noi doi ne-am înţeles încă de
luna trecută.
– Noi doi nu ne-am înţeles niciodată, dom nule.
Pentru o căsnicie ca a lor, de peste douăzeci de ani, schimbul de cuvinte
era destul de rezonabil şi, spre lauda lor, el nu se întinse m ai departe, cu
toate că cei doi soţi aveau pregătite mai de mult unele vorbe m ai tari.
Plecară. În urm a lor stărui m ultă vrem e o roată mare de praf. Szentiváni,
m ărunt, chel, cu mustaţa mare, în furculiţă, cu picioarele subţiri ca de
lăcustă se pierdu în fundul trăsurii printre pernele şi dantelele baronesei.
Nişte dantele mari, care acopereau cu toată cinstea cele o sută douăzeci de
ocale, cuprinse în totalitatea lor sub num ele de Maria-Florenţa de
Szentiváni.
Jalea iobagilor nu fusese prea mare. Mai degrabă, pe foştii supuşi îi cam
durea în cot de schimbarea stăpânilor şi Szentiváni observase lucrul acesta.
Începu totuşi să se îndoiască în sinea lui că procedase bine vânzând
frum osul domeniu pe care îşi petrecuse o bună parte din viaţă. Dar îndoiala
m arelui nobil ţinu până când trecu Mureşul pe un pod plutitor. Când răzbiră
caii pe mal în sus, trăsura se rupse în două, iar partea din spate dim preună
cu baronul şi baroneasa năvăli cu toată nădejdea în apa năm oloasă. Gărzile
şi slujitorii grăbiră să-i scoată, observând că frum useţea de trăsură fusese
tăiată cu osie cu tot şi dichisită astfel, să ţină până la prima hurducătură m ai
m are.
După acest necaz, baroneasa reveni la sentim ente m ai bune faţă de
soţul ei, iar la foştii supuşi se gândi printre nişte înjurături delicate,
fem eieşti, din care nu lipsiră paştele şi grijaniile şi încă vreo câteva atât de
noi şi de măiestre, încât soldaţii uitară de treburile lor şi se grăbiră să le
m em oreze, pentru a face im presie cu ele la tim pul cuvenit.
Baronul scuipă fericit noroiul care-i um pluse gura. Chestia cu tăiatul
trăsurii era cea m ai bună dovadă a perfidiei foştilor supuşi. Parcă îi părea
rău că nu băuseră ceva m ai m ultă apă. Ori să se fi schilodit am ândoi niţel,

3
sau eventual num ai doam na, socotind că în felul acesta i-ar fi luat piuitul
augustei sale soţii, în faţa căreia se căznea de peste douăzeci de ani să-şi
arate calităţile de bun cunoscător al firii oam enilor. Iar pentru că se potrivise
de data aceasta un prilej cum nu se putea m ai nim erit, îşi îngână consoarta
m aim uţărindu-se:
– Te-ai grăbit să vinzi, domnule. Iată că supuşii dom niei-tale nu sunt chiar
atât de fioroşi.
Auzind asem enea batjocură, nobila doam nă uită pentru a doua oară că
nu sunt singuri, tăbărând cu gura asupra lui şi cu un capăt de lem n care,
dacă îşi nim erea ţinta, baronul Szentiváni, mare cavaler al Stelei cu două
spade, al Crucii cu două stele şi al Stelei cu spadă şi rubine, ar fi avut de
făcut doar o sim plă form alitate pentru a-şi încrucişa m âinile pe piept, cu
toată evlavia.
Speriată de ceea ce era să se întâm ple, baroana vorbi ceva m ai potolit şi
m ulte din ce avea de spus le opri pentru altă ocazie, m ai fericită, am intind
doar câteva lucruri mărunte:
– Halal, baron! Ai ajuns de râsul iobagilor. De păţania noastră va râde
întreaga Transilvanie şi să dea Dum nezeu să răm ână lucrurile num ai aici, să
nu ne facem de râs în întreg Apusul!
– Aiurea! Zâm bi Szentiváni. Cine naiba ne cunoaşte pe noi în Apus?
Obrajii baroanei se roşiră de mânie. Privirile i se rotiră după ceva bun de
aruncat. Negăsind nim ic la îndem ână, se gândi am ărâtă la prostia soţului.
Povestea cu Apusul o aruncase doar aşa, ca să facă im presie asupra
ofiţerilor din suită.
– Doamne, ce zile! Se tângui ea. Ce bărbat! Trim ite, dom nule, oştenii
îndărăt, să-i pună în fiare pe ticăloşi ori să-i jupoaie de vii!
– Ba să mă ferească Dum nezeu de asem enea nechibzuinţă! Spuse cu
hotărâre Szentiváni. După câte lucruri ştiu eu, să ne m ulţum im că am scăpat
cu atât. Crezi că anul trecut iobagii s-au răsculat de florile m ărului?
Douăzeci de ani am avut linişte şi uite că, aşa din senin, au dat foc
ham barelor şi castelului. Ce i-a îndem nat să se răscoale? Doar anul trecut n-
am fost mai rău şi nici mai bun decât în alţi an? I. În două rânduri s-a tras cu
pistolul asupra m ea, iar slujitorii nu au aflat nici o urm ă. Acum trei
săptăm âni am găsit un cuţit înfipt în m asa m ea de lucru. Lângă el se afla o
scrisoare. Doam ne, ce scrisoare! Mi se aducea la cunoştinţă că voi muri
îngropat de viu la marginea râpei care dă spre Târnava. Asta nu o m ai
putem pune pe seam a iobagilor. Se urmăreşte ceva ce nu pot pricepe
m om entan. Am întărit paza cu oştenii aduşi pe bani grei de la Alba-Iulia. În
două săptăm âni au dispărut fără urm ă şaptesprezece dintre ei. Sunt fericit
că am vândut. Şi voi fi şi m ai fericit în clipa când voi ajunge în Alba-Iulia,
departe de locurile acestea prim ejdioase. Contele Hans Beckem bauer e
tânăr. Să se descurce el cu aceşti oam eni.
– Ai fi putut şi dom nia-ta să te descurci dacă îi ţineai în chingă pe iobagi,
îl contrazise Maria-Florenţa.

4
 – Dar aici nu-i vorba num ai de iobagi, se înfurie baronul. Ai auzit de
Costache Caravană, de Ducu cel Iute sau de Chirilă Zece Cuţite? Ai auzit.
Sigur că ai auzit. Numele lor e cunoscut la Buda, la Viena, la Praga şi chiar la
Constantinopol. În Alba-Iulia se plăteşte pe capul fiecăruia dintre ei o sută
de ducaţi. La Constantinopol şi la tătari, greutatea lor în aur.
– Şi ce tot îmi spui m ie de ei? Se oţărî baroana.
– Pentru că în ultim a vrem e au fost văzuţi prin locurile acestea. Iar când
apar ei, până şi Sigism und Báthory, cât e el de principe al Transilvaniei, îşi
dublează gărzile palatului.
– Să le fie de bine! Ei cu ale lor, noi cu ale noastre.
– Mă rog, să le fie! Dar tare m i-e team ă că aceşti lotri au venit cu gândul
să-m i prim ejduiască viaţa şi să m ă prade!
– Fugi, domnule, d-aicea! Râse baroana. Până azi nu am auzit să fie
legate de num ele acestor oam eni anum ite prădăciuni. Să nu crezi că nu ştiu
şi eu câte ceva. S-a găsit un neisprăvit ca Sigism und Báthory să pună preţ în
aur pe viaţa acestor viteji, în loc să le trim ită daruri pentru că au băgat
spaim a în turci şi tătari, care sunt groaza noastră de toate zilele. Aşa că nu
văd de ce ţi-ar fi teamă de ei.
Uiţi, doamnă, că Ducu cel Iute l-a om orât pe contele Bindácz, favoritul
principelui.
– Pram atia aia? Întrebă cu dispreţ Maria-Florenţa.
– Pram atie - nepram atie, era conte.
– Ei, asta-i! La ce se pricepea ăsta decât să găurească piepturile
cunoscuţilor şi necunoscuţilor? Toată ziua umbla cu sabia în mână, căutând
gâlceavă. A avut el ceva pe suflet dacă s-a ostenit Ducu tocm ai de la
Dunăre să vină până aici şi să-l trimită pe lum ea cealaltă.
– Chirilă Zece Cuţite i-a om orât pe solii turcilor chiar în Alba-Iulia, la doi
paşi de reşedinţa principelui. Dacă vrei să iei apărarea unui asem enea?
Tâlhar care-i atacă pe trim işii paşnici ai unui stat, eu nu m ai am nimic de
spus.
Baroana îşi privi soţul cu acea blândeţe pe care le-o acorzi copiilor
neştiutori.
– Atât de paşnici încât nu s-au sfiit să ardă un sat de munteni, aflat în
drum ul lor. De fapt, nu voiam să-ţi răspund. Mă gândeam doar, ce fel de om
e acel Chirilă dacă principele, cu toată arm ata lui şi cu toată poliţia lui, nu a
fost în stare să-l dibuie.
Tăcură. Între tim p, slujitorii dreseseră trăsura. Soarele scăpăta. Departe,
pe sub pădurea Zăreşului, ultimele raze aruncau printre copaci pete mari de
lum ină, care se târau după soare, coborând şi urcând pe culm ile dealurilor,
furişându-se prin rarişti, dând strălucire pentru o clipă râpelor cu vegetaţie
bogată.
Sus către creastă, adăpostit sub ram urile unui fag, un bărbat înalt, cu
picioarele lungi încălţate în cizme din piele de căprioară, acoperit până
aproape de genunchi cu o haină de postav largă la talie, urm ări o vrem e cu

5
privirea drum ul trăsurii lui Szentiváni. Părea să aibă cel m ult treizeci de ani.
Faţa aspră, cu pielea tăbăcită de vânturi şi de soare, era încadrată de o
barbă scurtă, bălaie. Buzele subţiri întăreau asprimea feţei. Doar ochii mari
estompau oarecum severitatea chipului. Calul, răm as liber, m uşca lacom din
iarba grasă, dar răgazul fu destul de scurt. Bărbatul prinse frâul şi porni
înaintea calului pe o potecă ce cobora în pantă dulce, încolăcindu-se printre
copaci până pe malul Mureşului. Omul era Chirilă Zece Cuţite.
Într-o sâmbătă seara, pe la sfârşitul prim ăverii anului 1594, un călăreţ
îm brăcat cu destul de puţină eleganţă trase la hanul Butoiul Tăm ăduirii,
aflat în mijloc de pădure, cam la un sfert de ceas călare de cetatea
Sighişoarei. Doi slujitori ieşiră în întâm pinarea străinului şi apucară calul de
căpăstru.
Dacă hainele călăreţului erau lipsite de eleganţă, începând cu pelerina
decolorată şi term inând cu cizm ele grosolane, în schim b calul arăta de
departe că aparţine unei rase din cele m ai bune. Şaua, cu toate că nu era
bătută în ţinte de aur sau de argint, se vedea după lucrătura îngrijită că este
a unui om de gust. Cât despre arm e, oricine s-ar fi oprit în loc să le admire.
Pistoalele de la brâul călăreţului am inteau faim a unor vestiţi arm urieri din
Renania, iar sabia, fără multe înflorituri, purta încă gravura m inusculă, dar
atât de cunoscută a fraţilor Carnieri din Genova.
Observând asemenea minunăţie de cal, hangiul coborî cele câteva trepte
de la intrarea hanului şi ieşi în întâm pinarea acelui necunoscut, făcând unele
plecăciuni adânci. Călăreţul, foarte palid la faţă, se prăbuşi din şa în braţele
hangiului, care văzu cu mirare şi em oţie că e rănit la piept. Slujitorii lăsară
calul şi se repeziră să-l ducă pe rănit într-una din încăperile hanului. Dar, cu
un efort, străinul reuşi să-şi biruie slăbiciunea, înlăturând ajutorul.
Părea să aibă cam douăzeci de ani, cu toate că barba nerasă de m ultă
vrem e şi pletele lungi, neîngrijite, ar fi putut să-i dea un aer de mai adâncă
m aturitate.
– Sper să ai o cameră bună, spuse pe un ton care i se păru hangiului al
unui m are senior.
– Am, înălţim ea-ta. Am chiar şi m ai multe. Se întâmplă că tocm ai acuma
să nu ne înghesuie muşteriii. Dacă domnia-ta ar binevoi să poruncească în
această privinţă, odăile sunt la alegere. Sus, încăperile sunt astfel potrivite
încât soarele de dimineaţă să le scalde cu razele lui pe cele de la răsărit, iar
cele de la apus au tainul lor de lum ină de la soarele de după prânz. Nu le
aduc laudă, însă m ulţi boieri cu vază m are s-au tămăduit aici de gută, de
ţâfnă şi bojoci. Iar cei care nu şi-au aflat leacul, nim erind la noi prea târziu,
au închis ochii cu zâm betul pe buze, fericiţi că se izbăvesc în asem enea
izvor de lum ină. Jos sunt câteva încăperi m ai m ari, cu odăile pentru slujitorii
călătorilor. Trag nădejde că oamenii dom niei-tale se află în drum spre noi.
– Răm âne la alegerea ta, hangiule! Murmură necunoscutul, făcând un
efort să-şi biruie slăbiciunea şi trecând cu bună-ştiinţă peste observaţiile
acestuia privitoare la presupuşii lui însoţitori.

6
 – În cazul acesta, aţi judecat cum nu se poate m ai bine. Poate că slujitorii
dom niei-tale vor sosi în curând cu bagajele.
– Nu. Nu vor sosi, răspunse recunoscutul. Sunt singur.
Hangiul porunci slujitorilor săi să adape calul şi să-i dea grăunţe, apoi se
grăbi să-l conducă pe oaspete către aripa de sud a clădirii. Cavalerul se
prăbuşi peste aşternutul curat şi răm ase aşa câteva clipe. Hangiul aştepta
nehotărât. Nu-i plăceau răniţii care picau la han aşa din senin. De obicei,
aceştia aduceau tot felul de necazuri, fie din partea autorităţilor, fie din
partea unor presupuşi urm ăritori. Ba se m ai întâm pla ca unii singuratici din
aceştia să-şi dea sufletul la han şi să nu-i reclame nimeni pentru
îngropăciune. Îşi aminti apoi de calul tânărului şi de arme. Cu asem enea
avere, clientul putea să moară în toată liniştea.
– Îndrăznesc să cred că nu aveţi o rană prea adâncă, iscodi cu um ilinţă.
– Nu. Rănile sunt un fleac. Mai m ult nişte zgârieturi. Mă supără niţel, dar
peste două zile, cu leacurile pe care le am , se vor închide fără îndoială. De
fapt, sunt mai m ult obosit decât rănit. Au trecut multe ceasuri de când nu
am m ai coborât din şa.
– Poate că ar fi bine să chem ăm pe cineva să vă oblojească. Sau poate că
am fi în stare să dăm de ştire fam iliei dom niei-tale, printr-un curier bun.
Cavalerul zâm bi aspru. Duse m âna la buzunar şi scoase de acolo un inel
frum os de argint, pe care un m eşter priceput gravase o frunză de stejar.
– Cunoşti sem nul acesta?
Hangiul privi o clipă frumoasa bijuterie şi întreaga lui purtare se schim bă
ca prin farmec.
– Sunt cu totul în voia dom niei-tale, spuse dom ol. Aştept doar porunci.
– Foarte bine! Murm ură cavalerul. În buzunarul pelerinei ai să găseşti
nişte rădăcini. Fierbe-le! Dacă adorm, trezeşte-m ă şi dă-mi să beau zeama
aceea! Pisează rădăcinile fierte! Pune totul pe foi de pătlagină şi aşează-le
pe răni! Să-m i faci nişte feşi bune, care să ţină în cazul că va trebui să plec
la drum ! Să nu uit: nim eni din afara hanului nu trebuie să ştie că se află aici
un rănit.
– În privinţa asta să nu aveţi griji. Slujitorii m ei sunt oam eni de m are
încredere. Dar poate că aţi fost urm ărit.
– Se prea poate. Oştenii lui Sigismund Báthory m i-au pierdut urm a de
câteva ceasuri. Nădăjduiesc să nu o găsească prea iute.
Proprietarul hanului rămase pe gânduri.
– Cred că întâi va trebui să vă oblojim rănile. Pe urm ă, să dorm iţi până
către ziuă. Înainte de ivirea zorilor am să vă conduc la un bordei aflat în
hăţişurile pădurii. Acolo nu vă găseşte nim eni.
– Nu e rău! La spune, mai sunt călători în han?
– Nu, dom nule. Adică, ar fi o singură persoană, fără im portanţă. Chiar
deasupra acestei încăperi locuieşte o doam nă între două vârste. Cred că a
fost o mare frum useţe la vrem ea ei. Obrazul i-a răm as încă tânăr. Doar părul
îl are aproape alb. Pare o fem eie de rang ales. Ziua nu iese din odaie. În

7
schim b, seara face plim bări lungi prin îm prejurim i. De fapt, rar m i-a fost dat
să văd o fem eie care trage la un han lipsită de însoţitori.
Hangiul tăcu. Musafirul adormise şi respira agitat. Sus, într-o căm ăruţă
frum os m obilată, o fem eie înaltă, cu faţa tânără şi prelungă, cu părul cărunt
adunat cu grijă în coc, se plim bă îngândurată, până târziu. Prin uşa
balconului, rămasă deschisă, pătrundea un aer călduţ cu m iros de brazi.
Departe în noaptea lum inoasă, fem eia urm ări contururile cetăţii Sighişoarei,
care se profila ca o pată mare, întunecoasă şi stranie.
Tânăra fem eie se dezbrăcă fără grabă. După ce-şi unse faţa cu o alifie de
noapte, se strecură în aşternut. Un tim p, se gândi la călătorul acela de jos. Îi
remarcase venirea, stând ascunsă după draperia de catifea a uşii dinspre
balcon. Ochiul ei ager descoperise că omul e bolnav sau în orice caz foarte
obosit.
Trecuse de m iezul nopţii. Cinci călăreţi învăluiţi în pelerinele lor îşi
strecurau caii în jurul hanului, cu multă fereală. Nim eni nu sim ţi apropierea
lor. Butoiul Tăm ăduirii şi locatarii lui se aflau cufundaţi în acea dulce
toropeală tihnită, când toate socotelile zilnice răm ân suspendate până la
apariţia zorilor. Descălecară şi o luară fără grabă spre aripa de sud.
Doam na Cociuban, cunoştinţa noastră de la etaj, auzi un trosnet
puternic. Apoi, liniştea nopţii fu curmată cu focuri de arm ă, la care răspunse
un ţipăt de m oarte. Zăngănitul de arm e şi tropăiturile păreau din ce în ce
m ai înverşunate.
– Pe toţi dracii! Spuse doamna Cociuban. Domnul de jos are m usafiri
nepoftiţi.
Se dezbrăcă iute şi, dacă o privire indiscretă ar fi urm ărit-o pe acea
sim patică doamnă, ar fi rem arcat cu toată mirarea că sub căm aşa de noapte
dantelată se ascundea un tânăr de cel m ult douăzeci şi cinci de ani şi că
pantalonul şi bluza bărbătească îi vin parcă turnate. Căm aşa de noapte şi
cocul bogat răm aseră pe aşternutul călduţ, iar stăpânul lor încălecă
balustrada şi ateriză fără prea mult zgom ot pe terasă. În odaie, lum ânările
din sfeşnic erau aprinse. Poate că locatarul le uitase aşa. Om ul, îmbrăcat
doar pe jum ătate, se apăra greu îm potriva a patru bărbaţi care, după
îm brăcăm inte şi după sem nele pe care le purtau, făceau parte, cu siguranţă,
din arm ata de m ercenari ai principelui Transilvaniei. Cei patru atacau strâns,
dând lovituri de sabie puternice, furioşi peste m ăsură, văzând că al cincilea
cam arad zace fără suflare pe duşum ea.
Cociuban scoase din buzunar o basma colorată. Cu ajutorul cuţitului, făcu
două găuri pentru ochi, apoi şi-o potrivi pe faţă, ca o m ască din cele m ai
bune. Isprăvi lucrarea în grabă, îm pinse uşa cu um ărul şi strigă:
– Hei, la mine, dom nilor!
Surprinşi de apariţia tânărului, oştenii răm aseră o clipă descum păniţi.
Dar, văzându-l doar cu un cuţit în m ână, se repeziră asupra lui cu săbiile,
convinşi că-l vor scoate uşor din luptă. Cociuban sări sprinten în spatele unei
m ese. Cuţitul zbură bâzâind subţire şi se înfipse în pieptul celui m ai

8
apropiat. Oşteanul se prăbuşi, parcă m irat de asem enea întâm plare. Cu o
m işcare îndem ânatică, tânărul răsturnă m asa grea de stejar şi, dintr-un salt,
culese de pe jos sabia celui căzut.
Soldaţii se opriră surprinşi. Un bărbat voinic, bărbos, cu o cicatrice m are
pe obraz i se adresă tânărului:
– Domnule, omul pe care îl aperi e urm ărit pentru multe nelegiuiri.
Num ele lui e Ducu cel Iute. Pe căpăţâna lui s-a pus preţ o sută de ducaţi.
Am estecul dum itale a costat viaţa unui slujitor al principelui Transilvaniei. Te
somez să predai sabia şi cuţitele pe care le porţi la brâu! Dealtfel, o trupă
întreagă va sosi aici din mom ent în mom ent şi num ai o supunere totală ţi-ar
m ai putea salva poate viaţa. Dă-m i sabia!
– Oh, în privinţa mea să nu vă faceţi griji! Răspunse Cociuban. Veniţi să o
luaţi, domnul m eu, dar vă previn că m ă pricep să um blu cu o sculă bună. În
ceea ce-l priveşte pe dom nul acesta, m i se pare mai degrabă că e un mare
viteaz. Aşa bolnav cum e şi luat din som n, văd că l-a doborât pe unul dintre
însoţitorii domniei-tale şi a ţinut piept celorlalţi. Iar cinci îm potriva unuia m i
se pare un atac lipsit de glorie. Cred că cel mai nim erit ar fi să o luaţi din loc
până m ai am puţină răbdare.
Ochii bărbosului scânteiară de m ânie. Înaintă încet, c? A o pisică asupra
şoarecelui. Unul dintre soldaţi încercă să se strecoare pe lângă zid, cu
gândul de a-i cădea în spate. Cociuban trecu fulgerător sabia în m âna
stângă. Dreapta se mişcă parcă leneş. Cuţitul zbură, ca o lăcustă, pe
distanţa aceea scurtă de câţiva paşi. Soldatul se încovoie brusc şi încercă
zadarnic să se agaţe de perete.
Bărbosul făcu un pas îndărăt, peste m ăsură de uim it. Mascatul părea un
adevărat diavol.
– Vei da socoteală pentru cei doi soldaţi! Strigă, încercând să-şi
potolească mânia. Întreg ţinutul e îm pânzit cu oştile principelui.
– Dom ol, prietene! I-o reteză Cociuban. Cu am eninţările n-ai să reuşeşti
nim ic. Încearcă mai degrabă să m ă convingi că domnul acesta e cu adevărat
un nelegiuit. Pentru ce fapte se află sub urm ărire?
– Nu-i ştiu păcatele trecute, spuse bărbosul sprijinindu-se în sabie. Dar
m ăcar pentru ultimul m erită să atârne în spânzurătoare. Sunt două zile de
când a atacat o solie a principelui Transilvaniei.
– Câţi oam eni cuprindea solia?
– Patruzeci...
– Măi să fie... râse Cociuban. Unul contra patruzeci? Asta e prea de tot.
– Nu era singur. Îl însoţeau dom nii Costache Caravană şi Chirilă Zece
Cuţite.
– Puţin, dom nule.
– Puţin, dacă ar fi oameni obişnuiţi. Dar aceşti dom ni se pricep la tot felul
de pehlivănii.
– Mă rog! Şi câţi au om orât din solie?
– Nici unul.

9
 – Păi, în cazul acesta nu i se poate im puta m are lucru.
– Dacă ar fi num ai atât, aşa am spune şi noi. Din păcate, solia purta o
scrisoare către sultanul turcilor.
– Ia te uită! Se miră Cociuban. Principele, după câte ştiu eu, se laudă că
ar fi apărătorul creştinilor, dar poartă scrisori cu sultanul. În sfârşit, spuneai
că solia avea o scrisoare. Asta înseam nă că în m om entul de faţă nu o m ai
are.
– Întocm ai, dom nule.
– Încep să înţeleg. Domnii Caravană, Ducu şi Chirilă sunt noii stăpâni ai
scrisorii.
– Aşa este.
– Drace! Felicitări, dom nule Ducu!
Proprietarul odăii de la parter se înclină zâm bind. Bărbosul şi tovarăşul
lui nu păreau prea zoriţi.
Cociuban înţelese. Omul se lungea la vorbă, sperând să-i sosească
întăriri.
– Cred că e tim pul s-o luaţi din loc, propuse tânărul.
– Suntem oşteni, dom nule, i-o întoarse bărbosul.
– Atunci, nu mai răm âne decât să vorbească arm ele. Dom nule Ducu, te
sim ţi în stare la o partidă de scrimă cu soldatul de colo?
– Fără îndoială. Rănile mele sunt nişte sim ple zgârieturi.
Bărbosul nu era un fricos. Mai degrabă părea să facă parte din acei
oameni bravi, care-şi cunosc datoria până la capăt. Se năpusti cu sabia
asupra lui Cociuban, lovind năprasnic, hotărât să term ine repede cu el.
– Domnule, rem arcă tânărul în tim p ce para o lovitură dată de sus, am
convingerea că sunteţi un spadasin bun. Să ştiţi însă că genul acesta de
lovitură e dem odat şi la un răspuns corect puteţi să vă pierdeţi echilibrul.
Săbiile se încrucişară cu zgomot scurt, iar în clipa urm ătoare om ul se
descum păni brusc, aşa cum prevăzuse Cociuban şi se abătu asupra uşii
terasei, care cedă la presiune. Sări sprinten în picioare, cu toate că izbitura îi
cam luase piuitul, schiţă un nou atac, dar chiar atunci, ultim ul dintre
cam arazii lui se prăbuşi, scăpând un blestem . În faţa acelei situaţii, bărbosul
încălecă sprinten balustrada terasei. Curând, se auzi în noapte tropotul
calului său.
– Vă mulţum esc, domnule! Spuse foarte sim plu Ducu cel Iute. Fără
ajutorul vostru, aş fi căzut în m âinile acestor oşteni. Nu ştiu cine sunteţi şi
dacă nu doriţi să se afle, înseamnă că aveţi unele tem eiuri care vă privesc.
Adică, vă cunosc, urmă zâm bind. Sunteţi un m are luptător. La aruncarea
cuţitului ştiu un singur om priceput în partea de răsărit a Europei. E vorba de
prietenul m eu, Chirilă Zece Cuţite. Nimeni nu l-a văzut vreodată greşindu-şi
ţinta. Am m ai auzit despre un m are aruncător cu num ele de Cae Indru. Se
spune că ar fi murit într-o îm prejurare lipsită de glorie. Dom nia-ta cred că îi
egalezi pe am ândoi. În privinţa m ânuirii sabiei, unii spun că prin părţile
noastre se cunosc doar vreo două sau trei num e m ari. Unul ar fi părintele

10
Grasa, un popă iezuit, pripăşit la curtea din Alba-Iulia. Al doilea ar fi un
oarecare Perisini Roco, veneţian ori genovez, stabilit în cetatea Bucureştilor.
– Al treilea, dacă nu primul, ar fi Ducu cel Iute, râse Cociuban.
– Poate, răspunse acesta cu m odestie. În orice caz, dom nia-ta eşti un
foarte bun spadasin. Aş zice cam încet în m işcări, datorită eleganţei pe care
le-o im prim i.
Îşi strânseră m âinile. Ducu observă cu m irare că m âna necunoscutului,
delicată, cu degetele lungi şi subţiri, s-ar potrivi m ai bine unei fem ei.
– Noapte bună, dom nule Ducu! Spuse Cociuban grăbit. Am auzit multe
lucruri bune despre dum neata şi m ă bucur că ne-am cunoscut. Poate că nu
ar fi rău să părăseşti hanul cât de curând. Până la Sighişoara, un călăreţ bun
ajunge în cincisprezece m inute. Şi cu cincisprezece m inute înapoi, înseam nă
că, în cel mult o jumătate de ceas, Butoiul Tăm ăduirii va gem e de oştenii lui
Sigism und Báthory.
După acele vorbe, rostite în grabă, Cociuban sări peste balustradă, pe
acelaşi drum pe care plecase bărbosul şi se mistui în noapte.
Hangiul bătu curând în uşa lui Ducu, mai mult de form ă. Fără să m ai
aştepte răspunsul, năvăli în odaie. Auzise întreaga luptă, dar nu îndrăznise
să-şi părăsească încăperea până când sim ţise că liniştea a pus iar stăpânire
pe han. Se uită cu groază la cei patru oşteni ucişi. Apoi, privirea i se mută la
m usafirul său.
– Dom nia-ta singur ai făcut isprava aceasta, dom nule?
Ducu râse aspru.
– Nu, prietene. Dum nezeu m i-a trimis un înger păzitor. Tu ai văzut
vreodată îngeri? Păcat! Ä‚sta seamănă cu arhanghelul Gavriil. Până m ai
adineauri credeam că nimeni în lum ea asta nu e m ai priceput la aruncarea
cuţitului decât prietenul meu Chirilă. Acum, ştiu că se m ai află unul.
Hangiul rămase totuşi convins că m usafirul isprăvise de unul singur cu
oştenii. Cuprins de o adâncă admiraţie, îi ceru iertare că-l supără în puterea
nopţii, iar după ce-şi concedie oam enii cu un gest, spuse iute:
– Dacă într-o jum ătate de ceas m ai sunteţi aici, m i-e team ă că va fi prea
târziu să mai aveţi vreo scăpare.
Îşi lăsă m usafirul să se îm brace şi se repezi afară să pună şaua pe cal.
Cam la jumătatea scărilor se întâlni cu doam na Cociuban. Vocea ei plină de
groază îl scoase din sărite.
– Ce se petrece aici? Sunt speriată de m oarte. Am auzit îm puşcături şi
ţipete. Ah, Doam ne, sper că suntem în siguranţă!
– În cea m ai deplină siguranţă, se încruntă hangiul. Duceţi-vă în odaia
dum neavoastră şi nu m ai deschideţi uşa până lă ziuă!
O lăsă plângând şi alergă la grajd, m urm urând nedum erit:
– Aseară îm i era team ă să tuşesc înspre el, să nu-l ia vântul. Cine l-ar fi
crezut în stare să căsăpească patru oşteni obişnuiţi cu încăierările?
Cociuban încuie uşa cu zăvorul şi aşteptă în um bra perdelei. După puţină
vrem e îl auzi pe Ducu depărtându-se în direcţia Braşovului. Îşi puse nişte

11
m oaţe în părul bogat, iar când urechea lui? Prinse zgom ot uşor de tropot, se
întinse zâmbind în aşternutul călduţ. Uşile hanului fură trântite pe rând cu
zgom ot mare. Doamna Cociuban auzi după o vrem e cum gem e scara sub
greutatea unor cizm e.
– Aici locuieşte o fem eie, spuse hangiul. Pare o doam nă de neam ales,
chiar dacă nu dispune de însoţitori.
– Vom vedea, răspunse o voce groasă.
Oştenii nici nu încercară măcar să bată în uşă. O sm uciră puternic, dar
zăvoarele nu cedară. Aceeaşi voce groasă se auzi din nou:
– Hei, descuie, doam nă! În num ele principelui!
– Dar cine e acolo? Se interesă o voce speriată.
– Gărzi, doam nă. Gărzile Sighişoarei.
Cociuban aprinse câteva feştile şi deschise. Conducătorul gărzilor intră în
odaie, îm preună cu bărbosul care fugise în urmă cu o jumătate de ceas. La
spatele lor se înălţară câteva capete de oşteni curioşi, iscodind chipul fem eii
în lum ina aceea slabă şi nu avură ce regreta. Înaltă peste limita obişnuită,
fem eia nu pierdea prin înălţim e nim ic din frum useţea liniilor m oi şi dulci.
Form ele alungite i se reliefau prin capotul strâns peste căm aşa de noapte.
Părul cărunt, încadrând o faţă ovală, tânără, sporea farm ecul acestei fem ei.
Ţinuta m ândră, aproape trufaşă, im puse acelor m usafiri nepoftiţi, iar glasul
ofiţerului îşi pierdu asprim ea pe care-o avuse cu câteva clipe m ai devrem e.
– Doam nă, vă prezentăm respectele noastre, dimpreună cu rugămintea
de iertare pentru faptul că vă supărăm la un ceas atât de nepotrivit.
Iar pentru a-şi întări căinţa adăugă:
– Nu ne-am putut închipui să întâlnim o asem enea fiinţă la hanul acesta,
care, chiar dacă se bucură de un confort destul de ales, nu se poate asem ui
cu locuinţele din Sighişoara.
– Nu v-am reţinut num ele, spuse insinuant doam na Cociuban.
Ofiţerul tresări, vizibil lezat.
– Căpitan Klaus Jager, doam nă. Cui am plăcerea să-i prezint om agiile
noastre?
– Num ele m eu e Cociuban, dom nule Klaus. Irina Cociuban.
– Fiica starostelui din Cluj? Se interesă căpitanul.
– Nu. Nepoata lui.
Intuind că ofiţerul este destul de m irat întâlnind o fem eie de condiţie
bună într-un han ca acesta, Cociuban încercă să schim be discuţia:
– Ah, căpitane, nu reuşesc să-mi stăpânesc team a, chiar acum când ştiu
că mă aflu în faţa unor oşteni nobili şi viteji. Închipuiţi-vă că noaptea asta
am auzit sub încăperea m ea împuşcături şi ţipete de m oarte, care m -au
îngrozit. Doamne sfinte! Întregul han se cutrem ura. Dar poate că vă reţin cu
povestea spaim ei m ele.
– Din contră, doamnă. Chiar pentru asta am venit, m urm ură ofiţerul.
– Cu plăcere v-aş povesti, dom nule, zise Cociuban, observând că privirile
bărbosului iscodesc dulapul şi uşa dinspre balcon, dar pentru liniştea m ea,

12
vă rog uitaţi-vă în dulap şi în balcon. Parcă am mereu senzaţia că mai e
cineva prin apropiere. Când am auzit strigătele acelea înfricoşătoare am tras
pătura pe cap şi cred că mi-am pierdut cunoştinţa. Apoi, auzind glasul
hangiului, am ieşit pe scări şi numai după ce am fost încredinţată că nu
suntem în prim ejdie m -am întors în cam era m ea. Dacă s-a furişat cineva aici
cât am lipsit eu?
Ofiţerul zâmbi gândindu-se că toate fem eile sunt făcute din acelaşi aluat,
în care un înger şugubăţ a turnat peste toate harurile şi câteva picături de
esenţă de frică. În schim b, oşteanul nu aşteptă să i se spună de două ori.
Deschise uşa dulapului şi se convinse dintr-o privire că în afară de unele
lucruri femeieşti nu se află nim ic acolo. Iar balconul, cum era şi firesc, se
prezenta liniştit şi pustiu.
– După cum vedeţi, doam nă, rosti ofiţerul învăluindu-l pe Cociuban într-o
privire focoasă, vă aflaţi în cea mai deplină siguranţă.
Tânărul plecă ochii, ascunzându-şi o urm ă de zâm bet.
– Mulţumesc, dom nule Klaus! Cerul v-a adus aici.
Ştiind că pentru Ducu e preţioasă orice clipă irosită de oşteni, Cociuban
încercă să câştige tim p. Şi cum îşi dădea seam a că-i plăcuse ofiţerului, că
acesta nu e prea zorit să se despartă de asem enea ochi frum oşi, duse
povestea m ai departe, făcând pauze dese, puse pe seam a întâlnirii cu nişte
oşteni atât de curtenitori.
Căpitanul îşi am inti de misiunea lui. Prinzând un m oment favorabil,
salută respectuos, gata să se retragă. Presupusa femeie îi întinse mâna cu
un gest de m are favoare, iar Klaus, fericit peste m ăsură, îi sărută
cavalereşte vârful degetelor.
Tropotul cailor se pierdu în noapte. Doar sub scara de lemn dintre caturi
rămăsese un om, ascuns în întunericul de acolo. Tăcerea puse din nou
stăpânire pe Butoiul Tămăduirii. Puţinii locuitori ai hanului se odihneau în
sfârşit, frânţi de oboseala atâtor em oţii. Cociuban se trezi şi răm ase
nem işcat. Cineva încerca uşa. Clanţa scrâşni domol. Câteva m om ente nu se
m ai auzi nim ic. Sim ţind că uşa e zăvorâtă, cel de afară bătu uşor. Tânărul se
ridică din aşternut şi aprinse din nou feştilele lumânărilor. Îşi controlă în
pripă ţinuta fem eiască, pipăi părul bogat, iar când se convinse că totul e în
cea m ai bună ordine, întrebă cu glas dulce, som noros:
– E cineva acolo?
– Deschide, frum oaso! Puicuţo! Eu sunt. Cel cu barbă. Cavaleru...
– Care cavaler?
– Cu cicatricea... care am făcut în dulap...
– Şi ce vrei?
– Îţi aduc veşti.
Cociuban trase zăvorul. Bărbosul intră zâm bind tâm p, uimit că i s-a
deschis atât de repede. Mirosea a băutură, iar plosca de lem n din m âna lui
se bălăbănea uşoară.
– Aştept veştile, spuse tăios Cociuban.

13
 – Veştile... care veşti?
– Atunci, ieşi afară!
– Întâi să-m i dai o guriţă.
– O ce?
– O guriţă. Adicătelea, cum ar veni mai pe boiereşte, o sărutare.
Cociuban se gândi să-i ardă una zdravănă şi să-l arunce peste balcon. Se
răzgândi la tim p. Un asem enea tărăboi ar fi dat loc la bănuieli.
– Ia loc, dom nule... domnule...
– Baltazar, spuse bărbosul.
– Ia loc, domnule Baltazar! Dacă nu-ţi recunoşteam glasul, nu trăgeam
zăvoarele. Cred că ai o solie pentru mine. Poate de la căpitanul Klaus. Altfel,
nu-mi închipui că un oştean atât de viteaz ca dom nia-ta ar putea supăra o
doam nă în toiul nopţii.
– N-am, cucoană. Să m or dacă am vreo solie! Mi-ai plăcut. Asta e!
Tânărul se ţinu cu greu să nu sloboadă un hohot m are de râs. Răspunse
totuşi cu chibzuială:
– Păi dum neata eşti soldat, iar eu sunt de neam m are.
Bărbosul făcu ochii m ici, zâm bind cu viclenia vizibilă a om ului cherchelit.
– Şi ce dacă eşti de neam mare? Şi eu sunt.
– Zău?!
– Să dea boala-n mine dacă te m int!
– Ei, dacă lucrurile stau aşa, atunci vorbim altfel, zâm bi Cociuban. Ce?
Crezi că e în oala aceea de pe m asă, dom nule Baltazar?
– Apă, cucoană.
– Aş! N-ai ghicit.
– Fiertură.
– Aiurea!
Bărbosul se scărpină în cap, nehotărât.
– Or fi niscaiva ape m irositoare.
– Ţţ!
– Vin, strigă într-o doară.
– Asta e, dom nule Baltazar. Bărbaţii de neam ales ştiu să guste un vin
bun.
– Şi eu ştiu.
– Nu cred.
– Să plesnesc dacă te mint!
– Poate că m -am înşelat, m ustăci tânărul. După vorba dom niei-tale
aleasă, se vede de la o poştă că eşti de neam nobil.
– Până-n m ăduva oaselor, cucoană, se fandosi Baltazar.
Tânărul dădu aprobator din cap, spre bucuria bărbosului.
– Ei, dacă e aşa cum spui şi cum am crezut eu de la prim a vedere, nu m ai
rămâne decât să bei vinul din oală, în sănătatea m ea.
Bărbosul prinse oala cu amândouă m âinile şi-şi înfundă m ustăţile în ea.
Se opri cam pe la jumătate, să-şi tragă sufletul.

14
 – Şi eu sunt de neam mare. O beau pe toată, să n-ai grijă! Am avut un
văr popă. Ce om ! Păcat de el! Se închina num ai cu două degete. Al dracului
vin! E grozav! Să n-am parte... Văru’ ăsta era în duşm ănie cu alt popă, care
se închina cu trei degete. Pfui! Mor de cald. Din cauza afurisitului de deget,
se certau în fiecare săptămână. Într-o zi s-au încăierat. Mam ă, ce vin! Ä‚la cu
trei degete i-a crăpat căpăţâna lu’ văru-m eu. Nu, nu cu trei degete. Cu o
cădelniţă aurită.
Mai trase o duşcă, apoi se uită fălos la Cociuban şi-i arătă oala.
– Mai am niţel. Credeai că n-o beau? Nobilu’... Am m ai avut un frate.
Umbla pe un cal pintenog. Îl avea de la un secui. Pe urm ă... când a stat
ploaia, ne-am adăpostit într-o şură.
– Bine, prietene Baltazar! Hai, ia-o domol! Pe aici. Pe aici e uşa.
– Şi... turcu’ trăgea cu tunurile.
– Te cred. Aşa! Uşurel!
– Unde m ă duci?
Păru să se dezm eticească o clipă.
– Ai să vezi.
– ... la ziuă, i-am um flat gologanii.
– Mulţi?
– Aş! Stai să-ţi arăt cum i-am dat o palmă!
– Lasă, m ai pe urm ă.
Îl ajută să coboare scările, ţinându-l cu toată nădejdea.
Afară se lum ina de ziuă. Baltazar îngână un cântec. Apoi se opri şi
întrebă, cu o voce parcă de copil:
– Şi oam enii care nu-s de neam m are ce sunt?

Capitolul 2

Când ajunse Chirilă Zece Cuţite pe malul apei, începu să înnopteze.

Pădurile de dincolo de Mureş păreau nişte pete mari, întunecate şi se
întindeau cu m ici întreruperi până la prim ele dealuri din faţa Munţilor
Apuseni şi mai departe, pe m unţii care abia se ghiceau în lum ina aceea
slabă. Podul plutitor pe care trecuseră m ai devreme baronul Szentiváni şi
slujitorii lui se legăna lângă malul apei la vreo două-trei sute de paşi mai jos.
Chirilă îşi lăsă calul să pască şi porni către casa podarului, ascunsă după
nişte plopi mari. Din spatele prim ilor plopi, observă lum ină la ferestre. Sub
vatra din curte ardea un foc de vreascuri, al căror trosnet se auzea până
departe. Podarul şi cei doi fii ai lui şedeau pe nişte butuci. La răstim puri,
careva dintre ei arunca vreascuri în foc sau am esteca în căldăruşa de
deasupra flăcărilor. Vânătorul se feri să intre ori să-l strige pe podar. În
ultim ele zile, drumurile şi podurile erau straşnic păzite de oştenii principelui.
Făcu un ocol mare în jurul curţii. Liniştea dom nea tihnită. Poate prea tihnită.
- Dacă sunt cum va aşteptat, gândi Chirilă, prim ejdia m are ar putea să fie la

15
poartă sau în casă. Ei bine, vom vedea. Se strecură uşor ca o adiere în
lungul gardului, printre tufele m ulte. Ajunse departe de casă, cam la capătul
grădinii de legum e. Sări gardul şi porni îndărăt pe o alee m ărginită cu tufe
de coacăze. Răm ase m ultă vrem e nem işcat lângă ultim a tufă care
despărţea curtea de grădină. Urechea lui fină prinse zgom ot de tropot. Se
dum eri curând. Un călăreţ se apropia în goană m are.
Tim pul se scurgea m olcom. Luna apăruse de câteva m inute, împrăştiind
întunericul serii. Umbra mai adâncă stăruia doar pe sub pom i. Călăreţul sări
din şa în dreptul porţii. Vocea lui Costache Caravan? Ă sparse strident
liniştea:
– Hei, Marcule, prietene, scoală de lângă foc! Ai m usafiri.
Podarul se ridică pe jumătate de pe buturuga lui şi strigă răguşit:
– Fugi, domnule Caravană!
Prea târziu. Şase um bre se precipitară de sub pom i.
– Lasă pistoalele, dom nule! Se auzi un glas aspru.
Îl înconjurară. Din casă mai ieşiră încă trei oşteni.
– Cu cine am plăcerea? Se interesă vesel Costache.
– Cu căpitanul Klaus Jager, slujitorul principelui.
– Măi, să fie! Se minună vânătorul. E o cinste pentru mine, căpitane.
Ultim a oară ne-am văzut anul trecut, la Râşnov. Ţi-am găurit niţel pantalonii
cu un glonţ de pistol. Mi se pare că tocm ai scăpam din mâinile dom niei-tale.
Iartă-m ă! Hm... Vreau să zic în privinţa pantalonilor. N-am vrut să-i găuresc.
Ţintisem la cap, dar eram cam departe şi pistolul meu bate şi el cât poate.
– Nu face nimic, răspunse mieros căpitanul. Acum a s-au m ai schimbat
niţel lucrurile. Anul trecut, prietenii dom niei-tale se aflau pe aproape. De
fapt, nici azi nu sunt prea departe. Pe Ducu cel Iute îl aduc oam enii m ei
legat burduf. Vor fi aici după m iezul nopţii. Îl aşteptăm ca şi pe dom nia-ta.
Zău că nu m ă gândeam să vă prindem atât de uşor! De fapt, am bănuit că
acesta ar fi locul unde aţi putea încerca să-l scoateţi pe Ducu din mâinile
noastre. Pe podul plutitor, abia încap la un drum cinci sau şase călăreţi. Eu
aici aş fi data atacul. Nici dom niile-voastre nu puteaţi afla un loc m ai
prielnic. Ce-ar fi să ne spuneţi ceva despre dom nul Chirilă? Ne aşteptasem
să veniţi împreună.
– Aş putea să vă spun m ulte, zâm bi vânătorul. Dacă eu şi Ducu vom
ajunge la Alba-Iulia, nu aş da nici o ceapă degerată pe viaţa dom niei-tale şi
a oam enilor care te însoţesc. Şi ştii că eu nu vorbesc fără tem ei.
– Se pare că ţi-e frică, dom nule Caravană.
– Ca să fiu drept, în faţa morţii nu e nim eni din cale-afară de bucuros. Dar
până m âine m ai e mult, domnule Jager. Se pot întâm pla atâtea...
– Aş putea să te omor pe loc.
– N-ai să faci una ca asta, căpitane.
– Şi de ce, mă rog?
– Pentru că principele Transilvaniei ţine mult să m ă prindă viu. Iar
dom niei-tale nu ţi-ar m erge bine. De fapt, m i se pare că încerci să înghiţi un

16
dum icat prea m are. Ia seam a să nu ţi se oprească în gât!
– Nici o grijă, dom nule Caravană. Mâine, întreaga Transilvanie va rosti
num ele m eu. Voi fi răsplătit regeşte. Nu-m i pasă dacă sunteţi vinovaţi în
faţa principelui sau nu. Asta e treaba altora. Duceţi-l în casă! Porunci aspru.
Câţiva soldaţi îl împinseră spre treptele de la intrare. Dar înainte de a
păşi în pridvorul casei, unul dintre soldaţi bătu aerul cu braţele şi se prăbuşi.
Cuţitul lui Chirilă se abătuse asupra lui ca un fulger. Fu un mom ent de
zăpăceală. Costache nu pierdu tim p. Reflexele lui lucrau adm irabil. Smulse
pistolul de la brâul celui căzut, iar glonţul porni în aceeaşi clipă. Al doilea
soldat se rostogoli în iarbă, dar Costache nu se m ai uită îndărăt. Din câteva
salturi îşi găsi adăpost după colţul casei, iar de acolo se m istui printre pom ii
num eroşi. Câteva gloanţe trecură pe lângă el.
Dinspre tufele de coacăze se auzi glasul lui Chirilă:
– Căpitane Klaus Jager, porunceşte oamenilor să intre în casă, altfel vă
ucidem pe toţi!
O ploaie de gloanţe se abătu asupra lui. Urm ară câteva m om ente de
linişte. Chirilă răm ăsese în picioare, lângă tufele de coacăze. Oştenii se
avântară în direcţia aceea. Când ajunseră foarte aproape, constatară cu
stupefacţie că deasupra tufei nu se află decât pălăria vânătorului. Un nou
cuţit veni de undeva dinspre gard. Al treilea soldat se prăbuşi la picioarele
căpitanului.
Jager sim ţi broboane reci pe la tâm ple. Dintr-o clipă în alta se aştepta să-l
lovească unul din faim oasele cuţite. Iar vânătorul părea o stafie care se
m işca dintr-un loc în altul, fără a putea fi văzut de m uritori.
– Toată lum ea în casă! Ordonă căpitanul.
– Dar fără arm e! Se auzi glasul lui Chirilă. Aruncaţi arm ele lângă trepte!
Răm âi afară, dom nule Jager! Avem de vorbit.
Cei cinci oşteni intrară bucuroşi în casă. Era atât de m are faim a lui
Chirilă, încât m ulţumiră cerului că se află la adăpost.
– Aruncă pistolul, Jager! Strigă Costache.
Căpitanul trânti pistolul în iarbă. Acum nu se mai tem ea pentru viaţa lui.
Ştia că cei doi nu-l vor lovi câtă vrem e era lipsit de apărare.
Fără să aştepte vreo poruncă, podarul Marcu şi cei doi flăcăi se postară
la uşă cu topoarele, gata să lovească în soldaţii care ar fi încercat o ieşire.
Costache şi Chirilă îl poftiră pe căpitan în spaţiul întunecos dintre plopi. Se
aşezară toţi trei pe o laviţă lungă.
– După câte am înţeles, oştenii dom niei-tale vor sosi aici cam pe la
m iezul nopţii, deschise vorba Chirilă.
– Aşa e! Întări Jager. Dar ei sunt peste o sută. Ar fi curată nebunie să vă
luaţi la luptă cu ei.
– Aşa m ă gândeam şi eu. Nu vom lupta. Ai să ne ajuţi dom nia-ta să-l
scoatem din mâinile lor pe Ducu.
– Nici să nu vă gândiţi! Protestă Jager. Mâine voi fi spânzurat în locul
vostru.

17
 – Te credeam om deştept, interveni Caravană. Eu întotdeauna m-am ferit
de prim ejdia m om entană. Pentru prim ejdia din ziua urm ătoare e tim p
destul.
– Dacă refuz îm i luaţi viaţa?
– Num ai cu părere de rău.
– Ce propuneţi?
– Un schim b. Un sim plu schim b, căpitane, vorbi Chirilă. Când vor sosi
oştenii domniei-tale, porunceşte-le să răm ână departe de casă, cam în locul
unde încep tufele! Un oştean să taie legăturile lui Ducu şi să-l aducă aici.
Asta e tot.
– Iar eu voi fi liber?
– Absolut liber.
– Şi scrisoarea?...
– Care scrisoare?
– Aceea pe care aţi luat-o de la solii principelui.
– Am împărţit-o în trei, domnule. Fiecare dintre noi poartă câte o parte
din ea. Dar stai! Dacă Ducu se află în m âinile dom niei-tale, înseam nă că
partea lui de scrisoare o ai în buzunar. Eşti bun să mi-o dai?
Klaus Jager îşi m uşcă buzele până la sânge. Făcuse o prostie întrebând
de scrisoare.
– Ea nu-ţi aparţine, domnule.
– Crezi? Oare nu trebuie să ştie lum ea că Sigism und Báthory, principele
Transilvaniei, e un trădător al creştinilor? Haide, prietene! Dă-mi partea de
scrisoare luată de la Ducu!
Jager zâm bi. Scoase bucata de hârtie din buzunar şi i-o întinse. Un
asem enea târg îi convenea. Îi păru bine că întunericul de sub pom i e destul
de des. Bucuria lui, rău ascunsă, l-ar fi trădat, cu siguranţă. Vânătorii s-ar fi
dovedit până la urm ă a fi nişte bieţi nătărăi dacă l-ar fi lăsat liber în fruntea
a peste o sută de oşteni.
– Acum, pofteşte în casă, căpitane! Porunci Chirilă. Când se închise uşa în
urm a lui, cei doi vânători îi cercetară pe soldaţii căzuţi. Nu m ai erau în viaţă.
Apoi, se petrecură nişte lucruri ciudate. Marcu şi băieţii lui desprinseră podul
de la locul obişnuit. Coborâră cu el cam ? O sută de paşi. După ce-l priponiră
la mal, scoaseră din grajd trei cai şi-i duseră pe pod. La puţină vrem e după
aceea, arm ăsarii lui Chirilă şi Costache se alăturară celorlalţi.
Toate pregătirile durară cel mult un ceas. Până la m iezul nopţii ar mai fi
fost o bună bucată de tim p. Vânătorii dim preună cu podarul se aşezară pe
laviţa de sub plopi. Băieţii răm aseră să păzească uşa. Vrem ea trecea încet.
Apele curgătoare au noaptea un cântec al lor, monoton şi trist. Doar când se
freacă de m aluri, glasul lor capătă parcă o notă de vioiciune. Lum ina lunii se
odihnea tihnită pe frunze, pe iarbă, pe păm ântul călduţ, iar în apa adâncă se
afundase ca într-un jilţ im ens. Rar, câte-o pasăre stârnită de pe cuibarul
cald, cine ştie din ce cauză, ţipa scurt. Fâlfâitul aripilor acoperea tot cerul. În
spate se zăreau luminile castelului din Obreja. Nişte torţe mari care ardeau

18
sus pe colţuri de ziduri, acolo unde paznicii castelului m oţăiau sau îşi
povesteau isprăvi din războaie, aşteptând ivirea zorilor.
– Poate că nu e bine să-l am estecăm pe podar în treburile noastre, rupse
tăcerea Chirilă.
– E deja amestecat până peste cap, răspunse Costache.
– Ne aşteaptă o noapte grea. S-ar putea ca unii dintre noi să nu m ai
apuce zorile.
– Nu ne cunoşti, dom nule Chirilă, îl întrerupse Marcu. Spune-m i, ai auzit
de Cae Indru?
– Am auzit. Se zice că a fost un luptător de seam ă.
– De seam ă? Se vede că nu l-ai cunoscut. De fapt, puţini oam eni se pot
lăuda că i-au văzut faţa. Acum doi ani, pe prim ăvară, ieşise Mureşul din
m atca lui. Era aşa de turbat, că ducea cu el buşteni şi copaci întregi, ca pe
nişte surcele. Înnoptase şi ploua cu găleata. Bătea vântul, iar plopii din faţa
casei se aplecau ca nişte fire de paie. Încă de cu ziuă se lăsase un întuneric
de-ţi venea să crezi că a sosit vrem ea de apoi. În casă la m ine se iscase
oarecare zarvă. Şase boieri ne am eninţau cu pistoalele. Îl aşteptau pe Cae
Indru. Dum nezeu să-l ierte! Am auzit că ar fi pierit. Ne-am trezit cu el cam
pe la miezul nopţii. Vântul se ostoise. Num ai apele Mureşului bolboroseau,
turbate. Câinii se aciuaseră pe undeva de ploaie şi nu l-au simţit. Ori poate a
umblat el prea uşor. A intrat în casă ca un trăsnet. Se vede treaba că o fi
bănuit el că e aşteptat. I-a prins pe unul dintre boierii aceia şi l-a tras în faţa
lui chiar în m om entul în care ceilalţi îşi slobozeau pistoalele. Lunganul care
părea să fie conducătorul boierilor a încercat să-l pălească cu toporişca mea
de tăiat vreascuri. Indru s-a aruncat înainte, până lângă pieptul lui. Cu
m uchia palm ei, l-a izbit peste m ână cam la încheietura pum nului. Apoi l-am
văzut pe lungan împroşcat în perete, ca un harbuz. Din locul acela s-a
surpat tencuiala. Poate că-l biruiau până la urm ă sau poate că nu-l biruiau.
Cae părea un vârtej între ei. De noi uitaseră. Le-am făcut semn băieţilor. Am
isprăvit iute cu boierii şi i-am aruncat în Mureş. Dacă am făcut noi asem enea
ispravă pentru Cae Indru, căruia îi merseseră unele vorbe rele, atunci nu
m ai încape tăgadă că suntem alături de dom niile-voastre. Iar după o aşa
stricare cu stăpânirea, vom lua şi noi drum ul Ţării Rom âneşti. Aici o ducem
p? Rea greu. Nobilii nu plătesc podul. Oam enii săraci ar plăti, dar n-au de
unde.
Mai vorbiră m ultă vreme, stabilind planul de acţiune în cele m ai mici
am ănunte. Aproape de miezul nopţii, Costache Caravană îşi încărcă vestitele
lui pistoale şi m ai făcu rost de încă patru, pe care le atârnă la şaua calului.
Intrară în casă şi-i legară burduf pe oşteni. Căpitanul Jager fu scos în
curte. Se cam apropia tim pul sosirii lui Ducu. Şi nu se înşelară. Chirilă
tresări. Avea auzul ascuţit. Puse urechea la pământ şi răm ase o vreme
nem işcat.
– Sosesc oştenii dom niei-tale, căpitane, grăi el. Într-un sfert de ceas vor fi
aici.

19
 Jager scăpă o exclam aţie de uim ire. Era greu de crezut ca un om să
poată auzi la asemenea distanţă. Nici fiarele pădurilor nu erau atât de
înzestrate. Zâmbi neîncrezător.
Chirilă îşi desfăcu fără grabă haina lungă. Un brâu lat, de piele, ieşi la
iveală. De brâu atârnau zece teci, tot din piele şi fiecare teacă adăpostea un
cuţit. Cele zece cuţite erau singurele arm e pe care le purta.
Curând, tropăitul cailor se auzi limpede. Mergeau întins. Jager zâmbi
pentru a doua oară în noaptea aceea. Vocea lui Chirilă îl întrerupse din
gândurile lui:
– Haide, căpitane, ieşi din curte şi întâm pină-ţi oam enii! Poţi să te
depărtezi douăzeci de paşi de la poartă. Dacă faci cum va şi pasul douăzeci
şi unu, m i-e team ă că va fi ultim ul. Cuţitele m ele şi pistoalele prietenului
Caravană sunt îndreptate asupra domniei-tale.
Călăreţii încetiniră m ersul cailor. Din um bra casei, vânătorii îi văzură
destul de lim pede, fără a-l scăpa din ochi pe Jager. Acesta depăşise colţul
gardului. Din două salturi ar fi putut să se arunce în spatele unei tufe. Nu se
încum etă. Prim ejdia se anunţa prea m are. În urm a lui pândeau cei mai buni
ochitori din câţi văzuse până atunci. Se opri după douăzeci de paşi. Călăreţii
din frunte îl zăriră. Câţiva dintre ei se grăbiră să-i vină în întâm pinare. Fu un
m om ent greu pentru vânători. Şi chiar m ai greu pentru căpitan. O clipă, avu
senzaţia că sim te cuţitele lui Chirilă între coaste. Glasul lui răsună puternic:
– Opriţi! Rămâneţi pe loc! Baltazar... unde eşti, blestem atule?
– Aici, înălţim ea-ta, răspunse bărbosul de undeva din spate.
– Adu-mi prizonierul!
Baltazar dădu câteva porunci scurte. Rândurile călăreţilor se desfăcură
degrabă, iar frum osul arm ăsar al lui Ducu ieşi la iveală. Com andantul respiră
uşurat. Bărbosul călări alături de prizonier, având pistolul aţintit asupra lui.
Ajunseră lângă Jager. Dacă Baltazar ar fi văzut lim pede faţa căpitanului,
schim bul s-ar fi oprit în clipa aceea.
– Taie-i legăturile! Porunci com andantul.
Baltazar tresări. Dar era atât de obişnuit să execute un ordin, încât
gesturile lui deveniră dintr-o dată mai sprintene.
Jager se întoarse către prizonier.
– Dom nule Ducu, ceva mai încolo e o poartă deschisă... Intră acolo!
Bărbosul crezu că visează. Căpitanul porni domol spre oam enii lui. Şi pe
m ăsură ce ieşea din zona de bătaie a vânturilor, sim ţea cum se linişteşte.
Socoti în gând că-i va trebui cel mult un ceas pentru a-i prinde pe toţi.
Mureşul şi Târnava Mare form au acolo un unghi drept. Din unghiul acela plin
de sm ârcuri nu exista ieşire decât pe partea dinspre dealul Zăreşului,
ocupată de oştenii săi. Pentru a trece Târnava Mare în zona Mihalţului,
vânătorii aveau nevoie de un ocol către Cisteiul-Rom ânesc. Vreo douăzeci
de oşteni le vor tăia drum ul. Un alt grup va coborî cu podul pe firul apei
Mureşului. Înghesuiţi din toate părţile, vânătorii vor fi adunaţi ca din oală.
Însufleţit de gândurile acelea, Klaus Jager ajunse lângă oam enii săi. Pe faţa

20
lui aspră apăru pentru a treia oară în noaptea aceea un zâmbet. Dar
zâmbetul se stinse la jum ătate. Podul plutitor dispăruse de la locul lui.
Urletul de furie al căpitanului ajunse până la fugari. Podul cobora iute pe
lângă m al. Strigătele şi înjurăturile soldaţilor se stingeau undeva departe.
Când socotiră că au coborât destul, priponiră podul până trecură pe m al,
cam în dreptul Mihalţului, apoi îi făcură vânt îndărăt, iar apa îl înhăţă lacom ă
şi-l târî la vale. Fugarii îşi struniră caii în urm a lui Marcu prin tufişuri înalte,
pe poteci ştiute numai de el. Ocoliră Mihalţul şi tăiară drum ul m ai departe,
peste câm puri, apoi prin spatele castelului din Obreja. Doar Costache
Caravană răm ase mult în urmă, să pândească de pe o coastă eventualele
m işcări ale urm ăritorilor. Ceilalţi suiră pantele dealurilor, când m olcome,
când repezi, coborâră în văi şi goniră ca nişte năluci lăsând în urm ă
Crăciunelul-de-Jos, Blajul, Mănărade şi încă vreo două sate adormite la
ceasul acela. Uneori, m ergeau drum lung prin apă sau se schim bau de pe un
alt m al pe altul, făcând ocoluri mari, ştiind că în felul acesta li se vor risipi
urm ele, iar cei care-i vor căuta la ziuă se vor descurca greu, pierzând multă
vrem e.
Chirilă era m ulţum it. Călărea tăcut în faţa celorlalţi. Îl păcălise din nou pe
Jager. Bănuise planul lui de acţiune. Un singur lucru pierduse din vedere
căpitanul: podul plutitor. Fără pod, cu greu ar fi putut să scape de urmărirea
atâtor oşteni.
Când se crăpă de ziuă, opriră într-o pădure întinsă, care pornea de la
cele două m aluri ale Târnavei Mari şi se continua în dreapta şi-n stânga
până departe peste dealuri. Poposiră sub nişte sălcii mari, pletoase, ale
căror vârfuri ascuţite m ângâiau apa trem urând uşor, parcă înfiorate. Bolta
răcoroasă adăposti caii şi călăreţii. Acolo era locul de întâlnire cu Costache
Caravană. Caii, obosiţi şi flăm ânzi, ieşiseră de sub sălcii şi se înfruptară din
iarba proaspătă. Copacii, rari în locul acela, ofereau urm ăriţilor avantajul de
a cuprinde cu privirea o bună bucată de teren din lungul celor două maluri.
Se îm plineau cinci zile de când Sigism und Báthory pusese în picioare
întreaga Transilvanie din sudul Mureşului, dând de ştire pe la vaduri şi prin
castele, prin hanuri, prin sate şi oraşe, aruncând pe urm ele vânătorilor şi
înaintea lor ştafete iuţi şi soldaţi obişnuiţi cu urm ăririle. Doar fiii podarului se
gândeau m ai puţin la lucrurile acelea, fericiţi că se află în plină aventură
alături de nişte oameni atât de vestiţi. Din vrem e-n vrem e, se uitau cu
nedum erire la Ducu cel Iute şi nu le venea să creadă că om ul acela m ărunt
şi subţirel e chiar atât de voinic pe cât i-a m ers faim a. Părea mai degrabă un
copilandru care se apropie de vârsta bărbăţiei, aşteptând să-i dea prim ele
tuleie pe faţa curată. Avea genele lungi, întoarse, buzele pline, delicate,
parcă desenate de un pictor bun. Părul creţ, căzut pe frunte, sporea aerul lui
de tinereţe. Nim eni nu i-ar fi dat acei douăzeci şi opt de ani pe care-i avea.
Doar um erii, ceva mai largi decât obişnuiţii um eri ai băieţilor sub vârsta
m aturităţii, arătau un oarecare sem n de voinicie.
Curând, se auzi zgomot în lungul m alului. Costache Caravană apăru

21
dintre copaci, păşind sprinten înaintea calului, cu picioarele lui scurte şi
groase. Era o apariţie atât de stranie, de caraghioasă, încât chiar prietenii
săi nu-şi putură opri un zâm bet. Caravană arăta scurt şi gros ca un butuc.
Putea să aibă cincizeci de ani sau patruzeci, sau chiar m ai puţin. Peste
trupul otova îm brăcase un soi de haină peticită în fel şi chip, având felurite
buzunare în locurile cel m ai puţin aşteptate. Purta pe cap o pălărie atât de
decolorată, încât nici m eşterii cei m ai dibace la culori nu ar fi putut bănui
cum arătase în tim puri m ai bune. Faţa rotundă, cu umerii obrajilor graşi,
proem inenţi, era străjuită de un nas cârn. Ochii m ari, niţel bolboşaţi, dădeau
feţei în perm anenţă un aer parcă mirat. După înfăţişarea lui, Caravană
putea fi luat drept unul dintre obişnuiţii saltim banci care um pleau târgurile
şi înveseleau lum ea cu pehlivăniile lor. Nici calul nu se arăta cu ceva mai
prejos decât stăpânul. Cu toată înălţim ea lui respectabilă, părea m ai
degrabă o capră uriaşă, cu picioarele nefiresc de subţiri, cu urechile mari,
peste lim ita obişnuită chiar la măgarii de rasă. Cu fire de păr crescute lungi
sub buza de jos, cu părul m are, lăţos, mai ales pe pântece, cu botul m ult
prea ascuţit şi lung pentru un cal, reuşea m inunat să se deosebească de
semenii lui. Când m ergea la pas, dădea im presia că aruncă picioarele ca o
găină care-şi caută hrana. Mulţi poate l-ar fi cum părat, cu gândul să-l arate
prin bâlciuri. Dar pentru călărie, nici cel mai risipitor călăreţ nu ar fi oferit
preţul a două găini. Şi tocm ai aicea era cheia. Doar Costache şi prietenii lui
ştiau cât valorează calul acesta hazliu, care se apropia cum inte de grupul
fugarilor, în urma stăpânului, superb în sluţenia lui.
Costache Caravană fu salutat cu o explozie de bucurie.
Om uleţul prim i cu plăcere vădită m anifestările de sim patie, în timp ce îşi
deşăua calul în felul lui, cu un anumit dichis cerem onios. Calul, despovărat
de chingi, se învârtea în jurul stăpânului lui, afişând un calm al m işcărilor
îm prumutat de la acesta. I se uita în ochi şi aştepta porunci, lipsindu-se de
iarba m ultă şi proaspătă. În sfârşit, când şaua dim preună cu alte mărunţişuri
fu aşezată pe locul de popas, Costache i se adresă calului de parcă ar fi
vorbit cu un slujitor credincios:
– Hai, Zam bilico, du-te să m ănânci şi să te saturi de apă! Nu prea am
avut noi vrem e în noaptea asta de asem enea lucrări.
Calul porni cu dem nitate spre grupul sem enilor săi şi-şi văzu de treburi,
înotând cu picioarele lui subţiri ca de barză pe lângă tufişurile din lungul
m alului. Costache se uită câteva clipe după el, cu privirea unei mam e pentru
copilul ei. Singura lui am ărăciune consta în faptul că Zam bilica nu era iapă.
Ar fi dorit de la ea nişte m ânji pe care să-i dăruiască prietenilor săi.
Ceilalţi cai se opriră din mâncat la apariţia Zam bilicăi şi se traseră
îndărăt, minunându-se de asem enea arătare. Doar armăsarii lui Chirilă şi
Ducu, am ici vechi cu Zambilica, se apropiară de acesta şi-şi frecară boturile
de spinarea lui, arătându-şi bucuria revederii. Din grup se mai desprinse un
cal trupeş, cu ochii cam blegi. Se apropie domol de Zam bilica, tropăind
m ăreţ prin ierburile înalte. Văzându-l atât de calm , trupeşul zăbovi câteva

22
clipe nehotărât. Apoi, cu o mişcare iute a botului, încercă să-l muşte.
Zam bilica se întoarse fulgerător pe picioarele lui ca nişte pirostrii, iar
trupeşul prim i o pereche de copite care-l năuciră. După asem enea
cunoştinţă, caii îşi văzură de treburile lor şi se aşternu între ei cea m ai bună
rânduială.
Caravană scoase din săculeţ un ştergar lung şi-l întinse pe iarbă. Pe
ştergar îşi făcură apariţia o pâine m are, cu coaja plesnită cum e coaja
copacului bătrân, o bucată de slănină ardelenească îngălbenită de fum
dom ol, nişte cepe roşcate cât pum nul şi o ploscă de lemn plină cu vin.
Vânătorii îl priviră zâm bind. Le era drag omuleţul acesta ce nu uita niciodată
de m âncare, chiar în clipele cele mai primejdioase. Caravană observă
zâmbetele. Faţa i se lum ină de plăcere. Cu un gest larg, din care nu lipsea o
anum ită fală, pofti prietenii la dejun.
Chirilă îi făcu sem n spre Ducu. Vânătorul ghici dintr-o privire cauza
palorii omului. Se apropie de el şi-i desfăcu pansamentul, chicotind:
– Doam ne sfinte, neîndem ânatici sunt oam enii principelui! Abia dacă te-
au zgâriat. Ai avut norocul cel mare să dai peste un prieten ca m ine. Am eu
nişte leacuri bune, care te pun pe picioare înainte de apusul soarelui. Sunt
aşa alintătoare, de parcă-ţi pare rău când se închide spărtura din piele. Nici
nu sim ţi când le torn pe rană. Mi-a m ers vestea că repar fără durere.
Scose de prin buzunarele largi nişte frunze de pătlagină şi câteva
rădăcini asem ănătoare vrejilor de cartofi. Stoarse rădăcinile pe rană, iar
usturim ea fu atât de cum plită, încât vânătorul se ţinu să n-o ia la goană cât
îl ţineau picioarele.
– Aşa! Spuse Caravană satisfăcut. Cred că nici n-ai sim ţit. Acum punem
pătlagina deasupra şi, Dum nezeu cu mila!
După ce strânseră puţina m erinde răm asă, Ducu propuse să i se
încredinţeze lui Chirilă com anda grupului lor. Vânătorul nu prim i. Cunoscând
bine firea orgolioasă a grăsanului şi priceperea lui de a se descurca în
treburile grele, hotărî să i se treacă acestuia m isiunea de conducător.
Costache nu-şi ascunse deloc bucuria. Îi plăcea grozav să dea ordine. Şi cu
cât era grupul m ai num eros, cu atât m ulţum irea lui se arăta m ai adâncă.
Chiar dacă se nim erea cu un singur om? Alături, îi propunea de îndată să se
aleagă un conducător. Când se întâmpla să fie num ai Zam bilica, îi dădea
calului de înţeles că, între ei doi, lui i se cuvine cinstea de a hotărî. Intenţiile
lui Caravană răzbeau greoi, din nişte fraze lungi, întortocheate, fără nici un
fel de legătură între ele. Zambilica îl asculta răbdător şi nu dădea sem ne de
iritare nici chiar atunci când vânătorul se apuca de unele discursuri m ai
lungi. Uneori, când era supărat, Costache îi reproşa că nu e iapă şi-i
povestea că ştie el nişte arm ăsari în Câmpia Dunării, cu care i-ar fi făcut
cunoştinţă dacă nu ar fi avut neprevederea să se nască de sex masculin.
Când îi trecea supărarea, cuprins de căinţă că-i vorbise despre acest mare
defect, Costache se apropia de Zam bilica plin de vorbe de m ângâiere:
– Să fii tu sănătos, Zambilico! Ce dacă eşti cal? De fapt, nu se pot naşte

23
num ai iepe. Cred că erai m ai frum os la chip dacă te năşteai iapă. Dar după
câte ştiu eu, bărbaţii nu trebuie să fie cine ştie ce frum oşi. Asta e treaba
fem eilor. Noi avem alte rosturi pe lum e. E drept că tu eşti al dracului de slut.
Când te-am dus în Dobrogea la iepele arăbeşti, fugeau de tine ca de dracu.
Tu nu trebuie să pui asta la inimă. Frum useţea trece. Deşteptăciunea şi
bunătatea răm ân. Muierile, tot muieri. Nu se uită decât dacă eşti chipeş.
Ştiu că ai fi vrut să petreci şi tu niţel cu iepele acelea, chiar aşa ale dracului
cum sunt, dar eşti prea timid. Pe urm ă, nechezatul tău parcă e lătrat. Mai
îndulceşte-l, băiatule! Altfel, greu mai pui m âna pe o iapă. De zece ani îţi
dau sfaturi cum să te porţi. Nu se prinde învăţătura de tine, fiindcă eşti
îndărătnic şi zurbagiu. Când te apropii de o iapă fă şi tu nişte fasoane, aşa
cum fac oamenii subţiri.
Aici se oprea de fiecare dată, bâiguind ceva neclar.
Nici în jurul lui nu prea se înghesuiau fem eile cu dragostea lor.

Capitolul 3

Trăsura baronului Albert Szentiváni ajunse la Alba-Iulia când începu să

înnopteze. Aerul de vară călduţ şi leşios parcă se m ai înviorase. Obosiţi de
căldură şi de drum, călătorii intrară prin poarta cea m are a cetăţii, străjuită
de oşteni voinici, îmbrăcaţi, după m oda vrem ii, cu zale de fier şi alăm uri
m ulte. În urm ă răm ase câm pia care se deschidea la stânga şi la dreapta
cetăţii ca un evantai im ens, proptit cu coada în dealurile dinspre Şard şi cu
vârfurile în malurile Mureşului. Câmpie bogată în cereale, care se prelungea
de-a lungul apei până dincolo de cetatea Devei. În spatele cetăţii de scaun,
dealurile acoperite cu vii şi livezi de pom i prezentau a doua sursă de
produse pentru stăpânii din Alba-Iulia. A treia sursă econom ică provenea din
Ţara de Piatră, adică din inim a Munţilor Apuseni. Pe văile Arieşului şi
Am poiului, aurul aştepta doar să fie spălat în ciururi şi dichisit în pungi m ari.
Nenumărate mine de aur, unele ştiute de stăpânire, altele neştiute, îşi trăiau
viaţa aducând la suprafaţă bogăţii despre care localnicii puţin vorbăreţi
am inteau doar în treacăt. Faim a belşugului de aur ajunsese de m ult la
Constantinopol, la Praga, la Veneţia şi chiar m ai departe, în întreaga Europă.
Aventurieri de toate neam urile luau drumurile Transilvaniei şi se afundau
prin pădurile Apusenilor, pierzându-şi urm ele pentru m ultă vrem e sau
pentru totdeauna. Monopolul aurului se afla în m âinile celor îndrăzneţi şi
puternici, iar crimele şi jafurile rămâneau de cele m ai m ulte ori tăinuite de
stâncile şi ascunzişurile munţilor.
Baronul îşi continuă drum ul pe o stradă largă şi dreaptă, străjuită pe
m argini de copaci bătrâni. Caii băteau pietrele străzii în trap mărunt.
Zgomotul acela ritmic încânta auzul baronului, iar liniştea şi ordinea din oraş
îi dădeau acea m are siguranţă a omului aflat alături de sem eni potriviţi cu
el. Opriră la poarta unei curţi cu ziduri înalte, de piatră. Slujitorii casei

24
deschiseră poarta, iar trăsura îşi continuă drum ul printre boschete de
trandafiri până-n faţa unei case cu două caturi. Un tânăr îm brăcat în haine
de catifea neagră, strânse pe corp şi mirosind a parfum bun, se apropie de
trăsură. Era unul dintre secretarii lui Iojica. Al vestitului Iojica, acel cancelar
al principelui Transilvaniei despre care se vorbeau multe şi se şopteau şi
m ai multe.
– Unde-i domnul Iojica? Întrebă Szentiváni bine dispus.
Tânărul se înclină ceremonios.
– Vă roagă să-l iertaţi. Unele treburi grabnice îl reţin la curte.
– Lucrează atât de târziu?
– Oh! Râse tânărul. Timpul dom nului cancelar e după îm prejurări. Uneori
se vede lum ină toată noaptea în odaia lui de lucru.
– Acum s-ar putea să fie o astfel de îm prejurare?
– Una mai m ăruntă, dom nule baron. Cu o jum ătate de ceas înainte de
sosirea voastră, o ştafetă ne-a adus vestea despre capturarea unui lotru, pe
a cărui viaţă s-a pus preţ o sută de ducaţi de aur. E vorba despre un
oarecare valah de prin părţile Oltului, Ducu cel Iute. Excelenţa-sa dom nul
cancelar m i-a destăinuit că la execuţie va asista chiar principele, în
persoană. Cred că mâine dim ineaţă va fi greu de găsit un loc în piaţa cea
m are. Pentru dom nia-ta aş putea să aranjez eu lucrurile. Cunosc o casă de
unde se vede minunat. De acolo veţi avea prilejul să urm ăriţi execuţia
dim preună cu dom nul conte Teleki Lajos, căruia am avut deja plăcerea să-i
reţin două locuri. Dar poftiţi în casă! Am auzit că aţi vândut castelul de la
Obreja pe un preţ foarte bun. De m ult nu s-au m ai făcut asem enea vânzări
m ari pe aici.
Szentiváni aprobă din cap, bucuros de aprecierile tânărului. Vestea
prinderii lui Ducu îi um plea inim a de fericire, gândindu-se că Maria-Florenţa
va fi foarte dezam ăgită. O privi cu coada ochiului, reţinându-şi pe jumătate
un zâm bet. Dar, spre mirarea lui, baroana râse zgom otos, iar când se potoli
îi spuse cu mare siguranţă în glas:
– Până dimineaţă mai e m ult. Cine se bucură prea devrem e riscă să
plângă mai târziu. Vânătorii ăştia au m ai fost în mâinile voastre şi nu prea v-
au dat răgaz să-i judecaţi.
Tânărul secretar cătă spre ea mirat şi vru să-i spună o vorbă de duh. Dar
Szentiváni, care nu voia să scape ocazia de a asista la spânzurarea lui Ducu,
îl întrebă dulceag:
– Zici că dom nul Teleki a reţinut două locuri?
– Da, excelenţă. Se pare că e foarte bogat. Aruncă în dreapta şi-n stânga
cu aurul şi cu banii. La sosire, a dăruit doi ducaţi slujitorilor casei. Mie m i-a
dat, de asem enea, doi ducaţi şi încă doi pentru vestea prinderii lui Ducu. Am
convingerea că cine stă în preajm a dom nului conte se um ple de aur.
Szentiváni se încruntă. Prinse aluzia tânărului la faptul că el încă nu
umblase la buzunare. Îşi ascunse m ânia, gândindu-se că prin acest secretar
lim but va reuşi să afle m ulte lucruri folositoare, m ai ales că viaţa de la

25
curtea principelui îi era aproape necunoscută. Râse, iar când se întoarse
către secretar, în m ână îi străluci un ban de aur, cam la preţul unei jum ătăţi
de ducat şi tânărul îl luă fără m ulte fasoane.
– Ţi-am uitat num ele, spuse baronul prietenos.
– Excelenţa-voastră are de reţinut atâtea lucruri im portante, încât e
firesc să uite numele unui biet secretar de cancelarie. De fapt, am un num e
scurt şi uşor de reţinut. Mă num esc Ianoş Chioreanu.
– Nu e deloc prost, gândi baronul. Întâi îm i atrage atenţia că nu e cazul
să-i reţin numele, apoi îm i strecoară o aluzie cam în doi peri că nu sunt în
stare să ţin m inte un num e atât de uşor ca al lui. Sau, naiba ştie? Poate că
m ă frământ prea mult. Am auzit că la curtea principelui se cam vorbeşte cu
două înţelesuri şi că într-o discuţie trebuie să fii m ereu la pândă a prinde,
cum s-ar zice, înţelesul cel mai bun.
– Eşti valah? Întrebă baronul.
Ianoş râse, dezvelindu-şi dinţii frum oşi.
– Nu, excelenţă. Bunicii mei au fost valahi.
– Tot un drac, gândi baronul. În sfârşit, e bine când un valah se leapădă
de ai săi.
Chioreanu îi ghici gândurile şi-şi ascunse un zâm bet batjocoritor.
Iojica veni târziu. Îm brăcat sim plu, în haine com plet negre, părea m ai
înalt şi mai slab decât în realitate. Nu purta podoabe, foarte la m odă pe
tim pul acela. Mersul lui falnic şi privirea aspră îi dădeau m ai degrabă aerul
unui com andant de oşti. Vorbea m ăsurat şi potolit. Nim eni din cei care-l
cunoşteau nu putea afirm a că l-a auzit ridicând glasul, chiar în îm prejurări
din cele m ai deosebite.
Cancelarul schim bă la cină câteva cuvinte cu Szentiváni şi cu Maria-
Florenţa. Le ceru chiar lămuriri în privinţa locului unde se vor stabili. Baronul
răspundea încercând unele sentim ente contradictorii. Se sim ţea din cale-
afară de m ulţum it să şadă la m asă cu Iojica. Om ul acesta scum p la vorbă
deţinea toate secretele cârm uirii din Transilvania. Cuvântul ca şi hotărârile
lui se bucurau totdeauna de aprecierile lui Sigism und Báthory. Mulţi
socoteau că Iojica ar fi adevăratul conducător al principatului. Că în ziua
când i s-ar întâmpla o nenorocire acestui om , principele s-ar afla fără pic de
apărare în faţa zecilor de duşm ani, toţi oameni cu greutate în rândul
nobililor. Pe de altă parte, baronului îi displăcea aerul de superioritate pe
care-l afişa cancelarul în faţa lui şi a celorlalţi nobili, ştiind că Iojica se trage
dintr-o um ilă fam ilie de valahi bănăţeni. Iar faptul că se bucura de o
inteligenţă cu totul ieşită din com un nu echivala nici pe departe cu o obârşie
aleasă.
În tim p ce Szentiváni se frăm ânta cu asemenea problem e, doam na
Maria-Florenţa discuta plină de însufleţire.
– Am vrea să ne stabilim la Aiud, excelenţă, spuse ea. Avem acolo un
castel nu chiar atât de im punător ca Obreja, dar m ai frum os şi mai apropiat
de unele dintre rubedeniile noastre. La Alba-Iulia nu ne-am gândit niciodată.

26
Noi nu suntem obişnuiţi cu viaţa de la curte. E adevărat, dom nule cancelar,
că principele v-a oferit un titlu de nobleţe pe care l-aţi refuzat?
Iojica ridică spre ea ochii negri, pătrunzători şi un zâm bet fugar îi trecu
pe faţa severă. Îi plăcea fem eia aceasta curioasă, cam provincială în
m aniere, dar directă în discuţie, lipsită de m eşteşugul de a trage de lim bă.
Meşteşug de care se foloseau din plin doam nele de la curte.
– E adevărat, doam nă!
– De necrezut, murm ură baroana. Până azi nu am auzit să refuze cineva
un titlu de nobleţe. Şi cum aţi m otivat refuzul?
– Nu l-am m otivat, dar cred că titlurile căpătate sunt haine de îm prum ut.
Ori îţi vin prea mici, ori prea m ari.
– Poate titlul. Dar titlul e însoţit întotdeauna de unele proprietăţi.
– Proprietăţile le-am primit, doam nă, râse cancelarul.
– Păcat! V-ar fi fost necesar şi un titlu.
Se opri brusc, speriată de ceea ce spusese. Mai speriat decât ea se arătă
baronul, care interveni, încercând să dreagă ceea ce stricase Maria-Florenţa:
– Cu titlu sau fără titlu, excelenţa-sa e al doilea om al principatului. Cu
felul acesta de exprimare, doam nă, ţi-ai face aici la curte o sută de duşmani
pe zi.
– Şi o sută de prieteni, râse încă o dată cancelarul. Întâlnim atât de puţini
oameni care spun ce gândesc, încât trebuie să ni-i facem prieteni. Dar, să
nu uit. Nu vă pare rău după Obreja?
– Ba da. Ne-am obişnuit acolo.
– Poate că v-aţi grăbit cu vânzarea.
– E părerea m ea, excelenţă. Din păcate, nu şi a dom nului baron.
– Se spune că sub castelul Obreja s-ar afla unele bogăţii.
– Zvonuri, se încruntă baroana. Acum douăzeci de ani, soţul m eu a clădit
Obreja pe ruinele vechiului castel. Un castel care aparţinuse unui unchi de-al
baronului. Mai precis: vechiul castel a fost al baronului Ioan de Szentiváni.
Când s-a clădit noul castel, toate ruinele au fost îndepărtate. Soţul meu
avea un plan al vechiului castel, cu toate tainiţele lui. Dar căutările au fost
zadarnice. Nu s-a găsit nim ic şi vă asigur că nici un colţişor nu a rămas
necercetat.
– Mă m ir, spuse Iojica. Ioan de Szentiváni stăpânea peste şaizeci de mii
de iugăre de pământ. Se spune că întreaga avere o depozitase în Obreja.
Într-o prim ăvară, castelul a fost atacat de turci. Luptele au ţinut vreo două
zile. Când au pătruns turcii în castel, baronul dispăruse fără urm ă,
dim preună cu banii, cu aurul şi cu mulţim ea de bijuterii, a căror faimă
ajunsese la Constantinopol. Asem enea bogăţii nu pot dispărea chiar fără
urm ă.
– Excelenţă, interveni Szentiváni cam plin de el. Se pare că acea cronică
rămasă din tim pul asediului a fost m incinoasă. Douăzeci de ani am căutat
presupusa com oară şi sunt un om care ştie să caute.
– Ciudat! Murm ură cancelarul. La Constantinopol nu a ajuns nimic din

27
aurul lui Ioan de Szentiváni. Asta e lucru sigur. Mai aveţi acea cronică şi
planurile vechiului castel?
– Nu. Nu le m ai am. Poate ştiţi că anul trecut cineva a pus foc unei aripi a
castelului. Ei bine, acele docum ente au ars dim preună cu lucrurile de acolo.
– Păcat! Unii cred că averea ascunsă de Ioan de Szentiváni trecea de un
m ilion de galbeni.
– Păcat de ce? Întrebă Maria-Florenţa. Sub Obreja nu se găseşte nici
m ăcar o jumătate de galben. Mai degrabă cred că Ioan de Szentiváni a
reuşit să se strecoare printre turci, dimpreună cu aurul lui.
– S-ar fi aflat veşti despre el, replică Iojica.
– Poate. Dar tot aşa de bine s-ar putea ca baronul să fi picat la acea
vrem e pe cine ştie ce mâini de lotri. Aceştia să-l fi om orât şi să fi dispărut cu
aurul. Cine mai ştie ce a fost cu adevărat?
– Ştiu oam enii din satele învecinate.
– Or fi ştiind, excelenţă. Or fi ştiind despre asediu. Asta ştim şi noi, dar e
cam puţin.
– Poate, încheie Iojica. În tot cazul, o avere de un m ilion de galbeni nu
trece neştiută de nimeni.
Dim ineaţă, la m icul-dejun, pe care-l luară destul de devrem e, baronul şi
baroneasa nu m ai avură satisfacţia să stea de vorbă cu cancelarul. Maria-
Florenţa se retrase destul de curând în odaia ei, unde o aştepta o vestită
ghicitoare de prin partea locului. Răm as singur, Szentiváni îşi aminti de
Ianoş Chioreanu. Ar fi vrut să discute cu el în privinţa locului prom is la
execuţia ce urm a să aibă loc în dimineaţa aceea. Slujitorii casei îl informară
că secretarul plecase de cu noapte, undeva în afara cetăţii. Înciudat, baronul
porunci să i se aducă trăsura şi se îndreptă spre palatul principelui.
Curtea palatului, înconjurată de ziduri înalte, pavată frum os cu piatră de
granit, era aproape pustie la ora aceea m atinală. Principele şi curtenii se
sculau târziu. Num ai treburile grabnice, cu totul ieşite din com un, reuşeau
să strice uneori acel obicei.
În curte, Szentiváni se întâlni cu tânărul conte Lajos Teleki, proprietarul
unor întinse domenii din nordul Transilvaniei. Îm brăcat totdeauna în haine
scum pe, după ultim a modă de la Viena sau Praga, Teleki era socotit arbitrul
eleganţei ardelene. Om de gust şi fin politician, priceput în afaceri şi lacom ,
bătrânul Teleki strânsese averi uriaşe pentru acele tim puri. Tânărul Lajos se
ferea până şi de dregătoriile im portante. Afemeiat şi curajos, fusese
am estecat în unele scandaluri prin capitalele Europei, dar cutezanţa lui,
dublată de isteţim e şi de risipa de aur, îl scăpase cu obraz curat. Mai mult
chiar: datorită firii sale deschise şi vesele, reuşea adeseori să-şi facă prieteni
din cei mai înverşunaţi duşm ani. Trecut de treizeci de ani, pe faţa lui
frum oasă apăruseră două cute adânci, care, în loc să-i dea un aer de
m aturitate, îi sporeau farm ecul. Înalt peste limita mijlocie, m ersul şi ţinuta
lui m ai păstrau ceva din supleţea adolescenţilor.
Văzându-l pe Szentiváni, Teleki îl strigă prietenos şi cu o anum ită nuanţă

28
se respect. Baronul îi fu recunoscător pentru prim irea aceea şi se apropie
bucuros. Contele îi strânse amândouă m âinile, în sem n de am iciţie, apoi se
întoarse pe jum ătate către tânărul blond, spălăcit, care în afară de o chelie
destul de pronunţată nu se putea mândri decât cu nişte pistrui m ari, grupaţi
în jurul nasului ca nişte boabe de piper.
– Dom nule baron, spuse Teleki, dum nealui e contele Szatm ári, viitorul
m oştenitor al bătrânei contese de Szatm ári. Acea adm irabilă doam nă care
nu-şi lasă nepotul să poarte o biată perucă, susţinând că num ai naturalul
are preţ în viaţă. Acea adm irabilă doam nă care a tras cu arm a după
dregătorii principelui. Acea doam nă care la peste optzeci de ani după
spusele altora şi la aproape şaizeci după spusele ei se ţine atât de bine încât
m ai iese dim ineaţa călare, să se plim be pe frum oasele ei domenii. Acea
doam nă care a binevoit să-m i arunce în cap o salatieră de argint, numai
pentru faptul că am avut neprevederea să-i spun:
– Doam nă, arătaţi m inunat.
– Mincinosule! Mi-a strigat ea. Crezi că eu nu ştiu cum arăt? Chiar dacă
m ai jumulesc eu ceva ani din vârsta adevărată, pe care nu ţi-o spun, pentru
că eşti obraznic, ştiu cum pot arăta la anii m ei. Haide m ai bine să guşti
dintr-un vânat proaspăt şi să golim am ândoi o oală de pălincă. Pramatia
asta de nepot nu ştie să bea. Mă mir cum îl m ai rabdă păm ântul.
Contele Teleki se întoarse sporovăind uşor către alt tânăr, înalt, cu ochii
gălbui, cu privirile moi ca de pisică şi-l prezentă.
– Domnule Szentiváni, dumnealui e un vechi prieten, baronul Ştefan de
Zerind, fiul baronului Im re de Zerind. Şi acum , dom nilor, pentru că principele
e în toane rele, propun să facem o plim bare şi să-l scutim de prezenţa
noastră măcar pentru azi.
– Credeam că va asista la execuţie, spuse Szentiváni, vrând să arate că e
bine inform at.
Contele râse.
– Execuţia nu mai are loc, dom nule baron. Sau, în orice caz, e am ânată
pentru multă vrem e. Ducu cel Iute a scăpat din m âinile oam enilor noştri.
Curierul care a venit azi-noapte ne-a inform at că cei o sută douăzeci de
soldaţi care îl duceau legat burduf au fost atacaţi de unii prieteni ai
prizonierului. Aşa că, până una-alta, num ărăm la apel câţiva slujitori
credincioşi m ai puţin. Principele e foc şi pară. N-aş vrea să fiu în pielea celor
care l-au escortat. A înjurat, a trântit tot ce i-a picat în m ână, iar acum
doarm e, obosit de asemenea trudă. Zău că nu e uşor să înjuri şi să spargi
tot ce-ţi pică prin apropiere!
Ceilalţi tuşiră cu înţeles şi se uitară tem ători împrejur. Doar unul ca
Teleki putea să facă asem enea ironie la adresa lui Sigism und, fără să-i pese
de urm ări.
– Era atât de însemnată prinderea acelui lotru? Îndrăzni Szentiváni.
– Poate, zise gânditor contele. Dar nu fuga lui Ducu l-a scos din fire pe
principe. Mai degrabă faptul că scrisoarea se află la el sau la prietenii lui.

