PANCIATANTRA

EDITURA ION CREANGA

1970
PJINCl11TrlNTRrl

li llllll llll IIII III IIII I 8 -~~~~:~ASI

povestită
de
MIHAI
SPĂRIOSU
cu
ilustratii
de '
ADRIAN

EDITURA ION CREANGĂ

\ nlv,
'
! gA. 4- ?. t -:;; 59. D

1 i1- ;--: 5_9 '

e. ( . U. •r tv I f' C •
 PRECUVÎNTARE

A fost odată, în ţara de la miazăzi, un tîrg ce se chema Desfă­

tarea Fecioarelor. Şi în acel tîrg domnea cu fală unîmpărat pe
nume Putere-fără-Moarte, ce dobîndise multă şi aleasă înţelep­
ciune, deopotrivă din buchea cărţilor, ca şi din pilda celor
cîte trăise şi păţise. Pentru cei nevoiaşi era precum pomul
dorinţelor din împărăţia lui Indra, Stăpînul Cerului, aşa de
milostiv şi de darnic îşi pleca urechea la plîngerile celor săr­
mani. Iar picioarele sale erau acoperite de razele orbitoare
ale nestematelor din diademele împăraţilor pe care-i îngenun-
chease, făcîndu-şi-i supuşi. Pe cît era însă acest împărat de
slăvit şi înţelept, cei trei feciori ai săi, pre nume Putere-Nesfîr-
şită, Putere-f'ară-Seamăn şi Putere-Ne.preţuită erau nişte nepri-
copsiţi şi nătărăi fără pereche.
Acu, văzînd şi văzînd împăratul că aceşti feciori ai săi erau
din cale-afară de becisnici şi nevolnici a dobîndi învăţătură,
îşi adună sfetnicii şi le grăi astfel:
- Preacinstite feţe, ştiţi şi domniile voastre că odraslele mele
nu s-au prea învrednicit a se împărtăşi din dulcea roadă a
învăţăturii, măcar că mult m-am trudit şi căznit cu dînşii,

5
răpindu-mi tihna şi pacea bătrîneţelor. Că vorba ceea: De
la feciorul ce cată a fi nevrednic şi nătîng ai tot atîta folos precît
de la o vacă ce nici lapte nu dă şi nici viţei nu zămisleşte.
Aşadară, ar fi cu cale să găsim vreo mijlocire a-i mai lumina
şi cuminţi.
La acestea, sfetnicii se învredniciră a întoarce răspuns, care
cum se pricepu mai bine:
- Potrivit e, măria ta, ziseră ei, ca mai întîi tinerii să înveţe
gramatica vreme de doisprezece ani. Iar după acel soroc să
se îndeletnicească cu ştiinţa trupului, deopotrivă cu cea a
sufletului şi a celor sfinte. Căci numai aşa ar putea să cîştige
înţelepciune.
Întru acestea, unul dintr-înşii, pre numele său Minte Iscusită,
se închină şi grăi :
- Preaslăvite împărate, viaţa omului e scurtă, iar ştiinţele
aflătoare pe Pămînt sînt multe şi nenumărate, cerind nemăsu­
rată vreme şi trudă a fi stăpînite în chip desăvîrşit. Aşadară,
mai bine este a ticlui o culegere de pilde înţelepte, ca să le
trezească feciorilor măriei tale agerimea minţii. Se află în
cuprinsul împărăţiei tale un brahman pre nume Vişnuşarman,
învăţat şi înţelept de i s-a dus vestea în toate cele patru colţuri
ale lumii. Încredinţează acestui dascăl pre feciorii luminăţiei
tale, căci îi va face înţelepţi cit ai clipi din ochi.
Plăcîndu-i împăratului sfatul, puse de-I chemă pe Vişnuşarman,
iar cînd acesta se înfăţişă îi zise:
- Sfinţia ta, vestea înţelepciunii şi învăţăturii tale fără seamăn
ajuns-a pînă la tronul meu şi, ca să-ţi arăt preţuirea de care
te bucuri în ochii noştri, îţi voi da în grijă pe aceşti feciori
ai mei, să-i deprinzi cu toate cele de cuviinţă spre a dobîndi
aleasă învăţătură. Drept răsplată îţi voi dărui o sută de moşii
întinse din cuprinsul împărăţiei mele.
- Cer iertăciune, slăvite împărate, dădu răspuns brahmanul,
dar nu sînt omul care să vîndă înţelepciune în schimbul a
o sută de moşii. De nu voi izbuti însă ca în răstimp de şase
luni să-i deprinz pe feciorii luminăţiei talc cu meşteşugul

6
de a trăi în chip înţelept,
apoi să mi se acopere numele de
ruşine şi batjocură. Lauda mea nu vine din iubire de avere.
Şi-apoi, ce trebuinţă să am eu de dînsa? La optzeci de ani,
cîţi număr eu, toate lucrurile pămînteşti pierdutu-şi-au de
mult preţul. Dar de nu-mi voi ţine făgăduiala, măria ta poate
să mă certe si să mă rusineze cum va socoti de cuviintă.
, ' '
Auzind aceste vorbe, împăratul se minună foarte, dimpreună
cu sfetnicii săi, de legămîntul brahmanului şi, plin de bucurie,
îi încredinţă pe dată feciorii spre învăţătură. Iară Vişnuşarman
luă feciorii de împărat, îi duse la el acasă şi-i puse de învăţară
pe de rost cinci cărţi ce le ticlui chiar dînsul, botezîndu-le:
Pierderea prietenilor, Dobîndirea prietenilor, Corbi şi bufniţe,
Irosirea cîştigului şi Fapte necugetate. Pe-acestea le buchisiră
feciorii de împărat şi în şase luni dobîndiră multă învăţătură
şi înţelepciune. Şi din acea zi, această scriere despre meşteşugul
de a trăi în chip înţelept, numită Panciatantra, ori cele cinci
cărţi ale înţelepciunii, ocolit-a Pămîntul, avînd menirea a face
înţelepţi pe cei tineri şi neştiutori, precum glăsuiesc şi stihurile:

Oricine-această
carte cu meşteşug învaţă,
Urmînd supus pe dascăl şi-a sa bună povaţă,
Ştiinţă dobîndeşte,
I ar viaţa fără caznă sau umbră de durere
Cu tîlc şi-o rostuieşte.
 CARTEA ÎNTÎI
PIERDEREA PRIETENILOR

Un leu şi-un paşnic taur legînd prieteşug

I-a dezbinat şacalul, clevetitor şi crud.