29
 – O scrisoare? Se mirară cei trei.
– Da, domnilor. O scrisoare adresată sultanului. Va ieşi un tărăboi cum n-
a mai fost de mult pe m eleagurile acestea. Principele ducea în secret unele
tratative cu turcii, pentru a ieşi din tabăra creştinilor. Vă închipuiţi ce s-ar
întâm pla dacă această scrisoare ar ajunge, de pildă, în m âinile îm păratului
Rudolf.
– Nu mai povestiţi, domnule! Strigă speriat baronul. Am putea fi traşi la
răspundere.
– Aşa e! Zâm bi Teleki. Sunt lucrări care nu ne privesc. Sau poate că ar
trebui să ne privească. Dar iată-l pe contele Hans Beckembauer. Bună ziua,
dom nule conte! Baroane Szentiváni, după câte ştiu, aţi făcut afaceri din cele
m ai bune cu acest dom n. Sincer să fiu, îl cunosc doar de câteva zile pe noul
castelan din Obreja, dar l-am îndrăgit atât de mult, încât întâlnirea de azi îm i
face mare plăcere.
Contele Beckem bauer zâm bi şi se înclină politicos în faţa celor patru
nobili. Înalt şi spătos, cu părul galben-roşcat rebel pe fruntea largă, îmbrăcat
într-un costum vişiniu strâns pe corp, împodobit cu puţine bijuterii, cu faţa
lungă de un cot şi sim patică, având ochii albaştri, lim pezi, lăsa? O bună
im presie celor care-l cunoşteau chiar num ai pentru o clipă.
– E o m are cinste pentru m ine, dom nule conte. Atenţia voastră e plină de
bunăvoinţă, răspunse Beckem bauer cu modestie.
– Pe legea mea, gândi Teleki, iată unul dintre puţinii oam eni care vin la
curtea principelui fără să afişeze cine ştie ce avere! Apoi spuse cu voce tare,
adresându-i un zâm bet ferm ecător:
– Presim t, dom nule conte, că voi petrece multe clipe încântătoare alături
de voi. Dar nu o văd pe sora voastră. Aud că în Transilvania nu s-ar afla o
călăreaţă mai desăvârşită ca ea. Cât despre frum useţe, spun unii că până şi
florile rare pălesc în faţa ei. Dacă e aşa, va trebui s-o aduceţi măcar la
balurile de la curtea principelui. Altfel, cred că roiuri de cavaleri vor pica în
ospeţie la Obreja, făcând unele drumuri lungi pentru un zâm bet, pentru o
privire fugară sau poate lipsiţi de noroc. Şi nu cred că eu aş putea să m ă
num ăr printre ultimii musafiri poftiţi sau nepoftiţi. De altfel, am avut
îndrăzneala să vă trim it chiar în această dim ineaţă doi cai de rasă cum nu
se m ai află prin îm prejurim i.
– Ah, m -am întâlnit cu ei aproape de Mureş, se entuziasm ă
Beckembauer. Dacă sunt cei pe care i-am văzut, atunci nu m ai încape
îndoială că e un dar regesc.
– Îi ducea un slujitor gras şi scurt, cu pălărie de paie?
– Întocm ai.
– Aceia sunt caii pe care am avut cinstea să-i dăruiesc viitorilor prieteni
din Obreja.
– Sunteţi mărinim os, domnule Teleki.
– Nu. Nu sunt m ărinim os, ci num ai viclean sau prevăzător. Nu vreau să
m i-o ia alţii înainte. Şi acum daţi-mi voie să vă prezint nişte prieteni. Aceşti

30
dom ni îmi vor ierta num ai în felul acesta necuviinţa de a fi uitat o clipă că
suntem îm preună. Pe dom nul Szentiváni îl cunoaşteţi. Dum nealui e contele
Szatm ári, iar acest tânăr care-m i face onoarea să se num ere printre cei m ai
apropiaţi e dom nul baron Ştefan de Zerind.
Îşi strânseră m âinile cu voioşia celor tineri. Ştefan de Zerind ţinu ceva
m ai m ult m âna lui Beckem bauer şi, privindu-l cu mare atenţie, spuse
şovăielnic:
– Am credinţa că ne-am m ai văzut cândva. Nu-mi amintesc unde şi când.
Poate m ai de m ult. Sau poate semănaţi foarte bine cu cineva dintre
cunoştinţele m ele.
Beckembauer zâmbi. Nici cel mai fin observator nu ar fi putu ghici
tresărirea lui interioară. Într-o fracţiune de secundă, îl recunoscu pe Zerind.
Se întâlniseră la Constantinopol, pe vremea când Beckem bauer se num ea
Ion Cristu şi reprezenta acolo interesele lui Mihai, cel care avea să ajungă
dom n al Ţării Rom âneşti. N-au stat niciodată de vorbă îm preună, dar se
văzuseră la curtea sultanului.
– S-ar putea să ne cunoaştem , răspunse tânărul. Poate aţi um blat pe la
Viena sau prin Bavaria. Eu am călătorit m ult.
– S-ar putea, rosti gânditor Ştefan de Zerind, fără să bănuiască nici pe
departe că din clipa aceea se află în mare prim ejdie.

Capitolul 4

Costache Caravană o luase înaintea grupului de fugari cu vreo douăzeci-

treizeci de paşi. Calul m ergea m olcom . Noaptea, lipsită de lună, le îngreuna
m ersul. Nori mari se vălătuceau pe cer, iar aerul era greoi şi stătut.
Caravană discuta dom ol cu Zam bilica şi cuvintele ajungeau la însoţitorii lui
ca nişte bâzâituri ritm ice, fără sfârşit, Uneori, vânătorul îşi curm a vorbele
furat de cine ştie ce gânduri. Zam bilica se oprea mirat, iar stăpânul se
scutura de gândurile acelea şi începea să sporovăie uşor.
– O fiinţă mai a naibii ca tine nici n-am întâlnit. Mănânci, dorm i şi
nechezi. Aşa e când nim ereşti peste un stăpân bun ca mine. Îţi faci de cap.
Mă mir că nu ţi-a trecut prin m inte să te duc eu în spinare. Ai început să faci
pe grozavul că eşti deştept. Să ştii că num ai proştii se cred deştepţi. Cum
îm i dau câte-o părere, începi să strâmbi din nas şi să nechezi. Mă rog! Eu nu
spun că trebuie să fii de acord cu mine chiar în toate privinţele, dar nici să
nu uiţi că eu sunt cel care hotărăşte pentru am ândoi. De zece ani um blăm
îm preună şi am fost mai mult singuri. Trebuia să stau şi eu cu cineva de
vorbă. Grea viaţă, Zam bilico! Pe timp din ăsta de noapte, om ul ar trebui să
stea la casa lui, în aşternutul călduţ. Să-şi audă copiii cum vorbesc prin
somn. Să se întoarcă pe partea cealaltă, înjurând som noros câinele care l-a
trezit, fiindcă i s-a făcut lui de lătrat aşa, din senin. Ştii tu ce înseam nă să ai
casa ta, nevasta şi copiii alături de tine, ograda şi păm ântul tău? De unde

31
naiba să ştii? Parcă şi eu am uitat. Să stai seara cu m âinile aduse sub cap şi
să faci planuri. Să ieşi primăvara la prim a arătură. Să cerţi copiii pentru
unele pozne. Să te duci prin vecini şi să m ai schim bi o vorbă. Tu habar nu ai
de toate astea, Zambilico. Eşti cu gândul num ai la iepele din Lunca Dunării.
Ştii tu cum ar trebui să fie pentru fiecare om ? Când l-o deştepta cineva
noaptea din som n, acela să fie un vecin, căruia-i naşte nevasta, ori un
oaspete drag venit de la drum . Poate că pe undeva o fi asem enea fericire,
dar la noi nu s-au pomenit astfel de tim puri. Dacă latră câinele, tresari din
somn, speriat, închinându-te cu gândurile la turci, la tătari, la cine ştie ce
călcări boiereşti sau la nişte lotri care om oară şi jefuiesc fără teamă de
pedeapsă. Aşa e pe-aici. Ţările m ici au fost totdeauna am eninţate. Vin turcii
peste noi când te aştepţi m ai puţin. Ne taie, ne îm prăştie, aduc dom n nou
fără să ne întrebe, ne jefuiesc şi ne pun să lucrăm pentru ei. Vin tătarii, vin
austriecii, vin leşii. Ţi-e m ai m are dragul cum se înghesuie peste cei m ici.
Crezi că eu nu am avut casă şi nevastă şi copii? Am avut. Mi i-au tăiat turcii
într-o noapte. Eu eram pe vremea aceea un am ărât care nu ştia să ţină
m ăcar un cuţit de tăiat pâinea, Pe mine m -au luat rob fiindcă eram voinic.
De fapt, nici nu m ă cheam ă Caravană. Adevăratul meu num e e Costache
Cneazu. Caravană mi-au zis de când colind lum ea în lung şi-n lat. Nici
prietenii m ei cei mai buni nu ştiu câte ţi-am spus ţie. Eu nu am obiceiul să le
povestesc oam enilor despre necazurile mele, fiindcă le amintesc de
necazurile lor. Dacă pot să le aduc bucurii şi veşti bune, atunci nu-m i m ai
tace gura zile întregi.
Caravană opri calul şi se săltă în şa. La vreo câteva sute de paşi în
stânga, zări nişte focuri.
– Or fi ciobani, spuse Marcu.
– Nu. Nici vorbă, murm ură Ducu cel Iute. Ciobanii fac un singur foc. Acolo
sunt patru. Dar nici oşteni de-ai lui Sigism und nu sunt. Aceştia nu
înnoptează în câm p decât la vreme de război.
Descălecară şi-şi pregătiră armele. Caravană vru să plece în
recunoaştere, dar se opuse Chirilă.
– Tu eşti conducătorul, zise hotărât. Trebuie să răm âi pe loc şi să ai grijă
de oam eni. Dacă se întâm plă ceva rău, vă dau de ştire prin şuierături.
După acele cuvinte, vânătorul dispăru printre tufele m ari. Pe toată
întinderea aceea nu se auzea decât şuieratul vântului, care întorcea
m lădiţele tufelor ca pe nişte rochii. Ploaia răm ăsese undeva în urm ă.
Trecuse mai bine de un ceas de când plecase Chirilă. Podarul şi băieţii erau
neliniştiţi. Caravană şi Ducu aşteptau fără team ă, cunoscând bine dibăcia cu
care se strecura prietenul lor. Norii se vălătuceau pe cerul jos ca nişte căpiţe
uriaşe. Departe, poate deasupra Mureşului, se lum ina treptat. Doar prin
părţile Blajului, furtuna de desfăşura în toată puterea ei.
Chirilă apăru la fel de neaşteptat după cum plecase.
– Avea dreptate Ducu, spuse el. Nu sunt ciobani şi nici oşteni de-ai lui
Sigism und. În jurul focurilor am num ărat m ai m ult de şaizeci de cavaleri,

32
aflaţi sub com anda contelui Teleki. Din discuţiile purtate între ei, se pare că
principele ţine cu orice preţ să pună mâna pe noi. Întreaga Transilvanie
dintre Blaj şi Braşov e în alarm ă. Sunt păzite drum urile, m arginile de păduri,
podurile, hanurile, trecătorile şi satele. S-au pus posturi sau pânde fixe, iar
garnizoanele din Mediaş, din Sighişoara şi chiar Braşov ne vor aştepta şi ele.
– Se pare că vom trece greu, se sperie Marcu.
– La dracu! Râse Caravană. Am trecut noi prin hopuri mai grele. Iar dacă
vor păzi ca cei de lângă focuri, le putem lua şi încălţările din picioare.
– Dar n-am isprăvit, îl întrerupse Chirilă. Teleki pom enea despre o
afacere dintre Sigismund şi paşa Khidr de Tim işoara. Poim âine, va pleca
dinspre Câm peni către Alba-Iulia un transport cu treizeci şi opt de ocale de
aur. Aurul acela va lua apoi drum ul Tim işoarei, iar Sigism und va prim i în
schim b cinci sute de cai. Se pare că acest Khidr, cât o fi el de paşă, e cel
m ai m are hoţ de cai din câţi s-au pom enit până acum.
Auzind asem enea vorbe, Caravană râse uşor, piţigăiat şi comandă plin de
ifose:
– Pe cai, dom nilor! Surpriza pe care i-o pregătim lui Sigismund va fi atât
de grozavă, încât cred că după aceasta principele va turba definitiv, dacă
dam blaua nu va avea nici o putere asupra lui. Vă rog să nu m ă întrebaţi
nim ic, dragii m ei. Uneori, eu şi Zam bilica avem nişte sclipiri de care trebuie
să se ţină seam a. Aveţi încredere în Caravană, aşa cum aţi avut în multe
rânduri. După mine, dom nilor!
Şi, spre mirarea celorlalţi, Costache întoarse calul, pornind îndărăt pe
drum ul pe care veniseră. Ca de obicei, Caravană luă un avans faţă de
ceilalţi, iar aceştia păstrară distanţa, ştiind că în astfel de îm prejurări
vânătorul avea m ulte de discutat cu Zam bilica. Dar vorbele nu veniră prea
repede şi din această cauză calul se opintea m ereu, întorcea botul a reproş
sau călca ceva m ai apăsat ca de obicei, iar vânătorul ghici că anim alul se
sim te ofensat de acea lipsă de atenţie. Târziu, când vorbele porniră molcom ,
Zam bilica deveni m ai vioi şi-şi văzu de treaba lui, aţinând cu multă atenţie
potecile pădurii, călcate doar cu puţină vrem e înainte, în sens invers.
– Ştii cum e damblaua, Zam bilico? Întrebă vânătorul. Eu cred că ar fi cam
aşa: întorci gâtul niţel într-o parte şi răm âi cu el înţepenit. De fapt, cred că
toţi nobilii sunt atinşi de dam bla. Prea um blă ţepeni. Iar când vor să se uite
în jos, nu-şi curbează gâtul. Se schimonosesc în toate chipurile, coborând
privirile pe lângă nas şi se chiorăsc de m ai m are dragul. Sigismund Báthory
ne caută între Blaj şi Braşov. Acesta e drum ul cel m ai scurt spre Ţara
Rom ânească. Să caute m ult şi bine. Eu m ă întorc frum uşel din drum, trec
noaptea asta de Blaj şi de Alba-Iulia, aţinându-m ă tot tim pul la nord de
Mureş. Dacă nu ţi-a trecut prin m inte o chestie ca asta şi tu eşti cal cu scaun
la cap, atunci să fii sigur că nici principelui nu i-a trecut. El nu-şi poate
închipui că eu m ă aţin pe lângă vizuina lupului, în tim p ce ar trebui să
gonesc din toate puterile pe drum ul Braşovului. Asta se cheam ă, printre
oamenii subţiri - strategie. Să nu crezi că nu am fi putut trece prin barajul de

33
oameni ai principelui. Am fi putut, dar m -am gândit că acei cinci sute de cai
ai lui Khidr de Tim işoara ar putea sluji foarte bine în oştirea lui Mihai-vodă,
dom nul Ţării Româneşti. Pentru asta vom ieşi în întâm pinarea celor care duc
aurul spre Alba-Iulia. Sigism und are prea m ult aur. Arm ata noastră de la
Dunăre nu are deloc. Slăbindu-l pe principe, care urm ăreşte cotropirea Ţării
Rom âneşti, ne ridicăm noi m ai puternici. În sfârşit, lucrurile astea tu le
rum egi mai greu. Crezi că eu nu am băgat de seam ă că ai căscat de vreo
câteva ori şi num ai când ai auzit de iepele de la Tim işoara ai ciulit urechile.
Auzi, Zam bilico? Acum câteva luni, Sigism und i-a cerut dom nului Mihai să ne
prindă şi să ne trim ită legaţi burduf la Alba-Iulia. Ştii ce i-a răspuns Mihai-
vodă? - Măria-ta, să ne ierţi de neputinţă! Auzim că acei vestiţi vânători stau
m ai mult prin părţile Transilvaniei, chiar prin apropiere de Alba-Iulia. Tu îl
ştii, Zam bilico, pe Ion Cristu? Ei, na! Cum dracu nu-ţi aduci aminte? Băiatul
acela înalt, cu părul galben-roşcat. Acum îl cheam ă Hans Beckembauer. Al
naibii, vorbeşte nemţeşte mai abitir ca un neam ţ. Cu el i-am pregătit o
bucurie principelui. De fapt, am împânzit Ardealul cu oam eni de încredere.
Sem nul nostru de recunoaştere e un inel de argint, pe care e gravată o
frunză de stejar. Avem oam eni şi în Moldova. Ne-a intrat nouă şi lui Mihai-
vodă o păsărică în cap, de care ai râde şi tu. Vrem să facem o ţară cu
hotarele întinse până vor cuprinde toată suflarea românească. Zici că e
greu. Parcă eu spun că e uşor? Ne trebuie oşteni, bani, multă viclenie şi
niţică baftă. Ştii tu ce înseamnă să ai un om ca Ion Cristu, la doi paşi de
Alba-Iulia, în vrem e de vrajbă cu Sigismund? Ion se va pricepe să-i ridice pe
cei două mii de iobagi îm potriva principelui. Se zice că sub castelul de la
Obreja s-ar afla o com oară. Tare bine ne-ar prinde! Anul trecut am intrat,
într-o noapte, în castel dimpreună cu Ducu şi Chirilă. Am găsit acolo planul
vechiului castel şi o cronică din acele timpuri. Am pus apoi foc acelei aripi de
castel şi ne-am luat tălpăşiţa. Hârtiile sunt acum în mâinile lui Cristu.
Roşcatul ăsta e unul dintre cei m ai învăţaţi oam eni ai noştri. S-ar putea să
afle comoara.
Furtuna se potolise. Doar urm ele ploii se m ai păstrau încă în toată
puterea lor. Călăreţii lăsaseră în urm ă de puţină vreme cetatea Alba-Iulia,
trecuseră de Şard şi se aflau într-un crâng cu copaci tineri, întins pe faţa
unui deal numit prin acele părţi Măgura Vulpii.
Se lum ina de ziuă. Călătorii hotărâră să facă acolo un popas de câteva
ceasuri. Măgura Vulpii, ridicat direct din câmpia ca o tipsie, pare un deal sau
un m unte de îm prumut, cărat acolo de cine ştie unde, tras la rindea sau la
raşpel, până când colţurile, m uchiile şi toate asperităţile s-au lepădat de
trunchi, iar ceea ce a răm as e un uriaş deasupra câmpiei. Un uriaş cu cojoc
m are de brad, de fag, de cer şi de salcâm , de pruni pe jum ătate sălbăticiţi,
de aluni cu coarda elastică. Un uriaş care dom ină câm pia până departe.
Între Măgura Vulpii şi cetatea de scaun, câm pia se îngustează treptat,
am eninţată spre stânga de înălţim i domoale, acoperite cu vii. Pe m ăsură ce
se apropie de Măgura Vulpii, câmpia îşi subţiază m ijlocul, iar dincolo de acea

34
semeaţă înălţime, ea transform ă într-un fel de uluc prin care se scurg la
vrem e de ploaie apele iuţi, venite de pe înălţim i. Pe aici intră în Ţara de
Piatră un drum veşnic măturat de ape. Călătorul obişnuit cu drumurile prin
Munţii Apuseni făcea popas la Măgura Vulpii, controla cu grijă potcoavele
calului, îşi încărca pistoalele şi num ai după aceea pornea m ai departe.
Când soarele începu să-şi bată tăriile, călăreţii coborâră fără grabă spre
poale, acolo unde zăreau câteva case răzleţe. În cătun aflară m erinde
pentru ei şi pentru anim ale. Numai Caravană se ocupă de nişte lucruri greu
de priceput. Găsi acolo un fierar şi-i plăti om ului să-i facă o roată cu şanţ la
m ijloc, pusă pe un ax de fier, lung cam de un cot. Îi mai ceru fierarului un
cârlig cu m ânerul găurit, iar de prin vecini cum pără două funii zdravene,
lucrate din cânepă, cam la grosim ea a două degete.
Părăsiră cătunul după vreo trei ceasuri, sătui şi odihniţi. Ocoliră Măgura
Vulpii şi se aţinură curând pe lângă apele Am poiului, depărtându-se de
locurile um blate, afundându-se tot mai adânc printre m unţi. Pădurile mari
de răşinoase nu aveau hotare prin părţile acelea. Spre seară, poposiră pe un
tăpşan înconjurat de stânci. Până la cină, Caravană se ocupă de rana lui
Ducu, sporovăind uşor şi constatând mulţumit că vânătorul se întrem ează
destul de repede. Luă apoi toporul lui Marcu, îi încercă tăişul pe degete şi-i
chem ă la el pe cei doi băieţi. Tot căutând cu privirea, se opri în faţa unui
brad cu trunchiul gros cât o gură de găleată.
– Îl tăiaţi la înălţim ea asta! Porunci mustăcind. Când e? Gata, m ă
chem aţi!
Băieţii se apucară să taie bradul cam la cinci coţi deasupra păm ântului.
După vreo jumătate de ceas, îl strigară pe vânător.
– Acum , uite ce faceţi, râse Caravană văzându-i nedum eriţi. Ciopliţi la
capătul de sus în aşa fel, încât să băgăm fierul ăsta prin două urechi ale
bradului, iar roata să se învârtească la mijloc. Sper că aţi priceput că e vorba
de un scripete. După ce isprăviţi, înroşim fierul în foc şi dăm găuri. Până
înnoptează, m ai sunt vreo două ceasuri bune.
Isprăviră lucrul înainte de căderea nopţii. Caravană îi adună pe toţi în
jurul scripetelui şi le făcu o dem onstraţie de pom ină, despre care avea să se
vorbească m ultă vreme. Legă unul dintre capetele funiei de şaua Zam bilicăi,
trecu funia peste roată şi, răm ânând cu celălalt capăt în m ână, le spuse:
– Fraţilor, observaţi, că de acest capăt e prins un cârlig. Mai observaţi că
ne aflăm deasupra unui perete stâncos, înalt cam de trei staturi de om .
Peretele se continuă în lungul Ampoiului, pe cel puţin cinci sute de paşi.
Între peretele de stâncă şi Am poi e o potecă. De jos, de pe potecă, nim eni
nu s-ar putea sui până la noi. Poteca e atât de îngustă şi de întortocheată,
încât caii şi călăreţii sunt nevoiţi să m eargă unul în urma celuilalt. Acesta e
drum ul cel m ai scurt între Câm peni şi Alba-Iulia. Aurul lui Sigism und Báthory
va trece pe aici. Îl cară de obicei un m ăgăruş care, aşa m icuţ cum e, duce
pe spinare până la şaptezeci-optzeci de ocale. I-am văzut în vreo două
rânduri ducând aur. Acum cară doar treizeci şi opt de ocale, aşa că m erge şi

35
el m ai în voie. De obicei, transporturile sunt însoţite de cel m ult treizeci de
oşteni. Cincisprezece merg în fruntea convoiului, iar cincisprezece în urm ă.
Măgăruşul cunoaşte atât de bine drumul şi m isiunea pe care o are că nu e
nevoie să fie purtat de căpăstru. Vedeţi brăduţul acesta? Voi lega de el
cealaltă funie. Pe aceasta m ă las eu la vale ca fulgerul, prind cârligul de la
prima funie de şaua măgăruşului, iar Zambilica nu va avea decât să tragă la
scripete. Din trei mişcări, mă caţăr şi eu pe funia m ea, scoatem desagii de
pe spinarea m ăgăruşului, adunăm funiile şi o luăm din loc. Până vor găsi
oştenii un drum pe unde să se caţăre aici, noi vom fi departe. Ce trebuie să
faceţi voi? Tu, Pavele, te duci îndărăt o sută cincizeci de paşi. Când apare
dedesubtul tău prim ul soldat, tragi un foc de pistol în aer. Tu, Petre, te duci
înainte o sută cincizeci de paşi. După ce trece de tine ultim ul soldat, tragi şi
tu un foc de pistol în aer. Asta-i tot. Pe urm ă o luaţi la goană spre locul
acesta. Chirilă, tu stai cu cuţitele tale în locul în care mă aflu eu acum ! Dacă
m ă ameninţă ceva, ştii ce ai de făcut. Poziţia asta e foarte bună. Când apare
m ăgăruşul de după cotitură, din spate nu-l m ai vede nim eni câteva clipe, iar
oşteanul dinaintea măgăruşului se va afla după cotitura din faţă. Tu,
Marcule, vei avea grijă să nu scape funia de pe roată, iar Ducu îl va mâna pe
deal pe Zambilica!
Se opri încruntat. Chirilă râdea ţinându-se cu m âinile de pântece. Ducu îi
purta isonul. Doar flăcăii şi podarul nu se încumetară la asemenea lucru.
Afişând ceva din obiceiurile Apusului la m odă pe vremea aceea şi prin
părţile noastre, Costache înfipse o m ână în şold, scoase pieptul în afară şi
spuse din vârful buzelor:
– Am plăcerea să vă anunţ, dom nilor, că râsul vostru sună a batjocură. Pe
Zam bilica mea dacă nu m i se năzare întocm ai!
Se părea că cei doi vânători nu auziseră cuvintele lui Caravană, lucru ce
îl făcu pe grăsun să repete mustrarea, luând o atitudine şi mai băţoasă.
– Doar unul ca tine putea să născocească asemenea ispravă, zise Chirilă
privindu-l cu dragoste. Auzi, să ridice măgăruşul prin aer!
– Dar ce-ai fi vrut? Să ne batem cu oştenii? Bom băni Costache m ânios.
– Nu, nici vorbă. Ce vină au ei că transportă aurul?
Când se statornici noaptea de-a binelea, împărţiră între ei sarcinile de
veghe şi se întinseră pe culcuşurile de muşchi. Ziua urm ătoare se anunţa
destul de agitată.
Noaptea se isprăvi în linişte. La ziuă, mâncară în grabă, pregătiră
scripetele şi se aşezară pe locurile hotărâte, în aşteptarea convoiului. Doar
Chirilă m ai zăbovi o vrem e să îndepărteze caii. Nechezatul lor ar fi putut să
le strice planul. Cât despre Zam bilica, acel cal de pom ină prin sluţenia lui,
rar dădea motive de îngrijorare. Caravană îl obişnuise de mult să-şi
înfrâneze nechezatul în momentul în care sim ţea alţi cai prin îm prejurimi.
Tim pul trecea greu. Am poiul cânta subţire printre stânci.
– Eşti sigur că vor călători pe aici? Întrebă Chirilă.
Vrând să-şi dea im portanţă, Caravană răspunse indirect:

36
 – Doam ne sfinte, când a greşit vreodată Costache în părerile lui?
– Şi dacă au schimbat ziua în care vor face transportul? Continuă Chirilă.
Om uleţul cătă la el cu mirare. Treptat, ochii lui bulbucaţi şi râzători se
posom orâră. Nu-i părea rău pentru aur, cât îl necăjeau gândurile că un plan
atât de frum os conceput de el se duce de râpă. I-ar fi plăcut să se
grozăvească niţel, iar prietenii să-l privească plini de admiraţie. Dar
gândurile nu se desfăşurară mai departe. Chirilă ridică m âna în sem n că
auzul lui ascuţit prinsese un zgom ot. Curând, zgom otul de copite se auzi
destul de clar. Caravană se agăţă de funia lui, aşteptând liniştit. Ducu cel
Iute se apropie de Zam bilica, iar Marcu puse funia pe scripete. Trecură
câţiva oşteni, ducându-şi caii de căpestre. Caravană îi num ără. Erau
paisprezece. Asta însem na că în urm ă se aflau tot pe-atâţia. După puţină
vrem e, se auziră două focuri de pistol. Unul din faţă, celălalt din spate.
Măgăruşul ieşi de după cotitură, iar vânătorul se scurse pe stâncă la vale cât
ai clipi. Înfipse cârligul în şaua m ăgăruşului, iar bietul animal, speriat de
m oarte, sim ţi cum se înalţă fără să găsească sprijin sub picioare. Mai iute
decât m ăgăruşul, Caravană grăbi să se pună la adăpost. D? E după cotitură
apăru un călăreţ. La vederea măgăruşului, care o luase pe un drum atât de
original, om ul rămase îm pietrit de uim ire. Din faţă şi din spate se auzeau
strigătele oştenilor. Cele două focuri de pistol îi zăpăciră cu totul. Deruta lor
era cu atât m ai m are, cu cât nu aveau posibilitatea să se vadă unii pe alţii.
În loc să se preocupe de o regrupare, se tupilară pe după colţuri de stâncă,
aşteptându-se la un atac venit de pe înălţim i. Când se dezm eticiră şi aflară
despre dispariţia măgăruşului, Caravană şi însoţitorii lui erau destul de
departe, pierduţi în inim a pădurii.

Capitolul 5

Înserase de m ult. Vânătorii ştiau că oştenii nu le vor găsi urm ele prea
curând. Mergeau dom ol unul în urma altuia, călcând pe marginea unui
pârâiaş de munte. În faţa lor se ivi un platou neted ca o câm pie în miniatură.
– Iată un loc minunat pentru odihna din noaptea asta, observă Ducu. Apa
e la câţiva paşi. Iarba e mare şi destulă pentru caii noştri flăm ânzi. Cred că
ar fi bine să-l aşteptăm aici pe Chirilă, să vedem ce veşti ne aduce din
spate. Când va sosi el, voi pleca eu să fac o recunoaştere în faţă. Toată ziua
am sim ţit că suntem spionaţi de pe undeva. De fapt, nu am văzut şi nu am
auzit nim ic. Mi s-a mai întâm plat lucrul acesta şi nu ţin minte să m ă fi înşelat
vreodată. Ne aflăm într-o zonă prim ejdioasă.
– Mie-m i spui? Aprobă Caravană m uşcând lacom dintr-o bucată de
pastram ă veche, găsită prin buzunarele lui largi.
– Pe aici se strecoară pâlcuri întregi de căutători de aur. Dar nu-l caută
cu unelte de săpat, ci cu sabia şi pistolul.
– Îhî, aprobă din nou Caravană.

37
 – Dacă suntem urm ăriţi, m ăcar să ştim la timp. Pe urm ă e bine să aflăm
cine ne urm ăreşte. E mare lucru să-ţi cunoşti duşm anul.
– Păi de urm ărit ne-au urm ărit oştenii, râse Costache.
– Oştenii n-au răbdarea bandiţilor. Ei te atacă de cum te zăresc.
– Mofturi!
– Ar fi bine. Dar iată-l pe Chirilă. Cum e în spate, prietene?
– În spate e linişte. Oştenii s-au ţinut după urm ele noastre până către
prânz. Adică nu chiar după noi. Le-am lăsat nişte urm e care i-au făcut să se
învârtească aproape în loc. După prânz, au renunţat. N-au curajul să se
avânte prin locuri necunoscute de ei.
– Ce ţi-am spus? Chicoti Caravană scuipând un sâm bure de prună uscată.
– Atunci, e bine, murm ură Ducu mulţum it. Cel puţin din partea lor nu ne
aşteptăm la necazuri. Eu plec să fac o recunoaştere înainte. Nu voi lipsi
m ult. Costache a hotărât să poposim aici peste noapte. Alegerea e cum nu
se poate m ai bună. Dinspre dreapta nu putem fi atacaţi, Peretele de stâncă
e prea drept pentru a putea um bla cineva pe el. Peretele din stânga mi se
pare la fel. Dacă ne aşezăm pe platoul acesta îngust şi lung, avem de
privegheat doar în spate şi în faţă.
Vânătorul descălecă şi, renunţând la cal, se m istui în noapte. O luă dom ol
prin pârâu. Apa nu era m ai adâncă de două palm e. Susurul ei acoperea
zgom otul paşilor. Se oprea din vrem e în vrem e şi cerceta cu atenţie
îm prejurim ile. Amintirea senzaţiei din tim pul zilei nu-l părăsea nici o clipă.
Să le fi prins oare urm a acei teribili aventurieri care pândeau călătorul zile
întregi până socoteau că a sosit mom entul de atac? În zona aceea opera
banda faim osului Kunzli. Acel bandit a cărui ceată num ăra m ai bine de o
sută de oam eni şi despre care se spunea că a adunat m ai m ult aur decât
principele Transilvaniei. Multe din poterele trim ise pe urm ele lui nu s-au mai
întors niciodată. Gurile rele spuneau că acel Kunzli ar fi în legătură cu câţiva
dintre cei mai influenţi nobili ai principatului, dar lucrurile nu se adeveriseră
până atunci.
După un cot al pârâului, se opri surprins. Un curent subţire de aer aducea
m iros slab de fum pe ulucul acela dintre maluri. Mirosul venea din stânga,
de pe platou. Ieşi din apă şi se târî în direcţia aceea, adulmecând aerul ca
un copoi dresat. Ajunse la un pâlc de brazi mult m ai apropiaţi unul de altul.
Spre stânga, dincolo de brazi, începea o zonă de m ărăciniş de netrecut.
Lângă un foc ascuns cu dibăcie între câteva pietre ca nişte lespezi un bărbat
îşi pregătea cina. O jumătate de iepure se rum enea încet pe frigăruia de
alun, pe care bărbatul o m ânuia cu multă pricepere. Calul slobod picotea la
câţiva paşi. Pădurea se liniştise şi nu se auzea îm prejur decât clipocitul apei.
Un clipocit lin, odihnitor, care te îmbia la som n.
– E dibaci omul, gândi Ducu. Nici eu nu aş fi găsit un loc de popas atât de
sigur. Cu toate că după haine ai zice mai degrabă că-i orăşean decât
vânător.
Şezu multă vreme nem işcat să ghicească alţi tovarăşi de-ai

38
necunoscutului, dar nim ic nu se clinti prin îm prejurimi. Se ridică şi porni
îndărăt pe drum ul pe care venise. Probabil că acesta era om ul care-l
spionase în tim pul zilei. Ajunse în tabără la mai bine de un ceas. Prietenii îl
aşteptau cu cina. O cină destul de săracă.
– Ce veşti, prietene? Îl întâmpină Chirilă.
– Aşa şi-aşa! La o vreo opt sute de paşi în faţa noastră, am zărit un foc.
Lângă foc e un om. Focul e atât de bine ascuns, încât nu-l vezi decât când
eşti foarte aproape. Eu am ajuns la el luându-m ă m ai degrabă după m irosul
de friptură. La prim a vedere, pare un călător destul de obişnuit. Dar dacă e
aşa, ce caută prin locuri atât de neum blate şi primejdioase? De obicei, prin
locurile acestea oamenii m erg mai mult în grupuri. Asta e zona prin care
cutreieră cel mai tem ut bandit din Munţii Apuseni. Costache, tu ai auzit
despre faim osul Kunzli. Nu se poate să nu fi auzit, continuă el văzându-l pe
vânător atât de ocupat cu gustarea.
– N-am auzit. Îl cunosc.
– Lum ea zice că banda lui num ără peste o sută de capete. Spurcate
capete! Eu ştiu m ai multe. Cu iscoade cu tot, s-ar putea ca num ărul lor să fie
m ult m ai m are. Mai sunt şi alte cete, dar nu se prea am estecă pe teritoriul
lui Kunzli. S-ar putea ca omul să fie o iscoadă din bandă. Poate să fie şi om
de treabă. În cazul acesta, singura lui vină ar fi că e nătărău. Poate ar fi bine
să-l prevenim că locurile de pe aici nu sunt prea sigure. Deşi nu cred că e
cazul cu el. După straie, nu pare să fie căutător de aur. Arm e nu am văzut la
el în afară de un cuţit cu care-şi pregătea cina. Poate că erau aşezate în
iarba m are.
– Dar cum erau hainele călătorului? Se interesă, în sfârşit, Costache.
– Mult prea elegante pentru asem enea locuri.
– Zău? Din ce în ce mai interesant. O să vedem îndată ce hram poartă.
Ne apropiem de el cu cât mai m ultă fereală. Apoi lăsaţi-l pe m âna m ea.
Porniră toţi trei în lungul pârâului, Nu m ergeau iute. În astfel de treburi,
ei ştiau bine că pripeala ar fi fost de neiertat. Se opriră după o jum ătate de
ceas în spatele brazilor, la cel m ult douăzeci de paşi de necunoscut. Acesta
continua să m ănânce liniştit, aşezat cu spatele spre vânători. Doar calul se
nelinişti, ridicând capul şi ciulind urechile. Caravană îşi lepădă armele. Iar
după ce se asigură că totul e în ordine în ţinuta lui, porni târâş către
necunoscutul din preajm a focului. Se strecura încet, fără gesturi mari,
inutile, iar clipocitul pârâului se auzea la fel de lim pede.
Costache vorbi în gând cu Zam bilica, ocolind cu grijă crenguţele uscate,
pipăind cu palm ele de câte două ori locul din faţă înainte de a se mişca. - La
un atac prin surprindere, totul e să fii calm, Zam bilico. Te strecori uşor, ca o
nălucă, până în spatele om ului, te ridici ca un hultan, îi pui o m ână zdravănă
în gât, genunchiul în şale şi-l întorci frum uşel pe picior. În m âna liberă ţii
cuţitul gata să loveşti şi atent la m âinile lui şi mai ales la ochii lui. Crezi că
era bine dacă năvăleam asupra lui cu Ducu şi cu Chirilă? Nu era bine. Întâi,
pentru că om ul în faţa unui singur ins îşi deschide pliscul mai uşor. Apoi, s-ar

39
putea să mai aibă alţi tovarăşi care să apară de undeva şi să ne ia prin
surprindere.
Ajunse în spatele om ului. Îl auzi cum mestecă. Un salt fulgerător şi braţul
oţelit al vânătorului îi prinse gâtul ca într-o m enghină. De genunchi nu mai
avu nevoie, fiindcă, spre m irarea lui Ducu şi a lui Chirilă, Costache
Caravană, specialistul acestui soi de atac, zbură prin aer ca o m inge m are şi
se rostogoli la câţiva paşi. În clipa urm ătoare, necunoscutul se aplecă
deasupra vânătorului şi-i lipi cuţitul de gât.
Aiurit de cele întâm plate, Caravană privi la omul de deasupra lui. Întâi i
se păru că visează şi nu pricepu în ruptul capului că a fost învins de o
puşlam a prea tânără şi cu prea mult caş la gură, care mai mirosea a lapte
de m am ă.
– Pe cinstea m? Ea, m urm ură tânărul necunoscut trăgând cuţitul de lângă
grum azul vânătorului, ai un braţ de fier, dom nule! Gata-gata să m ă sugrum i.
Ridică-te! Un om cu asem enea braţe ca ale domniei-tale nu trebuie să şadă
în poziţia asta păcătoasă.
Auzind acele vorbe frumoase, Chirilă puse cuţitul în teacă, bucuros că nu-
l aruncase. Cât despre Caravană, acesta se ridică buim ac, uitându-se
stingherit către brazii după care aşteptau prietenii săi. Dar surprinderea
vânătorului fu m ai mare când îl auzi pe necunoscut adresându-i-se din nou:
– Cheam ă-ţi prietenii, dom nule Caravană! Sunt fericit să vă cunosc atât
pe dom nia-ta, cât şi pe domnii Ducu cel Iute şi pe Chirilă Zece Cuţite.
Vânătorii ieşiră dintre brazi. N-avea nici un rost să se m ai ascundă.
– Bună seara, dom nilor! Spuse tânărul necunoscut zâm bind. Vă rog să
luaţi loc în jurul focului. Mai am o jum ătate de iepure. Până când sosesc
ceilalţi prieteni ai dom niilor-voastre, îl pun pe frigare. Cam puţin pentru
atâtea guri de voinici sănătoşi, dar pe cinstea m ea: dacă ştiam de ieri că voi
avea asem enea m usafiri pentru care se roagă întreaga suflare rom ânească,
aruncam cuţitul după o căprioară.
– Vânezi o căprioară cu un cuţit? Explodă Caravană m ânios. De una ca
asta, iartă-m ă, dar nu te crede nici Zam bilica.
– Vorbeşti de calul dom niei-tale? Bun cal, dom nule Caravană! Trecu
străinul peste vorbele m ânioase ale acestuia.
– Auzi, cu un cuţit! Fugi d-aicea!
– De ce nu?
– Las-o m oartă! Doar nu suntem nici noi chiar de lângă lingură.
– Dacă nu crezi, atâta pagubă! Răspunse rece străinul. Apoi îşi îndulci
glasul: De fapt, nu merită să discutăm nişte lucruri atât de m ărunte.
– Şi atât de gogonate, com pletă Caravană.
Chirilă se am estecă în vorbă:
– Dragul meu Caravană, se pare că dom nul e un mare viteaz. Până azi n-
am auzit să fi scăpat cineva de sub braţul tău. Pe de altă parte, e şi
m ărinim os. Nu ţin minte să fi făcut caz de biruinţa asupra ta. Văd că um bli
să-l superi cu tot dinadinsul şi ştiu că-ţi lipseşte asem enea obicei. De fapt, la

40
vrem e grea am reuşit şi eu să vânez o căprioară cu un cuţit aruncat cum
trebuie. E foarte adevărat că din Maram ureş până la Constantinopol şi de la
Buda până în ţara muscalilor nu mai ştiu pe altcineva să facă asem enea
ispravă. Eu nu am nici un m erit. Se zice că m -am născut cu cuţitul în mână.
Zicala asta nu e prea departe de adevăr. După câte se pare, continuă
insinuant, domnul acesta nu poartă alte arm e în afară de cuţitul din m âna
lui. Iepurele din frigăruie s-ar putea să fi picat de acel cuţit. Şi nu văd nici un
m otiv pentru care nu am crede vorbele acestui dom n.
– Fugi, Chirilă, d-aicea! Râse Caravană. De zece ani umblăm împreună şi
nu te-am auzit că s-ar putea vâna un iepure cu cuţitul!
Străinul se întoarse ostentativ cu spatele la Caravană.
– Aţi ghicit, dom nule Chirilă, spuse el. Iepurele acesta a căzut de cuţit. Iar
pentru că am sim ţit în vorbele dom niei-tale oarecare interes în privinţa
armelor mele, iată-le.
Cu o m işcare îndem ânatică, trase de sub o lespede de piatră un brâu lat
de piele. În tecile brâului se adăposteau şapte cuţite.
– Începe să-m i placă omul, îşi m ărturisi Chirilă. Se pare că e foc de isteţ.
A prins nuanţa din vorbele mele. Să dea Domnul să fie om de treabă! De
fapt, aşa arată până acum .
Apoi, cu voce tare:
– Pentru a încerca un aruncător de cuţite desăvârşit, există o probă fără
greş. Arunci în sus un ciot de lemn. Dacă vârful cuţitului atinge ţinta,
aruncătorul poate fi socotit un mare meşter. Cândva am fost pus şi eu la
încercare cu ciotul şi n-aş putea spune că nu am avut emoţie.
Costache se grăbi să ridice un ciot de lângă foc, dar Chirilă îl opri.
– Dragul m eu, acum e noapte şi şansele sunt m ult m ai mici decât ziua,
chiar dacă luna e atât de bogată în seara aceasta. Nici eu nu m-aş
încum eta. Pe urm ă, s-ar putea ca dom nul să nu fie dispus să ne arate
m ăiestria. Şi pe legea m ea că nu i-aş lua-o în num e de rău dacă mă gândesc
la felul în care i-ai vorbit.
Tânărul necunoscut se încruntă, ghicind în vorbele lui Chirilă niţică
neîncredere şi parcă o urm ă de scuză pentru el. Se sim ţea de la o poştă
firea lui cinstită. Îşi încinse cu îndem ânare brâul de piele, puse cuţitul în
teacă, lângă celelalte, apoi se întoarse către Caravană.
– Aruncă, dom nule, ciotul! Sper să-l nim eresc, mai ales că o parte din el
arde încă, astfel că voi putea urmări drum ul pe care urcă.
Vânătorul nu se hotărî să arunce, aşteptând ca tânărul să-şi pregătească
unul din cuţite, dar acesta părea că nici nu se interesează de un asem enea
am ănunt.
– Cred că ar trebui să-ţi pregăteşti cuţitul, i se adresă Chirilă.
Tânărul zâm bi pentru prima oară de când se întâlniseră.
– Ar fi prea uşor să aştept cu cuţitul în m ână.
– S-ar putea să nu vă ajungă tim pul, observă din nou Chirilă.
– Vom vedea.

41
 În prim ul m oment, Caravană fu tentat să arunce lem nul foarte sus şi
departe, dar firea lui cinstită trecătoare învinse acea slăbiciune. Ciotul se
învârti prin aer, descriind o curbă roşiatică. Mâna tânărului se m işcă moale,
parcă lipsită de energie. Cei trei vânători, care nu se mirau din orice,
scăpară o exclam aţie de uimire. Cuţitul se înfipse în ciot şi căzu dimpreună
cu el la pământ. Chirilă nu se m ai putu stăpâni. Îi întinse m âna tânărului,
plin de entuziasm .
– A fost o lovitură straşnică, dom nule! Pe legea m ea! Credeam că nu se
m ai află alt om în afară de m ine căruia să-i reuşească o asem enea lovitură.
Cuţitul poate deveni o arm ă grozavă num ai când ceri de la el tot ce poate să
dea. Mii de oam eni poartă cuţite şi se cred înarm aţi, Nu mai încape îndoială
că dom nia-ta eşti un m are ochitor. Poate cel mai mare pe care l-am văzut
vreodată. Există totuşi o deosebire între noi doi. O deosebire care mă
uim eşte. Eu când arunc prind lam a între degete. Domnia-ta ţii cuţitul în
palmă, cu vârful la vârful degetelor. În definitiv, e bună şi m etoda asta, dar
îţi m icşorează forţa de aruncare. Ar m ai fi poate şi o problemă de ochire. La
m ine, cuţitul porneşte din dreptul um ărului şi trece pe lângă faţa mea, deci
prin apropierea ochiului drept. Asta înseam nă că am posibilitatea de ochire.
La dom nia-ta, cuţitul porneşte din dreptul şoldului, având o diferenţă de
înălţim e de cel puţin doi coţi. Şi cu toate aceste scăderi, se pare că lovitura
dom niei-tale e fără greş, iar asem enea îndemânare se capătă după foarte
m ulţi ani.
– Părerile dom niei-tale sunt în parte adevărate, recunoscu tânărul. La
început aruncam şi eu ţinând lam a cu degetele şi mi-am dat seam a că se
pierde tare m ult timp. La metoda m ea de aruncare creşte viteza şi chiar
posibilitatea de ochire. Să zicem că mi-a apărut o ţintă în faţă. Cuţitul stă
înfipt în teaca lui cu vârful în jos, cum e şi firesc, Dom nia-ta pierzi timp să
întorci cuţitul şi să-i prinzi lam a între degete. Al doilea tim p se pierde prin
ridicarea m âinii în dreptul um ărului şi ducerea ei spre spate. La m ine există
o singură mişcare, lungă. Trag cuţitul din teacă şi, în tim p ce duc mâna spre
spate, pe lângă şold, el se aşază singur în palm ă. Iar când mâna cu cuţitul
revine în faţă, m âna se ridică până-n dreptul ochiului, astfel că posibilitatea
de ochire creşte. Deci, e vorba de o singură mişcare, lungă, curgătoare, iar
forţa de aruncare e destul de bună. Mă încumet să nim eresc până la
douăzeci şi cinci de paşi. Poate aţi observat în aruncarea m ea o oarecare
încetineală. Aceasta e numai aparentă. În fond, e o anum ită eleganţă a
aruncării, care se capătă cu timpul.
– Arunci atât de departe? Se miră Chirilă. Păi cam asta e şi pentru mine
distanţa până la care am o oarecare siguranţă. Răm ân totuşi uim it de
precizia domniei-tale şi, dacă n-aş fi văzut cum ai lovit ciotul m i-ar fi fost
destul de greu să cred. Poate că acest fel de aruncare să fie m ai bun decât
al m eu. Am să-l probez cu prim a ocazie. Am auzit de un singur om care ar
m ai fi putut să facă o asem enea ispravă, dar om ul acela e m ort de vreo doi
ani. Era un tânăr de prin părţile Banatului. Sau cel puţin aşa se credea. Îl

42
chem a Cae Indru. Eu nu l-am văzut niciodată, dar oamenii de toată
încrederea spuneau că acel Cae arunca atât de repede cuţitele, încât
duşm anii lui cădeau ca spicele sub secer? Ă. Iar despre loviturile lui se
spune că nu-şi greşeau ţinta. Se m ai vorbeşte şi azi că ar fi fost cel m ai
grozav spadasin din Carpaţi. Că era un adevărat diavol când îşi rotea sabia
printre duşm ani. Cică avea o lovitură num ai de el cunoscută, care despica
beregata adversarului. Mulţi spadasini cu renume nu s-au sfiit s-o ia la
goană din faţa lui şi nu le-a fost deloc ruşine. Se pare că a fost un m are
viteaz. Hm ! Poate că lum ea a mai înflorit niţel lucrurile despre el. Păcat că
nu şi-a pus viaţa şi iscusinţa în slujba patriei. Ar fi fost nevoie de asemenea
om . Despre viaţa lui nu se vorbeşte tocm ai frum os printre oam eni. Parcă am
auzit că ar fi fost amestecat în nişte afaceri nu prea curate. Hm ! Dar noi nu
avem dreptul să-l judecăm. Întâi, pentru că e m ort, iar în al doilea rând,
pentru că ce ştim despre el e numai din auzite. Şi lumea vorbeşte m ulte.
Înfloreşte lucrurile şi le încurcă de nu le m ai dai de capăt. Se pare că a avut
o m oarte năprasnică. Se spune că s-ar fi ascuns într-o colibă mare undeva
prin Munţii Semenicului. Că duşm anii lui au înconjurat coliba, dar nu au
putut pătrunde la el. Câţi s-au apropiat de uşă s-ar fi ales cu câte-un cuţit în
piept. Până la urm ă au făcut şomoioage aprinse şi le-au tot aruncat cu
săgeţile, până când coliba şi proprietarul ei s-au prefăcut în cenuşă.
În tim pul discuţiei, Ducu răm ase m ai la o parte, scum p la vorbă aşa cum
îi era felul. Din locul acela rem arcă încă o dată îm brăcăm intea elegantă a
necunoscutului, uimindu-se de cizm ele lui cu croială frumoasă, din piele de
căprioară. Pantalonii, strânşi pe picioarele lungi, arătau a fi dintr-un postav
de cea m ai bună calitate. Peste căm aşa de m ătase, dantelată, purta o vestă
bine strânsă pe talie, după moda Apusului. Faţa, prelungă, avea o anum ită
dulceaţă fem inină. Părul căzut pe frunte îi da acel aer tineresc al băieţilor
încă neform aţi. Mişcările corpului aveau oarecare moliciune, ca de pisică în
tim p de linişte. Moliciune care după cum observase ceva m ai devreme, se
transform a fulgerător într-o m are elasticitate a corpului. Mişcările şi vocea
lui îi am inteau parcă despre o veche cunoştinţă. Oare cine era om ul acesta?
– După felul în care ne-ai poftit lângă foc, se pare că ne cunoşti foarte
bine, continuă Chirilă. Eu nu prea ţin m inte să fi avut plăcerea de a ne fi
întâlnit în vreo îm prejurare.
– Adevărat! Răspunse necunoscutul. Până în noaptea aceasta nu am avut
prilejul să vă cunosc m ai de aproape, cu toate că despre domniile-voastre
am auzit de m ultă vrem e. Iar cei care vă pom enesc nu uitau să adauge
m ulte vorbe de laudă. Când m-ai iscodit, domnule Ducu, am avut plăcerea
să-ţi simt prezenţa. Ştiu că puţin se pot lăuda cu asemenea ispravă. Şi m ult
m ai puţini ar fi aceia care l-ar putea urm ări pe Ducu cel Iute până la soţii lui,
să le asculte discuţia, să mai aibă tim p de întoarcere şi să m ănânce liniştit,
aşteptând atacul dom nului Caravană. Ştiţi şi dom niile-voastre că viaţa de
unul singur prin locuri nu tocmai sigure îţi cere unele m ăsuri de prevedere.
– Ai făcut dom nia-ta asta? Întrebă Caravană uim it.

43
 – Aşa se pare, îngână Ducu, parcă amuzat.
– Straşnică întâm plare! Zâm bi Chirilă. Prietenului Caravană i-ai dat o
lecţie de trântă şi nu sunt m ulţi care ar putea face asem enea lucru. Lui Ducu
i-ai dat o lecţie de pândă şi de urm ărire. Pe Ducu nu l-a păcălit nim eni până
azi în chestii d-astea. Mie m i-ai dat o lecţie de aruncare a cuţitului. Ceva m ai
devrem e poate că te-aş fi întrebat ce cauţi singur cuc pe m eleagurile
acestea. Acum însă îm i dau seam a că un om ca domnia-ta eşti unul dintre
aceia care ştiu cum nu se poate mai bine să se ferească de prim ejdii.
Necunoscutul nu răspunse num aidecât, gândindu-se că în orice caz
Chirilă putea să fie la fel de îndem ânatic în a trage oamenii de limbă pe cât
îi m ersese faima la aruncarea cuţitului. Obişnuit să nu-şi dezvăluie gândurile
cu prea m are uşurinţă, tânărul hotărî să schimbe vorba printr-un atac m enit
să-i încurce pe vânători:
– Vă credeam pe undeva prin părţile Braşovului. Principele Transilvaniei a
pornit m ulţi oam eni pe urmele dom niilor-voastre. Se vede că unele piedici v-
au întors din drum.
La asemenea vorbe, Chirilă ciuli urechile.
– Aşa este, dom nule. Drum ul acesta e ceva m ai sigur.
– Iar ocolul nu are im portanţă când ai nişte cai buni. Apoi, drum ul prin
ţara aurului e destul de interesant.
Chirilă răm ase pe gânduri, întrebându-se ce urm ărea necunoscutul. Iar
când răspunse, vocea lui fu destul de insinuantă:
– Da, dom nule. Dacă nu-l făceam , ne lipseam de plăcerea de a vă întâlni
aici, în sihăstria asta. Îmi plac hainele domniei-tale. Asem enea haine se
potrivesc mai bine la oraş.
– Am o mare slăbiciune, râse necunoscutul. Îm i place să m ă îm brac bine.
Întâlnirea noastră se pare că i-o datorăm lui Sigism und Báthory, Fără
m ăgăruşul lui nu am fi avut prilejul să ne cunoaştem . Sau, poate se ivea un
prilej m ai târziu.
Vânătorii tresăriră la asemenea cuvinte şi prim a lor pornire fu aceea de a
duce m âinile la arm e. Din fericire, intenţiile lor nu se transform ară în gesturi.
Totuşi, tânărul le ghici gândurile şi nu se putu opri să aducă puţină lum ină.
– Dom nilor, spuse zâmbind, am avut plăcerea să văd pregătirile pe care
le-aţi făcut pentru capturarea m ăgăruşului. Şi, pe cinstea m ea, planul
dom nului Caravană m i-a stârnit adm iraţia. Sigism und o să turbeze aflând
asem enea ispravă, din care se alege destul de păgubit. Bănuiala ar fi putut
să cadă asupra lui Kunzli şi zău dacă mai avea im portanţă o bănuială în
plus. Dar dom nul Caravană a avut bunătatea să agaţe de şaua m ăgăruşului
un bileţel cu m ulte salutări principelui, din partea vânătorilor. Poate că e mai
bine aşa. Cele treizeci şi opt de ocale de aur vor lua drum ul Ţării Rom âneşti.
Acolo e m ultă nevoie de aur. Sunt convins că nu veţi opri nim ic pentru
dom niile-voastre. El va avea o destinaţie m ai bună.
– Dom nule, îl întrerupse Chirilă mai puţin prietenos. Raţiunea mă
îndeam nă să te iau prizonier, având aceste drepturi prin faptul că ne-ai

44
spionat. În schim b, inim a? Îmi spune că trebuie să am încredere în domnia-
ta. Pe noi vânătorii, rar ne înşeală inim a. Îmi pare totuşi rău că nu pot
asculta de inim ă. Predă-ne cuţitele! Vei m erge cu noi până când vom socoti
că e cazul să-ţi dăm drumul. Poate că atunci îţi vom cere iertare.
Tânărul necunoscut îşi încrucişă braţele şi-l privi am uzat pe Chirilă.
– Problem a s-ar pune şi altfel, dom nule Chirilă. Şi eu am urm ărit aurul,
aşa cum l-aţi urmărit dom niile-voastre. Cred că nim eni nu-mi putea refuza
acest drept. Auzind discuţiile pe care le-aţi purtat, m -am lăsat păgubaş. Nu
e tocm ai plăcut să renunţi la o asem enea pradă.
– N-am nici un m otiv să te cred, spuse Chirilă întunecat. Te rog, predă-ne
cuţitele!
– O clipă! Strigă Ducu. Nu putem să-i aducem o asem enea nedreptate
acestui om.
Vânătorul se întoarse mirat.
– Crezi că o fac bucuros?
– Nu o vei face deloc, prietene Chirilă! Domnul acesta m -a scăpat din
m âinile oam enilor lui Sigism und.
– Când?
– Acum câteva zile. Asta s-a petrecut la hanul Butoiul Tămăduirii. Şi-a
riscat viaţa pentru mine şi doar nu-m i era dator cu nim ic.
– Nu m ă aşteptam să mă recunoşti, râse tânărul, surprins. Se vede că ai
ochi foarte ageri.
– Aşa se pare, recunoscu Ducu prietenos. Basm aua ţi-a acoperit bine
faţa, dar omul mai are unele mici particularităţi despre care poate că nici nu
ştie. Mişcările dom niei-tale sunt moi, ca de pisică. Iar degetele m âinilor
subţiri, ca de dom nişoară. Vocea părea altfel în noaptea aceea. Doar în
m om entul când ai dat loviturile de sabie ea a devenit tărăgănată, ca şi
adineauri, când ai luat cuţitul de la gâtul lui Caravană şi l-ai poftit să se
ridice.
– Deci, zise necunoscutul, dom nul Caravană a greşit când m -a atacat.
Dom nul Ducu a greşit când m -a pândit. Dom nul Chirilă a greşit când a
încercat să se călăuzească după raţiune. Eu am greşit când am crezut că,
având basm aua pe faţă, nu voi fi recunoscut de nimeni. Cu toată isteţim ea
şi priceperea noastră, răm ânem , totuşi, nişte bieţi oam eni.
Necunoscutul se întrerupse din vorbele lui şi răm ase o clipă atent. Iar
când vorbi, vocea lui fu o şoaptă.
– Se apropie cineva de noi. Sper să fie prietenii voştri.
Chirilă ascultă şi el atent, dar nu m ai fu nevoie. Din spatele brazilor îşi
făcu apariţia Marcu şi cei doi băieţi. Veneau încet, uitându-se la străin. Când
ajunseră foarte aproape, Marcu tresări puternic şi făcu un pas înapoi,
exclamând:
– Cae Indru. Acest om e Cae Indru. Oare au înviat morţii?
– Nu te cunosc, rosti Cae.
Marcu bolborosi, uitându-se la el ca la o stafie:

45
 – Am inteşte-ţi, dum neata, de o noapte cu ploaie mare! Acum doi ani. Pe
o vrem e de ziceai că e vrem ea de apoi. În casa podarului de la Mureş, am
doborât îm preună şase duşmani de-ai dom niei-tale. Eu sunt podarul acela.
Faţa lui Cae Indru se lumină.
– Îm i am intesc, prietene. Mă bucur că ne întâlnim.
Câteva clipe tăcură toţi, privindu-l pe Indru. Prim ul îşi reveni Chirilă.
– Iată, dom nule, că focul vostru se stinge, iar jum ătatea de iepure s-a
răcit de mult. Ce-ai zice dacă am cina îm preună?
– Cred că aş prim i cu plăcere, se lum ină Cae.
Peste o jumătate de ceas, vânătorii şi tânărul acela ciudat şedeau în jurul
focului, gustând în tihnă din iepurele rum enit. La picioarele lor, pârâul cânta
zglobiu, nepăsător de câte se întâm plau în pădure. Vorbele veneau rar,
acoperite de trosnetul vreascurilor care se transform au în jăratic.
– Ar fi plăcută o călătorie îm preună, insinuă Ducu.
– Ar fi plăcută, consimţi Cae, dar drum urile noastre se despart. Mâine
seară am o întâlnire im portantă la Sebeş. Spuneai, dom nule Chirilă, că acel
Cae Indru şi-ar fi făcut un num e rău. Nu vreau să m ă apăr. Lum ea vorbeşte
m ulte. Vă pot răspunde însă printr-un exemplu. Aţi luat aurul lui Sigismund.
Lum ea va zice că sunteţi de aceeaşi teapă cu faim osul Kunzli. Numai
dom niile-voastre şi eu ştim că nu e aşa.
Tăcură cu toţii, recunoscând m ultă dreptate în vorbele tânărului. Se
culcară târziu. Doar Chirilă rămase m ai la o parte, să vegheze som nul
celorlalţi. Din locul acela îl auzi pe Caravană discutând mânios cu Zam bilica,
iar calul, cum inte şi resem nat, picotea m olcom .
– Ai m ai pomenit asemenea drăcovenie? Un flecuşteţ de băiat să m ă
trântească de faţă cu prietenii m ei. Şi bine că nu mi-a rupt un picior sau o
coastă. Ce dacă îl cheam ă Cae Indru? Te-ai făcut al dracului, Zam bilico! O
vorbă nu scoţi. Măcar să m ă aprobi. Altădată, cum deschideam gura săltai
căpşorul ăsta slut şi holbai ochii la mine. Cum o să mai fac eu pe grozavul în
faţa prietenilor m ei după asem enea trântă? Acum eu vorbesc, eu aud. În
toată Ţara Rom ânească nu am văzut un cal mai nesim ţitor. S-au despărţit ei
prieteni mai ai dracului decât noi. Crezi că-i m are lucru? Îm i iau frumuşel
şaua pe um ăr şi m ă tot duc în lum ea m are. Ce dacă o să-m i curgă niţel
lacrimile? Cui îi pasă? Ai văzut ce m âini are?
Costache sm ulse de sub şa o pătură veche, găurită şi se înfăşură în ea
încercând să adoarmă. Calul se foi o vreme neliniştit. Apoi îl împunse pe
vânător cu botul în spinare, iar acesta i se adresă som noros:
– Lasă-m ă, nătărăule, să dorm ! Crezi că doi prieteni se despart doar
dintr-o ceartă? Certurile nu-i despart pe prietenii înţelepţi. La certuri se spun
cele m ai m ari şi m ai m ulte adevăruri.

Capitolul 6

46
 Bătea vântul. Cerul era jos. Norii zdrenţuiţi îşi depănau franjurile pe
crestele golaşe sau pe vârfurile copacilor. Dinspre m unţi se lăsa către
câm pie, în miezul zilei, o întunericim e ca în amurg. Picături de ploaie, mari şi
rare, cădeau pe pământul încins, lovind cu zgomot sec. Un călăreţ, aplecat
m ult pe coam a calului, se strecura iute prin ultim ele văi ale Apusenilor.
Calul, înviorat de răcoare, fugea plin de o neaşteptată vigoare. Atm osfera,
învolburată, căpătase acea prospeţim e pe care o simţi la câm pie abia după
trecerea ploii. Cae Indru sorbea cu nesaţ aerul puternic ozonat şi, îmbătat
de goana sălbatică, zâm bea copilăros, uitând pentru o clipă am ărăciunea
care pusese stăpânire pe inim a lui de multă vrem e. Se sim ţea ca într-o
dim ineaţă dulce de vară, când puritatea m atinală te îndeam nă la călătorii pe
care nu le-ai visat cu puţină vrem e înainte. Calul şi călăreţul ieşiră dintre
dealuri. Munţii, răm aşi m ult în urm ă, se confundau cu norii întunecaţi. Cae
lăsă calul în voia lui, iar zâm betul acela copilăros i se şterse treptat. Se
îm plineau doi ani de când se lăsase la fund, ascunzându-se de oam eni. Doi
ani de singurătate prin m unţi, prin locuri rar călcate de picior om enesc. Se
m aturizase în aceşti doi ani. Sperase chiar că lum ea a uitat de el. Că alte
evenimente i-au prins pe oameni în vârtejul lor. O vrem e, nădăjduise că se
va putea statornici pe undeva. I-ar fi plăcut să se ocupe de creşterea cailor,
lăsând sabia şi cuţitele să ruginească, uitându-le pentru totdeauna. Râse,
gândindu-se că apoi va îmbătrâni un pic, va strânge ceva avere şi se va
îngrăşa, ca orice creştin cu frica lui Dumnezeu. Gândurile acestea îi veniseră
cândva. Trecuse multă vrem e de atunci. Acum era convins că nu i s-ar
potrivi o astfel de viaţă, care nu se îm păca în nici un fel cu firea lui.
Scrută îm prejurim ile. Se apropia seara. Peste un ceas avea să se
întâlnească într-o casă din Sebeş cu excelenţa-sa dom nul Iojica Ştefan,
m arele conducător al treburilor din Transilvania. Prim ul om al principatului,
după Sigismund Báthory, Acel principe m ărginit, fluşturatic şi îngâm fat.
Gândurile îl furară din nou, purtându-l pe aripile lor nevăzute spre
frum oasele plaiuri bănăţene, Revăzu în minte coliba din munţii Sem enicului.
Acea colibă cu bârne înnegrite de fum, din care se avântase în cea m ai
fantastică aventură, ajutându-l pe Iojica din um bră. Când se întâlniseră pe
Sem enic, Iojica avea vreo treizeci de ani, o pungă mare şi goală, o
inteligenţă uluitoare, nişte haine care şedeau pe el ca prinse cu ţinte, nişte
visuri mari cât Munţii Sem enicului şi o foame din cele m ai straşnice. Au
discutat o iarnă întreagă despre libertatea om ului şi a popoarelor. Despre
unirea rom ânilor într-o ţară m are şi puternică. În prim ăvară, când s-au topit
zăpezile şi-au scos mârţoagele din adăposturi şi au pornit spre Alba-Iulia cu
doi galbeni în buzunare şi cu hotărârea de a transform a visurile lor în
realitate.
Revăzu în m inte, pe partea de răsărit a Sem enicului, castelul familiei
Cristu. Locul unde gustase câteva clipe de fericire, mult prea puţine în viaţa
lui agitată. Aşezat la poalele m unţilor, castelul fam iliei Cristu dom ina un
platou uriaş, înconjurat pe trei părţi de păduri nesfârşite. Construit din piatră

47
şi lem n, pe care plantele agăţătoare form au tencuiala lor verde, castelul îşi
rezem a spinarea de ultim ii pereţi stâncoşi ai muntelui. Pădurea sem eaţă îşi
apleca parcă aripile mari deasupra lui, fiindu-i pavăză bună pe vrem i de
restrişte. Pe platoul im ens, pârâiaşele zburdau sprintene printre ierburi, fără
îngăduinţă de odihnă. Păstrăvii se strecurau pe apă la deal ca nişte păreri.
Mirosna de brazi potolea aerul iute, dându-i parcă un gust dulce, niţel
am ărui. Herghelii de cai pe jum ătate sălbatici, cu picioarele zvelte, cu
trupurile lucioase şi elastice, cu ochii răi, neîncrezători, se puneau pe goană
din nim ic, făcând să duduie păm ântul sub copitele lor. Platoul, caii şi
pădurea cu hotarele greu de socotit, pe care nu le revendica nim eni, erau
bogăţiile familiei Cristu. Prim ăvara, devrem e, înainte de apariţia frunzei, se
abăteau pe la castel negustorii de cai şi afacerile fam iliei de dovedeau a fi
dintre cele m ai fructuoase. Herghelii întregi luau drum urile spre şes,
părăsind platoul pentru totdeauna, petrecuţi de privirile triste ale
castelanilor.
Fam ilia Cristu era destul de restrânsă. Prim ul în ordinea vârstei, prim a
locatară a castelului, era o bătrână surdă de-a binelea, despre care nu ştia
nim eni câte prim ăveri apucase. În afară de Bunica nu mai purta alt num e,
iar dacă avea unul, lucrul acesta nu m ai prezenta nici o im portanţă. Cui voia
să o asculte îi spunea poveşti lungi, cam încurcate şi toate se învârteau în
jurul cailor. Fiul ei, Petre Cristu, se apropia de şaizeci de ani. Înalt şi
ciolănos, cu părul roşu şi aspru, cu faţa colţuroasă, cu ochii cenuşii, reci, nu
se arăta o fire tocmai prietenoasă. Trăia mai m ult printre cai. În serile lungi
de iarnă se aşeza uneori lângă Bunica. Bătrâna începea o poveste despre
cai. Şi de fiecare dată povestea suna altfel. Apoi mai adăuga de la ea prin
locurile unde pierdea şirul povestirii sau pur şi simplu uita rosturile,
am intindu-şi de cutare sau cutare cal. Petre Cristu îi sorbea cuvintele,
aproba din cap cu plăcere, ochii lui căpătau căldură şi povestea se înnoda
m ereu ca un cântec monoton. Al treilea castelan era Ion Cristu, fiul lui Petre.
Mult prea elegant pentru platoul acela singuratic, părea a fi un m usafir picat
acolo pe neaşteptate. Învăţase de mic la Viena şi la Constantinopol,
sim ţindu-se atras de ştiinţă şi de cunoaşterea lum ii, fără a neglija însă
călăria şi cunoaşterea arm elor. Al patrulea şi ultim ul castelan era Stela
Cristu, m ezina fam iliei. O zvârlugă de fată nurlie, cu părul roşu, tuns
băieţeşte, cu ochii mari, cenuşii, duri ca oţelul, în care m ânia şi dragostea de
viaţă, bucuria şi tristeţea aveau o singură sclipire de lumină, ca o notă
m uzicală ce nu poate exprima singură nici bucurie, nici tristeţe şi nici un alt
sentiment. Călărea pe deşelate m ai bine ca un bărbat, iar îngrijitorii cailor se
uitau la ea ca la o m inune. Părea o ciută zglobie, total neştiutoare de
frum useţea ei. Cae o întâlnise în pădure. Şedea adunată ghem, lângă o tufă
de m erişor. Glezna îi era roşie şi um flată. I-a rugat s-o ducă acasă şi i-a
arătat cu mâna direcţia spre castel. S-a aplecat s-o ridice în braţe, dar fata
s-a tras îndărăt.
– Cum vrei să te ajut dacă nu m ă laşi? O întrebase zâm bind.

48
 – Dacă-mi dai calul domniei-tale, încalec singură.
S-a săltat în şa şi a dat pinteni calului, fără un cuvânt. Cae a rămas o
clipă descumpănit, murm urând am uzat:
– Până azi nu a reuşit nim eni să-mi ia calul şi să mă lase m ofluz în
m ijlocul pădurii. A naibii fată! Iar despre m ine, ce să m ai zic? Deştept
bărbat!
Apoi se gândi la calul fetei. Nu putea să fie prea departe. Îl căută prin
îm prejurim i şi, când dădu cu ochii de el, răm ase înm ărm urit. Văzuse m ulţi
cai buni în viaţa lui, dar un asemenea exem plar nu m ai întâlnise. Parcă
întreaga natură i-a dăruit tot ce a avut mai de preţ. Când îi prinse căpăstrul,
pielea calului se înfioră, adunându-se în m ii de zbârcituri. Ochii îi erau răi,
am eninţători. Coam a neagră, cu firele lungi, lucea ca unsă cu grăsim e.
Încercă să se desprindă, ridicându-se pe picioarele din spate. Nu reuşi. Dădu
buzna peste om cu pieptul lui puternic, dar acesta prevăzuse atacul. Trecu
un ceas de luptă năprasnică şi omul ieşi victorios. Sim ţindu-l potolit, Cae îi
prinse gâtul cu braţele. Trupul calului se înfioră uşor. Liniştea puse stăpânire
pe el cu încetul, în timp ce om ul îi strecura la ureche o groază de cuvinte
dulci, ca de îndrăgostit. O ultim ă încercare de răzvrătire fără sorţi de
izbândă încheie pace între cal şi călăreţ. Urm ă o goană îndrăcită pe potecile
pădurii, iar când se opriră lângă treptele castelului, câţiva îngrijitori săriră
într-o parte, închinându-se.
Bătrânul Cristu îşi făcu loc în faţă şi-i strigă aspru:
– Descalecă, dom nule, de pe Vânt Sălbatic! S-ar putea să te
schilodească. Până şi pe fata mea a trântit-o, m ăcar că sunt prieteni vechi.
Şi ca să-ţi spun drept, nu prea ştiu călăreţi prin îm prejurim i care s-o întreacă
pe fata mea. Când începi să crezi că te-ai îm prietenit cu el, atunci te aruncă
m ai abitir din şa.
Cae descălecă fără grabă şi, înainte de a se despărţi de Vânt Sălbatic, îi
prinse botul şi-l sărută. Se depărtă apoi şi schimbă câteva cuvinte cu gazda.
Dar calul, în loc s-o rupă la galop, cum îi era obiceiul, veni în spatele
tânărului şi-l îm pinse prieteneşte cu botul, spre uim irea oam enilor. În ochii
reci ai lui Petre Cristu apăru o lum ină caldă.
– Se pare că eşti un mare vrăjitor de cai, spuse, şi oam enii se m irară
văzându-l că zâmbeşte.
– Nu-i destul să te pricepi la cai, răspunse tânărul. Trebuie să-i iubeşti din
tot sufletul, iar caii sim t lucrul acesta chiar mai bine decât om ul.
După asem enea vorbe, Cae Indru şezu m ultă vreme de taină cu
castelanul acela ursuz. Rămase peste noapte la. Castel. Ascultă una dintre
năstruşnicele poveşti ale Bunicii. Spuse şi el o poveste, cu un cal arăbesc şi
nu m ai părăsi locurile acelea. A doua zi, oam enii aflară că tânărul devenise
noul adm inistrator al castelului în locul lui Ion? Cristu, care plecase la
Constantinopol.
Au trecut câteva luni. Stela Cristu începu să întârzie în faţa oglinzilor, pe
care nu le lua în seam ă altă dată. Devenise mai tăcută. În faţa

49
adm inistratorului se îmbujora la faţă din te-m iri-ce.
Venise o toam nă rea, cu ploi lungi şi sem ne de îngheţ. Într-o dum inică
dim ineaţa, trecură pe acolo nişte negustori de cai. Întâlnindu-l pe
adm inistrator, schimbară între ei semne tainice. Îl întrebară pe gazdă, mai
pe ocolite, despre tânărul acela. Iar gazda, în afară de multe cuvinte de
laudă, nu ştia decât că-l cheam ă Cociuban. La câteva zile după plecarea
negustorilor, năvăliră în curtea castelului o droaie de călăreţi. Cae tocm ai se
întorcea de pe platou, săltând mulţum it în şaua lui Vânt Sălbatic. Înainte de
a intra în curte, îşi pironi ochii în păm ânt şi opri calul. Unele urm e de
potcoave, neîntâlnite la caii de pe platou, îi atraseră atenţia. Întoarse calul
pe jum ătate, hotărât să facă un ocol prin pădure. În acel m om ent, călăreţii
ieşiră din ascunzătorile lor. O voce puternică făcu să răsune platoul, iar
pădurea tăcută repetă cuvintele:
– Eşti în m âinile noastre, Cae Indru!
Administratorul duse fulgerător m âna la brâu, în locul unde purta nişte
cuţite de care nu se despărţea niciodată. Doi dintre călăreţi se rostogoliră
din şa unul după altul. Vânt Sălbatic se întoarse din drum. Nu se cunoştea
cal care ar fi putut să-l ajungă.
Au trecut doi ani. Lum ea îl credea m ort. Poate şi Stela. O clipă, obrazul
lui Cae Indru îm pietri ca tăiat cu dalta. Se scutură din gânduri şi-şi strecură
calul pe uliţele înguste ale Sebeşului. Vânt Sălbatic opri la poarta unei case,
care apucase cândva tim puri m ai bune. Cineva deschise poarta. Călăreţul
înaintă printre nişte tufe de coacăze crescute în neorânduială. Descălecă în
faţa casei şi lăsă calul în voia lui. Un tânăr elegant, mirosind a parfum bun, îl
invită să, intre.
– Poftiţi, dom nule Indru! Excelenţa-sa vă aşteaptă.
Musafirul se opri în culoarul încăpător.
– Ce mai faci, dom nule Ianoş Chioreanu?
– Mulţumesc! Se înclină acesta. Mă bucur că un om atât de vestit ca
dom nia-ta nu mi-a uitat numele. Poate că bucuria ar fi fost şi m ai m are dacă
m i-aţi fi spus Ion.
– Adevărat! Râse Cae. Doar suntem între noi.
Iojica îl aştepta într-o odaie puternic luminată. Şedea la m asă, dus pe
gânduri. La intrarea musafirului, se ridică bucuros. Tânărul răm ase lângă
uşă. Se priviră în tăcere câteva clipe, încercând fiecare să observe ce s-a
schim bat în înfăţişarea celuilalt. Izbucniră în râs şi se îm brăţişară. Ion
Chioreanu aduse curând o tavă pe care se odihnea bine rum enit un pui
dolofan, iar lângă el şedea îm bietoare o carafă cu vin.
– Mănâncă, prietene! Porunci Iojica. Cred că eşti obosit şi flăm ând.
Musafirul nu se lăsă poftit de două ori. Tăbărî cu toată evlavia asupra
bunătăţilor şi liniştea odăii fu curmată din vrem e-n vrem e de trosnetul
oaselor de pui. Iojica îşi cântări oaspetele din priviri. Se m ai maturizase
tânărul lui prieten. Se schim base m ult în cei doi ani. Până şi ochii inteligenţi
păreau m ai adânci. Doar gesturile m oi, parcă însoţite de o anum ită lenevie,

50
rămăseseră aceleaşi. Ciocniră câte-un pahar cu vin. Cancelarul abia îşi m uie
buzele. În întreaga ţinută a excelenţei-sale nu mai răm ăsese nim ic din aerul
rece, distant, de la curte. Devenise un om sim plu, bucuros că se află în
aceeaşi încăpere cu prietenul său, iar Cae sim ţi lucrul acesta şi dintr-o dată
totul i se păru frum os în odaie.
– Cum ţi se pare friptura?
– Puţină, râse Cae.
– Şi când te gândeşti că Ion Chioreanu a pregătit-o pentru am ândoi!
– Nu-i pentru cine se pregăteşte.
– Hei, tinere, zâm bi cancelarul, nu ţi se pare că eşti cam necuviincios cu
al doilea om al principatului?
– Nu! Sunt doar nem ulţum it că nu te afli pe prim ul loc.
– Ei, drăcie! Murm ură Iojica. Tu crezi că e uşor?
– Greu a fost până aici. Ţi-au trebuit o mulţim e de paşi. Acum a mai
rămas doar unul.
– Unul care face câţi toţi ceilalţi.
– Aiurea! Voi, oam enii mari, cam complicaţi lucrurile.
– Aşa am crezut şi eu multă vrem e, redeveni serios Iojica. Acum îmi dau
seam a, prietene, că sacrificiile pe care le-am făcut am ândoi nu şi-au atins
ţinta decât în parte. Eu am ajuns cancelarul principatului. Dar principe n-am
să fiu. Îm i lipsesc ajutoarele pe care nici tu nu mi le poţi da. Am visat
am ândoi în coliba de pe Semenic să dăm Transilvaniei un conducător bun.
Să le redăm rom ânilor drepturile de care au fost păgubiţi. Acum sunt
cancelar şi ştii ce pot să fac pentru ei? Îl mai scap uneori pe câte unul de la
plata nedreaptă. Îi strecor o vorbă bună altuia sau îl ajut pe careva cu nişte
bani. Ei, m ai fac eu şi altele, rosti în continuare, văzând încruntarea
prietenului său, dar e cam puţin faţă de cât am crezut că voi putea. Iar dacă
aş ajunge principe, tot n-aş putea face mai m ult. Nobilii Transilvaniei ar fi
m ereu mai puternici decât mine. Or, interesele lor de stăpânitori ai bogăţiei
şi ai iobagilor nu s-ar potrivi deloc cu ale m ele. Unul sau doi oam eni nu pot
schim ba soarta unui popor, oricât de sus ar fi ei cocoţaţi. Asta e, prietene.
Te încrunţi degeaba. De când e lum ea, planurile au rămas tot planuri. Cât ar
fi ele de bune, când ajung să se înfrunte cu viaţa, încep să-şi arate
neajunsurile.
– După câte înţeleg eu, zise Cae ironic, ţi-e team ă să m ergi mai departe.
Oare să-ţi fi pierdut ceva din vechile elanuri? Tot ce e bun pe lum ea asta se
obţine greu, prietene. Ce obţii uşor şi fără trudă nu-i durabil. Ai dat o bătălie
m are ca să ajungi al doilea om al principatului. Vei m ai da una ca să ajungi
primul. Apoi încă una şi Dum nezeu ştie câte, până când ne vom im pune
planurile noastre. Şi abia pe urm ă va începe lupta din nou pentru alte
gânduri, care ne-au scăpat până acum .
Cancelarul îşi privi prietenul bucuros. Răm ăsese acelaşi om dârz şi gata
de lucruri noi.
– Luptă, spuse gânditor. Da! Să luptăm ! Dar încă nu sunt create condiţii

51
care să perm ită unui dom n rom ân să preia puterea principatului şi să-şi
im pună punctul de vedere. Întreaga putere şi forţă econom ică se află în
m âinile nobililor. Să zicem că mâine Sigism und Báthory va cădea sub
lovitura unuia dintre cuţitele tale. Să zicem că i-aş lua locul. Câţi dintre
nobilii principatului ar trece alături de mine? Câţiva cărora aş putea să le
ofer unele avantaje m ateriale. Poate toţi. Dar oferindu-le lor avantaje noi,
înseam nă să jupoi şi m ai rău populaţia iobagă. Ce am câştiga? Faptul că aş
deveni conducătorul suprem al principatului? La ce bun? Dacă aş pregăti o
revoltă, s-ar afla. Ne trebuie un ajutor din afară. O revoltă a iobagilor ne-ar
lua mulţi ani de pregătire. Cu o putere arm ată venită din Moldova sau din
Ţara Românească, aş putea deveni principe. Aş ridica poporul la răscoală şi
am sfărâma puterea nobililor. Aş îm părţi păm ânturile şi bogăţiile. Aş ridica
alţi nobili dintre români. În acest scop, mi-am îndreptat privirile spre Mihai-
vodă, dom nul Ţării Româneşti. Am auzit m ulte lucruri bune despre el. Dar
asta nu-i destul. Să-i vedem faptele viitoare. Poate că şi această lucrare va
cere timp mult. Vom aştepta. Eu aştept m ai uşor. Tu, m ai greu. Mi-ai
m ăturat duşm anii din drum cu sabia şi cu cuţitele tale şi nim eni nu a ştiut
despre ce-i vorba. Ţie ţi-a răm as un nume destul de pestriţ. Pe când eu m ă
bucur de o situaţie deosebită.
– Nu m ă plâng, răspunse Cae aspru. Când am pornit pe drum ul acesta nu
m -am gândit la câştiguri pentru m ine. Iar num ele m eu... ei bine, num ele
m eu ce im portanţă are?
– Atunci, să nu mai vorbim despre asta până când va veni tim pul potrivit.
Vom aştepta m işcările lui Mihai.
– Ce te face să crezi că Mihai-vodă ar fi om ul care ne trebuie?
– Am câteva m otive.
– Crezi că sunt destule?
– Nu. Nu sunt destule, dar sunt foarte interesante. Dom nul Ţării
Rom âneşti pune la cale o revoltă împotriva turcilor. I-am vizitat, luna
trecută, la el acasă în cetatea Bucureştilor. Sigur, nu prea avea încredere în
m ine. Mi-a spus puţine, dar m -a lăsat să înţeleg m ulte. Eu i-am vorbit
deschis. Cred că a sim ţit lucrul acesta. Am discutat am ândoi despre
planurile m ele. Domnul e dibaci. Nu m i le-a dezvăluit pe ale lui. M-a lăsat
doar să le bănuiesc şi ştii ce m-a m irat mult? Pe undeva, gândurile noastre
de viitor se aseam ănă. Nu mi-a prom is nim ic, dar am plecat de acolo cu
convingerea că vom lucra m ultă vrem e îm preună. Am m are stim ă pentru el.
Abia s-a aşezat în scaunul domnesc şi a şi început o lucrare de om
prevăzător. Oam eni de-ai lui de m are încredere s-au mutat în Moldova, în
sudul Dunării, la Constantinopol, în Transilvania, în Ungaria, la m uscali şi
chiar la Praga, aproape de curtea Îm păratului Rudolf al II-lea. Dar astea nu
de la el le ştiu. Am şi eu sursele mele de inform are. Curieri destoinici
aleargă de la oam enii lui spre Bucureşti, ducând în buzunarele lor tot felul
de ştiri care l-ar interesa pe dom n. În slujba lui Mihai-vodă s-au legat nişte
oameni care nu fac lucrurile pentru bani. E vorba de Chirilă Zece Cuţite,

52
Costache Caravană, Ducu cel Iute, Petrache cel Mic şi Niţă Praştie. Dacă
asem enea oam eni s-au hotărât să-l slujească pe Mihai, înseam nă că dom nul
plănuieşte lucruri m ari. Ai auzit despre castelul de la Obreja?
– Da. E al baronului Albert Szentiváni.
– A fost, râse Iojica. Acum e al contelui Hans Beckem bauer.
– Şi ce ne interesează pe noi neam ţul acela?
– Nu ne-ar interesa prea m ult, dar pe neam ţul acela îl cheamă, de fapt,
Ion Cristu. Un bănăţean dat naibii de simpatic.
Solniţa de lem n din mâna lui Cae se rupse în două. Iojica încruntă
sprâncenele abia vizibil. Ştia că prietenul lui nu-şi pierde cum pătul prea
uşor. Să fi fost mirarea atât de mare sau era altceva?
– Continuă! Rosti m usafirul şi vocea lui păru destul de liniştită.
– Cine crezi că l-a speriat pe Szentiváni atât de tare încât a fost nevoit
să-şi vândă castelul?
– Cristu?
– Aş!
– Tu?
– Ei, asta-i! Ce interes aveam ?
– Nu cum va Chirilă, Caravană şi Ducu?
– Întocm ai, prietene.
– Nu înţeleg de ce a venit acel Cristu sub nume de îm prumut. Cred că
m istificarea o să-i aducă o mulţim e de neajunsuri.
– Motive sunt destule, îl întrerupse Iojica. Una dintre m isiunile lui este de
a atrage pe saşii ardeleni într-o partidă favorabilă dom nului Ţării Rom âneşti.
Îţi închipui că un rom ân ar avea puţini sorţi de izbândă într-o asem enea
lucrare.
– Şi dacă se descoperă că e rom ân?
– Va pierde încrederea saşilor.
– Num ai atât?
– Num ai. S-a statornicit de m ult obiceiul ca oamenii să-şi ia titluri şi nume
de îm prum ut. Sigur că astea dau loc la bănuieli, dar sper ca acest Cristu să
fie destul de priceput pentru a nu i se afla num ele adevărat. De fapt, a stat
m ai mult prin alte ţări şi nu e cunoscut nici măcar la curtea lui Mihai.
– Cum ai putut ajunge stăpânul atâtor secrete? Se miră Cae.
– Aş putea să-ţi întorc întrebarea, râse cancelarul. Tu cum poţi m ânui
atât de bine sabia? Crezi că am ajuns al doilea om al principelui chiar num ai
cu ajutorul tău?
– Nu. Nu cred.
– Foarte bine! Înseamnă că mi-ai recunoscut şi m ie nişte calităţi. Acum,
când am atâta putere, ar fi păcat să nu ştiu o m ulţim e de lucruri pe care
Sigism und nici nu le visează. Sigur că îi strecor şi lui câte ceva, dar num ai ce
cred eu că e necesar. Averea m ea se ridică la o sută patruzeci de mii de
galbeni. Asta înseamnă aproape două mii de ocale de aur. Aş fi putut să fiu
de două ori mai bogat. Banii se duc însă pe unele informaţii. Plătesc regeşte

53
pe acei spioni iscusiţi care îm i strâng veşti de pe tot cuprinsul Transilvaniei
şi chiar de peste hotare. Dacă vrei să fii puternic, trebuie să ştii m ulte
despre alţii. Vrei să-ţi spun cine l-a scăpat de Ducu cel Iute din m âinile
soldaţilor în hanul Butoiul Tăm ăduirii?
– Unde-i hanul acesta? Se prefăcu mirat Cae.
– La doi paşi de Sighişoara. De fapt, cred că îl cunoşti foarte bine.
– Eu?
– Tu. Doar nu Sfântul Părinte. Unul dintre slujitorii hanului se află în slujba
m ea. Îţi închipui că o încăierare ca aceea nu trece neobservată, mai ales în
vrem e de linişte.
– Şi cum a putut să m ă recunoască?
– Ei, de recunoscut nu te-a recunoscut, dar din raportul lui am înţeles că
în noaptea aceea a trecut pe acolo un m are aruncător de cuţite.
– Poate a fost Chirilă, râse Cae.
– Aiurea! Îţi cunosc bine cuţitele.
Zicând acestea, cancelarul puse pe m asă un cuţit.
– De unde veneai în noaptea aceea? Se interesă Iojica.
– De nicăieri. Locuiam la han.
Fu rândul cancelarului să facă ochii mari.
– La han? Nu m erge, băiatule?! În hanul acela nu se aflau pasageri în
afară de Ducu.
– Era, totuşi, o doam nă. Doam na Cociuban.
– Şi ce-i cu asta?
– Mai nim ic. Dar sub căm aşa de noapte a doamnei Cociuban se afla, de
fapt, Cae Indru.
– De necrezut! Murm ură Iojica, surprins. Oricât de bine s-ar travesti un
bărbat, un ochi ager descoperă de la o poştă că-i lipsesc unele haruri
fem eieşti.
– Sunt absolut de acord, îl întrerupse tânărul. Aveam însă grijă să mă
întâlnesc seara cu oam enii hanului, iar la lum ina slabă a lum ânărilor trec
m ulte am ănunte neobservate. Apoi, trebuie să-ţi fac o m ărturisire. Când
aveam vreo şaisprezece ani, am colindat Austria cu o trupă de actori. Iar o
perucă bună şi câteva sulim anuri nu sunt tocm ai de lepădat în astfel de
ocazii.
Iojica se ridică de la m asă şi se rezem ă cu spatele de uşă. Îi venea greu
să se despartă atât de curând de prietenul său. Ar fi vrut să-l ştie în preajm a
lui. Să-l vadă bucurându-se de tinereţe şi de viaţă, iar asupra num elui său să
nu şadă cuvinte de ocară. Oftă, ştiind că ceasul acela e încă departe.
– Vei sta aici o săptămână, spuse blând, aproape duios. Va fi o
săptăm ână de refacere. Arăţi cam jigărit. Doi slujitori vor avea grijă să nu-ţi
lipsească nim ic. Te-am văzut intrând pe poartă călare. Nu sunt m are
priceput la cai, dar un asem enea animal frum os am întâlnit foarte rar. De
unde-l ai?
– E o poveste lungă, murm ură Cae tărăgănat şi faţa i se crispă uşor.

54
 Urechea fină a cancelarului prinse nuanţa schim bată a glasului lui.
Prefăcându-se a nu fi observat nim ic, se interesă grijuliu:
– Ai bani? M-am gândit să-ţi las o mie de galbeni. Sunt în sertarul m esei.
De fapt, aş vrea să nu uiţi că jum ătate din averea pe care o am ţi se cuvine
de drept. Îţi stă la dispoziţie când doreşti. Tot în sertarul mesei vei găsi şi o
scrisoare către Mihai-vodă. Peste o săptăm ână pleci la Bucureşti. Tu vei fi
om ul care va lua hotărâri acolo, în num ele m eu. Toate ştirile mi le anunţi
prin curier. Te vei opri în drum, la Braşov. În m ahalaua Scheiului e o
cârciumă renum ită, căreia-i zice La Berbecul Gras. Proprietarul e unul chel şi
m ărunt, cu faţa mirată ca de iepure. Îl întrebi de Sile Adorm itu. Acesta e
om ul meu. Prin el vom ţine legătura. E cel m ai descurcăreţ dintre băieţii
m ei. El a descoperit toată tărăşenia cu noul castelan din Obreja. Auzi, Cae?
Are Beckem bauer acela sau Cristu, cum l-o chema, o soră frum oasă cum nu
s-a pom enit în toată Transilvania.
Tânărul tresări din nou, lăsându-l nedumerit pe cancelar. Tăcură o
vrem e, fiecare cufundat în gândurile lui. Se făcuse târziu. Lum ânările
scăzuseră la jum ătate.
– Caută să-l convingi pe Mihai-vodă că avem acelaşi drum , continuă
Iojica, parcă visător. Că poate să se bizuie pe ajutorul m eu, iar acest ajutor
nu e de lepădat. Vorbeşte-i despre proiectele noastre! El va fi puternic
num ai când va uni toate păm ânturile rom âneşti sub un singur conducător.
Poate greşesc lipsindu-mă în aceste luni care urm ează de prezenţa ta. Am
unele greutăţi. Principele a cam scăpat de sub influenţa m ea, aflând unii
sfătuitori printre nobili. Aceştia l-au hotărât spre o prietenie cu turcii, în
dauna creştinilor. Sigism und s-a grăbit să trimită o solie la Constantinopol.
În scrisoarea adresată sultanului, cerea în schim b alipirea la principatul
Transilvaniei a Ţării Rom âneşti şi Moldovei. O dată cu plecarea acelei solii,
am început să m ă neliniştesc pentru viaţa m ea. Iată prim ul gând care m -a
îndem nat la întâlnirea noastră de azi.
– În cazul acesta, ar fi mai bine să răm ân.
– Nu! Mi-am luat unele măsuri. Ştiam că Ducu, Chirilă şi Caravană dau
târcoale castelului din Obreja. Am făcut în aşa fel încât vânătorii să afle
despre scrisoarea lui Sigism und. Acum , principele e înfricoşat. Şi-a dat
seam a de greşeală. Dacă scrisoarea ajunge în m âinile împăratului Rudolf, se
pot schimba m ulte în Transilvania, înainte de o intervenţie turcească.
– Eşti m ai tare decât m ă aşteptam , râse Cae.
– Sunt silit să fiu tare. Cu un principe ca Sigismund nu ştiu niciodată dacă
peste un ceas voi mai fi cancelar sau voi m ai fi în viaţă. Acum , pare să-mi
arate oarecare bunăvoinţă. M-a rugat să-i găsesc acea scrisoare încăpută pe
m âinile vânătorilor.
– Şi ce hotărâre ai luat? Îi urm ăreşti pe vânători?
– Nici gând, zâm bi aspru Iojica. Atâta vrem e cât Sigismund e
înspăim ântat, se pot pune la cale m ulte lucruri bune, spre folosul creştinilor.
Iar Mihai-vodă va avea asupra lui o arm ă care i-ar putea aduce m ulte

55
foloase.
Trăsura excelenţei-sale ieşi pe poartă şi se m istui curând în întunericul
nopţii. Culcat între pernele moi, Iojica părea să doarmă. Dar gândurile
puternicului cancelar se călătoreau iute. Îl cunoştea prea bine pe Cae ca să
nu-şi dea seama că se petrecuse ceva cu el. Nu i se întâmpla prea des
tânărului său prieten să-şi piardă cum pătul la auzul unui num e. În seara
aceea, tresărise de două ori. Să-şi fi pierdut oare proverbiala stăpânire de
sine? Greu de presupus. Încercă să recapituleze discuţia. Tresărise o dată la
num ele lui Cristu. Emoţia fusese atât de puternică, încât solniţa de lem n se
sfărâm ase în mâna lui. Tresărise a doua oară, aflând despre sora lui Cristu.
Asta dovedea fără îndoială că tânărul îi cunoştea pe castelanii din Obreja.
Sau, în orice caz, num ele lor îi am inteau o întâm plare cu totul aparte. - Voi
cerceta toate astea, hotărî el. În definitiv, Indru e singurul meu prieten.
În casa m odestă din Sebeş, Cae Indru stinse lum ânările m ulte şi se aşeză
pe patul curat, cu miros dulce de busuioc. Dar, cu toată oboseala unei zile
petrecute în şa, nu-i era somn. Gândurile lui se reîntoarseră la platoul de la
picioarele Semenicului. O fată cu părul roşu ca flacăra ieşea dimineaţa la
capătul platoului şi râsul ei era prim ul sem n? Al unei zile frum oase. Oare a
uitat Stela Cristu de zilele acelea de vară, când călăreau am ândoi prin locuri
rar călcate de picior om enesc? Mirosna am ăruie a brazilor îi îmbăta. Se
strigau unul pe altul printre stâncile multe, iar stâncile repetau num ele lor
lungind silabele parcă înadins. Se aplecau la izvoare să bea apă din pumni.
Acolo îşi vedeau feţele una lângă alta. Stela tulbura apa cu vârful degetelor,
iar feţele se apropiau şi se depărtau, într-un joc straniu. Într-o zi, îl rugase
să-i arate cum se mânuie sabia.
– Am să-ţi arăt ceva mai bun. Ia cuţitul acesta şi încearcă să nimereşti
bradul de acolo!
– N-am să pot.
– Ştiu că nu poţi acum . Dacă vrei, vezi nodul acela m icuţ de pe tulpină?
– Da.
– Ei bine, dacă vrei, poţi ajunge să împlânţi cuţitul în el de la
cincisprezece paşi.
– Eu? S-a mirat zâm bind. La asem enea distanţă nu cred să poată chiar un
bărbat, oricât ar fi el de priceput.
O clipă îl încercase vanitatea şi nu s-a putut opri să nu se laude un pic:
– Uite, am să încerc eu.
Mâna se mişcă moale. Cuţitul zbură ca o săgeată şi se înfipse în mijlocul
nodului. Stela făcu ochii m ari şi nu-şi putu înfrâna un gest de admiraţie.
Apoi, râse:
– Cred că a fost o întâmplare, dom nule Cociuban.
– Nu cred în întâm plări. Iată, mai am la mine câteva cuţite. Le voi înfige
în jurul celuilalt.
Cuţitele fulgerară unul după altul şi se înfipseră în jurul primului, aşa cum
prevăzuse el. Stelei îi pierise graiul. Se uita la el de parcă îl vedea pentru

56
prima oară. Iar când îi vorbise, glasul ei păruse m ai m atur.
– Seara m -am gândit de m ulte ori la dom nia-ta, dom nule Cociuban. Parcă
aţi fi doi oameni. Unul bun ca un copil. Celălalt, aspru şi neînduplecat. Unul
încet, pe jum ătate adorm it. Celălalt, fulger şi trăsnet.
Se roşise uşor la faţă, dar nu se oprise.
– Când te apropii de Vânt Sălbatic, parcă dormi. Când te ridici în şa, te
prefaci în fulger. Ochii dom niei-tale sunt cruzi şi întunecaţi. Unde ai învăţat
să arunci astfel cuţitele? Unde ai învăţat să vorbeşti frumos şi să te porţi ca
un om de seamă? Cine eşti dom nia-ta, dom nule Cociuban? Nu-m i răspunde
acum a dacă nu vrei. Aşteaptă să ne îm prietenim mai mult. Nu-i aşa că nu
m ai pleci de la noi? Asemenea locuri frum oase nu m ai întâlneşti nicăieri.
– Cine eşti dom nia-ta, dom nule Cociuban? O imită Cae răsucindu-se în
aşternut.
– Când o fi aflat adevăratul m eu num e, cu siguranţă că s-a îngrozit şi i-a
părut rău pentru toate zilele acelea petrecute în tovărăşia mea.

Capitolul 7

Hanul Privighetoarea de Aur avusese cândva un vad, poate dintre cele

m ai bune. Aşezat în partea de nord a Bucureştilor, aproape de zona m arilor
lacuri, părea mai degrabă o fortăreaţă cu turnul lui înalt din cărăm idă şi
piatră. În tim pul verii, iedera acoperea turnul până sus, dând un farm ec
aparte cărăm izilor măcinate pe la capete. Zidul de piatră, gros cam de doi
paşi, înconjura terenul dintre două uliţe. În curtea hanului se intra printr-o
poartă mare de fier, care stătea deschisă din zori până târziu după miezul
nopţii. Curtea, acoperită cu troscot, era tăiată de o alee pietruită, m ărginită
de tufe de trandafiri. La vreo treizeci de paşi, aleea se despărţea în două
m ai înguste. Una ducea în spatele clădirii, către grajdurile m ari, care puteau
adăposti la nevoie aproape o sută de cai. Cealaltă se oprea la şoproanele
acoperite cu verdeaţă, sub care se înşirau pe tim p de vară m ese lungi de
brad.
Privighetoarea de Aur cuprindea nouă camere spaţioase, la etaj, lăsând
la o parte turnul cu cămăruţele lui scunde şi înguste ca nişte chilii. Jos se
aflau doar două încăperi, o sufragerie uriaşă, o bucătărie şi o odăiţă în
spatele bucătăriei, unde se odihnea jupân Christache Mutu cu soţia, la
ceasurile când musafirii potoliţi îşi vedeau de treburile lor.
De fapt, vadul nu se putea num i slab nici în vara anului 1594. Doar
necazurile erau altele. Ceva m ai încolo, pe colţul străzii, un grec pe num e
Vanghelatos deschisese un han la concurenţă, pe care îl botezase destul de
original, Hanul Boierilor. E drept că şi Privighetoarea de Aur purta un num e
destul de interesant şi poate că lucrurile ar fi m ers bine pentru am ândouă
hanurile dacă grecul nu ar fi urm ărit să răm ână singurul hangiu în toată
partea de nord a Bucureştilor. Clienţii de la Hanul Boierilor nu erau cu nim ic

57
m ai simandicoşi decât cei ai lui Christache Mutu, Dar grecul, prin aluzii, prin
vorbe mai directe, îşi făcea clienţii să se sim tă mai de soi decât cei de la
Privighetoarea de Aur. La Vanghelatos, până şi m âncărurile căpătaseră
num e pom poase, iar vestitele vinuri rom âneşti găsiră un - naş cam
zurbagiu, care le botezase din nou, cu nişte num e năstruşnice.
Zidurile Privighetorii, cu platformele lor ca nişte terase în m iniatură, se
continuau în păm ânt, împrejm uind nişte pivniţe lungi şi cam încurcate,
întunecoase şi um ede, în care te puteai pierde cu cea m ai m are uşurinţă. În
pivniţele păstrate m ai bine, butoaiele pline şedeau rânduite frumos pe grinzi
de stejar. Şi nim eni, poate că nici chiar hangiul, nu ar fi putut spune cât vin
se găseşte acolo.
Christache Mutu se mişca veşnic printre clienţi, ducându-şi cu demnitate
burta ca o provă de vapor, aşteptând ca slujitorii să um ble în toate cu bună
rânduială. Un observator dibace ar fi rem arcat, poate, că din vrem e-n vrem e
Christache cotrobăia prin tejgheaua mai bătrână decât el, care de multă
umblătură sem ăna cu o şuncă afum ată, scotea banii mai mari, îi num ăra din
ochi, îi arunca într-o pungă veche şi strecura punga unei bătrâne, care o
apuca repede. Fem eia picotea, cât era ziua de mare, pe un scăunel aflat la
capătul tejghelei. Doar când sim ţea punga, ochii i se deschideau cam cât la
o pisică pe vrem e de lum ină m are. Punga dispărea în fusta ei largă, iar
stăpâna fustei se mistuia către pivniţe şi apărea curând în afara hanului,
lângă zidurile bisericii Sfântul Paraschiv. Traversa curtea mult prea iute
pentru vârsta ei şi se pierdea într-o uliţă îngustă.
Uneori, către seară, Christache Mutu se uita îngrijorat spre poartă,
aşteptându-se la cine ştie ce buclucuri din partea concurentului. Kir
Vanghelatos ţinea pe m âncare şi băutură vreo zece haidam aci. În partea
aceea a Bucureştilor se ştia că haidamacii nu erau oam enii grecului. Se
aflau în slujba unui Roco Perisini, despre care se vorbea mult şi nu tocmai
bine. Sosit în Bucureşti îndată după înscăunarea lui Mihai-vodă, Perisini se
dovedi a fi prieten bun al ienicerilor din cetate. Poate să fi fost chiar
conducătorul lor din um bră. Casa lui era un adevărat palat, cu gărzi la porţi
şi cu o arm ată cam sălbatică, form ată din aproape o sută de haidam aci,
aduşi cine ştie de pe unde. Unii spuneau despre el că ar fi cea mai bună
spadă din răsăritul Europei, lăsându-l la o parte pe acel faimos preot iezuit,
părintele Grasa, care fusese la vrem ea lui profesor de scrim ă pe undeva prin
apusul continentului. Într-un tim p destul de scurt, Perisini trim isese cu sabia
în lum ea drepţilor atât de m ulţi creştini şi necreştini, încât oamenii fugeau
din calea lui şi se simţeau fericiţi dacă scăpau doar cu nişte înjurături
piperate. Când apărea pe stradă, însoţit de haidam acii lui, strada se golea
iute de lume şi vai de aceia care nu apucau să se m istuie la tim p într-o curte
sau la loc adăpostit. Sfida cu bună-ştiinţă autorităţile şi nici chiar dom nul
ţării nu îndrăznea să-l certe cu judecată. Unii şopteau că la Perisini ar fi a
doua curte dom nească, dacă nu prim a, iar boierii băteau în faţa lui tem enele
m ai abitir decât în faţa lui Mihai-vodă.

58
 Îm brăcat după moda veneţiană, cu pantaloni până aproape de genunchi,
continuaţi de ciorapi lungi, cu vestă scurtă acoperită de ceaprazuri, cu
pălărie m are şi pelerină bogată, Roco făcea parte din lum ea bărbaţilor
eleganţi ai Bucureştilor. Faţa măslinie, cu ochii adânci, um briţi de gene
lungi, întoarse, gura frum oasă, um erii largi şi şoldurile înguste erau darurile
de preţ ale străinului. Vorbea limba valahă binişor şi putea folosi, la nevoie,
de tălm aci în lim bile turcă, nem ţească, franţuzească şi mai ales italiană.
Părea a nu fi străin de oarecare cultură, iar vorbele lui de duh făceau de
m ulte ori ocolul oraşului. Prin ce îm prejurări intrase în legătură cu Kir
Vanghelatos nu ştia nimeni. Poate că negustorul îi plătea un oarecare tribut,
punându-se sub protecţia lui, sau poate că legăturile lor erau m ai adânci.
Uneori, Perisini ieşea din Hanul Boierilor urm at de suita lui şi intra la
Privighetoarea de Aur. Atunci, Christache Mutu era cuprins de panică, având
m otive dintre cele m ai serioase. Haidam acii aruncau din faţa lui Roco
m esele cu muşterii cu tot, puneau pe goană consum atorii din partea
rezervată boierilor şi se aşezau la chef mare. În asem enea împrejurări,
afacerile lui Christache se îm puţinau văzând cu ochii, iar pagubele nu erau
dintre cele m ai neînsemnate. Perisini alegea un colţ al lui, de unde
cuprindea cu privirea celelalte m ese. Hangiul îşi punea slujitorii pe două
rânduri, um blând grijuliu, aşteptând comenzile mari, care nu erau niciodată
plătite. Îi plăcea să stea de vorbă cu Mutu şi cu slujitorii hanului în felul lui
m ucalit, spre m area veselie a haidam acilor. Clienţii trecători prin Bucureşti
rămâneau liniştiţi pe la m esele lor dacă nu-i avertiza nim eni. Mai rămâneau
şi din localnici. În special curioşii, riscându-şi chiar câteva coaste pentru a
vedea o păruială zdravănă, din care ieşeau totdeauna învingători oam enii lui
Perisini.
Într-o sâmbătă seara, intrară pe poarta larg deschisă a Privighetorii de
Aur şase bărbaţi cu hainele colbuite de drum . După îm brăcăm inte, nu
tocm ai arătoasă, locul lor ar fi fost printre clienţii de mâna a doua. Călătorii
duseră caii către fundul curţii şi-i predară unor rândaşi, dim preună cu nişte
bacşişuri grase, care se întâlneau rar în acea parte a hanului. Scăpaţi de
povara cailor, oam enii se îndreptară spre cel m ai frum os colţ al Privighetorii
de Aur, unde feţele de m asă, duşum eaua şi m obila străluceau de curăţenie.
Christache Mutu îi zări de lângă tejghea. Mânios de atâta îndrăzneală, se
grăbi să-i întoarcă din locul acela nepotrivit cu starea lor. La m ijlocul
drum ului, hangiul se opri m irat şi nu-şi putu reţine o exclamaţie de bucurie:
– Să m ă trăsnească dacă ăştia nu sunt cei mai de seam ă oaspeţi pe care-
i prim esc de un an încoace! Iată-l pe Costache Caravană, la fel de slut ca şi
Zam bilica. Domnul Chirilă Zece Cuţite parcă s-a m ai lungit niţel, iar Ducu cel
Iute, cu figura lui de domnişoară sau m ai degrabă de călugăriţă tânără, ar
putea să cânte în strană la Sfântul Paraschiv. Pe ceilalţi trei nu-i cunosc, dar
dacă or fi la fel de viteji pe cât sunt de voinici, atunci m erită şi ei un loc în
colţul acesta.
– Christache, băiatule! Strigă vesel Caravană. S-a îm plinit un an de când

59
nu am mai călcat pe aici. După cât bag de seamă, ţi-a m ai crescut burta
cam cât un harbuz. Ia spune: ai locuri de odihnă pentru noi?
– Dacă am ? Se fandosi hangiul. Pentru dom niile-voastre sunt gata
oricând să alung o duzină de clienţi care înoată numai în aur.
– Ştiu asta, râse Chirilă. D-aia am şi venit la tine. Dar de ospătat crezi că
găseşti ceva? Pe vrem uri, plecam de la tine gâfâind ca după caznele iadului
şi crăpau hainele pe noi de atâta osânză.
Hangiul îi privi galeş, prefăcându-se a se gândi îngrijorat. Bărbia groasă i
se răsfrânse peste gulerul căm ăşii. După o vreme, când crezu că i-a ţinut
destul ca pe jăratic pe acei clienţi dragi, ochii lui mici şi vioi sclipiră vesel.
– Dacă am de m âncare şi băutură? Auzi, Doam ne, întrebare! Asem enea
ocară nu mi s-a m ai făcut dem ult. Hai s-o luăm cu încetişorul. Ce-aţi zice
pentru început de nişte trandafiri olteneşti, pipăraţi de ţi se face gura ca
porţile iadului? Lângă asem enea cârnăciori nu m erge ţuica de tescovină.
Num ai pruna spală usturimea. Ţuica de Piteşti are dichisul ei. Merge doar pe
inim a goală. Ţuica de Vâlcea, pare subţire şi apoasă. Când bei, parcă o
legiune de draci lucrează la lărgirea stom acului. După trandafiri m erge nişte
brânză de oaie, numai aşa ca temelie, pe care poţi clădi cu toată nădejdea.
Pe urm ă un borş de măruntaie acrit cu corcoduşe, făcut de Sm aranda m ea
chiar adineauri. La sfârşit n-ar strica? Nişte pui înecat în mujdei de usturoi.
Ochii musafirilor se lărgiră cu sclipiri lacom e, spre bucuria lui Christache
Mutu, care se simţi dintr-o dată o persoană de m are im portanţă. Cât despre
Caravană recunoscut ca m are m âncău, acesta răm ase în extaz ca la o slujbă
frum oasă şi-i dădu peste m ână lui Chirilă când vânătorul vru să-i şoptească
ceva la ureche.
– Şi ce ne dai ca udătură la puiul cu mujdei? Întrebă Ducu înghiţind în
sec.
– Aici e m ai greu, făcu hangiul, şăgalnic. Vinul de Segarcea aspreşte
inim a, dar m oaie genunchii. Cel de Drăgăşani se lipeşte de tine ca o muiere
şi nu te lasă de lângă el până la ziuă. Vinul de Odobeşti e ca sărutul
fecioarei: niţel am ărui. Vinul de Târnave are m iros de suflet de sfânt. Pe ăsta
trebuie să-l bei închinându-te. Îţi toarnă în oase nouăzeci şi nouă de ocale
de putere şi-ţi fură gândurile. La prim a cană îţi arată drumul spre rai. La a
doua cană îţi dezvăluie iadul cu toţi dracii din el, dacă îţi lipseşte a treia
cană. Cotnarul e altfel. După prim a cană sim ţi cum îţi cântă un cor de îngeri
în gură. După două căni înghiţi corul de îngeri cu trâm biţe şi cu aripi cu tot,
să le arăţi de ce eşti tu în stare. Vinul de Babadag e greu ca nisipul din care
îşi trage seva. Cel de Teaca sau de Şard e bun pentru leacuri. Din ăsta,
oamenii cum inţi beau cu degetarul. Pe omul sănătos îl doboară în două
ceasuri. Pe cel beteag îl tămăduieşte chiar când e cu un picior în groapă.
Vinurile de Arad şi de Lipova sunt grase ca laptele de mam ă. Străinii care
nim eresc la m ine pentru o noapte vor să guste din toate butoaiele, dar nu
se pot hotărî înainte de o lună şi pleacă tot nedum eriţi şi se bat între ei şi-şi
m ută fălcile, fără să se poată lăm uri care din aceste vinuri ar fi cel m ai bun.

60
Am avut m uşterii care au plecat de aicea năuci, blestem ându-mi pivniţele şi
făcând jurăminte că nu vor m ai călca pe la Privighetoarea de Aur. După un
tim p, se întorceau pocăiţi şi cu lacrim i în ochi, rugându-m ă să le iert
nesocotinţa. Vinurile de Huşi au nim icit două oşti polone care au călcat
Moldova în urmă cu vreo cincizeci de ani. Se zice că polonii erau m ulţi câtă
frunză şi iarbă. Veniseră să radă Moldova din tem elii. Dom nul Moldovei nu
apucase a ridica oastea de ţară şi se afla la mare strâm toare. Cineva dintre
oamenii lui l-ar fi sfătuit să le lase în drum ul polonilor cam la o mie de
butoaie cu vinuri de Huşi. Polonii călăreau semeţi cu hatmanii în frunte, cu
săbiile lor straşnice ridicate în dreptul um erilor, cântând în gura mare:

– Prin Pocuţia la vale,

Vin polonii tot călare.

Când au dat de vin, fiind cunoscători buni ca şi ai noştri, polonii au pus

tabăra la o margine de pădure. La prim a oală de vin, polonii au răcnit din
toate puterile:
– Pentru victorie! Moarte moldovenilor! La a doua oală au răcnit iar:
– Trăiască m oldovencele şi pacunele noastre! Fete ca ele nu se află în
toată lum ea. Să vină a treia oală!
La a treia oală au răcnit iar:
– Să vină, a patra oală! ‘răiască ‘oldovenii, ‘oldovencele ‘răiască ‘inul de
‘uşi!
A cincea oală nu a m ai avut la cine să vină. Dom nul Moldovei cu oam enii
lui le-au cules arm ele şi i-au lăsat să doarm ă ca pe nişte creştini de treabă.
Câte unul dintre poloni se trezea o clipă, deschidea ochii mari şi cânta
satisfăcut:
– ‘rin ‘ocuţia la ‘ale ‘in ‘olonii tot ‘ălare.
Pe urm ă cădea ca trăsnit lângă oala lui, visând la cine ştie ce fapte de
arme. Când s-au trezit, i-au condus ai noştri până la graniţă. Acolo s-au
despărţit fără supărare, dar polonii nu s-au putut opri să nu le zică:
– Lasă, că o să nimeriţi şi voi pe la noi! Şi noi avem vinuri bune.
Vinurile noastre de Soroca şi de Tighina au cruţat păm ânturile Moldovei
de m ulte călcări ale tătarilor. Odată a venit la noi un negustor veneţian,
m are şugubăţ. Şi, ca să arate că ştie rom âneşte, a început să îndruge
repede în păsăreasca lui cam şm echerească:
– Cotnareasa, Segarcisa, Târnavestu, Odobesta, sarmalustia, chiftelina
del Moldova.
Am râs de veneţian. Era al dracului de glumeţ şi m ai ştia şi altele, pe
care ni le-a spus la fel de repede şi de şugubăţ:
– Domini Stefani maggiore, una grandissima bazilica Putna, extra
form oza fata del rumana, una picolina naţione ciom ăgire crunto per turco
linga podul Magiore.
Christache Mutu m ai şezu de taină multă vrem e cu acei oaspeţi dragi.

61
Caravană muşcă zdravăn din trandafirii olteneşti, ardeiaţi şi-i dădură
lacrimile. Cuvintele lui de supărare stârniră veselia celorlalţi.
– Christache, băiatule, ai pus pulbere aprinsă în cârnăciorii ăştia. Tu ai fi
bun de bucătar în război. Dar nu la ai noştri, la inamic.
Începu să însereze. Era o seară frum oasă, cu lună mare, cu răcoare dulce
de stepă. Christache trecu în odăiţa lui din spatele bucătăriei, se aşeză cu
evlavie în faţa unei icoane şi începu să se roage din tot sufletul:
– Adu-l, Doam ne, pe Roco Perisini în seara asta! Fă, doam ne, o minune şi
îndreaptă-i paşii încoace!
Se pare că Dum nezeu îi auzi chem area fierbinte.
Perisini sosi la Privighetoarea de Aur cam peste un ceas, urmat de
cincisprezece din haidam acii lui. Dar înaintea lui Perisini m ai intrară doi
călători în han. Primul, înalt şi deşirat, construit parcă num ai din oase de
îm prumut, care nu se prea loveau unul cu altul, cu o figură lunguiaţă ca un
bot de vulpe, îm brăcat cu nişte haine uşoare şi largi, îşi găsi un loc printre
clienţii de rând. Al doilea era Cae Indru. Se aşezase în colţul m usafirilor de
soi, abia liberat de vânători. Aceştia plecaseră obosiţi pe scări în sus, către
odăile pregătite cu dichis de Sm aranda Mutu.
Când apăru Perisini, în curtea hanului se făcu linişte.
Mulţi se ridicară grabnic de la m ese, gata s-o ia din loc. Haidam acii
rostogoleau dinaintea lui m esele cu consumatori cu tot, m ăturând calea şi
scoţând chiote de plăcere. Când ajunseră aproape de Cae, se opriră
nehotărâţi. Eleganţa tânărului îi descum păni. După îm brăcăm inte, părea să
fie un fiu de m are boier. Dar Perisini se sinchisea prea puţin de m arii boieri.
Şi dacă îi opri pe haidamaci să-l arunce de acolo cu m asă cu tot, fu num ai o
inspiraţie de mom ent. Christache Mutu se înfăţişă de îndată, făcând unele
tem enele, dar nu atât de adânci pe cât s-ar fi cuvenit. Haidam acii traseră o
m asă lungă în apropiere de cea a stăpânului, hotărâţi să petreacă o seară
frum oasă.
– Ia spune, Mutule, strigă Perisini, fripturi aveţi? Văd că boi sunt destui.
– Da, dom nule, avem fripturi, răspunse mieros hangiul, pricepând insulta.
Dar ăştia pe care-i vedeţi dom nia-voastră nu sunt de soi. Nişte boi buni de
rasă m are ne-au picat abia adineauri.
Italianul tresări. Haidamacii se ridicară pe jum ătate, cu m âinile pe săbii,
dar el le făcu sem n să rămână liniştiţi, gândindu-se că s-a întâm plat ceva cu
hangiul dacă s-a apucat aşa din senin de asemenea obrăznicii. Până acum îi
suportase toate insultele şi toate pagubele fără să crâcnească. Să fie cumva
tânărul de alături cauza care-i dădea asem enea curaj lui Mutu? Nu-i venea
să creadă, m ai ales că om ul nu părea să fie însoţit de slujitori. Îl privi pe
Indru cu coada ochiului. Acesta m ânca liniştit, parcă absent la tot ce se
întâm plă în jurul lui. Purta o sabie de bună calitate. Mulţi purtau săbii bune,
puţini însă ştiau să le folosească. - Până nu beau o oală de vin, gândi în
continuare Perisini, nu are rost să mă înfurii. În definitiv, am venit să mă
înveselesc niţel şi zău că sunt curios până unde va m erge hangiul cu

62
obrăznicia lui! În tot cazul, în seara asta term in cu el.
– Mutule, strigă bine dispus, adu pentru mine o oală de Cotnari, iar
pentru băieţii ăştia, ca de obicei, Drăgăşani! Vinul de Drăgăşani e uşor la
băut şi duce la chef. Cotnariul e mai năbădăios. Parcă m ă bate gândul să-ţi
dărâm şandram aua în seara asta.
– Îndată, dom nule! Zise Mutu. Num ai că ar m ai trebui o mică trebuşoară.
Adică, o bagatelă pentru domnia-ta.
– Nu înţeleg, se m iră oaspetele.
– Nu-i nim ic, dom nule! Vorbi hangiul cu un aer senin. Vă lăm uresc eu.
Pentru dom nia-voastră vând num ai cu plata înainte. Pentru vechile chefuri
făcute la mine şi pentru unele pagube nu vă cer nimic. Să fie pom ană! Dar
pentru astăzi vreau şi eu partea m ea. Zău, m -am hotărât să nu m ai fac
pom eni.
Haidam acii săriră pentru a doua oară de la m asă. Un gest al? Stăpânului
îi potoli.
– Cred că ai dreptate, spuse Perisini aruncând o pungă cu aspri pe m asă,
spre disperarea oamenilor lui, care nu mai înţelegeau nim ic.
– Aşa e, dom nule! Aprobă Mutu. Şi încă ceva: la cel mai mic sem n de
scandal, vă dau afară.
De data aceasta, chiar şi Perisini sim ţi că nu m ai are aer destul. Reuşi
totuşi să zâmbească, socotind că va face o seară de pomină la
Privighetoarea de Aur. Clienţii mai vechi crezură că Mutu nu m ai e în m inţile
lui. Unii plecară înainte de a începe furtuna, dar cei m ai mulţi rămaseră,
chiar cu riscul de a se alege cu câteva coaste rupte. Num ai hangiul îşi văzu
liniştit de treburi. Chemă slujitorii şi le dădu comenzile necesare,
observându-l cu coada ochiului pe Perisini. Ştia că după cele ce-i spusese va
ieşi cu tărăboi şi cu bătaie m are, din care mulţi vor pleca pe poarta
Privighetorii cu picioarele înainte. Mai ştia că se poate bizui pe vânători.
Cae Indru observase intrarea în han a lui Perisini.
Ideea cu răsturnatul meselor îl supărase. Auzise câte ceva despre acest
veneţian. Unii spuneau că ar fi cea m ai bună - spadă din Bucureşti şi chiar
din Balcani. Alţii şopteau că trăieşte din jafuri şi că averea lui întrece
închipuirile cele m ai îndrăzneţe. Poate că din toate era câte ceva adevărat.
La rândul lor, clienţii de la m esele obişnuite se aşezară în aşa fel încât să
aibă tim p şi loc destul pentru fugă, înainte de a cădea vreo urgie. Numai
clienţii străini de Bucureşti, puţini la număr, rămaseră liniştiţi, văzându-şi de
vinul lor.
Perisini bău cu poftă vinul rece, scos din pivniţele adânci. Apoi i se
adresă jupânului, atât de liniştit şi de potolit, încât nu se m ai auzi în tot
hanul zarvă de glasuri.
– Hangiule, mi-ai plăcut în seara asta. Credeam că n-o să aud niciodată
de la tine nişte vorbe m ai ca lum ea. Vitejii s-au cam îm puţinat în ziua de azi.
După cum eşti tu de viteaz la gură, nu m ă îndoiesc nici un m om ent că şi
m âna ta e la fel de lungă. Pentru banii pe care ţi-i plătim, zău că m erită să

63
ne dai şi niţică distracţie. Am hotărât să te baţi cu unul dintre oam enii mei.
Cu care vrei tu. Ei, hai, nu m ai holba ochii! Avem dreptul şi noi la un pic de
veselie. Hei, daţi-i careva o sabie!
I se oferiră degrabă mai m ulte. Hangiul se trase îndărăt. Unul dintre
haidam aci aruncă sabia la picioarele lui.
– Îndrăzneşte, hangiule! Zâm bi italianul. Dacă nu ridici sabia până num ăr
la trei, flăcăul ăsta de ispravă o să-ţi taie întâi o ureche, apoi pe cealaltă. Pe
urm ă are să te radă frum os. Unu... doi...
Haidam acul ridică sabia cu intenţia vădită de a-l lovi pe bietul hangiu.
Cae se aplecă puţin într-o parte. Palm a lui veni fulgerător în faţă, iar în clipa
urm ătoare cuţitul trecu peste m asa lui Roco, pătrunse în braţul
haidam acului, răm ânând acolo şi pendulând uşor. Totul se petrecuse atât de
repede, încât oam enii răm aseră înm ărm uriţi. Perisini se dezm etici prim ul.
Sări în picioare înjurând, urmat de oam enii lui. Clienţii m eselor de mâna a
doua se pregătiră să fugă, dar curiozitatea fu mai m are decât frica.
Haidam acii se năpustiră asupra lui Indru, fără să m ai aştepte porunca
stăpânului. Prim ul dintre ei, un flăcău voinic, se prăbuşi la picioarele
tânărului, ca secerat. O fracţiune de secundă îi trebui lui Cae pentru a
desluşi pricina. Om ul fusese lovit în ceafă de un pietroi cât pum nul, venit de
undeva din m ulţim e. Al doilea haidam ac prim i în piept un cuţit venit de sus
de pe scări. Cuţitele lui Cae nu mai porniră. Peste gălăgia care se iscase,
glasul lui Chirilă Zece Cuţite se auzi puternic:
– Hei, dom nilor, nu toţi o dată! Aşteptaţi să facem puţină ordine!
Vânătorii coborâră scările în goană, urmaţi de Marcu şi de băieţii lui.
Când dădură de Cae Indru îl salutară bucuroşi. Perisini rămase cu gura
căscată, recunoscându-l printre vânători pe Costache Caravană. În clipa
urm ătoare, scoase un şuierat puternic, în sem n de atac. Haidam acii porniră
m ai precauţi. De două ori, m âna lui Chirilă se m işcă fulgerător şi de fiecare
dată rândurile atacatorilor se răriră cu câte unul. De două ori fulgerară
cuţitele lui Indru şi fu rândul lui Chirilă să se minuneze. Ducu cel Iute
încrucişă sabia cu un lungan. Dar schim bul de lovituri fu atât de iute, încât
oamenii se m irară când îl văzură pe haidam ac lăsându-se sub m asă fără
vlagă. Costache Caravană ştia că măciuca lui nu e bună contra săbiilor, aşa
că se apucă să vorbească în gând cu Zam bilica:
– Dragul m eu, tactica de luptă se schim bă de la caz la caz.
Măciuca zbură prin aer. La capătul drum ului întâlni o căpăţână, iar
stăpânul căpăţânii se lungi creştineşte pe duşum ea. În faţa acestei situaţii
dezastruoase, haidamacii se traseră îndărăt, uluiţi. Vocea lui Chirilă tună din
nou:
– Aruncaţi arm ele şi lipiţi-vă de perete!
Unul dintre haidam aci ridică îm potriva lui Chirilă un picior de m asă.
Vânătorul zâm bi. O piatră venită din m ulţim e îl culcă la păm ânt pe agresor.
Într-un loc mai larg, Perisini se învârtea cu sabia în jurul lui Cae, iar loviturile
lui scoteau spectatorilor strigăte de groază sau de adm iraţie. Indru se m işca

64
parcă prea încet. Avea o anum ită lenevie în mişcări, iar ochii lui, pe
jum ătate închişi, păreau ai unui om aproape adorm it. În fiecare clipă se
părea că va fi străpuns, dar de fiecare dată ieşea din raza periculoasă cu o
alunecare moale.
– O să-l îm pungă pe Cae, şopti Caravană lui Ducu.
Tânărul zâm bi.
– Să-i ardem una la căpăţână, continuă Caravană. Eu îl ştiu pe italian. De
sabia lui nu a scăpat nim eni până azi.
Ducu urmări atent mişcările şi loviturile lui Cae. Era singurul specialist
între ceilalţi şi recunoscu iute m ăiestria tânărului.
– Eu îi ard? Una lui Perisini cu măciuca, insistă Caravană.
– Mai taci naibii din gură! Se răsti Ducu râzând Asem enea luptă vezi o
dată la o sută de ani. Ai, bre nea Caravană, te-ai supărat? Nu vezi ce paradă
are Cae?
Perisini se învârtea m lădiu ca un şarpe şi vorbea necontenit. Era o bună
m etodă de a-i distrage atenţia adversarului. Tânărul îi răspundea calm , cu
vocea niţel tărăgănată.
– Eşti un spadasin bun! Spuse Perisini.
– Ca şi dom nia-ta! I-o întoarse Cae.
– Ai parat m ulte lovituri care pe altul l-ar fi dat gata. Spune, eşti valah?
– Da, dom nule.
– Curios! Nu ştiam că valahii pot să mânuiască atât de bine o sabie. Sau
poate că s-a întâm plat cu dom nia-ta o m inune.
– Sunt multe m inuni de acestea la noi, dom nule Perisini.
– Parcă n-aş crede. Sabia se m ânuie cum trebuie numai în Apus. Acolo
sunt şcoli pentru spadasini.
– Una dintre aceste m inuni e lângă noi, continuă calm Indru. Se num eşte
Ducu cel Iute. Mulţumeşte cerului că nu ai încrucişat sabia cu el. Nu aş fi în
stare să pariez nici o ceapă degerată pe pielea dom niei-tale.
– Aiurea! Zâm bi Perisini.
Săbiile scânteiau şi se încrucişau fulgerător. Şuieratul lor spinteca aerul
dim preună cu ele, îngheţând inim ile oam enilor care făcuseră cerc în jurul
celor doi spadasini.
– Ştii multe, râse Perisini. Dar ce nu ştii dom nia-ta e lovitura aceasta dată
de la înălţim ea şoldului, când sabia pătrunde adânc în stom ac.
Italianul făcu vreo câteva mişcări înşelătoare. Lucră cu sabia sus, la
înălţim ea feţei, coborî iute şi treptat la piept, se ridică din nou, apoi se
desprinse o clipă de apărarea lui Cae. Perisini fandă lung. O fracţiune de
secundă, sabia păru să intre în stom acul tânărului. Se auziră unele
exclamaţii de groază şi chiar Ducu sim ţi un fior. Dar exclam aţiile se
schim bară în uim ire, Perisini scăpă sabia. O tăietură lungă îi despica se
braţul de la cot până la palm ă, iar proprietarul ei privi năucit îm prejur.
– A fost o lovitură bună! Spuse Cae. Dar dom nia-ta ai cunoscut doar
atacul nu şi apărarea. Mai ai de învăţat, domnule. Puteam să te om or. Din

65
păcate, îm i plac spadasinii buni, dom nia-ta faci parte dintre aceştia. În
situaţia în care te afli nu cred să mai putem continua lupta. Ia-ţi, dom nule,
ce ţi-a m ai răm as dintre pramatiile care te slujesc şi mergi să te îngrijeşti!
Haidam acii plecară ducându-şi răniţii. Cinci dintre ei răm aseră pe loc.
Nici un leac din lume nu le-ar m ai fi fost de folos. Îşi încheiaseră fără noim ă
socotelile păm ânteşti.
Unii dintre clienţi plecară degrabă, răspândind prin oraş acea ştire
despre grozava lecţie de scrim ă pe care o prim ise Roco Perisini de la un
tânăr călător. Alţii cerură băutură, cu gândul s-o facă lată în seara aceea de
pom ină. Hangiul îi pofti să părăsească hanul, strigând în gura m are că nu
primeşte plată, fiindcă o dată pe an are şi el dreptul să facă cinste. Clienţii
părăsiră Privighetoarea de Aur cu părere de rău. Zadarnic le explică Mutu că
Perisini şi chiar ienicerii, ar putea ataca hanul cât de curând. Oam enii
rămaseră la părerile lor, socotind că la un eventual atac ar putea da o m ână
de ajutor acelor viteji care puseseră pe goană ceata lui Perisini. Printre
aceştia se afla un lungan slăbănog, cu faţa ascuţită ca de vulpe. Om ul se
apropie de Cae, îşi scoase pălăria mare, cu borurile cam pleoştite, salută
adânc, măturând podeaua cu ea şi spuse cu oarecare ifose:
– Sunt Sile Adorm itu, servitorul domniei-tale.
– Te-am văzut m ai devrem e, zâm bi Indru. Ai doborât cu o piatră pe unul
dintre cei care m ă atacau.
– Întocm ai, dom nule! Aveţi ochiul ager! Aşa e! Asta e arm a m ea de
căpetenie: arunc piatra. Rar se întâm plă să greşesc ţintele. E o arm ă ieftină.
Totdeauna am cinci sau şase pietre în buzunar. Pe timp de pace folosesc
pietre rotunde. La vreme de război trec la cele cu colţuri.
– Ai venit iute de la Braşov, remarcă tânărul.
– Cât am putut de iute, dom nule. Cum am primit m esajul pe care aţi avut
bunătatea să-l lăsaţi cârcium arului de la Berbecul Gras, am pornit la drum.
Iar Bucureştiul şi Privighetoarea de Aur nu-m i erau tocm ai necunoscute. Pe
urm ă, vă închipuiţi că aflând despre num ele noului stăpân m -am grăbit cât
am putut de tare. Nu oricine are prilejul să-l slujească pe dom nul Cae Indru.
Al doilea m otiv, tot atât de puternic, ar fi acela că m ă aflam cu buzunarele
goale. Nu pot suferi sărăcia. Cum dau de ea, fug de-m i sfârâie călcâiele.
– Dar dacă nu poţi ocoli sărăcia, ce faci? Întrebă Indru amuzat.
– Şterpelesc, dom nule.
– Înseam nă că nu voi fi prea sigur de avutul m eu.
Sile îl privi cu îndrăzneală.
– De la stăpânii m ei am furat num ai când i-am părăsit.
– Şi i-ai părăsit des?
– După îm prejurări, domnule.
– Câţi ani ai?
– Patruzeci.
– Serviciul la mine nu va fi prea uşor, m ai ales dacă eşti însurat.
– Nu sunt. Am fost acum vreo câţiva ani.

66
 – Şi cum de te-ai despărţit?
– Despărţit? Sunteţi prea bun, stăpâne. Nu m -am despărţit. Am luat-o la
sănătoasa cât m-au ţinut picioarele.
– Era rea de gură?
– Mai rău. Mă bătea, domnule.
– Pe dumneata? Se m iră Cae.
– Vă m iraţi fiindcă n-aţi cunoscut-o, se întunecă Sile. Nevastă-m ea, adică
fosta nevastă, e cu un cap mai m are ca m ine şi după cum vedeţi, nu prea
fac parte dintre cei mărunţi. Pum nul ei e cât un caş de Dobrogea. Asta s-a
născut femeie din greşeală. Când m -a cunoscut eram într-o încăierare cu doi
zdrahoni, care m ă burduşeau de m ai mare dragul. Unuia i-a zdrobit falca
dintr-o palm ă. Pe celălalt l-a ridicat în m âini şi l-a aruncat peste o tejghea.
Mai m are jalea. Nici el n-a rămas întreg, nici tejgheaua. Muşchii mâinilor ei
sunt ca ai m ei la picioare. Când era în toane rele, num ai cu piatra o ţineam
la respect. Odată m -a prins la una Vasilica din Scheiul Braşovului. A dărâm at
uşa cu um ărul şi dintr-o rotire a fărâm at mobila din odaie. Dacă nu găseam
o fereastră să m ă strecor, azi n-aş m ai avea plăcerea să vă slujesc.
– Şi de atunci nu te-ai mai întâlnit cu ea?
– M-a ferit Dum nezeu. Ar fi ceasul meu de pe urm ă dacă s-ar întâm pla să
nu am o piatră la îndem ână.
– Bine, prietene, răspunse Cae am uzat. Răm âi în serviciul m eu. La ziuă
am să-ţi dau nişte bani. Vreau să te îm braci mai frumos.
– Oh, nu-i nevoie! Cât a ţinut încăierarea, vecinii mei num ai la buzunare
nu s-au gândit.
Cae se încruntă.
– Treaba asta nu-mi place!
– Nici m ie, domnule. De fiecare dată am rem uşcări. Uneori îmi dau
lacrimile şi sim t un nod în capătul pieptului, de supărare, gândindu-m ă cu
câtă trudă câştigă boierii banii aceia. Îm i vine chiar să-i dau îndărăt, dar nu
m ai ştiu de la cine i-am luat.
– Câţi bani ai?
– Cred că vreo cinci sute de aspri, plus o pungă a lui Perisini.
– Şi pe el?... râse Cae.
– Da, dom nule. Sunt un m are păcătos. Din cauza lui cred că nu voi m ai
ajunge niciodată să văd îm părăţia cerurilor, unde îngerii nu sunt însuraţi şi
poartă un singur rând de haine. Culm ea e că lui Perisini nici nu pot să-i
înapoiez punga. M-ar tăia bucăţele înainte de a-i spune că mă căiesc din
toată inim a. De fapt, cred că nici nu voi mai avea prilejul. Se pare că vom fi
atacaţi. Văd că hangiul se pregăteşte de apărare.
Între tim p, m area poartă de fier fusese încuiată şi proptită cu grinzi.
Vânătorii se apropiară de Cae, în frunte Costache Caravană.
– A fost o lovitură pe cinste, spuse om uleţul. De douăzeci de ori am
crezut că italianul va ieşi învingător fără m ultă bătaie de cap. Dacă nu era
Ducu prin apropiere, îi ardeam una cu m ăciuca. Poate că nu ar fi fost prea

67
cinstit, dar cu asem enea pram atie ar fi pierdere de timp să te mai gândeşti
la luptă dreaptă. Ţi-ai făcut un m are duşm an, domnule Indru. Mânia lui Roco
te va urm ări zi şi noapte. Din orice casă poate veni un glonţ sau o săgeată.
Din orice m âncare ţi se poate trage moartea. Perisini e m are dibaci în
folosirea otrăvurilor. Cu noi va fi m ai greu. De obicei, um blăm num ai în grup.
S-ar putea ca m ânia lui să ne ajungă chiar în această noapte. Om ul acesta e
prietenul ienicerilor din oraş. Nici dom nul Ţării Rom âneşti nu se încum etă să
se îm potrivească pe faţă garnizoanei turceşti. Noi vom încerca s-o facem.
Dacă ne înghesuie cu num ărul lor, avem loc de scăpare prin pivniţele
hangiului. Din pivniţe se poate ieşi prin nişte coridoare a căror taină o ştie
doar Christache Mutu. De mult nu m -am bătut cu turcii. Parcă m ă m ănâncă
palmele. Şi poate dă Dum nezeu să-şi încerce puterile cu noi. Prietenii m ei
m -au ales conducătorul apărării. Ai ceva îm potrivă?
– N-am , răspunse tânărul. Eu şi slujitorul meu suntem bucuroşi să-ţi
ascultăm poruncile.
– Pe Zam bilica m ea, gândi grăsanul, tânărul acesta e om cu scaun la cap!
În asem enea îm prejurări, voinicia nu face două parale fără şiretenie.
Slujitorul, cu botul lui de vulpe, cu părul rar şi roşcat, seamănă ca două
picături de apă cu Zambilica. O fi ceva de m intea lui dacă îl slujeşte pe
Indru!
– Ei, dom nilor, se întoarse apoi spre acei călători care răm ăseseră la han.
Noi suntem opt. Domniile-voastre sunteţi zece. Hangiul şi cu oam enii lui
sunt nouă. Înseamnă că suntem douăzeci şi şapte de bărbaţi şi o fem eie. O
m ică armată, o casă cu ziduri ca de cetate şi un loc de retragere pe care o
să vi-l arăt num ai în caz de m are nevoie. Are cineva dintre dom niile-voastre
ceva de spus?
Un bărbat între două vârste, cu părul cărunt, făcu un pas înainte.
– Am vrea ca apărarea s-o conducă acest tânăr, care a reuşit o biruinţă
atât de strălucitoare îm potriva italianului. Zău că m erită acest lucru, iar
cinstea va fi de partea noastră.
Costache tuşi stânjenit. Dar Cae salvă situaţia adresându-se
necunoscutului pe un ton de m are politeţe:
– Propunerea voastră mă onorează, domnule. Dar dacă aţi şti cine este
dom nul care ne face cinstea să ne conducă, sunt sigur că aţi fi de acord că o
alegere m ai potrivită decât a lui nu s-ar putea. Numele lui e Costache
Caravană.
Necunoscutul tresări. Se înclină şi spuse bucuros:
– Deci, dom nia-lui e acel aprig şi iscusit vânător despre care am auzit
atâtea lucruri m ari. Se spune că nu-l întrece nim eni în şiretenie. Ei, nu mai
am nim ic de spus. Cred că am încăput pe mâini cum nu se poate mai bune.
Costache se lumină la faţă de plăcere, deşi i se păruse că străinul vorbise
cam încet şi nu auziseră chiar toţi acele cuvinte de m are laudă. Cât despre
Indru, acesta îşi câştigă prietenia grăsanului fără pic de ranchiună pentru
trânta din pădure.

68
 Vânătorul puse pândari pe ziduri şi dădu un ocol hanului, controlând cu
grijă fiecare ieşitură de zid. Cei care nu făceau parte din echipa de pază se
întinseră pe m esele lungi şi încercară să aţipească, având arm ele la
îndem ână.
Noaptea călduroasă de vară trecu în linişte. Nici dim ineaţa nu aduse vreo
am eninţare. Doar către prânz veni la poartă un călăreţ, cu un m esaj din
partea lui Roco. Ducu luă m esajul şi îl citi cu voce tare:
– Dom nilor, ştiu că v-aţi pregătit de apărare, crezând că voi veni să m ă
răzbun. Poate că altul ar fi făcut-o. Mie nu-m i plac răzbunările când lucrurile
se desfăşoară cu dreptate. Glum a şi încăierarea le-am pricinuit eu. Deci, nu
vă găsesc nici o vină. Singurul răspunzător de cele întâmplate sunt eu. Dacă
scuzele pe care vi le adresez sunt suficiente, v-aş răm âne foarte obligat. Iar
pentru îm păcarea noastră definitivă, aş fi onorat să-mi fiţi oaspeţi poimâine
seară pe la ceasurile opt.
Al vostru, Roco Perisini.
11 iunie 1594.
– Să-l ia naiba! Se încruntă Costache. Vrea să ne prindă într-o capcană.
Eu îl ştiu pe italianul acesta viclean şi nu ţin minte să fi cerut cuiva iertare.
Nu ne ducem nici în ruptul capului. Are cineva altă propunere?
– Eu sunt de părere să prim im invitaţia, răspunse Cae. În bârlogul
duşm anului afli totdeauna multe lucruri. Dacă garnizoana turcilor
stăpâneşte Bucureştiul, iar acest om e prietenul lor, nu văd cu ce am fi mai
primejduiţi în casa lui decât în altă parte.
– Ai vorbit cum nu se poate mai bine, interveni Chirilă. Ce spui, Ducule?
– Ce să spun? Eu sunt curios din fire. Mergem !
– Să nu uitaţi că am fost împotrivă, se mânie Costache.
– Nu uităm , prietene, îl dom oli Chirilă. Dacă nu ne m ai întoarcem , ai să fii
cu sufletul îm păcat.
– Aiurea! Crezi că vă las singuri?
După prânz, hanul îşi deschise larg porţile, iar clienţii nu se lăsară prea
m ult aşteptaţi. Doar Cae Indru părăsi hanul, spre dezam ăgirea lui
Christache. Urm at de Sile Adorm itu, tânărul se m istui în nişte străduţe
întortocheate. Curând, cei doi călăreţi se opriră în faţa unei case boiereşti,
ascunsă într-o pădure de castani. Adăpostită de ziduri înalte, curtea
umbroasă îşi ducea traiul ei de tihnă, ferită de priviri iscoditoare. Bătură în
poartă o singură dată. Un bărbat mărunt şi gras, cu înfăţişarea de guşter,
deschise bombănind şi-i pofti în curte.
– Bine te-am găsit, jupâne Calapăr! Zise Cae. Îţi m ai aduci am inte de
m ine? După cum te încrunţi, se pare că m -ai uitat.
– Dacă nu te recunoşteam , stăteai m ult şi bine la poartă. Lăsaţi caii în
voia lor şi poftiţi în casă!
Ajunseră într-un cerdac larg. Răcoarea parcă te îm bia la odihnă. Mobila
din răchită albă, cu fotolii bogate, covoarele scum pe, lucrătura frum oasă de
lem n a cerdacului, tăvile de argint risipite într-o dezordine plăcută arătau că

69
stăpânul casei se bucură de o stare materială m ai mult decât bună.
Se aşezară. Jupân Calapăr lovi uşor palm ele. O fem eie măruntă, pătrată,
cu faţa plină, m ustăcioasă şi vioaie, îmbrăcată în mătăsuri scum pe, îşi făcu
apariţia însoţită două tinere fete. La vederea neaşteptatului m usafir, gura
distinsei doam ne Calapăr luă o form ă curioasă, ca deschizătura unui pepene
vândut pe încercate. Apoi, gura se deschise larg, până când căpătă form a
unei felii cu m ulţi sâmburi albi.
– Bată-te norocul, m ăi băiete! Spuse apăsându-şi mâna pe sânul cât o
clopotniţă. Sunt patru ani de când nu te-ai m ai arătat pe la noi. Tare te-ai
făcut frum os şi voinic! Indru se repezi în întâm pinarea ei şi o luă în braţe. Îi
sărută ochii, îngropaţi sub sprâncenele stufoase.
– Stai că m i-ai rupt oasele! Se fandosi madam Calapăr, fără să-şi ia
m âinile de pe um erii tânărului. Ia spune-m i, craiule, pe unde mi-ai umblat
atâţia ani?
– Ei, sunt m ulte de spus, râse Cae.
– Bine, vorbim noi m ai pe urm ă. Să spună băiatul mam ei ce-ar vrea să
m ănânce.
– Nu sunt flăm ând.
Fem eia se încruntă. Sprâncenele stufoase ieşiră înainte ca nişte ţepi, iar
ochii um ezi rămaseră pironiţi asupra lui.
– Eşti slab ca o sm ochină.
– Parcă ziceai adineauri că m -am făcut m ai voinic.
Fem eia aruncă m âinile s? Pre tavan într-un gest teatral.
– Auzi-l, Doamne, cum vorbeşte! Voinic? E num ai osul şi pielea de
dom nia-ta. Hei, fetelor, ce staţi ca năroadele? Cum vedeţi un bărbat frum os,
înţepeniţi locului. Le m ai cunoşti, dom nule Cae, pe fetele m ele? Au crescut
m ai mult în lături. Seam ănă cu m ine. De fapt, nu mă plâng. Dacă aş fi
bărbat nu mi-ar plăcea slăbănoagele. Hai, năroadelor, aduceţi degrabă nişte
faguri şi apă din fântâna aia veche! Ştiu că-ţi plac fagurii, dom nule Cae.
Până gustaţi din faguri, m ă duc eu să îngrijesc de prânz. Cu zdrahoancele
astea, care nechează când văd un bărbat m ai acătării, poţi m uri de foam e.
După încruntările bărbatului m eu să nu te iei. L-am văzut de o mie de ori
rugându-se pentru sănătatea domniei-tale. Dar dum nealui cine e?
– Sunt Sile Adorm itu, doam nă, um il slujitor al dom nului Indru, se înclină
acesta până aproape de duşum ea.
– Ai să stai cu noi la masă!
– Nu se cade, doam nă.
– Nu zău! În casa m ea, num ai eu ştiu ce se cade şi ce nu.
Fem eia se mistui undeva prin odăile multe şi întreaga casă răsună de
gălăgie veselă. Sile plecă prin curte, gândindu-se că stăpânul său ar vrea
poate să răm ână de taină cu gazda.
Jupân Calapăr şedea scorţos în fotoliul m ult prea îngust pentru grăsim ea
lui. Bărbia, revărsată peste căm aşă, sem ăna cu un guler masiv. Ochii m ari,
albicioşi îl măsurau pe oaspete cu o căutătură severă. Doar m âinile m ici, cu

70
podul palm elor ca nişte perniţe, se m işcau fără astâm păr, fiind singurul
semn că bătrânul nu e chiar atât de liniştit pe cât voia să pară. Nu-i plăceau
cearcănele din jurul ochilor lui Cae. Cu siguranţă că tânărul pierduse m ulte
nopţi. Să fi răm as pe m âna lui, ar fi scos din el un negustor fără pereche. L-
ar fi învăţat toate pehlivăniile negustoreşti. L-ar fi oprit de la viaţa asta de
vagabond, fără nici un Dum nezeu. - Cu siguranţă că nu are o leţcaie, se
gândi el. Chiar dacă stăpâneşte un cal care valorează cât zece arm ăsari
buni, tot nu se cheamă că ar fi m are lucru.
Cae îl întrerupse din gânduri.
– Ia spune, nea Calapăr, ce fel de om e dom nul Ţării Rom âneşti?
– Ce-ţi veni aşa tam -nisam să m ă întrebi de vodă?! Se m iră gazda.
– Mâine dim ineaţă m ă întâlnesc cu el.
– Dom nia-ta? Poate vrei să-i ceri o slujbă.
– Nu cred. Pentru aşa ceva aş veni la nea Calapăr.
– Atunci?...
– Atunci ce?
Calapăr se mânie brusc.
– Atunci, pentru ce te duci la el?
– Avem o discuţie în taină.
– Ete-te, măăă...! Te pom eneşti că te-ai apucat de o viaţă mai
cum secade. Poate ai şi bani.
– N-am prea mulţi la mine. Doar o mie de galbeni. Dar ce im portanţă au
banii?
Calapăr îşi schim bă pe loc atitudinea ironică de până atunci.
– Ai zis că ai la dom nia-ta o mie de galbeni. Asta înseam nă că m ai ai şi în
altă parte.
– Aş putea să mai am încă de şaptezeci de ori pe-atâta. Adică am un
prieten care mi-a propus această sum ă.
– Sper că ai prim it-o, dacă nu ţi-a cerut în schim bul ei să-l om ori pe
sultanul turcilor, dimpreună cu jum ătate din locuitorii Constantinopolului.
– Da’ de unde?! Ce să fac cu atâţia bani?
– E nebun, Doamne! Se văită gazda. Mai nebun decât credeam eu. Încă
nu am auzit despre un om care să dea cu piciorul la asem enea avere.
– Ei, uite că a venit vremea să auzi, glum i Cae. Dar te întrebasem ceva.
Despre bani vorbim noi mai târziu, dacă vrei.
Calapăr se aşeză mai bine în fotoliu. Băiatul ăsta sucit îi plăcea din ce în
ce m ai m ult. Şi picase tocm ai la tim p să-l mai scuture niţel din am orţeala lui.
O înviorase şi pe jupâneasa Calapăr. De când venise el, parcă toată casa era
plină de lum ină. Măcar de n-ar m ai pleca din nou. Îi datora recunoştinţă lui
Cae. Îl scăpase din mâinile tătarilor, cu ani în urm ă. Atunci hotărâse să-l facă
negustor şi să-l însoare cu una dintre fetele lui, cu toate că nu ştia despre el
de unde vine, cine e şi ce rosturi are pe lume. Despre recunoştinţă sau
despre bani nici nu vrusese să audă. Acum îl crezu când află că a refuzat o
avere atât de m are. Unul ca el era în stare de asem enea lucruri.

71
 Se aşeză m ai bine în fotoliu şi începu să vorbească dom ol:
– Cu Mihai-vodă am făcut negustorie pe vremuri. Era cam de vârsta
dom niei-tale. Poate că-ţi şi seam ănă. Doar că el purta barbă şi avea um erii
m ari şi rotunzi, ca nişte bolovani. Era aprig la afaceri şi avea m intea
lum inată. Eu, care cunoşteam la pehlivănii cu duium ul, m ă sfătuiam de
m ulte ori cu el. A strâns o avere destul de frumoasă. Apoi, a dat m ai mult de
jum ătate din ea ca să capete unele favoruri la Constantinopol. Acum e
dom n. Un dom n nou, ca toţi dom nii. Nu-i ştiu gândurile şi nici părerile. La
turci e dator vândut. Iar turcii nu au nici un Dum nezeu cu dom nii Ţării
Rom âneşti. Num ele lui e de stăpân. Dar pe cine stăpâneşte când e slugă la
turci? Mi-e milă de el. Turcii intră în palatul lui şi-l înjură şi-l am eninţă cu
m oartea. El tace, pleacă fruntea, zâmbeşte şi nim eni nu ştie ce gânduri are.
Pe unii domni i-am înţeles. Au venit la putere cu gândul de jaf şi de
îm bogăţire. Mihai a sărăcit de când e domn. În locul lui, ori m i-aş pune
juvăţul de gât, ori aş fugi şi aş lăsa totul baltă. Până la urmă, or să-l om oare
turcii. Cam asta e tot ce pot să-ţi spun despre el. Poate ar trebui să-ţi m ai
spun că turcii om oară şi-i jefuiesc pe creştini de multe ori chiar lângă
zidurile palatului domnesc. Mihai priveşte neputincios şi tace. Dacă tot a
intrat în asem enea ciorbă, m ăcar de-ar şti să-i linguşească pe turci. În
fiecare dim ineaţă mă aştept să aud că a fost om orât sau legat şi trim is
plocon la Constantinopol. Dacă nu l-au dărâm at până acum , e doar pentru
faptul că turcii şi căm ătarii m ai speră să-şi prim ească partea lor. Când se
vor convinge că nu mai au ce aştepta, pielea lui Mihai nu va m ai valora nici
m ăcar o jum ătate de aspru. Trăieşte aici în Bucureşti un oarecare Perisini.
Din câte bănuiesc eu, italianul ăsta unelteşte să pună m âna pe scaunul lui
Mihai. Dar asta rămâne între noi. Dacă ar afla Perisini, pot să-m i fac
rugăciunea din urm ă. Ştii ce m -a uns pe suflet aseară? A venit la mine un
prieten şi mi-a spus că pe jigodia de Perisini l-ar fi tăiat un tânăr la hanul
Privighetoarea de Aur. Straşnic trebuie să fie om ul acela! Dacă l-aş
cunoaşte, i-aş pupa m âna, aşa bătrân cum sunt. Prietenul nu ştia cum îl
cheam ă pe tânărul acela, dar m i-a promis că se interesează, ca să ne putem
ruga pentru sănătatea lui. Cetatea Bucureştilor a încăput pe m âini rele şi
nim eni nu are curaj de răzbunare. Când auzi de câte-o asem enea faptă,
parcă respiri în voie.
Doam na Calapăr veni către seară în odaia lui Cae. Tânărul sări bucuros
din pat şi-i luă tava grea din mână.
– Ţi-am adus nişte dulceaţă de trandafiri, cu toate că nu prea meriţi, dacă
ai avut neruşinarea să m ă faci să-ţi duc dorul vrem e de patru ani. Am plâns
de m ulte ori şi m -am gândit la toate relele din lum e.
Cae zâm bi.
– Nu te mai hlizi atâta! Se oţărî ea. Ai m erita o bătaie în toată legea. Şi
m are lucru dacă ai să scapi din m âinile jupânului Calapăr. A aflat adineauri
că l-ai împuns cu sabia pe unul Rucă sau Rică Pri... Nu ştiu cum dracu’ îl
cheam ă, Doam ne iartă-mă! Hai vino colea lângă mine, pune căpăţâna asta

72
goală pe genunchi şi povesteşte-m i tot ce ai făcut în aceşti patru ani. Ia
spune, ai vreo drăguţă?
Cae păli uşor, dar ochiul fem eii prinse schimbarea aceea abia vizibilă şi-i
cercetă faţa cu atenţie.
– Doam ne sfinte! Se sperie ea. Să nu-mi spui că te-ai îndrăgostit de vreo
fată care nu vrea să ştie de dom nia-ta. Nu cred să fie asem enea fiinţă în
toată lum ea. Văd că te încrunţi. Când te încrunţi crezi că eşti m ai frum os. O
să răm âi cu nişte zbârcituri de mai m are dragul. Dacă nu vrei să-m i spui, eu
am răbdare. Într-o zi ai să vii singur să-ţi descarci sufletul.
Se auzi o bătaie în uşă. Dom nul Calapăr intră timid, târându-se ca un
guşter. Bărbia îi tremura uşor, sem n că era din cale-afară de neliniştit. De
când aflase că Indru îi dăduse acea lecţie lui Perisini îi venise să chiuie de
bucurie sau să-şi dea cu pum nii în cap de spaim ă pentru viaţa tânărului. Ar
fi vrut să-l certe şi să-l binecuvânteze pentru nechibzuinţa lui, dar nu m ai fu
în stare să-i spună m ăcar pe num e, aşa că începu să vorbească la
întâm plare, în tim p ce guşa i se zbătea ca un pui golaş prins la strâmtoare.
– Dom nule Cae, dom niile-voastre ar trebui să se odihnească, dar doam na
Calapăr şi cu m ine vă batem la cap ca nişte nărozi ce suntem .
Cae se opri cât îl ţinu puterile, să nu râdă.
– Hai, bre nea Calapăr, vorbeşte ca lum ea! Ce naiba te-a apucat?
Bătrânul parcă nici nu auzi vorbele acelea. I se păru chiar că nu vorbise
cu tot respectul, ceea ce îl făcu s-o ia de la capăt.
– Dacă suferiţi de oarecare junghiuri sau ceva reum ă pe la picioare, vă
face tăicuţa Calapăr o baie clasa-ntâi, cu mirodenii şi alte dichisuri. Le
ungem binişor cu miere de albine şi cu seu. Albinele care au fătat, nu
albinele, fetele... ce fete? Num ai m uierile... adică, vreau să zic, care au roit...
fem eile nasc... te doare numai când e vrem e de ploaie...
Madam Calapăr se uită la bărbat cu gura căscată. Apoi se m ânie cumplit
şi zbieră aprig:
– Ce tot îmi baţi câmpii aicea, jupâne Calapăr? Eşti cam băut în seara
asta.
– Eu? Mârâi bătrânul, pentru prim a oară de când era însurat. Se vede că
nu te-am scărm ănat de m ult.
– Pe m ineee...? Ia m ai du-te naibii!

Capitolul 8

Palatul dom nesc era cufundat în întuneric. Trecuse de miezul nopţii.

Gărzile, cu făclii în mâini, ocoleau zidurile mari, călcând apăsat. Zgom otul
paşilor se auzea până departe. Pietrele străzii au noaptea un vaiet al lor,
tânguios şi straniu. Sub paşii rarilor trecători, se înfioară şi scot ţipete lungi,
liberând poate tot ce au adunat ziua, când dorm indiferente şi calme. Sus pe
ziduri, santinelele încercau să-şi alunge som nul. Doar dinspre cancelaria

73
dom nească răzbătea printre copacii m ulţi o lumină palidă. Mihai-vodă şedea
singur la o masă de lem n lungă şi nu prea înaltă, cu faţa ascunsă în palmele
m ari. Lum ânările de seu se m istuiau domol. Aşa nem işcat, domnul Ţării
Rom âneşti părea toropit de som n după o zi grea de lucru. Uneori se scutura
de gândurile lui şi asculta atent vântul de afară, care freca de fereastră o
crenguţă de castan. Aştepta nişte prieteni vechi şi dragi. Am intirea lor îl
duse cu mulţi ani în urm ă, când gustase unele clipe de fericire. Dar fericirea
aceea era atât de depărtată, încât nu mai ştia sigur dacă existase cu
adevărat sau fusese m ai m ult o părere.
– Pe dom nii de dinaintea m ea? Nu-i pot judeca, gândi el. Au făcut şi ei ce
au putut pentru poporul acesta. Unii dintre ei au venit poate la dom nie cu
gânduri de căpătuială. Cine ştie cât o fi de adevărat lucrul acesta? Alţii
poate că ar fi încercat ceva, dar le-a lipsit curajul. Turcii au fost şi sunt prea
puternici. Numai o lovitură năprasnică i-ar da peste cap la noi şi în Balcani.
Voi reuşi eu, oare, să dau acea lovitură? La începutul dom niei vedeam
lucrurile mai uşor. Acum , parcă m i-e frică. Nu pentru m ine. Pentru nereuşită.
Oare trebuie să crezi orbeşte într-un ţel pe care ţi l-ai propus? Cine ştie? E
adevărat că între Bucureşti şi Ploieşti sunt trei poşte de drum, dar dacă nu
crezi cu toată convingerea că vei ajunge pe jos până acolo, s-ar putea să te
opreşti speriat la jumătatea drum ului, văzând cât m ai e înainte. Dar
acţiunile om ului şi reuşita lor nu atârnă num ai de el. Se pot ivi atâtea.
Aveam m ult curaj la început. Acum , curajul s-a transformat în chibzuială. N-
am oam eni de încredere destui. În schim b, am o groază de duşm ani printre
boieri. N-am oşti şi n-am bani. Vistieria e goală. Aş putea ridica o oaste
ţărănească. Dar ţăranilor nu le-am dat nim ic din drepturile lor. Ar fi m eritat o
slobozenie de la m âna boierilor. Dacă le-aş da acum acea slobozenie, în
câteva zile s-ar isca răzvrătirea tuturor boierilor. Iar o oaste ţărănească fără
pregătire şi fără arme nu poate fi opusă puhoiului turcesc, înarmat până-n
dinţi. Pe ajutor străin te sprijini ca pe-o haină de îm prum ut. Ţi-o cere când ai
m ai m ultă nevoie de ea. Ar m ai fi tim pul să m ă las păgubaş. Timp ar fi, dar
pentru mine nu mai există întoarcere. Cineva trebuie să încerce să scuture
jugul turcesc. Acela voi fi eu. Dar până când voi mai îndura um ilinţe şi
batjocuri? Cât voi mai zâm bi supus, când comandantul ienicerilor m ă înjură
în faţă şi m ă am eninţă cu iataganul? Până când m ă voi preface că nu ştiu
nim ic despre acel Roco Perisini care se închipuie de pe acum domn al Ţării
Rom âneşti? Poporul m ă crede fricos şi laş. Mulţi au început să-şi piardă
speranţele puse în mine. Dintre m arii boieri, doar fraţii Buzeşti şi
Calom fireştii îm i ştiu gândurile. Doam ne, grozavă va fi răzbunarea îm potriva
turcilor! La m ânie, parcă încep să cred mai m ult în reuşită. Le pregătesc
turcilor o bucurie, pe care nu o vor uita nici peste o m ie de ani.
În încăperea alăturată se auzi un zgom ot de paşi. Mihai îşi trase m âinile
de pe faţă cu un gest moale. O draperie grea, cu falduri multe, fu îm pinsă în
lături. După ea, apăru clucerul Ierem ia Băicoianu. Tânărul se înclină uşor.
– Măria-ta, au venit. Sunt alături.

74
 Ochii obosiţi ai dom nului sclipiră o clipă.
– Pofteşte-i, Băicoiene!
Odaia de lucru a domnului era destul de sim plă, potrivindu-se m ai
degrabă unui oştean decât conducătorului Ţării Româneşti. O m asă lungă de
stejar, cu incrustaţii pe m argini, câteva scaune cu spătarele lungi şi drepte
înşirate în lungul pereţilor acoperiţi cu m ătăsuri în tonuri albastre, o
panoplie încărcată cu arm e grele, mult prea mari pentru un om obişnuit, un
scaun cu jilţ pentru vodă, în care Mihai se aşeza destul de rar, dispreţuind
eticheta de curte. Doar covorul im ens de Keşan, lucrat în tonuri calme,
părea să fie singurul lucru m ai de preţ în odaia aceea.
La intrarea oaspeţilor veni? Ţi într-un ceas atât de nepotrivit, dar
aşteptaţi cu multă nerăbdare, Mihai-vodă se ridică vioi, uitând de oboseală.
Înalt peste lim ita obişnuită, cu um erii rotunzi, puternici, abia stăpâniţi de
postăvarul croit pe corp, cu mare uşurinţă în mişcări, cu acea căutătură iute,
cuprinzătoare, dom nul avea toate harurile unui oştean de seam ă. Faţa
severă, cu um erii obrajilor m usculoşi, era com pletată de o barbă rotundă,
uşor adusă înainte, cu câteva fire de păr cărunt care arătau începutul de
toam nă al dom nului.
Ieremia Băicoianu feri în lături draperia, lăsându-i să intre în ordine pe
Costache Caravană, Chirilă şi Ducu cel Iute.
– Să trăieşti, măria-ta! Spuseră oaspeţii, nu tocm ai sfioşi.
– Dim preună cu cei mai viteji oam eni ai ţării! Le-o întoarse vodă. Hei,
Costache, parcă te-ai făcut m ai frumos.
– Ca şi Zam bilica, m ăria-ta. Între Dunăre şi Carpaţi nu dibăceşti alţii m ai
frum oşi.
– Aşa e! Râse dom nul. Ce mai face m ustăciosul tău arm ăsar?
– Rage!
– Poate vrei să zici că nechează.
– Rage! M-a pus dracu’ să-l dau la iesle dimpreună cu m ăgarii lui
Christache Mutu. Când îl aud mă apucă dam blaua. Aşa-mi trebuie dacă l-am
băgat în societatea măgarilor! Un anim al mai zurbagiu ca ăsta nici că s-a
pom enit. Culege toate năravurile proaste.
Caravană se uită cam chiorâş. Vodă se făcu stacojiu la faţă din cauza
râsului şi abia putu să îngâne printre lacrim i:
– Dacă zici tu, aşa o fi.
– Să m or dacă te m int, măria-ta! S-a împrietenit cu m ăgarii. La ceilalţi cai
nici nu vrea să se mai uite. Între măgari e cel mai frum os. Roiesc m ăgăriţele
în jurul lui de m ai mare dragul. M-am gândit că poate fi îndrăgostit de una
dintre ele. Îndrăgostiţii sunt toţi cam într-o ureche Anul trecut m -am întâlnit
cu un prieten de prin părţile Aradului. Măria-ta ştii cât e de slut Zam bilica.
Părul pe el e lăţos şi lung de două palme. În faţă i-au crescut m ustăţile şi
barba ca la patriarhi. M-am plâns prietenului că Zambilica nu prea are noroc
în dragoste. Om ul s-a uitat la el, când dintr-o parte, când din alta. La urm ă
m i-a zis şi el într-o doară:

75
 – Mă, Costache, cred că iepele fug de el din cauza părului. Ce-ar fi dacă
te-ai apuca să-l bărbiereşti? Cunosc eu un bărbier bun la Şiria. Du-te la el şi
spune-i că l-am rugat eu să-l bărbierească! Pe urm ă te întorci la m ine şi-l
băgăm între iepele mele. Am să leg iepele. Dacă nici bărbieritul nu-l ajută,
nu mai e nimic de făcut cu el! M-am dus la Şiria la bărbierul acela. A lucrat
om ul la el de dim ineaţă până seara. Când m -am întors să-l iau pe Zam bilica,
înnoptase, aşa că nu l-am putut vedea la chip. L-am pipăit uşor cu palm a şi-i
sim ţeam pielea sub m ână ca un fund de copil. I-am plătit om ului. Către
m iezul nopţii am poposit într-o pădure. Măria-ta ş? Tii cum doarme
Zam bilica. Fac un căpătâi mare şi zdrahonul naibii pune căpăţâna alături de
m ine. M-am trezit când a răsărit soarele. Mă ştii că nu sunt fricos. Dar când
l-am văzut la lum ina zilei a îngheţat inim a-n mine, am scos un ţipăt de
groază şi am rupt-o la fugă. Zambilica după m ine, cum are el obiceiul. Când
m -am dezm eticit i-am prins frâul în m ână şi am luat-o pe jos către prietenul
acela. Nu era chip să-l încalec. Alunecam de pe el cum aluneci iarna pe
gheaţă. Chiar şi prietenul a cam intrat la idei când l-a văzut. L-am băgat la
iepe şi ce crezi că au făcut, m ăria-ta?
– Au rupt funiile şi au luat-o la sănătoasa.
– Aş! Au rupt ele funiile, dar s-au strâns ciopor în jurul lui, care de care
m ai drăgăstoasă. Am zăbovit două luni la prietenul acela, până când s-a
făcut părul la loc. Am plecat am ândoi fără păreri de rău. Iepele nu-l m ai luau
în seam ă de când îi crescuse părul.
Se aşezară la m asă. Mihai porunci vin şi gustări. Un slujitor de casă grăbi
să aducă la îndeplinire porunca. Băicoianu ieşi după el şi-i spuse în şoaptă:
– Să nu aduci vin în pocale scârboase de argint! Vinul îşi sloboade arom a
în oale de păm ânt ars şi în ulcele de lem n.
Aşteptară vinul privindu-se în tăcere. Abia după ce închinară de sănătate
ca nişte vechi şi buni prieteni porniră să discute în tihnă.
– O iscoadă m i-a adus vestea că la Obreja s-a aşezat un stăpân nou,
vorbi dom nul. Aţi lucrat cum nu se poate mai bine. Ion Cristu e ca un cui
înfipt doar la o poştă de cetatea de scaun a lui Báthory. Va trebui să m ai
batem câteva cuie din astea în principatul Transilvaniei. Petrache cel Mic şi
Niţă Praştie m i-au trim is o solie din Moldova, prin care m ă anunţă că s-au
cum părat două m oşii. Una lângă Focşani, alta lângă Iaşi. La Focşani s-a
aşezat un nepot de-al fraţilor Buzeşti. Unul m ărunţel şi oacheş, iute la
treburile de seamă. O sută de oşteni ai Buzeştilor trebăluiesc acolo,
îm brăcaţi în haine de servitori. Îm potriva turcilor mă pregătesc tem einic de
câteva luni. Arm ata Bucureştilor num ără în prezent o m ie cinci sute de
oameni. Cam puţini. Mai puţini cu vreo şase sute decât cei din garnizoana
turcească. Dar adevărata armată o pregătesc în taină pe plaiurile dintre
Câm pina şi Telega. O arm ată îm brăcată în uniforme, cu arm e de foc şi cu
tunuri. Acum, num ărul acestor oşteni abia trece de trei sute. Mâine vor mai
sosi acolo încă trei sute cincizeci de tineri între douăzeci, douăzeci şi patru
de ani. Ascunşi între pădurile m ari şi dealuri, tinerii oşteni mănâncă, dorm şi

76
se instruiesc în m ânuirea arm elor. Am cum părat postavuri şi cămăşi de zale
de la negustorii din Braşov. Am cum părat albituri, puşti şi două tunuri de la
sârbi. Niţă Praştie şi Petrache cel Mic m i-au adus două mii de perechi de
cizm e uşoare de la cazaci. Am pregătit totul pentru două mii de oşteni. Dar
nu m ai am bani. Nu mai am nim ic. Am cum părat aproape o mie de cai. Mi-ar
m ai trebui încă pe atâţia.
– Cinci sute îi vei prim i peste două zile, îl întrerupse Chirilă. Sunt de la
paşa Khidr de la Timişoara. Dacă m ai aveam bani, puteam să cum părăm de
trei ori mai mulţi.
Faţa dom nului se lum ină de plăcere la asem enea veşti.
– Încă e bine, prieteni! Continuă el. De oam eni nu vom duce lipsă. Câţiva
trim işi de-ai m ei cutreieră satele ţării şi adună tineri. Fiecare tânăr prim eşte
patru galbeni pe lună şi parte din pradă în viitoarele bătălii. Au nevoie de
acest ajutor. În satele din lungul Dunării, oam enii pier de foame. Turcii
adună tot ce găsesc. Trec Dunărea în pâlcuri mari şi duc cu ei spre sudul
Balcanilor tot ce le cade în mână. Femeile şi copii, de teamă de a nu cădea
în robie, stau prin păduri. Tinerii vin bucuroşi sub arm e, Dacă am avea bani
am putea ridica o armată de peste treizeci de mii de oam eni. Ceva vom face
noi în orice caz. Vom avea o arm ată, prieteni, care se va mişca m ai iute
decât vântul. Care va şti ce are de făcut pe câmpul de luptă. Turcii nici nu
visează la asem enea lucrare din partea noastră. Dar va trebui să fim cu
ochii-n patru pentru a nu-i lăsa să prindă de veste. Doar câţiva oam eni din
jurul nostru, dim preună cu fraţii Buzeşti, ştiu ce se petrece pe plaiurile de
lângă Câm pina.
– Buzeştii sunt bogaţi, măria-ta, interveni Ducu. Ar putea să ajute
această arm ată.
– O ajută, zâm bi dom nul. S-au obligat să aducă până la sfârşitul lunii
patru sute de tineri cu îm brăcăm inte nouă din postav, patru sute de cai,
patru sute de săbii veneţiene şi o sută de pistoale. Preda Buzescu a plecat
undeva prin apropierea Belgradului, prin locurile unde haiduceşte viteazul
Baba Novac. Haiducul acela se pare că ţine ascunse nişte tunuri luate de la
turci.
Chirilă rămase pe gânduri. Dacă la începutul discuţiei crezuse destul de
puţin în ridicarea unei astfel de oştiri, acum ea parcă se înfăţişa sub ochii lui
m ândră, puternică, gata să lovească asem enea unui trăsnet. Mihai-vodă îi
ghici gândurile şi se bucură şi el, ştiind că un general de armată m ai bun
decât Chirilă n-ar găsi niciodată. Apoi se întristă, ştiind că după datină
num ai boierilor li se cuvine asem enea cinstire.
– Asta înseam nă că de-acum într-o lună să ajungem la o arm ată de
aproape o mie de oam eni, observă Costache. Dar instruirea oamenilor nu se
face de azi pe m âine. Asta cere timp şi nişte oam eni care să ştie să-i
pregătească. Eu cred că va trebui să-i împarţi în pâlcuri. Unii să ştie să
m ânuiască sabia. Alţii să tragă cu arcul fără greş. Ar m ai fi nevoie de
puşcaşi buni, iar vreo câţiva să ştie să um ble cu tunurile. Nici arta călăritului

77
nu trebuie uitată. Apoi să ne gândim la iuţeala cu care va umbla această
armată. O arm ată călare, fără fierăraie m ulte pe ea, um blă ca un fulger.
– Mi-ai luat vorba din gură, Costache, spuse dom nul ridicându-se de la
m asă. Foarte curând, va fi îm părţită aşa cum ai propus tu. Un pâlc va intra
sub conducerea ta, pentru instruirea cu pistolul, dacă vrei.
– Mai încape vorbă? Râse Costache, bucuros că va ajunge în sfârşit să
conducă un grup m ai mare de oam eni.
– Ducu cel Iute se va ocupa de grupul lui de spadasini. Va fi prim a şcoală
românească de spadasini. Petrache cel Mic va instrui un pâlc? De trăgători
de arm ă. Nu cunosc pe cineva să tragă mai bine decât el.
– L-ai uitat pe Chirilă, măria-ta, îi aminti Costache.
– Nu l-am uitat nici o clipă. Chirilă va fi conducătorul vostru. L-am lăsat
m ai la urm ă pe Niţă Praştie. Va avea şi el oamenii lui. Nişte oam eni despre
care se va auzi chiar peste o sută de ani. Oam enii lui Niţă vor învăţa să se
strecoare în spatele duşm anului. Să-l hărţuiască. Să se furişeze la m uniţia
lui şi să-i dea foc. Să-i aprindă m erindea la vrem e de noapte şi să aducă
spaim a. Să m eargă departe în spatele duşmanului şi să-i taie
aprovizionarea. Până acum , lucrurile astea se făceau la întâm plare. Noi vom
lucra organizat. Cu turcii ne vom strica pe la mijlocul toam nei. Avem la
îndem ână câteva luni bune.
– Locul unde se instruieşte această armată nu e bun, interveni Chirilă.
Prin acele locuri e umblătură m ultă.
– Şi ce propui? Îl fixă vodă cu privirea.
– Sus, pe plaiul Bucegilor.
– Da. La asta m-am gândit şi eu de la început. Dar în vârful m untelui va fi
greu cu aprovizionarea.
– Nu va fi uşor. În schimb, pe acolo nu um blă decât ciobanii şi păsările
cerului. Aprovizionarea se poate face pe sam are.
– Atunci, în calitate de conducător, te vei ocupa de lucrul acesta. Vara va
fi aşa cum propui, dar iarna, oştirea nu poate trăi pe înălţimile acelea pustii.
Deci, iernatul va fi pe la poalele munţilor.
– Fără îndoială, măria-ta.
Costache se foi pe scaun m ustăcind. Mihai, care-i cunoştea firea, i se
adresă poruncitor:
– Hai, dă-i drum ul! Te frăm ântă ceva.
Om uleţul se scărpină cu două degete pe creştet şi-şi frecă m âinile aprig,
semn că lucrul pe care avea să-l spună e de cea m ai m are im portanţă.
– Măria-ta, zise cu glasul lui ascuţit, cunoaştem un om care ne întrece în
dibăcie pe toţi la un loc.
Dom nul se încruntă, bănuind pentru o clipă o linguşire din partea
vânătorului. Dar tot aşa de iute, faţa lui se lum ină şi-şi făcu reproşuri că-l
bănuise pe Caravană de asemenea pornire.
– Cine e om ul acela?
– Un tânăr care după faţă ai zice că încă nu a fost înţărcat de m ă-sa. Un

78
tânăr care a dat cu mine de păm ânt de am crezut că va răm âne Zam bilica
pe drum uri.
– Măi să fie?! Zise dom nul ţării.
– Un tânăr care se bate cu sabia atât de leneş, încât ai zice că doarme.
Un tânăr care l-a luat în sabie pe Roco Perisini cum ai lua o găluşcă în
ţepuşă.
Faţa lui vodă străluci de plăcere.
– Num ele lui, prietene!
– Un tânăr care zvârle cuţitul chiar mai bine decât Chirilă.
– Num ele lui, lua-te-ar naiba! Strigă entuziasm at dom nul Ţării Rom âneşti.
– Un tânăr care s-a luat la bătaie cu toată gloata lui Perisini. Unul din a
cărui m ână sare cuţitul cum sare lăcusta. Un tânăr care adulm ecă urm a în
pădure m ai bine decât Ducu.
– Costache, îl dojeni dom nul, eşti în stare să om ori un om sănătos cu
vorbăria ta. Cine e omul acela?
– Cae Indru, explodă Caravană triumfător.
– N-am auzit de numele acesta.
– O să auzi, măria-ta.
– Unde se află acum ?
– Nu ştim.
– Atunci vorbim degeaba, spuse vodă dezamăgit. Căutaţi-l pe om ul acela,
s-ar putea să ne fie de m are trebuinţă! Iar acum , cred că a sosit m om entul
să-m i daţi scrisoarea lui Sigismund Báthory.
– Ai aflat despre ea, m ăria-ta? Se m iră Ducu.
– După cum vezi! Ieri am prim it o solie de la principele Transilvaniei.
Solul era num ai lapte şi m iere. Mi-a adus în dar câteva scule de aur.
Niciodată nu s-a arătat Sigism und atât de binevoitor. Se vede că scrisoarea
pe care aţi pus stăpânire îl interesează în m od deosebit. Pot s-o văd?
Chirilă scoase din buzunar cele trei bucăţi de scrisoare, le potrivi una
lângă alta şi i le întinse dom nului. Mihai citi fără grabă. Sprâncenele lui m ari
se adunară într-o încruntare uşoară. Scoase un şuierat de surpriză, apoi
rămase m ultă vrem e pe gânduri.
– Deci asta era, m urmură într-un târziu. Acesta era m otivul pentru care-
m i oferea cu atâta prietenie un castel în Munţii Făgăraşului. Ei bine,
scrisoarea asta merită mai m ult.
– Ai de gând s-o înapoiezi, măria-ta? Se încruntă Caravană.
– Să o ce? Nu, prietene. Am gânduri ceva m ai bune. Dacă Sigism und vrea
de la turci Ţara Românească, ei bine, vrem şi noi principatul Transilvaniei.
Num ai că nu-l vom cere nici de la turci, nici de la creştini. Iar până atunci, se
cuvine să-i dăm lui Báthory prim a lovitură. Puterea lui stă pentru un
m om ent în mâinile împăratului Rudolf al doilea. Curtea im perială de la Praga
va primi această scrisoare. Şi m ultă vrem e de acum încolo, Báthory va fi
ocupat să recâştige încrederea şi bunăvoinţa îm păratului, lăsându-ne pe noi
să ne vedem de treburile noastre. Iar în al doilea rând, prin această

79
scrisoare îi vom dovedi lui Rudolf credinţa noastră faţă de cauza creştinilor.
Pentru asta îm i va trebui un curier bun. Un om care să ajungă la Praga cu
scrisoarea. Acesta va fi prim ul m eu curier secret. Poate că va fi unul dintre
voi. Am să m ă m ai gândesc vreo câteva zile.
Ieşiţi din palatul dom nesc, vânătorii priviră oraşul cu plăcerea nesăţioasă
a celor care stau multă vrem e departe de el. Văzut de pe locurile acelea
înalte, la lum ina zorilor, oraşul se prezenta în toată splendoarea lui, cu turle
de biserici înalte, de pe care abureala nopţii fugea sub tăria soarelui. Casele
m ari cu două-trei caturi se întindeau spre apus în şiruri lungi, frumoase prin
varietatea lor asim etrică. Frumoase prin turnuleţele lor şi terasele largi, cu
m ulte ornam ente, cu chioşcurile lor ascunse în verdeaţă, cu grădinile m ari,
în care arborii bătrâni cu trunchiurile lor groase, cu coroanele ca nişte pălării
im ense, dădeau o notă de linişte şi calm .
În mahalaua ţiganilor, aflată spre sud, casele scunde cu streşinile m ari,
păreau să stea în genunchi pe lângă turnurile de apărare. Pereţii, din
chirpici, aveau ferestrele înfundate cu fân sau cu buruieni la vrem e de iarnă.
Hoţii şi haidam acii oraşului nu se abăteau niciodată prin locurile acelea
ferite de prădăciuni. Doar năvălitorii turci sau tătari dădeau buzna pe acolo
cu gânduri de jaf, iar când părăseau mahalaua se întâm pla să nu-şi mai afle
caii, căruţele şi nici chiar arm ele. Ţiganii, prietenoşi, îi întâm pinau veseli. Se
încurcau în picioarele lor, cereau, strigau, le băgau m âinile prin buzunare, le
ghiceau în ghioc, în coji de ouă, în creastă de găină, în pene. Le făceau vrăji,
cântau cântece nemaiauzite, dansau în pieile goale, plângeau şi se văitau,
lustruiau încălţările năvălitorilor, ţesălau caii şi se m istuiau cu cai cu tot, fără
urm ă. Pofteau câte doi-trei năvălitori prin case şi nu m ai ieşeau de acolo nici
unul dintre neprevăzătorii invitaţi. Sărutau m âinile năvălitorilor şi-i lăsau
fără ghiuluri. Îi cărau prin stepa Bărăganului să le arate locuri unde se
ascundeau com ori, îi puneau la muncă şi după câteva zile de căutări le
arătau alte locuri şi scăpau de m ânia lor prin fugă.
Spre răsăritul oraşului, casele scunde, multe la număr, spoite în alb
arătau cochete ascunse în vegetaţia bogată.
Dar vânătorii care colindaseră oraşul în lung şi-n lat ştiau că toate
căsuţele acelea mărunte, uitate de Dum nezeu, înghesuite unele-n altele,
cuprindeau cea m ai mare parte a populaţiei oraşului. În casele acelea,
oamenii se culcau târziu şi se sculau la prim ul cântat al cocoşilor. Erau
oamenii care trăiau de azi pe m âine, iar viitorul lor de bunăstare se prezenta
ca o enigmă a cărei dezlegare nu avea sorţi de izbândă. Ei furnizau m âna
ieftină de lucru pentru toate tocm irile oraşului şi pentru ocazii neprevăzute.
Din curţile înguste, în care tufănica şi regina-nopţii, cârciumăreasa şi laleaua
încercau să dea m izeriei o oarecare notă de cochetărie, ieşeau dim ineaţa
slujitorii, calfele şi ucenicii, îngrijitorii oraşului, negustorii de m ărunţişuri ce-
şi cărau m ărfurile în târne de nuiele, m ăturătorii, cerşetorii şi pungaşii,
spălătoresele şi spoitorii. Familiile veşnic am eninţate de oam enii stăpânirii,
de turci sau de tătari, de bogătaşii puşi pe petrecere şi de ienicerii aflaţi în

80
preajm a dom niilor scurte şi nesigure, îşi păstrau coeziunea în funcţie de
hazard. De aici se recrutau fetele de petrecere, cu voia sau cu sila, iar
m arile dureri ale acestor locuri m izerabile se consum au tăcute, fără putinţă
de alinare. Aici, fetele stăteau ascunse prin poduri sau îşi aflau sălaşul în
pivniţe întunecoase. Cele mai curajoase dintre ele îşi ungeau feţele, îşi
ciunteau părul, încercând să fie cât m ai puţin atrăgătoare. În locurile
acestea organizau ienicerii potere, furându-i în toiul nopţii pe tinerii voinici
care nu aveau încă vârsta m ajoratului. Sub pază m are şi pe tăcute, flăcăii
luau drum ul Constantinopolului, um plând golurile din arm ata otom ană. În
serile lungi şi calme de stepă, m am ele îşi trăiau bucuria de a fi îm preună
întreaga fam ilie ca pe-un lucru cu totul ieşit din com un. Iar în rugile lor de
toate zilele, cuvintele - Doam ne, nu despărţi fam ilia noastră nu lipseau
niciodată.
Dinspre satele vecine intrau prin porţile oraşului căruţele cu lapte, cu
legum e, cu nutreţuri pentru cai. Uruitul lor se auzea de departe, ca un
zum zet neîntrerupt. Prin curţile boiereşti, servitoarele şi oam enii casei
umblau fără zgomot. Străjile de noapte se trăgeau la odihnă, m ergând în
neorânduială. Gunoierii cu cărucioarele lor lungi şi murdare se mistuiau ca
nişte ciocli spre gropile din preajm a marilor lacuri. Începea o zi ca oricare
alta. O zi anonim ă ca şi oamenii care se îngrijeau de curăţenia oraşului, la
ceasurile când stăpânii se întorceau de pe o parte pe alta în aşternuturile
calde.
Vânătorii păşeau tăcuţi, fiecare cu gândurile lui. Se apropiau de
Privighetoarea de Aur, unde-i aşteptau paturile curate, cu pernele moi şi cu
m iros de busuioc. Dintr-o străduţă lăturalnică se auziră ţipete sfâşietoare. Se
repeziră în direcţia aceea. Când dădură colţul, se pomeniră lângă patru
ieniceri care, după toate sem nele, erau beţi. Aceştia încercau să târască o
copilă aproape despuiată spre o trăsură aflată ceva m ai încolo. Lângă poarta
unei case, un bărbat între două vârste gem ea uşor, încovoiat pe marginea
şanţului.
Văzându-i pe vânători, turcii le făcură sem n să-şi urm eze drum ul. Iar
când se convinseră că aceştia au de gând să se am estece în treburile lor,
lăsară fata şi ridicară iataganele. Cuţitul lui Chirilă zbură scurt prin aer şi se
înfipse în stomacul unuia. Ducu sări într-o parte, evitând lovitura de iatagan.
Ar fi putut să-l cruţe pe ienicer, dar m ânia lui fu prea mare. Costache
Caravană slobozi pistolul şi spuse în treacăt:
– Iartă-l, Doam ne! Robul tău Caravană l-a trecut în rândul sfinţilor.
Isprăviră iute cu ei. De fapt, fusese mai mult un m asacru decât o luptă în
toată puterea cuvântului. Ajutat de Costache, bărbatul se ridică buim ac. Nu
era rănit, ci m ai degrabă ameţit de vreo lovitură.
– Intraţi iute în casă! Îi sfătui vânătorul.
Copila şi bărbatul se mistuiră undeva în curte.
– Cred că ar fi bine să ne despărţim de domnii aceştia fără prea mare
tăm bălău, spuse Costache. Dacă intrăm în vrajbă cu trupele de ieniceri va

81
trebui să stăm m ai mult ascunşi. Haideţi cu ei în trăsură! Am eu o idee care
nu cred să fie tocm ai rea.
Îi îngrăm ădiră pe m orţi în trăsură şi lăsară perdelele. Chirilă şi Ducu se
aşezară lângă ei. Caravană se sui pe capră şi dădu bice cailor. După o
vrem e, opriră în faţa unei porţi de lem n nu tocm ai arătoasă. Chirilă îm pinse
poarta, iar trăsura se pierdu într-o curte largă, printre boschete neîngrijite.
Un bărbat scurt şi gros, cu urechile mari, păroase, care răspundea la numele
de Gaia, le ieşi în întâm pinare. Sprâncenele lui groase păreau atârnate
direct de rădăcina nasului borcănat. Văzând trăsura cu însem ne turceşti pe
ea, Isala nu tresări. Săltă doar uşor din sprâncene, preţuind-o din ochi, apoi
se trase într-o parte şi le făcu sem n oaspeţilor să intre în casă.
– Jupâne Isala, spuse Chirilă zâm bind în faţa calm ului olim pian al acelui
om , înainte de a ne bucura de ospitalitatea dum itale cred că ar fi bine să
punem caii şi trăsura într-un loc m ai ferit.
– Intraţi! Am eu grijă.
– Ar m ai fi totuşi un amănunt, stărui Chirilă. În trăsură se află patru
dom ni care ar dori să fie îngropaţi cât m ai anonim.
– Am să m ă ocup şi de ei.
– Poate că n-ar strica puţină grabă.
– Eu num ai pe grabă lucrez. Când veţi ieşi din casă va fi totul cum e m ai
bine.
Intrară în casă. O fem eie slăbuţă cu m ers rigid ca de stafie le aduse
băuturi răcoritoare. Isaak îi lăsă la m asă şi se strecură pe tăcute afară. După
un ceas îşi făcu apariţia frecându-şi mâinile.
– Trăsura nu e nici rea, nici bună. Dar cei patru cai fac toate paralele. Iată
banii dom niilor-voastre. Opt mii de aspri pentru cai, cinci sute de aspri
pentru trăsură. Scădem o mie cinci sute de aspri la cheltuieli de
înm orm ântare şi rămân şapte m ii de aspri. Caii şi trăsura au suferit unele
m odificări de înfăţişare. În seara asta vor fi la Giurgiu, iar la noapte vor intra
în stăpânirea unuia care aprovizionează garnizoana turcească din cetate.
Dacă m i-o aduceţi îndărăt peste două zile, o revând garnizoanei din Brăila.
Şi încă ceva! În cazul în care m ai aveţi dom ni ca aceştia care vor să fie
îngropaţi anonim, vă fac reducere la cheltuielile de înm orm ântare.
– Ţi-au răm as arm ele lor, râse Caravană.
– Aşa e! Pentru arm e nu vă dau nici un ban. Românii n-au bani să-şi
plătească arm ele.
– Pe Zam bilica m ea că ai vorbit cum nu se poate m ai bine! Cunoşti uliţa
Ancorei?
– O cunosc.
– În capătul uliţei e o casă cu gard de nuiele. Un vişin îşi lasă crengile
peste gardul acela. Du-te cu banii acolo! Proprietarul e unul înalt şi slăbuţ,
cu sem n de tăietură pe frunte. Lui i se cuvin banii sau poate copilei care
locuieşte acolo.
– Am înţeles! Se înclină Isaia.