A FOST ODATĂ, ÎN ŢARA DE LA MIAZĂZI, UN TÎRG CE

se chema Desfătarea Fecioarelor. Şi-acest tîrg întrecea în
frumuseţe chiar şi slăvita cetate a Împăratului Cerurilor,
închipuind cel mai arătos şi mai de preţ giuvaer din diadema
Pămîntului. Căci era înconjurat de ziduri groase şi înalte cît
falnicii munţi ai Himalaiei şi avea porţi de fier zdravăne, fere-

8
 cate cu zăvoare şi lăcate straşnice, de nu s-ar fi putut furişa
printr-însele nici măcar un biet şoricel. Şi mai avea acel tîrg
uliţe drepte şi largi, frumos orînduite, cu pieţe nenumărate
şi sfinte lăcaşuri ce-şi înălţau turlele aurite pînă la cer. Şi-n
acea mîndră cetate hălăduia în pace un neguţător, pre numele
său Bunăstare, ce dobîndise în chip cinstit avere însemnată,
dar mai ales o seamă de virtuţi şi însuşiri alese, în răstimpul
feluritelor întrupări pe care le luase sufletul său de-a lungul
călătoriei sale veşnice. Cum acest neguţător avea obiceiul ca
în puterea nopţii să stea treaz în patul său şi să cugete la fel
de fel de lucruri, într-o noapte ce-i veni în gînd: << Oricît
de mare mi-ar fi avutul, îşi zise el, de voi lua într-una
dintr-însul, îară să adaug o boabă, se va surpa neîndoios ca
o grămadă de nisip>>.
Aşadară, cugetînd la acestea, hotărî să cumpere marfă şi să
purcează la drum, s-o vîndă în tîrgul Mathura. Zis şi făcut.
Îşi adună slujitorii şi, cînd stelele îi fură prielnice, îşi luă
rămas bun de la părinţi şi părăsi cetatea, petrecut de rubedeniile
sale în sunetul cornului şi în bătaia tobelor.
La întîiul rîu ce-i ieşi în cale se despărţi de prieteni şi de părinţi
şi se aşternu la drum. La carul din fruntea convoiului avea
înjugaţi doi tauri frumoşi îară seamăn, ca să-i aducă noroc,
pre numele lor Sprinţar şi Jucăuş. Şi erau aceşti tauri aidoma
norilor albi, iar grumazul îl aveau împodobit cu zurgălăi de aur.
Merseră ei ce merseră pînă ce ajunseră la un bunget de codru
des şi fioros, cu copaci înalţi şi umbroşi, sub care mişunau
sumedenie de elefanţi, bivoli sălbatici, cerbi, mistreţi, urşi,
tigri şi leoparzi. II străbăteau ape limpezi şi reci ce izvorau
din munţii plini de hăţişuri şi de peşteri. Acolo unul din tauri,
anume Sprinţar, fu covîrşit de greutatea carului îndesat cu
mărfuri scumpe, şi cum piciorul îi alunecă într-o băltoacă
ce-o făcuseră stropii de apă care săreau cu îmbelşugare dintr-o
cascadă zgomotoasă din apropiere, se prăvăli în tină cu jugul
frînt, îară a mai avea putere să se ridice. Văzînd aceasta, sluji-
torul ce mina taurii sări pe dată din car, alergă cu sufletul

9
la gură la neguţătorul care zăbovea în urmă şi nu se mai sătura
privind încîntătoarea privelişte, şi, ploconindu-se pînă la
pămînt, îi zise:
- O, luminate stăpîne ! Sprinţar s-a ostenit aşa de vîrtos
din pricina drumului, că s-a prăvălit în mocirlă şi-i nevolnic
a se mai scula.
Aflînd vestea cea proastă, neguţătorul nostru se mîhni foarte.
Porunci să se facă popas şi adăstă vreme de cinci zile înzdră­
venirea taurului. Văzînd însă că lucrurile nu se îndreptau de
fel, hotărî să-l lase în paza unor slujitori, poruncindu-le să-l
îngrijească şi să-l hrănească, iar de se va înzdrăveni să-l aducă
cu dînşii. De nu, să aprinză un rug şi să-l arză, după datina
străveche. Dînd aceste porunci, purcese din nou la drum cu
inima împăcată.
În ziua ce urmă, oamenii, temîndu-se de multele primejdii
ce-i păşteau în codrul acela sălbatic şi întunecos, se hotărîră
a-l lăsa pe Sprinţar în voia soartei şi a-şi ajunge din urmă
stăpînul. Pe acesta îl minţiră zicînd că bietul taur s-a prăpădit
şi că au împlinit toate cele, după cuvenitele datini de îngro-
păciune. Neguţătorul se întristă iarăşi şi, după ce slobozi
un taur şi aprinse un rug, porni fără altă întîrziere către cetatea
Mathura.
În acest răstimp, Sprinţar - căci era sortit să mai trăiască
încă - se tîrî ca vai de dînsul pînă la malul rîului Iamuna,
unde boarea răcoroasă şi stropii umezi ce săreau din cascadă
îl mai înviorară oleacă. Acolo păscu din belşug iarba verde
ca smaraldul, grasă şi fragedă, şi în cîteva zile se înzdrăveni
şi se rotunji, făcîndu-se puternic şi arătos ca taurul lui Şiva.
În fiece zi răsturna în joacă, cu coarnele sale de temut,
muşuroaiele de furnici şi zburda pe pajiştile mănoase ca un
pui de elefant.
Dar iată că într-o bună zi un leu, pre numele lui Rugină, dim-
preună cu tot alaiul său de dobitoace, se pogorî la malul rîului
să se adape. Acolo auzi mugetul lui Sprinţar, straşnic de-ţi vîra
groaza în oase, şi-acel sunet necunoscut îi trezi în suflet o

10
nelinişte de moarte. Totuşi îşi tăinui teama, poposind cu tot
alaiul său la rădăcina unui bananier uriaş, după rînduiala
celor patru cercuri: leul, dregătorii săi, prostimea sau animalele
de rînd şi slugile. Fiecare cerc avea la rîndul său trei cinuri:
cinul celor înstăriţi, al celor de mijloc şi al celor de jos. Fiecare
îşi avea locul după cinul, slujba şi însemnătatea sa. Leul în
mijlocul taberei, dregătorii în jurul său, urma apoi prostimea,
iar slugile veneau taman la coadă.
In alaiul lui Rugină se aflau şi doi şacali, cu numele de Obraz
şi Izbîndă, ce erau feciori de sfetnici, dar nu se aleseseră cu
nici un soi de slujbă la curte. Aceştia se sfătuiau ades în taină,
chitind cum să dobîndească la loc cinstirea de care se bucu-
raseră părinţii lor.
Iz bîndă grăi :
- Iubite Obraz, priveşte, numai, pe stăpînul nostru Rugină.
A venit la rîu spre a se adăpa. Care să fie oare pricina că, în
loc să se pogoare la apă, a poposit sub acest bananier, atît
de abătut şi plin de şovăire?
- De ce să ne vîrîm unde nu ne fierbe oala, iubite prietene,
întoarse răspuns Obraz. Căci e o vorbă:

Amarnic o păţeşte cel pus pe iscodit,

Stă pildă maimuţoiul ce crunt a pătimit

- Cum asta? întrebă Izbîndă.

Atunci celălalt prinse a-i istorisi:

11
 MAIMUŢOIUL CEL ISCODITOR

A fost odată un tîrg în apropierea unei dumbrăvi. Şi în acea

dumbravă un neguţător hotărî să clădească un sfînt locaş.
Drept care aduse toate cele de trebuinţă şi tocmi un meşter
ce se puse îndată pe treabă, dimpreună cu oamenii săi. In
fiece zi, pe la ceasul prînzului, meşterul şi lucrătorii săi mergeau
în tîrg să mănînce.
Într-o bună zi, o ceată de maimuţe dădu peste templul
clădit abia pe jumătate. Pe jos zăcea o bîrnă uriaşă, cio-
plită dintr-un trunchi de anjana, în care unul dintre lu-
crători bătuse o pană de lemn de salcîm, ca mai apoi s-o
despice. Maimuţele începură să facă tot soiul de tumbe şi
giumbuşlucuri, după cum li-i năravul, căţărîndu-se ba pe aco-
periş, ba pe stivele de lemne. Un maimuţoi plin de neastîmpăr,
al cărui sfîrşit era aproape, încălecă în chip nesăbuit bîrna
ce zăcea pe jos, întrebîndu-se cine o fi vîrît pana aceea într-un
loc atît de nepotrivit. Şi, nici una nici două, o înhăţă cu amîn-
două mîinile, trudindu-se s-o urnească de la locul ei. In cele
din urmă pana ieşi din trunchi şi-i prinse labele în despicătură.
Neizbutind să scape din strînsoare, nefericitul muri în chinuri
groaznice. De aceea zic:
<< Amarnic o păţeşte ...

Ş-apoi, precum vezi, trăim cu destulă îmbelşugare din rămă­

şiţele de la masa stăpînului nostru.
- Cum, te mulţumeşti oare, întoarse răspuns celălalt, să
vieţuieşti doară de dragul hranei, f'ară a te învrednici să cîştigi
laudă şi cinstire ?
- Dar în clipa de faţă, zise Obraz, n-avem nici un soi de
slujbă la curte. Aşadară, pentru ce să ne amestecăm?
- Iubite prietene, grăi Izbîndă, fiece om dobîndeşte o slujbă
în cele din urmă, numai să se dovedească îndeajuns de vrednic.
- Ce vrei să zici? întrebă Obraz. Celălalt îl desluşi:

12
 - Cum vezi, stăpînul nostru e înfricoşat, asemenea şi supuşii
săi, şi nimeni nu ştie ce să facă. Drept care, prin mijlocirea
agerimii mele, îi voi aduce în puterea mea chiar astăzi.
- Bine, bine, grăi Obraz, dară ce vei zice cînd te vei afla
înaintea măriei sale? Te vei pricepe oare să-l încînţi cu vorbe
alese şi meşteşugite ?

- De bună seamă căci:

O vorbă altă vorbă

De-a pururi izvodeşte,
Aşa precum sămînţa
Sămînţă zămisleşte.

Şi, făcînd o plecăciune, îşi părăsi prietenul şi se duse la Rugină.

Cînd leul îl zări apropiindu-se, îi zise maimarelui gărzii:
- Iată o veche cunoştinţă, Izbîndă, feciorul sfetnicului nostru.
Lăsaţi-i calea slobodă, căci face parte din cercul al doilea şi
e iscusit la vorbă.
Drept care şacalul intră, se închină către stăpînul său, iar
acesta îl pofti să şază şi, întinzîndu-i laba sa uriaşă cu gheare
tăioase ca secera, grăi plin de bunăvoinţă:
- Bine ai venit ! Ce vînt te-aduce pe la noi şi care să fie pricina
că eşti aşa de scump la vedere?
La care lzbîndă răspunse:
- Chiar dacă măria ta socoteşte că n-are trebuinţă de mine,
totuşi găsit-am cu cale să viu să mă închin înaintea stăpînului
meu şi să văd de nu cumva îi pot fi de vreun folos. Căci, vorba
ceea - pînă şi un pai poate sluji regilor spre a se scobi în dinţi
sau în urechi, darămite un slujitor credincios şi supus. Şi cum
măria ta voieşte să ştie pricinile pentru care sînt aşa de scump
la vedere, îi voi răspunde că un slujitor îşi părăseşte stăpînul
din trei pricini: cînd e socotit de acesta a fi mai prejos decît
cei deopotrivă cu dînsul; cînd e lăudat mai puţin ca aceştia
şi cînd nu i se aduce cuvenita cinstire pentru slujba sa. Căci

13
dacă domnitorul necugetat îl pune pe slujitorul vrednic de
slujba cea mai înaltă într-un loc neînsemnat şi dacă acesta
îl părăseşte, apoi vina e a stăpînului şi nicidecum a slujitorului.
Este şi o vorbă: Cei care iau sticla drept mărgăritar şi mărgă­
ritarul drept sticlă, la aceia nu se pripăşeşte vreun slujitor
nici măcar cu numele. Şi unde stăpînul se poartă deopotrivă
cu toţi slujitorii săi fără osebire, acolo cei destoinici nu-şi mai
dau nici o silinţă. Şi iarăşi, precum Soarele e lipsit de strălucire
fără de razele sale, aşa şi regele fără slujitori, măcar că se
străduieşte întru propăşirea poporului său. Butucul roţii e
ţinut de spiţe, iar spiţele sînt înfipte în butuc: aşa se învîrteşte
roata vieţii. Şi să-ţi mai spun una, măria ta: de cumva mă despre-
ţuieşti din pricină că sînt doar un biet şacal, apoi nu faci bine.
Căci ce folos de cel credincios, dacă nu este şi destoinic?
Şi ce folos de cel destoinic, dacă face rău? Află, măria ta, că
eu sînt şi credincios şi destoinic, de aceea să nu mă despreţuieşti
ori să mă nesocoteşti.
- Nu se cade să grăieşti astfel, zise Rugină, căci destoinic au
ba, tu eşti feciorul unui vechi sfetnic al meu. Spune, aşadară,
fără ocolişuri, tot ce ai pe suflet.
Atunci şacalul glăsui:
- Stăpînul meu venit-a la acest rîu ca să se adape. Care să
fie pricina că s-a oprit locului fără a-şi duce gîndul pînă la
capăt?
- Nu se află nici o pricină anume, răspunse Rugină. Aşa
s-au brodit lucrurile.
- Bine, măria ta, dete răspuns şacalul, dacă lucrul e prea
tainic, atunci să nu mai pomenim de dînsul. Căci bine a zis
cine a zis că sînt taine ce pot fi împărtăşite doar soaţei, altele
doar pruncilor şi altele numai şi numai prietenilor. Aşa trebuie
să se poarte înţeleptul.
Auzind acestea, Rugină cugetă în sinea sa: << Izbîndă pare a fi
un slujitor smerit şi credincios. Poate că-i vrednic de încrederea
mea. N-ar fi rău, cred, să-i destăinuiesc gîndul meu. Căci se
zice: Cine-şi destăinuieşte păsul unui prieten apropiat, unei