82
 Trecuse de ceasul prânzului. Peste oraş se abătuse curând o ploaie
scurtă. Apa se scurgea iute pe lângă rigole, cărând cu ea murdăria străzilor.
Dinspre parcul palatului dom nesc răzbea o m irosnă am ăruie de flori de tei.
În jurul porţilor se aflau ca de obicei o mulţim e de oam eni. Unii erau
creditori şi stăteau la pândă din obişnuinţă. Cerşetorii şi vagabonzii aşteptau
să le pice vreun noroc ivit din senin. Câţiva ieniceri veniseră să-l înjure pe
vodă. Boierii însoţiţi de slujitori înarm aţi intrau şi ieşeau grăbiţi cu treburile
lor. Dincolo de zidurile palatului se pătrundea greu. Oştenii din gardă erau
cu ochii-n patru.
Cae Indru se prezentă la poartă însoţit de Sile. Calul său atrase privirile
adm irative ale câtorva cunoscători.
– Vreau să-l văd pe domn, i se adresă ofiţerului de gardă.
– Şi eu vreau să-l văd pe sultan, râse ofiţerul. Ca să intri la vodă ar trebui
să-m i arăţi nişte scrisori. Sau să te aducă cineva dintre boierii noştri. Poate
că vii cu lucruri de seam ă, dar eu nu am de unde să ştiu. Nu cunoşti pe
nim eni din divanul boierilor?
– Nu cunosc.
– Înseam nă că nu eşti de pe-aici.
– Aşa e. Sunt din Transilvania.
– Şi nu ai chiar nici o scrisoare la domnia-ta?
– Ba am câteva.
– Atunci, e m ai uşor. Dă-m i-le!
– Nu pot.
Ofiţerul se scărpină după ureche îngândurat.
– Care e num ele domniei-tale? Am să anunţ cancelaria dom nească.
– Indru, prietene. Cae Indru.
– Domnia-ta? Tresări ofiţerul. Prietene, ai bunătatea şi desfă puţin
pelerina! Mulţumesc! Intră, intră! Când ajungi în faţa treptelor de colo,
întreabă de cancelarul Ierem ia Băicoianu. Poftim, prietene! Slujitorul ar
trebui să aştepte cu caii la poartă. Să intre şi el! Ah! Iată-l pe boierul
Băicoianu. O clipă, clucere!
– Ei, ce m ai e? Întrebă Ierem ia cu glas uşor obosit. Iar vreo cerere de
intrare la Vodă? Pe mâine, prietene. Acum pic din picioare de oboseală.
– Ascultă! Şopti ofiţerul. Vezi colo lângă poartă un tânăr înalt, cu
pelerină?
Băicoianu privi cu coada ochiului şi înclină capul.
– Sub pelerină are un brâu în care stau înfipte câteva cuţite.
– Să-i fie de bine!
– Stai, clucere, nu te grăbi! Om ul acesta m-a scăpat cândva dintr-un
m are necaz. Du-l, te rog, la Vodă!
– Fie! Care e num ele lui?
– Cae Indru.
– Mai spune o dată! Tresări Băicoianu.
– Ţi-am spus. Cae Indru.

83
 – Eşti sigur?
– Aşa cum sunt sigur de mine.
– Mă bucur, prietene, că nu l-ai respins. Dom nule Indru, poftiţi!
Ofiţerul îşi reluă locul alături de poartă. Cei doi tineri porniră unul lângă
altul, studiindu-se din priviri. Sala de prim ire era ticsită de curteni şi boieri.
Mihai-vodă şedea pe o canapea îngustă, alături de scaunul dom nesc, spre
dezam ăgirea câtorva dintre boieri care ţineau la eticheta de curte. Coroana
şi buzduganul domnesc se rătăciseră parcă triste într-un colţ al canapelei.
Dom nul ţării se întreţinea cu Vintilă Băicoianu, tatăl clucerului. Unii dintre
curteni încercau să tragă cu urechea la discuţia aceea, ştiind că Vintilă e
om ul cel m ai bine inform at din Ţara Rom ânească. Dar cuvintele ajungeau
până la ei ca un bâzâit fără noim ă, fiindcă dom nul se pricepea să-i ţină la
distanţă doar cu o încruntare.
Ieremia prinse braţul lui Cae şi-l strecură pe tânăr printre boieri până-n
dreptul unei uşi cu draperii grele.
– Rămâneţi aici! Îi şopti clucerul. Am să vă anunţ lui vodă.
Ieremia se apropie de Mihai-vodă cu un aer vesel, iar dom nul ghici că-i
aduce o veste bună.
– Credeam că dorm i la ora asta! Se răsti vodă. Nu-m i plac tinerii care nu
se odihnesc după o noapte albă.
Ultim ele cuvinte aveau în ele o anum ită? Căldură, pe care tânărul o sim ţi
ca pe-o alinare.
– Măria-ta, şopti repede, alături de draperia care dă spre cam era de lucru
se află un tânăr cu pelerina neagră. Numele lui e Cae Indru.
Vodă nici nu clipi. Spuse doar, printre dinţi, parcă adresându-se lui
Vintilă:
– Bine! Du-l în odaia de lucru!
Mihai îşi plim bă privirile prin sală indiferent. Asupra lui Cae, ochii lui
stătură o clipă. După o jumătate de ceas îşi concedie curtenii şi intră în
cam era de lucru.
– Ia loc, tinere! Spuse aspru.
– Nu se cuvine, m ăria-ta! Zâm bi Cae.
– Ei, asta-i! Ştiu eu ce se cuvine unui viteaz.
Tânărul îl privi surprins.
– Nu ştiam că m ăria-ta mă cunoaşte. Să nu mă asem uiţi cu cineva.
– Dă pelerina la o parte! Râse vodă. Aşa! Văd sub pelerină câteva cuţite
frum oase. Nu cred să le porţi la brâu numai de plăcere. Iar o pelerină pe
vrem e de căldură ca asta îşi are rostul ei. Vrei să arunci unul din cuţite sus,
în colţul de lem n al uşii?
Dom nul nu-şi term ină bine vorba, când cuţitul se înfipse adânc în locul
acela. Faţa lui Mihai se um plu de bucurie şi admiraţie.
– Cred că lucrezi m ai iute decât Chirilă Zece Cuţite, chiar dacă pari cam
leneş în m işcări. Am auzit multe lucruri despre dom nia-ta. Mi-ar plăcea să
am un asemenea slujitor.

84
 – Doam ne, pentru asta am venit, rosti Cae. Iată un m esaj din partea
cancelarului Transilvaniei, Ştefan Iojica.
– Îi cunoşti conţinutul?
– Da. Iojica vă roagă să discutaţi cu m ine aşa cum aţi discuta cu el. Sunt
un fel de trim is neoficial al Transilvaniei. Aş dori să nu se afle lucrul acesta.
Mai ales să nu se afle la curtea lui Sigism und Báthory.
Mihai tăcu o vreme şi se plim bă cu paşi m ari prin odaie. Se întoarse
brusc. Ochii lui ca oţelul scrutară adânc faţa tânărului.
– Să am încredere în domnia-ta şi în Iojica Ştefan?
– Încercaţi, m ăria-ta!
– Poţi să-mi dai o dovadă prin care să te cred?
– Pot. În urmă cu nişte ani, Mihai-vodă, pe atunci ban al Craiovei, a fost
condamnat la m oarte. Dom nul ţării se tem ea de el. Poate că aflase printr-o
întâm plare că Mihai e fiul lui Pătraşcu-vodă. Vă am intiţi, m ăria-ta, că era o
dim ineaţă ploioasă. O burniţă care ţinea de câteva zile. Aţi aşezat fruntea pe
butuc, dar călăul nu a îndrăznit să ridice securea şi să lovească. Acel călău
era unul dintre oamenii mei. Vechiul călău pierise cu câteva luni înainte, în
urm a unei împunsături de cuţit. Pe vrem ea aceea, banul Craiovei se afla sub
pază dom nească. Eu am prevăzut că Mihai va fi condam nat la moarte. Aşa
se explică dispariţia vechiului călău. Dacă ar fi m urit înainte de execuţie, ar
fi dat loc de bănuieli. Vă m ai am intiţi, m ăria-ta, că seara aţi fost pus în
libertate? Că un necunoscut v-a condus către o trăsură la care erau înhăm aţi
şase cai? Abia aţi părăsit închisoarea, când au venit gărzile lui Mihnea cel
Rău să oprească liberarea. Dom nul se răzgândise. Înainte de plecarea cailor
l-aţi întrebat pe om ul acela:
– Cui trebuie să-i m ulţumesc pentru viaţa mea? Om ul nu a răspuns. V-a
lăsat o pungă cu cincizeci de galbeni şi s-a depărtat în noapte. Ei bine, omul
acela e Cae Indru.
– Dom nia-ta?
Faţa lui vodă păli uşor. Îşi am inti de seara aceea ploioasă. De goana
sălbatică a cailor prin ploaia care curgea fără întrerupere. Se gândise multă
vrem e de atunci încoace la necunoscutul acela.
– Dumneata? Spuse iar. Dar cine eşti dum neata, Cae Indru?
– Măria-ta, când va veni vremea voi vorbi m ai m ult, se înclină Cae.
Vodă îl privi multă vrem e, iar când vorbi din nou, glasul lui căpătă o
anum ită asprime, ca de părinte care-şi încearcă fiul într-o lucrare dintre cele
m ai grele.
– Cunoşti Praga?
– Aproape ca Bucureştiul, m ăria-ta.
– Te-ai încum eta la un asem enea drum ?
– Fără şovăială.
– Vor fi prim ejdii.
– Sunt obişnuit cu ele.
Pe faţa severă a dom nului apăru un zâm bet abia vizibil.

85
 – Tovarăşii de drum ai dom niei-tale vor fi Caravană, Ducu şi Chirilă.
– Nici nu se putea o companie m ai plăcută.
– Bănuieşti cam despre ce-ar fi vorba.
– Nu bănuiesc, m ăria-ta. Sunt sigur. În mâinile voastre a ajuns o scrisoare
a lui Sigism und, adresată sultanului. Această scrisoare va lua calea către
curtea im perială din Praga.
– Ce te face să crezi?
– Două lucruri. Întâi, convingerea că a sosit mom entul să-l scuture pe
principe, cu atât m ai mult cu cât urmăreşte să cuprindă Ţara Rom ânească.
În al doilea rând, pentru o solie obişnuită, ai trim ite unul dintre marii boieri,
nu nişte vânători.
– Aşa e! Râse vodă. Cum crezi că s-ar putea face un asem enea drum ?
– Ocolind principatul Transilvaniei. Ştiu că până aproape de Tim işoara se
pot schim ba caii la fiecare poştă. De la Tim işoara în sus, ne vom descurca în
vreun fel.
– Ai putea pleca în seara aceasta?
– Nu, m ăria-ta. În seara aceasta, eu şi ceilalţi vânători suntem poftiţi la
palatul lui Perisini. Ar fi păcat să nu aruncăm o privire prin bârlogul lui.
– Veneţianul acela e din cale-afară de primejdios.
– Şi noi suntem prim ejdioşi, măria-ta.

Capitolul 9

Când intră Cae Indru la Privighetoarea de Aur, Caravană se reţinu cu

greu să nu tragă un chiot de bucurie. Îi făcu sem n de departe cu amândouă
m âinile şi-i arătă o oală cu vin.
– Că ne duceam la Perisini fără dom nia-ta nu era cine ştie ce rău, strigă
vânătorul. Dar să nu guşti asem enea vin înseamnă că te-ai dat de partea
păgânilor şi-ţi rămân închise pe veci toate drumurile către rai. Am cunoscut
un popă de prin părţile Buzăului, care la prima cană se închina cu toată
evlavia, apoi îm i povestea m inunea din Cana Galileii. La a doua cană îmi
aducea am inte că cea m ai m are virtute a om ului este cum pătarea. La a
treia cană îm i povestea că preoţii sunt mai puţin păcătoşi decât oam enii de
rând, însă episcopul poate fi socotit cel m ai m are sfânt din regiune. La a
patra cană voia să-m i arate cum i-a dat el o palm ă unuia care intrase
acoperit în biserică. La a cincea cană se lăuda că-i rupe un picior hoţului de
episcop, care-l jumulea în fiecare toam nă de un butoi cu vin.
– Te cred, râse Cae. La băutură se spun multe adevăruri. Am cunoscut un
popă de prin părţile Târnavelor, care nu-i prim ea pe enoriaşi la sfânta
spovedanie până când se lăm urea că sunt beţi criţă.
– Şi fem eile? Se m iră Costache.
– Nu. Femeile nu aveau dreptul să bea. Şi aşa îi îm puiau urechile cu toate
drăciile lor.

86
 Însera. Christache Mutu aprinse opaiţele şi feştilele lum ânărilor.
– Ar fi tim pul să plecăm, propuse Cae.
– Încă nu, dom nule, interveni Chirilă. Aşteptăm nişte prieteni care au
sosit abia azi de dimineaţă. Poate că ai auzit de ei. Unul e Petrache cel Mic,
iar celălalt, Niţă Praştie. Merg şi ei la Perisini. Toţi şase form ăm o mică
armată greu de biruit.
– Parcă mai erau nişte prieteni cu dom niile-voastre.
– Vorbeşti de Marcu şi de băieţii lui? Au plecat acum două ceasuri. Unele
treburi grabnice i-au chem at prin părţile Câm pinei. Dar iată că sosesc
Petrache şi Niţă.
Cae îi privi cu interes. Petrache cel Mic era un bărbat mare de statură, cu
umerii şi şoldurile cam otova, sem n că trecuse binişor peste patruzeci de
ani. Niţă Praştie avea în el ceva de ţârcovnic, înalt, slab, uşor adus de spate.
Buza de jos, ţuguiată m ult înainte, îi dădea un aer parcă batjocoritor.
– Acesta e dom nul de care v-am vorbit, arătă Caravană spre Indru.
Îşi strânseră m âinile.
– Te miri că sunt voinic? Râse Petrache. După num e ar trebui să fiu
m ărunt. Am însă un frate care e cu un cap m ai m are ca m ine.
– Eu ce fac? Întrebă Sile Adormitu.
– Îi ţii tovărăşie clucerului Ierem ia Băicoianu.
Palatul lui Roco Perisini avea aspect de fortăreaţă. Zidurile puternice din
piatră, groase de un cot, puteau să reziste chiar la un asediu. Ferestrele mici
de la parter purtau zăbrele de fier groase cât funiile. Intrarea principală era
păzită de patru oşteni îm brăcaţi în cămăşi grele de zale. Dincolo de uşă se
ridicau două trepte largi, din m arm ură albă, care duceau într-o sală im ensă,
pătrată, cu coloane rotunde, vopsite în roz, cu mobilă puţină în jurul
pereţilor. Doi slujitori îm brăcaţi în minunate straie greceşti făceau prim ul
oficiu de gazde. La capătul sălii se deschidea pe dreapta un coridor larg,
punctat în câteva locuri cu uşi înalte, m ascate de draperii. În stânga, o scară
din lem n de stejar, cu m inunate încrustaţii, ducea undeva la etaj,
term inându-se cu un parm alâc întărit în fier forjat, reprezentând crengi de
arbori cu frunze. Tavanul se încheia în formă de boltă, atrăgând atenţia prin
vopseaua de culoarea cerului şi prin nenum ăraţi îngeri pictaţi cu migală pe
acel fond. Luate separat, coloanele, scara, parm alâcul şi tavanul, fiecare
aducea o notă de gust şi rafinament. Dar în ansam blu dădeau un ton greoi,
ţipător, prin nefericita îm perechere de culori, multe la număr.
Slujitorii trăiau undeva în spatele palatului, în nişte case m ici din
cărăm idă roşie, spre deosebire de haidam acii care formau garda personală
a lui Perisini. Aceştia locuiau chiar în palat, ocupând o aripă ceva mai
scundă, cu încăperi largi, m obilate frum os. Nu călcau prin locuinţă decât în
acele zile în care erau chemaţi. Atunci răm âneau sfioşi lângă uşă, aşteptând
ordine sau pedepse, de care nu erau scutiţi, De fapt, poruncile ajungeau la
ei prin căpetenia lor, un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu ochii duri,
cenuşii, care se numea Sam uel. Partidele de scrim ă, zilnice, Perisini le făcea

87
cu el şi puţini ştiau că veneţianul ieşea învingător din an în paşte. Spre
deosebire de haidamaci, Sam uel ocupa un apartament som ptuos chiar în
apropierea stăpânului. În afară de num e, haidam acii nu ştiau m ai m ulte
despre Sam uel. Poate că Perisini ştia, dar cine s-ar fi încum etat la asem enea
întrebare? Sam uel ieşea rar cu stăpânul. Pe haidam aci îi ţinea în frâu cu
privirea lui tăioasă. Lucru de mirare, fiindcă nimeni nu-i văzuse vreo pornire
violentă, chiar în ocazii dintre cele m ai rele.
Noaptea de stepă cobora calm ă peste cetatea Bucureştilor. Perisini şi
Sam uel şedeau în jilţurile m oi din imensa sufragerie a casei.
– Crezi că vor veni? Întrebă veneţianul.
– Poate, răspunse calm Sam uel. Dar asta are o însem nătate mai mică.
Mă tot întreb ce au căutat vânătorii în toiul nopţii la palatul dom nului. Ce
urm ăreşte Mihai? Crezi că vodă nu ştie că-i porţi sâmbetele? Că pândeşti o
ocazie ca să-i iei locul la domnie? Mă nelinişteşte vizita vânătorilor la palat.
Ce legături or fi între ei şi dom n?
– Dacă vin, vom afla în seara aceasta.
– Crezi?
– Ascultă, băiatule! Făcu Perisini blând şi cam plin de el. Există de la
începutul lum ii încoace două metode prin care poţi afla nişte secrete. În
prima sunt am estecaţi banii, Unde nu ajută banii, tortura face totul. Cu
vânătorii ne vom păstra pungile şi vom lua altele pe deasupra.
Constantinopolul va plăti pentru fiecare dintre ei câte două mii de ţechini de
aur. O mică avere, fără să mai vorbim de recunoştinţa turcilor. Douăzeci de
ieniceri aşteaptă în cămările din spate să-i preia de la noi. În noaptea asta,
vânătorii prinşi în lanţuri trainice vor lua drum ul spre Giurgiu, iar m âine vor
coborî spre Balcani. Dacă avem de aflat ceva, să fii sigur că vom afla în
noaptea asta. Cât despre Mihai-vodă, eu răm ân la părerea că e un fel de
m ălai-mare.
– Te înşeli! Zâm bi aspru Samuel. Mihai-vodă e m ai vulpoi decât ne
închipuim . Toate casele din jurul cazărm ii ienicerilor sunt pline de oşteni
valahi îm brăcaţi în straie de târgoveţi.
– Mofturi! Bom băni Roco. Arm ata lui vodă num ără abia jumătate din cât
ar trebui să aibă pentru a-i egala pe ieniceri. Ar fi curată nebunie din partea
lui să încerce oarecare vrajbă. Unde m ai pui că garnizoana turcească din
Giurgiu e la doi paşi de Bucureşti?! Arm atele de la Brăila, Silistra şi Hârşova
pot pica asem enea trăsnetului în caz de răscoală. Nu, Sam uel! N-ai
dreptate! Lasă-l pe dom n în seam a m ea!
– Să nu greşeşti, spuse întunecat Sam uel. Priveşte cu atenţie asupra
dom nului şi mai ales asupra acelor vânători. Poate nu ar strica să-i prim eşti
cât se poate de bine. Renunţă la planurile tale de răzbunare!
– A, nu! Râse Perisini. Se vor târî chiar în noaptea asta la picioarele mele.
Am să-i jupoi de vii.
– În cazul acesta, vei prim i num ai jum ătate din preţ.
– Nu-ţi face griji! Mă opresc eu la timp, dar petrecerea va fi m are în seara

88
aceasta.
– Mă îndoiesc. Eu îi cunosc m ai bine pe vânători. Iar la urm a-urm elor, s-ar
putea să nu răspundă invitaţiei.
– Dacă nu vin, m âine îi aduc ienicerii pe tavă.
– Să nu iasă altfel. Azi-dim ineaţă au sosit la Bucureşti Petrache cel Mic şi
Niţă Praştie. Îm preună cu tânărul acela care te-a împuns destul de elegant,
ca să zic aşa, sporesc num ărul vânătorilor la şase sau şapte. Ai văzut cum
lovesc. Sunt iuţi ca fulgerul. Dar să nu uităm. Azi la prânz, Cae Indru i-a
făcut o vizită lui Mihai-vodă. Au stat de taină m ai mult de două ceasuri. Nici
boierii cei m ari nu stau de taină două ceasuri cu dom nul.
– Eşti bine informat, recunoscu satisfăcut Perisini.
– Am şti şi m ai multe dacă am lucra am ândoi. Din păcate, dom nia-ta îţi
pierzi vremea prin cârcium i. Te interesează mai mult fem eile şi scandalurile
decât oam enii din jurul dom nului. Ştii că pe căpăţâna lui Indru s-au pus
cândva în Transilvania două sute de ducaţi de aur? Lumea de acolo îl crede
m ort. Ei bine, cum se face că a înviat aşa dintr-o dată?
– Dă-l naibii! Se răsti Perisini, m ânios de m ustrările prietenului său.
– Nu spune aşa! Dacă vrei să fii dom n al Ţării Româneşti încă înainte de
Crăciun, ia am inte la tot ce se întâm plă în jurul tău! Pe vânători ai tim p
destul să-i pedepseşti. Răzbunarea e arma prostului! Încearcă să-i atragi de
partea noastră. Poate că ai să reuşeşti cu ajutorul banilor.
– Am haidam acii.
– Toţi la un loc nu preţuiesc în zilele lor bune cât unul dintre ei.
Roco Perisini îl privi ironic.
– Zău? Cu haidamacii mei şi cu ienicerii pârjolesc cetatea Bucureştilor în
două ceasuri. N-am nevoie de vânători. Au căpătat oarecare faim ă fiindcă
nu şi-au găsit naşul până acum .
– Las-o m oartă, Roco! Făcu dom ol Samuel. Deocam dată, se pare că tu
eşti finul lor.
Perisini se încruntă doar o clipă, apoi zâm bi am uzat, gândindu-se că
venise vremea să-i arate prietenului său cum îi doboară pe acei invincibili
vânători cu un singur bobârnac.
– Ienicerii şi haidam acii au forţă, dar le lipsesc viclenia. Şi inteligenţa,
continuă Sam uel.
– Nu-mi trebuie viclenie. Iar inteligenţa o avem noi, Aştept doar firm an de
dom nie de la sultan. Pe urmă ai să vezi de ce e în stare Perisini.
– Nu uita că eşti străin într-o ţară în care oamenii nu-şi pun nici un fel de
nădejde în tine. Trebuie să fii şi tu puternic. Iar pentru a fi puternic îţi trebuie
prieteni în ţară.
– Voi aduna în jurul meu sute de haidam aci. Mii de haidam aci. Toate
lucrările m ari din istorie s-au făcut cu forţa, nu cu prietenia. Apoi să ştii că
frica supuşilor e cea mai trainică prietenie. Dacă nu iese nim ic din
încercarea noastră, răm ânem săraci. Turcii nu m ai lucrează pe credit. Vor
banii înainte şi nici atunci nu se ştie dacă-m i vor da firm anul. Or, tu ştii că

89
banii intraţi pe m âna turcilor sunt ca şi când i-ai arunca într-o prăpastie fără
fund. Ca să preîntâmpinăm o catastrofă, e necesar să-i punem pe turci în
faţa unui fapt îm plinit.
Un slujitor anunţă vizita vânătorilor. Când intrară, Perisini se ridică pe
jum ătate din jilţul lui. Mai sprinten şi mai calm, Samuel făcu o plecăciune
adâncă în faţa lor.
– Eram sigur că veţi veni, zise m ulţum it veneţianul, încercând să-şi
ascundă un zâm bet batjocoritor. Nişte oam eni ca domniile-voastre sunt prea
generoşi ca să nu uite o întâmplare nefericită.
– Iar noi eram siguri că ne aşteptaţi cu multă nerăbdare, zâm bi Cae. Vă
închipuiţi că nu puteam trece cu vederea o asem enea invitaţie, când te
poftesc la ei nişte mărimi ca dom nul Perisini şi Mehm ed-paşa, comandantul
trupelor de ieniceri.
– O, râse Perisini, invitaţia e numai a mea. Mehmed-paşa nu are
cunoştinţă de această întâlnire.
– Atunci se pare că m -am înşelat, zise Cae. Înseam nă că cei douăzeci de
ieniceri care au venit la dom nia-ta acum vreo două ceasuri sunt doar în
trecere. Sau poate că au prieteni printre slujitorii palatului.
Veneţianul tresări înciudat, dar Samuel interveni calm :
– Ienicerii vin deseori la noi, dom nule Indru. Petrec dim preună cu slujitorii
noştri şi pleacă fără să supere pe cineva.
– Se vede treaba că m erg la petreceri înarm aţi până-n dinţi. Cel puţin aşa
i-am văzut mai devrem e.
Veneţianul nu răspunse num aidecât. Remarcase că, dintre toţi vânătorii,
cel m ai de tem ut părea să fie Cae. Mintea lui arăta la fel de ageră ca şi
m âna. Samuel vru să răspundă. Perisini îi făcu sem n să tacă şi vorbi el.
– Văd că şi dom nia-ta ai venit la ospăţ încins cu sabia. Asta ar însem na
oare că eşti înarm at până-n dinţi?
– Chiar aşa, dom nule. Am o m ulţime de arm e la m ine şi nu dintre cele
m ai slabe.
– Ciudat pentru o invitaţie la cină!
– Nim ic nu e ciudat pe lum ea asta dacă încerci să-i înţelegi rostul.
– Înseam nă că v-aţi temut de vreo cursă?
– Văd că şi dom nia-ta te-ai gândit la asemenea lucru, interveni Caravană.
Pentru a lim pezi lucrurile m ai degrabă, Indru încercă să forţeze nota
discuţiei, cu toate că atm osfera dintre ei arăta şi aşa destul de încărcată.
Gazdele nu-i poftiseră să şadă, afişând încă de la început o gravă lipsă de
respect.
– Ce mai face m âna domniei-tale? Întrebă pe un ton jum ătate ironic,
jum ătate prietenos.
Roco se întunecă la m ânie. Num ai rafinam entul lui deosebit îl opri să dea
dovadă de aprigă răzbunare înainte de a se juca puţin cu aceşti nespălaţi
aşa cum se joacă m âţa cu şoarecele.
– Poftiţi la m asă, domnilor! Spuse blând. Toate bunătăţile acestea vă

90
aşteptau. Mâna merge spre însănătoşire. Iar cealaltă... ei bine, cealaltă s-ar
putea arăta m ult m ai prim ejdioasă. Dar să petrecem şi să uităm de toate
necazurile. Nu are rost să vă faceţi griji, chiar dacă în casă şi in jurul ei se
află douăzeci de ieniceri, peste şaizeci de haidam aci şi cam tot atâţia
servitori.
– Ei, spuse Chirilă fără să ia în seam ă ameninţarea străvezie a gazdei,
auzisem că dom nul Perisini dă nişte ospeţe îm părăteşti. Să mă fi înşelat
oare sau a sărăcit gazda noastră? Pe masa asta nu văd decât nişte
com poturi de prune.
Perisini îl privi batjocoritor.
– Nu, domnii m ei! Com poturile sunt pentru mine. Bucătarul avea zi liberă
azi şi înţelegeţi că nu puteam să-i fac o nedreptate. Chiar nu vă e team ă că
aţi nim erit într-o cursă din care nu m ai e nici o scăpare?
Niţă Praştie băgă m âna în com potieră, aruncă o prună în gură, scuipă
sâmburele departe pe covor, m ai luă încă vreo câteva, înfruntând privirea
contrariată a veneţianului şi vorbi cu gura plină, sem n de mare necuviinţă:
– Ba ne e frică. Grozave prune, dom nule Perisini sau... ăă... parcă aşa te
cheam ă. Eu mă dau în vânt după prune.
Zicând acestea, m ai scuipă câţiva sâm buri pe faţa de m asă albă,
im aculată.
Un asemenea tupeu îl lăsă cu gura căscată pe Roco. Chiar şi Sam uel,
atât de calm în orice îm prejurare, îi privi pe vânători cu admiraţie rău
ascunsă.
– După câte văd, m ă înfruntaţi, zise gazda cu voce joasă. Cred că a venit
vrem ea să isprăvim această com edie. Peste o sută de oam eni aşteaptă doar
un semn...
– Zău...? Îl întrerupse Petrache cel Mic. Înseamnă că ne-ai preţuit bine,
m eştere Perisini. Doar o m ică armată s-ar încum eta îm potriva noastră. Eşti
prea mărunt, domnule, pentru a înghiţi o găluşcă m are!
– Voi ţine seam a de vorbele acestea, zise m ânios veneţianul.
Cu un gest iute, apucă de m asă un fluier de argint.
– O clipă, dom nule, Perisini! Îl opri Cae continuând să zâmbească. Îm i
plac glum ele tari. Dar să nu m ai glum im pe seam a ienicerilor. Sunt şi ei
nişte bieţi oşteni. E grea viaţa de oştean. Puţină băutură, câteva prietenii
întâm plătoare şi o mulţim e de amărăciuni. Soldatul e cel mai prietenos om
din lum e. Num ai pe câm pul de luptă e fiară. Adineauri m -am despărţit de un
oştean dintre cei mai de seam ă. E vorba despre clucerul Ierem ia Băicoianu.
Avea chef de vorbă şi de petrecere. L-am rugat să ne aştepte până ieşim.
Era cu vreo două sute de oam eni.
La asem enea veste, gazda nu-şi putu reţine o tresărire violentă. - Dacă e
adevărat ce spune om ul acesta, gândi el, sunt cel m ai m are nătărău din
lum e. Te pomeneşti că Mihai-vodă a hotărât să termine cu noi în noaptea
asta! Înseam nă că nu i-am preţuit cum se cuvine pe dom n, pe Indru şi pe
prietenii lui.

91
 Sam uel ghici gândurile lui Perisini şi găsi pe loc un pretext să verifice
spusele lui Cae Indru.
– E o cinste pentru noi să-l ştim pe dom nul Băicoianu la poartă, dar
cinstea e şi m ai m are dacă îl poftim în casă, la un pahar de vin bun. Oam enii
lui ar putea să-l aştepte.
Zicând acestea, deschise uşa de la intrare şi ieşi repede. Se întoarse
curând. Pe faţa lui se putea citi o mare părere de rău.
– Nu poate veni, spuse abătut. Aşteaptă gărzile de noapte, având a le da
porunci.
– În cazul acesta, nu ne răm âne decât să petrecem îm preună, propuse
Roco Perisini, schimbând o privire cu Sam uel.
Vânătorii şedeau încruntaţi. Num ai Cae zâm bea. Sam uel sim ţi prim ejdia.
Poate că niciodată nu se aflase într-o situaţie mai critică decât în clipa
aceea. Chirilă juca în palm ă unul dintre vestitele lui cuţite. Caravană se uita
la patul pistolului de parcă atunci îl vedea pentru prim a oară.
– Dom nilor, să nu ne pripim ! Spuse com andantul haidam acilor. A fost o
glum ă. De fapt, nici glum ă n-a fost. Am făcut o prinsoare cu Perisini că
dom niile-voastre nu ştiţi ce e frica. Am pierdut. Recunosc. Pentru un
asem enea lucru ar fi păcat să-i vedem pe oam enii lui Băicoianu încăierându-
se cu ienicerii. Vă închipuiţi că Mehm ed-paşa, com andantul garnizoanei, nu
ar sta cu m âinile-n sân aflând că ienicerii l? Ui au suferit unele stricăciuni.
Cine ştie ce încurcătură ar putea ieşi dintr-o asemenea încăierare?!
– Dar cine vorbeşte despre o încăierare? Se miră Indru. Nu cred să se fi
întrebuinţat asem enea vorbă între noi. V-am spus că ne plac glum ele tari.
Dom nul Perisini a avut bunătatea să glum ească de două ori. Data viitoare va
fi rândul nostru. Numai cu compotul nu ne îm păcăm .
Perisini respiră uşurat, înţelegând foarte bine vorbele tânărului.
Ostilităţile dintre ei erau am ânate pentru altă ocazie. Bătu din palm e. Uşa
zbură într-o parte cu m are violenţă. Haidam acii dădură buzna, cu săbiile în
m âini. La vederea lor, gazda se făcu stacojiu.
– Nu pe voi v-am chemat, anim alelor! Băutura v-a luat m inţile.
Prea târziu. Pistoalele lui Petrache şi Caravană fulgerară scurt. De două
ori porniră cuţitele lui Chirilă şi tot de atâtea ori cele ale lui Cae. Haidam acii
rămaşi în picioare făcură ochii m ari şi se traseră îndărăt peste cei din spate.
În sfârşit, Sam uel împinse uşa după ei. Când se întoarse către vânători era
alb la faţă.
– De necrezut, m urmură Perisini. Şi nimeni nu ştiu dacă veneţianul se
referise la acel incident neprevăzut sau la formidabila iuţeală cu care se
apăraseră vânătorii, Să vină slujitorii! Să-i care pe răniţi din locul acesta!
Şapte dintre haidam aci zăceau fără suflare pe duşumea. Samuel îi privi
în treacăt şi se convinse că nu mai sunt în viaţă.
Gazdele îi poftiră pe vânători în altă încăpere. Curând apărură slugile cu
tăvi de argint şi cu veselă m ultă, aşa cum se cuvenea pentru nişte m usafiri
aleşi. Fripturile de potârnichi şi salatele, pregătite cu m are dichis de vestitul

92
bucătar al lui Perisini, îi îm biau pe oaspeţi. Iar vinurile servite în potire de
aur parfumară întreaga odaie.
– În sănătatea lui Mihai-vodă! Închină Caravană.
Acesta fu semnalul de pace între m eseni.
– Şi în sănătatea voastră, stim aţi m usafiri! Se aplecă cerem onios Perisini.
Aş vrea să fim prieteni.
– Acolo unde se întâm plă dragoste şi suflet curat se nasc uşor prieteniile,
i-o întoarse Caravană.
– Aşa e! Sper ca vizita aceasta să fie începutul unei prietenii.
– De fapt, ce urm ăreşti, dom nule Perisini? Întrebă aspru Chirilă.
– Prietenia voastră, domnilor, zise cu sinceritate Sam uel.
– La ce v-ar folosi?
– Avem? Unele lucrări care nu se pot face fără ajutorul unor oam eni de
seam ă.
– Îl aveţi pe Mehm ed-paşa şi pe turci, m urm ură Ducu.
– Prieteniile cu turcii au fost întotdeauna trecătoare.
– E adevărat, replică Indru, dar noi nu suntem oam eni de seam ă.
– Sunteţi buni luptători, scăpă o vorbă Perisini.
– Îm potriva cui aţi vrea să luptăm ? Se miră Cae.
– Împotriva nim ănui, se am estecă Sam uel înjurându-l în gând pe
veneţian. Ştim că nu aveţi nici un stăpân. Că nu vă prisosesc banii. Că
duceţi o viaţă grea. Dom nul Perisini are în slujba lui nişte haidamaci care nu
fac două parale. Fiecare dintre ei primeşte câte patru galbeni pe lună, haine,
arme, casă şi m asă. Dacă v-ar propune dom nul Perisini câte o sută de
galbeni pe lună, ce aţi zice?
– Că sunt prea mulţi pentru o biată slujbă şi prea puţini dacă încearcă să
ne cum pere, chicoti Caravană.
– Să zicem câte o mie de galbeni pe lună pentru fiecare, propuse
veneţianul, spre mirarea lui Sam uel.
– Mult, dom nule Perisini, deveni serios Costache. Dacă ne-ai fi prom is
vreo zece galbeni pe lună, n-am fi primit, dar rămâneam cu convingerea că
urm ăreşti o afacere cinstită.
– Ai vorbit cum nu se poate m ai bine, recunoscu Samuel. Să nu mai
discutăm despre asta! Poate că într-o zi când veţi afla gândurile noastre ne
veţi ajuta fără să m ai am estecăm banii în discuţie.
Se apropie m iezul nopţii. Vânătorii plecară. Perisini scăpă o înjurătură.
Sam uel zâm bea calm.
– Cred că-i mai bine aşa, dragă Perisini. Vânătorii nu se lasă uşor prinşi
într-o cursă. Ai văzut cum lucrează. Îi vom urm ări şi poate că vom afla mai
m ulte decât ne-ar fi spus ei. În noiem brie se întoarce marele-vizir Sinan-
paşa din Ungaria. Până atunci vom m ăslui destule dovezi îm potriva lui
Mihai-vodă. Mehm ed-paşa va susţine acele dovezi. O sută de mii de galbeni
vor intra în cortul vizirului. Bătrânul e lacom. Dacă îi m ai prom item încă pe
atât, ar fi în stare să ne ofere căpăţâna sultanului. În orice caz, va trebui să

93
aranjăm totul înainte ca m arele-vizir să ajungă la Constantinopol. Mehm ed-
paşa îl va aştepta la Belgrad, dimpreună cu tine. Eu răm ân aici. În ziua în
care vă veţi înfăţişa vizirului, va ajunge acolo vestea că necredinciosul dom n
al Ţării Româneşti a fost om orât. Cu uciderea dom nului m ă însărcinez eu.
Până să afle pretendenţii din Constantinopol, tu vei fi înscăunat în palatul
dom nesc. Iar firmanul de dom nie îl va căpăta Sinan pentru tine. Deci,
răbdare, prietene! În noiem brie vei fi dom n al Ţării Rom âneşti...

Capitolul 10

Într-o dim ineaţă de la începutul lui octom brie, ieşi pe poarta cetăţii Alba-
Iulia o trăsură purtată de şase cai îm podobiţi cu ciucuri şi alăm uri. Opt
călăreţi îm brăcaţi în haine de gală conduceau trăsura form ând un mic alai
sclipitor de eleganţă. Soarele se ridicase de m ult, dar aerul de toam nă era
iute, înţepător. Cancelarul Ştefan Iojica săltă perdelele trăsurii şi privi cu
nesaţ peisajul tom natic. Sus, către culm ile dealurilor dom oale, prin viile
coapte, oam enii ieşiseră la cules. Frunzele viţelor băteau în roşcat, iar pe
spinările dealurilor se statornicise în toată voia culoarea galbenă. Iile albe
cusute în arnici negru, com ănacele m ari ale fetelor şi fem eilor, legate cu
baiere sub bărbie, apăreau şi dispăreau printre tufele viţelor. Flăcăii şi
bărbaţii, cu mânecile căm ăşilor albe sum ese până la coate, cărau coşurile
grele de struguri către butoaiele m ari. Boii dejugaţi coborau leneşi prin
pâraie, acolo unde iarba îşi mai păstra încă frăgezim ea de primăvară. Copiii,
cu pălăriile lor m ari de paie trecute peste vară prin m ulte hopuri, se m işcau
ca nişte raţe sătule şi se mistuiau prin pâraie gânditori ca nişte oameni în
toată firea, apoi apăreau surâzători, cu m işcări m ai vioaie, cu privirile din
nou lacom e. Mirosna piersicii culese târziu cobora către câmpie neruşinată
şi dulce, ameţindu-i pe cei care se aflau în drum spre vii, înviorându-le
pasul. Gâştele şi cocorii întârziaţi se călătoreau către sud în stoluri m ari,
scoţând strigăte lungi, parcă de răm as-bun. Oam enii se opreau o clipă din
lucru, ridicau feţele către cer cu mâna streaşină la ochi, urm ăreau stolurile
gânditori şi pentru câteva clipe veselia îşi pierdea strălucirea.
În curtea castelului de la Obreja se încheiaseră pregătirile de prim ire a
înaltului oaspete. Contele. Beckem bauer, îm brăcat într-o frumoasă uniform ă
vişinie coborî treptele de la intrarea principală a castelului păşind uşor în
urm a Stelei. Într-o rochie sim plă, albastră, cu mânecile lungi, cu părul bogat
ridicat în coc greu, fata părea o floare rară şi gingaşă, răsărită printre dalele
de piatră şi m arm ură.
Iojica înaintă cu paşi mari spre tânăra castelană, uitând pentru un
m om ent de Beckembauer, uim it de asem enea frum useţe. Se aplecă adânc
în faţa ei. Mai adânc decât obişnuia în alte ocazii.
Stela aruncă o singură privire sfioasă asupra înaltului oaspete. Una din
acele priviri specific fem eieşti, în care ochiul ager descoperă cele m ai m ici

94
am ănunte de îm brăcăm inte, de ţinută, de trăsături. O privire nevinovată,
fulgerătoare şi suficientă. Statura înaltă şi slabă, faţa palidă şi
îm brăcăm intea din postav negru îi dădeau cancelarului un aer de preot.
Doar ochii vii, pătrunzători, contrastau cu înfăţişarea. Fata încercă o mică
dezam ăgire. Şi-l închipuise m asiv şi aspru, încărcat de arme şi decoraţii,
peste o îm brăcăm inte sclipitoare.
Se aşezară pe scaune moi în sala de primire şi abia atunci cancelarul se
scutură de tonul oficial folosit la intrare.
– Iată, dom nule conte, că azi am plăcerea să vă întorc vizita.
– Vă aşteptam de m ult, excelenţă, se înclină gazda, ar fi un prilej
m inunat pentru domnia-voastră să petreceţi câteva zile în Obreja. Aerul de
aici nu are uscăciunea celui de la şes şi nici um ezeala celui de la m unte.
– Ştiu, prietene, oftă cancelarul. Din păcate, ceasurile de răgaz sunt
puţine. Vrem urile sunt grele şi pline de prim ejdii. Nobilim ea ardeleană s-a
îm părţit în fel de fel de tabere şi lucrează din um bră la surparea domniei
principelui Sigism und Báthory. Sinan-paşa pretinde să-i trimitem ajutoare de
bucate şi de soldaţi pentru luptele din Ungaria. Îm păratul Rudolf priveşte cu
interes principatul Transilvaniei şi nu s-ar da îndărăt de la anexarea noastră
la im periu. Moldova şi Ţara Rom ânească se mişcă, având gânduri pe care nu
le cunoaştem bine. Mihai-vodă ne-a cerut ajutor de soldaţi, poate cu gândul
de a întări dom nia lui cam şubredă. Pe la Nistru um blă tătarii şi cazacii, cu
scopuri de jaf. Toate astea iau ceasuri m ulte, dom nule Beckem bauer. Sunt
totuşi fericit că am avut o clipă de răgaz în care să-i pot prezenta om agiile
noastre celei m ai frumoase dom niţe din principat. Şi zău că nu ştiu ce să
adm ir mai întâi la tânăra contesă: frum useţea sau graţia?
Stela Beckem bauer roşi uşor şi răspunse, fără urmă de cochetărie:
– Sunteţi prea bun, excelenţă, cu o biată fată ca m ine. Fetele
Transilvaniei sunt renum ite în frum useţe.
– Aşa e, domniţă! Recunoscu oaspetele. Dar domnia-ta eşti regina lor.
Am auzit că fratele a prim it pentru voi o mulţim e de cereri în căsătorie. Iar în
fruntea peţitorilor s-ar afla contele Lajos Teleki. Acel bărbat frumos şi de
neam pe care nu au reuşit să-l încurce nici chiar fetele Apusului.
– Sora m ea nu se gândeşte la căsătorie, interveni contele.
– Cu atât m ai rău pentru peţitori! Zâm bi cancelarul. Mă îndoiesc că o
dom niţă ca Stela Beckembauer să nu aibă o dragoste cât de m ică, ascunsă
pe undeva prin tainiţele inim ii.
Fata păli uşor. Iojica se prefăcu a nu fi observat şi se întinse m ai departe
la vorbă:
– Aud că vreo câţiva dintre peţitori s-au şi împuns niţel cu săbiile. Mai
m are jalea, dom niţă, mai ales că tinerii noştri nobili um blă destul de
stângaci cu asem enea scule.
– Dar, excelenţă, râse contele, în privinţa săbiilor nu se pot apropia toţi
oamenii de perfecţiune. Asem enea oam eni se nasc rar, iar faim a lor se
răspândeşte cu repeziciune. Sunt puţini oam eni care să nu fi auzit despre

95
Ducu cel Iute.
– Sau despre Cae Indru, com pletă cancelarul privind-o cu coada ochiului
pe Stela.
– Indru nu m ai trăieşte, după câte am auzit, spuse aproape tăios
Beckembauer.
– Cine ştie?! Zâm bi pentru prim a oară Ştefan Iojica.
Tânăra fată părea să-şi fi pierdut respiraţia. Se uita când la fratele ei,
când la cancelar. Colţurile gurii îi trem urau uşor. Încerca să se stăpânească,
dar eforturile făceau şi mai vizibilă neliniştea de care era cuprinsă.
– Om ul acela a murit, excelenţă, se înfurie contele. Iar pentru el, m oartea
era m ai bună decât viaţa.
– Sunteţi nedrept, conte! Cae Indru trăieşte şi faim a lui bună se întinde
m ereu.
– De unde ştiţi că trăieşte? Îngână Stela cu glasul abia auzit.
– Oh, dom niţă, aş fi prea slab cancelar dacă nu aş şti măcar câte ceva
despre oam enii cei mai de seam ă. Ieri am prim it unele vorbe din Ţara
Rom ânească. Aţi auzit despre faim osul spadasin Roco Perisini?
– Am auzit, murm ură contele. Oamenii spun că ar fi cel m ai de seam ă
spadasin din această parte a Europei.
– Al doilea, dom nule, râse Iojica. Sau poate al treilea sau al patrulea. Pe
dom nul Perisini l-a înţepat Indru cu sabia, ca pe-un şobolan. Ce inim ă o fi în
viteazul acela, Dumnezeu ştie. S-a încăierat cu cincisprezece din oamenii lui
Perisini, într-unul din marile hanuri bucureştene. Mi se pare, la
Privighetoarea de Aur sau cam aşa ceva. Din întâm plare, se aflau acolo şi
alţi viteji. E vorba de Costache Caravană, Chirilă Zece Cuţite şi Ducu cel
Iute. Ei bine, italianul plânge şi azi după oam enii pe care i-a pierdut. Se pare
că acel Perisini e o mare pram atie şi um blă cu gândul să-i răpească scaunul
de dom nie lui Mihai-vodă. În sfârşit, asta e treaba celor de acolo. Mi-ar
plăcea să am un prieten cum e Cae Indru.
– Am auzit că ar avea un num e rău, observă tânărul.
– Rău? Eu cred că nu prea ne putem lua după tot ce se aude.
La puţină vrem e după prânz, înaltul oaspete îşi luă răm as-bun de la
îndatoritoarele gazde. Aşezat între pernele trăsurii, Iojica uită să m ai
contem ple frum oasele şi bogatele locuri din lungul Târnavei Mari. Zâm bea
fericit, gândindu-se că aflase în ziua aceea o taină ascunsă cu grijă de Cae şi
Stela. Că îi adusese poate fetei o rază de bucurie. Ar fi putut să înfăţişeze
adevăratul suflet al lui Indru, dar asta ar fi însem nat să-şi dezvăluie
planurile. Mom entul pentru asemenea lucrare se afla încă departe.
În odaia ei de dorm it, Stela Cristu, falsa contesă Beckem bauer, plângea
dom ol, dar faţa îi era lum inată. Erau prim ele lacrimi de bucurie. Din vreme-n
vrem e, pornea câte-o rugăciune de mulţum ire, pe care nu reuşea s-o ducă
până la capăt, furată de o m ulţim e de gânduri. Dar ele rămâneau neclare, în
tim p ce buzele repetau fără odihnă şi fără înţeles frânturi din rugăciune, iar
num ele lui Cae Indru se intercala printre cuvintele pioase. Apoi se dom oli.

96
Iar când se dom oliră şi gândurile, îşi făcu loc îndoiala. Cancelarul nu-l văzuse
pe Cae. Auzise doar despre lupta aceea cu Perisini. Poate că cineva folosea
acolo în Ţara Rom ânească numele lui Cae. Dar cancelarul pomenise şi
despre faim oasele sale cuţite. Un alt bărbat atât de iscusit în mânuirea
sabiei şi a cuţitelor nu ar fi avut nevoie să-şi ia num e de împrum ut.
Reconstitui în minte întreaga discuţie purtată cu înaltul oaspete, încercând
să prindă cele m ai mici amănunte şi răm ase împietrită de uim ire. Ori fusese
o întâm plare cu totul şi cu totul ieşită din com un, ori Iojica venise la Obreja
num ai pentru a le aduce la cunoştinţă că Indru se află în viaţă. Că num ele
lui e m ai puţin pătat decât se vorbea. Reconstitui din nou întreaga
conversaţie şi observă cu adânca ei intuiţie fem inină că înaltul oaspete
m anevrase în aşa fel discuţia încât să se ajungă la Cae. Dar ce urm ărea
Iojica?
Însera. Um brele se aşezau leneşe prin colţurile odăii, dând lucrurilor
dim ensiuni noi. Refuză m âncarea din seara aceea şi rămase m ai departe cu
gândurile ei. Îşi aminti ziua când vrăjm aşii lui Indru şedeau la pândă. Îl
văzuse pe Cae de sus de la fereastră, sosind călare pe Vânt Sălbatic. Ţipătul
ei nu a ajuns până la el, dar în clipa aceea şi-a dat seam a că-l iubeşte. Că îl
iubise de fapt din ziua când s-au întâlnit în pădure. Că se bucura dim ineaţa
când îi auzea glasul. Că nopţile i se păreau lungi până a doua zi, când
porneau îm preună după hergheliile multe. În prim ele luni de la dispariţia lui
Cae au venit tot felul de veşti despre el. Nişte păstori văzuseră coliba în care
se adăpostea, sus, în inim a Munţilor Sem enicului, căzând peste el cuprinsă
de flăcări, spre bucuria duşm anilor care o înconjuraseră. Oam eni dintre cei
m ai de vază îi rosteau numele cu dispreţ. Treptat, dragostea ei am orţise.
Parcă şezuse undeva ghem uită şi ascunsă. Acum ţâşnea din ascunzătoarea
ei ca o flacără m istuitoare. Apoi gândurile ei se întoarseră. Cae plecase de
doi ani fără să dea vreun sem n de viaţă. Înseam nă că el n-a iubit-o. Poate că
interesul pe care i-l arătase el să fi fost o simplă pornire de prietenie. Sau,
poate că a iubit-o şi s-a ferit din calea ei ştiindu-şi trecutul atât de neclar. Ori
o fi trecut în Ţara Românească tocm ai pentru a începe o viaţă cinstită.
Prostii! Cae nu putea fi un om necinstit! În fond, cine era Cae Indru? Mulţi
vorbiseră despre el, dar nim eni nu ştia de unde a apărut, care îi este fam ilia,
care sunt locurile copilăriei lui. Unii spuneau că ar fi locuit o vrem e prin
Banat. Şi Iojica pomenise despre asta. Iojica... Iojica... dar Iojica se trăgea de
pe undeva din Banat. Discutaseră îm preună despre înălţimile frum oase şi
sălbatice ale Sem enicului. Iojica pom enise de un anum e tim p petrecut acolo.
Dar şi Cae pom enise cândva despre un anume tim p petrecut acolo. Iar
tim pul lui Iojica şi cel al lui Cae coincideau. Poate că Iojica şi Cae se
cunoşteau foarte bine şi nu era exclus să fi existat între ei o oarecare
prietenie.
Se apropiau zorile. Trecuse o noapte de nesom n. Stela era istovită. De
câteva ori rostise num ele lui Indru şi i se păruse că nu e singură în odaia
aceea întunecată. Nu! Indru nu a iubit-o. Un om ca el ar fi răsturnat lumea

97
să o găsească. Sau, poate e altfel. Poate că o iubeşte mai m ult decât îşi
închipuie ea. Zâmbi. Oam enilor le place să creadă în lucrurile care le convin.
Poate între credinţă şi nădejde e doar un pas. Poate că sunt surori gemene.
Sau poate credinţa oam enilor s-a născut din nădejde. Şi e atât de m inunat si
crezi, să speri, să-ţi faci o mulţim e de visuri! Să-ţi închipui şi să visezi şi să fii
fericit măcar atât cât durează visul.
Era aproape convinsă că Iojica ştie mai multe despre Cae. O vizită la
cancelar ar fi adus mai m ultă lum ină. Cu aceste gânduri, adorm i obosită.
Când se trezi, se apropia prânzul. Fratele Stelei şedea pe un scaun aproape
de pat.
– Ah, erai aici? Spuse, parcă speriată în tim p ce se ridica din aşternut.
– Aştept de vreo două ceasuri, zâmbi Ion Cristu, falsul conte
Beckembauer. Eram îngrijorat. Aseară nu ai venit la cină. Te-am lăsat cu
gândurile tale. Dim ineaţă am mâncat iar singur. Mă gândeam să nu fii
cum va bolnavă. Acum m -am liniştit, chiar dacă arăţi cam trasă la faţă. Cred
că ai adorm it târziu.
– Aşa e, frate dragă! M-am tot gândit la vizita cancelarului.
– Num ai la asta?
Fata roşi.
– Nu num ai la asta. M-am gândit şi la Cae Indru.
Pronunţase num ele şovăielnic, parcă speriată.
– Eram sigur că nu l-ai uitat, spuse fratele cu dragoste. Noi ne tragem din
nişte oam eni care nu pot iubi de două ori. În cei doi ani care au trecut m -am
ferit să vorbim despre asta, dar ţi-am ghicit gândurile m ereu. Şi mie m i-a
fost drag Indru. Om ul acela avea ceva care te făcea să-l îndrăgeşti. Când l-ai
cunoscut, erai o fetiţă zvăpăiată. Acum eşti fata cea m ai peţită din
Transilvania. Cei m ai de seam ă tineri îţi caută urm ele. Dacă trăieşte cu
adevărat, dom nul Indru nu te-a învrednicit în aceşti doi ani măcar cu vestea
că s-ar afla în viaţă. Mă întorc şi zic astfel: Poate că nu a îndrăznit. Poate că
suferă gândindu-se la tine. Poate că ne-a pierdut urm a. Dar s-ar putea foarte
bine să nici nu-şi m ai aducă am inte de fetiţa aceea din Munţii Sem enicului.
Eu nu am nim ic îm potriva lui. Iar asupra inim ii tale hotărăşti singură. Mă
gândesc totuşi că, chiar dacă te-ar iubi, om ul acesta e o taină nu num ai
pentru tine, ci pentru toată lum ea care-l cunoaşte. Un om care um blă cu
num e de împrum ut are ceva pe suflet.
– Şi num ele nostru e acum de îm prum ut, îl întrerupse Stela.
– Adevărat, dar noi slujim o cauză.
– Şi de unde ştii că nu face şi el acelaşi lucru?
– Despre trecutul lui se vorbeşte destul de urât.
– Poate că vorbele nu sunt adevărate. Şi să mai ştii, frăţioare, că eu... că
eu... nu de acel trecut m -am îndrăgostit, ci de om .
Ultim ele vorbe fură m ai mult o şoaptă.
– Doam ne sfinte! Murmură Ion Cristu. Cu cât m ă gândesc m ai mult la
om ul acesta, cu atât ajung la nişte păreri care mă năucesc. Am refăcut în

98
m inte toată discuţia cu Iojica. De când oare se interesează nişte oameni
care conduc treburile principatului de un coate-goale ca Indru? Cum de ştie
cancelarul că Indru se află în Ţ? Ara Rom ânească? Şi m ai pe urm ă, de ce a
venit Iojica la noi? Din discuţia care s-a purtat, pare să fi venit numai ca să
ne vorbească despre Cae Indru.
Răm aseră pe gânduri. Afară se încălzise ca în vrem e de vară.
– Dar de ce să ne povestească tocm ai nouă? Tresări fata.
– Ai dreptate! Spuse descum pănit Ion Cristu. De ce tocm ai nouă? Nu
cum va cancelarul ştie cine suntem noi? Iar dacă ştie, de ce nu a luat măsuri
îm potriva noastră? Poate că Indru e omul lui. Nu! Nu, surioară. Mă încurc.
Mintea mea a luat-o razna. Părerile astea nu au temei. Cred că a fost o
sim plă întâmplare când s-a vorbit despre tânărul acela. Îţi dai şi tu seama că
oamenii trebuie să discute despre ceva.
– Şi dacă totuşi cancelarul a venit num ai ca să ne strecoare o vorbă
despre Indru?
– Nu văd pentru ce-ar fi făcut-o.
– Poate cu un scop.
– Nu-l văd.
– Nici eu, frăţioare, dar asta nu înseamnă că nu ar putea să fie unul.
Poate că ştie cine suntem . Poate că e prieten cu Indru.
– Hai, că o luăm iar de la început, zâm bi Ion. Cred că e mai bine să
aşteptăm . Tim pul va face lum ină.
– Eu plec la Bucureşti, îngână ea.
– Doar n-ai să alergi după om ul acela! Se încruntă fratele.
– Alerg după fericire.
– O fericire închipuită.
Dar văzând-o gata să izbucnească în plâns, continuă înduioşat:
– Sau adevărată! Uite ce-ţi spun eu: Azi sunt prins cu o groază de treburi.
Voi coborî din nou sub castel.
– Tot mai crezi în com oara fostului Ioan de Szentiváni? Se interesă fata,
uitând pentru o clipă de problem ele ei. Nepotul bătrânului, dom nul Albert de
Szentiváni, a căutat-o vrem e de douăzeci de ani.
– Am studiat multă vrem e docum entele răm ase. Acum sunt convins că
averea lui Ioan de Szentiváni nu a părăsit Obreja nici în tim pul asediului şi
nici pe urm ă. O vrem e am m ers pe urmele baronului Albert, folosind
planurile vechiului castel şi am cercetat subterană cu subterană. Cred că
aici a fost greşeala. Ioan de Szentiváni era prea inteligent ca să nu găsească
o ascunzătoare sigură. Hai să-ţi citesc şi ţie scrisoarea rămasă de la bătrân.
A fost scrisă în prim a zi de asediu. Iată, o am la m ine.
Scoase din buzunar o hârtie uşor îngălbenită de vrem e, cu un scris
m ărunt, aproape indescifrabil. De la primele fraze, Stela închise ochii,
revăzând parcă întreaga panoramă înfricoşătoare a acelui asediu.
– E cald. Turcii atacă zidurile fără întrerupere, încă din zorii zilei. Se ridică
pe scări lungi. Îi îm pingem şi îi aruncăm de pe ziduri, dar apar alţii, parcă tot

99
m ai mulţi. Pe m orţii noştri au început să bată m uştele. Nu avem vrem e să-i
îngropăm . Am dat poruncă să-i ardem . I-au aruncat slujitorii peste grânele
noastre aprinse. Vântul nu adie. Mirosul de carne friptă s-a lipit de hainele
noastre. Suntem cu fiecare ceas mai puţini. Dacă nu prim im ajutoare până
m âine, turcii vor intra în castel. Dar aurul m eu nu va încăpea în m âini
străine. Am să-l ascund cu grijă. Poate că nu va fi descoperit niciodată. Mai
bine aşa decât să se bucure duşm anii de el. Pivniţele noastre, m ulte, sunt ca
nişte drum uri nesfârşite. Fântânile sunt adânci ca fundul păm ântului. Aurul e
la picioarele mele. Culoarea lui nu m ă m ai desfată. Toate sunt deşertăciuni.
Slujitorii mei luptă pe ziduri. Voi căra singur aurul acesta, care în clipa de
faţă nu-m i aduce nici putere, nici glorie şi nici siguranţa că voi mai apuca
ziua de m âine. Dealul Căpudului e la doi paşi. Dacă aş fi pasăre mi-ar trebui
câteva bătăi lungi de aripi în zbor pe deasupra Târnavei, către libertate.
Poate m -aş aşeza pe turla bisericii din Cistei.
Se apropie seara. Aurul e la adăpost bun acum . Sunt obosit. Oam enii
bătrâni obosesc iute. E cald. Hainele îm i sunt um ede. Măcar de-ar adia puţin
vântul, să îm prăştie mirosul greu.
Ion Cristu întinse hârtia pe m asă şi o netezi îndelung cu podul palm ei ca
pe-un prieten vechi.
– Ce spui, surioară?
– Spun că baronul Albert a căutat aurul douăzeci de ani.
– A căutat prost.
– Parcă tu ai căutat m ai bine!
– Cred că m ă voi întâlni cu aurul foarte curând. Ştii tu unde a greşit
Albert? S-a luat după planurile castelului. Astea l-au purtat aiurea douăzeci
de ani, prin zecile de subterane. Un singur lucru i-a scăpat. Cel m ai
nevinovat şi m ai adevărat din toate.
– Care?
– Scrisoarea aceasta. A citit-o fără s-o ia în seamă, aşa cum am făcut şi
eu.
– Dar scrisoarea nu dă nici un indiciu.
– Crezi? Ia să vedem . - Voi căra singur aurul acesta. Deci ştim de la
început că numai el se va ocupa de ascunsul aurului. Să citim m ai departe. -
Sunt obosit. Oamenii bătrâni obosesc iute. Am m ai aflat deci că e bătrân. Un
bătrân care lucrează singur. Să mai vedem ce ne mai transm ite acel bătrân.
- Dealul Căpudului pare la doi paşi de aici. Dacă aş fi pasăre m i-ar trebui
câteva bătăi de aripi în zbor pe dea? Supra Târnavei, către libertate. Aş
putea să mă aşez pe turla bisericii din Cistei. Eşti atentă, surioară?
– Da. Dar nu am înţeles m are lucru până acum a.
– Aşteaptă! Încă nu am term inat de citit toată scrisoarea. Ei bine, să ne
întrebăm acum : Unde putea să şadă baronul Ioan de Szentiváni când a scris
aceste rânduri? Scrisoarea ne spune că a stat într-un loc de unde vedea
turla bisericii din Cistei şi dealul Căpudului.
– Ar fi putut să stea în multe locuri, observă fata.

100
 – Aşa am crezut şi eu la început. M-am interesat însă la câţiva bătrâni din
com una Cistei şi am aflat unele lucruri interesante. Un oarecare Alim pe
Marcu îm i spunea că un văr de-al lui era slujitor la castel. Vărul pierise în
asediu, dar Alimpe auzise de la el că lui Ioan de Szentiváni îi plăcea să şadă
în odaia de lângă vechea capelă. Ai reţinut am ănuntul acesta?
– Sigur. Continuă!
– Dar noi m ai ştim că, acum douăzeci de ani, Albert de Szentiváni a
reclădit castelul, fără să aducă mari m odificări. Acum , haide cu m ine,
surioară!
Porniră pe un coridor lung, care ducea către aripa de nord-vest a
castelului. Ieşiră într-o curte mică, pătrată. O străbătură cu paşi repezi. Un
slujitor se grăbi să le deschidă uşa de trecere către vechea aripă a
castelului, părăsită de m ultă vrem e.
– Iată, surioară şi Cristu făcu un gest larg cu m âna: în stânga vechea
capelă, iar în dreapta odaia care-i plăcea bătrânului Ioan. Între capelă şi
odaie se află această uşă de legătură. Priveşte prin ferestrele capelei!
Stela se apropie înfiorată, închinându-se cu smereniei. Răm ase câteva
clipe în faţa unui altar lung şi îngust, pe care trona o statuetă de argint,
reprezentând un Crist. De acolo trecu la fereastră.
– Ei, ce vezi?
– Văd apele Târnavei, turla bisericii din Cistei şi dealul Căpudului.
– Foarte bine! Acum , să trecem în odaia baronului.
De la uşă îi izbi m iros de aer stătut. Praful gros şi pânzele de păianjen
întinse ca nişte evantaie arătau că odaia şi capela nu m ai fuseseră vizitate
de multă vrem e. Cu tot aspectul ei de locuinţă nefolosită, încăperea avea
ceva atrăgător. Poate căm inul înalt, cu doi îngeraşi de bronz, tavanul de
lem n sculptat cu migală sau mobila grea de stejar împrum utau odăii o
anum ită căldură.
Cei doi tineri se apropiară de fereastră.
– Ce vezi de aici, surioară? Întrebă Cristu, aplecându-se peste um ărul ei.
– Văd apele Târnavei, clopotniţa bisericii din Cistei şi dealul Căpudului.
Dar asta tot nu spune nimic.
Tânărul zâm bi.
– Ia să ne mai uităm pe scrisoare. - Aurul e la picioarele mele. Culoarea
lui nu mă mai desfată. Slujitorii mei sunt pe ziduri. Acum, să ne gândim
puţin. Om ul era bătrân. Era singur. Stătea în această odaie şi aurul se afla la
picioarele lui. Trebuia să-l transporte într-o ascunzătoare. Subteranele cele
m ulte şi m ari se aflau departe de locul acesta. Dacă trecea prin curtea mare
cu aurul, risca să fie văzut de oam enii lui. Apoi, trebuie să ne gândim că un
om bătrân ca el nu ar fi putut să care tot aurul la asemenea distanţă. Dar
noi ştim că şi sub aripa aceasta se află nişte subterane. Poate că ar m ai
trebui am intit ceva. Subteranele de aici sunt m ai m ult nişte hrube
neîngrijite. Cred că, la vremea lor, ele au fost săpate aici cu un scop, dar nu
s-au folosit, din cauza apei. Din tavane şi de-a lungul pereţilor se prelinge

101
apă. În asem enea situaţie, cei care le-au construit au lăsat zidurile de
întăritură neterm inate. Nişte pivniţe um ede nu folosesc nim ănui. Prin unele
locuri s-au prăbuşit tavanele sau bucăţi m ari de pereţi. Am vizitat aceste
pivniţe. Sunt m ai mult nişte hrube. Nu se pot com para cu subteranele din
cealaltă parte a castelului. Acelea sunt întărite cu ziduri groase de piatră şi
cărăm idă. Coridoarele lungi au stâlpi de susţinere. Acolo s-ar putea crede că
s-ar afla unele ascunzători secrete. Şi, totuşi, aurul a fost ascuns aici.
– Simple păreri, frăţioare.
– Am să-ţi arăt îndată că aceste păreri sunt întărite chiar de scrisoarea
bătrânului baron. Te rog să m ă asculţi cu atenţie. - Se apropie seara. Sunt
obosit. Oamenii bătrâni obosesc iute. E cald. Hainele îm i sunt um ede. Citind
din fugă scrisoarea îţi vine să crezi că hainele lui erau um ede din cauza
transpiraţiei produse de căldură. Or, noi ştim că nu hainele sunt um ede din
cauza transpiraţiei, ci schim burile.
– Am priceput! Strigă fata cu entuziasm . În pivniţele acestea se prelinge
apa din tavane. Deci, hainele baronului erau um ede din cauza picăturilor de
apă.
– Întocm ai, surioară, zâm bi tânărul. Dar să coborâm în hrubele acelea.
Adică, vom reface drum ul parcurs de bătrân.
Ieşiră în coridor. Zgom otul paşilor pe dalele de m arm ură se auzea ca un
ţipăt lung. La capătul coridorului coborau nişte scări. Num ărară douăzeci de
trepte acoperite pe m argini cu pământ căzut din tavan. Era un păm ânt
galben, cleios. Se opriră la capătul de jos al treptelor, încercând să-şi
obişnuiască ochii cu întunericul de acolo. Departe, cam la o sută de paşi, se
vedea o pată lum inoasă. Era lum ina zilei.
– Aici nu avem nevoie de torţă, spuse tânărul. Lum ina aceea din faţă e la
capătul hrubelor, care se sfârşesc într-un pârâu.
Picăturile de apă cădeau în băltoace cu un sunet sinistru.
– Ţi-e frică, surioară?
– Nu. Dar sim t um ezeală sub picioare. Să mergem !
Păşeau încet, ţinându-se de m âini. Ocoleau cu grijă mormanele de
păm ânt căzute din tavan. În dreapta şi-n stânga, hrubele se ram ificau.
Lighioanele m ărunte se strecurau iute, scornite din culcuşurile lor. Le
auzeau fâşâitul, fără să le vadă. Ajunseră curând la capătul hrubelor.
Soarele de octombrie le izbi ochii violent. Pârâul cobora în pantă dulce şi se
m istuia undeva sub zidurile castelului. Pe marginile pârâului, tufele m ari de
soc şi de bozie se îndesaseră una în alta, form ând un gard viu. Ele apărau
m alurile de o eventuală surpare. Se prinseră de tufe şi ieşiră în curtea din
spatele castelului, lângă m agaziile multe şi m ari.
– Nu e un loc tocm ai prielnic pentru ascuns o com oară, observă Stela.
– Tocm ai acest lucru l-a păcălit pe nepotul baronului şi chiar pe mine,
răspunse tânărul. Albert de Szentiváni a căutat aurul în subteranele de sub
aripa principală, bănuind că s-ar afla acolo unele ascunzători secrete. A şi
dat peste ele, dar erau goale. Ai văzut de ce nu putea bătrânul Ioan să

102
transporte aurul până acolo. Aurul se află aici, în locul unde nu ar fi căutat
nim eni. Voi veni după-am iază să-l caut. Poate că va dura luni, dar sunt sigur
că mă aflu pe drumul cel bun.
– Ar trebui să iei nişte slujitori.
– Nici vorbă de aşa ceva, râse tânărul. Dacă Albert de Szentiváni ar afla
că am găsit aurul, mi l-ar cere. Iar legea e de partea lui, fiind singurul
m oştenitor al bătrânului. Dacă voi găsi aurul, el va căpăta întrebuinţări m ai
bune decât i-ar da baronul. În Ţara Rom ânească e nevoie de m ult aur.

Capitolul 11

Cam la jumătatea drumului dintre Giurgiu şi Bucureşti, patru cai înşăuaţi

şedeau plictisiţi lângă un salcâm bătrân. Nişte cai ciolănoşi, cu boturile m ari,
cu picioarele butucănoase, pline de rosături. Căscau des şi-şi aruncau din
când în când boturile în dreapta sau în stânga, ferindu-se de m uşte. Sile
Adorm itu moţăia întins pe spate, cu pălăria trasă peste faţă. La câţiva paşi
de el, trei bărbaţi aşezaţi pe vine jucau un joc de noroc, având fiecare în faţă
o grăm ăjoară de monedă m ăruntă. Întreaga câm pie din jurul lor părea
cuprinsă de un somn liniştit. Pe cerul curat şi înalt nu se avânta nici o
pasăre. Mirosna de flori de câm p nu se sim ţea în aer, stând cum inte şi
potolită la rasul pământului. Plantele arse de arşiţă se chirciseră, căutând
parcă se se ascundă de razele nem iloase. Pe păm ântul crăpat, gâzele
căutau ascunzişuri. Ieşeau la lumină, răm âneau câteva clipe nem işcate, apoi
dispăreau cu m işcări sprintene către locurile ferite de soare. Deasupra
păm ântului stăruia o abureală, un fel de spuză sau transpiraţie a naturii.
Era ultim ul val de căldură care se abătea asupra bărăganului înainte de
răceala? Şi ploile toamnei. Asem enea căldură la m ijloc de octom brie nu m ira
pe nimeni. Iar pe cei trei jucători nu-i supăra cu nim ic. Erau atât de adânciţi
în jocul lor, încât, dacă s-ar fi desfăşurat un război crâncen la treizeci de paşi
m ai alături, nici nu l-ar fi băgat în seam ă şi nu i-ar fi putut distrage cu nim ic
de la îndeletnicirea aceea. Mâinile lor, nu cine ştie ce curate, umblau iuţi, iar
înjurăturile pipărate se am estecau cu unele chiote de satisfacţie.
Transpiraţia curgea liniştită pe feţele lor cam şui şi îşi vedea de treburile ei,
ascunzându-se în bărbile neîngrijite.
Sile Adorm itu ridica din vrem e-n vreme pălăria de pe faţă, se răstea la
cei trei jucători s-o lase mai m oale cu gălăgia şi gândurile lui se călătoreau
pline de veselie. - Iată, îşi spuse el zâmbind, a venit vrem ea ca domnii
Caravană, Chirilă şi Ducu să-şi aibă servitorii lor. S-ar putea ca dom nul Cae
Indru să-m i tragă o bătaie soră cu moartea, fiindcă am dispărut de vreo
două săptămâni fără să las o vorbă. Zău dacă am pomenit asemenea
cavaleri care să nu se îngrijească să fie slujiţi! Norocul lor că au dat peste un
om cum inte ca m ine. E drept că ăştia trei sunt făcuţi parcă să fure până şi
ouăle de sub cloşcă, dar alţii mai buni ca ei nu s-ar fi putut găsi în toată

103
câm pia Bărăganului. Unul e Sile Adorm itu şi ochii lui se pricep la oameni
cum se pricepe samsarul la caii de rasă.
– Hei, Tufănel, Găluşcă, Toroipan, ia lăsaţi jocul acela şi veniţi încoa’!
Cei trei îşi văzură înainte de treabă.
– Pe porţile iadului, strigă Sile, vă crăp capetele alea slute dacă m ă faceţi
să strig a doua oară!
Aşteptă câteva clipe, iar când văzu că nici unul nu întoarce faţa spre el,
duse mâna la buzunarul doldora de pietre.
– Dacă arunc prea tare, gândi el, va trebui să alerg iar câteva zile până
găsesc un alt slujitor în loc. Pe urmă, zău dacă merită să te apuci de săpat o
groapă în mijlocul Bărăganului, m ai ales pe asemenea căldură, când
păm ântul e tare ca fierul!
Se sprijini într-un cot şi aruncă piatra fără prea m are forţă. Găluşcă se
rostogoli pe spate, parcă m irat. Tufănel şi Toroipan ridicară frunţile şi puseră
m âinile pe ciom ege.
– Pe toţi dracii şi tartorii iadului! Urlă Sile. Dacă se m ai întâm plă o dată
una ca asta, vă rup oasele. Hei, Găluşcă, treci şi tu m ai aproape! Aşa! Mi-aţi
jurat să-m i daţi ascultare până vă predau în m âinile stăpânilor voştri. Vreau
să fac oam eni din voi, nătărăilor.
– Sunt bogaţi stăpânii? Se interesă Găluşcă m ângâindu-şi cucuiul.
– Bogaţi? Se miră Sile. Cresus era un biet neisprăvit pe lângă ei.
– Cine?
– Cresus.
– Aha!
Cei trei nu auziseră despre Cresus, dar bănuiau că fusese şi el un om
destul de înstărit. În schim b, Sile Adorm itu citi în sufletele lor şi zâm bi cu
îngăduinţă. Mirosise câte ceva din moda Apusului, care-l atrăgea ca un
m agnet. Zile întregi visa cu ochii deschişi clipa în care Cae Indru s-ar purta
asem enea m arilor cavaleri de la curtea Franţei. Se dădea în vânt după
vorbele subţiri, după îmbrăcămintea cu dantelărie şi alte nim icuri, după
salutul acela pom pos, când cavalerul duce piciorul stâng m ult înainte, se
apleacă peste el până aproape pe păm ânt şi m ătură cu pălăria în jurul lui pe
o arie de cel puţin doi paşi. Găluşcă, Tufănel şi Toroipan puteau deveni nişte
servitori fără pereche tocm ai pentru faptul că nu ştiau nim ic. E mai uşor să
porneşti la drum cu unul care nu ştie nim ic decât cu o pramatie pe jumătate
form ată aiurea, pe care nu m ai ai cum s-o îndrepţi.
– Hei, nătărăilor! Strigă arzând de dorinţa de a trece la fapte chiar în
clipa aceea. Am să vă arăt eu cum trebuie să vă prezentaţi în faţa
stăpânilor!
Sări în picioare, se depărtă vreo zece paşi, se întoarse şi porni îndărăt cu
pasul apăsat, cu privirea mândră, aruncată în sus către cer, cu o m ână în
şold. După câţiva paşi, se îm piedică într-o tufă de ciulini. Veni în nas, dar se
sprijini cu mâinile de pământ şi scăpă o înjurătură aprigă:
– Paştele şi grijania...

104
 Se ridică iute şi păşi la fel de ţanţoş. La trei paşi de Găluşcă, se opri.
Aruncă stângul mult înainte, se culcă pe el, învârti pălăria peste m ărăcini şi
spuse cu em fază:
– Sile Adorm itu, m onseniore, supusul vostru servitor.
Cu un gest teatral, păşi mai la o parte şi strigă aspru:
– Aţi priceput? Găluşcă, ia treci şi prezintă-te lui Toroipan, ca şi când el ar
fi stăpânul tău!
Găluşcă se depărtă zece paşi. Duse o m ână în şold, aruncă ochii spre cer,
veni până la tufa de ciulini, se aruncă peste ea, aşa cum făcuse Adorm itu şi
înjură, cu faţa strălucind de mulţum ire:
– Paştele şi grijania...
– Dobitocule! Urlă Sile. Paştele şi grijania le-am spus eu fiindcă m -am
îm piedicat în tufă.
Găluşcă se lum ină la faţă şi înjură cu plăcere:
– Arhanghelii şi m orm ântu...
Sile se luă cu mâinile de păr.
– Doam ne, îl om or! Nu trebuie să înjuri, dobitocule! Toroipan, treci tu în
locul lui!
Măgulit de atenţie, Toroipan se ridică greoi, îşi săltă pantalonii cu
coatele, scuipă printre dinţi cam cât o bătaie de pistol şi se aşeză în locul lui
Găluşcă. Aruncă m âna în şold cu atâta vigoare, încât îl durură coastele două
zile după aceea, bătu cu picioarele desculţe peste mărăcini, în tim p ce prin
m inte îi umblau nişte înjurături care ar fi pus pe goană o ceată de ucigaşi,
ajunse în faţa lui Tufănel, se opri la trei paşi, întinse piciorul înainte, căzu cu
stomacul pe genunchi şi răm ase lat, ca şi cum l-ar fi pocnit cineva cu o
m ăciucă în capul pieptului.
– Eu sunt de vină! Bombăni Sile. Trebuie s-o iau cu binişorul. Tufănele,
vino cu mine! Aşa, băiatule! Haide, bate pasul!
– Păi ciulinii?
– Aşa e! Săracul de tine! Eşti desculţ. Bate şi tu mai uşurel!
Ajunseră în dreptul lui Găluşcă. Sile apucă piciorul lui Tufănel, îl duse
înainte, îi încovoie spinarea peste picior şi-i roti mâna cu pălăria.
– Prezintă-te! Se răsti el.
Tufănel strigă amarnic:
– Tufănel, m onseniore, supusul vostru servitor.
– Tufănel şi m ai cum ? Întrebă Sile.
Tufănel holbă ochii.
– Care e celălalt num e?
– Tufănel, domnu’ Sile.
– Bă! Zbieră Adormitu. Cum îţi mai zice?
– Mână-lungă, dom n’ Sile.
– Asta-i porecla, nătărăule! Cum te mai strigă acasă? Cum îţi zice taică-
tu?
– Boule! Răspunse Tufănel cu seninătate.

105
 Sile Adorm itu făcu eforturi să nu-l pocnească.
– Mă Tufănele, cum te dezm iardă mă-ta? Cum te strigă ea când e în
toane bune?
– Hai la m am a, Tufănele!
– Bine, bine!
– Mă cam pripesc şi eu. S-o luăm cu încetişorul.
După vreo două ceasuri, cei trei învăţară să se prezinte atât de elegant,
încât Sile se jură pe toţi tartorii iadului că-i înţoleşte cum n-au visat ei nici în
visurile lor cele mai aiurite.
– Cu sabia ştiţi să um blaţi?
– Nu, strigară cei trei în cor.
– Am să vă cum păr săbii.
– Nu se poate cu bâta? Întrebă Tufănel.
– Nu, prietene! Sabia e arm ă de cavaler. Cu tim pul, s-ar putea să ajungeţi
şi voi cavaleri. Iar la nişte haine frum oase, bâta n-are ce căuta. Acum arătaţi
ca nişte spurcăciuni. Tu de când nu te-ai spălat, Găluşcă?
– De ce să m ă spăl?
– Ei, m ai vorbim noi. Încălecaţi şi ţineţi-vă după mine! Către prânz o să
treacă spre Bucureşti un boier m are. Am eu o treabă cu el. S-ar putea să
aibă şi o pungă. În cazul acesta, punga va fi a voastră.
După un ceas, ajunseră într-o pădure. La um bra pădurii, oam enii şi
animalele se m ai înviorară. Cei trei se grăbiră să înceapă iar jocul, dar Sile
adună banii cu grijă şi-i puse în buzunar. Pe drum eagul din pădure se auzi
curând tropot de cai. Roco Perisini apăru printre copaci, urmat de
haidam acii lui. Sile îşi scoase pălăria, afişă un zâm bet cât putu el m ai puţin
ipocrit şi salută adânc, aplecându-se m ult pe coam a calului.
– Cu um ilă îngăduinţă, dom nule Perisini, vă salut în num ele m eu şi al
acestor distinşi cavaleri.
Veneţianul se încruntă.
– Ce doreşti?
– Doresc sănătate luminăţiei-tale.
– Bine! Dă-te la o parte!
Sile nu se clinti din loc şi-l privi cu prefăcută um ilinţă.
– Monseniore, vrem urile sunt aspre. Atât de aspre încât nu ştim dacă m ai
trăim de azi până m âine. Despre prostim e nu vorbesc. Ä‚ştia se duc în iad cu
toţii. Dar nobilii... cavalerii...
– Ce tot îndrugi acolo? Se m ânie Persini.
– Sufletul, monseniore. De suflet trebuie să ne îngrijim cât m ai suntem în
viaţă. Daniile şi pom enile sunt răsplătite înzecit pe lum ea cealaltă. Ce
contează punga voastră şi caii, voştri când e vorba să-ţi m ântui sufletul?
Priviţi-i pe aceşti distinşi cavaleri! Priviţi caii lor! Pe asem enea ciurucuri e un
sacrilegiu să călătorească nişte cavaleri atât de distinşi. D-aia mă
gândeam... Pentru sufletul vostru nu e cine ştie ce pagubă. Doar să
descălecaţi. Iar dacă aveţi şi o pungă, nu m ai încape îndoială că în toate

106
rugăciunile noastre veţi ocupa locul cel m ai de? Seamă.
– Lua-v-ar dracu’ de puşlamale! Zbieră Perisini. Căraţi-vă până nu um blu
la m ânerul sabiei!
– Monseniore, continuă blând Sile, suntem gata să ne dăm viaţa pentru
voi...
– Cum o să ne dăm viaţa? Îl întrerupse Găluşcă. Le luăm caii şi gata!
Sile se aplecă din nou ceremonios, fără să piardă din ochi mâinile lui
Perisini.
– Monseniore, nu te lua după gura acestui om! E prost. Num ai proştii
spun cele mai m ari adevăruri din lum e.
Veneţianul privi în lături, gândindu-se că acele puşlamale mai au ortaci
ascunşi prin apropiere. Altfel, cu siguranţă că nu ar fi îndrăznit să-l
oprească. Ar fi fost o joacă pentru el să-i ucidă pe toţi patru de unul singur,
dar trebuia să fie cu băgare de seam ă. Purta la el un lucru atât de
im portant, încât nu putea să rişte o luptă cu prea m ulţi. Ochii lui nu
descoperiră nimic printre copacii rari, astfel că tatonă terenul răstindu-se:
– În lături, scârbelor, până nu vă crăp capetele!
– Pe cazanele iadului! Zâm bi Sile. Şi dom nia-ta spui adevăruri m ari.
Persini nu m ai putu răbda asemenea ofensă. Ridică sabia. Roibul său se
săltă în două picioare. Haidam acii îşi urm ară stăpânul. Sile Adorm itu aruncă
piatra pe care o avea în m ână abia când veneţianul ajunse la câţiva paşi.
Sabia lui Persini căzu cu zgom ot în iarbă, iar stăpânul ei se lăsă m oale pe
gâtul calului. Tufănel, Toroipan şi Găluşcă îşi săltară ciom egele lor din lemn
tare de corn. Cei doi haidam aci încercară cu săbiile unele schem e tactice,
dar, spre norocul lor, oamenii lui Sile nu se pricepeau la asem enea m anevre.
Bâtele lor um blară iuţi şi cu m are folos. În m ai puţin de un minut, slujitorii lui
Persini coborâră de pe cai cu capetele înainte şi răm aseră în iarbă cu acea
creştinească evlavie specifică celor care dorm în tihnă.
Sile prinse cu îndem ânare punga veneţianului. Apoi îi scotoci buzunarele
cu toată căinţa de care era în stare, dar nu mai află alţi bani. Doar o
scrisoare cu sigiliul rupt fu tot ce întâlni. Fiind curios din fire, citi scrisoarea
şi fluieră uşor. Împături apoi scrisoarea cu grijă şi după o clipă de gândire, o
puse înapoi în buzunarul lui Persini. Iar când operaţiunea fu isprăvită cu tot
dichisul, strigă vesel spre ceilalţi:
– Pe cai, dom nilor!
Găluşcă, Tufănel şi Toroipan se priviră miraţi. Până în clipa aceea nu le
vorbise nim eni atât de frum os.
– Pe cai, dom nilor!
Zău că suna frum os!
Privirile lor căpătară o anumită semeţie şi în clipa aceea uitară că toată
viaţa trăiseră în um ilinţă.
– Pe cai, dom nilor! Strigară şi ei într-un glas, lepădând mârţoagele şi
încălecând pe caii celor trei.
Înfipt în şaua lui Persini, Găluşcă nu m ai sim ţi tăria soarelui din Bărăgan.

107
Gândurile lui se călătoreau m olcom . I-ar fi plăcut să se afle la el, în
m ahalaua Opincarilor, iar cineva să-l strige cu tot respectul:
"- Dom nule Găluşcă, iartă-mă că te supăr! Am venit să-mi dai un sfat!"
Sau, "- Dom nule Găluşcă, ori chiar - Monseniore Găluşcă, eşti poftit la cutare
boier, care ar vrea să stea de taină cu dom nia-ta". Mai m ult nu putu să-şi
im agineze, fiindcă se înecă de em oţie.
– Fir-ar al naibii, gândi vesel, până acum nu m -au încercat asem enea
păreri! Şi poate că voi ajunge acolo, ţinându-m ă după poruncile dom nului
Sile. Iar dacă dom nul Sile, care arată a om de soi, e şi el slujitor, se cheamă
că stăpânii lui se află în rândul boierilor m ari.
Gândurile lui Sile scăpărau vesele. - Ştirea pe care i-o duc dom nului Cae
m ă scapă de toate păcatele din urm ă şi de cele pe care le voi mai face de
acum înainte. Şi m are lucru dacă n-o să dea m âna cu mine. S-ar putea chiar
să m ă îm brăţişeze sau să-m i spună că sunt om de nădejde sau ceva
asem ănător. Tot aşa de bine s-ar putea ca această întâm plare să facă om
din mine. Poate chiar boier. Aiurea! Nu m i-ar plăcea. Mă sim t bine aşa cum
sunt. Dar ce naiba au ăştia trei de nu se m ai înjură şi m erg atât de
gânditori?
Chiar în clipa aceea îl auzi pe Găluşcă strigând cu vocea subţiată şi
m oale:
– Hei, dom nule Tufănel, dom nule Toroipan, ce spuneţi de căldura asta?
– S-o ia naiba! Răspunse Toroipan aspru. Adică... ă... ă... e tare cald azi,
dom nule Găluşcă. Nu-i aşa, dom nule Tufănel?
– Oh, dom nii m ei, când e cald, e cald! Se fandosi Tufănel ridicându-se în
scări plin de semeţie.
Sile Adorm itu îşi reţinu un zâm bet. Iar după un mom ent de gândire
strigă, pe tonul cel mai firesc din lum e:
– Dom nilor, am călărit straşnic. Iată că se zăresc zidurile Bucureştilor.
– Aşa e! Întări Găluşcă. Să fiu al nai... să m ă arză... pe cinstea m ea că ne-
am întors ca vântul!
Îşi petrecură o bună parte din ziua aceea pe la croitori, pe la cizm ari şi pe
la negustorii de haine. Caii se m istuiră, fără urmă, în curtea lui Isaia. După
m ai puţin de un ceas, bătrânul pehlivan le oferi alţi cai, aproape la fel de
buni. Către seară, cei patru călăreţi ieşiră pe poarta de nord a cetăţii
Bucureştilor, într-o goană sălbatică. Iar când se lum ina de ziuă, urcau dom ol
prin inim a Bucegilor, dinspre Peştera, către Babele. Aerul era iute şi tăios.
Soarele parcă avea zim ţi de aram ă. Undeva pe Om ul, zăpada arunca suliţe
lungi, care-i făceau pe cei patru să clipească des ori să privească mai mult
în coamele cailor. Vântul nu adia. Pădurile de brazi păreau încremenite ca şi
culm ile mari, pe care se sprijineau într-un picior.
De după o curmătură apărură zece bărbaţi, îmbrăcaţi la fel şi înarmaţi ca
de război. Conducătorul lor, un tânăr căruia abia îi m ijise m ustaţa, le făcu
celor patru un sem n poruncitor.
– Încotro, prieteni?

108
 – Spre tabăra oştenilor, zâm bi Sile Adormitu.
– Aveţi vreo hârtie la voi?
– Nu, hârtie nu avem , dar îl căutăm pe dom nul Cae Indru.
– Ce aveţi cu el?
– Sunt slujitorul lui.
– Dar dum nealor?
– Tot slujitori.
– Vă las să treceţi, prieteni, dar vă previn că toţi cei care ajung în tabăra
noastră şi nu sunt de-ai noştri nu m ai coboară în vale decât cu picioarele
înainte. Cinci dintre oamenii m ei vă vor însoţi. Predaţi-le armele! Le veţi
primi în tabără.
Cei patru lepădară pistoalele şi săbiile, grăbind în urm a grupului de
oşteni. După o jumătate de ceas ajunseră la Babele. Unul dintre oşteni plecă
în căutarea vânătorilor. Sile Adorm itu, care văzuse la viaţa lui multe oştiri,
nu-şi putu reţine un m urm ur de adm iraţie. Cam la trei m ii de oşteni
îm brăcaţi la fel, cu cizm e înalte şi moi, cu pantaloni şi tunici strânse pe corp,
cu căciuli brum ării pe cap, se aflau îm părţiţi pe pâlcuri de câte-o sută de
oameni. Caii lor, ţesălaţi proaspăt, străluceau de curăţenie ca şi
harnaşamentele pe care le purtau. Com enzile răsunau scurt, iar pâlcurile se
rupeau dintr-o dată şi se refăceau în câteva minute, se întorceau din goana
cea m ai m are, fără să strice rânduiala, se îm părţeau în triunghiuri sau se
desfăceau într-o linie lungă, ca pentru o încercuire. În stânga se aflau
aliniate frumos vreo cincizeci de barăci de lem n, adăpostite cu tâlc într-un
uluc al m unţilor, ca un şanţ im ens. Adăpostul lor era atât de perfect, încât
nim eni nu ar fi bănuit asem enea construcţii pe vârf de munte. La capătul
barăcilor, nişte şoproane mari, cu iesle pline de fân, arătau a fi locul de
odihnă pentru cai.
Oşteanul se întoarse curând, însoţit de Costache Caravană. Vânătorul se
apropie încruntat. Îl privi pe Sile doar în treacăt. Ochii lui stăruiră mai m ult
asupra lui Toroipan, Tufănel şi Găluşcă.
– Ce e cu ăştia? Se întoarse din nou spre Sile.
– Sunt viitorii voştri servitori, dom nule Caravană.
– Ai noştri ce?
– Servitorii, bâgui speriat Sile.
Faţa vânătorului se destinse cu aceeaşi iuţeală cu care se încruntase. Ei,
drăcie! Sile acesta e dat dracului. Recunoscu în sinea lui că până în ziua
aceea nu-i trecuse prin m inte un lucru atât de straşnic.
Sile ghici bucuria din sufletul vânătorului şi se întoarse grav spre cei trei.
– Prezentaţi-vă, dom nilor!
Acesta era num ărul lui tare. Şi, într-adevăr, Tufănel, Toroipan şi Găluşcă
se întrecură pe ei. Săltară cu dreapta pălăriile mari, încărcate cu pene, se
aplecară m ult pe gâtul cailor, cu gesturi pline de eleganţă şi strigară unul
după altul:
– Tufănel, m onseniore, servitorul vostru.