14
soaţe credincioase sau unui slujitor devotat, acela îşi alină
sufletul. >> Drept care zise cu voce tare :
- Auzit-ai cumva un glas tunător în depărtare?
- Da, măria ta. Şi-apoi?
- Iubite prietene, am de gînd să părăsesc acest codru.
- Pe ce temei? se miră şacalul.
- Anume că s-a pripăşit într-însul cine ştie ce lighioaie
înfricoşătoare ce sloboade acel muget spăimîntător.
- Cum? se minună iar Izbîndă. Măria ta s-a înspăimîntat
numai din pricina unui muget? Nu se cuvine de fel ca măria
ta să părăsească acest codru moştenit din moşi-strămoşi,
cîştigat cu atîta trudă de către înaintaşi. Şi-apoi pe-aci se aud
tot soiul de zgomote, fără a fi numaidecît vestitoare de primejdie.
De pildă, auzim bubuitul tunetului, şuierul vîntului prin
păpuriş, răpăitul tobelor, ţipătul chimvalelor, dangătul clopo-
telor, huruitul căruţelor şi cîte şi mai cîte. Măria ta se cuvine
să cugete în linişte la toate acestea, înainte de a lua o hotărîre
pripită. Cum glăsuiesc şi stihurile:

Ce tărăboi! Credeam că-i plină

De carne moale şi slănină,
Cînd colo, fost-a meşterită
Din lemn şi piele tăbăcită.

- Cum asta? făcu Rugină.

Atunci lzbîndă prinse a-i istorisi:

15
 ŞACALUL ŞI TOBA

Într-un ţinut îndepărtat, hălăduia pe vremuri un şacal veşnic

flămînd şi hămesit care, cît era ziulica de lungă, cutreiera
pădurea în lung şi-n lat în căutare de hrană. Tot umblînd
aşa, dădu într-o zi peste un cîmp de bătaie pustiu, ce se
întindea în mijlocul unui bunget de codru. Şi cum zăbovi mai
multă vreme în acel loc, auzi deodată o zarvă grozavă. Drept
care se înfricoşă nespus şi îşi zise plin de mîhnire: << Bietul de
mine ! Cine ştie ce belea a mai căzut pe capul meu. Cine
să fi stîrnit zarva asta ? Ce soi de lighioană ? >>
Dar uitîndu-se mai bine în jur, şacalul nostru zări o tobă mare cît
un munte şi chibzui: << Să fie oare ăst zgomot vocea firească
a acestei jivine, ori vine cumva dinafară? >>
Cînd era lovită de lianele înalte, ce se legănau în bătaia vîn-
tului, toba făcea mare zarvă, dar altfel era mută ca pămîntul.
Drept care şacalul se dumiri că nu putea să-i . pricinuiască
nici un rău şi se furişă pînă în apropierea ei.
Împins de curiozitate, o lovi şi el cu labele amîndouă şi se înve-
seli zicîndu-şi:
<< Iată, după atîta vreme, s-a ivit şi multadăstata hrană. Căci,

fără îndoială, matahala asta e plină de carne şi osînză».

Şi după ce se socoti astfel alese un loc mai la îndemînă
şi prinse a roade din tobă cu colţii săi ascuţiţi, pînă ce
o găuri. Şi, cu toate că pielea era aspră şi bătucită, avu noro-
cul să nu-şi rupă nici un dinte. Apoi se tîrî cu chiu cu vai
înăuntru. Dar mare îi fu dezamăgirea cînd văzu că toba meş­
terită din lemn şi piele era goală pe dinăuntru. Şi pe dată
ticlui pomenitele stihuri:

Ce tărăboi! Credeam că-i plină

De carne moale şi slănină.
Cînd colo, fost-a meşterită
Din lemn şi piele tăbăcită.

16
De aceea nu se cade ca cmeva să se înfricoşeze numai din
pricina unui zgomot.
- Dar, grăi Rugină, supuşii mei sînt tare înspăimîntaţi şi
mă tem c-or să dea bir cu fugiţii. Aşadară, cum aş putea
însumi să-mi redobîndesc îndrăzneala?
- Măria ta, slujitorii n-au nici o vină, căci ei nu sînt decît
icoană ruptă din stăpînul lor. Şi de nu ţi-e cu bănat, măria
ta, se află o vorbă din bătrîni: << Cartea, calul, paloşul, lăuta,
omul sau cuvîntul îşi dobîndesc preţul numai şi numai prin
virtutea celui ce le mînuieşte >>. Aşadară, adună-ţi toată băr­
băţia şi rămîi locului, în vreme ce eu mă voi duce să isco-
desc ce soi de dihanie o fi aceea. Cînd vom fi aflat ce şi cum,
şti-vom chipul cel mai nimerit a ne feri.
- Cum, grăi Rugină, te încumeţi a da ochi cu acea jivină?
- Cînd stăpînul dă poruncă, se află oare lucru pe lume ce
slujitorul nu-l poate împlini?
- De-i aşa, dragul meu, glăsui Rugină, apoi du-te sănătos
şi fie-ţi calea binecuvîntată.
La aceasta, Izbîndă se ploconi pînă la pămînt şi purcese la
drum, călăuzindu-se după mugetul taurului. Dar nici nu
plecă bine, că leului i se puse la inimă junghiul îndoielii:
<< Vai, făcut-am o greşeală de neiertat, îşi zise el, să-i încre-

dinţez gîndul meu cel mai tainic. Să ştii că mă va vinde vrăj­

maşului, intrînd în slujba sa, spre a se răzbuna din pricină
că nu i-am dat nici o dregătorie la curte. Ar fi mai nimerit
să mă duc într-alt loc spre a-l adăsta, să văz ce gînduri are.
Căci s-ar putea s-aducă acea fiară grozavă cu dînsul, spre a
mă ucide>>.
Drept care leul merse de se tupilă într-alt loc, unde rămase
la pîndă, adăstînd întoarcerea şacalului.
In acest răstimp, Izbîndă se furişă tiptil-tiptil pînă în preajma
lui Sprinţar, şi văzîndu-1 a fi numai un biet taur îşi zise
bucuros: << Aşa, aşa, bine s-au mai brodit lucrurile. De-acu
o să-l aduc pe leu în puterea mea, făcîndu-1 să se teamă de
acest buhai>>. Cu aceste gînduri bătu calea-întoarsă la Rugină,

17
care, văzîndu-1 de departe că se apropie, se întoarse cît ai
clipi din ochi îndărăt, sub bananier. Acolo se prefăcu a-l
adăsta netulburat pe şacal. Cînd acesta i se înfăţişă ploco-
nindu-se pînă la pămînt, îi făcu semn să şază şi grăi:
- Ei, prietene, văzut-ai acea fiară?
- Văzut, răspunse şacalul, cu voia măriei tale. Şi ca dovadă,
o voi aduce în carne şi oase înaintea tronului măriei tale.
Auzind aceste vorbe, leului îi veni inima la loc şi chipul i se
lumină de bucurie. Şi pe dată îi porunci şacalului să i-l aducă
fără zăbavă pe Sprinţar. lzbîndă se supuse degrabă şi, ajun-
gînd în preajma taurului, răcni cît îl ţinu gura:
- Înfăţişează-te pe dată, taur nelegiuit ! Stăpînul meu Rugină
te întreabă cum de te încumeţi a mugi astfel prin aceste pus-
tietăţi, turburîndu-i pacea şi tihna somnului?
Dar Sprinţar nu se sfii de fel, ci îl iscodi:
- Rogu-te, prietene, cine este acest Rugină?
- Cum, sări şacalul, nici măcar n-ai ştiinţă de stăpînul meu,
Rugină? ! Apoi nu te teme, c-ai să afli în curînd, urmă Izbîndă
plin de mînie, şi va fi vai şi amar de tine, căci măria sa are
un nesfîrşit alai alcătuit din tot soiul de sălbăticiuni, care mai
de care mai înfricoşătoare, şi-acum a poposit sub un bananier
uriaş, unde şi-a aşezat tabăra. Inima sa e mîndră şi neînfri-
cată, căci stăpînul meu e peste măsură de puternic şi bogat.
Află, dară, că Rugină este un leu uriaş şi fioros.
La auzul acestor vorbe, lui Sprinţar i se tăiară picioarele gîn-
dind că i-a sosit ceasul. Totuşi mai găsi putere a grăi cu
neasemuită tristeţe:
- Prietene, pari inimos, şi-apoi mai eşti şi iscusit la vorbă.
Aşadară, de n-am încotro şi trebuie să mă înfăţişez măriei
sale, apoi măcar, rogu-te, fă-l să se lege cu jurămînt că nu-mi
va pricinui nici un rău.
- Adevărat, glăsui şacalul. Rugămintea ta vădeşte cumin-
ţenie vrednică de laudă. Fie, rămîi pe loc. Iar eu mă duc să-l
îmbunez cu vorbe meşteşugite, după care mă voi întoarce
iarăşi spre a te călăuzi la dînsul.

18
Şi îndată şacalul făcu cale-întoarsă, i se înfăţişă iarăşi lui
Rugină şi grăi la semnul acestuia:
- Măria ta, acest taur nu e o făptură de rînd. Căci el l-a
purtat în cîrcă pe însuşi măritul Şiva. Iar cînd l-am iscodit
mai îndeaproape mi-a zis: << Preamăritul Şiva s-a arătat tare
mulţumit de slujba mea şi-mi porunci ca răsplată să pasc
iarba cea mai grasă de pe malurile Iamunei. Ce mai încoace
şi încolo, preabinecuvîntatul zeu mi-a dăruit mie acest codru
spre a zburda într-însul după placul inimii>>.
Auzind acestea, leul se înspăimîntă iarăşi şi grăi :
- Iacă, mi-a şoptit mie inima că nu-i lucru curat la mijloc.
Căci numai prin voia osebită a zeilor rătăcesc dobitoacele
într-un codru neumblat ca acesta, mugind atît de înfricoşător
şi păscînd fără pic de teamă. Dar tu ce i-ai spus la acestea?
- Stăpîne, glăsui şacalul, eu nu m-am lăsat mai prejos şi i-am
zis: << De nu ţi-i cu bănat, jupîne, acest codru se află de
mai înainte în stăpînirea lui Rugină, leul ce poartă în cîrcă
pre soaţa cea strălucitoare a măritului Şiva. Aşadară, fii bine-
venit ca oaspe în împărăţia sa şi, potrivit datinilor ospeţiei,
se cade să-ţi petreci vremea în chip plăcut dimpreună cu
stăpînul meu, să te hrăneşti, să te adăpi au să te joci îm-
preună cu dînsul >>.
Iar el se învoi pe dată şi-mi făgădui că va face întocmai, adă­
ogînd: << Iar domnia ta, de nu ţi-i cu supărare, trebuie să-l
faci pe crai să jure la rîndul său că nu-mi va clinti un fir
de păr de pe creştet>>. Dar întru acestea numai măria ta singur
eşti slobod să hotărăşti, aşa că eu nu i-am făgăduit nimica.
Rugină fu cuprins de mare bucurie şi zise:
- Ţi-ai împlinit cu prisosinţă slujba, preaînţeleptule Izbîndă,
şi purtarea ta e vrednică de laudă. Iată, mă leg să nu-i prici-
nuiesc nici cel mai mic rău. Acum grăbeşte-te să mi-l aduci,
dar nu înainte a se lega şi dînsul cu jurămînt faţă de mine.
Şacalul făcu din nou cale-întoarsă, mulţumit în sinea sa că
a izbutit să cîştige, în sfîrşit, prietenia şi bunăvoinţa stăpînu­
lui său. Şi, ajungînd înaintea taurului îi grăi prietenos:
19
- Jupîne, am cîştigat pentru domnia ta, cu destulă caznă,
bunăvoinţa craiului, astfel că s-a legat cu jurămînt să nu-ţi
pricinuiască nici un rău. Dar ia aminte, prietene, măcar că te
vei bucura de mare cinste la curtea măriei sale, va trebui să
iei întotdeauna seama la sfaturile mele, vieţuind în bună înţe­
legere cu mine. Ajuns la mărire să nu uiţi binele ce ţi-am
făcut şi să mă priveşti de sus ori să nu mă bagi în seamă.
Iar eu, la rîndul meu, în înţelegere cu domnia ta, voi
dobîndi slujba de sfetnic şi voi purta tot greul cîrmuirii obştei.
Şi-astfel ne vom bucura şi vom trage amîndoi foloase de pe
urma bunăvoinţei măriei sale. Căci de bună seamă auzit-ai
proverbul:

Cel ce nasul sus şi-l ţine

Se va prăbuşi pe dat',
Precum o păţi semeţul
Dinte-Zdravăn la palat.