109
 – Găluşcă, monseniore, servitorul vostru.
– Toroipan, monseniore, servitorul vostru.
Caravană sim ţi că plesneşte de bucurie. Răspunse la salut cam în doi
peri, fiindcă nu se pricepea la fandoseli din astea şi scăpă printre dinţi fără
să vrea:
– Să fiul al dra... să n-am parte de Zam bi... Hm ! Straşnici flăcăi! Bravo,
Sile! Acum n-am vreme pentru voi. A venit chiar acum Mihai-vodă şi avem
unele treburi grabnice. Duceţi-vă la bucătărie să vă ospătaţi! Au acolo nişte
fripturi de m ânzat mari cât pălăria. După ce pleacă vodă, o să stăm de
vorbă.
Pe o ridicătură de pe platoul acela im ens, Mihai-vodă părea încrem enit,
una cu calul său m are, cu şa galbenă, lipsită de podoabe. Lângă dom nul
ţării, suita era destul de m ică. Doar trei persoane. Clucerul Ierem ia
Băicoianu, aghiotantul dom nului; boierul Vintilă Băicoianu, care cu toată
vârsta lui înaintată şedea în şa drept ca un tânăr şi Chirilă Zece Cuţite.
Oştenii isprăviseră manevrele şi defilau în rânduri strânse pe pâlcuri, iar în
faţa fiecărui pâlc, la zece-cincisprezece paşi, călărea com andantul pâlcului.
Faţa lui vodă strălucea de mulţum ire. Uitase grijile multe şi lipsa de bani.
Uitase batjocurile turcilor şi ameninţările căm ătarilor. Avea în sfârşit o
armată. O visase în atâtea rânduri. Chirilă şi oam enii lui făcuseră m inuni
într-un tim p mult prea scurt pentru asem enea lucrare. Ţinuta m ândră,
armele sclipitoare, exerciţiile de scrim ă, de tragere cu arm a, de tragere cu
arcul, arătau iscusinţa cu care lucraseră vânătorii. - Dacă num ărul oştenilor
ar fi de zece ori m ai m are, gândi el, aş ajunge cu asem enea oaste până la
Constantinopol..
– Spune-m i, Chirilă, se întoarse dom nul, cât tim p ai putea face cu oastea
asta de la Bucureşti la Giurgiu?
– Trei ceasuri, m ăria-ta.
– Aşa m-am gândit şi eu. Avem cea m ai iute oştire din partea aceasta a
Europei. Ştii tu care e greşeala ardelenilor, a polonilor sau a oam enilor
îm păratului Rudolf? Caii şi călăreţii sunt prea încărcaţi de alăm uri şi fierărie.
O asem enea arm ată se m işcă încet, fără vlagă.
– Foarte adevărat, m ăria-ta! O arm ată iute izbeşte m ai tem einic, prin
surprindere. Pierderile sunt mai m ici tocm ai datorită iuţelii. I-am văzut pe
poloni luptând îm potriva tătarilor. Polonii purtau apărători pentru cai şi
m ultă fierărie pe corp. În luptă se m işcau ca nişte fem ei în a noua lună. Şi nu
uita, doam ne, că polonii sunt oam eni dintre cei mai aprigi şi m ai viteji.
Oştenii noştri au câte-o sim plă căm aşă de zale adăpostită sub haină. Cu
asem enea greutate măruntă, se vor m işca printre duşm ani ca nişte viezuri.
Acum , când s-au înmulţit arm ele de foc, o arm ată greoaie e sortită pieirii.
Păcat, m ăria-ta, că nu am putut aduce sus şi tunurile. Avem nouă tunuri. Ne-
ar fi trebuit de zece ori pe atâtea, dar nu avem de unde să le luăm. Asta e
arma viitorului. Dacă aş avea o arm ată cu o mie de tunuri, nu mi-ar sta
nim eni în faţă. Trebuie, din păcate, să m ă m ulţum esc doar cu atât. Nu m ai

110
spun că muniţia e scum pă, iar noi am prăpădit multă pentru pregătirea
oştenilor. Cu arcaşii e m ai sim plu. Arcuri ne facem singuri. Săbii găsim m ai
uşor, cu toate că şi din săbii am prăpădit o mulţim e. Am vorbit cu un m are
pehlivan din Bucureşti. Unul Isaia. Mi-a făgăduit o m ie de săbii, dar nu ştiu
de unde vom lua banii pentru ele. Tabăra asta înghite bani cu lopata. Iar
dacă ne mai vin o mie sau două de tineri, nu văd cum o mai scoatem la
capăt. Încălţările au început să se strice. Ne-ar trebui nişte cizm ari sau alte
cizm e în loc. Mâncarea costă o avere.
Chirilă îşi conduse înalţii oaspeţi către o baracă. Se aşezară pe scăunele
cu trei picioare m eşterite de oşteni. Sosiră curând Caravană, Ducu cel Iute,
Cae Indru, Petrache cel Mic şi Niţă Praştie. Vodă le făcu sem n să se aşeze.
– Iată, fraţilor, spuse aspru; acesta e al doilea sfat de război. Primul l-am
ţinut cu marii boieri. S-ar părea că am puţini oam eni de încredere, dar nu-i
aşa. Alături de noi mai sunt încă trei m ii de oşteni şi alte m ii de oam eni care
nu şi-au pierdut încă speranţa în mine. Vom vorbi în num ele lor. Arm ata din
Bucegi ne-a adus o datorie de douăzeci şi cinci de m ii de galbeni, pe care
încă nu ştim de unde să-i luăm . Fiecare zi ne costă bani mulţi. În afară de
asta, încă cinci sute de tineri vin de prin părţile Olteniei să mărească
num ărul oştenilor. Buzeştii m i-au adus cinci mii de galbeni. Cam puţin
pentru averea lor, vor zice unii. Dar să nu uităm că fraţii Buzeşti au
cum părat pentru armata din Bucegi nouă tunuri, cărate tocm ai de prin
părţile Belgradului şi au îm brăcat şase sute de oşteni. Domnul cancelar al
Transilvaniei, Ştefan Iojica, ne-a trim is patru mii de galbeni, din averea lui
personală. Eu sunt atât de sărac astăzi, încât abia am făcut rost de două m ii
de galbeni. Cu unsprezece mii de galbeni nu ne putem plăti datoriile. Avem
o singură scăpare: să începem lupta cu turcii cât m ai iute. Nădăjduiam să
ajungem la măcar zece mii de oşteni când vom porni lupta, dar acum văd că
nu e chip. Totuşi, nu vom fi chiar lipsiţi de oştire. Cancelarul Transilvaniei
ne-a prom is două mii de oşteni înarm aţi bine. Alţi două m ii cinci sute de
ardeleni vor trece în Moldova. Aron-vodă va începe răscoala îm potriva
turcilor în aceeaşi zi cu noi. Răm âne doar ca Iojica să-l convingă pe
principele Sigism und Báthory să aprobe aceste oşti. Credem că va reuşi.
Oştile palatului din Bucureşti cuprind o m ie opt sute de oam eni. Boierul
Vintilă Băicoianu va m ai ridica cinci sute de ţărani înarmaţi cu furci şi
topoare, care vor aştepta în pădurile din jurul Bucureştilor. Cu aceştia vom
începe răscoala. Armata din Bucegi va răm âne pe loc, gata de plecare în
orice m? Om ent. Cred că nu o voi folosi în această răscoală. De ea am
nevoie abia în m area înfruntare cu oştile turceşti. Până atunci, nădăjduim a
m ări num ărul oştenilor de aici. Aceasta va fi surpriza pe care le-o pregătesc
turcilor în înfruntarea din vara viitoare: să apar în faţa lor cu o oştire despre
care nici nu au visat. Dar până atunci, nici aliaţii noştri din Transilvania sau
din Moldova nu trebuie să ştie despre existenţa ei.
Iată care ar fi planul m eu de răscoală. În Bucureşti sunt cam o m ie şapte
sute, până la două mii de ieniceri. Garnizoana turcească din Giurgiu num ără

111
patru mii de oşteni otom ani. În Brăila sunt şase mii. În Hârşova cinci mii şi în
Silistra trei mii. În total, cam douăzeci de mii de oaste turcească. Aceştia nu
vor porni spre Bucureşti fără ordin de la Constantinopol. Iar până să
sosească ordinul, ar putea să dureze, după socotinţa noastră, cam patru
zile. Ar fi timp să începem nim icirea lor pe rând. Şi ştiţi de ce-i vom bate?
Turcii sunt prea semeţi, prea plini de ei ca să-şi poată închipui că am putea
încerca o răscoală. Au câştigat atâtea bătălii grele. Dacă vor vedea o
răscoală nu-i vor da de la început im portanţa care se cuvine. Or, cu noi,
tocm ai asta îi va pierde. Noi suntem atât de m ărunţi, încât se vor gândi că
ne vor îm prăştia numai cu o încruntare a ienicerilor. Când se vor trezi va fi
prea târziu. Arm ele noastre de luptă vor fi viclenia şi iuţeala. Am hotărât să
pornim răscoala în şaisprezece noiem brie. În ziua aceea îi vom pofti pe
ienicerii din Bucureşti şi pe toţi căm ătarii la casa vistiernicului Dan, ca să-şi
primească datoriile. Când se vor strânge toţi şi cred că vor fi cam la două
m ii, vom încuia porţile şi vom da cu tunurile şi cu armele în ei, în aşa fel
încât să nu m ai iasă nim eni viu de acolo. O greşeală cât de m ică ne-ar putea
duce la pierzanie. Dar nu vom greşi. Am chibzuit totul cu m ultă răbdare. La
fel va face şi Aron-vodă în Moldova. Acei ieniceri care s-ar întâm pla să nu
vină la casa vistieriei vor fi vânaţi de oştenii noştri. Porţile Bucureştilor vor fi
bine păzite. Nici o ştire nu va ieşi dincolo de ziduri. La casa vistieriei vor
conduce m ăcelul clucerul Ierem ia şi Stroe Buzescu. Avem credinţă că până
seara nu va m ai rămâne în viaţă nici un păgân din cetatea Bucureştilor.
Apoi, vom porni în mare grabă să atacăm pe rând Giurgiu, Brăila, Hârşova,
Silistra şi toate întăriturile turceşti de la Dunăre.
– Planul e şubred, m ăria-ta, îl întrerupse Caravană.
Vodă îl privi m irat şi spuse, fără urm ă de supărare:
– Am venit aici ca să ne sfătuim . Îţi aştept părerea, prietene!
– Nu a m ea, făcu vânătorul întinzând m âna spre Cae Indru. El va vorbi.
– Aştept, repetă calm dom nul Ţării Rom âneşti. Unde am greşit, ajutaţi-
m ă!
– Măria-ta, se înclină Cae, nu-i vorba de greşeală. Turcii ştiu că va fi
răscoală în ziua de şaisprezece noiem brie.
Ochii lui Mihai se făcură dintr-o dată m ici, ca două vârfuri de cuţit.
Clucerul Băicoianu sări de pe scaun. Vintilă Băicoianu făcu un gest aprig de
m ânie şi disperare. Dom nul? Îşi reveni prim ul şi întrebă cu voce joasă:
– Unde a încăput trădarea?
– Se pare că la curtea lui Aron-vodă, m ăria-ta. Cineva dintre oam enii lui a
trădat. Cancelarul Ştefan Iojica mi-a trim is ieri o scrisoare. Iată ce scrie acel
m are prieten al nostru:
– În ziua de unsprezece octom brie a pornit spre Giurgiu o ştafetă de şase
ieniceri, purtând o scrisoare. Acea scrisoare era adresată emirului Ibrahim ,
care e în trecere de la Constantinopol spre Tim işoara. Com andantul
ienicerilor din capitala Moldovei îi aducea la cunoştinţă em irului că se
pregăteşte o răscoală în Moldova şi în Ţara Rom ânească, în ziua de

112
şaisprezece noiem brie.
– Cum o fi aflat Iojica despre asta? Întrebă Mihai, fără să arate prea
tulburat.
– Iojica e cel m ai informat om din părţile noastre, răspunse Cae. Dar asta
nu e totul, schim bă vorba tânărul. Porunciţi-mi să-l aduc pe slujitorul m eu
aici.
– Adu-l degrabă!
Cae se întoarse curând cu Sile Adormitu. Lunganul se aplecă plin de
graţie, m ătură duşumeaua cu pălăria şi spuse din vârful buzelor:
– Sile Adorm itu, m ăria-ta.
– Vorbeşte! Grăi dom nul, aruncându-i o privire iscoditoare.
– Doam ne, povestea e cam lungă. Am s-o scurtez pe cât pot. Acum trei
zile um blam prin tot Bucureştiul în căutarea unor servitori pentru Caravană,
Chirilă şi Ducu. De fapt, îi găsisem şi de bucurie um blam pe străzi cam
cherchelit. Parcă m ă trăgea aţa către palatul lui Roco Perisini. M-am învârtit
o vreme pe la poartă. Eram gata să m ă depărtez de un loc atât de
neprielnic. Am văzut însă un ienicer sosind în goana calului. Dacă eram
treaz, îm i vedeam de drum . Dar în starea în care mă aflam, mi-am zis: "Ia
vezi tu, Sile, ce caută ienicerul acesta aici?" L-am aşteptat să iasă. Om ul nu
m ai era grăbit. Şi cum sunt curios din fire, parte rea, m oştenită de la tata,
m -am gândit că n-ar strica să-l trag niţel de lim bă. M-am apropiat de el, am
ridicat m âinile în sus, m -am aplecat cu ele până la păm ânt şi i-am zis în
turceasca lui:
"- Lum inăţia-ta, ştiu un loc unde s-ar putea bea o ulcică de vin bun şi s-ar
putea ciupi o vădană pe cinste". Auzind asemenea vorbe frum oase din
partea m ea, turcul s-a îm păunat niţel şi s-a luat după m ine, iar eu i-am tras
m ereu cu "Luminăţia-ta", care vedeam că-l bucură grozav. Coranul îi
opreşte pe ieniceri să bea, dar nu am văzut până azi ienicer care să fugă din
faţa unei ulcele cu vin. I-am dat să bea, i-am adus o pram atie de fem eie
care ştie să-l prostească pe om şi am aflat că Mehmed-paşa, com andantul
ienicerilor din Bucureşti şi-a scrântit un picior. Că la Giurgiu poposise em irul
Ibrahim , al treilea om după sultan în Îm părăţia Turcească şi că emirul îl
poftea degrabă pe Mehm ed până la Giurgiu. Cum com andantul nu putea să
călărească, i-a dat însărcinare lui Perisini să facă acel drum. Aflând
asem enea lucruri, m-am postat lângă palatul lui Roco. Spre seară l-am văzut
ieşind pe poartă, urmat de doi haidam aci. Când să plece, s-a întors în scări
şi i-a spus prietenului sau servitorului său:
– Mâine la prânz sunt îndărăt.
M-am luat după ei. Au ieşit prin poarta de sud a Bucureştilor şi s-au
m istuit pe drumul către Giurgiu. A doua zi la prânz, adică ieri, l-am aşteptat
pe dom nul Perisini în pădurea Popilor. Mă însoţeau Toroipan, Găluşcă şi
Tufănel, noii servitori despre care am m ai pom enit. L-am oprit din drum pe
Roco Perisini şi i-am zis cu toată um ilinţa:
– Monseniore, vă salut în num ele meu şi al acestor nobili cavaleri. Pentru

113
m ântuirea sufletului vostru nu sunt de ajuns num ai rugăciunile voastre. Ar
m ai fi nevoie şi de unele milostenii. D-aia ne-am gândit că o să aveţi
bunătatea să dăruiţi acestor dom ni caii voştri, iar dacă se întâm plă să aveţi
şi o pungă, vă veţi afla la loc de cinste în toate rugăciunile noastre viitoare.
Cu toată situaţia grea, Mihai-vodă slobozi un hohot de m are râs.
– Ai cutezat să-l înfrunţi pe Roco Perisini?
– Păi cum , măria-ta? Eu sunt m ai curios decât o femeie.
– Asta nu-i rău! Spune mai departe!
– Se vede treaba că Roco Perisini nu prea se gândea la milostenii şi la
viaţa de apoi. S-a repezit cu sabia asupra m ea. L-am ţintit cu o piatră cam
cât un iepure de şase săptăm âni. Am nişte pietroaie care nu iartă. Găluşcă,
Toroipan şi Tufănel au tăbărât cu bâtele peste săbiile celor doi haidam aci.
Rar am văzut asem enea ciom ăgeală. Când m i-am dat seam a că sunt am eţiţi
de-a binelea cu toţii, i-am căutat niţel lui Perisini prin buzunare. Am dat
peste o pungă şi peste o scrisoare. Punga am asigurat-o în buzunarul m eu,
iar scrisoarea am citit-o, ca orice creştin curios şi cu frica lui Dum nezeu. Prin
acea scrisoare, em irul Ibrahim îi dădea ordin lui Mehm ed-paşa să pună oştile
de ieniceri din Bucureşti în stare de alarm ă. Că urm ează a se face o răscoală
în Bucureşti, la şaisprezece noiem brie. Că la cincisprezece noiem brie, adică
m ai devrem e de răscoală cu o zi, să-l pună în lanţuri pe Mihai-vodă şi să-l
trim ită la Constantinopol. Că nu era nici o pagubă dacă se dovedea cum va
m ai târziu că n-ar fi fost vorba de o răscoală. Mihai nu-şi plătise datoriile
către Poartă, aşa că punerea lui în lanţuri se dovedea necesară. Iar dacă
încăpuseră cum va în mintea dom nului unele gânduri de răscoală, nu putea
fi ales un m om ent mai nim erit decât cu o zi înainte de acea lucrare, când s-
ar putea prinde m ai m ulte fire care ar arăta, poate, dacă dom nul a fost
ajutat şi de cine a fost ajutat. Iar scaunul dom nesc să încapă în m âinile lui
Persini, până când sultanul îl va hotărî pe noul dom n. Am îm păturit
scrisoarea cu grijă, am pus-o la loc în buzunarul veneţianului, băieţii m ei au
încălecat pe caii celor căzuţi şi cam asta e totul, m ăria-ta. Când s-o fi trezit
Perisini şi o fi văzut că are scrisoarea în buzunar şi-a închipuit că a fost
atacat de nişte lotri puşi pe jaf.
– Cum ziceai că te cheamă? Se interesă vodă.
– Sile Adorm itu, m ăria-ta.
. Mihai-vodă scoase un inel de pe deget şi-l trecu în palm a lunganului.
Acesta trânti un genunchi în duşum ea, simţind o durere până-n creştet.
Dom nul răm ase o clipă pe gânduri. Curând, ridică fruntea lui m are şi
porunci:
– Niţă Praştie, ia un cal bun! Să nu te opreşti din drum până la Aron-
vodă! Spune-i dom nului Moldovei tot ce ai auzit aici! Şi mai spune-i că am
hotărât să schimbăm ziua răscoalei! Ea va porni la paisprezece noiem brie.

114
 Capitolul 12

La şaisprezece octombrie 1594, principele Transilvaniei, Sigism und

Báthory, îl prim i în palatul lui din Alba-Iulia pe paşa Khidr de Tim işoara. Erau
de faţă: cancelarul Ştefan Iojica; Gaspar Korniş, com andantul armatelor
ardelene; Ştefan Bocskay, unchiul principelui; părintele Carrillo, acel preot
iezuit, prieten şi bun sfătuitor al principelui; contele Lajos Teleki, baronul
Ştefan de Zerind şi contele Beckem bauer.
Khidr de Tim işoara se aşezase pe o sofa largă, în apropierea principelui,
iar cei peste cincizeci de însoţitori aşteptau în picioare, la o bună distanţă de
tronul princiar. Khidr nu avea nim ic din obrăznicia şi trufia com andanţilor
turci. Mărunt şi îndesat, am putea spune chiar plinuţ, cu faţa mată şi ochii
vioi, ar fi arătat ca un călugăr cucernic dacă şi-ar fi schim bat hainele. Se
aplecase cerem onios în faţa principelui, lucru de m irare la un paşă turc. Şi
nu pomeni de la început despre solie, angajându-se în nişte discuţii m enite a
sparge gheaţa dinaintea tratativelor. Îi făcu chiar pe curteni să râdă,
povestindu-le o păţanie hazlie, astfel că pe nesim ţite se statornici între
oaspeţi şi gazde o atmosferă calmă, plăcută. Doar cancelarul Iojica se gândi
îngrijorat că va avea un adversar inteligent. Mult prea inteligent şi rafinat ca
să nu le dea de furcă în tim pul tratativelor. Lucru ce îl făcu să fie foarte
atent la toate vorbele turcului.
Musafirul nu se grăbea. Abia după prânz păru ceva m ai hotărât şi
cancelarul ghici că a sosit m om entul tratativelor. Turcul era într-o vervă
îndrăcită. Povestea când în păsăreasca lui, pe care o înţelegeau m ai greu,
când într-o nem ţească fără cusur. Şi, lucru nem aiîntâlnit până atunci,
îm părţi câteva daruri celor de faţă. Principele primi din m âna turcului un
m edalion bătut în nestem ate.
– Dacă ştiam că daţi asem enea ospeţe strălucite, spuse Khidr zâm bind,
eram de m ult oaspetele vostru. Despre nobilii ardeleni auzisem o mulţim e
de lucruri bune, dar nu mi-am închipuit să-i întreacă în vorbele de duh pe cei
de la Praga sau Veneţia. E adevărat că eu sunt un biet oştean care se
bucură destul de rar de un ospăţ ca cel de azi ori de o prim ire atât de
strălucită. Noi oştenii nu prea suntem prim iţi bine nicăieri. Pe unde trecem
noi, oam enii se ascund ca de cium ă. Mă bucur că am venit să aduc pace. Cu
lum inăţia-sa m arele-vizir Sinan-paşa te poţi aştepta la orice. Ar fi putut să-
m i dea ordin să vin încoace în fruntea unei armate de cincizeci de m ii de
oameni. Norocul meu şi al vostru că l-am aflat în toane bune.
Principele era gata să izbucnească la asemenea am eninţare indirectă
care deschidea porţile tratativelor, dar un zâm bet al cancelarului îl opri la
vrem e.
– Ar fi putut să dea un asemenea ordin, interveni Iojica, dar lum inăţia-sa
m arele Sinan-Paşa e un general prea iscusit pentru a porni o treabă fără
sorţi de izbândă. La început de iarnă, m arii com andanţi nu pornesc un război
pe păm ânt străin, unde nu-i aşteaptă nici alim ente, nici linişte la locurile de

115
popas. Iar un război în asem enea condiţii îţi aduce num ai pagube. Îţi dă m ai
puţin decât îţi poate oferi un prieten. Or, după câte ştim , între noi şi Poarta
Otom ană sunt relaţii de m are prietenie.
Pe faţa lui Khidr nu se putu observa nici cea m ai m ică urm ă de
dezam ăgire, iar zâmbetul pe care-l afişase nu scăzuse cu nim ic. Dar mintea
lui ageră lucra fără astâm păr. Nu-i reuşise prim a lovitură, dar îi vor reuşi
altele. Iar om ul cu care avea de luptat se dovedise a fi nu principele, ci
cancelarul.
– Nu m ai încape îndoială că aţi spus nişte mari adevăruri, se adresă el
direct cancelarului. Prietenia noastră cu principatul Transilvaniei e un lucru
de netăgăduit. E o prietenie care vă aduce m ulte foloase. Doar ştiţi bine că
nici o forţă din lume nu se poate măsura cu cea a Im periului Otom an. Noi vă
garantăm şi astăzi graniţele stabilite. Iar dacă marele-vizir a avut un
m om ent de mânie, aceasta a pornit de la faptul că în august trebuia să
sosească la Belgrad un ajutor prietenesc din partea Transilvaniei. Un ajutor
stabilit prin tratative.
– Im pus, lum inăţia-ta, îl întrerupse cancelarul. Noi ne-am plătit tributul
anul acesta cu mult înainte de term en. A cere m ai mult înseam nă a sărăci
un prieten. Oare e în obişnuinţa ţărilor m ari să-şi jupoaie prietenii în num ele
prieteniei? E oare dorinţa m arelui sultan de a-şi sărăci prietenii?
– Nu, nici vorbă de aşa ceva, zâm bi Khidr. Marele-vizir a pus tabără de
iarnă la Belgrad. În prim ăvară, oştile lui vor porni spre apus. În vederea
pregătirilor, are nevoie de arme, de bani, de cai şi de trupe. Or, Transilvania
e atât de bogată, încât ar putea dărui prietenilor turci de zece ori pe cât i se
cere. Iar pentru puţinul pe care l-am cerut avem putinţă de plată. Ştim că
îm păratul Rudolf şi Veneţia şi Scaunul Papal doresc o alianţă creştină
îm potriva noastră E firesc să fie aşa. Dar cât de puternică va fi această
alianţă? De când e lum ea, în toate alianţele s-a văzut că unul m erge hăis şi
altul cea. Iar la primejdie m are, alianţele se destramă de parcă nici n-au
fost. Şi fiecare caută să tragă spuza pe turta lui. Ce garanţii oferă alianţa
creştină Transilvaniei? Mergând cu noi, principatul are num ai de câştigat.
Am mai spus că avem putinţă de plată. Ce-aţi zice dacă într-un viitor
apropiat măritul principe Sigism und ar avea încuviinţarea sultanului spre a
lărgi hotarele Transilvaniei peste Ţara Rom ânească şi Moldova?
– Am zice că Im periul Otom an nu-şi m ai ţine făgăduielile faţă de acele
ţări.
Turcul păru încurcat doar o clipă.
– De ce? Întinzând Transilvania, noi nu ştirbim nim ic din drepturile celor
două state.
– Num ai libertatea lor, spuse aspru cancelarul.
– Libertatea? Dar ce e libertatea? Un m oft, domnule cancelar. Cui
foloseşte în vremurile noastre? Şi la urm a urm ei, ar trăi valahii mai rău sub
noi decât sub voi? Încheie el râzând.
Principele şi Bocskai şi Corniş părură încântaţi de asem enea propunere.

116
Iojica ştia însă că turcul prom itea uşor tocm ai pentru că un asem enea lucru
nu s-ar fi putut înfăptui. Transilvania ar fi devenit m ult prea puternică. Ar fi
ajuns un ghim pe de tem ut în coasta Imperiului Otom an. Mai ştia că ţările
m ari nu dăruiesc teritorii, ci acaparează. Iar turcii n-ar fi dat din m ână
bogăţiile celor două ţări. Bogăţii peste care stăpâneau cum credeau ei de
cuviinţă. Se prefăcu, totuşi, a crede în prom isiunile turcului şi întrebă naiv:
– În faţa acestui viitor, dar, nu vor fi prea mari pretenţiile voastre?
– Doar suntem între prieteni, râse turcul. Să zicem că aşteptăm la
Tim işoara peste două săptămâni cinci mii de cai, opt sute de care cu
m erinde, o sută de mii de ducaţi şi şase mii de oşteni oaste aleasă, cu arm e,
cu tunuri şi cu plată de la principele Transilvaniei.
Auzind asemenea cifre, Sigism und transpiră de mânie. Ar fi vrut să-l
înjure pe turc, simţindu-se la adăpostul împăratului Rudolf, dar Iojica
interveni din nou la tim p.
– Term enul e prea scurt, lum inăţia-ta, iar cererea voastră e m ai puţin
prietenoasă. Şi nu avem nici chezăşie de la sultan că vom putea lărgi
graniţele noaste.
Dacă nu ar fi rostit asemenea vorbe, turcul ar fi intrat la bănuială, văzând
m ânia rău ascunsă a principelui.
– Şi ce propuneţi? Întrebă Khidr.
– Să dăm un sfert din ce aţi cerut, până la douăzeci noiem brie.
– Şi restul?
– Restul după prim irea firm anului de la Poartă, care să ne permită
lărgirea graniţelor.
– Puţin! Observă turcul. Ştiu că este la voi o zicătoare: "Prietenul la
nevoie se cunoaşte!".
– Adevărat, lum inăţia-ta! Dar m ai avem una: "Nu da pasărea din m ână
pe cea de pe gard!".
– Frum oasă zicătoare! Observă Khidr. Mi-e team ă însă că această
zicătoare l-ar supăra foarte rău pe m arele nostru vizir. Eu am adus aici
cuvântul lui.
– Nu se va supăra, interveni cancelarul. Lum inăţia-sa e un om um blat şi
înţelept. Spune-i că mai avem o zicală, care sună cam aşa: "Nemulţumitului
i se ia darul!".
– Îi spun. Însă ar fi bine să nu uitaţi că eu am adus aici cuvântul lui.
– Dar fără firm an, observă Iojica zâmbind.
– E ultim ul cuvânt? Se întunecă pe neaşteptate Khidr.
– Nu, luminăţia-ta! Nu e ultim ul. Am vrea să ne sfătuim. Până atunci, vor
veni aici dansatoare şi pehlivani de-ai noştri să lum ineze chipul vostru
încruntat.
Principele şi cancelarul se retraseră într-o căm ăruţă alăturată. Abia se
închise uşa în urm a lor, că Sigism und izbucni furios:
– Cum ai putut să promiţi atâtea daruri, când ştii că e vrerea noastră să
ne tragem cu alianţă către creştini?

117
 Iojica zâm bi, iar principele se linişti ca prin farm ec, ştiindu-i bine
vicleşugurile.
– Măria-ta, Khidr ne-a prom is Ţara Românească şi Moldova, deşi ştia bine
că nu ni le vor da niciodată. Eu i-am prom is în numele vostru un sfert din ce
m i-a cerut şi ştiu că nu va avea nim ic de la noi. La viclenie răspundem cu
viclenie. Acum, la început de iarnă, turcii nu pot veni cu arm ată peste noi.
Dar ar putea să bată m arginile principatului cu pierderi grele pentru
Transilvania. I-am făgăduit turcului puţin, pentru a nu-l lăsa să bănuiască
ceva din gândurile noastre.
– Şi cum ai să te descurci la douăzeci noiem brie?
– Atunci nu va mai fi nevoie. Turcii se vor lua cu mâinile de păr.
– Nu înţeleg.
– Te voi lăm uri, m ăria-ta. În Ţara Românească şi în Moldova se
pregăteşte o răscoală cam în jurul lui cincisprezece noiem brie. Turcii nu-i
vor da im portanţă în primele zile. Când se vor trezi, va fi destul de târziu.
– Crezi una ca asta? Întrebă surprins principele.
– Nu cred, m ăria-ta. Ştiu.
– Dar oştile turceşti din Ţara Rom ânească şi din Moldova nu vor sta cu
m âinile-n sân.
– Sigur, m ăria-ta. Vor sta cu ele pe piept.
– Dom nule cancelar, se încruntă Sigism und, ştii m ai m ulte decât vrei să
spui.
– Ştiu doar cât trebuie.
– De ce nu am fost înştiinţat mai de m ult?
– Eu nu vin la principele Transilvaniei cu zvonuri.
– Şi dacă nu reuşeşte răscoala îm potriva turcilor?
– Principele Transilvaniei va avea grijă să reuşească, se înclină
cancelarul.
– Cum ?
– Trim iţând două m ii cinci sute de oşteni în ajutorul lui Mihai-vodă şi tot
pe-atâţia lui Aron-vodă.
– Asta înseam nă atac pe faţă îm potriva turcilor, se încruntă din nou
principele.
– Înseam nă prim ul act mare. Prim a dovadă a lui Sigism und Báthory că e
de partea creştinilor, răspunse rece cancelarul. Iar această dovadă e
necesară la Praga, după scrisoarea din prim ăvară.
– Turcii sunt puternici.
– Şi noi, m ăria-ta.
– Deci, pornim război împotriva Porţii?
– Pornim victorie îm potriva Porţii.
– Prim ejdios, dom nule cancelar. Alianţa creştină încă nu e form ată.
– Prim ejdios va fi abia la prim ăvară. Căzând întreaga Ungarie, va cădea şi
principatul Transilvaniei. Turcii ne-au ocolit până acum , tocm ai pentru că nu
au fost destul de puternici.

118
 – Fie! Hotărî Sigismund. Acum ori mai târziu, tot trebuie să începem .
Cancelarul răsuflă uşurat.
– Deci, îi m ai dăm ceva lui Khidr?
– Îi mai prom item, m ăria-ta. Până la răscoală nu avem nevoie de harţă cu
turcii.

Capitolul 13

Îm brăcat într-un capot mare, înflorat, Perisini şedea trântit cu faţa-n sus
pe o sofa din salonul cel mare al casei sale. Sam uel îi deschidea cu grijă o
cataplasm ă pe cucuiul cât o nucă, rezultat al întâlnirii veneţianului cu Sile.
– Dacă lovitura nimerea ceva mai jos, la tâmplă, observă Sam uel, cred că
te pregăteam la ceasul acesta pentru îmbălsăm at. Greşeşti, dragă dom nule
Roco, bizuindu-te pe iscusinţa cu care m ânuieşti sabia. Iată că sabia nu ţi-a
fost de nici un folos. Pram atia care ţi-a ieşit în cale nu te-a poftit la o luptă
de tactică şi de măiestrie. Dacă purtai, ca orice om cum inte, unul sau două
pistoale înfipte la brâu, ai fi stat altfel de vorbă cu om ul acela.
– Pe toţi dracii! Izbucni Roco. N-ai de gând să m ă slăbeşti cu observaţiile
tale?
– Nu, n-am de gând! Răspunse calm Sam uel. Suntem tovarăşi într-o
afacere în care au fost puse în joc viaţa şi averea noastră. Dacă până acum
am primit să-ţi fiu slujitor, de azi înainte eu voi fi acela care va porunci. Ai
făcut atâtea prostii în ultima vrem e, încât m ă văd silit să iau această
m ăsură.
Perisini se ridică, parcă muşcat de şarpe.
– Tu să-m i dai m ie porunci? Te-am strâns de pe drumuri şi ţi-am dat un
acoperiş sub care să dorm i. Ţi-am dat să m ănânci tocm ai când crăpai de
foam e. Ia-ţi catrafusele, domnule Sam uel! Ia-ţi catrafusele şi du-te dracului,
până nu-m i ies cu totul din sărite!
Sam uel îl ascultă liniştit. Nici un m uşchi de pe faţă nu trădă m ânia de
care era cuprins. Un zâm bet ironic îi apăru şi Perisini ar fi trebuit să ia
seam a la zâm betul acela. Cu o m işcare îndem ânatică, prinse braţul
veneţianului şi-l răsuci scurt. Acesta îşi încordă toate puterile ca să se
libereze, dar nu reuşi. Mâna lui Sam uel părea o m enghină, iar vocea lui
blândă se auzi lim pede:
– Ascultă bine, Roco! Jumătate din ce am adunat aici e al m eu. Ştii şi tu
că sunt m ai priceput decât tine. Haidam acii nu te iubesc. Ai fost crud cu ei.
Pe cei doi care te-au însoţit la Giurgiu i-ai pus în fiare, cu toate că m arele
vinovat erai tu. Eu le-am dat slobozenie. Cu Mehm ed-paşa eşti tovarăş de
afaceri. Eu sunt şi tovarăş şi prieten. Aş putea eu să-ţi spun: "- Perisini, ia-ţi
catrafusele şi pleacă!". N-o fac. Mie-mi place să joc cinstit. Joacă la fel! E
singura ta şansă.
Îi dădu drumul cu un gest de silă. Roco răm ase în poziţia aceea multă

119
vrem e, recunoscând adevărul spuselor lui Samuel. Făcuse multe prostii care
puteau să-l coste. La Giurgiu plecase numai cu doi servitori ca să-l
întâlnească pe em irul Ibrahim . Cei care l-au atacat ar fi putut să-i ia
scrisoarea. Norocul lui fusese că nişte simpli tâlhari ca aceia se interesau nu
de o scrisoare, ci de o pungă.
– Deci, vei fi dom n în locul m eu? Întrebă într-un târziu. Sam uel îl privi
m irat.
– Eu, dom n? De ce? Domn vei fi tu, iar eu voi fi umbra ta. Parcă spuneai
că ţi s-a părut a-l cunoaşte pe banditul care te-a lovit cu piatra.
– Cred că l-am mai văzut pe undeva.
– Încearcă să-ţi am inteşti! Poate că nici nu e tâlhar. Vreo iscoadă de-a lui
Mihai-vodă te-o fi urm ărit. O fi citit scrisoarea şi o fi pus-o la locul ei în
buzunar.
– Nu se poate. I-ar fi luat vrem e. Pe mine m -a ameţit doar o clipă.
– Cine ştie cât de lungă o fi fost clipa aceea?! Şi zici că em irul Ibrahim a
plecat de la? Giurgiu la Tim işoara?
– Aşa e! A plecat chiar în mom entul în care ne-am despărţit.
Sam uel răm ase m ultă vrem e pe gânduri, cu faţa parcă tristă, parcă
încruntată. Doar când vorbi din nou, faţa lui căpătă lim pezim ea obişnuită.
– Am trim is acum un ceas o ştafetă să-l cheme aici pe Mehm ed-paşa. O
să discutăm îm preună. Va trebui să luăm toate măsurile pentru a-l scoate pe
Mihai-vodă dintre zidurile palatului dom nesc, unde se sim te în siguranţă.
Dacă ştirile aflate de la Ibrahim sunt adevărate, dacă răscoala Moldovei şi a
Ţării Rom âneşti e plănuită pentru şaisprezece noiem brie, tim pul e destul de
scurt. În ajun de răscoală, ştafetele um blă ca nişte furnici. Să prindem
ştafetele. Sunt convins că Indru şi prietenii lui ştiu despre această răscoală.
Că vor pune um ărul la desfăşurarea ei. Din păcate, acei vânători au dispărut
acum câteva luni şi nu mai ştie nim eni nim ic despre ei.
– Şi dacă nu e vorba de nici o răscoală? Întrebă Roco.
Sam uel zâm bi.
– Auzi, au rom ânii o zicătoare care sună cam aşa: "Până nu faci foc nu
iese fum". Şi mai au una: "Buturuga mică răstoarnă carul m are".
– Cam multe zicători au rom ânii ăştia! Observă cu dispreţ veneţianul.
– Multe şi înţelepte. Dar iată că soseşte Mehm ed-paşa. Să trăieşti o mie
de ani, lum inate Mehm ed!
– Alah e m are! Rosti comandantul ienicerilor.
Faţa lui oacheşă strălucea de m ulţumire.
– Ai citit scrisoarea lui Ibrahim? Se interesă Perisini.
– Ai citim . Trei estem emirii la Im periul Turcesc. Ei m are boieri la noi.
Coborâtori din Fatima estem . Ei sfat bun dat la sultan. Ibrahim vorbim m ult,
cunoaştem puţin. Gândim la el num ai răscoale. Mehm ed cunoaştem bine
ghiaurii rom âni. știa
Ă fricoşi estem . Ienicerii stăpânim Bucureştii şi Ţara
Rom ânească. La Giurgiu, ieniceri estem . La Brăila, la Hârşova, la Silistra, tot
ieniceri estem. Mihai-vodă slugă la Mehm ed estem . Câine estem . Răscoală

120
nu estem, bre. Ghiaurii puţini şi fricoşi.
– Crezi? Îl întrerupse Samuel. Acum o sută de ani, rom ânii din Moldova au
biruit câteva oşti otom ane. Ai auzit de Ştefan cel Mare?
– Auzim, auzim, râse turcul. Asta atunci.
– Ascultă, Mehm ed, spuse blând Sam uel. Tu eşti com andant peste vreo
două m ii de ieniceri, dar visezi să conduci o arm ată m are. Dacă începe o
răscoală pe care nu o poţi opri şi ai norocul să scapi cu viaţă, ai să fii fericit
dacă vei ajunge un sim plu ienicer. Dacă potoleşti o răscoală, poţi ajunge
com andant de arm ată, aşa cum doreşti. Acum , să cântărim lucrurile. Cei
m ai mulţi dintre domnii Moldovei şi Ţării Rom âneşti au luat scaunele de
dom nie destul de săraci. Tu ştii cum se capătă un scaun de domnie. Ei bine,
la puţină vrem e după înscăunare au făcut averi m ari. Mihai-vodă când s-a
aşezat pe scaunul de dom nie era bogat. Acum e sărac lipit. Care e cauza?
– Asta nu ştim, spuse mirat turcul.
– Sigur că nu ştii, dar ai fi putut să te întrebi. Dacă om ul acesta nu vrea
să se îmbogăţească şi îşi risipeşte averea pentru treburile ţării, înseam nă că
urm ăreşte ceva. Asta mă face să cred că em irul Ibrahim a fost bine
inform at.
– Tu, Sam uel, ghiaur deştept estem ! Eu nu gândim asta.
– Cred că nu te-ai gândit. Tu eşti oştean. Pentru tine gândim eu şi
Perisini. Dacă vrei să ajungi com andant m are, nu aştepta prilejul! S-ar putea
să vină târziu sau niciodată. Pregăteşte-l tu! Să zicem că nu va fi răscoală în
ziua de şaisprezece noiembrie. În ziua de paisprezece noiem brie, câţiva
oameni de-ai m ei vor ieşi în stradă şi vor striga: "Moarte turcilor!". Vor trage
cu armele şi vor face tămbălău m are. Tu te duci la palatul dom nesc cu o m ie
de oameni şi-l legi pe Mihai. Cine va putea să spună că nu a fost început de
răscoală? Mai ales că Ibrahim ştie despre această răscoală. Iar dacă Mihai-
vodă a plănuit cu adevărat o răscoală, cu atât m ai rău pentru el.
– Aferim! Strigă turcul. Dar nu putem lega la Mihai-vodă. Nu ştim cine
protector estem la Constantinopol. Poate Sinan-paşa, Sau poate chiar
sultanul. Atunci, eu pierdem capul.
– Ai porunca lui Ibrahim .
– Dacă protector mare estem la Constantinopol, nu bine.
– Asemenea prilej nu m ai găseşti.
– Mai gândim , încheie turcul.
*
În ziua de 10 noiembrie 1594, Mehm ed-paşa intră în curtea palatului
dom nesc, însoţit de cincizeci de ieniceri. Cei care-l cunoşteau îi adresară
obişnuitele saluturi şi tem enele, dar com andantul nu catadicsi să răspundă.
Mergea iute, cu faţa încruntată, cu privirea scânteietoare de m ânie.
Mihai-vodă şedea pe un scaun de răchită, la um bra copacilor mari. Se
întâm plase o zi de noiem brie călduroasă şi lim pede, cum sunt puţine la
asem enea vrem e de toam nă târzie prin părţile Bărăganului. Grupuri de
boieri se plim bau pe aleile răcoroase, odihnindu-se după o adunare de Divan

121
prelungită până către prânz.
La apariţia lui Mehm ed-paşa, boierii se opriră sim ţind din privirile lui că s-
ar putea isca o furtună m are.
– Unde? - I câinele? Răcni turcul, căutându-l cu privirea pe dom n.
– Dacă vorbeşti de m ăria-sa dom nul Ţării Rom âneşti, iată-l! Răspunse
am eninţător clucerul Băicoianu.
Banul Mihalcea şi fraţii Buzeşti duseră mâinile la junghere. Mihai-vodă
ridică braţul dom ol, iar oam enii lui răm aseră liniştiţi, în bună rânduială.
– Alah cu tine, Mehmed! Spuse el blând, cu um ilinţă. Care e pricina
supărării tale?
– Fiu de căţea! Răbufni Mehm ed fără să ia în seamă privirile
am eninţătoare ale celor din jur. Am să te târăsc de barbă pe lângă zidurile
Bucureştilor.
– Ascultă, Mehm ed! Zâmbi domnul. Un singur sem n de-al m eu ar fi de-
ajuns ca să nu m ai ieşi viu din palat. N-o fac, pentru că sunt prietenul
turcilor. Dar nici nu mă sili.
Mehm ed privi o clipă în jurul lui şi-i păru rău că nu venise la curte cu toţi
ienicerii. Em irul Ibrahim avea dovada trădării dom nului. Poate că nim eni nu
i-ar fi luat în num e de rău m oartea lui Mihai. E drept că dacă ar fi venit cu
toţi ienicerii nu ar fi putut intra în palat fără luptă. Ca vechi ostaş, nu credea
nici o clipă în pregătirea unei răscoale. Pentru un asem enea lucru, Mihai ar fi
avut nevoie de oaste numeroasă. Or, de la începutul dom niei acestuia nu se
făcuse nici o chem are la oaste. În Bucureşti ca şi în restul ţării nu se aflau
oameni sub arm e. Întreaga oaste a lui Mihai, în num ăr de vreo două mii şi
ceva de oşteni, îşi avea locul în Bucureşti. Garnizoana ienicerilor, aflată sub
com anda lui, era m ai num eroasă. Deci, aşa nu putea fi vorba de o răscoală.
Ar fi însem nat curată sinucidere pentru dom n.
– Îţi vorbesc prieteneşte, interveni din nou Mihai-vodă după un m om ent
de chibzuială. Ştiu că ienicerilor şi căm ătarilor le datorez mulţi galbeni. S-a
nim erit să vii tocm ai într-o zi bună. Iată că a sosit vrem ea să vă primiţi banii.
Am făcut rost de galbenii pe care-i datorez. Aurul e pe drum . În câteva zile
va fi aici. Deci, în ziua de paisprezece noiembrie voi plăti datoriile domniei şi
ale ţării, până la ultimul galben. Nim eni nu va fi uitat.
Faţa turcului se lungi de uim ire, iar în ochi i se strecură un licăr de
lăcom ie.
– Tu, Mehm ed, continuă dom nul zâm bind, nu m -ai îm prumutat cu nimic.
Dar, din prietenie, dom nul Ţării Româneşti te trece pe răboj cu douăzeci de
m ii de galbeni.
– Prim im eu banii aceştia? Întrebă cu neîncredere turcul.
– Te îndoieşti de cuvântul dom nului? Se încruntă vodă.
– Toţii banii dai la m ine?
– Până la ultim ul galben, Mehm ed. Ienicerii vor prim i peste datorie câte
treizeci de galbeni fiecare. Pentru aceşti bani m-am îndatorat la boierii m ei
şi mi-am vândut toate? Avuţiile. Vreau, în schim b, garanţii că voi avea o

122
dom nie lungă. Că în viitor ienicerii şi com andantul lor vor veni la dom nul
Ţării Rom âneşti cu prietenie şi um ilinţă.
– Facem act! Strigă Mehmed, ştiind că nu-l va respecta.
– Aşa e bine! Aprobă Mihai reţinându-şi un zâm bet. Acum, spune-mi,
prietene, care e pricina supărării tale?
– Măria-ta, o întoarse comandatul, unsprezece dintre ienicerii m ei cei m ai
buni ai fost om orâm, trecut două nopţi.
– Adică acum două nopţi au fost omorâţi unsprezece ieniceri?
– Aşa cum spus.
– Cine a îndrăznit una ca asta? Se încruntă dom nul.
– Cae Indru, Costache Caravană, Chirilă Zece... Zece Iatagane, Ducu cel
Iute şi slujitori de la ei.
– Povesteşte, com andante! Îl îndem nă vodă aşezându-se mai bine în
fotoliul de răchită.
Turcul nu fu poftit să şadă şi nici nu văzu un scaun prin apropiere, dar
trecu peste această necuviinţă, cu gândul la cei douăzeci de m ii de galbeni.
– Povestim, povestim , începu el dom ol. Ienicerii plecat Ploieşti, petrecere.
Făcut bairam. Ei dus fem ei ghiaure la bairam . Fem ei făcut m are tărăboi.
Vânătorii aflat acolo şi pornim la luptă cu iatagane zburătoare. Om orâm la ei
unsprezece ieniceri, care oştean m are estem la noi. Noi aflam şi trim is
ieniceri prindem vânători. Vânători dispărem . Vrem măria-ta prindem
vânători şi ai predam la ieniceri.
– Dacă au dispărut, de unde să-i iau?
– Perisini spus, m ăria-ta, ştim unde ascuns vânători.
Mihai îşi reţinu o tresărire şi continuă să zâm bească prietenos.
– Facem târg, Mehm ed. Eu îi caut pe vânători şi ţi-i predau. Tu m i-l predai
pe acel Persini, care se crede dom n al Ţării Rom âneşti.
– Asta nu putem . Persini prieten de la Ibrahim estem .
– Dacă nu l-am legat până acum pe acel Perisini, am făcut-o num ai din
prietenie pentru tine şi pentru em ir. Uite ce ne-am gândit: în ziua de
şaisprezece noiem brie ţi-i predau pe acei vânători. Tu îl aduci pe acel
Perisini legat. Em irului Ibrahim am să-i dau treizeci de m ii de galbeni şi are
să-i treacă supărarea.
Mehm ed tresări vizibil:
– Câinele de ghiaur se va răscula deci în ziua de şaisprezece. Înseam nă
că ştirile em irului nu sunt vorbe goale. Îm i voi lua banii în ziua de
Paisprezece, iar în cincisprezece tunurile m ele vor bate zidurile palatului.
– Estem bun târg! Râse Mehmed.
De la palatul domnesc se abătu pe la Perisini.
Veneţianul porunci vin rece şi mâncăruri alese. Iar turcul povesti despre
cele discutate cu Mihai. Aflând că dom nul urm ăreşte să-l prindă, Roco
slobozi nişte înjurături pipărate. Când se potoli, începu să râdă.
– Ia banii, Mehm ed, în ziua de paisprezece! Apoi, avem noi grijă de
câinele acesta!

123
 Sam uel, care tăcuse până atunci, se am estecă în vorbă:
– De unde are Mihai-vodă aşa, pe nepusă masă, aproape o jum ătate de
m ilion de galbeni?
– Ce ne pasă nouă? Ripostă Perisini.
– Eu cred că ne pasă. De ce a plănuit răscoala pentru ziua de
şaisprezece? De ce-şi plăteşte datoriile cu două zile înainte? Aici se ascunde
ceva.
Mehm ed îl privi ţintă, zguduit de acest adevăr. Dar veneţianul îi dădu un
răspuns la fel de tare:
– Îşi plăteşte datoriile mai devreme cu două zile ca să adoarm ă bănuielile
turcilor în faţa unor eventuale pregătiri de răscoală. Prim ind banii, turcii îşi
vor cam face de cap. Asta e tocm ai ce urm ăreşte acel câine. Galbenii nu-i va
pierde. Dacă face răscoală, peste două zile îi va tăia pe turci şi-şi va lua
banii îndărăt.
– Îi va lua de la ei; dar de la căm ătari? Întrebă Sam uel.
– De căm ătari va mai avea nevoie, râse Perisini.
– Nu cred. Întâi: nu cred că Mihai dispune de atâţia bani. Dom nul acesta
e m ai viclean decât pare. Te sfătuiesc, Mehm ed, să chem i degrabă două m ii
de ieniceri de la Giurgiu.
– Ai cerut, dar com andant de la Giurgiu nu dam la m ine ieniceri. Trebuim
firm an de la Poartă. Em ir Ibrahim ai trim is vorbă venim la cetate Bucureşti
cu două mii cinci sute de ieniceri.
– Şi când va sosi?
– Asta nu ştim. Alah ştim.
– Trim ite degrabă ştafetă să se grăbească! Cere ajutor la Brăila, la
Hârşova! Ai putea cere chiar de la Silistra.
– Brăila, Hârşova şi Silistra nu dam ajutor. Nu prieteni de la Mehm ed.
– Un asem enea imperiu destrăm at şi plin de neînţelegeri ca acesta, mă
m ir cum de se m ai menţine, gândi Sam uel. Apoi zise:
– În zilele de doisprezece şi treisprezece vom vedea dacă sosesc banii
dom nului. Dacă nu vor sosi, va trebui să-l atacăm pe Mihai-vodă de îndată.
Ienicerii noştri sunt mai num eroşi şi m ai bine înarm aţi decât oştenii palatului
dom nesc. În ziua de paisprezece, să nu te duci la vistierie, Mehm ed! Răm âi
în palatul tău, cu tunurile şi cu arm ele pregătite. Îndată după îm părţirea
banilor, îl vom lega pe dom n. Perisini îi va lua locul, iar de rest să nu te mai
îngrijeşti. Dacă toate lucrurile ies cum am plănuit noi, la o săptăm ână după
ce se va aşeza în scaunul dom nesc, Perisini îţi va dărui o sută de mii de
galbeni.
– Aşa voi face, încuviinţă Mehmed-paşa, gânditor.
– Şi să nu uit, spuse din nou Sam uel. Două sute de ieniceri ar fi bine să
se instaleze chiar de azi în palatul nostru. Asta aşa, ca măsură de
prevedere.

124
 Capitolul 14

În după-am iaza de 13 noiembrie a anului 1594 intrară pe poarta de nord

a Bucureştilor patru care, străjuite de două sute de oşteni de-ai lui vodă.
Butoiaşele cu galbeni, rânduite frum os, erau descoperite, iar soarele aspru
de toam nă dădea sclipiri aurului. Câţiva slujitori cocoţaţi lângă butoiaşe
treceau galbenii printre degete, strigând veseli că domnul îşi plăteşte
datoriile. Şi doar ei ştiau că butoiaşele sunt pline cu pietre, că num ai
deasupra lor se aflau câteva rânduri de galbeni. La vederea atâtor bogăţii,
m ulţim ea se înghesuia curioasă şi lacom ă, iar oştenii luptau din greu ca să
deschidă calea liberă către vistierie. Ştirea se răspândi iute în toate colţurile
Bucureştilor. După ce se m istuiră carele în curtea vistieriei, câteva sute de
oşteni urcară pe ziduri şi um plură tunurile, gata de bătaie. Acea m ăsură nu
m iră pe nimeni, fiind vorba de asem enea avere uriaşă. Oam enii dom niei
bătură străzile strigând şi îndem nându-i pe toţi creditorii să se înfăţişeze a
doua zi dim ineaţă, la ceasurile opt, în poarta vistieriei. Iar evenim entul acela
fu discutat prin hanuri, pe străzi şi în casele oam enilor până după miezul
nopţii.
În dim ineaţa urm ătoare, de cum începu să se lum ineze, căm ătarii veniră
grabnic şi făcură coadă lungă, îm brâncindu-se cu gălăgie m are lângă poarta
încuiată a vistieriei. Grupuri m ari de curioşi se adunară m ai la o parte,
dim preună cu unii care aşteptau să le pice vreo pleaşcă. Mehm ed-paşa opri
la palatul său aproape două m ii de ieniceri, dar pe m ăsură ce se apropia
ceasul plăţilor, ienicerii dispăreau grabnic, făcându-se a fi uitat de poruncă.
Astfel că, pe la opt, com andantul se pomeni că răm ăsese cu vreo zece
oameni. Mehm ed înjură pe toate tainele Coranului, hotărât să-şi
pedepsească aprig oştenii. Până la urm ă, se potoli şi aşteptă liniştit, având
prom isiunea vistiernicului Dan că i se va aduce partea lui de galbeni.
În casa lui Perisini se făcură unele pregătiri de luptă, conduse de Samuel,
spre hazul veneţianului. Iar când toate fură isprăvite cu bună rânduială, cei
doi asociaţi trecură în salon şi se aşezară în jilţurile m oi, aşteptând veşti de
la spionii trimişi la vistierie. Aproape de ceasul plăţilor sosi de la palatul lui
Mehm ed un om de legătură şi-i vesti că acolo m ai răm ăseseră în jurul
com andantului vreo zece ieniceri credincioşi. Auzind asem enea ştire, Perisini
râse cu poftă.
Sam uel, alb ca varul, porni iute către odăile haidam acilor. Le găsi goale.
Haidam acii plecaseră şi ei pe la vistierie, trecând peste poruncă. În clipa
aceea, Sam uel pricepu că ziua răscoalei e tocm ai ziua în care se aflau. Că se
pregătise ceva diabolic. Şi că nim ic nu mai poate întoarce lucrurile. Că nu
m ai există nici o ieşire. Nu încerca să se liniştească. Ştia, din păcate, că
intuiţia şi logica nu-l păcăliseră niciodată. Se lovi cu palm ele peste faţă de
necaz şi poate că era pentru prim a dată în viaţa lui când îşi exterioriza astfel
sentimentele. Pricepuse în sfârşit că nu se putea găsi o lovitură m ai bună ca
aceasta. Mihai îi avea pe căm ătari şi pe ieniceri prinşi într-o cursă fără ieşire.

125
Nici că se afla o viclenie m ai mare, prin care dom nul să-şi adune toţi
duşm anii la un loc şi să-i doboare cu tunurile şi să-i îm proaşte cu săgeţile,
fără putinţă de apărare. Ieşi în stradă cu disperarea întipărită pe faţă,
urlând:
– Trădare!
Dar strada era plină de lum e veselă, grăbită. Glasurile lor acopereau
glasul lui şi nimeni nu-l luă în seam ă. Alergă înapoi şi strigă din uşa
salonului:
– Suntem pierduţi, Perisini! Am înţeles planurile lui Mihai. Nici eu nu aş
scăpa un asem enea prilej, când îi ai pe toţi ienicerii în m ână.
– Aiurezi! Se răsti Roco. De o săptăm ână spui la prostii cu carul.
Din depărtare se auzi bubuitul tunurilor. Veneţianul tresări. În schim b,
Sam uel îşi regăsi calmul obişnuit.
Cu puţin înainte de ceasurile opt, clucerul Ierem ia Băicoianu întări gărzile
de la porţile Bucureştilor. Iar într-o zi ca aceea, nim eni nu avu ochi să
observe asemenea măsură. Porţile fură zăvorâte. Com andanţii porţilor
primiră poruncă de a nu le slobozi fără hârtie de la curtea domnească.
Printre miile de oam eni aflaţi în faţa vistieriei apărură pe neobservate o
seam ă de bărbaţi încinşi cu săbii sau cu arcuri atârnate pe um eri. Sus, pe
ziduri, oştenii lui Mihai-vodă şedeau în linişte lângă tunuri. Boierii şi Preda
Buzescu schim bau glum e între ei şi nim eni nu le căta în seam ă. Când se
îm pliniră ceasurile opt, slujitorii deschiseră porţile m ari. Mulţim ea
creditorilor se buluci, strivindu-se unii pe alţii, fiecare încercând să treacă
înaintea celuilalt din teama de a nu se isprăvi aurul înainte de a le veni
rândul. Cei care apucară să intre primii fură ienicerii lui Mehmed şi abia în
spatele lor se adunară cămătarii. Întreaga gloată privea nerăbdătoare spre
cerdacurile pustii. Câţiva slujitori încuiară porţile pe dinafară. În curte părea
să se afle un viespar dintre cele m ai îndrăcite. Stroe Buzescu ridică braţul
deasupra capului. Când îl lăsă pe lângă corp, tunurile începură să îm proaşte
de sus de pe ziduri. În clipa aceea, creditorii şi ienicerii pricepură că nu m ai
încape scăpare. Curând, pe deasupra Bucureştilor se ridică un fum gros cu
m iros de pucioasă şi de carne friptă. Iar groaza şi scârba îi cuprinseră chiar
şi pe cei de pe ziduri.
Auzind bubuitul tunurilor, Mehm ed-paşa porni către vistierie în fruntea
celor zece ieniceri credincioşi. Dar abia părăsi curtea, când îi apăru în faţă
un grup de călăreţi.
– Parcă ne căutai, m eştere Mehm ed, se auzi glasul lui Caravană. Uite că
am venit la întâlnire. Până azi te-ai num it sim plu, Mehm ed. De azi încolo te
vei num i Sfântul Mehmed-paşa. Dar înainte de a te trece în rândul sfinţilor
nu mă lasă inim a să nu-ţi dau o veste bună. La ceasul acesta, num ai tu şi
aceşti zece ieniceri vă mai aflaţi în viaţă. Dom nul Ţării Rom âneşti a pornit
lupta îm potriva Im periului Otoman. Şi nu ştiu, zău, dacă are să-i fie bine
chiar sultanului vostru. Pe tine am fi putut să te lăsăm cu viaţă. Dar nu
m eriţi, Mehm ed. Tu ai trădat haina de oştean şi ai dat-o pe cea de lotru.

126
 Mehm ed îl asculta doar pe jum ătate. Ochii lui urm ăreau miraţi norii de
fum care se ridicau dinspre vistierie. Tunurile bubuiau fără întrerupere, iar
pe străzile vecine se auzea strigătul m ulţim ii, ca un vuiet neîntrerupt:
– Moarte turcilor!
Trezit parcă din visare, Mehm ed repezi mâna spre pistol. Fu cel din urm ă
gest al lui. Cuţitele lui Cae şi Chirilă fulgerară prin aer şi se înfipseră adânc
în pieptul lui. La zece minute după aceea, clucerul Ierem ia Băicoianu veni în
goana cailor, cu peste o sută de ostaşi. În dreptul celor unsprezece morţi se
opri îndelung şi scoase un oftat de uşurare. Descălecă fără grabă şi trase
cele două cuţite din pieptul comandantului, ştiind că vânătorii trecuseră pe
acolo.
Îndată după prânz fu slobozită poarta de nord a Bucureştilor. Şiruri lungi
de care duceau m orţii departe în câmpie, către gropile săpate proaspăt. Mii
de târgoveţi se adunaseră în grupuri m ari aproape de poartă. Priveau
gânditori acea imensă procesiune şi nu ştiau bine dacă ar fi tim pul să se
bucure sau să tremure de groază. Bucureştiul se curăţase de duşm ani în
m ai puţin de o jumătate de zi, dar Im periul Otom an era faţă de Ţara
Rom ânească asemenea unui elefant lângă un purice. Răzbunarea turcilor
putea să fie cum plită. Doi călăreţi în straie sărace se apropiară de poartă,
încercând să iasă dim preună cu acele care mortuare. Păreau grăbiţi şi se
strecurau cu m ultă fereală. Din m ulţime se desprinse un bărbat înalt. Vocea
lui lim pede îi făcu pe cei doi să tresară.
– Hei, Perisini... Samuel! O clipă, dom nilor!
Om ul acela era Cae Indru. Veneţianul scăpă o înjurătură şi încercă să dea
buzna. Mâini puternice prinseră caii. Înconjuraţi de vânători, cei doi fură siliţi
să descalece. Vânătorii îi conduseră într-un loc m ai liniştit, departe de
m ulţim e.
– Îţi am inteşti, dom nule Perisini, despre o anum ită discuţie pe care am
avut plăcerea s-o purtăm la hanul Privighetoarea de Aur? Întrebă Cae. Nu
răspunzi. Mă rog! Am să-ţi aduc eu am inte. Atunci susţineai că e o minune
că un valah ştie să se bată cu sabia. Nu ne cunoşti bine, om ule. Eu te-am
cruţat atunci. De data asta, domnul Ducu cel Iute nu te va cruţa. El e o altă
m inune românească. Noi, rom ânii, avem tare m ulte minuni. Iată-l pe domnul
Sile Adorm itu. Te-a doborât de pe cal doar cu o piatră. Dom nul Chirilă
doboară vrabia din zbor doar cu un cuţit. Mi-ar trebui m ultă vrem e ca să-ţi
înşir m ăcar o parte din m inunile rom âneşti. Ultima m inune ai văzut-o azi. Pe
Mihai-vodă îl credeai fricos şi prost. Ei, uite că a omorât într-un ceas peste
două m ii cinci sute de turci, fără să piardă un singur oştean. Domnule Ducu,
ia-ţi om ul!
Ducu trase sabia şi salută scurt, dar cu m ultă politeţe. Faţa lui tânără cu
trăsături dulci ca de fată se destinse uşor într-un zâm bet abia înflorit.
– Poate că ar mai fi o cale, dom nilor, îi opri Sam uel. Nu cerem îndurare, ci
un sim plu târg. Averea dom nului Perisini se ridică la douăzeci de m ii de
ducaţi de aur şi optzeci şi cinci de m ii de galbeni. Banii sunt ascunşi într-o

127
firidă din pivniţa casei. Îi veţi găsi uşor. Acum, la început de revoltă, Mihai-
vodă va avea m are nevoie de bani. Fără bani, nu va putea să strângă oşti.
Luaţi banii şi daţi-ne cale liberă!
– Trădătorule! Strigă Perisini, alb de furie. Cu ce drept ai dezvăluit locul
ascunzătorii banilor?
Sam uel nici nu clipi când răspunse:
– Ştii că-mi place să joc cinstit. Când am venit în Ţara Rom ânească nu
aveam bani. Averea aceasta a fost strânsă aici. Li se cuvine acestor dom ni.
Dacă am pierdut, măcar să pierdem cu eleganţă.
– Turcii vor fi peste două săptăm âni în Bucureşti. Din această cetate
blestem ată nu va m ai răm âne piatră pe piatră, grăi Perisini am eninţător.
– Lasă, dom nule Perisini, nu ne duce dum neata grija, interveni Chirilă. Ţi-
am oferit o şansă pentru a-ţi arăta de ce suntem în stare.
– În gardă, dom nule, strigă Ducu!
Săbiile se mângâiară aspru câteva clipe. Ochii lui Roco erau roşii şi răi ca
ai unui câine încolţit. Încercă unele lovituri laterale, înşelătoare. Ducu pară
cu promptitudine, fără să dea un singur pas îndărăt. Lupta pe viaţă şi pe
m oarte părea o joacă pentru el. După acele lovituri, Perisini strecură dibaci
sabia sub garda vânătorului. Acesta pară cu o lovitură dată de sus în jos. Pe
faţa veneţianului apărură broboane de sudoare. Adversarul părea de oţel.
Câteva clipe, săbiile şuierară aspru. Roco nu m ai lucra m etodic. Lovea la
întâm plare. Dăduse tot ce ştia. Îşi reveni pe neaşteptate. Pe faţă îi apăru un
zâmbet rău. Vânătorul ghici următorul atac în sclipirea ochilor lui Roco. Pară
cu îndemânare îm punsătura directă din faţă şi porni pentru prima oară la
atac. Perisini se îndoi dom ol şi căzu în genunchi, cu beregata străpunsă.
Cae Indru se întoarse fără grabă către prietenul m ortului.
– Dom nule Sam uel, eşti liber să pleci! Nu ştiu ce m ă face să-ţi dăruiesc
viaţa. Poate inteligenţa domniei-tale. Poate un dram de înţelegere. Ai vrut
să-l vezi pe Roco dom n al Ţării Româneşti. Ţi-am ghicit jocul de m ult. N-ai
reuşit. Um blă sănătos! Depărtează-te de păm ântul rom ânesc! A doua oară,
dacă te întâlnesc, nu voi m ai fi binevoitor.
Sam uel nu scoase o vorbă. Îşi ridică pălăria, în sem n de salut şi vru să se
m istuie prin poarta de nord a Bucureştilor.
– O clipă, dom nule Samuel! Strigă din nou Cae. Nu vrem să încapă nici o
solie către Poartă înainte de a ne asigura noi îm potriva turcilor. Rămâi în
Bucureşti. Nim eni nu se va atinge de dom nia-ta până ce vom avea putinţa
să-ţi dăm cale liberă.
– Aţi socotit cu m are înţelepciune, dom nule Indru, se înclină Sam uel.
Dacă aş fi plecat, garnizoana turcească din Giurgiu ar fi aflat în câteva
ceasuri despre răscoală.
Străinul se pierdu curând în m ulţim ea târgoveţilor.
– Ai făcut rău slobozindu-l, dom nule Cae! Zise Costache Caravană.
Sam uel va ascunde aurul din nou.
– Nu, prietene. Mă pricep la oam eni. Către seară, vom m erge să ridicăm

128
aurul din casa lui Perisini. Iar dacă Sam uel ar răm âne să lupte alături de noi
îm potriva turcilor, aş fi din cale-afară de bucuros. E unul dintre cei mai isteţi
oameni din câţi am întâlnit până azi.
Dinspre palatul dom nesc se auzeau urale puternice. Mihai-vodă rupea
însem nele datoriilor şi anunţa poporul că s-a tras de sub jugul turcesc.
Vorba lui limpede şi puternică se auzea până departe:
– Şi a venit vrem ea să ne ridicăm îm potriva duşm anilor. Să dărâm ăm
jugul turcesc. Să ştim că tot ce se agoniseşte aici e al nostru. Să nu m ai fim
jum uliţi şi jefuiţi în numele unei ipocrite prietenii. Să fie capitala ţării cu
adevărat la Bucureşti, nu la Constantinopol. Să nu ne m ai înveţe nim eni cum
să trăim şi cum să ne chivernisim . Să facem a se şti că dragostea de ţară şi
de libertate sunt mai puternice decât tunurile şi oştile cotropitorilor. Să
facem a se şti că naţiunile m ici nu sunt şi nu trebuie să fie la cherem ul
cuiva. Iar zicătoarea rom ânească s-o înveţe toţi duşm anii şi să n-o uite
niciodată: "Buturuga m ică răstoarnă carul m are"!

Capitolul 15

Peste Câm pia Bărăganului se porniră prim ele semne de iarnă. Era în ziua
de 17 noiembrie 1594. O ploaie subţire, m ăturată de vânt, se spulbera fără
încetare, gonind vieţuitoarele spre ascunzişuri tainice. Către prânz se
transform ă în măzăriche cu bob m ărunt, înţepător, care suna aspru pe
pojghiţa subţire de îngheţ ce acoperise câm pia până departe. În acea zi, a
treia după uciderea turcilor, Mihai porni în grabă cu oştile sale afară di? N
cetatea Bucureştilor. Călare pe un cal alb, focos, dom nul ieşise prin poarta
de sud, privind cu dragoste spre miile de oam eni care-i strigau num ele şi-i
făceau sem ne prieteneşti. Faţa lui, încă tânără, frum oasă, cu trăsături parcă
dăltuite, era plină de lumină. Vântul rece îi învăluia pieptul puternic şi-i
răcorea fruntea înfierbântată. Un an întreg, supuşii îl crezuseră slab şi fricos.
Fusese un an de căutări. De planuri şi de chibzuială adâncă. Um blase
pribeag ca o umbră printre zidurile palatului dom nesc. Nu-i păsase atât de
batjocura turcilor, cât îl duruseră acele căutături mirate şi mâhnite ale unora
dintre oamenii lui. Îl am ărâseră privirile indiferente ale m ulţim ilor. Îl
crezuseră trădător şi fricos. Acum, oam enii îl aclam au şi-l înţelegeau şi
parcă în privirile lor calde se ghicea părerea de rău că gândiseră altfel
despre el. Acum ştiau că nu luase scaunul dom nesc în scopuri de îm bogăţire
sau de fală. Ştiau că e de-al lor. Că e cu trupul şi sufletul alături de ei. Îi era
cald de atâta bucurie. Sim ţea nevoia să se descheie la gât.
În faţa lui călăreau vânătorii. Îi privi din spate pe rând, cu toată
dragostea. Vânt Sălbatic, acel cal cum nu văzuse m ai frum os, sălta sprinten,
ducându-l pe Cae Indru ca pe-un fulg. Tânărul acesta cu mâna şi mintea
agere făcuse întreaga legătură cu principatul Transilvaniei. Dar la curtea din
Alba-Iulia, num ele lui era de ocară. Ce tainice legături se aflau între el şi

129
Iojica? Ce-l m âna pe acest m inunat tânăr să-şi prim ejduiască viaţa pentru
Ţara Rom ânească? Cine era oare acest Cae Indru? Negăsind răspuns, îşi
m ută privirile către Costache Caravană. Vânătorul părea un bolovan mare,
legat pe şaua Zambilicăi. Un cal cu nume de iapă. Un bărbat cu figură de
bâlci, cu inim a m are şi vitează. Era tot ce ştia despre el. Chirilă Zece Cuţite
nu se afla printre vânători. Îl întâlnise cu ani în urm ă, prin m unţi. Nu ştia de
unde vine şi încotro merge. Se legase între ei o tainică prietenie. Acel om
uscăţiv şi scum p la vorbă, cu privirea aspră, îi pom enise pentru prim a oară
despre nenorocita soartă a poporului rom ân, îm părţit şi resfirat sub diferite
stăpâniri. Cine era Chirilă şi din ce locuri se trăgea el, răm ăsese o taină ca şi
num ele lui de acum, care nu putea să fie acesta. Îl privi pe Ducu cel Iute.
Acea sabie aprigă. Acel băieţandru cu figură de fată, care roşea din te-m iri-
ce până-n albul ochilor. De unde răsărise tânărul acesta? Iată o grăm adă de
oameni despre care nu ştia decât că-i sunt prieteni. Îşi m ută privirile la
Petrache cel Mic. Bărbat cât un m unte, cu accent moldovean, cu voce
năprasnică şi ochi de copil. Îl întâlnise cândva la o stână în Parâng. Ce
vânturi îl purtau oare pribeag? Niţă Praştie. Lunganul cu zâm bet naiv, care
lua vrabia din zbor cu praştia, nu vorbea niciodată despre el.
Dom nul zâm bi gândindu-se că încă nu se pom enise o prietenie ca a lor în
care să nu ştie m ai nim ic unii despre alţii. O singură trăsătură com ună le
găsi tuturor: iubeau neam ul rom ânesc mai m ult decât îşi iubeau viaţa. Şi,
vorba lui Cae Indru: "Erau doar câteva din m inunile neam ului nostru".
Vodă se ridică în şa. La spatele lui călăreau veseli Stroe Buzescu, clucerul
Ieremia Băicoianu, banul Mihalcea, căpitanul Cocea, vistiernicul Dan şi
bătrânul Vintilă Băicoianu, urm aţi de două m ii de călăreţi, în care vântul se
izbea neputincios ca într-un zid.
– Două m ii de călăreţi, zâm bi vodă. Iată prim a din cele două oştiri cu care
pornesc îm potriva unui im periu. Să zâm besc oare pentru naivitatea mea sau
pentru curajul m eu? Pentru? Curaj! Prim ul hop l-am trecut fără să pierd un
singur oştean. Dar câte hopuri va m ai trebui să trec? Oare câţi dintre cei
care au plecat acum cu m ine vor m ai apuca primăvara? Ce gânduri
năroade! Cum de-mi veniră după prim ul hop? Oare se strecoară cum va frica
în sufletul m eu? Sigur că se strecoară. Adică, nu! Adevărul e că mi-a fost
frică de la început. Zău că-m i vine să râd! Două arm ate, una din două m ii de
oameni şi alta de trei mii cinci sute, îm potriva unui im periu? Cui nu i-ar veni
să râdă? Ei bine, m i-e frică. Dacă nu m i-ar fi frică, aş fi nebun. Oare ce-i
frica? Să fie un sim ţăm ânt care se naşte din senin sau un rezultat al raţiunii?
La m ine e un rezultat al raţiunii. Cu cât m ă gândesc m ai mult, cu atât m i-e
m ai frică. Zău că mi-e al dracului de frică! Cinci m ii cinci sute de rom âni
îm potriva unui im periu care poate ridica, fără să-i pese, sute de mii de
oşteni. Un im periu care a zdruncinat din temelii Asia, Africa şi jum ătate din
Europa. Doam ne, ce-o să m ai clătinăm im periul acesta! Se vede că toate
naţiunile mari au o anum ită lăcom ie. Privesc spre popoarele m ici cum
priveşte lupul către miel. Calcă peste ele cum calcă zimbrul o crenguţă. Am

130
văzut o dată un zimbru care a călcat într-un spin şi din spinul acela i s-a tras
m oartea. Fiecare om are dreptul la viaţă, la libertate, la dragoste, la bucurii,
la visuri. Dacă îi iei aceste lucruri, e pe jum ătate mort. Oare Cae Indru şi
prietenii lui de ce-şi pun viaţa în prim ejdie? S-a născut oare sultanul turcilor
cu alte drepturi? Doam ne, iartă-m ă!
Bucureştiul răm ăsese departe. I se vedeau doar turnurile înalte. Oastea
lui Mihai-vodă se afla în două păduri. Din faţă apărură călăreţi. Erau oştile
Transilvaniei, conduse de Horváth Mihály, Bekes Ştefan şi Király Albert. Cele
două oşti se întâlniră curând. Boierii şi vânătorii se desfăcură în lături,
lăsând dom nului drum de întâlnire cu comandanţii lui Sigism und. Căpitanul
Király Albert, născut undeva în provincia Gemeri din Ungaria de Sus, se
făcuse vestit în războaiele conduse de Ştefan Báthory, regele Poloniei,
îm potriva m uscalilor. Înalt şi suplu, cu ochii scânteietori de inteligenţă, cu
faţa deschisă, prietenoasă, plăcu de îndată lui Mihai-vodă. Tânărul
com andant îl privi pe dom nul Ţării Rom âneşti, bucuros că chipul lui falnic e
aşa cum şi-l închipuise. Cu un gest firesc, degajat, îşi săltă căciula m are,
brum ărie şi făcu o plecăciune adâncă în faţa om ului care îndrăznise a da
atât de m are stricăciune trupelor de ieniceri. Horváth şi Bekes abia
catadicsiră să-şi plece uşor frunţile. Dom nul, nevanitos din fire, nu dădu
im portanţă unui lucru atât de m ărunt şi le răspunse la salut cu prietenia
datorată unor aliaţi.
– Fiţi bineveniţi în tabăra noastră! Strigă prietenos.
– Noi n-am venit în tabăra domniei-tale, răspunse acru Horváth. Stăpânul
nostru, principele Transilvaniei, ne-a trim is în Ţara Rom ânească pentru a o
scăpa de turci. Vom lucra aşa cum vom crede de cuviinţă, pentru faim a
principelui nostru. Alt conducător nu avem .
Király Albert se săltă în şa scânteind de mânie şi glasul său se auzi până
departe:
– Cine a venit pentru faim ă poate pleca acasă!
– Ai vorbit bine, prietene! Se încruntă Mihai-vodă. Principatul
Transilvaniei e la fel de ameninţat ca şi Ţara Românească. De nu vom fi
uniţi, turcii ne vor bate pe rând. Iar dacă num ai pentru faim ă aţi venit în
părţile acestea, e mai bine să vă întoarceţi acasă. Nu avem nevoie de
asem enea aliaţi.
– Ai să dai socoteală în faţa principelui! Se oţărî Bekes.
Mihai îl privi aspru, iar glasul lui avea rezonanţe m etalice când îi
răspunse:
– Dom nul Ţării Rom âneşti nu dă socoteală decât în faţa lui Dum nezeu.
Pieriţi din faţa m ea, altfel pun să vă bată cu ciomegele, ca pe nişte slugi
răzvrătite!
– Acasă, câinilor! Urlă Király Albert ducând m âna la sabie.
– Veţi plăti am ândoi pe loc! Strigă Horváth, făcând sem n trupelor, aflate
destul de aproape.
Mihai-vodă se ridică în scări şi întinse m âna spre pădure.

131
 – Priveşte, Horváth! Priveşte, Bekes!
Cei doi întoarseră capetele. Dinspre una din păduri se apropia în rânduri
strânse o armată numeroasă. În fruntea ei călca m ândru Preda Buzescu,
însoţit de Chirilă Zece Cuţite.
Văzând asem enea primejdie, cei doi com andanţi m ai lăsară din trufie.
Totuşi, Horváth scoase sabia pe jum ătate îm potriva lui Király, Cuţitul lui Cae
îi curm ă gestul, înfigându-se adânc în braţ, ceva m ai jos de cot. O clipă fu
primejdie de încăierare între armate. Bekes se uită pe rând la oam enii lui
Vodă. Frica i se citea pe faţă. Cu un gest violent, întoarse calul şi dădu ordin
trupelor lui să-l urmeze. Horváth făcu la fel. Dar, spre m irarea lor, abia îi
urm ară vreo opt sute de oşteni. Şi chiar printre aceştia, m ulţi trecură cu
privirile în păm ânt. Cei o m ie şapte sute de transilvăneni de sub comanda lui
Albert făcură o manevră iute şi se regrupară în spatele drum ului. Când totul
se termină cu bună rânduială, Király Albert se înclină adânc şi strigă, să se-
audă până departe:
– Aşteptăm comanda voastră, m ăria-ta!
Vodă se ridică în scări, iar com anda lui fu destul de scurtă:
– Spre Giurgiu, prieteni!
La un sem n al Domnului, com andantul ardelenilor trecu în faţă, între Cae
Indru şi Costache Caravană.
– Ai m ână iute, dom nule! Îi spuse Albert lui Cae în loc de m ulţum ire.
– Şi inimă prietenoasă, râse acesta.
Chirilă se alătură Domnului, din m ers. Arm ata Bucegilor se vedea
lim pede pe liziera pădurii.
– Aştept or? Dine, m ăria-ta! Spuse aspru.
– Ordine? Râse Vodă. Te voi dezam ăgi. Trei mii şapte sute de oşteni îm i
ajung pentru Giurgiu. Du-te cu oastea înapoi în Bucegi! Va veni o vrem e
când voi avea m are nevoie de aceşti oam eni. Până atunci nu m ă ating de
armata din Bucegi.
– Cum a fost la Bucureşti, măria-ta?
– Cum a fost, ce?
– Lupta. Câţi oam eni am pierdut? Aud că după plecarea m ea cetatea
Bucureştilor a fost atacată de un detaşament de turci aflaţi în trecere prin
aceste locuri.
– Lucrurile nu stau chiar aşa, râse vodă. Alaltăieri m i-a venit ştire că vreo
trei sute de turci trec dinspre Timişoara către Giurgiu. Ierem ia Băicoianu i-a
înconjurat cu o m ie de oam eni. N-a fost nici o luptă. Pe turci i-am pus să
întărească zidurile Bucureştilor.
– Atunci, te las cu bine, m ăria-ta!
– Cu bine, comandante!
Arm ata Bucegilor se împărţi în pâlcuri m ici şi o luară fiecare în altă
direcţie, cu consem n de întâlnire sus pe platoul de lângă Babele. Aşa făcuse
şi la venire, astfel că nim eni nu-şi închipui o asem enea arm ată.
Oastea lui vodă îşi urm ă drum ul ei către Dunăre. După vreo două

132
ceasuri, apăru în zare cetatea Giurgiu. Mihai îşi struni calul şi-l aduse în
frunte, lângă vânători.
– Oraşul are o m ie cinci sute de ieniceri şi patru mii de oşteni pedeştri, îi
spuse lui Király. Nici o ştire nu a scăpat de la Bucureşti încoace. Dacă-i
prindem nepregătiţi, îi dăm uşor peste cap. Ne vom strecura pe lângă
pădurea din dreapta. Aşa vom fi văzuţi mai greu. Când vom ajunge la pomul
acela rotat, ne despărţim într-un arc m are. Dom nia-ta în stânga, eu în
dreapta. Iscoadele mele au adus ştiri că turcii din Giurgiu îşi văd în linişte de
treburile lor. În asemenea situaţie, cred că vom răzbi uşor. Totul e să ne
m işcăm iute, până nu apucă să organizeze apărarea oraşului.
Király salută scurt şi-şi adună comandanţii de pâlcuri din m ers. Erau
ceasurile douăsprezece şi jum ătate. Poleiul parcă nu m ai arăta atât de aspru
în apropierea Dunării. După două ceasuri, oraşul era în flăcări. Peste trei m ii
de turci trecuseră prin săbiile creştine. Încolonaţi aşa cum veniseră, oam enii
lui vodă luară drumul Bucureştilor. În urm a oastei, trei sute de care duceau
arme turceşti, alim ente şi haine. Patruzeci de mii de galbeni adunaţi din
oraş fură împărţiţi frăţeşte între oşteni, după datină. Două sute
cincisprezece oşteni nu-şi primiră drepturile, răm ânând să doarm ă pentru
totdeauna în pământul de la m arginea Dunării.
Ştafetele iuţi porniră spre Constantinopol, ducând primele veşti despre
cele două m ari stricăciuni făcute de Mihai turcilor, în mai puţin de o
săptăm ână. Num ele dom nului Ţării Rom âneşti, necunoscut până atunci,
începu să circule de-a lungul Balcanilor şi chiar la Constantinopol. Iar
negustorii trecători pe la Giurgiu purtară cu ei nişte vorbe care um plură de
uim ire m ulte dintre capitalele Europei.
Dom nul îşi spălase m âinile şi faţa, dar hainele îi erau m ânjite de sânge
de sus până jos. Cei care-l văzuseră luptând îl asem uiau cu un fulger picat
din senin. Glasul lui m ânios părea bubuit de tunet. Nimeni nu băgase de
seam ă să fi lovit de două ori în acelaşi duşman. O singură lovitură de sabie
zdrobea orice îm potrivire. Părea un m unte care se prăvale, dărâm ând totul
în calea lui. În timpul năprasnicei lupte, Cae Indru călărise la dreapta
dom nului. Cuţitele lui zburau rar prin aer, dar de fiecare dată ele ajungeau
în clipa în care viaţa lui vodă era în primejdie.
Oştile puseră tabără m are la m ănăstirea Sfinţii Petru şi Pavel, aflată cam
la un sfert de ceas călare departe de Bucureşti. Domnul intră în palatul
dom nesc, unde iscoade bune îl vestiră că em irul Ibrahim vine dinspre
Tim işoara cu două mii trei sute de ieniceri.
Albert Király scrise o lungă scrisoare către Sigism und Báthory, din care
spicuiră printre altele:
– ... iar m ăria-ta să nu creadă în urzelile lui Bekes şi Horváth. Rar m i-a
fost a vedea oam eni cu m ai m are necuviinţă şi laşitate. Tactica de luptă a
celor din Ţara Românească se osebeşte de a noastră. Domnul Mihai spune
m ereu că avântul şi repeziciunea sunt arm ele cele mai sigure. Nu i-am
cunoscut până acum pe aceşti oameni. Alături de ei, parcă ai siguranţă

133
dinainte că vei câştiga lupta. Când sunt respinşi, se agaţă de duşm an de
parcă sunt lipiţi de el. Când crezi că au fost răpuşi, atunci scot strigăte mai
m ari de biruinţă. Şi se aruncă unul pentru celălalt în primejdie, lucru destul
de rar prin alte părţi. Pe unde am luptat eu înainte era altfel. Num ai prietenii
se ajutau între ei şi fiecare lupta să-şi apere viaţa lui. Com andanţii şedeau în
urm ă şi conduceau atacurile din locuri ferite. Mihai-vodă luptă num ai în
fruntea oştilor. În luptele de la Giurgiu i-am vorbit despre rostul
com andantului. A râs. M-a lăm urit că el are oşti puţine şi nu se bizuie pe
num ăr şi pe arm e. Asem enea tactică m erge num ai la arm atele m ari. Că
dom nul trebuie să fie în frunte ca pildă de vitejie, iar conducerea luptei se
poate face şi din locurile primejdioase când ai oşti puţine. Acum îi dau
dreptate. E înţelept şi viteaz. În două ceasuri a spulberat oştirea turcească
din Giurgiu. Răcnetul dom nului m -a făcut să mă cutrem ur şi m ăria-ta ştii că
nu sunt fricos din fire. Dar cum scriu eu aici nu pot cuprinde sub pană cum
s-au fost întâm plat. Am văzut mulţim e m are de turci lepădând arm ele,
fugind şi strigând cu groază «Mika-li-oglu».

Albert Király
20 noiembrie 1594
Mihai-vodă se aşeză pe o bancă tare, de lem n, din odaia lui de lucru. Era
obosit. În ochi i se citea un licăr de m ulţum ire.
– Am trecut şi al doilea hop. Urm ează al treilea şi câte or m ai veni după
el. De fapt, e doar începutul. Câinele de Ibrahim vine asupra Bucureştilor cu
două mii trei sute de ieniceri, num ai oaste aleasă. Al treilea hop trebuie sărit
fără pierderi din partea oştilor noastre. Ibrahim e viclean. Îl vom bate prin
viclenie.
– Auzi, Băicoiene? Strigă după un tim p de gândire. Către seară, pofteşte-i
pe vânători în ospeţie la noi! Am nevoie şi de sfatul lor. Să intre pe poarta
cea m are şi să bată tobele când vor intra ei! Acum nu ne mai ferim
prieteniile de nim eni. O clipă! Era să uit: Spune bucureştenilor să nu m ai
umble cu frică pe străzi. Să doarm ă cu uşile descuiate şi să-şi scoată fetele
de prin pivniţe. Să răsufle în voie, ca gospodarul în casa lui. Când crezi că va
ajunge Ibrahim aici?
– Mâine către prânz, măria-ta. În drum ul lui nu a făcut stricăciuni ca de
obicei. E vulpe vicleană acest em ir. Se poartă de parcă nu ar şti nim ic din ce
s-a petrecut aici.
– Ne vom purta şi noi la fel, zise vodă. Dacă va fi să dăm luptă cu el, nu o
vom da în oraş. La început de iarnă ar fi greu să dregem unele stricăciuni
m ai m ari. Mâine dimineaţă ne mutăm în tabăra de la mănăstirea Sfinţii Petru
şi Pavel.