- Cum asta? întrebă Sprinţar.

Atunci şacalul pnnse a-i istorisi:

•
POVESTEA NEGUŢĂTORULUI DINTE-ZDRAVĂN

A fost odată un tîrg ce se chema Tîrgul Sporniciei. Şi într-în-

sul vieţuia un neguţător pre numele său Dinte-Zdravăn,
ce cîrmuia toate trebile obştei. Şi fiindcă le cîrmuia cum se
cuvine, toată lumea era mulţumită şi-l ridica în slăvi. Şi în
vreme ce se afla în această slujbă înaltă la curte, îşi mărită
una din fete, iar la ospăţul de nuntă pofti întreg tîrgul, pre-
cum şi pe craiul cu toată curtea. Îi ospătă pe săturate, îi cinsti

20
cum se cuvine şi îi dărui cu veşminte scumpe şi cu tot
soiul de alte lucruri de preţ. Şi după ce se sfîrşi ospăţul,
îl petrecu pe crai pînă la palat, dimpreună cu tot haremul
său, arătîndu-i multă cinstire. Acum, împăratul avea, printre
slugile sale de tot soiul, un măturător umil ce deretica prin
odăile crăieşti, pre numele său Buhai. Acest Buhai se aşezase
la masa de ospăţ într-un loc ce nu i se cuvenea, taman lingă
dascălul pruncilor crăieşti. Văzîndu-1 cocoţat în capul mesei,
lîngă cele mai alese feţe, Dinte-Zdravăn îl certase şi îl ruşi­
nase de mama focului, după care îl dăduse pe uşă afară, spre
hazul tuturor mesenilor. Şi această umilinţă în văzul întregu-
lui tîrg î1 roase aşa de cumplit pe bietul Buhai, încît nu-şi
mai putu afla nicicum hodină, ziua ori noaptea. Se perpeli
el cît se perpeli în ăst chip, pînă ce hotărî a se răzbuna pe
r..eguţător.
Zis şi făcut. într-o bună dimineaţă, în vreme ce deretica în
preajma baldachinului craiului, ce moţăia încă, neîndurîndu-se
a se coborî din pat, Buhai zise cu glas tare:
- Ce neobrăzare! Dinte-Zdravăn s-o sărute pe crăiasă! La
acestea, craiul sări ca ars din pat, strigînd:
- Ei, Buhai ! Ce tot bodogăneşti acolo? Adevărat e că Dinte-
Zdravăn a sărutat-o pe crăiasă?
- Măria ta, întoarse răspuns Buhai, cer iertăciune, căci n-am
închis ochii toată noaptea din pricina jocului de cărţi. Uite,
aşa păţesc în fiece noapte, şi-acum mă fură somnul, în vreme
ce dereticam, şi mă pomenii vorbind cu glas tare. Dar iacă,
nu ştiu ce-am zis, nici să mă tai.
Însă craiului i se cuibări în inimă viermele îndoielii ce-i tot
şoptea: << Te pomeneşti c-aşa o fi. Căci Dinte-Zdravăn are
intrare slobodă în palat la orice ceas din zi şi din noapte.
Cine ştie, poate că Buhai chiar l-o fi zărit îmbrăţişînd-o pe
crăiasă >>.
Şi tot perpelindu-se el aşa, hotărî să-l alunge pe Dinte-Zdravăn.
II chemă, şi nici una, nici două, îi porunci să nu mai
calce pragul palatului, căci altfel va fi rău de dînsul. Negu-

21
ţătorul rămase ca trăsnitde această mînie din senin a craiu-
lui, neştiind ce să creadă. Se trudi să-şi aducă aminte de făcuse
cuiva vreo strîmbătate ori îi greşise cu ceva craiului, dar
oricît îşi cercetă cugetul nu găsi nimic, căci se ştia curat ca
lacrima.
Iată că într-o zi Buhai, măturătorul, îl zări pe Dinte-Zdravăn
la porţile palatului şi prinse a rîde cu poftă, zicînd străjerilor:
<< Băgaţi de seamă, străjeri ! Dinte-Zdravăn s-a făcut tare
nărăvaş de cînd e la mare cinste la curtea crăiască. Să nu
care cumva să-l opriţi a intra în palat, căci altfel ca mine
veţi păţi >>.
Auzind acestea, în mintea neguţătorului se făcu lumină: << Aha !
de bună seamă Buhai mi-a făcut-o!>> Fără să scoată o vorbă
plecă acasă, plin de mîhnire. Către seară însă, trimise după
Buhai să vie la dînsul, îi dărui două veşminte scumpe, ţesute
cu fir de aur şi borangic şi chenăruite cu horbotă, zicîndu-i:
- Iubite prietene, nu te-am zvîrlit afară din porunca craiului.
Te-am umilit în ăst chip numai şi numai din pricină că nu se
cuvenea să te aşezi lingă dascălul odraslelor crăieşti, ce are
un rang mult mai înalt ca al tău.
Buhai nu se mai sătura cercetînd veşmintele cele minunate,
desfătîndu-şi privirile cu bogăţia şi frumuseţea ţesăturii şi
zugrăvelilor. După o vreme grăi plin de încîntare:
- Jupîne neguţător, te iert pentru umilinţa ce mi-ai prici-
nuit şi vei vedea curînd ce înseamnă să ai un prieten, chiar
aşa de becisnic şi de neînsemnat precît sînt eu. După care
îşi luă rămas bun de la neguţător şi plecă acasă mulţumit.
A doua zi Buhai veni la palat şi prinse a deretica prin odăi,
ca de obicei. În vreme ce împăratul picotea în patul său, grăi
cu voce tare :
- Ce mai veste ! Cînd craiul nostru şade pe cumarul cel
crăiesc se înfruptă dintr-un castravete !
Auzind acestea~ craiul sări ca ars şi grăi:
- Ce tot îndrugi acolo, Buhai? Norocul tău că tocmai mi-am
adus aminte că eşti unul din slujitorii crăieşti, căci altfel aş

22
fi poruncit pe dată să-ţi
taie capul. Cînd m-ai văzut tu pe mine,
ticălosule, făcînd astfel ?
- O, slăvite crai ! Astă-noapte iar n-am închis ochii nici
măcar o clipă, căci mă prăpădesc după jocul de cărţi. Şi-acum
mă prinse somnul în vreme ce dereticam prin odaie. Nu
mai ştiu nici eu ce mormăiam prin somn. Iartă, măria ta,
gura mea cea proastă.
Atunci craiul prinse a cugeta în sinea lui: << Măi să fie, de
cînd mă ştiu pe lume n-am mîncat castraveţi în vreme ce mă
îndeletnicesc cu zisa treabă. Şi de vreme ce nătîngul ăsta a
născocit asemenea gugumănie despre mine, de bună seamă
că şi cele spuse despre Dinte-Zdravăn nu sînt decît scorneli.
Să ştii că l-am năpăstuit degeaba pe bietul neguţător. Unde
mai pui că de cînd l-am alungat trebile ţării se duc de rîpă >>.
Drept care, după ce se mai socoti el cît se socoti, puse de-1
chemă îndărăt pe Dinte-Zdravăn, îl copleşi cu giuvaeruri de
preţ, veşminte scumpe şi îl înălţă iarăşi în slujba ce i-o luase.
De aceea zic :
Cel ce nasul sus şi-l ţine . ..
- Iubite prietene, grăi Sprinţar, vorbele tale sînt cît se poate
de cuminţi şi mi-au mers la inimă. Voi urma sfatul tău
întocmai.
Auzind acestea, Izbîndă îşi tăinui cu greu mulţumirea şi,
rîzînd în sinea sa, îl duse înaintea lui Rugină:
- O, slăvite crai, iată-l pe Sprinţar. L-am adus înaintea
tronului măriei tale, aşa cum mi-ai poruncit. De acu, măria
ta vei face cum vei socoti de cuviinţă.
Atunci Sprinţar îşi plecă plin de smerenie fruntea în faţa
leului, la care Rugină îi întinse laba sa uriaşă, înfricoşătoare,
împodobită cu gheare tăioase ca secera, şi grăi cu bunăvoinţă:
- Cum îţi merge cu sănătatea? De ce colinzi de unul singur
prin acest codru sălbatic şi plin de primejdii?
Sprinţar prinse a-i istorisi toate păţaniile sale, cum îl pără­
siseră slujitorii neguţătorului în codru, lăsîndu-1 în voia soar-

23
tei, şi
nu uită nici sfaturile şacalului, care avusese grijă a-l
dăscăli de mai înainte. Iar Rugină, după ce ascultă de-a
fir-a-păr toată istoria, îi zise:
- Nu te teme, prietene, vieţuieşte în pace în ăst codru, sub
ocrotirea labelor mele puternice. Mai mult, se cuvine să-ţi
duci viaţa în preajma mea, căci ăst bunget e plin de cotloane
tainice şi hăţişuri, unde mişună jivine fioroase.
- Preabine, măria ta, se învoi Sprinţar.
Atunci craiul dobitoacelor se pogori la malul rîului, bău pe
săturate şi se îmbăie, apoi se afundă din nou în codru.
Cu cît trecea vremea, prieteşugul dintre cei doi se lega tot
mai strîns. Sprinţar era învăţat şi înţelept nevoie mare, căci
trăise printre oameni, şi în scurtă vreme izbuti să-l înveţe
cite ceva şi pe Rugină, care, precum li-i firea leilor, era tare
greu de cap. Îl deprinse cu purtările alese ale celor de la
cîmpie şi-l dezbără de purtările sale din codru. Şi pînă într-a-
tît se împrieteniseră cei doi, că nu se mai puteau dezlipi
unul de altul şi ţineau sfat tainic cît era ziulica de mare. Cu
vremea, leul nu mai băgă de fel în seamă pe celelalte dobi-
toace şi le ţinu la depărtare. Cît despre cei doi şacali, nici
măcar nu mai căpătară îngăduinţa a se înfăţişa la curte. Şi toate
dobitoacele prinseră a se chinui din pricina foamei, căci nu
mai era cine să vîneze pentru <linsele, şi abia îşi mai trăgeau
sufletul prin preajma craiului.
Văzînd aceasta, Obraz şi Izbîndă ţinură iarăşi sfat împreună,
căci le dădea ghes foamea - şi mai bun sfetnic nici că se
află. Izbîndă grăi cel dintîi:
- Obraz, cinstite prietene, îmi pare că iarăşi ne-am pierdut
slujba de la curte. Căci Rugină e aşa de fermecat de vorbele
lui Sprinţar, încît nu-şi mai vede de treburile sale crăieşti.
Şi toată curtea s-a risipit care încotro, abia tîrîndu-şi zilele
din pricina foamei. Ce-i de făcut?
- Chiar de măria sa nu va voi să-ţi ia în seamă vorbele, totuşi
se cuvine să-l cerţi şi să-i aduci aminte de datoria sa, spre
a-şi îndrepta greşeala. Căci vorba ceea: << Nu se cuvine ca un

24
călăuz iscusit ori un sfetnic de ispravă să dea bir cu fugiţii
cînd elefanţii au craii turbează. >> Şi-apoi numai tu eşti de vină,
căci l-ai adus cu bună ştiinţă pe acest rumegător înaintea lui
Rugină, jucîndu-te cu focul.
- Că bine zici, răspunse Izbîndă. Vina este a mea ş1 nu a
stăpînului. Vorba ceea:

Şacalu-ntre berbeci căzu;

Şi eu cînd fui prădat de Cireşar;
Vicleana nasul şi-l pierdu;
Cu mîna noastră ne-o Jăcurăm, dar.

- Cum asta? îl întrebă Obraz.

Atunci celălalt prinse a-i istorisi trei pilde într-una singură .