Capitolul 16

134
 A doua zi la prânz, em irul Ibrahim se opri cu oştile la marginea
Bucureştilor şi luă cvartir acolo, punând îm prejur întărituri de tunuri. Văzând
asem enea gloată de turci, locuitorii se speriară şi se uitau miraţi de pe ziduri
după oştile lui vodă plecate în grabă.
Turcul trimise solie la dom n, vestindu-l că vrea să ierneze la ţară, iar
după datină ar avea nevoie de ceva bucate pentru ieniceri şi zece mii de
forinţi. Solii găsiră poarta palatului încuiată. Oştenii de pază îi înştiinţară că
dom nul nu se află în Bucureşti.
– Se ascunde, câinele, între zidurile palatului, strigă Ibrahim . Te dibui eu,
pui de năpârcă!
Porni spre palat într-o vizită, chipurile de prietenie, în fruntea a două m ii
de ieniceri. Trecând prin oraş se purtă binevoitor. Într-o piaţă aruncă din
m ers câteva m onede de aur pentru miluirea săracilor. Când află că palatul e
cu adevărat pustiu de dom n şi de oşteni, turbă de mânie, dar îşi ascunse cu
grijă supărarea sub un zâm bet plin de bunătate. La ieşirea din oraş îl
întâm pinară Cae Indru dim preună cu câţiva boieri.
– Alah să fie cu tine, Ibrahim ! Îl salută Cae.
– Şi cu voi, prieteni! Oare preaînţeleptul dom n al Ţării Rom âneşti
poposeşte cum va la Târgovişte? Alah să-l ţină în pace!
– Da’ de unde, lum inăţia-ta?! Mihai-vodă poposeşte în tabăra de la
m ănăstirea Sfinţii Petru şi Pavel. E foarte aproape de aici.
– Aţi pus tabără de iarnă afară din oraş? Se miră em irul.
– E loc mai m ult acolo pentru cei zece mii de oşteni.
– Zece m ii? Se încruntă Ibrahim. De ce atât de m are oaste?
– Avem ştiinţă, lum inăţia-ta, că la prim ăvară măritul vizir Sinan-paşa va
porni luptă m are cu Apusul. Ca supuşi vrednici, ne-am gândit să intrăm
atunci cu oştirea sub comanda marelui-vizir. Dar despre asta îţi va da m ai
m ulte lăm uriri dom nul Ţării Româneşti. Văzând oastea luminăţiei-tale, ne-a
poruncit să-ţi prindem calea şi să te poftim degrabă în tabăra noastră.
– Nu are el zece m ii de oşteni, gândi Ibrahim, dar până aflu num ărul lor
nu m ă încum et la nimic.
– Să m ergem! Răspunse brusc, lepădând ienicerii şi păstrând lângă el
cincizeci de sutaşi.
Mihai-vodă şi Ibrahim se întâlniră într-o odaie nu prea mare din clădirea
m ănăstirii. În sobele m ari ardea un foc vesel, dând odăii o atm osferă calm ă,
prietenoasă. Luară loc unul în faţa celuilalt, în nişte jilţuri înalte şi m oi.
– Ai m ulţi oşteni, observă Ibrahim.
– Şi mulţi duşm ani, lum inăţia-ta.
– Pe timp de iarnă, nim eni nu se încum etă la război.
– Asta m -am gândit şi eu, zâmbi vodă. Dacă îi slobod pe la casele lor, în
primăvară nu m ai am putinţa să-i adun, din lipsă de bani. S-ar putea să fac
rost peste iarnă de ceva, dar acum nu am destui galbeni să le dau lefile din
urm ă. Dacă nu-i plătesc, la primăvară nu mai pun m âna pe ei.
– Mâine îţi trim it banii de care ai trebuinţă, promise em irul. Nu se cade să

135
ţii în leafă pe timp de iarnă atâta oaste. Ea apasă greu vistieria ţării. Te
poftesc m ai pe urm ă în tabăra mea, să facem socotelile.
– Să pofteşti pe m utul gândi vodă reţinându-şi un zâm bet. Mâine pe
vrem ea asta aş fi dincolo de Dunăre, cu căpăţâna pe fundul unui sac. Lasă,
că ai să vezi tu la noapte pe dracu’.
– În astă-seară nu am putinţă, răspunse Mihai. Unele lucrări grabnice mă
opresc aici. Dar dacă luminăţia-ta m-ar pofti m âine la prânz, ar fi m ultă
cinstire pentru mine.
Ibrahim aprobă bucuros, gândindu-se că m âine la prânz îşi va rândui
ienicerii pe picior de plecare. Îl va prinde pe Mihai şi, până să afle românii,
se va adăposti cu dom nul ghiaur în cetatea Giurgiului.
Înnoptase de mult. Peste Bucureşti se abătu o pală de vânt călduţ, ca un
protest îm potriva iernii. Pe cerul închis m ulte nopţi la rând apărură ici-colo
câteva stele. În curtea bisericii Buna-vestire se statornicise liniştea. Biserica
fusese ridicată cu câţiva ani înainte, în curtea palatului doamnei Mavrotidis,
acea grecoaică văduvă şi evlavioasă care de la m ila proniei cereşti ţinuse
vreo trei sau patru bărbaţi cu binecuvântare ş? I încă vreo doi sau trei
păstraţi în rezervă pentru unele cazuri de trebuinţă. Gurile rele spuneau că
grecoaica îşi otrăvise prim ul soţ. Că unchiaşul acela, să tot fi avut cam la
optzeci de ani, se dovedise cam muieratic. Gurile rele m ai spuneau că
doam na Mavrotidis era în al douăzeci şi cincilea an al vieţii şi se prezenta
grozav de frum oasă şi nurlie. Aflând despre unchiaşul ei că se cam abate pe
la unele văduvioare de prin îm prejurim i, tânăra fem eie îşi otrăvise soţul într-
un mom ent de gelozie şi luase drum ul către Dunăre. De atunci nu se m ai
auzise nim ic despre ea. Palatul, răm as cu m ultă m obilă scum pă, înconjurat
de ziduri puternice, slujise în vrem ea din urmă ca loc de popas sau de
iernare unor trupe de ieniceri.
Emirul Ibrahim dorm ea liniştit în patul frum oasei grecoaice, fără să
viseze m ăcar la primejdia în care se afla. Odăile multe şi biserica adăpostiră
pe cei m ai m ulţi dintre ieniceri. Iar cei care nu încăpură în num eroasele odăi
ocupară căm ăruţele foştilor slujitori. Pe la colţuri de curte se rânduiseră
străji. Tunurile răm aseră dincolo de ziduri, aşezate în poziţie de luptă. Alte
tunuri fură aşezate în faţa porţilor grele, gata să sloboadă foc în caz de atac
al românilor.
În spatele palatului se întindea până departe o pădure cu copacii rari şi
cu tufăriş m ult. Spre dreapta, zidurile palatului coborau până la m alul
Dâm boviţei. Apa, care prinsese înainte cu câteva zile o pojghiţă subţire de
gheaţă, curgea liniştită, atingând zidurile de piatră cu clipocit lin. Câteva
tufe cu rădăcinile ieşite dintre pietrele zidurilor îşi aplecau m ult crengile
crude, mângâind apa.
Trecuse de m iezul nopţii. Gărzile turceşti se schimbaseră de m ult. Vântul
se mai înteţi se şi făcea să geam ă pădurea. Cae Indru se ridică de sub o
tufă. Apa Dâmboviţei îi ajungea până la genunchi. Mişcându-se, îl călcă
zdravăn pe Costache Caravană. Vânătorul îşi înăbuşi o înjurătură şi se gândi

136
nu tocm ai satisfăcut: " Dacă m-ar vedea Zam bilica în ce nămol şi apăraie
am ajuns, s-ar îm bolnăvi de inimă rea. S-ar putea să m ai fie prin apa asta
nişte lipitori mari cât iataganele. Parcă e m are lucru să se urce pe m ine
câteva? Astea se bagă pe unde nici nu crezi şi îţi sug sângele şi te vlăguiesc.
Poate că am niţel noroc. Acum , la sfârşit de noiem brie, or fi intrat şi ele la
iernat. Pe urm ă, nu se ştie dacă văd ele noaptea prin apă.".
Cae îl izbi cu cotul. De frica lipitorilor, începuse să bom băne. Mai şezură
un tim p nemişcaţi. Num ai vântul se auzea. La câţiva paşi de ei se afla o gură
de canal ca o mică peşteră săpată în zid. Cae se aplecă spre canal şi-i pipăi
pereţii. Caravană nu putea trece pe acolo. Pereţii erau prea apropiaţi. Îi
rămânea să străbată singur drum ul acela, care ducea probabil undeva în
subsolul palatului. Un zidar care lucrase cândva la acea canalizare spusese
că pe acolo se poate ajunge în palat cu oarecare uşurinţă. De reuşita lui Cae
depindea întreaga acţiune din noaptea aceea. Canalul nu m ai fusese folosit
de m ultă vrem e. Pereţii lui erau uscaţi. Tânărul judecă m ult înainte de a se
face nevăzut pe drumul acela neobişnuit. Dacă întâlnea surpături pe canal,
era nevoit să se întoarcă. Se m ai putea întâmpla să nim erească într-o
bucătărie sau într-o baie. Iar acelea să fie ocupate de turcii care se odihneau
la asem enea vrem e. Sau se putea ca întreg canalul să se term ine undeva cu
nişte tuburi mult prea înguste pentru un loc de trecere. Zidarul de la care
luase inform aţii spusese că nu mai ştie dacă se mai făcuseră ceva lucrări la
canalizarea veche. Tim pul era preţios. Îi şopti lui Caravană să se întoarcă în
pădure şi să aştepte la locul de unde plecaseră. Intră în canal cu oarecare
greutate şi începu să se târască. Um erii lui ştergeau pereţii. Cloaţele de
cărăm idă îi juleau mâinile. Pe măsură ce înainta, duhoarea era de
nesuportat. În unele locuri trebuia să-şi adune m ult um erii. Ajunse curând la
o ram ificaţie. Două canale ceva m ai înguste se continuau în dreapta şi
stânga. Îşi urm ă drumul constatând cu necaz că pereţii deveniseră ceva mai
strâmţi. I se păru o veşnicie de când se târa pe drum ul acela. Fruntea lui se
izbi de un zid. Tresări speriat, bănuind o prăbuşire mai veche care-i stăvilea
drum ul. Dar mâna care pipăia nu m ai sim ţi zidul. Se ridică în picioare. Săltă
m âinile deasupra capului, fără să dea de un acoperiş Pereţii din jur erau
alunecoşi, Începu să pipăie fiecare palmă de perete. Întâlni o nouă gaură de
canal, ridicată ceva m ai sus. Se strecură pe ea şi-şi continuă drum ul târâş.
Undeva în faţa lui întunericul părea ceva m ai slab. O rază de speranţă încolţi
în inim a tânărului. Îşi îndoi sforţările şi nu m ai luă în seamă unele zgârieturi.
Ajunse, curând, într-un nou căm in. Deasupra lui se zărea cerul. Un cer
întunecos şi aspru. Pereţii căm inului erau din cărăm idă, pe care se form ase
cu tim pul o pojghiţă de m uşchi alunecos. Un om îndem ânatic ar fi putut să
se caţere pe el cu oarecare greutate, mai ales că adâncim ea lui nu depăşea
două staturi de om . Prinse în palm ă o ieşitură a zidului, cătă sprijin pentru
picioare şi înaintă cu m ultă precauţie. Afară, vântul cânta subţire în crengile
copacilor. Cae Indru ieşi în dreptul unei foste bucătării. Tufele mari, crescute
în neorânduială, îl adăpostiră curând. Pe zidurile înalte nu se auzea zgomot

137
de paşi. Străjile dorm eau cu siguranţă în apărători le de cărăm idă. Sub
şoproanele lungi, caii nu-şi aflau astâmpăr. La unele ferestre se vedeau
lum ini palide. Tânărul se mişcă repede pe lângă zidurile palatului. I se părea
că se despărţise de Caravană cu cine ştie câte ceasuri înainte. Ochii lui ageri
se obişnuiră iute cu întunericul de afară. Trecu de un nou colţ al m asivei
clădiri. Spre dreapta se vedea destul de lăm urit o arcadă, pe sub care
înainta o cărare până la un bazin cu apă. Ocoli bazinul. Portiţa de fier din
zidul împrejmuitor trebuia să fie prin apropiere. Dacă nu se aflau străji în
locul acela, însemna să aibă noroc din plin. Se lăsă totuşi la păm ânt şi se târî
spre zid. La cel m ult douăzeci de paşi în faţa lui, doi oameni şedeau de
vorbă. Erau străjile turceşti care păzeau uşa aceea dosnică. Acoperit de
tufele dese, înaintă cu m ultă băgare de seam ă. Îl m ai despărţeau cel m ult
zece paşi. Trase din teacă două dintre faimoasele sale cuţite, dar nu
îndrăzni să le arunce. Un strigăt ar fi fost de-ajuns pentru a ridica tot palatul
în picioare. Nu se aşteptase la asem enea ghinion. Dacă turcii ar fi pus o
singură strajă acolo, treaba s-ar fi rezum at la o simplă joacă pentru el.
Tim pul se scurgea repede. Trebuia să se grăbească. Luă de pe jos un
bulgăre de păm ânt şi-l aruncă în zid, ceva mai încolo. Turcii se opriră din
vorbă. Spera că, alarm at de zgom ot, va porni num ai unul în direcţia aceea.
Dar, spre necazul lui, cele două străji m erseră îm preună. Abia se depărtară
cei doi, când îi încolţi în m inte un plan nou. Lângă uşă se afla o adâncitură.
Din câteva salturi, îşi găsi adăpost acolo. Străjile reveniră. Erau în dreptul
lui, la cel m ult un pas. Tânărul prinse câte un cuţit în fiecare mână. Cele
două străji se schim bau de pe un picior pe celălalt. O clipă, se întoarseră cu
spatele spre zid. Era clipa pe care o aşteptase Cae. Făcu un salt. Braţele lui
loviră aproape în acelaşi tim p. Unul dintre cei doi gem u puternic, d? Ar
geam ătul se pierdu în foşnetul vântului.
De-a curm ezişul uşii se afla un drug m are de fier, prins in nişte inele
fixate în zid. Trase drugul fără multe eforturi, semn că prin uşa aceea se m ai
umblase chiar de curând.
Scoase din buzunar o cheie grea, de form ă ciudată, cu trei colţuri.
Broasca alunecă, scrâşnind uşor. Deschise uşa şi se strecură afară, aproape
de m alul Dâm boviţei. O cărăruie pe care nu o observase m ai devrem e
ducea pe lângă zidul împrejm uitor, direct în pădure. Caravană aştepta
ascuns în întunericul prim ilor copaci. Undeva în depărtare cântau cocoşii
dinspre ziuă. O mie de oşteni înarm aţi cu topoare scurte şi grele păşeau pe
vârful picioarelor în urm a lui Cae Indru.
Când se lum ină de ziuă, întreaga oaste otom ană trecuse pe sub
topoarele rom âneşti. Mai răm ăsese în viaţă doar com andantul, m arele-em ir
Ibrahim . Acel conducător fălos, care visase că va duce cu el căpăţâna lui
vodă, chiar în ziua aceea.
Căzură astfel în m âinile rom ânilor cam la trei m ii de cai, douăzeci de mii
de galbeni, cincisprezece mii de forinţi, arm e, nouă tunuri şi m ulte bagaje.
Clucerul Ierem ia Băicoianu îl duse pe em ir la palatul domnesc, în faţa lui

138
vodă. Ibrahim era îngrozit. Nu-şi putea ierta greşeala de a nu fi pus mare
pază în jurul palatului. Trufia îl nim icise. Încercă să-l sfideze pe dom n, dar se
vedea de departe că team a e mai puternică decât aerul pe care şi-l luase.
– Ai să plăteşti cu viaţa, câine, pentru stricăciunea pe care ai făcut-o! Se
răsti el. Ştii bine că sunt sfetnicul sultanului.
– Va veni şi rândul stăpânului tău, răspunse dom ol vodă. Pregăteşte-te
de m oarte, Ibrahim ! Roagă-te lui Alah al vostru pentru păcatele tale!
Până în clipa acea sperase că Mihai-vodă nu va îndrăzni să-l om oare. Pe
faţă i se aşternu o paloare ca de om care şi-a pierdut respiraţia. Se uită
îm prejur, dar nu văzu feţe încruntate, ci calme, sem n că nu se m ai poate
negocia nim ic. Buzele începură să-i trem ure.
– Plătesc răscumpărare, bolborosi căzând în genunchi. Cincizeci de mii de
galbeni.
– Nu, Ibrahim !
– O sută de m ii. Sunt mai bogat decât m arele-vizir. În două săptămâni
aveţi banii.
– Nu, Ibrahim ! Spuse vodă din nou. Pe voi v-a ajuns judecata. Aţi călcat
num ai prin grădinile vecinilor, fără milă şi nu puteţi aştepta îndurare de la
cei pe care i-aţi supus cu iataganele.
– Am putea să facem un tratat de alianţă. Puterea m ea e m are la
Constantinopol.
– Ştiu, Ibrahim , dar la ce ne-ar folosi? Ţările m ari nu au respectat
niciodată tratatele cu ţările m ici.
– Voi căpăta pentru tine dom nia pe viaţă.
– Mi-am luat-o singur.
– Şi nu mai există altă scăpare?
– Nu, Ibrahim ! Nimic din viaţa ta nu îţi asigură dreptul la milă.
– Dar sunteţi nebuni de legat! Cu ce vă ridicaţi voi împotriva noastră? Cu
o m ână de oşteni? Adunaţi-vă minţile până nu e prea târziu! Ce va m ai
rămâne din Ţara Românească la prim ăvară?
– Nu ne duce grija! Voi nu mai ştiţi de m ult să vă bateţi!
Gărzile îl târâră afară. Se isprăvise cu al treilea hop.

Capitolul 17

La 28 noiem brie 1594, oaspeţi de seamă fură prim iţi în castelul din
Obreja. Contele Beckembauer dim preună cu Stela făcură onorurile de gazde
lui Sigism und Báthory, Tânărul principe intră în castel urmat de cea m ai
strălucitoare suită a Transilvaniei, din care nu lipseau cancelarul Ştefan
Iojica, Gáspár Kornis comandantul arm elor ardelene, Ştefan Bocskai unchiul
principelui, contele Teleki, baronul Ştefan de Zerind şi acel vestit călugăr
iezuit Carrillo, despre care se ştia că e împuternicit să se am estece în toate
treburile de seam ă a principatului.

139
 Tânărul Sigism und, îm brăcat într-un costum de mătase albă, peste care
purta o pelerină de aceeaşi culoare, căptuşită cu piei mărunte, nu se
îm podobise potrivit tim pului rece şi ploios, dar ştia că albul îl prinde de
m inune. Înalt şi subţire, cu faţa m ăslinie parcă bronzată, cu fruntea largă, cu
ochii strălucitori, inteligenţi, făcea parte dintre acei tineri care plac de la
prima vedere. Doar glasul lui puţin strident contrasta oarecum cu înfăţişarea
plăcută.
– Te vedeam rar la curtea noastră, conte, spuse principele. Iar tânăra
contesă nu ne-a dat până acum prilejul să-i adm irăm frum useţea.
– Cred că dragostea faţă de stăpân nu se m ăsoară prin num ărul vizitelor,
se înclină îndrăzneţ Beckembauer.
– Bun răspuns, dom nule! Râse Sigism und. Mă conving din nou că eşti un
om de spirit. Asta în ceea ce te priveşte pe dom nia-ta, pe care te-am văzut
la curte în câteva rânduri. Dar ce va răspunde contesa? Ştiu că nu am avut
plăcerea s-o vedem până acum . Oare ne-a mers un num e rău prin aceste
locuri?
Se întoarse către Stela cu un gest iute, încercând să braveze tim iditatea
pe care o sim ţea în faţa unei fem ei frum oase.
Fata zâm bi abia perceptibil.
– Ştiu că m ăria-ta iubeşti mai m ult armele şi nu ai fi avut ochi pentru o
biată copilă ca m ine.
Sigism und se încruntă o clipă, gândindu-se că Stela făcuse aluzie la
presupusa lui im potenţă. Gurile rele şopteau că nim eni n-ar fi avut ştiinţă că
principele s-a culcat cu vreo fem eie. Dar norul de pe fruntea lui Báthory
trecu la fel de repede cum venise. În glasul şi în ochii ei nu se putea citi
decât sinceritate.
– Aţi auzit, dom nilor? Râse principele. Cea mai frum oasă fată a
Transilvaniei se numeşte pe sine o biată copilă. Pe toţi dracii! E prima
noastră frum useţe!
– A doua, m ăria-ta! Spuse Bocskai rece. Prim a e principesa!
– Ah, da! Se încruntă principele. Într-adevăr, principesa e cea m ai
bogată!
Fu un m oment penibil, pe care cancelarul, cu obişnuitul tui tact, îl
înlătură iute, obţinând o privire de recunoştinţă din partea lui Sigismund.
– Nu vi se pare, m ăria-ta, că dom nul conte Teleki e cusut la gură?
Se porni un hohot de râs. Iar contele, care nu mai roşise de pe la
cincisprezece ani, se pom eni că-i ard obrajii.
– Aşa e, conte! Se miră principele. Ţi-au dispărut vorbele de duh de cum
ai intrat în Obreja. Oare dragostea face casă bună cu pierderea graiului?
– Lucrurile se arată m ai grave, zâmbi contele. Se pare că mi-am pierdut
capul.
– Ce spui, contesă, de nenorocirea asta? Se întoarse principele insinuant
către Stela.
– Cred că dom nul conte l-a pierdut de m ulte ori. Nu-i va fi greu să-l

140
regăsească.
Se stârni un hohot m are de râs. Num ai Sigism und rămase îngândurat. La
aluziile lui aproape directe, fata răspunsese cu un refuz delicat, cum num ai
Iojica ar fi fost în stare. Contele Teleki sim ţi un junghi în inim ă. Stela îi
reproşase cu m ultă delicateţe trecutul lui presărat cu fem ei. Nu avea
încredere în el. Cel puţin, aşa putea deduce din vorbele ei. De fapt, nici el nu
crezuse vreodată că s-ar putea îndrăgosti cu adevărat. Acum se purta ca un
băieţaş abia trecut de vârsta copilăriei. Nu îndrăznise să ceară m âna Stelei.
Îl rugase pe principe s-o facă în num ele lui, sperând că asem enea protecţie
înaltă îl va ajuta.
Principele îi ghici gândurile şi făcu o nouă încercare ceva mai directă:
– Nu crezi, contesă, că l-ai putea ajuta?
Stela îl privi lim pede cu ochii ei cenuşii ca oţelul. Iar în cuvintele ei nu se
sim ţi nici cea m ai uşoară urm ă de ironie.
– Ba da! Îl voi ajuta cu plăcere pe dom nul conte, dar căutările cer tim p
îndelungat. Uneori, mai mult decât ne închipuim .
Răspunsul ei era în doi peri. Totuşi, contele se m ulţum i cu acesta şi puse
capăt discuţiei prin răspunsul lui:
– Voi aştepta.
Discuţiile trecură pe alte făgaşuri, spre bucuria celor de faţă, care
şezuseră încordaţi cât durase peţitul.
– Avem ştiri noi din Ţara Rom ânească, zise principele, satisfăcut. Oastea
noastră a făcut mari stricăciuni turcilor. În trei bătălii, sultanul a pierdut
peste opt m ii de oameni, numai oaste aleasă. De la noi s-au petrecut doar
vreo două sute de oşteni. Albert Király lucrează bine pentru noi.
Iojica îl afurisi în gând pe principe, observând că acesta nu pom eneşte o
vorbă despre Mihai-vodă şi despre vitejii lui. Apoi, văzând că Sigism und îi
trage înainte cu asemenea gogoşi, se hotărî să intervină:
– Oştile noastre au fost binevenite după măcelul de la Bucureşti, m ăria-
ta.
– Care m ăcel? Se interesă Beckem bauer.
Iojica îl privi mirat. Se răzgândi. Ştirea nu avusese timp să ajungă.
– În cetatea Bucureştilor se aflau vreo două m ii şi ceva de ieniceri. Mihai-
vodă i-a păcălit promiţându-le ceva bani şi i-a atras la vistierie pe toţi.
Rom ânii au încuiat porţile, au pus foc palatului vistieriei şi au bătut-o cu
tunurile. Nu a m ai rămas în viaţă nici unul dintre ieniceri. Acesta a fost
primul sem nal de revoltă îm potriva turcilor. La câteva zile după m ăcelul de
la Bucureşti, Mihai-vodă şi-a unit oastea cu cei o mie şapte sute de oam eni
conduşi de Albert Király şi a atacat cetatea Giurgiului. S-a făcut victorie
m are la Giurgiu. Oştile de acolo au trecut pe sub săbiile creştine. Dom nul
Ţării Rom âneşti s-a întors de la Giurgiu tocm ai la vreme. Emirul Ibrahim
venea către Bucureşti cu două m ii de ieniceri. Avem ştire proaspătă că o
m ie de oşteni de ai lui Mihai-vodă au răpus întreaga oaste condusă de
Ibrahim .

141
 Se auzi un murm ur de neîncredere. Cancelarul se prefăcu a nu observa
şi-şi continuă povestirea.
– Ibrahim s-a încuiat peste noapte în palatul unei grecoaice, aflat în afara
zidurilor cetăţii. Românii i-au surprins în tim pul nopţii şi i-au tăiat până la
unul. Se crede că Ibrahim ar fi promis domnului o sută de m ii de galbeni în
schim bul vieţii sale. Iar dom nul a respins asem enea târg. Meritul de seam ă
este al dom nului Ţării Rom âneşti, dar tot din acele înştiinţări sigure aflăm că
cele trei bătălii au fost câştigate prin iscusinţa unor viteji pe a căror viaţă noi
am pus plată în aur. E vorba de Cae Indru, Costache Caravană, Chirilă Zece
Cuţite, Ducu cel Iute, Niţă Praştie şi Petrache cel Mic. Se spune că aceşti
oameni fac izbândă cât o oaste întreagă. Iată, măria-ta, că Mihai-vodă s-a
înconjurat de luptători pe care ar fi încântat să-i aibă oricare dintre domnii
Europei.
– Sunt nişte lotri! Spuse cu dispreţ Sigism und.
– Asta afirm ă duşm anii lor. Şi au destui. Cine ar putea să-i învinuiască de
tâlhărie? Despre Cae Indru s-a spus că e tâlhar la drumul m are, dar nim eni
nu s-a plâns că i-ar fi luat punga. Să nu ne luăm după sim ple scorneli, m ăria-
ta.
– Lumea vorbeşte, interveni Bocskai. Şi nu prea iese fum de unde nu e
foc.
– Numai despre oam enii de seam ă vorbeşte lum ea. Despre principele
nostru s-a spus că ar fi în legătură cu acel bandit num it Kunzli. Că de aici se
trage averea lui. Despre dom nia-ta, domnule Bocskai, se vorbeşte că
urm ăreşti scaunul principatului. Despre mine se spune că sunt om ul turcilor
şi că num ai pe faţă mă interesez de o alianţă cu creştinii.
– Eşti bine informat! Râse principele.
– Altfel nu aş putea fi cancelarul măriei-tale.
Răspunsul îi plăcu m ult lui Báthory, ceea ce-l făcu m ai binevoitor.
– Parcă spuneai ceva despre acei vânători. Continuă, dom nule!
– Dom nul cancelar are totdeauna o vorbă bună pentru acei vânători,
insinuă cu răutate prost ascunsă Gáspár Kornis.
Cancelarul îl privi blând. Ştia unde bate Kornis. Duşm ănia lor era veche şi
bine ascunsă.
– Aşa el zise m irat principele. Le acorzi prea m ultă atenţie, dom nule
cancelar. Ai putea să răspunzi la insinuarea lui Kornis?
– Am răspuns mai devrem e. Iar ca om de stat aş m ai adăuga doar că nu
aş m erita să mă număr printre slujitorii voştri dacă m i-ar lipsi însuşirea de a
cunoaşte oam enii care ne fac mare trebuinţă.
– Crezi că ar fi fost bună pentru noi prietenia acelor vânători?
– Eu nu am dreptul să cred. Sunt sigur. Şi m ai ştiu că ne-am putea lipsi
de jum ătate din oastea Transilvaniei, pe care o conduce cu atâta pricepere
dom nul Kornis, dacă i-am avea prieteni.
– Până azi nu am mai auzit asem enea lucruri, m ârâi Kornis.
– Rău, dom nule com andant! Ca soldat, ar trebui să le auzi.

142
 – Poate că ar fi bine să le acordăm iertare, spuse Sigism und.
– Nu iertare, măria-ta! Noi ar trebui să le cerem iertare pentru prigoana
pe care am făcut-o asupra lor.
Principele se încruntă aprig.
– Ai întrecut m ăsura, dom nule cancelar! Principele Transilvaniei să ceară
iertare unor coate-goale? Unor vântură-lum e? Haida-de!
– Se pare că ai uitat că îi vorbeşti principelui nostru, puse Kornis paie
peste focul care era gata să izbucnească.
– Nu principele, m ăria-ta! Răspunse calm cancelarul, fără să ia în seam ă
vorbele com andantului. Se poate găsi o cale. Iar dom nul Ţării Rom âneşti nu
s-a sfiit să-l sărute pe Cae Indru, de faţă cu întreaga oştire.
– Să le dăm nişte bani, propuse Báthory.
– Vânătorii nu lucrează pe plată. Acel Perisini despre care avem ştire că
urm ărea să apuce scaunul de dom nie al Ţării Rom âneşti le-a promis
unsprezece mii de galbeni pe an pentru fiecare dintre ei dacă vor intra în
slujba lui.
Cei de faţă scăpară o exclam aţie.
– Trebuie să fie foarte bogaţi dacă au respins asemenea sum ă.
– În afară de caii, de arm ele lor şi de îm brăcăm intea de pe ei, nu au
nim ic.
– Grozav! Se entuziasmă principele. Cu siguranţă că sunt nebuni.
– Măria-ta, spuse grav cancelarul, la 15 noiem brie l-ai trim is pe dom nul
Kornis cu oaste m are să bată cetatea Oradiei şi să-i alunge pe turci. S-a
întors fără izbândă şi nu s-a luptat rău. Dacă îi avea cu el pe acei nebuni, lua
Oradea cu num ai jumătate din oastea care l-a însoţit.
Se auzi o exclam aţie de uim ire, dar toţi ştiau că Iojica nu vorbea
niciodată prăpăstii. Iar principele intui că nu i-ar susţine cu atâta căldură pe
acei oam eni dacă nu ar urmări un scop de m ărire a puterii Transilvaniei.
– Ducu cel Iute l-a om orât pe contele Bindácz! Strigă Kornis. Un spadasin
ca el nu m ai găseşti în tot principatul.
– Şi nici pram atie ca el, răspunse tăios Iojica.
– A fost, totuşi, un om or.
– Nu! Luptă cinstită cu sabia. Nu prea eşti bine informat, dom nule
com andant.
– Chirilă Zece Cuţite i-a om orât pe solii turcilor chiar în Alba-Iulia.
– Iar turcii au ars un sat de m unteni din Ţara Rom ânească.
– Costache Caravană l-a jefuit pe principe de treizeci şi o? Pt de ocale de
aur. A lăsat chiar o scrisoare, prin care ne dă de ştire. N-o să zici că nu e
adevărat.
– Dom nule Kornis, scrisul nu dovedeşte nimic. Scrisoarea o puteam pune
pe num ele lui Caravană eu sau dumneata, sau Kunzli. Iar dacă ar fi
adevărat, nu i-am putea reproşa nim ic. Era hăituit de oam enii noştri pe
nedrept şi putea să pună la cale o răzbunare m ăruntă.
– Treizeci şi opt de ocale sunt o răzbunare mică? Haida-de!

143
 – Destul, domnilor! Interveni Sigism und cu blândeţe. La 18 decem brie
vom da un bal la curtea noastră din Alba-Iulia. Principele Transilvaniei îi
pofteşte pe vânători la balul acela.
Faţa lui Iojica era de nepătruns. Obţinuse o victorie de dragul lui Indru.
Pe de altă parte, vânătorii, având m ână liberă pe aceste m eleaguri, ar fi
putut lucra m ai bine în folosul românilor. Ştiindu-l pe principe cât uşor se
încinge şi că m oare de curiozitate să-i cunoască pe vânători, spuse prefăcut:
– Măria-ta, s-ar putea ca acei domni să respingă nobila voastră invitaţie.
– Pe toţi dracii! Se înfurie principele. Ia măsuri, domnule cancelar, să nu
se întâm ple una ca asta! Scoate-i de sub urm ărirea legilor noastre! Arată-ţi
cunoscuta dumitale dibăcie!
– Voi lua toate măsurile, se înclină cancelarul.
– Ah, m ăria-ta! Zâm bi ciudat Kornis. Când e vorba de interesele dom nului
Iojica, se vor lua cu siguranţă toate măsurile.
– Eşti nedrept, com andante! Se răsti Sigism und. Ochii lui aruncau văpăi
de m ânie. Ar trebui întâi dom nia-ta să te bucuri cunoscând asemenea viteji.
Nu-m i plac slujitorii care în afara unei duşm ănii rău ascunse nu mai vor să
ştie de nimic. Dacă aceşti oameni nu-ţi plac dom niei-tale, îi plac principelui.
Căpitanul nostru, dom nul Albert Király, îi laudă pe vânători chiar m ai mult
decât o face dom nul cancelar. Ei bine, com andante, ard de dorinţa să-i
cunosc. Domnia-ta ştii cum a fost cucerit palatul în care se odihneau cei
două m ii trei sute de ieniceri ai em irului Ibrahim? Nu ştii. Un singur om a
descuiat porţile. Omul acela e Cae Indru. Aud că e voinic şi cu ochii lim pezi
ca un răsărit de soare. Că e şiret ca vulpea când pleacă la vânat. Că e iute
ca şoim ul. Că la Giurgiu s-a aruncat în faţa lui Mihai-vodă, apărându-l de
lovitura unui topor. Şi puţin a lipsit să nu-şi piardă viaţa. Ei bine, dom nule
Kornis, câţi dintre oam enii m ei şi-ar pune viaţa în pericol pentru mine?
Com andantul arm atelor ardelene plecă ochii, stăpânindu-şi m ânia.
Pierduse şi această dispută cu Iojica, dar se gândi că cine va râde la urmă
va râde mai bine. Principele se înflăcăra iute, dar se şi schimba iute. Va
avea grijă el ca la 18 decem brie vânătorii să fie arestaţi chiar din ordinul
principelui.
Sigism und se întoarse către tânăra castelană. Faţa lui îşi recăpătase
lim pezim ea obişnuită. Îi zâm bi fetei cu multă bunătate. Stela răspunse la
zâmbet coborând uşor frum oasele ei gene şi înclinându-se cu graţie. Privirea
tânărului principe stărui îndelung asupra ei. Se reculese brusc, parcă trezit
dintr-un som n. Glasul lui suna atât de straniu, încât contele Teleki tresări
înm ărm urit.
– Contesă Beckem bauer, principele vostru vă pofteşte la balul din 18
decem brie.
Înalţii oaspeţi plecară. Contele Teleki şi baronul Ştefan de Zerind se
răzleţiră de suita principelui. Călăreau dom ol prin pădurea de dincolo de
Mureş. Pe faţa contelui stăruia când fericire, când nesiguranţă.
– Iată-te pe jum ătate logodit, spuse Zerind.

144
 – Din păcate, numai pe jum ătate, râse aspru Teleki.
– Crezi că faci o afacere bună?
– Nu o afacere, prietene. Iubesc.
– Cu atât m ai rău pentru tine. Mi-am amintit cine e contele Hans
Beckembauer.
– Şi eu ştiu. E un băiat adorabil.
– Poate că vrei să spui, o lichea.
Teleki se întoarse ca muşcat de şarpe.
– De Zerind, măsoară-ţi vorbele! Nu m ă face să uit că suntem prieteni.
Baronul zâmbi calm , jucându-se uşor cu cravaşa.
– Tocm ai pentru că suntem prieteni, vreau să-ţi deschid ochii.
Beckembauer nu e conte. Se numeşte Ion Cristu. L-am întâlnit la
Constantinopol, unde susţinea interesele lui Mihai-vodă.
– Minţi!
Faţa lui Teleki era albă ca varul.
– Ştii că nu am obiceiul. Contesa Beckem bauer o fi o biată femeie de
rând.
– Ea, o fem eie de rând? Dar eu nu merit să-i fiu nici m ăcar slujitor. Ai mai
spus cuiva lucrul acesta?
– Nim ănui.
În prim ul m om ent, contele se gândi să-l taie cu sabia pe Zerind. Să ducă
taina cu el în m orm ânt. Firea lui bună învinse.
– Ascultă, poţi păstra o taină?
– Pot, dar tot se va descoperi până la urm ă. S-ar putea să sfârşească
am ândoi în lanţuri sau chiar m ai rău.
– Nu se va descoperi nim ic. Am să-i iau pe... cum ai zis că-l cheam ă pe
Beckembauer?
– Ion Cristu.
– Am să-l iau pe Cristu cu mine, departe de aici. El îm i va fi frate, prieten
şi cum nat, iar Stela, cea mai ferm ecătoare soţie.
– Cine ştie ce trecut are această Stela Cristu?! Zâm bi cu înţeles baronul.
S-ar putea să te căieşti dacă vei fi pripit.
– Ascultă, Zerind! Te pricepi la fem ei cum m ă pricep eu să cânt popeşte.
Pe urm ă, să nu uiţi un lucru: Ion şi Stela sunt oam eni cu multă învăţătură.
Iar Mihai-vodă nu şi-ar fi încredinţat interesele de la Constantinopol pe m âna
oricui. Cred că num ai unele interese politice l-au făcut să vină aici sub nume
de îm prum ut. Pe mine chestiunile politice nu mă interesează. Jură că ai să
păstrezi taina!
– Jur când vrei, dar am o rugăm inte!
– Spune-o!
– Tu ai un castel frum os lângă Dej. Aerul de acolo m i-ar face bine.
– E al tău! Jură!
– Lângă Baia-Mare ai douăzeci de mii de iugăre de păm ânt arabil şi un
castel care ar trebui reparat. Îmi plac locurile acelea.

145
 Contele Teleki tresări şi răspunse în scârbă:
– Sunt ale tale! Jură!
– Lângă Haţeg ai o crescătorie de cai.
– Altceva? Întrebă Teleki cu o notă joasă în glas, pe care celălalt nu o
remarcă.
– Am o datorie de trei mii de ducaţi.
Teleki sim ţi în tot corpul un mom ent de sfârşeală. Îşi privi prietenul cu
anum ită obidă, dar nu întâlni decât un surâs batjocoritor. - Doam ne, gândi
tânărul, în ce şi în cine să mai cred? Apoi spuse, aproape blând:
– Te-am crezut prieten, Ştefan de Zerind. Acum îţi cunosc sufletul de
câine. Descalecă, domnule!
Săbiile lor scânteiară printre copaci. Frunzele m oarte parcă prindeau
viaţă sub picioarele lor, îm prăştiindu-se în vârtejuri. Zgom otul aspru al
oţelului răsuna ciudat în pădurea tăcută. Umărul lui Teleki se roşi de sânge
de la prim ul asalt. Era din vina lui, fiindcă se lăsase purtat num ai de m ânie.
Porni să lucreze m etodic. Pe drum eagul din pădure se auzea tropot de cai.
Călăreţii intrară în luminiş o clipă după ce Zerind se prăbuşi cu pieptul
străpuns.
– Ce s-a întâm plat, domnule conte? Întrebă un ofiţer fără să-l observe pe
Zerind. Principele ne-a trim is după dom niile-voastre. Doreşte să vă
vorbească. Dar... pe sfânta Cecilia, dom nul de Zerind horcăie!
Alergă spre m uribund şi se aplecă asupra lui.
– Mă auziţi, dom nule de Zerind? Ce s-a întâm plat?
– O m ică neînţelegere cu Teleki, vorbi parcă teafăr acesta. Contele Be...
Beckembauer nu e... Se întrerupse brusc şi scoase un horcăit uşor. Sau m ai
bine zis un oftat.
Teleki sim ţi că trebuie să facă ceva. Că trebuie să câştige timp. După
unele sem ne, Zerind era pe ducă. Scoase un strigăt, iar corpul lui se
rostogoli pe un maldăr de frunze. Ofiţerul sări către el.
– Doam ne sfinte, dar aici a fost un adevărat m asacru! Ah, drace! Văd că
umărul dom nului conte s-a înroşit de-a binelea. Dacă e atinsă inim a, s-a zis
cu el. Hei, soldaţi! Apropiaţi-vă şi daţi-m i o m ână de ajutor.
Alergă din nou la Zerind şi se aplecă deasupra lui.
Baronul nu m ai răspunse. Era mort. Teleki bănui ce se petrece dincolo şi
scoase un suspin de uşurare. Apoi avu o senzaţie de greaţă şi-şi pierdu
cunoştinţa. O ştafetă porni în galop spre curtea princiară, cu ordine pentru
felcer. Alaiul îşi urmă drum ul tăcut. Principele îşi am inti de acei vânători. Pe
faţa lui se întipări un aer visător. Cancelarul ar fi dat mult să cunoască
gândurile lui Sigism und şi cu siguranţă că i-ar fi prins bine, Dar principele se
feri de data aceasta să-şi consulte sfetnicul. Sim ţea că va trece greu tim pul
până la 18 decembrie. Nu se gândise niciodată până atunci că i-ar face
plăcere să-i cunoască pe vânători. Îi socotise m ai m ult nişte lotri. Dacă acei
oameni erau cu adevărat atât de puternici, zău că m eritau o oarecare
atenţie. - A sosit vrem ea să-mi întind stăpânirea până la Dunăre şi până la

146
Nistru, gândi el. O voi face, chiar fără voia îm păratului Rudolf şi a turcilor.
Turcii trec prin unele m om ente grele. Războaiele din Asia le-au slăbit
puterile. În prim ăvară vor porni război împotriva Moldovei şi a Ţării
Rom âneşti. Voi da ajutor rom ânilor. Dacă vor birui printr-o m inune rom ânii,
m ă voi transform a din aliat în stăpân. Iar dacă vor birui turcii, m ă voi pune
la adăpost, cerând ajutor îm păratului. Pe vânători îi voi atrage de partea
m ea. Între un principe al Transilvaniei şi un biet dom n al Ţării Rom âneşti,
cred că vor avea destulă m inte să facă o alegere care-i onorează.

Capitolul 18

Croitorul braşovean Izidor Cipai rămase înm ărm urit pom enindu-se cu
zece clienţi dintr-o dată. Nişte clienţi nerăbdători care voiau să se îmbrace
din cap şi până în picioare în num ai două zile. Zadarnic le explică el că nu
ştie să facă pălării şi cizm e. Că pelerinele şi vestoanele şi căm ăşile iau m ultă
vrem e de lucru. Năstruşnicii clienţi o ţineau una şi bună că în două zile v? Or
să aibă totul nou pe ei. Iar pentru a întări pretenţiile ce le aveau, trântiră pe
m asa de croitorie o pungă burduşită cu galbeni.
Ultim ul argument fiind din cale-afară de convingător, domnul Izidor dădu
alarm a pe la prieteni, pe la cunoscuţi, alergă cu picioarele lui scurte,
transpiră, se certă cu lucrătorii lui şi cu jum ătate din meşterii Braşovului, iar
a treia zi de dimineaţă se prezentă într-o casă din Schei. Îl urm au zece
lucrători şi furnizori, cu întreaga comandă, din care nu lipseau nici pintenii
noi şi nici penele din frum oasele pălării. Asemenea unui com andant de
oaste, dom nul Izidor Cipai se oprea în dreptul fiecăruia dintre darnicii lui
clienţi, observând, corectând pe loc unele cusururi, adm irând şi dând sfaturi.
În faţa lui Caravană răm ase multă vreme pe gânduri. Pantalonii clientului
erau gata să crape, acoperind cu m are greutate picioarele ca butucii şi burta
strânsă în sus ca o guşă, care se răsfăţase în vechii pantaloni. Folosind nişte
adaosuri de postav, Izidor Cipai reuşi să-şi term ine isprava cu toată lauda,
iar la urm ă nu se putu reţine:
– Herr Caravană, purtam sănătos nădragi extra!
Dacă lucrurile se desfăşuraseră binişor acolo unde fusese vorba de
Costache Caravană, la Găluşcă Izidor transpiră de-a binelea gândindu-se cu
jale că e m ai uşor de îm brăcat un dovleac aşezat în coadă decât asem enea
specie de om .
După două ceasuri, cei zece bărbaţi, îm podobiţi cu tot ce găsise Izidor
m ai frum os în Braşov, încălecară pe caii lor odihniţi şi sprinteni, urm ându-şi
drum ul spre Alba-Iulia. În frunte călărea Cae Indru. Vânt Sălbatic o luase
înaintea celorlalţi cai cu m ulte lungim i. Avea chef de goană îndrăcită şi
num ai vorbele de mustrare ale tânărului îl m ai dom oleau din avântul pe
care şi-l luase. Găluşcă, Toroipan şi Tufănel îşi loveau din vreme-n vreme
săbiile cu palm a, plini de fală, cu toate că nu prea ştiau să um ble cu ele. Se

147
strigau unul pe altul subţiindu-şi vocile şi se săltau în şa fioroşi, spre hazul
celorlalţi. Dar dintre ei, cel m ai al dracului se dovedi Tufănel, căruia îi venise
cheful pe neaşteptate să-şi schimbe numele. De fapt, la primul popas începu
o adevărată ţesătură de cuvinte prin care căuta să insinueze noul său nume.
Iar dacă ceilalţi doi nu pricepură chiar pe loc, vina nu era în nici un caz a lui.
– Hei, dom nule Găluşcă! Spuse cu voce groasă. Eşti sigur că postavul
hainelor noastre e de cea mai bună calitate? Hm ! Să nu-mi spui mie Tufan
dacă negustorul acela nu ne-a păcălit cu postavul. Sim t cum m ă apucă
m ânia acum, când aflu asemenea treabă. Te asigur, domnule Toroipan,
spuse celuilalt tovarăş, că la întoarcerea m ea de la dom nul Sigismund
Báthory, Izidor Cipai nu va m ai scăpa de această sabie nici în gaură de
şarpe. Am să-l înţep cu ea până când va cădea în genunchi şi-m i va spune
cu lacrimi în ochi: " Dom nule Tufan, iartă-m ă!" Poate că atunci să mi se
m oaie inim a şi să-i răspund: " Piei din faţa mea, secătură! Tufan nu-şi
spurcă m âinile cu tine". Dom nul Tufan, nobilul m eu părinte, avea o vorbă: "
Să-l ierţi, Tufan fiule, pe cel care ţi-o cere! Aşa suntem noi cei din familia
Tufan".
Auzind asem enea lim buţie, Toroipan nu se m ai putu stăpâni şi zbieră la
el din toate puterile, încercând să-l oprească:
– Bă, Tufănele, m ai taci dracului din gură! Ce te-a apucat de turui ca o
m oară stricată?
Ochii lui Tufănel scăpărară de m ânie în faţa unei asem enea lipse de
politeţe. Ar fi vrut să-i răspundă tăios. Cu nişte cuvinte care să-l facă praf pe
Toroipan şi să-l pună pe gânduri pe prietenul Găluşcă, dar vorbele acelea
m ari şi frum oase nu-i veneau în minte, oricât se chinui el. Broboane de
transpiraţie îi apărură pe frunte din cauza efortului, dar nu putu găsi decât
un singur cuvânt, pe care îl pronunţă totuşi cu întreaga lui satisfacţie:
– Herr.
Toroipan îi urm ări cu atenţie faţa chinuită şi se întrebă în gând: "Ce
dracu’ o fi având Tufănel?". Apoi, când nu găsi nici un răspuns, zise:
– Ai spus ceva?
– Am spus. Sigur că am spus. Am spus, herr.
– Herr? Ce dracu’ m ai e şi acesta, bă Tufănele?
Tufănel îl privi de sus, dispreţuitor. O privire nim icitoare, care-l ului de-a
binelea pe Toroipan.
– Herr înseam nă - domnule pe nemţeşte. De ce rabdă pământul nişte
oameni ca tine care nu-şi bat capul să înveţe măcar nem ţeşte? Familia
Tufan vorbeşte în casă trei sau patru lim bi. Dom nul Tufan-tatăl ştie chiar
m ai multe.
Toroipan cătă cu milă la prietenul lui, gândindu-se că s-a ţicnit de-a
binelea de când cu sabia şi cu ţoalele noi. Nici prin minte nu-i trecu unde
bătea Tufănel.
– Ia ascultă, bă Tufănele! O întoarse mânios. Ce tot mă iei pe m ine cu
Tufan în dreapta, Tufan în stânga? Ce, nu-l ştiu eu pe taică-tu? Pe nea

148
Tufănel? Nu vindeţi voi linguri de lemn în piaţă la Zece Mese? Care lim bi ştiţi
voi?
Tufănel chibzui îndelung înainte de a-i răspunde, iar când sim ţi că şi-a
adunat cele mai bune cuvinte, răspunse de sus:
– Foarte adevărat, herr Toroipan! Fam ilia m ea a fost o fam ilie de
negustori. La poarta domnului Tufan-tatăl opreau cele mai arătoase trăsuri
cu boierii care tratau cele m ai de seam ă afaceri la noi.
– Auzi-l, Găluşcă, pe nebunu’ ăsta ce îndrugă! Strigă Toroipan crucindu-
se. La care poartă, bă? Că voi nu aţi avut gard de când vă ştiu.
Tufănel se ridică dintr-un salt. Duse m âna la pălărie, salută adânc şi
spuse:
– Domnule Toroipan, va trebui să încrucişăm săbiile. Nim eni din fam ilia
Tufan nu ar putea ierta asem enea obrăznicie. În gardă, dom nule!
– Stai cum inte, bă! Spuse dom ol Toroipan. Ce te-ai supărat? Nici nu ştim
să ne batem cu săbiile. Dacă vrei cu ciomagul, e altă socoteală.
– Nu, cu săbiile!
– Eşti cam într-o ureche! Ce, vrei să ne scoatem ochii cu fierăraiele astea
ascuţite? Nu m ă bat nici în ruptul capului!
– Bineee... nu ne batem! Dar recunoşti că eu m ă numesc Dom nul Tufan?
– Recunosc, Tufănele, dacă vrei tu. Parcă trebuie să faci atâta tărăboi!
Tufănel se întoarse cu un aer trium fător.
– Ai auzit, domnule Găluşcă? Recunoaşte.
– Am auzit, domnule Tufan, răspunse Găluşcă, m ai isteţ decât ei.
Vânătorii poposiră către seară la hanul Butoiul Tămăduirii, aflat într-un
colţ de pădure nu tocm ai departe de cetatea Sighişoarei. Afară începuse să
plouă mărunt. În sufrageria m are a hanului ardea un foc vesel într-un căm in
m are cât o cămară. Văzând că-i sosesc m usafiri, hangiul înteţi focul. În jurul
unei m ese, câţiva soldaţi de-ai principelui îşi sorbeau vinul din carafe mari,
vorbind zgomotos. Cae Indru îl recunoscu printre cei de la m asă pe Baltazar
şi-şi reţinu un zâm bet. Oşteanul tresări la rândul lui, iar după ce se foi o
vrem e se apropie timid şi întrebă:
– Înălţim ea-ta, nu vă fie cu supărare, aveţi cum va o soră?
Cae Indru răspunse cu bunătate:
– Am . Am chiar m ai m ulte.
– Dar una frum oasă, cu părul niţel cărunt? Care zicea că e de neam m are
şi cu oala aia de vin...
Cae se prefăcu a-l privi mirat, iar oşteanul sim ţi că se pierde cu totul.
– Care zicea că nobilii... care am avut cinstea...
– Vorbeşti de doam na Cociuban?
Baltazar se lum ină la faţă.
– Chiar aşa, înălţim ea-voastră! Dacă o vedeţi, să-i spuneţi că eu..., adică
dom nul Baltazar, a avut cinstea să-i trimită... cele mai respectuoase om agii.
– Îi spun, prietene, când mă întorc în Bucureşti.
– Acolo stă doam na?

149
 – Acolo.
Baltazar nu m ai ştiu ce să întrebe. Sau poate ştia, dar îi lipsea
îndrăzneala. Salutând cam în doi peri, nesigur pe picioare, oşteanul se
retrase între ai lui, gândindu-se că nu i-ar fi prea greu să facă un drum până
în cetatea Bucureştilor cu prim a ocazie care s-ar ivi.
Hangiul nu era mai puţin surprins, dar trăgând cu urechea la discuţia
dintre Cae şi Baltazar se lăm uri iute. În privinţa lui Ducu nu fu prea surprins
văzându-l printre acei simandicoşi oaspeţi, ştiind că pe vânător nu-l paşte
nici o prim ejdie. Pe uşa hanului era lipit un ordin prin care se stingea
urm ărirea lui şi a prietenilor.
La un sem n al hangiului, slujitorii alăturară câteva mese. Dinspre
bucătărie se sim ţeau nişte mirosuri îm bietoare. Cae porunci m âncare şi
băutură şi pentru masa oştenilor. Aceştia îi m ulţum iră zgom otos, iar oalele
cu vin apucate de mâini harnice abia îşi trăgeau sufletul între două urări de
sănătate.
Curând, Găluşcă, Toroipan şi Tufănel trecură la m asa oştenilor, unde se
sim ţiră m ai în voie. Cuprins de o m are fericire, Găluşcă observă câtă
im presie făcuse îm brăcăm intea lor asupra acelor oşteni. Se schim bară între
ei o sută de gingăşii şi atenţii, Iar când toate astea se domoliră, Găluşcă avu
grijă să le reînnoiască. Sim ţind că Baltazar e şeful lor, se aplecă tainic spre
el şi-i şopti, astfel încât să audă toată lumea:
– Îl vezi pe dom nul acela înalt, cu faţa frum oasă?
– Îl văd.
– Dum nealui e dom nul Cae Indru. E prim a sabie din lum e. Alături e un
dom n m ai m ărunt, cu figură de băieţaş. L-ai văzut?
– Da, dom nule! Tresări Baltazar, amintindu-şi de noaptea în care
pierduse patru oam eni încercând să-l ia prizonier. Ordinul de pe uşa hanului
îl ferea de necazuri. - A dracului e politica! Gândi el.
– El e a doua spadă din lume, continuă Găluşcă. Oştenii scoaseră
exclamaţii de m irare, spre satisfacţia celor trei.
– Dumnealui e dom nul Tufan. În ordine, ar fi a treia spadă din lum e.
Tufănel sim ţi cum i se moaie picioarele pe la încheieturi de plăcere şi îl
privi pe Găluşcă plin de adâncă recunoştinţă. Iar când grăsunul dori să
continue îi luă vorba din gură:
– De fapt, lum ea spune că eu, dom nul Găluşcă şi domnul Toroipan am fi
cam de forţe egale şi de m ulte ori s-a întâmplat ca într-o încăierare unde eu
nu am apucat să împung m ai m ult de trei-patru inşi, dom nii aceştia să ia în
vârful săbiilor câte-o duzină. De multe ori, domnul Tufan-tatăl, nobilul m eu
părinte, spunea că ar fi bine să ne astâm părăm până nu lipsim ţara de
dincolo de Dunăre de partea bărbătească. Şi te rog să mă crezi, dom nule
Baltazar, că dom nul Tufan-tatăl a fost un m are spadasin la viaţa lui.
– Care spadasin, bă Tufănele? Întrebă Toroipan, ceva m ai greu de cap. A
pus nea Tufănel mâna vreodată pe sabie? Dă-te, mă, în câştig cu m inciunile
tale! Care ai străpuns tu cinci inşi cu sabia?

150
 Tufănel şi Găluşcă îl priviră veninoşi. Iar dacă privirile lor ar fi putut să
ucidă, bietul Toroipan ar fi trecut în lum ea drepţilor fără să m ai aibă timp de
o rugăciune cât de scurtă.
– Te-ai îmbătat, prietene! Spuse Găluşcă râzând. Nu-i nim ic! Domnii
aceştia ştiu de glum ă.
Toroipan cătă spre el cu ochii înceţoşaţi.
– Care îm bătat, bă Găluşcă? Nea Tufănel... nobilu... pfui! Ai, că sunteţi
grei! Nobilu... Auzi, nea... acesta... Baltazare? Nea Tufănel... nobilu, care cu
lingurile de lem n... La piaţă... La Zece Mese... Fir-aş al naibii! Mor, bre! Ăştia
am ândoi îngheaţă apele când le umblă morişca. Cu sabia... Cu cinci inşi...
care cinci inşi, bă Tufănele? Auzi... bre, Baltazare... ăştia au sabie de azi-
dim ineaţă.
– Scuzaţi, dom nilor! Interveni Găluşcă. Nobilul nostru prieten, dom nul
Toroipan, s-a cam ... hm... a cam întrecut m ăsura. Al naibii vin!
Oştenii îi scuzară din toată inim a. Se cam întrecuseră şi ei cu închinatul
cănilor. Totuşi, pe feţele lor se strecură o oarecare îndoială. Tufănel,
observând că vorbele lui Toroipan sem ănaseră neîncredere, se ridică destul
de nesigur pe picioare. Când îşi regăsi cât de cât echilibrul, trase sabia şi o
ridică deasupra capului ca pe-un ciom ag, fandă de vreo câteva ori
îm pleticindu-se, apoi se opri cu acel calm plin de m ăreţie pe care ţi-l dă
puterea vinului m ult şi zise:
– Dom nule Baltazar, m i-ai plăcut! Să mă arză focu’ dacă te mint! Eşti un
om de viaţă, bre! Uite îţi arăt o figură. Auzi, nea Baltazare? Asta e figura
dom nului Tufan-tatăl şi a m ea. Bă, Baltazare, ia fii atent la m işcarea asta!
Ridici ciom agul... asta... sabia deasupra capului când adversaru’ vrea să te
dilească la bilă. Aşa se apără loviturile de ciom ag... adică de sabie. Îl apuci
cu am ândouă mâinile de capete şi adversaru’ nu m ai are spor. La loviturile
laterale îl duci drept pe lângă corp, ţinându-l tot de am ândouă capetele.
Baltazar şi oştenii făcură ochii m ari, fapt care-l obligă pe Găluşcă să
intervină degrabă:
– Până acum , tactica la sabie a fost cu o singură mână. Vedeţi şi dom niile
voastre că într-o singură mână nu ai putere ca în am ândouă.
– Şi nu vă tăiaţi la mâini în propria sabie? Se interesă Baltazar uluit.
– Nu, dom nule! Purtăm mănuşi. Nişte m ănuşi de fier. Fiecare m ănuşă
cântăreşte cât un cap de vacă.
*
Înnoptase devrem e. Pe la cinci ceasuri după-am iază, s? E lăsase
întunericul. Un întuneric de iarnă urâtă, fără zăpadă, cu vânt aspru, tăios. În
curtea palatului princiar de la Alba-Iulia soseau primii invitaţi. Trăsurile
elegante, purtate de cai de rasă, opreau pe rând la peronul puternic luminat
de opaiţele multe. Balul principelui aduna în seara aceea elita nobilim ii
ardelene şi nimeni nu se gândise o clipă la un refuz al invitaţiei, fie că nu
dorea să se pună rău cu Sigism und Báthory sau numai din sim plă
curiozitate. Prezenţa vânătorilor, pe a căror capete se pusese cândva preţ în

151
aur, făgădui a să fie sarea şi piperul acelei seri. Curtenii şi invitaţii se uniră
iute în cercuri, după felul în care se cunoşteau între ei, întrebându-se dacă
vânătorii vor avea destulă îndrăzneală să se înfăţişeze. Mândrele doam ne
chicoteau între ele pe seam a principelui gândindu-se că principele va trece
prin mom ente destul de grele când vor apărea acei neciopliţi care, cu
siguranţă, dormiseră m ai mult prin colibe şi nu erau în stare să deosebească
o doam nă de un cerb şi poate că nici nu ştiau să vorbească. Stela Cristu fu
înconjurată iute de un grup m are de admiratori. Se sprijinise palidă de
m arginea unei canapele, iar vorbele de duh ale tinerilor nobili zburau pe
lângă urechile ei fără să le prindă înţelesul. Curând, avea să pornească
balul. Aşteptau doar sosirea principelui. După spusele cancelarului, vânătorii
nu erau dintre aceia care se lasă prea mult aşteptaţi. Tânăra fată arunca
m ereu privirile către uşă. Avea să-l întâlnească pe Cae Indru după doi ani.
Se întreba dacă înfăţişarea lui se schim base. Dacă nu-şi pierduse cum va
aerul acela som noros, care îl prindea atât de bine. Tinerii curtezani ridicară
din umeri, m iraţi. Stelei i se dusese vestea nu num ai pentru frum useţe, ci şi
pentru isteţime. Or, nu prea rem arcaseră aşa ceva la ea. Sau poate că aerul
ei absent se datora unei cauze pe care încă nu o înţelegeau. Îi urmăriră
privirile. Acele priviri furişate spre uşă. Contele Teleki era parcă m ai frum os
ca oricând. Paloarea căpătată după rana de la umăr îl prindea de minune.
Ochii lui negri şi vii arătau adânci, gânditori. Rem arcase şi el că Stela nu se
află în apele ei. Abia îi aruncase o privire în treacăt. Pe cine aştepta ea oare?
Principele îşi făcu apariţia pe una din uşile laterale. Se formă repede un
culoar de trupuri vii. În urm a principelui călca uşor acel popă iezuit, Alfonso
Carrillo, prietenul, dascălul şi sfătuitorul său. În dreapta lui Carrillo trecu
gânditor cancelarul Iojica, îm brăcat în nelipsitele lui haine negre. Părea mai
gânditor ca de obicei.
Baronul Albert de Szentiváni dispăruse la braţul doamnei baroane Maria-
Florenţa de Szentiváni, încurcat în dantelele ei m ulte.
– N-au curajul să vină, şopti baronul. Mă m ir că principele nostru a putut
să facă asem enea invitaţie unor lotri.
– Să crezi dom nia-ta că nu vor veni! Răspunse înţepată Maria-Florenţa.
Ce i-ar opri să vină? Team a? Haida-de! Ä‚ştia nu ştiu ce e team a. S-ar putea
ca la ceasul acesta să se afle chiar printre noi. În atâta lum e câtă e aici, cine
i-ar mai recunoaşte?
Auzind asem enea vorbe, Szentiváni se întoarse degrabă şi-şi plim bă
privirile prin m ulţime.
Principele se aşeză pe tronul lui aurit, îm podobit cu nenum ărate pietre de
preţ. Carrillo rămase în picioare, alătur? I de cancelar. Aşteptau am ândoi să
audă dorinţele lui Sigism und. În faţa tronului, păstrând o oarecare distanţă,
se grupară nobilii, având în frunte pe cei mai de seam ă dintre ei. Bijuteriile
doam nelor scânteiau în lum ina puternică. Tăcerea se aşternu atât de
adâncă, încât cel m ai uşor foşnet de rochie părea de nesuportat. Principele
îşi privi supuşii gânditor. Printre cei mai de seam ă îi rem arcă pe

152
com andantul Kornis, pe contele Teleki, pe Beckembauer, pe contele
Francisc Teke, alături de slăbănoaga lui doamnă şi cele trei fiice, una m ai
frum oasă ca alta. Privirea lui se opri o clipă asupra Stelei şi faţa i se lum ină
de plăcere.
– Crezi că vor veni vânătorii aceia? Se întoarse brusc spre cancelar.
– Cu siguranţă, m ăria-ta. Aseară au fost văzuţi la hanul Butoiul
Tămăduirii, la un sfert de ceas călare de cetatea Sighişoarei. Au înnoptat
acolo. O ştafetă a gonit încoace peste noapte şi ne-a adus această veste.
– Dom nule Iojica, râse pentru prim a oară în seara aceea principele, sunt
sigur că eşti om ul cel m ai bine informat din întreaga Transilvanie.
– Adevărat! Răspunse acesta sim plu. Şi odată cu m ine şi măria-ta!
– Aşa este! Întări principele. Ce m -aş face fără domnia-ta?
Com andantul arm atelor ardelene, domnul Kornis, tresări auzind lauda lui
Báthory, Dacă principele o ţinea aşa, erau puţine şanse să-i poată aresta pe
acei vânători. Doar Carrillo observă tresărirea lui Kornis. Ca să-l liniştească,
îi făcu un sem n discret. Dar acel semn tainic nu scăpă ochiului ager al lui
Iojica.
– Măria-ta, îndrăzni contele Francisc Teke, am auzit că avem oaspeţi de
seam ă... hm... din Ţara Rom ânească. Să fie oare vorba despre acei vânători
pe ale căror căpăţâni s-a pus preţ de aur? Nu cumva am pus asem enea preţ
pe nişte fantome?
– Nişte fantome despre care căpitanul nostru, dom nul Albert Király, ne
scrie că au făcut m ari stricăciuni turcilor, zâm bi Sigismund.
– Se cade oare să-i primim ? Întrebă cu multă îndrăzneală contele. Dacă
nu sunt fantome, cu atât m ai rău pentru ei. Am auzit că ne-ar fi păgubit de
nişte aur. Şi multe lucruri rele s-au pus în seam a lor. Oare putem sta la balul
m ăriei-tale alături de nişte lotri?
– Eu stau, se încruntă Sigismund. Cine să sim te ofensat e liber să plece.
Chiar dacă voi răm âne singur, tot îi aştept.
Fu rândul contelui să se înfurie. Fam ilia lui se bucura de unele drepturi pe
care nu le aveau ceilalţi şi hotărî să se folosească de ele.
– Avem dreptul la unele lăm uriri, zise m ândru. Ţinem două mii de oşteni
în arm ata Transilvaniei. Oşteni pe care îi îm bracă fam ilia noastră. Unele legi
m ai vechi ne îm puternicesc să cerem lămuriri în toate problemele legate de
bunul mers? Al principatului.
– Aşa e, dom nule Teke! Sări cancelarul în sprijinul principelui. Dar aici nu-
i vorba despre problem ele Transilvaniei, ci de nişte invitaţi ai principelui,
ceea ce nu-i totuna.
– Să avem iertare! Interveni Kornis. Nouă şi dom nului conte nu ne este
indiferent bunul renum e de care se bucură curtea din Alba-Iulia.
Cancelarul făcu un semn împăciuitor cu mâna, iar din gestul acela, Kornis
îşi dădu seam a vag că Iojica pregăteşte un răspuns tăios. Îl cunoştea bine şi
ştia cu precizie că făcuse vreo greşeală pe care o va specula cancelarul.
– Toţi ne interesăm de bunul renum e al curţii noastre, zise Iojica parcă

153
din vârful buzelor. Dom nul Kornis a uitat, se pare, că nu dispune de
drepturile pe care le are domnul Teke. Iar pentru faptul că a îndrăznit să-l
înfrunte pe m ăria-sa principele, cred că îl vom chem a curând în faţa unui
tribunal. Recunoaşteţi, dom nule comandant, că aţi face la fel dacă un
căpitan de-al vostru ar îndrăzni?
Kornis păli. Făcuse o prostie din care nu prea avea scăpare. Îi privi
rugător pe Carrillo. Iezuitul se dovedise meşter în multe chichiţe şi-l
înfruntase de nenumărate ori chiar pe Iojica.
– Vă cer iertare, dom nule cancelar! Se ridică greoi Carrillo. Dom nul
Kornis nu are drepturile pe care le are dom nul conte, dar nici nu i-a cerut
socoteală principelui. A afirm at doar că nu-i este indiferent bunul renum e al
curţii noastre. Ca bun patriot şi ca bun supus al principelui, era norm al să
spună un asem enea lucru.
Cancelarul răm ase pe gânduri. Principele îl privi m irat. Iar ceilalţi
ascultători crezură că iezuitul îl băgase în cofă pe tăiosul Iojica. Carrillo
zâmbi ironic. În schimb, principele izbucni nerăbdător:
– Aşteptăm părerea voastră, domnule cancelar.
– O aveţi, m ăria-ta! Întâi nu voiam să-i răspund dom nului Carrillo, fiind
convins că dom nia-sa a rem arcat tonul cu care a vorbit dom nul Kornis. Dacă
nu l-a rem arcat nici el şi nici onoraţii oaspeţi pe care avem cinstea să-i
găzduim , nu mai am nim ic de spus.
Carrillo tăcu. Nu avea ce să răspundă. Întreaga asistenţă remarcase
tonul m ânios al comandantului. Îl afurisi în gând pe Iojica, fără a se putea
reţine să-i admire inteligenţa sclipitoare. Kornis, sim ţind că toate privirile
sunt aţintite asupra lui, trase sabia cu un gest teatral şi o aşeză la picioarele
principelui. Dar Sigism und dorea să fie generos în seara aceea. O privi din
nou pe Stela Cristu. Obrajii ei erau palizi. Poate din cauza acelui incident
neplăcut. Pentru ea hotărî să facă un gest măreţ. Dacă ar fi ştiut adevărata
cauză a palorii tinerei fete, poate că m ulte din planurile lui s-ar fi schim bat
în seara aceea.
– Ridică-te, dom nule Kornis! Spuse blând. Pune sabia la locul ei! De sabia
dom niei-tale mai avem m ultă nevoie. Iar dumneata, dom nule conte Francisc
Teke, cred că ai dreptul la un răspuns. Îl vei avea. În seara aceasta va fi aici
un loc de judecată. Îi vom judeca pe acei vânători dim preună cu toţi
m usafirii noştri şi nu cred că ei vor avea ceva de pierdut. Mai degrabă cred
că au fost nedreptăţiţi de noi.
În timp ce erau aşteptaţi cu atât de însem nată nerăbdare, cei zece
vânători intrară în cetatea Alba-Iulia. În frunte călărea de data aceasta
Costache Caravană, absorbit cu totul de gândurile lui. Nu-i plăceau
asem enea vizite. Domnii şi principii se jucau prea uşor cu prom isiunile. Dacă
principele urmărea prinderea lor, nici nu se putea o capcană m ai bună ca
aceasta. O nelinişte ciudată stăruia asupra lui. Şi cu cât se apropia de palat,
cu atât îi creştea neliniştea.
În urm a lui Costache călărea Ducu. Bănuitor şi precaut, îndrăzneţ şi

154
curios din fire, tânărul spadasin nu ar fi renunţat la vizita aceea pentru nim ic
în lum e. Chiar dacă principele ar fi urmărit prinderea lor, o asem enea
înjosire pe care ar fi căpătat-o Sigism und i-ar fi purtat un num e rău prin
toate capitalele Europei. Un om de talia lui nu se putea face de râs.
Chirilă Zece Cuţite era nem ulţumit. Principele şi curtenii lui nu-l
interesau. Gândurile lui rămăseseră în cetatea Bucureştilor, acolo unde
Mihai-vodă avea m are nevoie de ei. Nu renunţase la drum ul acesta, numai
cu gândul că s-ar putea lega o m ai m are prietenie între curtea lui Sigism und
şi cea a lui vodă.
Cae Indru nu avea nici el m otive să fie prea vesel. Iojica îl înştiinţase în
scrisoarea trimisă drept invitaţie că Stela Cristu şi contele Lajos Teleki sunt
pe cale să se logodească. Ştirea o strecurase printre rânduri, înconjurată de
alte evenim ente petrecute în Transilvania. Tânărul bănuia acum că Iojica
intuise în vreun fel vechea lui prietenie cu Stela. Nu-i lua în num e de rău
Stelei că se pregătea de logodnă. De fapt, nu avea nici un drept asupra
fetei. Cu siguranţă că îl şi uitase. Au stat atât de puţin îm preună! Poate că
Teleki i se potriveşte m ai bine. Îl ştia pe conte. Acesta îi putea oferi bogăţie
şi strălucire. Îi putea asigura o viaţă liniştită. El era un biet vântură-lum e,
fără avere şi fără căpătâi. Sm uci puternic de căpăstru. Vânt Sălbatic se
ridică în două picioare. Se scutură din am ărăciunea lui şi-şi m ângâie calul cu
dragoste. Primise invitaţia numai la gândul că o va revedea pe Stela. Şi din
această cauză, drumul de la Bucureşti până la Alba-Iulia i se păruse de două
ori mai lung. Dreptul s-o vadă nu i-l putea lua nim eni. Şi poate că era pentru
ultim a oară. Se gândi la viitoarele înfruntări cu turcii. Îi aşteptau lupte mari
şi grele. Se va preface că n-o cunoaşte, răm ânându-i satisfacţia unei priviri
de-o clipă.
Majordomul curţii anunţă cu o voce puternică:
– Dom nul Chirilă Zece Cuţite.
Vânătorul călcă pe dalele de piatră fără să pară cât de puţin tulburat. De
la uşă la tronul principelui, curtenii se îm părţită iute, lăsând un culoar viu
între ei şi nu s-ar fi putut spune că nobilii aceia cu num e atât de mari şi de
cunoscute nu se înghesuiră, îm pingându-se graţios şi călcându-se pe
picioare. Statura înaltă şi falnică a renum itului vânător sm ulse un m urm ur
de admiraţie. Ochii lui ca jăraticul atraseră privirile doam nelor ca un magnet
uriaş. Acesta era deci om ul care um blase ani în şir prin Transilvania ca o
umbră, îm părţind moartea în rândul acelora care scăpau de sub judecata
legilor părtinitoare. El era acel teribil vânător care condam nase la m oarte o
întreagă solie turcească şi îndeplinise sentinţa chiar în cetatea de scaun, iar
oştile principelui l-au căutat neputincioase. În jurul lui se ţesuseră legende,
unele m ai aproape de adevăr, altele înflorite în fel şi chip. Chirilă nu luă în
seam ă murm urele din jurul lui. Înaintă hotărât spre principe, fără să se uite
în dreapta sau în stânga. Se opri la câţiva paşi de tron, scoase pălăria cu un
gest aspru şi salută scurt. Poate prea scurt, ca în faţa unui egal al său.
Sigism und Báthory îşi ascunse m ânia sub un zâm bet maliţios, fapt care

155
nu-i scăpă lui Iojica. Iar cancelarul nu se bucură deloc observând că în sală
apăruseră pe neaşteptate m ai m ulţi oşteni decât se obişnuia.
– Domnul Costache Caravană, strigă majordom ul. Omuleţul acela rotund,
cu ochii niţel bolboşaţi, parcă a mirare, stârni printre privitori câteva
zâmbete de îngăduinţă. Nu prea arăta a luptător, iar pe faţa lui grăsuţă nu
se putea citi măcar o urm ă de inteligenţă. Şi doar îi m ersese faim a despre
şiretenia lui. Num ai Bocskai tresări, şoptindu-le vecinilor că îl văzuse pe
acest grăsun, care umbla pe un cal cu num e de iapă, doborând într-o ocazie
patru oam eni vestiţi luptători cum ai doborî nişte pui de găină. Astfel,
crescură din nou acţiunile lui Costache, iar dintre toţi, cea mai încântată de
asem enea veste păru a fi baroana Maria-Florenţa de Szentiváni.
– Dom nul Ducu cel Iute, se auzi dinspre intrare. Tânărul păşi printre
curteni uşor îm bujorat. Acesta să fi fost oare m arele spadasin care-l
trim isese în lumea drepţilor pe Roco Perisini? Parcă era greu de crezut. Să fi
fost oare acesta omul care îl găurise cu sabia pe contele Bindácz, acel
spadasin fără egal în Transilvania?
– Dom nul Cae Indru!
La auzul acestui nume, Stela Beckem bauer îşi reţinu cu greu un ţipăt.
Faţa îi păli brusc, dar spre norocul ei, cei din jur nu aveau ochii pentru ea în
acele momente. Doar Ştefan Iojica observă tulburarea fetei şi se convinse
definitiv că-l iubeşte pe Cae. Apariţia tânărului stârni m urmure de adm iraţie.
Om ul acesta cu faţa prelungă, dulce, parcă lucrată din m arm ură, cu statura
înaltă şi elastică, plină de tinereţe, cu privirea niţel som noroasă, nu arăta
nici pe departe a tâlhar, aşa cum îi m ersese num ele. Pe acest om îl sărutase
Mihai-vodă, de faţă cu întreaga oştire. Cae se opri o clipă lângă uşă. Nu se
arăta grăbit, ca ceilalţi. Privirea lui cuprinse fără grabă acea mulţime
curioasă. O fracţiune de secundă, ochii lui zăboviră asupra Stelei, ca din
întâm plare. Fata căută sprijin şi se rezem ă de Teleki, aflat alături.
– Dom nul Niţă Praştie.
Înalt şi subţire, cu pălăria mare uşor trasă pe frunte, cu privirea furişă,
parcă la pândă, faimosul aruncător de praştie trecu absent printre rândurile
nobililor.
– Dom nul Petrache cel Mic!
Se auziră din nou m urmure. Petrache cel Mic arăta cât un munte clădit
num ai din muşchi.
– Dom nul Sile Adorm itu!
Sile păşi în sală cu acea eleganţă specifică unor cavaleri din Apus. Doar
inim a lui se făcuse mică, aflându-se pentru prima oară într-o situaţie de
m are cinste.
– Dom nii Găluşcă, Toroipan şi Tufan-fiul!
Cei trei voinici, cu m utrele lor cam ipocrite, păşiră în sală umăr lângă
umăr, zăngănindu-şi săbiile şi pintenii, călcând apăsat şi semeţ, hotărâţi să
nu-şi cedeze unul altuia întâietatea, făloşi cum îi învăţase dom nul Sile,
izbind cu coatele în trecere pe nobilii curioşi. Ajunşi în apropierea principelui,

156
scoaseră un picior mult înainte, îşi prinseră pălăriile cu un gest larg, se
aplecară m ult pe piciorul din faţă şi salutară adânc, m ăturând podeaua cu
penele pălăriilor, executând cel m ai desăvârşit salut cavaleresc.
– Fiţi bineveniţi, dom nilor, Găluşcă, Toroipan şi Tufănel! Spuse principele
citindu-le num ele de pe un bileţel aflat alături.
– Tufan! Îl corectă Tufănel.
– Tufan! Aprobă principele.
– Fiul! Murm ură Tufănel.
– Fiul! Fu de acord Sigismund.
Curtenii se apropiară, curioşi să asculte discuţia dintre principe şi
vânători, păstrând totuşi o distanţă respectuoasă de vreo zece paşi.
– Iată, dom nilor, zise principele zâm bind, ani de zile trupele m ele nu au
putut să vă aducă în faţa noastră, iar o sim plă invitaţie ne dăruieşte această
plăcere.
– Ceea ce dovedeşte, măria-ta, că buna înţelegere valorează m ai mult
decât forţa arm elor! Răspunse aspru Chirilă.
– Buna înţelegere sau iscusinţa, zâm bi principele.
Caravană se încruntă uşor. Cae Indru păru dintr-o dată mai som noros
decât fusese. Ducu privi în tavan, căutând parcă un punct anum e. Sile îşi
pipăi buzunarul în care purta o singură piatră. Coatele lui Petrache cel Mic
se desfăcură niţel de lângă corp. Dar nim eni dintre ei nu făcu o m işcare mai
aparte în faţa acelor cuvinte care sem ănau a trădare. Principele urm ări
atent feţele vânătorilor şi-i socoti mai puţin inteligenţi decât le m ersese
faim a.
– Oare dragostea sau adm iraţia pentru curtea noastră v-a făcut să
răspundeţi atât de iute acelei invitaţii? Zău că nu e de glum ă să faci un
asem enea drum din cetatea Bucureştilor până la Alba-Iulia, doar pentru un
bal!
– Am răspuns invitaţiei unui principe, răspunse tăios Cae Indru. Dom nul
Ţării Rom âneşti ne-a însărcinat să aducem m ăriei-tale vorbe de sănătate.
Baluri avem şi în cetatea Bucureştilor şi nici acolo nu prea ne îm bulzim la
ele. Unele lucrări grabnice şi primejdioase lasă balurile pe planul al doilea.
Iar dacă în atenţia m ăriei-tale a fost num ai invitaţia la un bal, atunci cu
adevărat distanţa între Bucureşti şi Alba-Iulia este foarte mare.
Cae vorbise astfel, hotărât să lim pezească lucrurile. În schimb, principele
îşi muşcă buzele de supărare auzind insinuantul răspuns al vânătorului şi nu
se putu opri să răspundă m ai aspru decât ar fi vrut:
– Dom nul Ţării Rom âneşti e slujitorul nostru, iar voi, domnilor, sunteţi
abia slujitorii lui. Orice slujitor are datoria să se înfăţişeze înaintea
stăpânului la prim a poruncă.
Cae îşi dădu seam a de situaţia grea în care intraseră. Num ai un răspuns
plin de îndrăzneală ar mai fi putut îndrepta lucrurile. Şi, spre uimirea
m ulţim ii de curteni, zâm bi candid.
– Dom nul Ţării Româneşti e slujitorul lui Dumnezeu şi al ţării sale! Alt

157
stăpân asupra noastră nu ştim. Câtă vrem e ne-aţi poruncit, nu am venit la
curtea din Alba-Iulia, m ăria-ta. Şi nici cu forţa nu ai putut să ne aduci.
În sală se produse mişcare. Asem enea îndrăzneală devenise cu totul
primejdioasă.
– Uiţi unde te afli! Strigă principele, mânios.
– Nu uit. Măria-ta şi-a uitat datoriile de gazdă!
Observând m ânia principelui, Kornis se repezi şi puse mâna în pieptul lui
Cae. O clipă, ochii tânărului se îngustară. Mâinile i se m işcară parcă leneş,
iar com andantul se izbi puternic cu fruntea de dalele de piatră. Soldaţii
făcură un pas. Dar vocea cancelarului îi opri să-l facă şi pe-al doilea.
– Să nu-i atingă nim eni!
Principele vru să dea ordin de arestarea cancelarului dimpreună cu
vânătorii, dar Iojica i-o luă înainte.
– Aceşti oameni sunt m usafirii principelui. Ridică-te, dom nule Kornis!
Cum ai îndrăznit să nesocoteşti voinţa principelui? Ai prim it vreo poruncă
din partea m ăriei-sale? Mi se pare că pentru a doua oară în această seară
m eriţi să fii judecat.
Îi întoarse com andantului spatele cu o mişcare aspră şi continuă în faţa
lui Sigism und:
– Măria-ta, m ă rog pentru iertarea dom nului Kornis, care prin purtarea lui
ar fi putut face o ruptură între noi şi curtea din Ţara Rom ânească. Aceşti
oameni sunt trimişii lui Mihai-vodă. La curtea noastră nu s-au mai întâm plat
asem enea lucruri de ocară.
Principele înţelese aluziile cancelarului şi-i fu recunoscător că-l scosese
dintr-o m are încurcătură. Cu câteva clipe înainte, era gata să-i aresteze
chiar el, cuprins de furie. Dar furia trebuia s-o reverse asupra cuiva, iar ţap
ispăşitor nim eri Kornis.
– Comandante, se pare că nu te sim ţi prea bine în această seară. Cred că
ar fi mai bine pentru sănătatea dom niei-tale să te retragi şi să te odihneşti.
Nu vom uita să te chem ăm când se va ivi prilejul nim erit. Eşti liber,
dom nule, să m ergi să te cauţi de sănătate.
Kornis salută palid ca un mort şi se retrase. Pierduse bătălia cu Iojica şi,
pe deasupra, intrase în dizgraţie.
Tot cancelarul fu cel care făcu să treacă acel moment neplăcut, ştiind cât
de m ult iubea Sigismund m eşteşugul arm elor.
– Măria-ta, am auzit că aceşti dom ni au adus mari foloase creştinilor
păgubindu-i pe turci prin iscusinţa arm elor şi a gândului. Poate că ar trebui
să-i răsplătim aşa cum num ai principele Transilvaniei ştie s-o facă. Iar aceşti
dom ni ar putea să ne dăruiască o seară deosebită arătându-ne ceva din
iscusinţa lor în mânuirea unor arm e care le-au făcut m are faim ă chiar până
în capitalele din apusul Europei. Cred că regele Franţei, care iubeşte ca şi
principele nostru vitejia şi iscusinţa, ar da m ult ca să vadă un asem enea
spectacol.
La auzul acestor vorbe, principele se domoli cu totul, reuşind chiar să

158
râdă vesel. Trebuia să nu scape fericitul prilej. Num ai dacă acei vânători
erau cu adevărat pricepuţi.
– Poate am vorbit cam aspru, dom nilor, se întoarse către oaspeţi. Am ,
totuşi, convingerea că m eritaţi asem enea vorbe, de vrem e ce nu aţi găsit de
cuviinţă să vă înfăţişaţi m ai devreme în faţa noastră şi să ne arătaţi că aţi
fost urm ăriţi nu totdeauna pe drept. Dar să lăsăm aceste lucruri! Ideea
dom nului cancelar e cum nu se poate m ai bună! Poate că în felul acesta
vom reuşi să aducem printre noi puţină căldură.
Curtenii aprobară zgomotos propunerea. Vânătorii priviră întrebători spre
Cae, considerându-l pe tăcute conducătorul lor. Tânărul se gândi că
primejdia încă nu e cu nim ic înlăturată. Iar o demonstraţie de iscusinţă şi
forţă nu strică. Ba dim potrivă: e bună totdeauna, fiindcă intim idează. Îşi
croise în minte un plan de acţiune şi poate că propunerea venea tocm ai la
tim p.
– Plăcerea ar fi de partea noastră! Hotărî el. Cu ce ar dori măria-ta să
începem ?
– Cred că o luptă cu sabia ar fi un început bun. Din păcate, nu avem
adversari pe m ăsura voastră, dom nilor.
– Avem ! Spuse repede Carrillo. Ştiind că i-ar plăcea măriei-tale un
asem enea spectacol, ne-am îngrijit din timp. Părintele Grasa a fost un
renum it profesor de scrim ă, iar cavalerul Jan Siloky se pare a fi cea mai
bună spadă a Transilvaniei.
– Aşa e! Aprobă Sigism und, încântat.
Carrillo făcu un sem n. Dintr-o încăpere alăturată îşi făcură apariţia
părintele Grasa şi Jan Siloky, urm aţi de un slujitor care purta patru săbii cu
vârfurile boante. Cae făcu un gest de invitaţie spre Ducu. Tânărul îşi
deschise propria sabie şi o lăsă în mâinile lui Tufănel. Înaintă apoi vreo câţi
paşi, făcu o reverenţă adâncă în faţa celor doi spadasini şi întrebă politicos:
– Cine dintre dom niile-voastre îm i face cinstea să începem ?
Carrillo hotărî în locul lor:
– Domnule Siloky, fă-ne plăcerea şi arată-i domnului Ducu măiestria
dom niei-tale!
Cunoscând bine dibăcia lui Grasa, îl păstră pentru Cae Indru, convins prin
sim plă im presie că poate mai m ult decât Ducu, având astfel prilejul de a
asista la un spectacol cum nu se întâlnesc multe. Dar după prim ele
schim buri de lovituri dintre Ducu şi polonez, iezuitul exclamă în gând:
– Pe toţi dracii, Doam ne iartă-m ă, flăcăul acesta pare un pui de diavol.
Parează tot ce i se trim ite şi încă nu a atacat până acum . Dar iată că Siloky
pregăteşte o lovitură m are. Ah, Ducu a parat lovitura! Totuşi, văd că dă
îndărăt în faţa polonezului.
Cei doi se mişcau repede. Fulgerau scurt, lucrând m etodic, încercând ici-
colo, căutând punctele slabe, pregătind atacul decisiv prin m işcări
înşelătoare. Din sală se auzeau murmure de adm iraţie. În faţa unui Siloky
dezlănţuit, vânătorul para calm , retrăgându-se pas cu pas. Iar când pe faţa

159
polonezului apăru un zâm bet de superioritate, Ducu porni un dans îndrăcit
în jurul lui. O lovitură dată năprasnic, lângă um ăr, aruncă sabia polonezului
cât acolo, punând capăt luptei.
Polonezul râse prietenos şi observă fără supărare:
– Dom nule, sunteţi m ai bun! Am simţit acest lucru de la primul schim b de
lovituri. Nu m i-am închipuit că ar putea să m ă biruie cineva în partea
aceasta a Europei. Şi zău că nu prea am obiceiul să m ă laud! Aţi atacat o
singură dată. În rest, dom nia-ta ta te-ai jucat cu m ine, parând parcă în
glum ă tot ce ţi-am trim is.
– Mai încercaţi o dată! Strigă Sigism und entuziasm at.
– De prisos, m ăria-ta! Răspunse polonezul. Dom nul acesta e tot ce am
văzut m ai bun în scrim ă până azi!
La un sem n al lui Carrillo, părintele Grasa se apropie de Indru, purtând
cele două arm e sub braţ. Şi nu s-ar fi putut spune că iezuitul ar fi fost o
figură tocm ai comună. Întreaga lui făptură era form ată din linii parcă
întrerupte pe undeva. Cu toată înălţim ea respectabilă, m âinile îi atârnau
până aproape de genunchi. Fruntea ţuguiată, străjuită de nişte urechi
clăpăuge, scotea parcă m ai m ult în evidenţă faţa oacheşă, ca un triunghi, cu
gura subţire suptă înăuntru, pierdută sub nasul coroiat şi lung, în form ă de
plisc. O figură m ai şuie? Decât a părintelui Grasa cu greu s-ar fi putut dibăci
cale de o sută de mile îm prejur.
– Domnilor, luă cuvântul Carrillo, părintele Grasa a fost m ulţi ani profesor
de scrim ă. Num ele lui a ajuns cunoscut la Paris, la Veneţia şi la Madrid. Din
şcoala sa au ieşit spadasini cu mare faimă. Cred că m ăria-sa principele şi
dom niile-voastre veţi avea un spectacol rar dacă şi dom nul Cae Indru se va
ridica la aceeaşi înălţim e.
Grasa îl salută adânc pe Indru. Vânătorul îi răspunse cu politeţe. Aleseră
armele şi se aşezară în gardă. Iezuitul se dovedi pe cât de m are spadasin,
pe atât de m are vorbăreţ. Spre deosebire de Jan Siloky, nu lucra iute. Sabia
lui descria curbe mari, leneşe, dar fiecare lovitură avea o precizie
m ilim etrică. Asalturile de la înălţimea pieptului se schim bau pe neaşteptate
în lovituri laterale, întrerupte brusc prin îm pungeri cu fandări lungi. După
vreo cinci m inute de luptă, iezuitul zâm bi m ulţum it şi i se adresă lui Cae cu
vocea lui catifelată:
– Signor Indru, am avut plăcerea să vă ofer întregul alfabet al scrim ei şi
rar mi-a fost dat să văd un adversar ca dom nia-ta, care să cunoască toate
literele. Vom trece acum la com binaţii de litere. Adică la cuvinte. Dacă şi aici
veţi avea răspunsuri tot atât de elegante, nu ne m ai răm âne decât să
abordăm fraza. Dincolo de cuvinte au trecut puţini spadasini, iar num ele lor
a răm as mare. Dar fraza, unde sunt atâtea com binaţii de cuvinte, triază fără
m ilă. Spadasinii care trec de frază nu mai au nim ic de învăţat. Dar dintre
aceştia se nasc unul la douăzeci de ani. Atenţie, dom nule, am intrat în faza
cuvintelor! Sabia lui Grasa capătă iuţeala pe care nu o avusese la început.
Zeci de m işcări înşelătoare şi iuţi, date la înălţim ea capului sau coborâte la

160
pântece, pregăteau de fapt adevărata lovitură lucrată m etodic. Cae se
apăra magistral şi nici o clipă sabia lui Grasa nu reuşea să se desprindă într-
o lovitură clară. Curtenii şi invitaţii urm ăreau cu sufletul la gură acea
gigantică desfăşurare de m ăiestrie, iar principele uitase pur şi sim plu unde
se află şi striga în gura m are cuvinte de satisfacţie.
– E un spectacol grandios, îi şopti Carrillo. Am colindat, măria-ta, Europa
în lung şi-n lat, dar nu am văzut asem enea spectacol. Priveşte-l pe Indru!
Parcă i-ar spune cineva care va fi urm ătoarea lovitură a părintelui Grasa.
Om ul acesta nu se apără ca toată lum ea. Sim te dinainte lovitura
adversarului.
Tim pul trecea iute şi nim eni din sală nu se gândea la el. Pe fruntea lui
Grasa, transpiraţia apăruse în broboane m ari. Ceru o clipă de răgaz,
aprobată cu m ărinimie de Cae Indru. Iezuitul îşi şterse fruntea cu o batistă
oferită am abil de vânător. Privirile lui cătară cu adm iraţie spre tânărul
adversar.
– Fraza, dom nule. Fraza va decide! Zise Grasa, pregătindu-se de noi
asalturi.
De data aceasta, sabia lui se m işcă atât de iute, încât era greu de
urm ărit. Scula aceea sclipitoare parcă se transform ase într-o viperă al cărei
şuierat pregătea m uşcătura. Loviturile iuţi se rupeau brusc, fiind continuate
cu asalturi largi, mai mult laterale, pentru a distrage atenţia lui Cae.
Ajunseră amândoi într-un colţ al sălii. Pe faţa şuie a iezuitului apăru un dram
de lum ină.
– Să nu tresari, dom nule Indru, la ceea ce îţi voi spune! Zâm beşte,
dom nule! Pe toţi dracii, Doam ne iartă pe robul tău, îm i placi din ce în ce m ai
m ult! S-ar putea să ai neplăceri cu principele. Cu el nu ştii niciodată cum se
term ină o discuţie. S-ar putea să vă pună în lanţuri.
– Ştiu! Răspunse Cae, la fel de încet.
– Ţi-ai luat unele măsuri?
– Da.
– Atunci, e bine, dom nule! Să le oferim acestor nătărăi tot ce poate da
scrim a m ai frum os! Unul ca dom nia-ta se naşte o dată la douăzeci de ani.
Dacă vrei să scapi singur, lasă-te îm pins către coridorul din spate. Acolo vei
găsi o fereastră. Dacă sari prin ea, ajungi în parc.
Cae zâm bi ciudat. Iezuitul îşi dădu seam a că nu-şi va părăsi tovarăşii. Din
clipa aceea sim ţi pentru vânător una din acele sim patii care se nasc spontan
şi nu mor niciodată. Îşi am inti că se făcuse preot dintr-o pornire pe care nu
şi-o putuse explica mai pe urm ă. Dusese o viaţă asem ănătoare cu a acestui
tânăr. Liber ca un vultur. Înconjurat de prieteni devotaţi. Renunţase la toate
pentru bogăţie şi confort. Pentru o m oarte lentă spirituală şi fizică. Cu
gândurile aiurea, făcu unele greşeli. Tânărul adversar nu profită de ele şi-i fu
recunoscător pentru acea mărinim ie. Puse capăt luptei printr-un sem n cu
palma. Îl salută pe Cae m ai adânc decât pe principe. Iar în vorbele lui se
putea observa o sinceritate de netăgăduit.

161
 – La curtea Spaniei sau a Franţei, dom nul acesta ar putea trăi în m are
cinste. Asemenea cinste se pare că a obţinut-o deja la curţile din Bucureşti
şi Alba-Iulia. Sunt fericit că am avut prilejul să întâlnesc asem enea sabie,
care se naşte o dată la douăzeci de ani. Adică una într-o generaţie.
– Se pare că balul nostru s-a transformat într-o încercare de arm e, râse
principele. Ce propun nobilii m ei invitaţi? Să continuăm sau să deschidem
balul?
– Să continuăm! Strigară invitaţii.
– Despre faim oasele voastre cuţite s-a vorbit mult, dom nilor, interveni
Carrillo adresându-se lui Chirilă şi lui Cae. Propun să aşezăm două lum ânări
la zece paşi. Sper să nim eriţi asem enea ţinte subţiri.
– Puţin! Observă Chirilă.
– Atunci, la cincisprezece paşi vă convine?
– Cu o condiţie, monseniore! Îl întrerupse Cae. Ţintele să fie mişcătoare.
Faţa lui Carillo se lungi de uim ire. Iar în sală se auzi un murm ur de
neîncredere.
– Nu e prea greu, domnilor?
– Nu! Răspunse aspru Chirilă. Cine se oferă să plimbe lum ânările?
În sală nu se m işcă nim eni. Pericolul era din cale-afară de m are.
Costache Caravană şi Ducu făcură un pas înainte. Li se alăturară în grabă
contele Teleki, părintele Grasa, Jan Siloky, ceilalţi vânători şi chiar contele
Beckembauer. Curajul acestor oam eni îl m işcă pe Sigism und Báthory. Într-
un elan care-l uim i pe Carrillo, se ridică de pe tron şi strigă:
– Voi fi şi eu unul dintre aceia care vor m ânui ţintele. Iar dacă dom nul
cancelar ar vrea să-mi dea o m ână de ajutor, n-ar fi rău.
Se auziră proteste. Până la urm ă, principele fu nevoit să renunţe în
favoarea lui Teleki şi Beckem bauer. Se făcu o linişte de m oarte. Cae îl privi
pe conte zâm bind. Iar Teleki avu norocul, fără să ştie, că încăpuse în faţa
cuţitului unui om cinstit. O cât de mică neatenţie voită i-ar fi curm at zilele
frum osului conte. Dar lui Cae nu-i trecu prin minte aşa ceva. Stela Cristu
devenise galbenă şi, fără să-şi dea seam a, făcu un pas înaintea celorlalţi.
Nobilii din jur crezură că se tem e pentru viaţa lui Teleki. Num ai cancelarul
ştia adevărul. Stela bănuia că Indru aflase despre o eventuală logodnă între
ea şi conte şi se temea pentru Cae. Va rezista Cae oare unei tentaţii atât de
m ari?
La trei paşi unul de altul, Beckem bauer şi Teleki porniră dinspre peretele
lateral, purtând fiecare dintre ei câte-o lum ânare puţin ridicată deasupra
capului. Două mişcări fulgerătoare, elegante şi două cuţite scânteiară prin
aer. Din sală, care aştepta cu sufletul la gură, izbucniră un ropot de aplauze
şi strigăte de adm iraţie. Cele două cuţite tăiaseră lum ânările.
Principele îşi reţinu cu greu un trem ur nervos, dar nim eni nu luă în
seam ă un lucru atât de firesc. Fusese o încercare de iscusinţă făcută pe viu
şi s-ar fi putut term ina cu un accident regretabil. În tim p ce slujitorii purtau
pe tăvi mari de aur pocale cu vestitul vin de Târnave, cei doi vânători îşi

162
puseră nepăsători cuţitele la brâu.
– Cred că domnul Indru aruncă m ai repede, spuse Sigism und.
– În schim b, Chirilă are forţă m ai mare, com pletă Cae.
– Nici vorbă! Zâm bi Chirilă. Ai şi viteză şi forţă m ai mare decât m ine.
Modestia lor făcu m are impresie asupra celor prezenţi, iar de undeva din
sală se auzi o voce:
– Dacă principele nostru nu are nimic îm potrivă, să bem în cinstea
acestor viteji!
– În sănătatea lor! Sări principele.
Atm osfera rece de la început se încălzise vizibil. Cae începu să spere că
vor termina seara cu bine. Privirile curtenilor erau binevoitoare. Cât despre
principe, acesta uitase cu desăvârşire discuţia aceea. Chiar Carrillo, care?
Com plotase cu Kornis, îşi schim base în m are măsură gândurile, fiind şi el un
m are am ator de asem enea spectacole. Figurile ipocrite ale lui Găluşcă,
Toroipan şi Tufănel îl atrăgeau. Pregătise şi pentru ei trei adversari de
valoare, iar o partidă de scrim ă cu trei perechi odată nu era tocm ai de
lepădat. Gândindu-se astfel, îşi rosti invitaţia cu cea m ai desăvârşită
politeţe:
– Dacă dom nii Găluşcă, Toroipan şi Tufănel ar dori să ne ofere o lecţie de
scrim ă, le-am răm âne îndatoraţi.
– Tufan-fiul! Interveni aspru Tufănel.
– Vă cer iertare, dom nule Tufan-fiul! Se înclină iezuitul. Avem pentru
dom niile-voastre adversari pe m ăsură. Iar dacă num ele vostru nu a căpătat
faim a pe care-o m erită, aveţi prilejul s-o câştigaţi în această seară.
Auzind asem enea propunere năstruşnică, cei trei îngheţară de groază.
Indru se pregătea tocm ai să intervină, dar lui Tufănel îi trecu prin minte una
din acele idei formidabile care se nasc în m intea unui om obişnuit o dată la
o viaţă.
– Monseniore, spuse imitându-l pe Indru, dom nul Tufan-tatăl, nobilul m eu
părinte, despre al cărui meşteşug în m ânuirea sabiei cred că aţi auzit în
m ulte rânduri, are o vorbă: " Nu te arăta puternic în armele pe care le ştiu
prietenii şi duşm anii! Arată-le ce poţi cu arm e pe care nu le cunosc ei!".
Toroipan tuşi năprasnic. Tufănel îl privi aprig o clipă, apoi zâmbi subţire
şi se întoarse către Carrillo.
– Am să vă arăt o luptă cum n-aţi m ai văzut. Să fiu al nai... să dea boala-
n... pe cinstea m ea de cavaler, domnilor, că veţi vedea o luptă cum nu a m ai
fost la această curte! Cu săbiile v-au mulţum it domnii Indru şi Ducu. La
naiba cu săbiile! Vrem ceva mai nou!
Toroipan tresări mulţumit, am intindu-şi de ciom ege. Cu siguranţă că
Tufănel făcuse aluzie la ele. Era dat naibii Tufănel ăsta. Aicea bătea Tufănel
cu vorba. Al naibii lingurar!
– Aşa e! Sări cu gura, prinzând curaj. Tufănel ştie ce spune. Tat-su, nea
Tufan, nobilu... ăla de vindea linguri la Zece Mese şi sucitoare şi blaturi de
lipii...

163
 – Mai taci dra... Opriţi-vă, dom nule Toroipan! Sări Găluşcă mânios.
Apoi se întoarse către principe şi zâm bi galeş.
– Dom nul Toroipan pe cât e de viteaz pe-atâta e lipsit de darul vorbirii.
Cu voia dom niei-sale, am să vă spun ce tot îndruga el acolo. Trăsni-l-ar...
Dum nezeu să-l ţină! Care va să zică, Tufan-tatăl, nobilu, ăă... lovea cu
ciomagu’ la lingurică. Adică, zise văzând că ceilalţi nu pricep, la capătul
pieptului. Cu o singură lovitură dărâm a zece m ese. Învârtea ciom agul pe
spinările duşm anilor ca pe sucitor şi cădeau oam enii în faţa lui laţi ca nişte
lipii. Asta e!
Toroipan nu putu să rabde asem enea neobrăzare şi fu gata să intervină.
Dar un cot în stom ac dat pe neobservate de Găluşcă îi luă piuitul şi restabili
ordinea între ei.
– Porunciţi, m onseniore, slujitorilor continuă Tufănel să caute la şeile
cailor noştri. Vor găsi acolo trei ciom ege. Am să mă bat singur îm potriva
dom nilor Găluşcă şi Toroipan şi nim eni nu va putea spune că nu va fi o luptă
pe viaţă şi pe m oarte. Păcat că nu se află aici domnul Tufan-tatăl! Ar face o
vânzare de linguri... adică ar fi în stare să bată întreaga suflare din această
încăpere.
După puţină vrem e, slujitorii aduseră cele trei ciomege zdravene, din
lem n de corn. Se făcu loc mult spre fundul sălii. Fiecare dintre cei trei îşi
prinse ciomagul cu ambele m âini. Toroipan lovi cu toată puterea spre
căpăţâna lui Tufănel. Fem eile din sală închiseră ochii. Bărbaţii m ai slabi de
fire scoaseră exclamaţii de spaim ă. Cu o m işcare uluitor de iute, Tufănel
făcu un pas înainte spre mâinile lui Toroipan în timp ce ridica deasupra
capului propriul lui ciom ag, ţinut zdravăn de capete. În felul acesta, lovitura
îşi pierdu aproape întreaga forţă. Genunchiul lui Tufănel izbi în stom acul lui
Toroipan ca într-un sac şi tot în aceeaşi clipă sări într-o parte şi duse
ciomagul pe lângă corp, ferindu-se de lovitura lui Găluşcă. Lingurarul părea
un titirez între cei doi. Se schim bau lovituri năprasnice, în stare să om oare
un bou dacă şi-ar fi atins ţinta. Privitorii erau convinşi că o asem enea
dispută nu se poate încheia fără o victimă. Nu mai asistaseră la o astfel de
luptă şi nici nu bănuiseră că bătaia cu ciom egele ar putea fi chiar m ai
spectaculoasă decât scrim a. Fiecare lovitură aplicată de unul dintre cei trei
putea aduce moartea dacă nu era parată la tim p şi cu m are iscusinţă. Şi
fiecare lovitură sm ulgea celor prezenţi exclam aţii de spaim ă sau de m irare.
Toroipan încercă o lovitură de împungere cu vârful ciom agului. Lingurarul
sări aprig îndărăt, parând în acelaşi tim p o lovitură dată la picioare de către
Găluşcă. Fu rândul lui Tufănel să atace. Câteva m işcări înşelătoare îi
derutară pe cei doi. Ciom agul lui Găluşcă zbură în secunda urm ătoare în
peretele aflat la câţiva paşi. Din perete căzu o bucată de tencuială. Găluşcă
vru să se repeadă după arm ă, dar lingurarul, mai iute, puse piciorul pe
ciomagul căzut. Cu un gest de resem nare, Găluşcă se retrase lângă
vânători. Rămas de unul singur, Toroipan suportă din ce în ce m ai greu
asalturile lui Tufănel. Lingurarul se prefăcu a se îm piedica şi-i întoarse

164
spatele. Acesta era unul dintre trucurile lui preferate. Toroipan lovi
năprasnic în direcţia capului. De data asta, strigătele de spaim ă fură destul
de puternice. Tufănel sări sprinten cu spatele sub braţele lui Toroipan. O
m işcare scurtă şi îndem ânatică îl aruncă pe bietul Toroipan ca pe-un sac de
grăunţe.
Lupta se isprăvise. Aplauzele pentru Tufănel răsunară multă vrem e. Doar
principele nu luă parte la ele. Oam enii aceştia erau cu adevărat nişte
virtuoşi. Acum îşi explica foarte bine cauza pentru care nu putuseră fi prinşi
în atâtea rânduri de către oam enii lui. Nu se îndoia o clipă că şi ceilalţi
vânători care nu-şi arătaseră m ăiestria îşi aveau num erele lor. Dacă şi
inteligenţa le era la fel cu măiestria, oam enii aceştia reprezentau o forţă
nem aiîntâlnită. Iojica şi Kiraly nu exageraseră cu nim ic în laudele lor.
Avându-i în slujba lui pe aceşti zece oameni ar fi putut îndrăzni? Mai m ult
decât până acum . Le va dărui bani şi aur cât n-au visat ei să aibă. Dar
înainte de a şi-i face slujitori îi va aresta. Întâi, pentru a le dovedi lor şi altora
iscusinţa şi puterea lui. Apoi, pentru a le arăta că e un stăpân generos, iar
om ul acceptă m ai uşor o situaţie de m ărire înălţându-l direct din mizeria
închisorii. Îi va scoate din închisoare după trei zile. Ei vor fi garda lui
personală şi poate chiar oam enii lui de taină. Nici unul dintre m arii nobili ai
Transilvaniei nu va mai îndrăzni să cârtească. Va da sentinţă îm potriva
oricui de aici din palat pe tăcute şi tot pe tăcute va fi şi executată, fără ca
cineva să afle vreodată adevărul. Va înjgheba o armată cum nu a m ai fost.
Moldova şi Ţara Românească vor fi înglobate principatului. O arm ată uriaşă
s-ar putea ridica din cele trei ţări. Cu asem enea arm ată, ar fi o jucărie să
ocupe Ungaria şi Polonia. Să-i strivească pe turci şi pe tătari. Iar el să devină
un fel de arhanghel al creştinilor. Se căzni o vrem e să afle un num e potrivit
unei ţări atât de întinse. Nu găsi nim ic de seam ă şi se posom orî brusc.
Ceru o cupă cu vin şi-şi m uie buzele în licoarea gălbuie. Când se hotărî să
le vorbească vânătorilor, glasul lui era deosebit de blând.
– Ne-aţi arătat lucruri frum oase, domnilor. În zilele şi săptămânile
urm ătoare cred că vom vedea la dom niile voastre alte lucruri de m ăiestrie.
Chirilă îşi prinse mustaţa subţire cu buzele. Costache îşi bolboşă ochii
m ai m ult decât o făcea de obicei. Ducu pipăi instinctiv cu cotul m ânerul
sabiei. Indru zâm bi ironic.
– Ne pare rău că nu vă putem îm plini voia, spuse m olcom. Lucruri
grabnice ne cheam ă în Ţara Rom ânească. Vom pleca m âine în zori.
– Veţi pleca atunci când voi hotărî eu! Se înfurie Sigismund.
– V-am m ai spus, m ăria-ta, că noi nu avem stăpân, zise Chirilă.
– Veţi avea de azi înainte!
– Doar cu voia noastră! Râse Caravană.
– Sau fără voie.
– Mulţi s-au căit încercând să ne im pună voia lor, zâm bi Cae.
– E o am eninţare? Strigă principele.
– Nu! O povaţă, murmură Niţă Praştie.

165
 – Sunt daţi naibii! Gândi Sigism und, fără să-şi arate veselia. Au curajul să
m ă înfrunte chiar în mijlocul oamenilor m ei.
Prefăcându-se grozav de supărat, se ridică de pe tron şi strigă:
– Gărzi, arestaţi-i!
Ofiţerii şi oştenii aflaţi pe lângă pereţi făcură un pas înainte. Cancelarul,
alb la faţă de m ânie şi ruşine, vru să intervină energic, dar în clipa aceea se
petrecu un lucru de necrezut. Una din acele fapte care aduc a sm inteală la
prima vedere. O faptă despre care se vorbi multă vrem e în întreaga
Transilvanie şi chiar mai departe.
Dintr-un salt, Cae îl prinse în braţe pe principe. Chirilă îi propti vârful
cuţitului lângă beregată. Ceilalţi vânători făcură cerc în jurul lor. Carrillo,
aflat m ai aproape, vru să intervină, dar un pum n formidabil aplicat de
Costache îl aruncă cât colo. Fu un m om ent de uluire generală, de care
profită Indru, strigând puternic:
– Toată lumea să treacă la pereţi! Liberaţi ieşirea! Dacă încercaţi o
m işcare duş m ănoasă, principele va m uri în aceeaşi clipă.
De undeva se auzi un ţipăt puternic:
– Atenţie, Cae!
Vânătorul se aplecă brusc, dim preună cu principele.
Un foc de pistol răsună în apropiere. Cel care trăsese căzu străpuns de
sabia lui Ducu. Indru recunoscu strigătul. Era al Stelei Cristu.
– De îndată ce suntem în siguranţă îl liberăm pe principe, zise Chirilă.
Dom nule cancelar, porunceşte să fie aduşi caii noştri lângă treptele de la
intrare!
– Ce garanţii ne daţi că-l veţi libera pe principe? Întrebă cancelarul.
– Cuvântul nostru, răspunse Cae.
– Îm i ajunge, dom nilor! Se înclină Iojica.
Poruncile lui fură aduse grabnic la îndeplinire. În sala de bal dom nea o
linişte de moarte. Dar, spre surprinderea tuturor, Sigism und, care nu era un
fricos, zâm bea galeş, uitându-se pieziş spre cuţitul lui Chirilă.
Vânătorii porniră încet către uşă. Tufănel, Toroipan şi Găluşcă încheiau
acel cortegiu ciudat învârtind săbiile ca pe nişte ciomege. Uşa se închise în
urm a lor, iar zgom otul ei, destul de obişnuit, păru în sală ca o detunătură de
armă. Dinspre curte se auzi răpăit de copite. Vânătorii nu întâlniră pe
străzile cetăţii nici un obstacol. Ajunseră la porţi. Un ofiţer cu o făclie în
m ână se apropie de călăreţi.
– Deschide! Ordonă principele.
Ofiţerul săltă făclia şi-l recunoscu pe Sigism und, aşezat pe Vânt Sălbatic
în faţa lui Cae.
– Măria-ta... ăă... îndată.
Ieşiră în câm pie. Zăpada căzută proaspăt crescuse de o palm ă. Vântul
adia m olcom . Fulgii m ari le răcoreau feţele încinse. Ajunseră cam la o m ilă
depărtare de cetate.
– Opriţi! Strigă Cae. Măria-ta, eşti liber!

166
 Sigism und sări sprinten în zăpadă. Cu un gest iute, sm ulse de pe deget
un inel.
– Iată, dom nule Indru, un sem n de preţuire din partea principelui
Transilvaniei. Dacă aţi avea încredere, v-aş pofti îndărăt. Doresc din tot
sufletul prietenia voastră. Abia acum vă cunosc bine. Aţi avea încredere în
cuvântul m eu?
– Nu, măria-ta! Răspunse Cae. Poate că tim pul va reuşi să ne apropie.
– Ce-mi reproşezi?
– Nehotărârea. Eşti schimbător, măria-ta!
– Atunci, să hotărască timpul, domnilor! Încheie trist Sigismund Báthory.
Vânătorii dispărură în noapte. Principele îi auzi o vrem e cum se
depărtează în galopul cailor. Apoi se întoarse dom ol către cetate, sim ţind
cum l-a cuprins frigul.
– Sărm ană vanitate omenească! Rosti el. Am pierdut nişte oam eni viteji
datorită firii m ele uşuratice. Am vrut să m ă fălesc în faţa curtenilor m ei cu
iscusinţa m ea. Sărmană iscusinţă! L-am dispreţuit pe Mihai-vodă. Dar el a
ştiut să-şi apropie asem enea oam eni. Ce am realizat eu până acum ? Nim ic.
Mă ţin de baluri şi de petreceri în vrem e ce Mihai se apără cum poate de
ienicerii sultanului. Dacă pierde el, voi pierde şi eu. Turcii nu vor întârzia să
calce Transilvania. Iar Rudolf al doilea... Dum nezeu ştie ce urm ăreşte acest
Rudolf. Sunt un principe slab. Ce oam eni am pierdut! Poate că prin cancelar
am să le câştig prietenia. Şi dacă le voi cere să m i-l aducă legat pe sultanul
turcilor, pe cinstea m ea că ăştia sunt în stare s-o facă! Avea dreptate
cancelarul când spunea că dom nul Kornis ar fi cucerit cetatea Oradei dacă-i
avea alături pe vânători.
Tresări. Din faţă se auzea tropot de cai m ulţi.
– Îndărăt, nătărăilor! Începu să strige cât îl ţinea gura. Curând, prim ii
călăreţi se opriră lângă el. Un ofiţer descălecă şi-i oferi calul şi pelerina.
Peste un sfert de ceas, Sigism und se întoarse în sala tronului şi, spre
uim irea curtenilor, se aşeză calm. Porunci să i se schim be încălţările, iar
când lucrarea fu isprăvită cu bună rânduială strigă vesel:
– Să pornească balul!
Nobilii se priviră m iraţi, neştiind ce să mai creadă.
Pe drumul care ducea spre Blaj, unsprezece călăreţi alunecau prin
noapte ca nişte năluci. Indru se apropie de cel de-al unsprezecelea tovarăş
de drum .
– Dom nule, cred că trebuia să te întorci de m ult, observă el.
– Trebuia, dar nu m ă mai întorc! Râse părintele Grasa.
– Te vor regreta la curte.
– Nu cred. Pe unde trec eu nu răm ân regrete.
– E un fel curios de a vedea lucrurile. Ce ai de gând să faci?
– Încă nu ştiu.
– E şi ăsta un răspuns!
– Nu am altul mai bun la îndem ână.

167
 – Mi se pare că eşti pe cale să părăseşti o viaţă de belşug.
– La naiba! Strigă preotul iezuit. Pentru una de libertate.
– Libertatea e m ai scumpă decât bogăţia! Zâmbi Cae.
– Îi cunosc preţul.
– Şi te încum eţi?
– Te cred. Voi dorm i de multe ori călare. Toată averea m ea va fi calul,
armele şi ce am pe m ine. Voi flămânzi de multe ori. Trăiască viaţa liberă!
Dacă nu vă vedeam pe voi, răm âneam m ai departe unde eram . Dacă aţi fi
doi, poate că v-aş stingheri, insinuă el. Unde sunt zece, al unsprezecelea
trece neobservat. Am trăit viaţa aceasta, dom nule Indru. Acum mă întorc la
ea. M-am săturat să mint şi să linguşesc. Să-mi plec spinarea şi să suport
ironii pentru o m âncare aleasă, o pungă plină şi un pat bun. Dacă m ă
primiţi, sunt al vostru. S-ar putea să-mi treacă nebunia de acum . Sau să-mi
fac alte planuri. Până atunci însă, vă ofer prietenia şi sabia m ea. Le prim iţi?
– Mai încape vorbă? Râse Chirilă, care trăsese cu urechea.
Costache Caravană călărea ceva mai în urm ă, aflându-se într-o mare
discuţie cu Zam bilica. Şi chiar dacă vântul fura m ulte din vorbele lui, calul
era m ulţum it că-i aude vocea piţigăiată, care susura dulce ca mierea de
m ai.
– Ai văzut-o pe baroana Maria-Florenţa de Szentiváni? De unde naiba s-o
vezi, dacă erai în grajd? Dai din cap ca prostul şi când trebuie şi când nu
trebuie. Doar un sfert de ceas m i-am încrucişat privirile cu ea. Straşnică
m uiere, Zam bilico! Mă mai întorc eu pe aici. Cred că şi ea m -a plăcut niţel.
Baronul? Dă-l naibii! Cu un dos de labă îl fac m archiz.
Sile Adormitu călărea absent. Avea sufletul greu, încărcat de păcate,
astfel că n-ar fi fost de mirare să-l audă cineva vorbind singur.
– Cinci pungi? Destul de dolofane, două brăţări grele de aur şi un piaptăn
cu pietre preţioase. Cred că n-o să m ă trim ită dom nul Indru cu ele îndărăt.
Nici nu mai ştiu de la cine le-am luat. În înghesuiala aia nu am avut vrem e
să m ă uit la cinstitele feţe ale păgubaşilor. La naiba! Principele nu avea
nim ic în buzunare. Prea ne-am grăbit să plecăm . Avea monseniorul Carrillo
un lanţ mare de aur, cu o cruce cât un m âner de sabie.
Pe dealul din dreapta al Mediaşului se afla o biserică veche, cu turnuri
m ulte şi ziduri îm prejm uitoare puternice. Văzută din afară, părea destul de
m ăruntă şi sărăcăcioasă. Biserica făcea parte din ordinul iezuiţilor şi tot din
partea aceea îi veneau şi veniturile.
– După m ine, domnilor! Strigă părintele Grasa, îndreptând calul către
porţile m ari, cufundate în întuneric.
– Crezi că e bine să ne oprim aici? Întrebă Cae.
– Te cred. Aici vom dorm i în siguranţă ca în fundul păm ântului. Tainele
bisericilor sunt m ulte şi m ari. Dumnezeu să le ţină!
Bătură în poarta de fier. Un călugăr cu o figură de şobolan deschise o
ferestruică. Iezuitul se apropie şi discutară în şoaptă. După o vrem e,
ferestruica se închise la loc, iar foarte curând se auzi dincolo de poartă un

168
zornăit m are de chei. Ţinută de călugăr, poarta se deschise atât cât fu
necesar pentru intrarea celor unsprezece călăreţi. Dincolo de poartă, zăpada
acoperea iute urm ele cailor. Călugărul-şobolan se mistui undeva printre
clădirile scunde. Reapăru pe neaşteptate, însoţit de alţi doi călugări cam
somnoroşi. Aceştia mânară caii către grajdurile bisericii. Cel cu figura de
şobolan îşi conduse oaspeţii spre o clădire cu înfăţişare im punătoare,
înconjurată de brazi înalţi. Intrară într-o încăpere lungă, întunecoasă şi
caldă. Şobolanul aprinse în grabă nişte lumânări şi m ai dichisi tacticos câţiva
buşteni în căm inul uriaş. Pocnetul lem nului încins de foc răsuna plăcut în
încăpere. Flăcările vesele întăreau lumina slabă din odaie, descriind figuri
ciudate pe pereţi. Afară urla vântul. O cină scurtă, cu friptură rece şi câte-o
cană cu vin, încheie noaptea aceea de pom ină. Iezuitul, simţindu-se ca la el
acasă, împărţi unele ordine, pom enind m ereu numele lui Carrillo.
Se deşteptară a doua zi destul de târziu. Afară se oprise ninsoarea, dar
cerul era închis şi jos. Caii, odihniţi şi sătui, ca şi stăpânii lor, aşteptau gata
înşăuaţi să pornească la drum.
La curtea din Alba-Iulia, balul se desfăşurase în toată splendoarea lui,
chiar dacă invitaţii aşteptau cu nerăbdare să se întoarcă pe la casele lor şi
să com enteze în voie acele întâm plări cu totul ieşite din comun.
Stela Cristu dansase plină de graţie cu contele Teleki, dar după faţa ei
absentă se vedea cât colo că gândurile i se călătoreau cine ştie pe unde.
Nici contele nu era în apele lui. O auzise pe fată scoţând strigătul acela de
avertizare pentru Cae Indru. Un asem enea strigăt putea fi scos num ai de o
m am ă pentru fiul ei sau de o fem eie îndrăgostită care-şi vede iubitul în m are
pericol. Ştefan de Zerind îi atrăsese atenţia asupra falsei contese. Ştefan de
Zerind nu se pricepea la fem ei, dar el se pricepea oare? Îşi înfipse unghiile în
palme. Dar când o privi din nou îi găsi în priviri acea puritate pe care o au
num ai tinerele cu sufletul curat ca lacrim a. Purtările ei alese şi exprim area
îngrijită dovedeau din plin o origine nobilă. Înţelepciunea ei şi vorba liniştită
arătau un interior echilibrat. Toate aceste însuşiri i le cunoştea foarte bine
Teleki, dar despre trecutul ei, despre legăturile ei şi gândurile ei nu ştia
nim ic. Îl strigase pe Cae, temătoare pentru viaţa lui. Exista oare o legătură
între ea şi acel falnic vânător? Ce întrebare! Altfel, ce rost ar fi avut să-l
strige pe num ele lui m ic? Sau fusese doar o sim plă întâm plare? Poate o
sim patie de m om ent, pe care vânătorii o câştigaseră în inim ile multora
dintre nobilii aflaţi acolo. - Încerc să m ă mint, zâm bi el. De ce nu au strigat
alte femei numele lui Cae? Ştia că din m omentul acela nu va m ai avea
linişte. O iubea prea m ult pe Stela, iar acest lucru îl îndem na să afle totul
despre tânăra fată. - Sau poate că e mai bine să nu ştiu nimic. Ce m ă
interesează pe mine legăturile ei din trecut? Dar prezentul? Prezentul stă pe
tem elia trecutului. Voi cerceta această tem elie, ca să pot înţelege prezentul.
Iar prim ele urm e va trebui să le iau de la curtea lui Mihai-vodă, dacă e
adevărat că Beckembauer se numeşte Ion Cristu. Se m ai gândi m ultă vrem e
la Cae Indru, convins că e cel puţin un prieten bun al Stelei. Dar nu era

169
singurul care se gândea la tânărul vânător. Cancelarul, fără să ştie ceva din
gândurile principelui, socoti cu am ărăciune că întregul plan de apropiere
între vânători şi curtea din Alba-Iulia eşuase. Totuşi, în tim pul balului,
purtarea lui Sigismund fusese destul de bizară. S-ar fi aşteptat să-l vadă
furios. Dar principele zâm bea din când în când şi nu arăta să fie pornit. Nici
Stela Cristu nu-şi m utase gândurile de la Cae. Îl văzuse de aproape doar în
trecere, dar fusese de ajuns pentru a-i reţine fiecare trăsătură în parte.
Trăsături pe care avusese de multe ori credinţa că le-a uitat. Doar cutele
aspre, abia vizibile, din colţurile gurii erau noi. Ele dovedeau că tânărul
trecuse prin m ulte greutăţi din ziua în care se văzuseră ultim a oară. Sperase
că lucrurile se vor desfăşura în linişte. Îşi închipuise în fel şi chip clipa în care
tânărul o va invita la dans. Văzuse în visările ei fiecare gest pe care l-ar fi
făcut în m om entul acela. Trăise clipele acelea şi fusese fericită pentru
fiecare gest în parte. În odaia ei din Obreja şi-l închipuise pe Cae apropiindu-
se de ea. Se uita în ochii lui şi încerca să-i spună din priviri ceea ce nu ar fi
îndrăznit altfel. Îşi închipuise mom entul în care se va ridica să pornească
alături de el pe dalele de piatră din sala balului. Făcuse zeci de plecăciuni în
faţa unui sfeşnic vechi, care ţinea locul lui Indru şi fiecare plecăciune i se
păruse că are neajunsul ei. Gândurile o duseseră chiar mai departe. Dacă ar
fi ieşit din sala de bal şi ar fi răm as num ai ei doi... Dacă Indru ar fi încercat
să o sărute... Uită pentru o clipă unde se află şi strânse puternic m âna lui
Teleki. Se dezm etici iute şi-i dădu drum ul. O prinse din nou, speriată de
gestul ei. Iar Teleki citi în sufletul ei zbucium at. Şi nu încercă nici un mom ent
de gelozie sau de supărare, lucru care-l uim i peste m ăsură. Stela se pierdu
iar în gândurile ei. Trecuse atât de aproape de ea, încât i-ar fi fost de ajuns
un pas ca să se atârne de gâtul lui. Şi cu m are greutate reuşise să nu facă
pasul acela. Se maturizase Indru. Parcă m ai crescuse, iar um erii lui
deveniseră ceva mai largi. Numai vocea, puţin tărăgănată, răm ăsese
aceeaşi. Când trecuse pe lângă ea, ochii lui fuseseră aspri şi reci. Doar
m uşchii feţei parcă îi trem uraseră uşor, ca la m ânie sau la em oţie. Simţise
totuşi, cu acel instinct fem eiesc fără greş, că privirile lor nu s-au întâlnit
întâm plător. Că ochii lui o căutaseră. Că gândurile lui o îm presoară. - Sunt
nebună, se întristă ea. Un sem n cât de mic, tot ar fi putut să-mi facă. Sau,
dacă m ă iubeşte, ar fi putut să dea ochilor puţină căldură. Aş fi înţeles. Dar
dacă Indru ştie că am fost peţită de contele Teleki? În cazul acesta, l-am
pierdut cu siguranţă. Dar nu poţi pierde ceva ce nu ai avut niciodată. Că m ă
iubeşte o ştiu numai din presupuneri. Ah, Doam ne, cât sunt de nenorocită!
Oare e suficient să te vaiţi? La ce bun? Oftatul nu aduce nim ic. Trebuie să
lupt. Am să alerg după el. Am să-l caut acolo, în Ţara Rom ânească. Mă voi
arunca la picioarele lui de va fi nevoie. Mă voi um ili, dar voi afla adevărul.
Altfel nu am linişte. Zâmbi în sfârşit.
Mulţi se gândiseră în seara aceea la Cae Indru. Num ai baroana Maria-
Florenţa de Szentiváni făcuse notă aparte. Surprinsese în câteva rânduri
privirile înflăcărate ale lui Costache Caravană. Rem arcase chiar o ocheadă a

170
vânătorului. O supărase ocheada doar pe mom ent. La drept vorbind, nu o
supărase. O surprinsese. Un asemenea lucru nu i se întâm plase niciodată. În
fond, îi plăceau grozav oam enii care um blau fără ocoliş. - M-a plăcut, gândi
ea. Interesant bărbat! Doam ne, ce ochi focoşi are! Şi ce pumn! Dacă lovea
ceva m ai tare, mâine purtam haine de doliu după monseniorul Carrillo.
Păcat că au plecat atât de repede! Te pom eneşti că s-a îndrăgostit de m ine!
De fapt, nu sunt nici eu chiar de lepădat! Unii bărbaţi se dau în vânt după
grăsane. E drept că nici eu nu am stat chiar cu m âinile-n sân. I-am răspuns
privirilor cât am putut de bine. Puteam să-i răspund la ocheadă. Naiba să
m ă ia, că nu mă pricep la nim ic! Te pomeneşti că m i-a scăpat printre
degete! Acum sunt în drum spre cetatea Bucureştilor. Cine ştie când ne vom
m ai întâlni?! Poate niciodată. Aiurea! Parcă eu m ă las după noroc? Îl găsesc
şi în gaură de şarpe. Să-l ferească Dum nezeu pe ăla de care mă
îndrăgostesc! A naibii dragoste! M-a prins ca o fulgerare scurtă. Ce mai?
Sunt îndrăgostită ca o toantă! Parcă e m are lucru o vizită în Ţara
Rom ânească? Numai de n-ar cădea prins la turci. Dar şi acolo dau eu de el.
Pe m ine când m ă apucă, sunt dată naibii. Dar până când plec după el ce
fac? Până atunci, un om de-al m eu ar putea să-i ducă viteazului vânător un
răvaş de dragoste. Să nu creadă că sunt nesimţitoare. Poate că el nu are
asem enea curaj. Vitejii ăştia când dau de dragoste adevărată încep să bată
în retragere. Ei, cu mine nu-i m erge. Cu toate că, dacă stau să m ă gândesc
bine, nu prea arată el ca unul care ar da bir cu fugiţii. Oricum , e mai bine să-
m i iau eu măsurile mele. Poate că nu e bine să-i dau prea m ulte avansuri de
la început. De ce să-i arăt că sunt o pradă uşoară? Îi scriu doar câteva
rânduri prietenoase. Să zicem : «Dragul m eu Costache Caravană». Aiurea!
Mă atârn de gâtul lui chiar de la început cu asem enea rânduri. E prea intim .
Mai bine «Nobile viteaz». Nu zău! Nici nu va şti cui îi este adresată
scrisoarea. Poate ar fi mai nim erit «Dom nule Costache Caravană». Nu sună
rău, dar e niţel cam rece. Ei, şi? Doar n-o să-i spun că sunt nebună după el.
Asta o să vadă el pe urm ă. Am găsit! «Dragă Prietene Costache Caravană»
Mai departe, să zicem: «Te-am văzut la balul principelui.» Prost! Doar ştie şi
el că nu l-am văzut în vârful muntelui. Să zicem m ai bine «Ţi-am sim ţit focul
ochilor...» La naiba! Parcă m ă miorlăi pe lângă el. Ceva m ai calculat, nu
strică într-o scrisoare. Sim ţi cum o ia cu transpiraţie. Deci, «Atenţia pe care
am avut cinstea să mi-o acordaţi mi-a făcut m ultă plăcere» Ei, nu zău!
Înseam nă să-i spun de la obraz că m i-a plăcut ocheada. Doam ne, dar greu e
să com pui o scrisoare de dragoste! Mă înfurii degeaba. O scrisoare nu se
face cât ai bate din palme. O să mă gândesc eu în zilele urm ătoare. De
asem enea, o să-i dau poruncă om ului meu să afle ce hram poartă dom nul
Caravană. Cred că nu e însurat. Care nebună ar sta cu un asem enea
vântură-lum e? De dom nul Szentiváni m ă despart, dacă vreau, într-o clipă.
Nu mişcă el în faţa mea. De fapt, am să-i spun de la obraz că m ă despart de
el fiindcă e un papă-lapte. Că vreau să-mi refac viaţa din dragoste. Care
nătărău de bărbat s-ar opune când e vorba de fericirea a două fiinţe?

171
 – Ce tot bom băni acolo? Se interesă baronul Szentiváni.
– Mă gândesc, domnule, tresări ea. Unul dintre noi doi trebuie să
gândească. Iar după cum vezi, nu dom nia-ta eşti acela care e sortit să facă
asem enea lucruri.
Baronul avu una din rarele lui sclipiri ironice.
– Foarte bine, doamnă! Gândeşte! Cu vrem ea, ai putea ajunge la
rezultate bune.
Maria-Florenţa i-o întoarse veninos:
– Nu cred în sfatul acesta! Dom nia-ta faci glum e proaste de douăzeci de
ani.
Porniră să se certe metodic. Cu un anumit dichis, acum ulat într-o
experienţă îndelungată. Cearta se desfăşura dom ol ca un ritual. Frazele şi
reproşurile răm ăseseră aceleaşi de-a lungul anilor. Dar căpătaseră o
anum ită şlefuire. Iar cuvintele de prisos, care nu loveau direct, fuseseră
elim inate în folosul schim bului de păreri concis şi sobru. Astfel că cearta lor
de acum era mult superioară în conţinut uneia întâm plate cu zece sau
cincisprezece ani în urm ă, când experienţa casnică nu se definitivase în
am ănunţim e. Şi tonul era altul. Epitetele nu nu m ai erau însoţite de acea
explozie de m ânie tinerească de la începutul căsniciei. Acum câştigaseră în
valoare tocmai prin blândeţea cu care îşi aruncau epitetele, ca nişte oameni
de ştiinţă care afirm ă un adevăr cu toată convingerea şi cu toată
argum entaţia, fără să folosească răcnetul sau m ăcar săltarea vocii cu un
semiton. Ajunseseră chiar în situaţia să-şi zâm bească blând, am intindu-şi
unul altuia cusururile ca în faţa unui fapt împlinit din care nu m ai există
ieşire. Or, toate lucrurile acestea se învaţă num ai după o îndelungată
activitate de ceartă conjugală. Se cunoşteau atât de bine, încât fiecare ştia
răspunsurile celuilalt. Ba mai m ult: erau ca doi m edici psihiatri care ştiu cum
va reacţiona celălalt în mom entul urm ător. Lucrul acesta îl ajuta m ult pe
Szentiváni şi-l scăpa de o eventuală vătăm are a fizicului său din partea
doam nei baroane. Avea el cunoştinţă de unele intonaţii foarte joase în
vorbele doamnei. Acesta era pentru el semnul că nu ţine să întindă coarda
prea mult. Se oprea prudent, îi dădea dreptate, mai suporta unele
m ărunţişuri, gândindu-se că data viitoare va inaugura cearta de unde
rămăseseră, având vrem e destulă să se gândească la noi săgeţi veninoase,
care ar putea s-o surprindă nepregătită.
A doua scrisoare a lui Albert Király către principele Transilvaniei.
– Astăzi, din harul Domnului, la 27 decem brie 1594, din cetatea
Bucureştilor.
Prin grija m ăriei-tale s-au înfiinţat în faţa noastră alaltăieri căpitanul Jan
Siloky dim preună cu o mie de oşteni din cetatea Braşovului. Astfel că oastea
Transilvaniei pe lângă Mihai-vodă s-au ridicat la trei mii de oameni. Dar nici
dom nul Ţării Româneşti nu au stat în răgaz. După cele m ari biruinţe asupra
păgânilor, s-au chemat la oaste în leafă, iar acum a oştirea lui vodă num ără
cam la cinci mii de oşteni tot unul şi unul, chiar dacă încape ceva lipsă din

172
partea arm elor. Alaltăieri am fost avut cinstea să petrecem sfânta seară a
Crăciunului dim preună cu Mihai-vodă şi cu acei vestiţi vânători la care s-au
m ai adăugat, spre mirarea noastră, părintele Grasa, despre care cred că s-
au cam lepădat de cele sfinte. Vinurile bune au curs din belşug şi m ulte
cupe au fost închinate în sănătatea m ăriei-tale. S-au cântat colinde cum n-
am mai auzit şi s-au făcut focuri m ari în curtea palatului dom nesc. Căpitanul
Siloky ne-au adus zece legături cu câte trei sute de galbeni fiecare,
spunându-mi că din voia măriei-tale acei bani vor trece în stăpânirea
vânătorilor, adică fiecăruia câte-o legătură. Am făcut aşa după cum am
primit poruncă. Părintele Grasa aflându-se păgubit, Mihai-vodă a luat trei
sute de galbeni de la vistiernicul Dan şi i-a făcut şi lui parte.
Tot alaltăieri, către prânz, oştile noastre au fost chem ate la palatul
dom nesc, unde li s-au plătit lefurile în cea m ai bună rânduială. Iar peste
leafă a dat Mihai-vodă câte cinci galbeni pentru fiecare din aceşti oşteni ai
m ăriei-tale. În altă parte a curţii s-au plătit oştile lui vodă, iar cei care au
intrat în oaste doar de câteva zile au prim it leafa pe o lună, ca şi oştenii
vechi. S-au m ai dat, m ăria-ta, slobozenie pe trei zile oştenilor să petreacă
după pofta inim ii şi multă mâncare bună a încăput pentru fiecare.
În noaptea de Crăciun s-a ţinut sfat de taină în căm ara de lucru a lui
vodă. Acel vânător pe num e Costache Caravană i-a povestit dom nului
despre păţania petrecută la curtea din Alba-Iulia. Dom nul a râs m ult şi s-a
veselit. Noi am crezut că-i va cădea cu supărare, însă nici gând de-aşa ceva.
Dom nul a spus că măria-ta eşti prea înţelept şi nu crede că ai avut de gând
a face stricăciune unor oam eni viteji. Mai degrabă ar crede că s-a petrecut o
glum ă, iar m ăria-ta le-ai fi arătat până la urm ă toată preţuirea care se
cuvine. Şi dacă oştile Transilvaniei nu s-au pornit la urm ărirea vânătorilor,
asta întăreşte şi m ai m ult părerea lui.
După asem enea vorbe am văzut că Mihai-vodă nu este num ai un mare
viteaz, ci şi un foarte priceput gânditor. Lăsând la o parte acele lucrări,
Mihai-vodă a grăit mult despre unele cheltuieli de oaste şi întărirea celor
două cetăţi ale Bucureştilor şi Târgoviştei. S-au m ai pom enit şi despre unele
lucrări de m ărire a satului Ploieşti, despre deschiderea unor ateliere de ţesut
lână, de tăbăcit piei, de căciuli şi cojoace şi unele ateliere de cioplitură în
lem n, care au plată bună la Braşov şi Sibiu. Fiind vorba despre asem enea
treburi ale Ţării Româneşti, am vrut să ne ridicăm , dar Mihai-vodă ne-au zis
că pentru prieteni el nu are nici un fel de ascunzişuri.
Pe urm ă au m ai arătat că toate acele cheltuieli au lăsat vistieria aproape
goală, iar de la populaţia sărăcită nu-i putinţă a se mai aduna ceva bani.
Atunci s-au ridicat de pe scaunul său dom nul Cae Indru, care i-au vorbit lui
vodă cam aşa:
«Măria-ta, suntem în plin război cu turcii. Să nu aşteptăm prim ăvara,
când or începe ei să se mişte. Atunci vor veni puhoi asupra noastră. Nu se
supără sultanul că i-am tăiat câteva m ii de turci. Se va supăra num ai atunci
când îi vor lipsi acei trei sute de mii de galbeni pe an pe care îi prim ea de la

173
noi, dim preună cu şaptezeci şi cinci de corăbii cu făină, cu unt şi cu miere.
De acei două m ii de cai, douăzeci de mii de miei, trei sute de flăcăi pentru
armata ienicerilor şi o sută de fecioare hărăzite harem urilor. De cele o sută
de corăbii cu lem n de brad pe alese şi de alte ciubucuri. Acum nu e destul
de supărat, socotind că o să ne dea peste cap cu un singur bobârnac, în
primăvară ori în vară. Şi chiar dacă ar turba de m ânie nu poate arunca la
tim p de iarnă oştiri mari asupra noastră, iar dacă stau ei pe loc, nu trebuie
să stăm noi. Slăbindu-i pe turci, căpătăm noi m ai multă putere. Bogatele
cetăţi Hârşova şi Silistra parcă ne îm bie. Garnizoana din Hârşova numără
cam la şapte m ii de oştire turcească. La Silistra ar fi cam tot pe-atâta. Cu
prada pe care o găsim acolo putem plăti oştile noastre pe toată vrem ea de
iarnă şi chiar pe primăvară. Vistieria ar putea să prim ească şi ea un folos
m are, iar prada obişnuită de cai, de arm e şi de haine ar prinde bine oştenilor
noştri. Aşa că noi, vânătorii, am face bine dacă ne-am trage chiar de m âine
către cetatea Hârşovei. Iar dacă măria-ta primeşte sfatul nostru, să vină în
faţa cetăţii numai cu cinci mii de oaste uşoară, fără arm e grele şi bagaje
m ulte, pentru a se mişca m ai uşor. În dim ineaţa de Anul Nou, m ăria-ta să-i
atragă pe turci către gheaţa de pe Dunăre. Noi vom avea grijă să le facem
stricăciune din spate, fără veste. Iar băgând oarecare groază în ei, îi vom
sparge fără pierderi prea m ari.»
Mult s-au bucurat Mihai-vodă la asemenea vorbe înţelepte. Şi a dat
poruncă să pornim de poimâine două m ii de oşteni de la noi şi trei m ii din
oastea Ţării Rom âneşti, chiar sub conducerea dom nului.
După acele multe sfaturi, fecioare m ândre de boieri au venit şi ne-au
prins m âinile şi ne-au târât după ele într-o încăpere unde era cheful în toi.
Au răm as num ai vodă cu boierii şi acei vânători. Am băgat atunci de seam ă
că Mihai-vodă a ştiut cum să scape de noi fără să încapă supărare. Aveau de
taină numai între ei. Mai ştiu, m ăria-ta, că vodă ar avea o arm ată m are
ascunsă pe undeva şi că acea arm ată e condusă de marele boier Preda
Buzescu. Am văzut această arm ată, când au fost scos Mihai cetatea
Bucureştilor de sub turci. Dar am văzut-o num ai de departe. Să fi tot fost
atunci ca la două-trei m ii de oşteni îmbrăcaţi unul ca altul. Am încercat a
dibui locul unde stă aşezată acea armată, dar nu a fost chip să aflu ceva. La
curtea lui vodă nu şopteşte nimeni o vorbă despre asta. Am să m ai încerc
pentru a-ţi da de ştire.
Dacă mila lui Dum nezeu ne va m ai ţine cu zile după luptele grele care ne
aşteaptă, voi trimite pradă din cele două cetăţi şi răvaş despre sănătatea
oştenilor. Parcă am m ai multă crezare de izbândă acum , când ştiu că
dom nul Indru şi prietenii lui pleacă la Hârşova. Cu asem enea oam eni nu
încape o cetate necălcată de noi.
Albert Király

174
 Zăpada Bărăganului scârţâia aspru sub picioarele cailor. Soarele colţat
după atâtea zile noroase îşi cam da aere ca în timpul verii, dar nu reuşea
decât să facă zăpada scânteietoare de-ţi lua ochii. Vântul adia uşor, dar
înţepat, iar cerul înalt m ărea parcă nemărginirea Bărăganului. Urmele de
animale îngheţaseră în zăpadă şi se aruncau ca un vaier lung către hăurile
cerului. Prin cătune se sim ţea miros ademenitor de m âncare caldă, iar din
coşurile caselor scunde se ridica fum ul în fuioare lungi. Urm ele de sănii se
încrucişau pe zăpadă. Ceva m ai departe de sate, ele se am estecau într-una
singură, încolăcindu-se printre păduri, prin locuri ştiute num ai de localnici.
Cam la două ceasuri de aşezarea Brăilei, cei unsprezece vânători opriră
caii într-o pădure bătrână, cu copacii rari şi groşi de pe margini. O
gospodărie singuratică, destul de arătoasă îşi trăia veacul ei într-o poiană
largă. În jurul casei, câteva coteţe, un grajd destul de încăpător, o viţă-de-
vie agăţată până la acoperiş, o cocină din care se auzea grohăit de porci
aduceau o notă de bunăstare. Curtea, îm prejm uită cu gard frum os de
nuiele, mai cuprindea unele clăi cu fân, iar m ai spre fund se vedeau ceva
pom i, ale căror tulpini, protejate îm potriva iepurilor cu îm pletituri de nuiele,
lăsau să se vadă că proprietarul ar fi un bun gospodar, chiar dacă se
aventurase în asemenea pustietate, departe de alte locuinţe. Vreo şase
câini, unul m ai m are decât altul, ieşiră de sub clăile de fân, ridicând pădurea
în picioare cu lătratul lor. Gospodarul, o m atahală de om între două vârste,
ieşi din casă num ai în cămaşă, cu m ânecile sumese, purtând un topor cât
toate zilele. Faţa lui roşie plesnea de sănătate, iar pieptul lui m are şi păros
abia încăpea în cămaşa desfăcută la gât. Văzând musafirii, tresări bucuros.
Aruncă o bucată de lem n după câini, împrăştiindu-i şi se buluci degrabă la
poartă.
– Nici că se putea să picaţi m ai bine, dom nule Caravană! Strigă m ulţumit.
Nebunele astea de m uieri au făcut sarm ale de Crăciun, să ţină un an.
Săptăm âna trecută mi-a picat un cuscru de prin părţile Focşanilor cu două
sănii, dar nu goale. Altfel, îl alungam de la poartă şi asmuţeam javrele pe el.
Cu două butoaie pântecoase pe sănii, mari şi rotunde, parcă gata să nască.
Pe cuscru l-am alungat a doua zi. Asemenea pram atie mi-ar fi băut tot vinul
înainte de Bobotează. Al dracului moldovean! Când pune găleata la gură se
albeşte la faţă de zici că i-a sunat ceasul din urmă! Când o lasă din m ână
goală cam pe jumătate, sim ţi cum se face frig în casă. Câinii se ridică de pe
unde sunt aciuaţi şi urlă a pagubă. Pe urmă i se îm bujorează um erii obrajilor
ca m erele noastre roşioare culese toam na târziu. Îşi şterge mustăţile mari,
m ănâncă o bucată de slănină cât o cărăm idă, un târn de ceapă, curăţă şi
restul din găleată, face o cruce mare de-un stânjen, duce o rugă subţire lui
Dum nezeu şi ciupeşte nurorile de fund. Iar după ce-l căptuşesc nurorile de
scatoalce, se întinde pe pat şi se vaită că la cei şaptezeci şi cinci de ani,
petrecuţi în m ila Dom nului, se simte slăbit de puteri şi că num ai printr-o
m inune cerească mai apucă vreo treizeci-patruzeci de prim ăveri.
Gazda îşi luă seam a de la poveştile lui şi strigă spre casă:

175
 – Niculae, Vasilee! Puneţi m âna pe cai, neisprăviţilor şi duceţi-i în poiată!
Doi bărbaţi sub treizeci de ani, cu părul căzut pe ochi, dădură năvală în
curte. Feţele lor aprinse şi hainele subţiri, cam în neorânduială, arătau că se
hârjoniseră între ei sau cu ceva parte femeiască.
Vânătorii observaseră că interiorul e m ai încăpător decât părea de afară.
Patru fem ei cu o droaie de copii în jurul lor priviră mirate puhoiul de
m usafiri.
– Astea-s nurorile m ele, Dum nezeu să le ţină! Spuse gazda. Nepoţi am
nouă. Trei au murit, iar doi sunt pe drum . O să-i botezăm după Paşte.
Nebunele astea fac la copii de te-apucă durerea de cap. Nu-i chip să mă
înţeleg cu ele. Când le spun s-o lase m ai dom ol cu înm ulţitul, sar toate patru
cu gura pe m ine şi-mi spun că aşa le-a povăţuit popa din satul vecin. Că
porunca sfântă spune: "Creşteţi şi vă înmulţiţi ca păsările cerului!". Se
îm preună de-a valm a cu nătărăii m ei de feciori. Noaptea um blu după ei prin
poduri, prin fânul din poiată şi-i despart şi îi strig:
"- Niculae!"
"- Da, tăicuţă."
"- Tu eşti însurat cu Mărioara. Vezi că e lângă Vasile! Ia-o, nătărăule!"
"- Vasile!"
"- Da, tăicuţă."
"- Tu eşti însurat cu Bălaşa. Dă-i-o, Dumitre!"
"- Gheorghe!"
"- Da, tăicuţă!"
"- Ia-ţi pram atia de lângă Niculae!"
"- Ioane, unde-i Leana, zurliule?"
"- Fă lum ină, tăicuţă, s-o văd la faţă!"
"- Ei, cum e?"
"- E cu m ine, tăicuţă."
"- Bine! Duceţi-vă dracului!"
Nurorile râd cu pumnii la gură. Au feţele roşii şi pline de sănătate. Le
place şi lor glum a acestui hâtru. Gazda nici nu m ustăceşte măcar. Se uită
încruntat de parcă ar fi toate adevărate. Iar vocea lui pare aspră, deşi nu
convinge pe nim eni.
– Dar poftiţi, dom niile-voastre, în odaia de alături! Leano, unde-i mă-ta?
– Dă mâncare la porci, tăicuţă.
– Mărioară!
– Da, tăicuţă.
– Mai adu o m asă şi pune feţe curate! Nu pe ăla, toanto! Ä‚la e patul.
Num ai cu ochii după pat sunteţi.
Vânătorii se aşezară pe laviţe lungi, galbene, sclipitoare de curăţenie.
Afară fulguia uşor, iar vântul parcă se mai înteţise. Câteva vrăbii speriate se
zbătură pe lângă streaşina casei.
– Iat-o şi pe soaţa noastră! Se agită gazda. Nevastă dragă, dum nealor
sunt oaspeţi de seamă. Când am văzut unsprezece cai la poartă am crezut

176
că au dat năvală turcii. Dar nici aşa nu suntem m ai câştigaţi. Au tăbărât
asupra noastră unsprezece guri de voinici flăm ânzi. Pune de m âncare şi de
băutură aşa cum te pricepi tu!
Apoi se întoarse către oaspeţi.
– Nu ştiu cum naiba s-a m ăritat ea cu o pram atie ca mine. Se vede
treaba că pătim eşte cine ştie ce păcate m ai vechi ale m oşilor noştri.
Fem eia zâmbi prietenos şi spuse fără urm ă de sfială:
– De treizeci de ani mă tot gândesc să-l las şi să iau unul m ai puţin
zurbagiu. Dar nu mă îndur. Cine ştie pe ce mâini ar putea să încapă?! Vara
m unceşte cât zece. Iarna bea, m ănâncă şi se uită după muierile altora. Când
îl scap din frâu, pleacă după prim a catrinţă care-i iese în cale, cum pleacă
m ielul după oaie. Seara potriveşte cuvintele şi le pune pe cântec. Flăcăii şi
fetele de prin sate vin la el să înveţe cântece noi, scornite de el. Când sunt
în casă, vinde fiecare cântec flăcăilor pe o vadră de vin. Când lipsesc, le
vinde num ai fetelor, pe câte-o sărutare.
– Şi nu vă e greu traiul în m ijlocul pădurii? Se interesă Cae.
– Nu! Răspunse gazda. Iarna, turcii nu se abat prin păduri. De pe la
începutul lui septembrie până în aprilie nu vezi picior de turc prin pădure.
Prim ăvara îngropăm tot avutul nostru. Fem eile, vitele, oile iau drum ul spre
m unte, prin locuri necălcate de picior om enesc. Eu şi băieţii răm ânem aici.
La m arginea pădurii avem lanuri m ari de grâu. Păm ântul e bun şi gras. Ne
dă m ai mult decât ne trebuie. Dacă vin oam enii stăpânirii după biruri ori
turcii după jaf, n-au ce să ne ia. Casa e goală, iar noi în zdrenţe. Cum vine
toam na, dezgropăm lucrurile, punem haine bune pe noi, aducem acasă
fem eile, pruncii şi anim alele şi o ţinem pe huzur toată iarna. Dacă nu ne-ar
am eninţa asem enea prim ejdii, aţi vedea aici case şi acareturi de v-aţi cruci.
Om ul poate m ulte când e liber şi lăsat în pace să-şi vadă de treburi.
– Poate că ar fi m ai bine într-un sat, observă părintele Grasa.
– Nu e rău nici în sate. Pe unde um blă turcii şi oam enii stăpânirii, să tot
trăieşti! Casele scunde din chirpici plesnesc de sănătate. Şi te uiţi prin
crăpături de afară în casă şi din casă afară. Gardurile îm prejm uitoare
lipsesc, fie că proprietarii lor le-au băgat pe foc pentru a nu le mai purta de
grijă sau num ai din prevedere, ştiindu-se că gardurile la vrem e de plim bare
pe neaşteptate mai mult îl încurcă pe om . Coteţe de porci nu se zăresc prin
apropiere, sem n că acei gospodari ori au scârbă de asem enea anim ale, ori
le-au mâncat cu coteţe cu tot. Găinile îşi găsesc locul de som n prin
corcoduşii din curte. Găinile din soiul acesta sunt slăbănoage, cu picioarele
lungi şi subţiri, parcă înşurubate pe corp. Asemenea slăbiciune ar putea să
fie m ai m ult un moft m uieresc, de posturi lungi pentru slăbire, aflat la m odă
în aceste tim puri, când chiar cocoşii cu scaun la cap ţin sec până pe la
m ijlocul verii.
Gazda se ridică şi se uită afară.
– Se porneşte viscol m are, spuse la o vrem e. Copacii se apleacă
îndărătnici. Ascultaţi! Urlă pădurea. Parcă e un vaier lung. Până la ziuă o să

177
ajungă zăpada la burta cailor. Asem enea viscole ţin câte-o săptăm ână şi
chiar mai m ult. Bine că aţi nimerit la noi înainte de viscol. Pe asemenea
potop, nici anim alele sălbatice nu mai nim eresc la culcuşurile lor.
– Plecăm ! Hotărî Cae. Mâine s-ar putea să nu m ai avem putinţă de
plecare.
– Vă rătăciţi cum vă văd şi m ă vedeţi! Se alarm ă gazda. Lupii um blă în
cârduri m ari. O să vă ia urma şi nu e chip să scapi de ei. La vremea asta
sunt flăm ânzi şi răi ca diavolii.
După un sfert de ceas, cei unsprezece călători părăsiră ograda acelei
gazde prim itoare şi se îndepărtară spre sud, m ânaţi din spate de vântul
aspru.
În dim ineaţa de Anul Nou apărură pe neaşteptate la porţile Hârşovei cam
la o mie de călăreţi. Cu o seară înainte, se zvoni în oraş, nu se ştie de unde,
că Mihai-vodă cu o m ie de călăreţi ar oblici să facă unele stricăciuni la
Hârşova. Caraim an-paşa, com andantul oraşului şi al cetăţii, ridicase peste
noapte ca la şapte mii de oşteni, gata de luptă. Un duşman care num ăra
doar o m ie de oameni trebuia lovit scurt, fără hărţuială aducătoare de
pagube. Gerul aspru am uţise susurul Dunării. Ceaţa de dimineaţă acum se
ridica în fuioare lungi, acum se lăsa greoaie la rasul păm ântului. Oştenii lui
Caraim an-paşa ieşiră prin poarta dinspre Dunăre. Pâlcul celor o mie de
români acum se vedea lim pede, acum se ascundea în rosturile ceţii.
Caraim an-paşa aşteptă liniştit în fruntea oam enilor săi m om entul în care
călăreţii lui vodă vor ieşi iar din ceaţă. Când veni acel moment prielnic, dădu
poruncă de năvală mare. Rom ânii, atât de puţini la num ăr, păreau pierduţi.
Se vedea lim pede că vor fi daţi peste cap. Mai rămăseseră ca la o sută de
paşi între cele două oştiri, când se auziră din spatele turcilor unele bubuituri
m ari. O parte a zidului cetăţii sări în sus, ca aruncat din praştie. Aceasta fu
clipa de pierzanie a turcilor. Crezând că sunt atacaţi din spate, unii
întoarseră caii şi se ciocniră cu cei care nu apucaseră a face acea m anevră.
Zăpăceala îi pierdu pe turci. Alte detunături răsunară parcă din toate părţile.
Printre oamenii lui Caraiman se zvoni că încăpuse trădare. Căpitanul Cocea,
conducătorul celor o mie de călăreţi, începu să taie cu ai lui şi nu aflară
m ultă îm potrivire. Ienicerii şi restul de oaste aleasă se răzleţiră, se rupseră.
După un ceas, lupta era încheiată. Trei m ii de turci zăceau pe gheaţa
Dunării nepăsătoare sau pe zăpada din faţa porţilor, trecuţi prin săbiile
româneşti. Ieremia Băicoianu şi Albert Király ajunseră la tunurile turceşti şi
constatară cu uim ire că servanţii lor erau cei unsprezece vânători. De cum
săriseră zidurile în aer, turcii lăsaseră tunurile în plata Dom nului, crezând şi
ei că rom ânii pătruns eră în cetate prin alte părţi şi-i atacau din spate. Iar
tunurile încăpute pe m âini harnice doborâră spatele arm atei lui Caraim an.
Se adunară lucruri şi scule de preţ. O m ie de sănii luară drum ul Bucureştilor.
Către seară, se strigară num ărătorile. Arm ata lui Mihai num ăra la apel
m ai puţin cu două sute şi ceva de oam eni. Cam la o sută de răniţi fură urcaţi
în săniile m ari.

178
 A treia zi pe la prânz, căzu Silistra. Aflând cu spaim ă de fulgerătoarea
cădere a Hârşovei, turcii părăsiseră degrabă cetatea şi oraşul, pornind către
sud. Cei două sau trei m ii de oşteni cercară o oarecare harţă. Dar stăteau
îm potrivă cu team ă, privind îndărăt la zidurile cetăţii. Iar după ceva
schim buri de pistoale şi săbii, se încuiară între ziduri. Alte patru sute de sănii
cu pradă porniră spre Bucureşti, în urma oştirii lui vodă. Zăpada scârţâia
aspru sub copitele cailor. Prom oroaca? Se prinse pe bărbile vitejilor oşteni,
dar inimile erau calde, iar voioşia răzbunării învingea oboseala acelor aspre
încercări. În jos, către pragul Munţilor Balcani şi chiar m ai departe, num ele
lui Mikal-oglu îşi făcu mare răsunet atât pe buzele turcilor, cât şi pe ale
creştinilor. Turcii îl blestem au pe vodă, îngroziţi. Creştinii îi rosteau numele
cu dragoste. Apăruse la Dunăre o sabie năprasnică. O sabie care muşca tot
m ai adânc din trupul Im periului Otom an.
Plecând de la Silistra, dom nul Ţării Româneşti călărea în fruntea oştirii,
înconjurat de m arii boieri. Din spate se auzeau glum e şi cântece. Ar fi fost
prilej de bucurie pentru el. Dar nu zâm bea. Se sim ţea doar uşor ca atunci
când ai scăpat de un hop şi te pregăteşti pentru altul. Cele patru victorii
obţinute atât de uşor, îm potriva acelor vestiţi oşteni otom ani îi dădură prilej
de întrebări şi răspunsuri.
Oare num ai vitejia şi iscusinţa rom ânilor au adus câştigul acelor lupte?
Nici vorbă! Mai era ceva. De prea m ulţi ani, turcii nu au cunoscut înfrângeri.
S-au obişnuit să domine şi să învingă. Au uitat să um ble cu grijă. Nu tactica
de luptă le-a fost faim a, ci numai groaza pe care o răspândeau. Armatele
care le stăteau îm potrivă se spărgeau de cum îi vedeau apărând. Când se
vor trezi turcii, atunci va fi mai greu pentru rom âni şi pentru toţi cei care le
stau împotrivă. Comandanţii lor sunt încă plini de ei. Numai aşa se poate
pricepe că em irul Ibrahim a fost în stare să se culce liniştit când m ă ştia
doar la un sfert de ceas călare departe de el. Num ai aşa pricep că un
com andant bătrân cum e Caraim an-paşa a fost în stare să plece orbeşte în
luptă, fără a se gândi la cine ştie ce şiretlicuri din partea noastră. Iar în
cetatea cârm uită de el să poată pătrunde cei unsprezece vânători cu atâta
uşurinţă şi să arunce în aer zidurile cu praf de puşcă luat din depozitele
turceşti. Ar fi putut să-i îm proaşte pe români cu tunurile de la adăpostul
zidurilor groase, ferindu-se de o năvală a noastră prin ceaţa înşelătoare. Am
avut pierderi puţine. Dar şi noi suntem puţini. La vrem e de iarnă e greu
pentru otom ani să ridice oşti, dar nici pentru noi nu e uşor. O călcare mai
adâncă în Balcani pare destul de prim ejdioasă. Frigul şi zăpada, lipsa de
alim ente şi de adăpost m acină m ai m ulţi oşteni decât duşm anul. Oastea din
Bucegi e uşoară şi iute. Poate că vreo m ie din ei ar putea fi încercaţi. Dacă
nu în jos prin Balcani, m ăcar să-i scuture pe turcii din Dobrogea. Apoi va
veni vara. Turcii pot pune pe picioare peste o sută de m ii de oşteni, chiar
num ai oaste aleasă. Armele lor de război sunt multe şi bune. La vară se va
hotărî viitorul nostru. Parcă m i-e team ă de vară. Nu am prieteni buni în afara
graniţelor. Turcii pot pierde zece bătălii. Noi nu avem dreptul să pierdem

179
m ăcar una. Aş putea ridica arm ata din Bucegi până pe la vreo opt m ii de
oameni sau poate chiar ceva peste. Voi vedea de unde voi scoate banii de
trebuinţă. În arm ata aceea stau toate speranţele noastre. Voi fi cu atât m ai
tare cu cât turcii vor crede că m ă bizui numai pe oştirea cu care am luat
Hârşova şi Silistra. Sigismund Báthory gândeşte şi el să-şi întindă puterea
peste Ţara Rom ânească, chiar dacă acum suntem aliaţi. Oştirea din Bucegi
ar fi m irarea şi pierzania lui. În el nu am credinţă. În schim b, mi-e drag
Albert Király. Ungurul acesta are în el virtuţi de viteaz şi de m are cinste
sufletească.
Înturnându-se în cetatea Bucureştilor, dom nul Ţării Româneşti avu
bucuria să afle că o mie de oşteni m oldoveni aflaţi sub com anda căpitanului
Soare aşteaptă cu supunere ordinele lui vodă. Mai veniră de prin părţile
Serbiei ca la cinci sute de tineri cu inim ile aprige, conduşi de vestitul haiduc
Baba Novac. Un vlăjgan mare şi gros, cu mustaţa ca vrabia, cu nasul
puternic şi cu ochii blânzi ca de copil.
Vistiernicul Dan căptuşise vistieria cu galbeni, cu aspri, cu ducaţi, cu
forinţi şi chiar cu ceva aur. Dar la asem enea arm ată care se apropia de
şapte mii de suflete şi încă o alta de aproape cinci m ii ascunsă la poalele
Bucegilor, banii erau destul de nepotriviţi, lăsând la o parte armata
Transilvaniei, care sta pe plată la vodă, cât şi toanele dom nului de a face
daruri oştenilor, speriindu-l în fiecare clipă pe bietul vistiernic.
Aflându-se prilej de odihnă, Tufănel porni într-o dim ineaţă către piaţa
Zece Mese, purtându-şi calul cu m are fală pe străzile atât de cunoscute.
Dom nul Tufănel-tatăl, îm brăcat cam subţire pentru o iarnă atât de geroasă,
umbla cu paşi mici în jurul rogojinei, întinsă direct pe zăpadă şi striga cât îl
ţinea gura:
– Pomană! Ia pom ană, neam ule! Ia linguri! Ia sucitoare!
– Cum dai lingurile? întrebă o gospodină.
– De pom ană le dau! sări Tufănel-tatăl, îngrozit că nu vânduse nim ic
toată dim ineaţa. Zece la un aspru şi una pe deasupra, cum ătră.
– Scump! observă fem eia.
– Ai zis scum p? se m iră Tufănel-tatăl. Află, cum ătră, că firm a noastră
vinde linguri care ţin din neam în neam . Noi fierbem lem nul de tei în
m irodenii. Ia vezi cum m iroase! Cu o lingură din astea poţi m ânca zeam ă
chioară, dar capeţi în gură gust de bucate boiereşti.
– Ia slăbeşte-mă, măi nea Tufănele, cu firm a şi cu gusturile dum itale! se
oţărî fem eia. Care firm ă?
Tufănel-tatăl nu-i mai răspunse. Faţa lui slăbănoagă se lungi de un cot
privind spre boierul acela cu sabie, cu haine scum pe şi cu podoabe, cu cal
falnic, de rasă bună.
– Bă Ciripoi, se adresă dom nul Tufănel-tatăl concurentului de alături, nu
crezi că boierul ăsta ar cam sem ăna cu Tufănel al nostru?
– Ce să semene, bre? ţâstui vânzătorul de linguri. E chiar el.
Tufănel-tatăl privi în jur cu team ă după oam enii stăpânirii. Dar nu văzu

180
oşteni de rând. Ceva m ai încolo, şedeau liniştiţi pe caii lor, ca nişte îm păraţi,
doi boieri cu m utre parcă nu tocm ai străine. Tufănel-fiul se înclină cu
eleganţă pe gâtul calului în faţa părintelui său. Lingurarul sim ţi că se
înăbuşă de spaim ă şi strigă aspru:
– Dă-te jos, pagubă! Coboară după cal până nu te dibuie oam enii
stăpânirii!
– Dom nule Tufan, zâm bi Tufănel-fiul, în fam ilia noastră nu s-au pomenit
până azi vorbe de ocară. Doar faptul că sunt nobilu’ vostru fiu mă opreşte să
pun mâna pe sabie.
– A turbat, săracu’! Vorbi cu milă Tufănel-tatăl, uitând să-şi m ai frece
m âinile împotriva gerului. De când m ă cheamă pe m ine Tufan, nărodule? Şi
ţoalele astea scum pe de unde le-ai palmat?
Tufănel-fiul se încruntă şi se întoarse fălos către vânzătorul de alături.
– Domnule Ciripoi, crezi că dom nul Tufan, părintele nostru, ar fi cum va
bolnav?
Lingurarul nu răspunse num aidecât. Până în ziua aceea nu-i m ai spusese
nim eni dom nule. Era foarte sim plu de priceput că tânărul dăduse în mintea
copiilor sau poate chiar m ai rău. Vreo dragoste nefericită să-l fi scos din
m inţi. Îşi reveni iute şi făcu degrabă o socoteală în gând. Calul, o mie de
aspri, sabia cel puţin vreo sută, dacă nu m ai m ult, hainele tot cam pe-atâta,
ghiulurile din degete num ai dracu’ ştia cât preţuiau. Pistoalele de la brâu
ajungeau la trei-patru sute de aspri.
– Bă, Tufănele, rosti aspru Ciripoi, ia-o din loc mai pe la dosuri, până nu
se strânge lum ea în jurul nostru. Am eu un sam sar de cai pe uliţa Zlătarilor,
Acolo vindem totul, cât ai clipi. Ce dracu’, vrei să dai de bocluc? Am furat şi
eu cai la viaţa m ea, dar nu umblam, ca nătărăii, călare prin oraş. Întreabă-l
pe tat-tu cum ne furişam de nu ne ştia nici vântu’, nici pământu’.
– Nea Tufănele, îm i dai lingurile? Se am estecă femeia.
Bătrânul se uită pe lângă ea cu gândurile aiurea.
– Ia-le, bre! Se oţărî el. Azi e vineri. Eu îm part de pom ană vinerea, că
sâmbăta e gloată. Zi şi m atale să trăiască dom nul Tufan-tatăl! Tufan... dă-
te, mă, jos după cal, paguba naibii! Vrei să intrăm la belea? Să te dibuie
străjile? Că ăştia te miroase şi când lucrezi mai cu cap. Didino...! Fă, Didino,
n-auzi? Dar-ar boala... vin să-l vezi pe nebunu’ de frate-tu’!
Auzindu-se strigată, fata ieşi din m ulţim e. Era oacheşă şi cu ochii
umblăreţi ca de viezure. Când dădu cu ochii de Tufănel, faţa ei se lungi
brusc.
– Tii, da’ frum os eşti, frate! Se miră ea. Parcă ai fi un boier din ăia m ari.
Tufănel sim ţi că se îneacă de plăcere. Îi zâmbi surorii cu toţi dinţii lui albi
şi ascuţiţi ca de rozătoare. Apoi, cu un gest nu lipsit de eleganţă, se întoarse
în şa, strigând din vârful buzelor:
– Hei, domnilor Găluşcă şi Toroipan, apropiaţi-vă! Aceasta este
dom nişoara Tufan, surioara noastră.
Cei doi se aplecară pe cai cu toată eleganţa de care erau în stare, fără să

181
ia în seam ă încălţările mari şi sum anul peticit, în care tânăra părea ascunsă
ca într-o claie cu fân. Fata era ageră la m inte şi se feri a face vreo
observaţie supărătoare. Îi cunoştea pe Găluşcă şi pe Toroipan ca pe nişte
brezaie. De când dispăruseră ei, nu mai şterpelea nim eni în piaţă la Zece
Mese. Răspunse la salut cu bunăvoinţă şi continuă ideea fratelui cu cea mai
firească voce:
– Ai spus dom nişoara Tufan, frate? Tu eşti un om înţelept! Cu siguranţă
că ai dibăcit numele nostru adevărat. Şi să dea boala-n... aş! Ä‚sta e num ele
nostru!
Tufănel îi sorbi cuvintele ca un om însetat. Se găsea în sfârşit cineva care
să-i ateste schim barea num elui. Şi cine? Tam an surioara Didina de a cărei
gură se tem ea el cel m ai m ult. O jum ătate de m ahala îi ştia de frică, atât era
de bătăuşă şi rea de gură. Fusese slujitoare la kir Panaiotis, ăla de vindea
covoare scumpe pe Uliţa Mare. Lui Panaiotis îi cam m ersese vestea că e
m uieratic. La vreo câteva zile de la angajare, grecul a aranjat astfel lucrurile
să răm ână în prăvălie la vrem ea prânzului numai cu Didina. Şi s-a mirat al
dracului Panaiotis când a văzut că fata nu se prea sfieşte să rămână singură
cu el. Celelalte ar fi început să urle şi să bocească.
– Vrem cercei frum oşi? O întrebase grecul.
– Vrem!
– Şi matasica?
– Şi!
– Basmaluţa vrem ?
– Vrem!
– Şi fata ce dai la jupân?
– Lasă, că vezi tu pe urmă.
Dacă ar fi avut Panaiotis gândul ăla bun să descuie uşa şi s-o ia la
sănătoasa, ar fi fost lucrul cel mai înţelept din viaţa lui. Dar în loc de
asem enea pornire de izbăvire sigură, mai făcu un pas şi puse mâna pe bluza
Didinei. Mai către seară, l-au găsit slujitorii pe jupân Panaiotis legat fedeleş
într-un raft. Îi lipseau toţi dinţii din faţă. O ureche îi fusese sm ulsă cu totul,
iar din barba lui rotundă şi frum oasă mai rămăsese cam jum ătate.
Tufănel tresări auzind vocea nerăbdătoare a Didinei:
– Ai de gând să înlem neşti aicea, frăţioare?
– Asta zisei şi eu, se amestecă Ciripoi. O luăm iute pe la dosuri, până nu
apucă potera să ne dea de urm ă.
Dar ca un făcut, se întâm plă să treacă tocm ai atunci prin piaţă un
detaşam ent de oşteni din gărzile Bucureştilor. Ciripoi prinse degrabă în
braţe rogojina cu lingurile şi se fofilă prin mulţime, pierzând mai bine de
jum ătate din marfă.
– Hei, flăcăule, se adresă Tufănel com andantului, eu sunt unul dintre
vânători.
– Vă cunoaştem! Spuse cu respect oşteanul. Iar dom niile-lor sunt dom nii
Toroipan şi Găluşcă. Cine nu cunoaşte nişte oam eni atât de vestiţi?

182
 Tufănel scoase din punga doldora un galben şi-l dărui oşteanului. Iar
Tufănel-tatăl simţi cum i se moaie picioarele în faţa atâtui bănet. Dar în
fam ilia Tufan slăbiciunile erau trecătoare. Bătrânul săltă fruntea şi zise cu
im portanţă:
– Bă, Tufănele... ăă... Tufane tată, cred că e vrem ea să ne uşchim spre
casă. Mă-ta... adică doam na Tufan, abia aşteaptă să te vadă. Dacă n-o fi
cum va cherchelită o să-i crească ochii cât cepele când o să te vadă. Face
afurisita naibii nişte afaceri de te doare m intea. Vinde lingurile num ai pe
băutură. Didino, ce stai ca proasta? Adică dom nişoară Tufan, ia de la fiul
nostru un galben! Sau poţi să iei doi ori vreo zece, să fie! Du-te în Uliţa Mare
după cumpărături, că aici nu are cine să schimbe un galben! Adică, lasă! Mă
duc eu. Că eu m ă pricep la fineţuri d-alea boiereşti. Tufane, frum osule, ia dă
tu la tata punga aia! Ce te chiorăşti aşa? Sunt tac-tu, nărodule! Dă banii
până nu pun mâna pe un retevei! Hai, m ânca-l-ar tata!
Sosiră la vreme de seară în cetatea Bucureştilor doi stegari aducând
vestea că o seam ă de oştire turcească se trage prin Balcani către Dunăre,
cu multă am eninţare. Mihai-vodă repezi degrabă iscoade iuţi, care cercetară
fără zăbavă acele veşti. La vreo două zile, tot către seară, iscoadele se
înfăţişară înaintea dom nului cu multe lăm uriri de spaim ă. Oştirea turcilor să
tot fi avut ca la paisprezece mii de suflete, între care şi două mii de ieniceri.
Conducătorul oştirii purta după el domn nou, pe un oarecare Bogdan-
beizade, fiul fostului domn al Moldovei Iancu Sasul. Mai încăpură alte veşti
care arătau sosirea la Giurgiu a treizeci de mii de tătari, conduşi chiar de
m arele-han. Hanul adăstase la Giurgiu având gânduri de îm preunare cu
oştile turceşti. Asemenea veşti picate ca trăsnetul înfioraseră poporul. Chiar
şi bătrânii căpitani de vază plecară capetele în păm ânt cu mare tulburare.
Nimeni nu se aşteptase la o lovitură atât de iute din partea turcilor. Când
începu a se întuneca se strânse în căm ara de lucru a dom nului întregul sfat
al oştirii. O parte din marii boieri răm ăseseră îm bufnaţi pe la casele lor,
fiindcă nu se aflase nim eni a-i pofti la acel însemnat sfat de taină. În
apropierea lui vodă luaseră loc cei unsprezece vânători, clucerul Ierem ia
Băicoianu, fraţii Buzeşti, banul Manta, banul Mihalcea şi tânărul boier Radu
Calom firescu. Niciodată Ţara Rom ânească nu avusese un sfat al oştirii atât
de tânăr. Niciodată parcă nu clocotiseră atâtea energii tinere în jurul
dom nului. Nu se găseau printre ei acei boieri fără vlagă, care să propună a
se face unele daruri bogate duşm anilor, evitându-se lupta. Vodă citi în ochii
tinerilor aceleaşi gânduri pe care le avea şi el. Şi m ai ştiu vodă că în acele
inim i tinere de viteji nu încăpea gândul de trădare ori de fugă. Se simţi dintr-
o dată m ai îm bărbătat şi dornic a se întâlni m ai degrabă cu duşm anii. Fără
cine ştie ce introduceri, Mihai-vodă arătă limpede situaţia grea în care
încăpuse Ţara Rom ânească.
– Va trebui să dăm luptă? Cu tătarii în plină câm pie, spuse aspru. Dar
cunoaştem cât de bine ştiu să se bată tătarii în câmpie, unde se sim t la
largul lor. Iar num ărul tătarilor e de şase ori mai m are decât al nostru. Turcii

183
sunt conduşi de Mustafa-paşa, acel agă care a luptat de multe ori îm potriva
noastră şi ne cunoaşte puterea şi slăbiciunile. Alături de el stă la pândă
Bogdan, gata să închine din nou ţara turcilor. Dacă nu izbândim , jafurile vor
fi atât de m ari, încât neam ul nostru se va oropsi cu totul. Noi trebuie nu să-i
batem , ci să-i zdrobim. Aştept părerile sfatului.
– Ne îm părţim în cete! Propuse banul Manta. Cetele să atace pe rând
num ai la luptă de harţă. La un atac direct nici să nu ne fie gândul. Cel mult
să-i porunceşti m ăria-ta lui Albert Király să facă faţă cu oam enii lui la tătari.
Oştile lui Sigism und ştiu să stea la tocmeală de arm e. Noi să atacăm num ai
pe de lături.
– Nu, Manta! Zâm bi domnul. Ar fi pierzania noastră. Cu lucrările de harţă
i-am da hanului apă la m oară. Lucrările de harţă se potrivesc la oştile
greoaie, încete. Or noi ştim că tătarii se bizuie tocm ai pe repeziciune. Cât
despre Király, ei bine, el s-ar afla între tătari ca un bivol m are, împuns din
toate părţile. Oastea lui va sta la tocm eală de arm e num ai cu turcii. Tu ce
zici, Preda?
– Zic, m ăria-ta, că prietenul Manta e un m are viteaz, dar strategia n-a
prea făcut casă bună cu el şi nici cu m ine. La subţirimi din astea cred că e
bine să-i ascultăm pe vânători. Ei ne-au ajutat în toate luptele cu isteţimea
şi priceperea lor. Iar acolo unde se face lumină, m ăria-ta vei gândi pentru
toţi.
– După datină, întâi să vorbească marii boieri, răspunse aspru Chirilă.
– Marii boieri v-au dat întâietate, zise dom nul la fel de aspru.
– Prea bine, doamne! Continuă Chirilă. Măria-ta ştii că între noi vânătorii
se află unul care ne întrece pe toţi în isteţime şi dibăcie. E vorba despre Cae
Indru.
Toate privirile se întoarseră către tânărul vânător şi nimeni nu se află
m ăcar o clipă supărat auzind lauda lui Chirilă.
– Dom nul ţării e mai în m ăsură decât mine să hotărască, zâm bi Cae. Noi
ne vom ocupa de amănunte.
– Aici nu m ai hotărăşte Vodă! Îl întrerupse Mihai. Sfatul hotărăşte! Un
singur om nu poate hotărî soarta unui popor. Vorbeşte, prietene! Unde
greşeşti ne vom osteni cu toţii să găsim calea cea bună. Nu e vrem e să ne
codim ca nişte muieri.
– Atunci, să pornim de la tătari, se încruntă Cae simţind arsura din
cuvintele lui Vodă. Totdeauna oştile mari s-au bizuit pe număr, m ăria-ta.
Măsurile de apărare şi le iau num ai oştile mici. Dacă ţinem seam ă de acest
lucru, eu cred că tătarii vor cădea într-o cursă de-a noastră. Să nu ne lăsăm
atacaţi. Să-i atacăm noi, dar nu ziua, ci noaptea, la loc de popas. Atunci
num ărul oştenilor nu m ai are valoare.
– Bun plan! Strigă dom nul entuziasm at. Va răm âne doar să-l discutăm în
am ănunt. O încăierare deschisă cu tătarii nu ne-ar aduce izbândă. Iar voi
ştiţi că noi nu avem dreptul să pierdem o bătălie, fiindcă suntem puţini. Am
fi puţini chiar dacă am avea lângă noi armata Bucegilor. Ah, m are păcat că

184
nu o avem aici! Fără ea va fi şi mai greu. Nu m ai e timp s-o aducem .
– Din contră, măria-ta! Strigă Preda Buzescu. Chirilă a adus patru mii de
oşteni, care aşteaptă gata de luptă în pădurile de la jum ătatea drumului
către Giurgiu.
– Hai să te îmbrăţişez, Chirilă! Spuse dom nul plin de bucurie.
– Nu pe m ine! Se apără vânătorul râzând. Boierul Preda Buzescu m i-a dat
poruncă să aduc oamenii, de cum s-au răspândit primele zvonuri despre
călcarea de la Dunăre.
– Predo, Predo! Râse vodă, eşti m ai înţelept decât vrei să se vadă.
Continuă, Chirilă!
– Nu mai am nim ic de spus, m ăria ta.
– Bine! Mai are cineva de adăugat la părerile lui Indru? Nu? Atunci, e
tim pul să hotărâm. Căpitanul Baba Novac a mai adus din Serbia ca la o m ie
cinci sute de oşteni. Cu cei dinainte şi cu aceştia, a luat drumul către Dunăre
încă de alaltăieri şi stă la harţă cu turcii. Altfel nu aveam tim p să le ieşim
înainte la hotar. Dar să-i lăsăm pe ei! Avem nevoie de trei oştiri. Prim a ar fi a
transilvănenilor, care e gata de luptă sub comanda viteazului ei căpitan,
Király Albert. Ea va sta la tocm eală de arm e num ai cu turcii. A doua va fi
form ată din vitejii care au cucerit Giurgiu, Hârşova şi Silistra. Iar conducător
va fi domnul ţării. Oştirea a doua va da piept cu turcii, dar nu va intra în
luptă de la început, ci num ai când vor începe să se clatine oam enii lui Király.
Ei sunt înceţi, dar tari ca fierul. Sunt greu de urnit din loc. După ce se va sta
la tocm eală de arm e în ceată, oam enii mei vor porni ca o vijelie. A treia va fi
oştirea Bucegilor, iar conducător Preda Buzescu. Preda, vânătorii vor m erge
cu tine! Vă dau în seamă peste treizeci de mii de tătari. Să-i tăiaţi fără milă!
– Greu, m ăria-ta, doar cu patru mii de oşteni, se înclină Buzescu.
– Dar cine spune că e uşor? Zâmbi dom nul. Tare aş fi vrut să schim b cu
tine, dar soarta războiului se hotărăşte cu turcii.
– Nu de neizbândă m ă tem , doamne, răspunse Buzescu. Pierderile vor fi
m ari. La nevoie, m ăria-ta ştii că vom muri până la unul.
– Ştiu, Predo, dar chibzuiala ta şi iscusinţa vânătorilor vor face m ai mult
decât vitejia. Sfătuiţi-vă! Lupta la câmp deschis nu vă poate aduce izbândă.
Totul atârnă de felul în care veţi folosi planurile lui Cae Indru.
– Aşa e, doam ne! Plec totuşi cu inim a strânsă. E prim a luptă m are, la
care nu stau alături de m ăria-ta. Să-ţi păzeşti viaţa, doamne!
– Viaţa mea? Râse domnul. Dar ce înseamnă viaţa m ea pe lângă viaţa
poporului? Mi-o păzesc, Predo, să n-ai grijă! Iar dacă mor, o m ie de viteji pot
să-m i ia locul. Poate că nici o dom nie nu a văzut atâţia viteji, câţi au încăput
la dom nia noastră. Adică, nu! Greşesc. Viteji au fost şi vor fi totdeauna. Ei se
ridică la vedere num ai atunci când găsesc în conducătorul lor aceeaşi
dragoste de neam şi de păm ânt.
Îndată după ridicarea sfatului, Albert Király prim i poruncă după plecare.
Dom nul ţării îl ajunse din urm ă cu oştile pe la jum ătatea drum ului. Viteazul
căpitan Király pusese tabăra în picioare cu acea iuţeală şi precizie pe care o

185
au numai m arii comandanţi. În inim a lui bravă nu încăpu supărare că nu
fusese poftit la sfatul de război. El bănuia de m ultă vreme că vodă ţine
ascunsă pe undeva o arm ată puternică. Nu-i lua în num e de rău dom nului
faptul că nu-i dezvăluie taina acelei armate. În locul lui Mihai ar fi făcut şi el
la fel. Sigism und şedea m ereu şi de multă vrem e cu ochii aţintiţi pe Ţara
Rom ânească. Şi numai unele tem eri şi piedici trecătoare îi siliseră să nu o
supună.
În noaptea de 13 spre 14 ianuarie 1595, hanul tătarilor făcuse două
tabere, la Şerpăteşti şi la Putinei. Ceaţa deasă din tim pul zilei îl împiedicase
a se uni cu oştirea turcească. Dar nu num ai ceaţa. Hanul era prea m ândru
pentru a se apleca la comandă străină. Către miezul nopţii se retrase în
ultim a despărţitură a cortului. Un foc bun de lem ne încălzea încăperea.
Două fem ei tinere, îm brăcate în m ătăsuri uşoare, cântau m olcom lângă
focul încins, aruncând peste cărbuni unele ierburi frum os mirositoare.
Corturile celor douăzeci de m ii de oam eni care-l însoţeau cuprindeau câm pia
până departe. Miile de creştini luaţi pradă fuseseră înghesuiţi lângă nişte
focuri m ari, fără să aibă acoperăm ânt deasupra lor. Vitele şi prăzile multe
stăteau de-a valm a la m ijloc de tabără. Marele conducător se sim ţea obosit
şi mulţum it de prăzile bogate. Concedie fem eile cu un gest şi se întinse în
culcuşul de blănuri calde.
În tabăra de lângă Putinei, nepotul hanului şezu de taină până târziu cu
câţiva tineri de-o seam ă cu el. Erau încărcaţi de bijuterii şi de haine scum pe
aduse din Ungaria, peste care trecuseră ca o grindină. Afară, ceaţa părea
m ai adâncă decât în timpul zilei. Prietenii se despărţiseră după miezul
nopţii. Tânărul com andant îşi conduse m usafirii până la uşa cortului. Sutele
de focuri m ari abia pâlpâiau prin ceaţă. Era som noros şi m ulţum it. Găsise un
loc m inunat de popas. Cei unsprezece mii de tătari care form au arm ata lui
se înghesuiseră într-o vâlcea m are, ferită de curenţi. Spre dreapta, tabăra
era m ărginită de un pârâu închistat în crusta groasă de gheaţă. În stânga,
păm ântul form a o cută înaltă de cinci-şase staturi de om, care se prelungea
ca un arc de cerc până către sud. Tânărul comandant se culcă liniştit. Lupta
cu românii putea veni oricând, ştiind că va fi o biruinţă uşoară.
Noaptea se arăta adâncă şi calm ă. Departe în câm pie, Cae Indru dădea
ultim ele sfaturi fraţilor Buzeşti:
– Întreaga oaste a Bucegilor să stea pe loc până când veţi prim i
chem area noastră! Tătarii au pus, ca de obicei, două rânduri de străji.
Rândul din afară are străjile aranjate cam din cincizeci în cincizeci de paşi.
La fiecare foc veghează câte-un oştean. La rândul dinăuntru, străjile sunt
m ai dese. Cam la treizeci de paşi. Va trebui să facem o spărtură m are în
cele două rânduri de străji, altfel nu-i chip să aducem oastea în tabără
înainte de a se da alarm a. O mie de oşteni să descalece şi să lase caii aici. Ei
vor veni cu noi până la jum ătatea drum ului către tabără.
Vânătorii pieriră curând în ceaţa adâncă. Lăsară şi ei caii în grija lui
Tufănel, Toroipan şi Găluşcă. Nechezatul cailor i-ar fi dat de gol. Cu cât se

186
apropiau de tabăra nogailor, cu atât păşeau cu m ai multă fereală. Focurile
de la prim ul rând de străji nu se vedeau lăm urit. Doar ceaţa arăta în locurile
acelea ceva mai roşcată. Chirilă Zece Cuţite, Costache Caravană, Ducu cel
Iute, Cae Indru, Petrache cel Mic, părintele Grasa şi Niţă Praştie se depărtară
unii de alţii cam la cincizeci de paşi, după cum erau aşezate străjile.
Noaptea nu era prea rece şi, dacă nu ar fi fost um ezeala ceţii, s-ar fi putut
num i chiar caldă.
Cae se târî uşor pe creastă la deal. Zăpada întărită doar pe jum ătate nu
pocnea sub greutatea corpului. Alături de foc se afla un pom răzleţ. Straja
nu dorm ea. Şedea rezem at cu spatele de pom şi îngâna o m elodie tristă, cu
iz de chem ări de stepă nesfârşită. Se sim ţea în m elodia aceea un dor adânc
sau poate doar o părere de rău. Cae se mişcă din nou. Tătarul îşi curmă
cântecul parcă neliniştit. Îl reluă curând. Cuţitul lui Cae nu lovi. Era pentru
întâia oară când nu îndrăznea să lovească. Nu putea curm a prin moarte un
cântec. Se ridică domol şi lipi cuţitul de beregata nogaiului. Om ul tresări,
oprindu-şi un ţipăt. Flăcările focului îi lum inară chipul răvăşit de spaimă.
Vânătorul îi făcu semn să coboare fără zgom ot. Ajunşi la picioarele colinei,
Cae îl păli pe tătar cu m ânerul cuţitului în creştet. Apoi scoase degrabă nişte
cureluşe subţiri, îl legă zdravăn în cojocul m are şi-i puse un căluş în gură.
Trecu m ai bine de un ceas până când vânătorii se întâlniră în locul din
care s-au despărţit. Întreaga aripă de nord a tătarilor răm ăsese fără străji.
Cuţitele vânătorilor lucraseră iute. O m ie de oşteni din arm ata Bucegilor
porniră cu multă fereală spre tabăra nogailor. Erau înarm aţi num ai cu
topoare scurte. Curând, se auziră strigăte puternice. Mulţi dintre fiii pustiului
porniră buluc spre ieşirea din vâlcea, dar acolo îi aştepta Preda şi Stroe
Buzescu şi Calom firescu, în fruntea a trei m ii de oşteni.
Se lumina de ziuă. Ceaţa se ridica dom oală sau fugea la rasul
păm ântului, zdrenţuită şi cu m işcări ciudate ca de ritual. Tătarii ieşiră din
încercuire cu eforturi şi pierderi grele. Lăsaseră în tabără mai bine de patru
m ii de morţi, două mii de creştini adunaţi grăm adă şi înspăim ântaţi şi toată
prada purtată de ei atâta amar de drum . Nepotul hanului gonea în fruntea
hoardei, fără gând de oprire. Rom ânii veneau din urm ă, răcnind sălbatic,
ciopârţind m arginile hoardei fără încetare. Când se ridică ceaţa de-a binelea,
nepotul hanului cătă îndărăt la num ărul urm ăritorilor. Era lim pede că
românii erau m ult mai puţini. Tânărul com andant încercă o m anevră de
înturnarea cailor către rom âni. Dar manevra aceasta îi dădu cu totul peste
cap. Oastea Bucegilor îi prinse din coastă, fără a le da putinţa să-şi termine
m anevra. Iureşul românilor îi rupse în m ai m ulte grupuri. Preda Buzescu se
pom eni faţă-n faţă cu nepotul hanului. Tânărul nogai nu se dădu îndărăt de
la luptă. Se porni astfel o încercare cumplită de buzdugane. Văzându-şi
căpetenia în pericol, câteva zeci de tătari grăbiră către cei doi. Prea târziu.
Nepotul hanului se prăvăli de pe cal, cu ţeasta zdrobită. Moartea căpeteniei
curm ă orice îm potrivire. Iar oştenii rom âni nu se invitară la lovituri. Din cei
peste unsprezece mii de tătari aflaţi peste noapte în vâlcea, pieriseră m ai

187
bine de jum ătate.
După o vrem e, arm ata Bucegilor se înturnă din drum şi-şi petrecu
noaptea la Putinei, în tabăra părăsită de tătari. Cu m ult înainte de a se
lum ina de ziuă, oştirea porni în trap întins către Şerpăteşti, de unde Ghazi-
Ghirai, hanul cel mare al tătarilor, mai ducea unele tratative cu turcii şi cu
pretendentul la scaunul de dom nie al Ţării Româneşti, gândindu-se destul
de puţin la înfruntarea cu oştile lui Mihai-vodă. Spre înserat se zvoni prin
tabără despre căderea hoardei de la Putinei. Auzind asemenea veşti, care
semănau a cine ştie ce glum ă proastă, hanul dădu poruncă să-i biciuiască
pe flecari. Abia când îi fu adus dinainte trupul fără vlagă al tânărului nepot,
Ghirai cătă îm prejur cu nelinişte. Chemă la el pe unii dintre cei care
scăpaseră cu viaţă în luptele de la Putinei. Aceştia se jurară în fel şi chip că
românii sunt atât de m ulţi şi de puternici, încât numai printr-o m inune ar
m ai putea să scape de sub loviturile lor hoarda de la Şerpăteşti.
Cum se lum ină bine, hanul dădu poruncă de plecare. Întrerupse tocm elile
cu turcii. Nu-l m ai atraseră nici cele cincizeci de poveri de aspri oferiţi de
Bogdan în schim bul scaunului domnesc şi nici unele prom isiuni ispititoare
ale lui Mustafa-paşa, com andantul turcilor. Strânseră corturile, îm pachetară
prăzile m ulte şi întreaga oaste porni la drum , legănându-se dom ol prin
câm pia fără sfârşit, călcând zăpada subţire sub copitele cailor, lăsând în
urm ă o dâră murdară de noroi.
Banul Manta rătăcise peste noapte cu vreo două mii de oşteni. Um blase
pe urm ele unor cârduri de tătari plecaţi după pradă de hrană. Cercând să
treacă spre Hulubeşti, unde Mihai-vodă pândea mişcările turcilor, Manta se
pom eni pe neaşteptate în faţa hoardei lui Ghazi-Ghirai. Ocol nu se mai putea
face. Hanul îşi desfăcu de îndată oştenii pe rânduri de bătaie, sperând să
dea iute peste cap mica oştire. Manta se afla în clipa aceea la m are
strâmtoare. Nu se gândi nici un m om ent la vreo încercare de fugă. Ar fi
însem nat să care toată hoarda după el până în tabăra lui Mihai-vodă. Îşi
tocm i oam enii într-un triunghi uriaş, cu unul dintre vârfuri spre centrul
hoardei. Era o încercare disperată, fără prea mulţi sorţi de reuşită. Rom ânii
se înfipseră adânc în rândurile nogailor, încercând să taie pârtie printre ei.
Lupta se încinse din toate părţile. Curând, călăreţii lui Manta începură să se
înghesuie unii în alţii sub loviturile nogailor. Douăzeci de mii de tătari se
strângeau peste triunghiul acela viu ca nişte cleşte m ari, din care nu se m ai
afla ieşire. Cu faţa plină de sânge, banul Manta răcnea cuvinte de
îm bărbătare, dar ele se pierdeau neînţelese sub strigăte de m oarte.
Deodată, Manta simţi că spre dreapta s-au slăbit chingile tătarilor. Din
partea aceea se auziră strigăte mari. Intrase în luptă căpitanul Baba Novac,
în fruntea a vreo m ie cinci sute de oam eni. Fostul haiduc pândise de departe
plecarea tătarilor, fără a încerca să se apropie. Văzând învălm ăşeală,
bănuise că nogaii se încăieraseră cu ceva oşti rom âneşti. În felul acesta,
picase tocm ai la vreme. Se apucă să taie sprinten, cercând a se uni cu oştile
lui Manta. Lucrările de arm e stătură o clipă în cumpănă la flancul drept al

188
tătarilor, dar Ghirai trim ise degrabă forţe proaspete şi din nou hanul se
bucură prea devreme. Pe flancul stâng apăru dinspre o lizieră de pădure
armata Bucegilor. La început, ieşiră din pădure cam la o mie de călăreţi.
Hanul făcu faţă şi în partea aceea. Dar abia se încinse lupta m ai aprig, când
ieşiră alţi o m ie de călăreţi. Şi la puţină vreme, hanul văzu cu mirare altă
m ie. Iar când apărură ultim ii cinci-şase sute de călăreţi, Ghirai nu m ai şezu
la tocm eală de arme. El nu avea de unde să ştie că nu m ai erau şi alţi
români în blestemata aceea de pădure. Îşi am inti de vorbele celor scăpaţi cu
viaţă din măcelul de la Putinei, cum că rom ânii ar fi câtă frunză şi iarbă la
vrem e de vară. Întoarse calul şi porni întins în direcţia Sili strei. Nogaii se
desprinseră din luptă câţi dintre ei putură şi se aşternură la fugă după hanul
lor. Hoarda se aduna greu, ca un animal mare, vlăguit de lovituri. Rom ânii
lipsiţi de bagaje călăreau sprinten, mânând din urm ă acea arm ată uriaşă. Pe
m eleagurile Dunării nu se m ai pom enise asemenea luptă din goana cailor.
Nogaii lepădară prăzile bogate, dar nim eni nu se uită la ele în asem enea
ceasuri de mânie. Arm ata Bucegilor secera m arginile tătarilor. Manta şi
Novac veneau din urm ă, cu strigăte m ari. Pe zăpada subţire, leşurile păreau
de departe m ii de muşuroaie de cârtiţă. Lupta inegală se desfăşură pe cale
de vreo poştă. Iar când răm aseră rom ânii în urm ă, nim eni din hoardă nu-şi
îngădui o clipă de răgaz. Atât de cum plită se arăta groaza lor. Pieriseră cam
la şapte mii de tătari. Armata Bucegilor num ăra m ai puţin cu vreo două sute
de oşteni. Greul îl suportase Manta. Aproape o mie din oam enii lui căzuseră
sub armele nogailor, dar biruinţa fusese nesperat de m are.
Banul Manta şi căpitanul Baba Novac se despărţiră de oastea Bucegilor,
îndreptându-se către Hulubeşti. Mergeau iute, dornici să-i ducă dom nului o
veste atât de m are. Arm ata Bucegilor înnoptă la Şerpăteşti. Oam enii şi caii
trecură la odihna atât de dorită după o zi ca aceea. Doar comandanţii se
adunară în sfat la vreme de seară târziu. Lucrările de arme cu tătarii nu erau
încheiate. Poate că mai um blau pe undeva pâlcuri mari, după jaf. Hotărâră
cu toţii să pornească a doua zi de-a lungul Dunării la vânătoare de tătari.
Dum inică, la 23 ianuarie 1595, Mustafa-paşa făcu unele mişcări de vrajbă
spre armata lui Mihai-vodă. Com andant vechi şi priceput la lucrările de arm e
cu rom ânii, Mustafa alese un loc de bătaie după gustul lui. Îşi desfăşură
oamenii pe pâlcuri cam de două m ii de călăreţi. Ştia că arm ata domnului nu
trece de vreo unsprezece m ii, chiar îm preunaţi cu transilvănenii. El dispunea
de şaisprezece m ii de oşteni şi cam la patru m ii sau cinci mii de tătari
răzleţiţi de hoarda cea m are. Mihai se m işca dom ol către duşman, pipăind
cu grijă fiecare bucăţică de păm ânt. Cele patru m ile care-l despărţeau de
turci le făcu în vreo trei ceasuri. Nu-i convenea locul de bătaie. Ar fi vrut să-l
atragă pe Mustafa printre păduri, dar ştia că nu-l va putea urni din loc. Iar
am ânare de bătălie nu se putea face, m ai ales că în tabăra turcilor soseau
m ereu alte întăriri. Mustafa era unul dintre puţinii com andanţi turci care
luptau cu chibzuială, fără să pună bază pe renum ele arm atelor otom ane sau
să-şi aplece inim a spre trufie. Aşezat pe creasta unei coline m ai răsărite,

189
Mustafa domina câmpia cu privirea până departe. Când românii sosiră
destul de aproape, turcul porni la harţă un pâlc de tătari şi ceva oaste
aleasă. Albert Király făcu front îngust cu oastea greoaie şi solidă. Tătarii
sloboziră un stol de săgeţi neputincioase în faţa zalelor şi alăm urilor care
îm podobeau caii şi călăreţii. Se auzi curând zăngănitul fierului. Mihai privea
liniştit, spre m irarea turcului, care aflase că dom nul Ţării Rom âneşti
lucrează la război num ai cu năvală mare. Îşi frământa mintea să afle rostul
unei schim bări atât de neobişnuite. Pâlcul de tătari se clătină o clipă ca un
copac m are, iar când fu gata să se răstoarne, Mustafa ridică m âna în sus.
Porniră la atac şi ultim ii tătari, însoţiţi de două pâlcuri de turci. Albert Király
nici nu înainta, nici nu se trăgea îndărăt. Părea zidit în locul unde începuse
lupta. Doar unele pâlcuri m ici făceau m işcări strategice în spatele prim elor
rânduri. Erau schimbările de îm prospătare, care se executau ordonat şi
precis, ca la o sim plă manevră. Turcii încercară o mişcare de învăluire pe
stânga. Mihai făcu sem n căpitanului Baba Novac să le taie drum ul. Pe
centru, Albert Király obosise. Oştenii lui se clătinau pentru prima oară.
Viteazul căpitan trecu în fruntea lor şi lucrările de arm e se îndreptară, dar
nu ţinură mult. Apoi, se îndreptară din nou. Intrase în luptă şi Manta cu
oamenii lui. Bătălia se răzleţise oarecum . Era tocm ai ce aştepta dom nul Ţării
Rom âneşti. Király sim ţi dintr-o dată o mare uşurare. Strigătele românilor
cuprindeau câm pia. Mihai gonea în frunte. Oştirea se mişca după el ca un
tăvălug uriaş, în urma căruia nu m ai răm ânea nim ic în picioare. Soldat vechi
şi priceput, Király desfăcu degrabă aripi largi în jurul tăvălugului rom ânesc,
tem ându-se de o încercuire. Dar nu m ai era nevoie de asemenea măsură.
Oştirea Bucegilor se apropia în goana m are a cailor, ca o furtună. Cae Indru
gonea mult înaintea celorlalţi. Nu se găsea în toată câmpia un cal care s-ar
fi putut m ăsura cu Vânt Sălbatic. În ultima clipă apărură lângă vodă Buzeştii
şi cei unsprezece vânători. Caii lor păreau scoşi dintr-un cuptor încins. Mihai
se ridicase în şa. Vechea lui bardă nu lovea de două ori în acelaşi duşm an.
Zadarnic puse Mustafa stavilă mare de oameni pe partea dom nului.
Zadarnic încercau să-l doboare. Viaţa lui încăpuse pe mâna unor paznici de
seam ă. Cuţitele lui Cae şi Chirilă zburau rar, dar fără greş. Cea mai mică
am eninţare spre dom n era curm ată prin m oarte. Ducu şi Grasa făceau
pârtie pe de lături. Iezuitul se spurcase la unele înjurături am estecate pe
m ai multe limbi. Costache Caravană discuta de zor cu Zam bilica, iar
pistoalele din m âinile lui scurte nu aveau linişte. Zam bilica făcea şi el ce
putea, speriind caii turcilor cu sluţenia lui şi m ai ales cu răgetul, care nu era
nici de cal, nici de măgar şi nici de catâr, ci mai degrabă de anim al picat de
pe altă lum e. Petrache cel Mic isprăvise de m ult m uniţia pistoalelor lui fără
greş. Încăpuse în m âinile lui uriaşe o ghioagă cât toate zilele şi nu se afla
iatagan să-i stea împotrivă. Clucerul Băicoianu, cu faţa plină de sânge, încât
nu se ştia unde ar fi locul de rană, se arunca parcă orbeşte înainte şi nimeni
n-ar fi priceput cum scăpa de sub suliţe şi iatagane, Tufănel, Toroipan şi
Găluşcă intraseră pentru prim a oară în luptă. Se pricepeau ei ceva şi la

190
săbii, dar nu le traseră din teacă. Ciom egele lor ghintuite lucrau mai bine.
Oştenii din armata Bucegilor tăiau m etodic şi cu o anumită eleganţă,
învăţată de la vânători. Nim eni nu-şi lepăda adversarul până nu se încheiau
socotelile într-un fel. Iar acolo unde se form a front organizat, oştenii se
com pletau unii pe alţii ca nişte veterani ai războaielor. Cam la o jumătate de
ceas după năvală, cele două oştiri se clătinară o vrem e. Atunci intrară în
luptă şi ienicerii, fala arm atelor turceşti. Apoi, când nu se m ai aştepta
nim eni la uşurare, când oboseala crispase chipurile rom ânilor, împotrivirea
se rupse. Grosul turcilor se trase către Dunăre, lăsând harţă m are? În spate.
Rom ânii stătură la harţă ceva mai învioraţi, dar le lipsi puterea de a da
năvală cu toţii peste cei care se retrăgeau. Luptele răzleţe se isprăviră cu
totul către seară. Turcii trecură gheaţa Dunării şi se încuiară în cetatea
Rusciucului.
A doua zi de dim ineaţă, oştile româneşti se înfăţişară dinaintea
Rusciucului. Mustafa-paşa scoase degrabă oştile din cetate, dar cele
turceşti, form ate din m ultă adunătură făcută peste noapte, se m işcară încet.
Mihai-vodă năvăli de data aceasta năprasnic. Trupele lui Mustafa se resfirară
fără a mai avea tim p de unele m işcări strategice. Turcii erau, totuşi,
luptători falnici. Stătură la tocm eală de arme chiar lipsiţi de organizare. Fu
nevoie de strădanie mare din partea rom ânilor. După vreo două ceasuri,
apărătorii Rusciucului cedară şi porniră la fugă în neorânduială m are, lăsând
în faţa porţilor peste opt mii de m orţi. Oraşul fu trecut prin foc. Pe lângă
prăzile de război încăpură şi ceva jafuri, iar m ulte dintre frum oasele
turcoaice crescute în huzur alergară spre ascunzători, pe jumătate
dezbrăcate. Mustafa luptase pe viaţă şi pe moarte. Rămăsese printre ultim ii
apărători. Ce m ai scăpase din falnica oştire turcească se strecura în goana
cailor spre sud, către înălţimile Balcanilor, căutând scăpare din faţa celor
care nu luau robi şi sem ănau m oarte. Vânt Sălbatic se înfierbântase la drum ,
astfel că foarte curând Cae Indru se pom eni în m ijlocul unei gloate de
cincizeci până la şaizeci de otom ani. Loviturile curgeau din toate părţile şi
num ai hărnicia arm ăsarului îl feri pe vânător de unele necazuri. Calul se
m işca iute ca o săgeată dintr-o parte în alta. Cuţitele lui Cae zburau num ai
în clipele de m are cum pănă. Pe neaşteptate, apăru în faţa lui acel
com andant aprig care era Mustafa, poreclit Nebiruitul. Săltă iataganul spre
tânărul vânător, dar calul căzu sub el. În acelaşi m oment veniră şi ceilalţi
vânători. Pâlcul de turci se resfiră iute, urm ându-şi goana în care se afla
singura scăpare. Doi dintre ofiţerii turci răm aseră să-şi apere com andantul.
Fură luaţi prizonieri dim preună cu Mustafa.
Rom ânii erau obosiţi. Mulţi aveau trebuinţă de îngrijiri la rănile m ulte.
Dom nul Ţării Româneşti dom oli atacul. Vrem ea stătea către prânz. Mustafa-
paşa fu adus dinaintea dom nului. Era m are de statură şi subţirel. Se apropia
de cincizeci de ani, dar părul său negru şi aspru nu se apleca spre
slăbiciune. Ochii verzui se încruntară sub sprâncenele bogate, aruncând
priviri tăioase, de ură. Când ajunse la vreo zece paşi, se opri cu o mişcare

191
aprigă şi-i strigă lui vodă în cea mai curată lim bă valahă:
– Om oară-mă, câine! Am apucat ziua să văd slugile căzând deasupra
stăpânilor.
Pe faţa lui vodă, nici un muşchi nu tresări a m ânie. Înţelegea tot
zbucium ul unui mare comandant care pierduse acolo unde nu s-ar fi aflat
nici o tăgadă asupra victoriei. Îl cunoştea de mult pe Mustafa. Ajunsese
m are com andant din sim plu ienicer, săltându-se pe acele trepte de ierarhie
m ilitară num ai prin alesele lui însuşiri de războinic. Se spunea despre el că
ar mânui iataganul cu m ultă pricepere. Că în toată oştirea otom ană nu ar
avea egal. Că printre com andanţii de oşti ar fi fost cel m ai de seam ă strateg.
Vodă îi privi hainele zdrenţuite cu aer de cunoscător. După tăieturile m ulte
se vedea că se bătuse pe viaţă şi pe m oarte, chiar atunci când nu mai erau
speranţe de victorie. Era plăcut să priveşti un om viteaz, fie că el se afla în
rândurile duşm anului. Mai ştia vodă că Mustafa era unul dintre puţinii
com andanţi care după o viaţă de lupte nu agonisise nici un fel de avere,
strecurând printre degetele lui m ari prăzile bogate, adunate în războaie
lungi, pentru a face parte m ai m are oştenilor.
– Eşti liber, Mustafa! Grăi cu blândeţe dom nul. Noi avem adâncă preţuire
pentru viteji, iar domnia-ta eşti unul de seam ă.
Auzind asemenea vorbe, turcul tresări din tot corpul, de parcă l-ar fi
biciuit careva. Îl m ăsură pe dom n cu multă atenţie, ca pe-o m arfă de
cum părat. Privirile i se m uiară trecător, parcă a zâmbet. Dar vocea lui
deveni şi mai aspră:
– Eu nu am nevoie de milă! Dăruieşte viaţa acestor viteji ofiţeri care au
rămas gata să înfrunte m oartea alături de m ine!
– Sunt liberi, dim preună cu domnia-ta! Prieteni, se întoarse vodă către
Cae Indru, dom nia-ta, părintele Grasa şi Ducu cel Iute, aveţi bunătatea şi
însoţiţi pe aceşti oameni până dincolo de tabăra noastră!
Din prada mare de război fură aduşi trei cai pentru prizonieri. De
asem enea, îşi primiră şi arm ele. Mustafa încălecă fără să-l m ai
învrednicească pe vodă cu vreo privire. Porniră alături de vânători. Între cei
şase nu se schim bară cuvinte. Călărea fiecare cu gândurile lui. Tabăra lui
Mihai-vodă rămăsese în urm ă cu vreo două mile.
– Aici ne despărţim , domnilor! Hotărî Cae.
– Nu înainte de a încrucişa armele! Zise mânios com andantul. Aveţi ceva
îm potrivă?
– Nu văd nici o piedică în această privinţă, zâm bi Cae. Purtaţi vreo
preferinţă pentru careva dintre noi?
– Nici una. Totuşi, dacă stau să m ă gândesc bine, dom nia-ta m -ai luat
prizonier. Căzusem cu gloaba pe care călăream din sim plă întâm plare.
– Atunci, e lim pede, comandante. Ne vom bate îm preună. Domnii care te
însoţesc ar putea face o partidă cu prietenii mei.
– Nu m ai încape îndoială! Aprobă Mustafa, iar vocea lui devenise pentru
prima oară m ai prietenoasă. Ar fi o singură piedică, m ărturisi cu sinceritate.

192
Noi luptăm cu iataganele. Dom niile-voastre nu aveţi decât săbii. Or, se ştie
că sabia nu are spor în faţa unui iatagan.
– În privinţa asta să nu te îngrijorezi prea mult, efendi Mustafa! Râse Cae.
Avem noi grijă să fiţi mulţumiţi pe deplin.
Mai schim bară unele amabilităţi şi din asemenea discuţie cu greu s-ar fi
ghicit că se pregăteşte o luptă pe viaţă şi pe m oarte. Descălecară. Mustafa
se dovedi un om fermecător. Spuse câteva glume, de parcă nu ar fi pierdut
o bătălie. Pe toată câm pia din jurul lor nu se zărea ţipenie de om . Turcii
salutară cu iataganele. Românii răspunseră cu vechile lor săbii.
– Num ele vostru, efendi! Se interesă com andantul.
– Cae Indru.
– Am auzit de dom nia-ta. Se spune că eşti un m are spadasin. Iar num ele
bun, ca şi cel rău, se răspândeşte m ai iute decât ar crede cineva. Să te aperi
cu nădejde, tinere dom n! Până azi nu am întâlnit adversar care să-mi stea
înainte după trei sau patru atacuri. Te mai anunţ că voi risca m ult. Eu nu
m ai am nim ic de pierdut. Dacă mă om ori, scap de ruşinea înfrângerii. Dacă
te omor, îm i răcoresc inim a. Atenţie, efendi, începem !
După câteva schimburi de lovituri, tânărul vânător înţelese că avea în
faţă un adversar deosebit de puternic, iar sabia se dovedea mai fragilă
decât iataganul. În schim b, Mustafa, care lucra admirabil cu lovituri laterale
şi de sus în jos, nu încerca îm punsături. Iataganul nu se putea arăta folositor
în asem enea tactică. Mustafa lucra destul de încet, dar loviturile erau atât
de puternice, încât apărarea cu sabia fără mişcările sprintene ale corpului i-
ar fi dat putinţă lui Mustafa să-i rupă arm a şi să-l taie cu uşurinţă. Din
această cauză, Indru se deplasa cu repeziciune, iar lam a sabiei m ai m ult se
îm pletea cu iataganul decât să-i stea în cale. Turcul se dum eri la rândul lui
după câteva asalturi că are un adversar de mare clasă. Ochii îi luciră plini de
m ulţum ire. Loviturile lui căpătară dintr-o dată m ai m ultă vigoare, încercând
în special o priză asupra arm ei tânărului vânător. Cae se prefăcu a apăra cu
m are greutate ultimele asalturi date de sus în jos. Turcul simţi îndată
slăbiciunea şi insistă. Dar pe neaşteptate, vânătorul nu m ai apără lovitura
cu ajutorul sabiei şi sări într-o parte. Mustafa se dezechilibră o clipă.
Suficient pentru a primi vârful lam ei lui Indru în piept. Scăpă iataganul cu
ochii parcă m iraţi. Îndoi uşor genunchii şi căzu într-o parte. Cae se aplecă
grijuliu deasupra lui. Mâna comandantului alunecă încet spre brâu, către
locul unde se odihneau în tecile lor două pumnale cu mânerele frum os
lucrate. Ochii îl trădară. O sclipire ciudată îl avertiză pe tânăr de pericolul în
care se afla. Sări într-o parte, iar pum nul lui izbi încheietura m âinii
com andantului. Acesta scăpă un strigăt care nu era de durere, ci mai m ult
de furie.
Tânărul se întoarse către ceilalţi luptători. Acolo se încheiaseră socotelile
ceva mai rapid, cu răni uşoare pentru am ândoi turcii, care se pricepeau
ceva m ai puţin la m ânuirea iataganelor.
– Com andantul vostru e mort, domnilor, spuse pe un ton plin de politeţe.

193
Luaţi-vă m ortul! După cum văd, nim ic nu vă îm piedică să călăriţi.
În câm pia pustie cu marginile uşor vălurite, zăpada arăta pătată din loc
în loc de petice mici de păm ânt pe jum ătate îngheţate. Ciulinii, peste care
trecuseră m ulte furtuni, m ai răm ăseseră ici-colo, dând o notă de tristeţe
locurilor. Ofiţerii turci călăreau dom ol, ducând între ei un cal pe care se
odihnea trupul fostului comandant. Vânătorii îi urm ăriră cu privirile multă
vrem e. Apoi, cu un oftat de uşurare, porniră în trap întins către tabăra lor.
Se încheiase acolo în câmpie ultim ul act al acelei cam panii duse de turci şi
de tătari pentru cotropirea Ţării Rom âneşti. Un sfârşit jalnic pentru Poarta
Otom ană, care aştepta veşti de victorii m ari.
Cei doi ofiţeri turci întâlniră curând unele resturi de trupe care căutau să
se regrupeze în vederea unor noi lupte sau poate num ai în vederea
organizării unei tabere de iarnă. Astfel, tinerii ofiţeri avură prilejul să-şi
îngroape com andantul cu cinstea care se cuvenea. Întâlniră cunoscuţi
cărora le povestiră lupta dintre Cae Indru şi Mustafa. Uim irea um plu inim ile
celor de faţă. Părintele Grasa şi Ducu cel Iute avură acelaşi tain de laude, iar
num ele lor se făcu iute cunoscut printre oştenii turci m ari iubitori de vitejii.
Până către seară, cei cu im aginaţie bogată scorniră o seamă de înfăptuiri
nem aipom enite, puse pe seam a vânătorilor.
A doua zi, ofiţerii se despărţiră de gazdele vremelnice şi se traseră
dom ol, în trapul m ărunt al cailor, către Constantinopol, cărând cu ei povara
unor ştiri cutrem urătoare. Se înfăţişară sultanului arătându-se din nou
curajoşi. Vestea înfrângerii se strecură ca un şarpe, ducându-se târâş de-a
lungul coridoarelor palatului, pătrunzând până în seraiurile tăinuite pentru
m uritorii de rând. Ştirea ieşi din palat şi făcu ocolul Constantinopolului. Iar
de acolo plecă mai departe şi se răspândi peste ţinuturi ca o m olimă. De
zeci de ani, asem enea veşti nu m ai spurcaseră urechile fiilor lui Alah. Cei doi
tineri ofiţeri îşi aflară liniştea sub învelişul apelor Bosforului. Atâta răzbunare
încăpuse în puterea sultanului.
Întregul imperiu turcesc trecea, de fapt, printr-o criză econom ică, socială
şi politică ale cărei urmări erau greu de prevăzut. Sultanul Murad al treilea
m urise la 28 ianuarie, fără să m ai apuce acele veşti de necrezut. Îi luase
locul fiul cel mai m are, Mohamed al treilea, poate cel m ai crud stăpân al
fiilor lui Alah. După înm orm ântarea tatălui, făcută cu mult fast şi strălucire,
Mohamed îi pofti la un ospăţ pe cei nouăsprezece fraţi şi douăzeci şi şapte
de surori. Adică atâţia câţi m ai trăiau din cei o sută de copii câţi avusese
Murad. Noul sultan îşi plânse tatăl dimpreună cu fraţii. Le îm părţi chiar unele
dregătorii de seamă, stârnind bucuria şi dragostea lor. După ospăţ, dădu
poruncă să fie duşi în odăi separate, unde îi aşteptau călăii cu laţurile lor de
sugrumat. Noua domnie începuse printr-un m asacru înfricoşător. Oştile din
Constantinopol se răsculară îm potriva crudului sultan, care luase dom nia
fără încuviinţarea lor. În provinciile apropiate izbucni cium a. Înfrângerile de
la Dunăre dezorganizaseră transporturile de alimente din Balcani către
Constantinopol. Moham ed chibzui îndelung. Un singur om ar fi putut pune

194
ordine în haosul care dom nea. Era vorba de m arele-vizir şi general Sinan-
paşa, aflat la vrem ea aceea în Ungaria cu un corp de oaste. Fu chem at în
grabă. Cunoscut ca mare strateg şi om plin de înţelepciune, toate speranţele
se îndreptară către el. Sinan plecă din Ungaria în fruntea a peste trei m ii de
soldaţi, num ai oaste aleasă. Tăie Balcanii fără zăbavă, ajungând la
Constantinopol într-o seară urâtă cu ploaie şi vânt, iar asem enea timp
neprielnic asprise şi m ai m ult inim a sultanului. Marele-vizir lăsă în curtea
palatului vreo patru sute de oşteni, câţi m ai scăpaseră dintr-o cursă întinsă
de vânători. Se înfăţişă dinaintea sultanului, temându-se că nu va mai ieşi
din palat. Pierduse aproape trei m ii de oameni într-o noapte cu ceaţă şi nu
putea spune m ăcar câţi fuseseră duşm anii. Nişte prieteni de seam ă
interveniră pe lângă sultan cu daruri bogate şi unele vorbe de iertare.
Lum inăţia-sa am ână o pedeapsă crudă pentru altă ocazie, m ai prielnică,
m ulţum indu-se să-l trim ită pe Sinan în exil la Mal? Gara. Acel mare-vizir şi
general în faţa căruia tremuraseră trei continente porni în surghiun, părând
a sfârşi acolo o viaţă tum ultuoasă. Avea optzeci şi trei de ani. Noul m are-
vizir Ferhat-paşa, poreclit Characlan (şarpele negru), ajunse de potoli
răscoala sfătuindu-l pe sultan a face unele însem nate vărsări de aur şi de
bani. Om chibzuit şi energic, Ferhat adună degrabă la sfat pe toţi vizirii, pe
com andanţii ienicerilor şi pe toate căpeteniile de seam ă. La propunerea lui,
se discută acolo un plan de contopire definitivă a Ţării Rom âneşti, a
Moldovei, a Transilvaniei, a zonei Belgradului, pierdută vremelnic şi reluarea
ofensivei de supunere a ţărilor din apusul Europei. Ferhat obţinuse la acea
întâlnire două victorii de seam ă. Prin hotărârea de a porni la război,
armatele îşi m utau gândul de la revoltă, fiind preocupate din nou de
pregătirile necesare. Reuşise apoi prin câteva prom isiuni să-şi apropie cele
m ai însem nate căpetenii, asigurându-şi astfel o bună organizare arm ată în
vederea ofensivei de prim ăvară. Folosindu-se de unele vechi prietenii şi
relaţii, aduse pe corăbii unele alim ente, înlăturând foam etea din
Constantinopol m ăcar pe câteva luni.
Pe la sfârşitul lui m artie se porniră nişte călduri cum se arată prin părţile
Bărăganului doar la term inarea anotim pului de prim ăvară. Câteva ploi
repezi spălară pământul de zgura iernii. Cerul se arăta înalt şi lim pede. În
jurul cetăţii Bucureştilor ieşiseră plugurile. Din păm ântul reavăn se ridicau
aburii calzi. Iarba se săltase de vreo două palm e, iar gâzele ieşeau de prin
culcuşurile lor, păşind la început cu neîncredere. Prin curţi înflorise liliacul,
răspândind o mirosnă dulce. Căldura nu era lipicioasă, ca în m ijlocul verii, ci
m ai degrabă o mângâiere. Pe la colţuri de străzi, bucureştenii zăboveau de
taină şi se amestecau în vorbă cunoscuţi şi necunoscuţi. Ştiau că
m om entele de linişte sunt num ărate. Că luptele cu turcii vor izbucni mai
grele ca niciodată. Încercau să guste zilele de linişte clipă cu clipă, conştienţi
că nu vor mai apuca m ultă vreme asemenea zile frum oase. Copiii stăteau
m iraţi ca în fiecare prim ăvară şi urm ăreau gâzele m ulte. Iar gâzele m ăsurau
gardurile de la un capăt la altul, folosind rare clipe de răgaz. Belşugul cărat

195
de peste Dunăre umpluse golurile lăsate de turci de-a lungul anilor. Câm pia
Bărăganului îşi recăpătase puzderia de vite. Vânătorii prinseseră în Balcani
un convoi de peste patruzeci de mii de capete mânate de câteva pâlcuri de
turci. Încă vreo treizeci de mii de capete aduseseră oam enii lui Manta sau ai
lui Baba Novac. Prin pădurile m ari, topoarele lucrau cu spor. Se tăiau lem ne
de lucru pentru case şi acareturi noi.
Într-o dim ineaţă, puţin după răsăritul soarelui, ieşiră prin poarta de sud a
Bucureştilor patru călăreţi îm brăcaţi ca de drum lung. Cam la un sfert de
ceas m ai ieşi un călăreţ, cu o figură cam şuie, care căuta să nu-i scape din
ochi pe cei patru. Grupul din faţă înainta în trapul cailor, avându-l în frunte
pe Cae Indru, iar ceva m ai în spate pe vechile cunoştinţe Tufănel, Toroipan
şi Găluşcă. Dacă tânărul vânător se cufundase în gândurile lui şi acestea nu
erau tocm ai puţine, cei trei tovarăşi de drum se şuşoteau între ei, cătând
m ereu în spate, către călăreţul singuratic al cărui scop destul de vizibil era
să le ţină urm a. La puţină vrem e de la plecarea din Bucureşti, în spatele
urm ăritorului se încinse la drum un călăreţ înalt şi slăbănog, cu faţa şireată
ca de vulpe. Om ul era Sile Adorm itu. Atent la m işcările celui din faţa sa,
Adorm itu începu să-şi facă tot felul de idei. Să fi fost o sim plă întâmplare sau
cel din faţa lui era vreo iscoadă a turcilor? Doar turcii aveau interes la
asem enea vrem e să pândească mişcările vânătorilor. Sile îm pinse calul la
galop şi nu trecu m ult până ajunse lângă acel călăreţ singuratic.
– Încotro, prietene? Întrebă Adorm itu m ieros.
– Către Dunăre, grăi cu sfiiciune străinul.
Sile păru cam dezam ăgit. Om ul purta un cuţit la brâu, iar la şaua calului
un ciomag asem ănător cu cele ale lui Tufănel, Toroipan şi Găluşcă.
– Cam în ce loc la Dunăre?
– Unde s-o nim eri, zise străinul senin.
– Poate că te plimbi niţel, insinuă Adormitu, iar în vocea lui se sim ţi o
uşoară undă am eninţătoare.
– S-ar putea şi asta.
Om ul nu era cine ştie ce voinic. Pe faţa lui ascuţită se vedeau lim pede
câteva urm e vechi de vărsat. Ochii îi um blau neastâm păraţi ca la viezure.
Straiele bunicele arătau de la o poştă că sunt de îm prumut sau stăpânul lor
le îm brăcase pentru prim a oară, după felul în care îl stânjeneau. Calul înalt,
cu picioarele lungi, nervoase ar fi dat poate acelui străin o ţinută mai aleasă
dacă nu l-ar fi trădat palm ele omului. Nişte palme m ari cu pielea crăpată cu
bătături vechi şi groase. Un om cu asem enea palm e nu se putea trage din
rândul boierilor.
– Auzi, prietene? Reîncepu Sile. Prin pădurile astea umblă lotrii ziua-n
am iaza m are ca la ei acasă. Un om cu starea dom niei-tale ar fi trebuit să
plece la drum însoţit de ceva slujitori. Mă m ir că nu ţi-e team ă de o
asem enea prim ejdie.
– Păi văd că nici dom niei-tale nu ţi-e team ă.
Sile îşi m uşcă buzele de necaz, dar când vorbi din nou, vocea lui fu la fel

196
de m ieroasă.
– Tocm ai d-aia m ă gândeam să ne însoţim la drum . Care e num ele
dom niei-tale?
– Ciripoi-fiul, dom nule.
– Ciripoi? Se miră Sile. Nu cumva eşti prieten cu Tufan?
– Chiar aşa, dom nule! Am fost vecini.
– Şi încotro, tinere Ciripoi?
– Mă ţin după nişte prieteni, dom nule Sile.
– Mă cunoşti?
– Sigur.
– De ce nu m i-ai spus de la început?
– Dacă nu m -ai întrebat!
– Dar te-am întrebat unde mergi.
– Crezi că eu ştiu? Tufănel mi-a zis să mă ţin după ei, până când o avea
destul curaj să mă prezinte domnului Cae Indru.
– Măi, să fie! Deci asta era. Dă pinteni calului, prietene!
După vreun ceas, cei şase călăreţi se abătură de la drum ul Giurgiului,
călărind în josul Dunării spre locul num it pe atunci Cârna Mică. Îi aştepta
acolo o plută. Locurile erau pustii de lum e. Patru plutaşi ieşiră din culcuşurile
lor. Caii şi călăreţii se înghesuiră pe plută. Dunărea picotea dom oală. Doar
m ai pe firul ei încercă oarecare stavilă, căznindu-se a-i trage la vale. Malul
celălalt era la fel de pustiu. Oam enii şi anim alele coborâră pe uscat. Cae
Indru dărui fiecărui plutaş câte zece galbeni.
– Ştiţi ce aveţi de făcut? Întrebă el.
– Da, dom nule, răspunse unul m ai vârstnic. Vom sta de veghe zi şi
noapte. Câte unul dintre noi va face pază la m al. Când va apărea careva din
dom niile-voastre aici, e destul să ne strige numele pe rând. Atunci, vom
scoate pluta ascunsă pe sub sălcii şi vom zori încoace. Dar legătura noastră
de căpetenie va rămâne cu dom nul Găluşcă. I-am potrivit o colibă printre
stufărişul de aici. Chiar şi pentru dum nealui am tocm it un acoperiş cu frunze
de sălcii, la cazuri de ploaie. Nim eni nu poate bănui că se poate afla
asem enea ascunzătoare prin locurile astea. Din trei în trei zile, o să ducem
la vreme de noapte merinde pentru dom nul Găluşcă.
Porniră cu toţii să recunoască ascunzătoarea, afundându-se adânc
printre ochiurile de apă şi sm ârcuri, printre sălcii şi păpuriş. Cu greu l-ar fi
putut dibui cineva pe Găluşcă în asemenea labirint natural.
Plutaşii trecură curând pe malul românesc. Cei cinci călăreţi se
despărţiră de Găluşcă, strunindu-şi caii spre sud. După vreo patru ceasuri,
zăboviră într-o pădure întinsă, cu copacii bătrâni. Porniră la deal pe malul
unui pârâu m ărginit de tufe dese de alun. Ajunseră la nişte râpe dom inate
de copaci înalţi. Între râpele acelea se afla o locuinţă om enească despre
care s-ar fi putut spune cu oarecare bunăvoinţă că e o casă de gospodari.
După cum arătau împrejurim ile era greu de presupus că stăpânul sau
stăpânii casei ar fi găsit acolo nişte mijloace de trai ceva m ai acătării. Din

197
casă ieşi un bărbat mărunt, îm brăcat într-o haină de oaie cu blana întoarsă
înăuntru. Purta pe cap un fes înalt cu ciucuri, iar picioarele îi erau apărate
de nişte cizm e scurte, lucrate destul de grosolan. Nasul mare şi roşu părea
să fie singurul sem n de voinicie al acestui om. Cât despre vârstă, putea să
aibă patruzeci de ani sau tot atât de bine şaizeci de ani. Barba m are,
învolburată, ascundea pe trei sferturi o faţă negricioasă, lum inată doar de
sclipirea vioaie a ochilor. După m ersul târşâit arăta mai degrabă cea de-a
doua vârstă. Se opri în faţa lui Indru niţel speriat, încercând să-i câştige
bunăvoinţa cu plecăciuni adânci. Tânărul vânător scoase din buzunar un inel
de argint, pe care un m eşter priceput gravase cu mare artă o frunză de
stejar. La vederea inelului, bătrânul deveni dintr-o dată m ai ager,
apropiindu-se de prima vârstă. Ochii lui străluciră veseli.
– Descălecaţi, dom nilor! Îşi pofti oaspeţii într-o rom ânească la fel de bună
ca a oricărui bucureştean. Începusem să mor de urât în pustietatea asta.
Zău, să stai ziulica toată şi să nu ai altă treabă decât să bei o poşircă de
afine care-ţi întoarce sufletul pe dos, cred că nu se află m ai m are osândă.
Intrară în casă. Gazda le arătă laviţele din lungul pereţilor. În m ijlocul
uneia dintre cele două încăperi se afla o m asă cam şchioapă, care sem ăna
foarte bine cu laviţele. Alt mobilier nu se afla în acea locuinţă singuratică.
Nişte cojoace atârnate pe pereţi, o vatră pentru foc şi un culcuş mare de
frunze părea să fie întreaga agoniseală a om ului. Vasele de lut aşezate
lângă vatră arătau goale, prevestind neajunsuri pentru nişte călători
flăm ânzi. Gazda observă privirile triste ale celor cinci şi începu să râdă:
– Pentru asem enea oaspeţi de seam ă se va găsi până la urm ă ceva de-
ale gurii. Ce-aţi zice de nişte afum ătură de porc? Dar să nu ne răcim gura de
pom ană.
Începu să um ble iute ca o sfârlează, Puse peste cărbunii din vatră ceva
scoarţă uscată de copac. Focul se învioră. Adăugă buturugi. Şi pe cât se
înveseli focul, pe atât fum ul începu să ia ochii m usafirilor. Ieşiră cu toţii din
casă.
– Aşa e la început, se scuză gazda. Se îm prăştie olecuţă de fum . Pe urm ă
deschid uşa, iese fumul afară şi iese şi căldura. Dar nu mă opreşte nimeni să
înteţesc focul de la început.
Între tim p, caii se traseră spre o căpiţă cu fân. Musafirii m ai zăboviră prin
curte, dar nu multă vrem e. Veneau din casă nişte mirosuri care nu m ai lăsau
nici o îndoială asupra calităţii bucatelor. Vânătorii înnoptară acolo. Când se
lum ină bine de ziuă, porniră m ai departe, spre sud, patru dintre ei. Toroipan
rămase să-i ţină de urât gazdei. După patru ceasuri de m ers aspru, vânătorii
zăboviră din nou într-o zonă destul de sălbatică a Munţilor Balcani. Noua
gazdă îi primi la fel de bine ca şi prim a, iar legătura dintre călători şi gazdă o
făcu vechiul inel de argint. Acolo rămase Tufănel.
A doua zi către prânz, Cae Indru şi Ciripoi se despărţiră de Sile Adorm itu,
lăsându-l pe m âini bune, la gazdă sigură.
Către sfârşitul lui aprilie, căldura se aşezase de-a binelea şi la

198
Constantinopol, dar străzile capitalei nu m ai arătau vesele şi gălăgioase ca
în alţi ani. Prăvăliile m ulte şi bazarurile se goliseră de mărfuri, iar altele
proaspete întârziau să se arate în rafturi. Marele-vizir Ferhat-paşa se
pregătea să părăsească oraşul în fruntea a paisprezece m ii de ieniceri,
treizeci şi şapte de mii călărime străină cu plată şi încă vreo cincisprezece
m ii de spahii. La 26 aprilie, Ferhat ieşi din Constantinopol cu oştile, făcând
primul popas la castelele din Daud. Zece corăbii m ari încărcară şaizeci şi
două de tunuri, multă m uniţie şi ceva harnaşam ente, dim preună cu corturile
armatei. Corăbiile fură îndreptate spre Varna. Drum ul lor se continua de
acolo, pe o rută lungă şi sigură, spre Chilia, apoi pe Dunăre în sus până la
Rusciuc, unde urm a să-şi descarce preţioasa încărcătură. Ferhat se dovedi
bun organizator al uriaşei expediţii îm potriva Ţării Rom âneşti. El folosi calea
apelor pentru bagajul greoi. Încredinţase transportul unor arm atori greci,
m ari specialişti în astfel de afaceri.
De îndată ce corăbiile dispărură în zare, de pe chei se desprinseră din
m ulţim ea de curioşi doi bărbaţi în caftane bogate, cu inele m ulte pe degete.
Caii arătoşi, împodobiţi cu scule de m are preţ, porniră în trap uşor. Oamenii
de rând se traseră îndărăt din faţa acelor distinşi călători, lăsându-le pârtie
m are de trecere. Abia când se văzură departe de gloată, cei doi distinşi
boieri turci începură să discute între ei într-o lim bă care i-ar fi surprins pe
m ulţi dintre fiii lui Alah.
– Dragul m eu Ciripoi, zise cel mai înalt, presim t că m ăcar una dintre
aceste falnice corăbii nu va m ai ajunge în portul de la Chilia.
– Sunteţi un om cucernic, dom nule Indru. Num ai oamenii cu frica lui
Dum nezeu au asem enea presim ţiri. Eu sunt un păcătos şi mă aflu lipsit de
acele haruri. Dacă aş căpăta ceva lămuriri, ar fi num ai spre binele m eu.
– Toate la timpul potrivit, prietene, zâm bi Cae privind adm irativ unul
dintre inelele m ulte care-i îm podobeau degetele.
În seara de 29 aprilie, căpitanii celor zece corăbii se socotiră cu adevărat
m ulţum iţi. Încheiaseră ultim ele încărcături. Vreo două sute de butoiaşe cu
pulbere care-i aşteptaseră pe cheiul Varnei, din porunca lui Ferhat-paşa.
Înainte de am urg, butoiaşele, stivuite frum os şi ferite unul de altul prin
şomoioage mari de paie, se odihneau în pântecele acelor corăbii. Pe puntea
Penelopei, kir Iani Xifandos, căpitanul corăbiei-com andant, îşi făcea siesta
aruncând rotocoale de fum din pipa lui uriaşă. Echipajul căpătase o învoire
de câteva ceasuri şi se răspândise prin uliţele vechiului port. Încă nu
înnoptase. Din bucătăria corăbiei ieşeau m irosuri ademenitoare. Kir Iani
urm ărea în m inte unele socoteli băneşti. Părea să aibă cel m ult cincizeci de
ani. Fără acele socoteli s-ar fi plictisit straşnic. Îi plăcea să pălăvrăgească, să
înjure şi să bea. Cui voia să-l asculte îi povestea cu plăcere peripeţiile lui
prin Marea Mediterană, ale cărei colţişoare le cunoştea cum îşi cunoaşte
buzunarele. Privi cheiul aproape pustiu cu o oarecare scârbă. Pe uscat
devenea un simplu kir Iani. Dar sus, pe puntea corăbiei, se sim ţea tot atât
de puternic pe cât se arăta a fi sultanul turcilor. Îşi curm ă gândurile brusc.

199
Lângă babalele din apropiere se opriseră doi bărbaţi, m ult prea distinşi
pentru a trece neobservaţi de el. Cel mai înalt veni chiar până la puntea de
legătură cu uscatul. Avea o faţă zâm bitoare, plină de bunăvoinţă. Kir Iani
uită să m ai tragă din faim oasa lui lulea.
– Mă aflu oare în faţa acelui vestit căpitan kir Iani Xifandos? Întrebă turcul
într-o turcească destul de îndoielnică.
– Ţe o fi vrând de la mine pezevenghiul ăsta de turc de m ă ia asa
subţire? Se întrebă Iani.
– Oare să fii dom nia-ta acel neînfricat căpitan al Penelopei, care cunoaşte
toate apele Păm ântului? Nu speram nici în vis că voi ajunge să cunosc un
asem enea erou.
– Mam ă, ţe panglicar! Ăsta ori vrea să mă roage ţeva, ori îm i propune o
afaţere strasnică. Cu rugăm inţile şi cu lingusirile o încurcă. Dacă e pornit pe
afaţeri, e om ul m eu.
– Cu plecăţiune, efendi! Spuse cu voce m ieroasă. Poftiţi mai aproape! De
m ultă vreme nu am mai stat la taclale cu oameni de vază ca dom nia-ta.
Cae Indru păşi pe puntea Penelopei urm at de Ciripoi.
Căpitanul le făcu sem n să şadă, preţuindu-le din priviri inelele multe.
– De unde m ă cunoaşte lum inăţia-ta? Întrebă prevăzător grecul.
– Puţini oam eni sunt aceia care să nu fi auzit despre kir Iani Xifandos, i-o
întoarse tânărul. Numele m eu e Khidr.
– Rudă cu paşa de Tim işoara?
– Frate.
Grecul cătă la Indru cu mult respect, apoi întrebă um il:
– Dar măritul dom n care vă însoţeste?
– O, zise Indru zâmbitor, întrebaţi de vărul nostru? E surd, sărm anul. E
surd şi mut. A răm as aşa dintr-o luptă.
Kir Iani sim ulă oarecare m âhnire, dar trecu repede peste ea şi porni la
atac.
– Cu ţe putem fi de folos lum inăţiei-voastre?
– Nu e m are lucru, spuse Indru. Vărul nostru vrea să ajungă la Chilia, dar
nu singur. E m are iubitor de fem ei. Îl vor însoţi unsprezece tinere fete.
– Aha! Gândi Iani. Păcătosul acesta le-a vândut cuiva de acolo şi nu-m i
spune adevărul de team ă să nu-i cer parale m ulte.
– N-am loc, m ărite Khidr se văită el. Penelopa e încărcată cu tunuri, cu
m uniţie şi cu altele. Echipajul num ără douăzeci de marinari, iar pe deasupra
m ai găzduim patru ofiţeri trimişi de preastrălucitul nostru m are-vizir.
– Păcat! Se încruntă Cae. Aş fi plătit câte douăzeci de ţechini pentru
fiecare.
Grecul ciuli urechile. Câte douăzeci de ţechini pentru un drum aşa de
scurt? Dar asta era o m ică avere.
– N-am loc, se tângui de-a binelea Iani.
– Atunci, o să găsesc altă corabie. O să dau acolo la nevoie câte treizeci
de ţechini. Iar pentru vărul nostru, m ă gândisem să ofer o sută de ţechini.

200
 – N-am loc, bâigui m ai mult de formă kir Iani.
– Ei, să nu m ai vorbim despre asta! O să mă descurc eu. Păcat! Mă cam
grăbeam . Iar dom nia-ta m i-ai plăcut m ult. D-aia m ă gândisem să-ţi ofer câte
cincizeci de ţechini pentru fiecare dintre fem ei şi încă două sute pentru vărul
nostru.
– Pentru atâta bănet, gândi Iani cam am eţit, aş putea să omor jum ătate
din echipaj, iar eu să dorm spânzurat de catargul cel mare. Pezevenghiul
ăsta câştigă multe grăm ezi de aur cu fem eile. Altfel, nu mi-ar fi oferit atâta
bănet. Adică şapte sute cincizeci de ţechini pentru treizeci şi ceva de ceasuri
de drum .
Cae ghici gândurile căpitanului şi se ridică, gata de plecare. Dar grecul se
aruncă dinaintea lui, făcând temenele adânci şi strigă:
– O m ie de ţechini, strălucitorule! Şi aşa o să am necazuri cu ofiţerii lui
Ferhat. Va trebui să le dau şi lor ceva.
– S-a făcut! Hotărî Cae fără să clipească.
– Dobitoc ţe sunt! Îşi zise grecul. Eu sunt cel mai de seam ă nătărău din
câţi a num ărat fam ilia Xifandos. I-am cerut puţin. Ä‚sta ar fi fost în stare să
m ai adauge la această sum ă uriaşă. Dacă nu mai iau ceva de la el pot să m ă
fac mahom edan, că în Greţia nu mai am căutare.
– Ar mai fi m âncarea.
– Bine! Încă o sută de ţechini.
– Şi apa.
– Îţi m ai dau zece ţechini.
– Dar e apă proaspătă, înţeleptule! Strigă Iani.
– Nu mai dau nim ic.
– Nici dorm itul, ilustru coborâtor din Alah?
– Nici.
– Nici m irodeniile, viitorule m are-vizir?
– Nici.
– Măcar un bacşiş, viitorule sultan.
– Fie! Încă o sută de ţechini. Iată două sute de ţechini arvună.
– Sunt al tău, nepreţuitule! Se înclină Iani.
– Aş vrea să văd cămara pe care o vei pregăti pentru vărul nostru,
porunci vânătorul.
– Îndată, biruitorule! Va dorm i în cabina noastră. Iar doamnele să nu aibă
grijă, lum inăţia-ta! Pehlivanii m ei vor putea dormi la fel de bine pe puntea
Penelopei.
– Foarte bine, dar unde îţi sunt oam enii? Se interesă aspru vânătorul. Nu
cum va aştepţi să capeţi un echipaj? În cazul acesta, va dura mult. O să-mi
iau arvuna îndărăt.
Auzind asem enea vorbe, kir Iani sări ca muşcat de şarpe.
– Nu, făcătorule de m inuni! Echipajul e învoit. Am răm as num ai eu şi
bucătarul. Mie nu-m i place uscatul.
Cae îi făcu un sem n discret lui Ciripoi. Acesta răm ase niţel m ai în urm ă şi

201
se trase dom ol către bucătărie. Kir Iani deschise uşa cabinei cu un gest larg,
m ândru de locuinţa lui, dar în clipa aceea sim ţi o lovitură în ceafă de parcă
s-ar fi prăbuşit peste el, catargul cel m are al Penelopei. Din bucătărie se
auzi o bufnitură surdă, urm ată de glasul lui Ciripoi:
– Mam ă, grozav cap are ăsta!
Focul din bucătărie trecu degrabă în pântecele Penelopei. Paiele dintre
butoaiele cu pulbere se aprinseră cu flacără mare. Afară înnoptase. Doi
turci, cărând cu ei două baloturi grele, părăsiră puntea. Mergeau grăbiţi. În
urm a lor, o flacără uriaşă lumina m area şi uscatul până departe. Cei doi
lăsară poverile vii şi se mistuiră în întuneric. Penelopa coborâse în adâncuri,
ducând cu ea opt tunuri şi toată încărcătura de corturi şi harnaşamente. Kir
Iani Xifandos şi bucătarul dorm eau fără grijă pe chei, care se um pluse de
lum e.
La 30 aprilie, Ferhat-paşa află despre dezastrul Penelopei. Mânia lui fu
cum plită. Şi cu cât judeca m ai bine, cu atât se convingea că adevăratul
autor al acelei isprăvi era Sinan-paşa, duşm anul lui de m oarte. Nenorocirile
lui se ţinură lanţ de atunci încolo şi cu fiecare nenorocire îl blestem a tot mai
aprig pe fostul mare-vizir. Iar sultanul se convingea greu, dar sigur că Ferhat
nu e în stare să conducă o expediţie atât de m are. În aceeaşi zi, Ferhat porni
cu trupele spre Ciurli, apropiindu-se tot m ai m ult de ţinta călătoriei.
La 30 aprilie plecă spre Ţara Rom ânească prim a scrisoare a lui Cae Indru.
Nicicând nu zburase prin Balcani un m esaj cu asemenea viteză. Seara
târziu, Mihai-vodă, dim preună cu ceilalţi vânători, citi rândurile lui Cae.
– Măria-ta, poate că niciodată Ţara Rom ânească nu a fost atât de
am eninţată ca acum. Ferhat-paşa se dovedeşte a fi un mare conducător de
oşti. A plecat la 26 aprilie din Constantinopol, în fruntea a şaizeci şi cinci de
m ii de oşteni num ai oaste aleasă. La Daud a făcut un popas destul de scurt,
dar a m ai adunat încă vreo douăzeci de mii de oşteni. La 30 aprilie s-a pornit
la drum către Ciurli. Arm ata lui se m işcă încet şi organizat, apropiindu-se tot
m ai m ult de Dunăre. Nu se m ută pripit dintr-un loc în altul. El ştie că
m ergând încet, îşi asigură şi locurile de popas şi alimentele m ulte, până la
am ănunt. L-aş fi vrut pe Sinan-paşa. El e năvalnic şi pripit. Şi-ar fi sleit
armata pe drum . Ferhat nu cară după el bagaje grele. Tunurile, corturile şi
m uniţia au fost încărcate pe zece corăbii, urm ând să intre din Marea Neagră
pe Dunăre la deal până la Rusciuc, unde ar fi locul de descărcare. Cu
ajutorul noului m eu prieten Ciripoi, am scufundat în port la Varna una dintre
cele zece corăbii. Dacă bunii m ei prieteni Caravană, Chirilă şi Ducu se află
acolo, ar fi bine să pândească drum ul celor nouă corăbii. Aceste corăbii nu
trebuie să ajungă la Rusciuc. Acum sunt în drum spre Chilia.
La Constantinopol se urzesc unele comploturi îm potriva lui Ferhat. Aceste
com ploturi sunt conduse de oam enii lui Sinan. Sultanul s-a făcut foc şi pară
auzind despre scufundarea corăbiei şi tot necazul a căzut asupra marelui-
vizir. Nimeni nu bănuieşte că ar fi fost acolo m ână rom ânească. Noi vom
încerca să-i mai facem unele zile fripte vizirului. Dacă se hotărăşte sultanul

202
să-l schim be, m-aş simţi mai uşurat.
Al vostru supus, Cae Indru.
Oştile lui Ferhat zăboviră la Ciurli. O aşezare pitorească, înconjurată de
înălţim i îm pădurite, cu casele ascunse printre boschete şi arbori înalţi, cu
câteva castele în a căror construcţie se împletea arta bizantină cu noutăţile
arhitectonice ale noilor stăpânitori. Aşezare cosm opolită, unde fiii m ultor
popoare se am estecau într-o populaţie pestriţă, de dată nu prea veche,
păstrând fiecare ceva din trăsăturile neamului său. Turcii se rem arcau prin
vigoarea unui popor în plină ascensiune. Bulgarii se deosebeau prin
capacitatea lor de muncă. Grecii aduceau inventivitatea cu care se puneau
pe picioare din nim ic. Evreii conduceau cu înţelepciune com erţul şi finanţele
la concurenţă cu fiii Eladei. Arm enii se rem arcau prin spiritul lor aplecat spre
cugetare adâncă. Sârbii aduceau atuurile lor de dem nitate şi cinste. Italienii
purtau cu ei seninul locurilor de baştină, cu firea veselă, aplecată spre
cântec şi poezie.
Din Ciurli, Ferhat îşi hotărî urm ătoarea etapă de popas.
Tot din Ciurli trimise o solie către hanul Ghirai, prin care îi poruncea să
intre în Moldova şi în Ţara Românească, la începutul lui iunie.
Cae Indru veni la Ciurli cu un car plin de m ărunţişuri trebuincioase
oştenilor. Ciripoi şedea pe capră, ţinând caii la pas domol. Vânătorul,
îm brăcat în caftan sim plu, potrivit unui astfel de negustor, oferea piepteni şi
oglinzi, esenţe de parfumuri şi pom ezi, cercând a-şi face prieteni m ai ales
printre spahii, credincioşii lui Sinan-paşa. Acei faim oşi oşteni îşi arătau pe
faţă nem ulţum irea de a m erge la luptă sub com anda lui Ferhat. Curând,
casa în care se adăpostea vremelnic tânărul fu vizitată de câţiva ofiţeri
dornici să asculte un cântec frum os despre Sinan, interpretat de Ciripoi, care
nu ştia o boabă turceşte. Dar nim eni nu lua în seam ă la vorbele stâlcite,
legănându-se în alintarea cântecului. Iar dacă Ciripoi nu stătea prea bine cu
lim ba lui Mahom ed, în schim b vocea lui suna caldă, plină de dulceaţă.
Cântăreţul de ocazie dădea ochii peste cap, se poticnea voit pe alocuri,
trecea de la şoaptă la răget, de la mim are la gesturi aspre şi iuţi, astfel că
bieţii ascultători, întâlnind pentru întâia oară o astfel de interpretare,
ascultau cu interes ori chiar cu evlavie cântecul acela atât de cunoscut.
Cae Indru ajunse curând să se mişte în zona spahiilor ca la nişte prieteni.
Gărzile spahiilor îl întâlneau noaptea pe drumuri şi rar se întâm pla să nu se
afle printre ei un ofiţer cunoscut. Mărunţişurile din carul încărcat la început
se transform aseră în daruri îm părţite cu pricepere. Într-o noapte ceva m ai
aspră, scuturată de un vânt scornit din senin, două butoaie cu praf de puşcă
ajunseră în locuinţa lui Ferhat-paşa. Explozia puternică se auzi până
departe, punând în alarm ă întreaga oştire. Marele-vizir scăpă teafăr. Muri, în
schim b, unul dintre aghiotanţii lui, despre care se ştia că este fiu de emir.
Strigătele îndreptate îm potriva lui Ferhat cuprinseră Constantinopolul ca un
cutrem ur. Sultanul ţinu sfat de taină, iar oam enii credincioşi lui Sinan
arătară că Ferhat e greoi. Că abia se m işcă spre Dunăre. Că oştenii fug de

203
sub com anda lui. Emirul, rău sfătuit, ceru sultanului să se facă dreptate,
punând m oartea fiului pe seam a m arelui-vizir. Era începutul căderii lui
Ferhat. La câteva zile, un alt butoiaş cu pulbere explodă în casa ocupată de
câţiva ofiţeri de spahii. Ofiţerii pieriră făcând vrajbă m are între cam arazii lor
şi Ferhat. Se ştia că marele-vizir nu-i iubeşte pe oam enii lui Sinan.
La 11 iunie, Ferhat poposi în Rusciuc, ducând după el o sută patruzeci şi
cinci de m ii de oşteni. O arm ată uriaşă cum rar se întâm pla prin părţile de la
Dunăre. Meşteri de seam ă porniseră la facerea podului de vase peste
Dunăre. Marele-vizir fu întâm pinat de beilerbeiul Rum eliei, Hasan-paşa, care
intră cu mare fală în tabără, ducând cu el cinci sute de robi şi patru m ii de
creştini luaţi în pradă din Ungaria. Satârgi Mehm et-paşa fu num it beiglerbei
al Ţării Rom âneşti. El se înfăţişă curând, purtând după sine vreo nouă m ii de
călăreţi.
Pe malul rom ânesc şedeau la pândă iscoadele lui Mihai-vodă, cercetând
cu grijă fiecare m işcare a lui Ferhat. Podul peste Dunăre înainta încet, dar
sigur. Ordinea din tabăra turcească era fără cusur. Aprovizionarea cu
m erinde m ulţumea întreaga arm ată. Se sim ţea peste tot mâna de fier a
vizirului. Nimic nu se mişca fără ştirea com andantului suprem . Am eninţarea
arăta cu atât m ai cum plită pentru Ţara Rom ânească, cu cât Ferhat se
dovedea mai stăpân peste acea imensă armată.
Cae Indru îşi încheiase misiunea din Balcani. Datorită curierilor săi, Mihai-
vodă aflase la tim p despre solia trimisă de Ferhat hanului Ghirai. Cunoscu şi
drum ul hoardei nogailor. Banul Manta şi căpitanul Baba Novac îi aşteptară
pe nogai la m argini de pădure, cam în dreptul Focşanilor. Veniseră m ult prea
repede şi nu apucaseră moldovenii a pregăti ceva rezistenţă. Într-o
dim ineaţă, tătarii se pomeniră faţă-n faţă cu oştile lui vodă. Surpriza fu atât
de mare, încât nu mai avură tim p nici a da bir cu fugiţii, nici a se rândui de
bătaie. După o jumătate de ceas de încleştare se rupseră unii de alţii,
căutând scăpare îndărăt. Pierdură peste cinci m ii de oşteni.
Vestea înfrângerii tătarilor îl mâhni grozav pe Ferhat, dar din gura lui nu
se auziră strigăte de ocară şi nimeni nu-i văzu m ânia de care era cuprins.
În vrem e ce marele-vizir pregătea m etodic călcarea Ţării Rom âneşti,
Buzeştii, Cae Indru şi Mihai-vodă şedeau de taină printre sălciile de la m alul
Dunării, chibzuind şi luând unele măsuri care grăbiră sfârşitul puterii lui
Ferhat.
La 12 iunie, Mihai trecu Dunărea pe vase în dreptul Nicopolului, având
alături de el vreo cinci m ii de oşteni din vestita arm ată a Bucegilor. Num ai
tineri încercaţi şi iuţi. Sprinteni la arme şi chibzuiţi la lucrările de război.
Dom nul Ţării Româneşti urmărea nu câştigarea unei bătălii, ci răsunetul ei la
Constantinopol. De cum ajunseră la m al, oştenii porniră harţă m are cu vreo
douăsprezece mii de turci, oaste nu prea de soi, adusă de Ferhat pentru
paza podului de vase şi pentru unele transporturi. Având lucrare de arm e
proastă, turcii se traseră îndărăt din tabără lăsând morţi dintre ei o m ie şase
sute. Oştirea Bucegilor puse degrabă stăpânire pe luntrile turceşti. Să tot fi

204
fost ca la vreo m ie de bucăţi. Rom ânii încărcară luntrile cu bucate şi trecură
Dunărea îndărăt, spre m area m irare a lui Ferhat, care sosi m ai apoi cu ceva
oşti alese. Chiar un com andant prevăzător ca el nu se gândise la asem enea
îndrăzneală.
Atât aşteptase Sinan. Oam enii lui lucrară pe lângă sultan, arătând că
Ferhat purtase lupta folosind întreaga arm ată de peste o sută cincizeci de
m ii de oam eni îm potriva a patru până la cinci mii de rom âni. Că pierduse
lupta din nepricepere, iar pierderile turceşti treceau cu m ult peste douăzeci
de m ii de m orţi. Din clipa aceea se hotărî m azilirea lui Ferhat. Oştile Siriei,
credincioase lui Sinan, ajuns din nou m are-vizir, porniră ca un vârtej să-l
prindă pe Ferhat. Marele com andant se întâlni cu ele şi-şi lepădă toate
bogăţiile în faţa lor. Lacom i de asem enea avere uriaşă, pe care fostul
com andant o purtase după el, ofiţerii tăbărâră pe pradă, uitând de stăpân.
Ferhat îi privi de pe un deal cum se încăierau pe aurul lui şi se depărtă
scârbit în direcţia munţilor.
Sinan jură în faţa sultanului pe căpăţâna lui de vechi general că va
spulbera arm ata lui Mihai-vodă. Pomi fălos din Constantinopol cu mult alai,
să ia în prim ire oştirea uriaşă strânsă de Ferhat cu atâta trudă.
În stepa Bărăganului se statornicise o vară călduroasă, cu ploi m ai puţine
ca în alte dăţi. Păm ântul crăpat de secetă respira greoi. Vegetaţia tânără se
m aturizase înainte de vreme, luându-şi culoarea galbenă, ca de toamnă.
Pe drum urile de care, urm ele roţilor se bătuseră în păm ânt cu o strălucire
aparte, ca arama proaspătă. În răcoarea pădurilor se sim ţea parcă mai
m ultă anim aţie. Doar la vremea prânzului, când cerul se apăsa greu de
căldură, până şi vieţuitoarele cele m ai sprintene se aşezau să lenevească în
locurile unde um bra arăta mai deasă. Num ai pe drum ul dintre Bucureşti şi
Giurgiu vietăţile părăsiseră pădurile, trăgându-se în lături cum inţi, lăsând la
m ijloc o pârtie lată de o poştă. Poate presim ţiseră ceva. Sau le speriase
m ulţim ea oam enilor.
Dinspre Giurgiu se târa către Vadul Călugărenilor o arm ată uriaşă de
peste o sută optzeci de mii de oam eni. Un m onstru sau un tăvălug care se
rostogolea m olcom , fără încetare. Ca? Pătul oştirii ajunsese la Călugăreni,
iar coada ei, form ată din pedestrime, abia ieşise din Giurgiu. Unele iscoade îl
înştiinţară pe Sinan că oştile lui Mihai-vodă s-ar afla în strâmtoarea de la
Călugăreni. Marele-vizir nu avea tim p de ocol. Acesta era drumul cel mai
scurt spre cetatea Bucureştilor. De fapt, abia aştepta să dea piept cu oştile
româneşti. Având asem enea arm ată nici nu putea spune că va face război
cu Mihai, ci mai degrabă că venise să-l spulbere cu totul. Era grăbit, aşa
cum îl ştia lum ea. Drum ul spre apus îi şedea în faţă. În fruntea unei
asem enea arm ate avea de făcut doar un sim plu m arş până la Viena şi chiar
m ai departe. Supunând acele teritorii la care râvnise toată viaţa, putea apoi
să se retragă liniştit.
De partea cealaltă a Vadului Călugărenilor apăru cam pe la ceasurile
două după prânz călărim ea uşoară a lui Sinan. Oştenii descălecară în văzul

205
românilor. Caii porniră să pască prin îm prejurim i. Soldaţi vechi, pricepuţi în
războaie, turcii nu îndrăzniră a se apropia de podul îngust de peste Neajlov.
Cu toate că nu văzură nim ic din oastea lui Mihai-vodă, acolo s-ar fi aflat un
loc de capcană cum nu se poate mai bun. Sinan ostenise pe un deal din
apropiere. Privi gânditor locurile de dincolo de sm ârcurile Neajlovului. Aflase
că dom nul îşi ascunsese oştile în pădurea de peste pod. Mihai alesese
pesem ne poziţia de apărare undeva prin apropierea podeţului de lemn. Era
cald. Ar fi putut încă să facă un ocol. În strâm toarea Călugărenilor nu avea
loc destul să-şi desfăşoare arm ata. Abia dacă încăpeau în front de luptă
zece-douăsprezece mii de oam eni. Căldura îl moleşise. Căscă şi se trase,
dim preună cu suita num eroasă, către locul de popas.
Noaptea se lăsa încet. Turcii ocupaseră pe lum ină de zi un deal
îm pădurit. Ceva pedestrim e se aşezase în strâm toare, făcând unele pregătiri
pentru atacul din ziua urm ătoare. Şaisprezece tunuri m ari fură cărate pe o
înălţim e prielnică. De acolo puteau să lovească dincolo de pod. Prin câteva
încercări de harţă, Sinan se convinse definitiv că dom nul rom ân va face
apărare în preajm a podului.
Când se statornici de-a binelea întunericul, unsprezece oam eni ieşiră din
tabăra lui vodă. Făcură ocol mare, purtând cu ei unele poveri. Erau
vânătorii. Ajunseră curând între sălciile din marginea Neajlovului. Trecuseră
până acolo prin bălţi şi sm ârcuri cercetate de ei la vreme de zi. Se lăsară
dom ol prin păpuriş, afundându-se uneori în apa năm oloasă până aproape de
umeri. Costache Caravană călca în urm a lui Cae înfricoşat de moarte. - Pe
Zam bilica m ea, gândi el, dacă nu um blă lipitorile pe m ine ca furnicile! În
bălţile astea necălcate, lipitorile pot ajunge mari de-un cot. O asem enea
lipitoare se apropie scurt de om şi-i suge o căciulă de sânge cât ai clipi. Au
ele un fel al lor de a se apropia că nici nu le sim ţi. Te pomeneşti dintr-o dată
că nu m ai ai sânge. Răm ase o clipă locului, înspăim ântat. Chirilă, care venea
în urm a lui, se împiedică de el.
– Ce s-a întâm plat? Îl întrebă în şoaptă vânătorul.
– E de rău! Auzi, Chirilă, lipitorile văd noaptea?
– De unde dracu’ să ştiu eu? Hai, dă-i drum ul înainte!
– Nu mai pot m erge. Am? Răm as fără sânge.
– Atunci, întoarce-te!
– Ai căpiat, săracu’ de tine! Cum o să m ă întorc singur-singurel cu o baltă
de lipitori pe mine?
Puţin după miezul nopţii, ajunseră pe m alul dinspre turci. Se mişcau
dom ol printre tufele mari, către înălţim ea pe care se aflau rânduite frum os
cele şaisprezece tunuri. Două străji şedeau de vorbă pe o buturugă, la câţiva
paşi departe de tunuri. Dincolo de tunuri dorm eau vreo treizeci de oşteni.
Cae şi Chirilă se ridicară pe buza înălţim ii şi priviră o vreme nehotărâţi.
Întunericul scăzuse mult. Noaptea era deosebit de limpede. Cele două străji
stăteau cu faţa spre ei. Dacă ar fi încercat să înainteze, străjile i-ar fi văzut
cu siguranţă. Cuţitele lor puteau nim eri bine până acolo, dar un ţipăt de

206
m oarte ar fi ridicat în picioare o mulţime de turci. Făcură am ândoi un ocol
m are târându-se pe buza ridicăturii. Ajunseră curând la oştenii care
dorm eau. Dincolo de ei, doar la cincizeci de paşi, se vedea lim pede o
m ulţim e de corturi. Trecură târâş printre cei care dorm eau. Se tem ură
am ândoi doar de un singur lucru: să nu se afle printre cei care dorm eau pe
înălţim e oşteni care intrau în luptă pentru prim a oară. Asem enea oam eni nu
pot închide ochii toată noaptea. În schim b, veteranii dorm în noaptea
prem ergătoare atacului ca nişte prunci. Străjile se m utaseră între tim p de pe
buturugă, rezem ându-se cu spatele de ţeava unui tun. Costache scoase
fruntea peste buza ridicăturii şi-şi căută prietenii. În spatele străjilor se
ridicară două umbre. Cuţitele fulgerară scurt. Străjile făcură unele gesturi
dezordonate, dar m âinile vânătorilor lucraseră iute, prinzându-i strâns.
Trecu un sfert de ceas. De sub tunuri scăpărară nişte am nare. Noaptea
era calm ă. Parcă tristă şi apăsătoare, cu toată lum ina ei. De pe m ica
înălţim e izbucni pe neaşteptate o flacără uriaşă, urm ată de unele explozii,
care se auziră până departe. Cele şaisprezece tunuri mari nu mai erau bune
de nim ic.
Se apropiau zorile. În cortul lui Sinan intrară pe rând, cu tem enele
adânci, m arii com andanţi Satârgi-Mehm et-paşa, Hasan-paşa, Segban-başi,
Caraim an-paşa, Heider-paşa, beiul de Sivas, care conducea oştile Siriei şi
Husein, beiul Nicopolului. Marele-vizir îi privi încruntat. Era m ânios cum nu-l
m ai văzuseră de mult. Iar când îl zări pe Segban-başi, comandantul
artileriei, Sinan îl ocărî cum plit:
– Pentru cele şaisprezece tunuri pierdute am să pun să te gâtuie de
îndată ce vom sfârşi lupta, fiu de căţea!
– Mai am încă nouă tunuri la fel de bune, pe care le voi urca acolo,
îndrăzni Segban.
– Pe celelalte de ce nu le-ai păzit?
– Le-am păzit, lum inăţia-ta. Am avut acolo de pază treizeci din cei m ai
buni tunari. Aud că Mihai-vodă ar avea nişte slujitori care um blă ziua-n
am iaza mare fără să fie văzuţi de ochii oam enilor.
Sinan tăcu. Auzise şi el multe lucruri despre vânători. Le sim ţise putere?
A în iarnă, când pierduse din cauza lor peste trei mii de oşteni şi tot
vânătorilor avea să le m ulţum ească pentru pierderea viziratului. Num ai
asem enea oam eni ar fi putut intra printre tunurile lui Segban.
– Mihai-vodă va mai fi dom n până m âine dim ineaţă, Aud că arm ata lui ar
num ăra cam la treizeci de mii de oşteni. Noi avem o sută optzeci de mii.
Oam enii lui sunt de adunătură. Ai noştri sunt încercaţi în zeci de războaie.
Am putea merge spre Bucureşti făcând un ocol ceva m ai m are, căutând
vaduri bune de trecere peste Neajlov. Ar fi o greşeală de neiertat. Oştile
valahilor ne-ar sta mereu în spate. Vom term ina cu ei aici. Tu, Hasane, vei
cerca să treci bălţile m ai jos de pod. Îţi dau cincisprezece mii de ieniceri,
Caraim an!
– Ascult, luminăţia-ta.

207
 – Vei trece apa din sus pe pod. Îţi dau cincisprezece m ii de spahii.
Satârgi!
– Aici, lum inăţia-ta.
– Tu vei sta lângă mine! Aşază oam enii pe grupuri de câte douăsprezece
m ii! Când va obosi un grup, îl vom înlocui cu altul, din m ers. Trebuie să
răzbim peste pod. Segban!
– Aştept, lum inăţia-ta.
– Urci nouă tunuri pe înălţimea aceea! Atenţie să nu loviţi podul! Avem
nevoie de el. Aşezi treizeci de tunuri m ici din jos de pod şi alte treizeci m ai
sus de pod! Cu atâtea guri de foc trebuie să răzbim degrabă. Acum plecaţi!
Se apropie zorile.
La margine de pădure, Mihai-vodă îşi adună com andanţii. Zâm bea. Zile
întregi fusese încruntat. Avea acum puterea să zâmbească în asem enea
clipe. Nim ic din vocea lui nu arăta îngrijorare.
– Király!
– Porunceşte, m ăria-ta!
– Avem şaptesprezece tunuri. Sinan va încerca năvală mare peste pod.
Aşază treisprezece tunuri între copacii din dreapta! Atenţie să nu loviţi
podul! Num ai aici ne putem bate cu m arele-vizir. Sinan e un general m are.
Ştie să se bată. Va încerca să ne hărţuiască prin bălţi. Pune două tunuri m ai
sus de pod şi două mai jos! Cocea!
– Porunceşte, m ăria-ta!
– Avem şaptesprezece mii de oşteni. Turcii au o sută optzeci de mii. Va
trebui să le facem faţă. Iei două m ii de oşteni şi aperi malul mai jos de pod!
Manta!
– Porunceşte, m ăria-ta!
– Ai două m ii de oşteni. Apără m alul din sus de pod! Preda!
– Aici sunt, m ăria-ta!
– Oştile Bucegilor numără opt m ii de oam eni. Răm âi cu patru m ii în
pădure! Király, ai cinci m ii de oam eni. Două m ii vor sta la prim a tocm eală de
arme cu turcii! Trei mii răm ân cu Băicoianu în pădure! Noi i-am m ai bătut pe
turci. Îi vom bate şi azi!
Soarele se ridica dom ol peste bălţi. Se lăsase o linişte ca în preajm a
furtunii, când întreaga natură parcă îşi ţine respiraţia. Pe coaja unui copac
răsturnat se târa un m elc. În urma lui rămânea o dâră subţire, albicioasă şi
strălucitoare.
Mihai ieşi din pădure. Se opri pe o m ică înălţim e, înconjurat de boieri. Era
m ăreţ în lum ina dimineţii. Înfipt în şaua calului său voinic, părea turnat în
bronz. Căm aşa de zale de pe pieptul lui larg sclipea în bătaia soarelui.
Tunurile lui Segban porniră să sloboadă foc. Erau prim ele salve de
încercare şi poate chiar semnul lor de atac. Puhoiul turcilor se urnea domol
către pod. Caii se aliniau în form aţie, m ergând la pas. Împrejur se ridica o
pulbere deasă. Mai sus şi m ai jos de pod, turcii ieşiseră din spatele copacilor
şi aruncau scânduri peste bălţi. În faţa podului, Király îşi rândui cam la două

208
m ii de oşteni îm brăcaţi în alămuri multe. În spatele lor, patru m ii de tineri
din armata Bucegilor îşi dom oleau caii nervoşi cu vorbe drăgăstoase.
Tunurile turcilor porniră să bată din toate părţile. O sută de transilvăneni
începură harţa la mijlocul podului. După ceva tocm eală uşoară de arm e,
Satârgi porni năvalnic să forţeze trecerea, cu douăsprezece m ii de oameni.
În faţa puhoiului, transilvănenii nici nu se clintiră m ăcar. Abia după vreun
sfert de ceas, oam enii lui Király porniră să se retragă pas cu pas, fără să-şi
strice vreo clipă formaţia. Păreau legaţi unii de alţii. Turcii trecură podul şi
crezură dintr-o dată că au câştigat bătălia, m ai uşor decât se aşteptaseră.
Mihai-vodă ridică mâna. Tunurile lui Király bătură năprasnic dincolo de pod,
rupându-i pe cei care trecuseră de cei care încercau să se apropie. Atunci
intrară în luptă cei patru m ii de oşteni din arm ata Bucegilor. Se năpustiră
atât de vijelioşi peste turci, încât îi rupseră în grupuri mici. Sinan văzu
pericolul şi-l trimise pe Satârgi cu douăsprezece m ii de ieniceri să treacă
podul cu orice preţ. Prea târziu: cei din faţa oştirii Bucegilor dădură dosul şi
se izbiră de oam enii lui Satârgi, chiar în locul în care împroşcau tunurile
româneşti. Căzură mulţi dintre oamenii vizirului, dar şi între românii de la
pod se făcu o spărtură. Tunurile lui Segban aflate pe acea mică înălţim e
loveau num ai în plin. Mihai văzu prim ejdia şi m ută oştile ceva mai jos de
pod. Doar ca la vreo mie de tineri se avântară de partea turcească. Turcii îi
lăsară să treacă podul, fiind convinşi că-i vor m ătura iute din drum ul lor.
Două sute dintre români se rupseră spre stânga şi până să se
dezm eticească Segban-paşa, ajunseră pe m ica înălţim e, unde în jurul celor
nouă tunuri nu se afla gloată prea m are. Trei dintre tunuri fură aduse în
grabă pe partea românească. Celelalte şase erau m ult prea grele. Tinerii
atacatori le traseră până pe buza înălţimii, iar de acolo le năpustiră în balta
de la piciorul colinei. Pierderea celor nouă tunuri m ari şi a celor şaisprezece
din noaptea trecută îi descumpăni rău pe turci. Fu un m om ent de răgaz
dinaintea mâniei lui Sinan. Oştile din pădure se schimbară cu cele de la pod.
Tunurile lui Király făceau prăpăd m are. Din sus de pod, pe partea lui Manta,
câteva mii de turci răzbiră prin bălţi. Pericolul începu să crească, mai ales că
din jos de pod Cocea nu m ai putea face faţă m ultă vrem e cu cei două mii de
oameni pe care-i comanda. Sinan sim ţi că victoria nu m ai poate să-i scape şi
forţă trecerea podului trim iţând în foc val după val, din oştile lui cele mai
bune. Mihai scoase rezervele din pădure. Lupta ţinu schim bătoare încă vreo
trei ceasuri. Apoi se m utase pe partea rom ânilor. Oştile lui Mihai se rupeau
încet de turci şi se trăgeau către adăpostul pădurii. Abia în clipa aceea trecu
Sinan în fruntea ienicerilor, socotind că venise mom entul hotărâtor.
Transilvănenii din faţa lui se rupseră în pâlcuri mici, neputincioase. Câteva
m ii de ieniceri înconjurară tunurile lui Király, Viteazul ungur lăsă tunurile şi
porni în fruntea a vreo patru sute de oam eni către puhoiul care se scurgea
de pe pod. Ce încerca el era moarte sigură. Mihai-vodă nu se clintise până
atunci. Cuprinse dintr-o rotire a ochilor întreaga zonă de luptă. Peste tot se
zăreau numai turbane şi fesuri. Trase de la şaua calului barda lui m are. În

209
spate se auzi un zăngănit scurt. Oam enii lui vodă se aplecară pe cai, cu
armele pregătite. Erau ultimele rezerve. Cam la vreo cinci sute din cei mai
buni oam eni din arm ata Bucegilor. De o parte şi de alta a domnului,
vânătorii îşi m ânau caii intrând pentru prim a oară în luptă. Ajunseră la pod
în aceeaşi vrem e cu vitejii lui Király, Cele două grupuri se uniră între ele.
Înaintau năvalnic în rândurile turcilor asemenea unui burghiu. Pe de lături se
făcuse pârtie. Barda lui vodă fulgera scurt. Dom nului i se zbârlise barba
stufoasă, ochii îi erau roşii şi răi. Glasul lui întrecea bubuitul tunurilor.
Ajunseră să calce pe pod. Caraim an-paşa le ieşi în faţă. Ridică iataganul
deasupra domnului, dar barda se abătu grea peste iatagan. Braţul cu
iatagan cu tot zbură într-o parte. Din gâtul lui negricios ţâşni un şuvoi de
sânge. Sinan se afla cam la jumătatea podului. Săltă am ândouă pistoalele
spre vodă. Cuţitul lui Cae îi nim eri calul între ochi. Anim alul se ridică în două
picioare, orbit de durere şi se prăbuşi în m laştină, dimpreună cu stăpânul. În
rândurile turcilor se auzi un strigăt de groază. Hasan-paşa, care tocm ai se
pregătea să intre în luptă, dădu dosul, înspăim ântat. Se iscă învălm ăşeală
dincolo de pod. Izbiţi din coastă şi din spate, ienicerii şi spahii urm ară pilda
deliilor, prăvălindu-se îndărăt, călcându-se unii pe alţii. Vodă ajunse pe
neaşteptate între corturile turcilor. Steagul cel verde al sultanului căzu în
m âinile lui Ducu. Văzând asem enea prăpăd, Satârgi-paşa se năpusti, în
fruntea a două până la trei m ii de ieniceri, să apere steagul. Lupta se înteţi
din nou, chiar printre corturi. Mihai-vodă se pom eni răzleţit de ai lui. Un
pedestraş rătăcit în locul acela îl îm punse pe vodă cu suliţa între coaste.
Mihai lăsă barda şi apucă suliţa cu am ândouă m âinile. Cae se afla departe,
la m ai bine de treizeci de paşi. Cuţitul lui zbură prin aer şi se înfipse adânc
în spinarea pedestraşului. Vânt Sălbatic îl purtă ca o nălucă spre dom n. De
două ori lovise Husein-paşa cu iataganul spre gâtul domnului. De două ori
vodă, lipsit de arm e, se aplecă, scăpând ca prin minune. A treia oară, Husein
rămase cu braţul ridicat la m ijlocul drum ului. Cuţitul lui Chirilă i se înfipsese
în gât, până la plăsele. Vodă se prăvăli de pe cal în aceeaşi vrem e cu
Husein. Abia atinse păm ântul şi se ridică, învingându-şi slăbiciunea. Cae sări
din şa, cu gândul să-l sprijine. În clipa aceea, un turc înalt şi slăbănog,
despre care se află mai târziu că era com andantul trupelor siriene, ridică
pistolul spre dom n. Cae Indru se aruncă dinaintea lui vodă şi prim i focul în
piept. Apoi, corturile şi m alul Neajlovului se răsturnară pe o parte, în rotiri
scurte. Cerul se lăsă dintr-o dată mai jos, iar păm ântul porni să se legene
uşor. Pentru ultim a oară cuţitul tânărului se avântă prin aer ca o săgeată, iar
com andantul oştilor Siriei se prăvăli de pe cal. Mihai-vodă îl prinse pe Indru
în braţele lui m ari tocm ai la vreme. Cae păru să se dezm eticească o clipă.
Încercă să zâm bească, dar numai ochii îi luciră, ca jăraticul. Îl privi pe dom n
parcă de departe şi reuşi să bolborosească:
– Unchiule, se pare că am câştigat bătălia.
Mihai-vodă tresări puternic. Îl privi lung şi-i m ângâie fruntea. Dar tânărul
nu m ai sim ţi mângâierea bunului său unchi.

210
 Am urgul se lăsa dom ol. Oştile turceşti se adunau cu acea dezordine pe
care o aduce înfrângerea. În tabăra lui vodă începură numărătorile. Dom nul
Ţării Rom âneşti se afla întins în cortul său. Felcerul îi oblojise rana dintre
coaste, arătând destul de îngrijorat. Ieremia Băicoianu anunţă lui vodă vizita
m arelui cancelar al Transilvaniei.
– Să intre! Se auzi vocea puternică a lui Mihai.
– Sper că rana m ăriei-tale nu e prea adâncă, se înclină Iojica.
– Nu. Putea să fie m ai rău. Dar asta nu m ai are im portanţă pe lângă cele
întâm plate azi.
Cancelarul îi privi cu atenţie faţa crispată de suferinţă. Era atâta
deosebire între om ul acesta aspru la vorbă şi cu inima caldă şi Sigism und,
de la care te aşteptai în orice clipă la un lucru neprevăzut! Nimic din vorbele
dom nului şi din purtarea lui nu arăta că se câştigase o victorie atât de
strălucită îm potriva turcilor. Era acolo în jurul lui vodă o atmosferă de calm
şi linişte de parcă tot ce se întâm plase fusese absolut normal şi firesc.
Sigism und s-ar fi îm păunat în fel şi chip cu asem enea victorie.
– Aud că eşti gata de plecare, domnule cancelar.
– Cu voia m ăriei-tale, aşa va fi. Voi povesti principelui toate câte s-au
petrecut azi.
– Nu e destul! Rosti dom nul învingându-şi durerile. Turcii au fost bătuţi
azi, dar sunt încă puternici. Mâine vor încerca din nou să treacă Neajlovul.
Sinan a pierdut oşteni cât în trei bătălii. E şi el rănit. Dar am pierdut şi noi
m ulţi oam eni. Dacă principele s-ar afla aici num ai cu zece m ii de oşteni, în
două zile i-am duce pe turci din urm ă cu băţul de-a lungul Balcanilor. Multe
prom isiuni am prim it de la principe, de la îm păratul Rudolf şi de la alţii. Dar
de luptat, am luptat singur. În noaptea asta, în loc să am oşti destule şi să
gonesc după turcii învinşi, va trebui să încep retragerea spre m unţi. Când s-
a mai pomenit, dom nule cancelar, ca un învingător să fugă din faţa
învinsului? Sigism und se ţine de petreceri în loc să fie lângă noi pe câm pul
de luptă. Dacă pierdem noi, va pierde şi el. În câteva săptăm âni, turcii vor
face doar o plimbare prin frum oasele ţinuturi ale Transilvaniei. Principele se
arată a nu fi omul care i-ar ţine în loc. Vom încerca noi să-i batem în munţi.
Să-i spuneţi toate astea lui Sigism und. Mi-ar fi plăcut să m ai rămâneţi cu
noi, dom nule cancelar. Am fi călătorit îm preună.
– Îl rog pe m ăria-ta să m ă ierte! Niciodată nu am fost grăbit ca acum .
Viaţa singurului m eu prieten e în m are prim ejdie.
– Nu înţeleg. Cine e acel prieten?
– Dom nul Cae Indru, nepotul m ăriei-tale.
– Nepotul m eu? Glum iţi, dom nule cancelar, se încruntă vodă.
– Nu mi-aş îngădui asemenea glum e.
– Am crezut că aiurează când a căzut, zise domnul m ai mult pentru sine.
Nu. Nu e cu putinţă. Doar îm i cunosc nepoţii.
– E fiul fostului dom n şi frate al m ăriei-tale, Petru Cercel.
Ochii dom nului străluciră ciudat.

211
 – De unde ştii dom nia-ta atâtea lucruri?
Cancelarul zâm bi aspru.
– Sunt cancelar, măria-ta. Sunt bogat şi sunt prietenul dom nului Indru.
Felcerul îi făcu semn lui Iojica să se retragă. Dom nul se îngălbeni dintr-o
dată. Deci, rana lui era m ult m ai rea decât lăsa el să se vadă.
Înserase. Prin câm pia Bărăganului se m işca iute o trăsură purtată de
şase cai de rasă. Pe o targă bine înţepenită de pereţii laterali ai trăsurii se
legăna domol Cae Indru. Cancelarul Iojica veghea lângă el, dus pe gânduri.
Uneori, tresărea. I se părea că respiraţia uşoară a om ului de pe targă se
oprise. În faţa trăsurii călăreau Costache Caravană, Chirilă Zece Cuţite,
Ducu cel Iute, părintele Grasa, Tufănel, Toroipan, Găluşcă şi Ciripoi. În
spatele trăsurii îşi mânau caii douăzeci de oşteni de-ai principelui. Vânt
Sălbatic, acel m inunat arm ăsar al lui Cae, se ţinea slobod după caii celor din
faţă, cătând din vreme-n vrem e în dreapta şi-n stânga, parcă mirat. Uneori,
se repezea printre caii vânătorilor, adulm ecând. Apoi se dom olea şi se târa
încet m ai departe.
Convoiul făcea popasuri scurte. Felcerul lui Iojica observa feşile rănitului
şi clătina din cap a neputinţă. Făcură ocol mare. Cetatea Bucureştilor
rămase undeva departe în stânga. Ar fi fost mai nim erit să oprească, dar nu
era chip. Doar doi oam eni erau în stare să facă o minune cu rănitul.
Zim erm ann, felcerul principelui şi Stela Cristu. Sile Adorm itu plecase ca un
vârtej să-i înştiinţeze. Dar drum ul era lung. Num ai m ergând în întâm pinarea
lor s-ar fi putut scurta acel tim p atât de preţios. Oare va rezista Cae Indru
până atunci?
Se lumina de ziuă. Convoiul trecuse de Ploieşti şi se apropia de m unţi.
Drum ul devenise mai aspru. Hurducăturile se arătau înspăim ântător de
m ari. Cancelarul aţipise. Pe faţa l? Ui Cae stăruia aceeaşi paloare, care-i
îngrijora pe toţi. Vânătorii se rupeau pe rând din faţa convoiului şi se
apropiau de trăsură. Apoi se întorceau fără să scoată o vorbă. Căldura
m oleşitoare se mai domolise. Aerul devenise m ai aspru, purtând în el acea
m irosnă dulce de brad.
*
Când deschise ochii Cae Indru, era într-o dim ineaţă. Prin perdelele odăii,
trase la o parte, năvălea soarele. Lum ina zilei îi lovi ochii ca două pumnale
ascuţite. Îi închise cu greutate. Sim ţea o durere violentă în pleoape. O m ână
delicată, parcă mai m ult o părere, îi m ângâia fruntea. Deschise ochii din
nou. Deasupra lui şedea aplecat un bărbat slăbănog, cu nasul ascuţit ca un
plisc de uliu. Ceva mai încolo, Ştefan Iojica, arăta ca un tablou depărtat.
Nasul ascuţit dispăru de lângă faţa tânărului. Cae sim ţi din nou pe frunte
m ângâierea aceea uşoară. Urmări mâna fără grabă, mutându-şi privirea
încet. Fu prim a lui tresărire. Faţa Stelei Cristu îi apăru la început neclară.
Apoi, privirile lui se limpeziră atât de bine, încât putu descoperi până şi
lacrimile care erau gata să coboare pe faţa palidă a fetei.
– Asta bun! Foarte bun! Rosti om ul cu plisc de uliu.

212
 De sub fereastra casei se auzi vocea lui Ciripoi:
– O facem lată! Să mor dacă n-o facem lată!
– Hei, Ciripoi, învaţă să vorbeşti, nătărăule! Strigă Tufănel. Glasurile
vesele se curm ară brusc. Cineva închise fereastra. Pe o bancă aşezată
printre boschetele multe, baroana Maria-Florenţa de Szentiváni discuta în
gura m are cu Costache Caravană. Cele o sută douăzeci de ocale ale
sim paticei doam ne luau parte la discuţie scuturându-se în fel şi chip.
Viteazul Costache Caravană, om ul care dăduse piept la viaţa lui cu
sum edenie de duşmani, cu lipitorile din bălţile Călugărenilor şi cu sluţenia
Zam bilicăi, se trăgea îndărăt centimetru cu centim etru, ca în faţa unei
primejdii căreia nu-i putea face faţă.
– Am alergat încoace într-un suflet, dom nule Caravană, se auzi glasul
aspru al baroanei. Credeam că şi dom nia-ta eşti pe m oarte. Eu nu m ă dau în
vânt după bărbaţi, chiar dacă sunt oameni chipeşi ca dom nia-ta. Îm i place,
în schim b, vitejia. I-ai bătut, domnule, pe turci. Lasă, nu mă întrerupe! Ştiu
eu ce spun. Eram sigură că nu vor trece peste dom nia-ta. Lasă-m ă,
dom nule, să te îm brăţişez cu toată adm iraţia noastră!
Costache nu se tem u de adm iraţia făţişă a baroanei, ci num ai de braţele
ei, care se destinseră ca două ţevi de tun. Încercă o mişcare de retragere
strategică. Prea târziu. Braţele îl prinseră ca într-o m enghină. Costache se
pierdu cu un oftat între dantelele doamnei şi ultim ul lui gând fu îndreptat
spre Zam bilica. Spre acel cal dat naibii, care-l scăpase din atâtea pericole.
Dar Zambilica, aflat la câţiva paşi, nu consideră că stăpânul s-ar găsi în cine
ştie ce situaţie grea şi-şi văzu de treabă, apucând cu buzele lui urâte o
porţie m are de iarbă fragedă.

213
Ioan Dan........................................................................................................
1
Curierul Secret ..............................................................................................
1
Capitolul 1.................................................................................................
1
Capitolul 2...............................................................................................
15
Capitolul 3...............................................................................................
24
Capitolul 4...............................................................................................
31
Capitolul 5...............................................................................................
37
Capitolul 6...............................................................................................
46
Capitolul 7...............................................................................................
57
Capitolul 8...............................................................................................
73
Capitolul 9...............................................................................................
86
Capitolul 10 .............................................................................................
94
Capitolul 11 ...........................................................................................
103
Capitolul 12 ...........................................................................................
115
Capitolul 13 ...........................................................................................
119
Capitolul 14 ...........................................................................................
125
Capitolul 15 ...........................................................................................
129
Capitolul 16 ...........................................................................................
134
Capitolul 17 ...........................................................................................
139
Capitolul 18 ...........................................................................................
147

214
215