POVESTEA PUSTNICULUI
• ŞI A TÎLHARULUI

A fost odată un schit, undeva, într-un loc uitat de lume. Şi-n

acel schit trăia un pustnic. Şi-acest pustnic adunase cu vremea
un purcoi de galbeni, vînzînd veşminte scumpe, măiestrit
ţesute cu fir de aur şi borangic, pe care le primea plocon de
la mulţimea credincioşilor ce veneau să i se închine. Nu se
încredea în nimeni pe lun1e şi îşi ţinea comoara pitită la
subsuoară, zi şi noapte. Un tilhar pe numele său Cireşar, ce
se îndeletnicea cu fel de fel de jăcuiri şi furtişaguri, băgînd
de seamă comoara de la subsuoara sfîntului, prinse a cugeta :
<< Cum aş face să-i şterpelesc comoara? De sfredelit peretele

chiliei sale nici vorbă nu poate fi, căci e prea gros, iar uşa e
şi dînsa zdravănă, cu lacăte şi zăvoare straşnice. Ia să intru

27
în vorbă cu dînsul, să-i cîştig încrederea. Ce-ar fi să mă
prefac că voiesc a-i fi învăţăcel şi să-l amăgesc aşa chip,
încît să-i iau toţi galbenii? >>
Drept care, tîlharul nostru făcu ce făcu şi veni în preajma
pustnicului zicînd:
- Fie de-a pururi lăudat măritul Şiva, împăratul cerurilor !
Apoi se prosternă la pămînt, cu faţa în jos, şi bătu nenumărate
temenele, urmînd: O ! prea sfinte ! Toată viaţa aceasta e deşer­
tăciune, căci tinereţea aleargă iute ca un şuvoi de munte.
Ceasurile vieţii noastre sînt ca văpaia focului de paie. Desfă­
tarea cărnii, ca umbra unui nour. Unirea dintre soţi, prieteni
au stăpîn şi slugă e doar un vis amăgitor. Acestea toate sînt
negrăit de limpezi p~ntru mine. Dar oare ce s-ar cuveni să
împlinesc spre a trece fără greş marea atîtor vieţi ?
Auzind acestea, pustnicul îi zise plin de smerenie:
- Fiul meu, ferice de tine că judeci în chipul acesta. Cît
despre dorinţa ta de a găsi o mijlocire spre a trece fără greş
marea tuturor vieţilor, apoi taina se află în cugetare adîncă.
Numai printr-însa te poţi înălţa de la o obîrşie la alta, ajun-
gînd brahman fără prihană. La acestea, Cireşar îi îmbrăţişă
picioarele şi zise :
- De este aşa, sfinţia ta, îngăduie-mi, rogu-te, a-ţi fi învă­
ţăcel.
- Fiul meu, sînt gata a-ţi împlini dorinţa. Dar ia aminte:
nu-ţi este îngăduit a intra în chilia mea în vremea nopţii.
Aşadară, după ce te vei călugări, dormi-vei într-o cocioabă
ce se află la poarta schitului.
- Sfinţia ta, grăi tîlharul, vorbele tale îmi vor fi de-aici înainte
pravilă nestrămutată. Voi face precum spui.
Atunci pustnicul, după ce împlini cele de cuviinţă, îl primi
învăţăcel pe lîngă dînsul. Cireşar, la rîndul său, căta să-l
mulţumească pe pustnic în fel şi chip, ba aducîndu-i uneltele
de scris, ba frecîndu-i mîinile şi picioarele cînd acesta era
rebegit de frig. Dar vremea trecea şi pustnicul nu-şi lăsa de
fel comoara de la subsuoară. Cireşar fierbea în sinea sa de ciudă,

28
zicîndu-şi << Măi să fie ! Orice-aş face, orice-aş drege, păcătosul
ăsta nu se încrede de fel în mine. Să-l înjunghii cu custura,
ziua-n amiaza mare? Să-l otrăvesc? Ori să-l căsăpesc ca pe
o lighioaie ? >>
Şi în vreme ce se socotea el în ăst chip, iată că pică din sat
feciorul unui învăţăcel al pustnicului, poftindu-l la dînşii
acasă pentru oarece prăznuire. Acesta primi cu bucurie şi
de îndată purcese la drum, luîndu-1 cu dînsul şi pe Cireşar.
Băiatul fugi înainte, să-l vestească pe tătîne-său de sosirea
oaspeţilor. Acu, merseră ei ce merseră pînă ce ajunseră la malul
unui rîu. Aci pustnicul se dezbrăcă de veşmîntul său ponosit,
îşi luă comoara de la subsuoară, o înveli în sutană şi i-o încre-
dinţă lui Cireşar, zicîndu-i:
- Cinstite Cireşar, îţi las în pază aceste lucruri cîtă vreme mă
voi îmbăia. Rogu-te, adastă-mă în ăst loc, căci nu voi zăbovi
prea mult.
Cu aceste vorbe se îndepărtă. Şi îndată ce pustnicul se făcu
nevăzut după o movilă, Cireşar înhăţă comoara şi pe-aci ţi-e
drumul.

ŞACALUL LA
•
HARŢA BERBECILOR

In vremea asta, pustnicul stătea îară grijă şi se hodinea după

scaldă, căci virtuţile alese ale învăţăcelului său îi adormiseră
orice bănuială. Şi uitîndu-se el în jur, zări în apropiere o
turmă de oi. Oleacă mai încolo, doi berbeci se băteau pe viaţă
şi pe moarte, împungîndu-se cu coarnele lor ascuţite, iar
sîngele le curgea şiroaie pe trup. Această privelişte trezi lăco­
mia unui şacal ce trecea pe-acolo şi care numaidecît se aşeză

29
între dînşii şi prinse a linge sîngele cald. Băgînd de seamă
acest lucru, pustnicul cugetă în sinea sa: << Vai, vai ! Şacalul
ăsta e tare slab la minte. De cumva se va brodi să se afle la
mijloc cînd cei doi berbeci se vor bufni, fi-va ucis fără îndoială,
plătind cu viaţa lăcomia sa fără margini>>.
Cînd cei doi berbeci se păliră a doua oară, şacalul, orbit de
lăcomie, nu se mai feri în lături, astfel că fu ucis pe loc. Atunci
pustnicul grăi: << Şacalu-ntre berbeci căzu >>. Şi, deplîngîndu-i
necumpătarea, se întoarse fără grabă la locul unde îşi lăsase
comoara în paza învăţăcelului. Dar pe Cireşar, ia-l de unde
nu-i. Îngrijat, îşi cercetă sutana, dar nu află nici urmă de
comoară. Covîrşit de durere se prăbuşi la pămînt, murmurînd:
<< O zei, am fost jefuit ! >

Cînd îşi veni în fire se sculă şi prinse a răcni :

- Cireşar! Cireşar! Unde eşti? Unde eşti? Răspunde-mi!
Şi tot răcnind astfel o luă pe urmele tilharului .

FEMEIA ŢESĂTORULUI

Şi plecînd pustnicul mai departe, se întilni cu un ţesător ce

mergea împreună cu femeia sa către un sat din apropiere,
spre a tîrgui nişte băutură. După ce le dădu bineţe, grăi către
ţesător:
- Prietene, vin la tine ca oaspete, mînat de asfinţitul Soarelui,
căci nu cunosc pe nimeni în satul acesta. Te poartă dară
cu mine precum o cer datinile ospeţiei.
La care ţesătorul îi zise femeii sale:
- Întoarce-te cu dînsul, aşa cum se cuvine. Îmbăiază-i
picioarele, dă-i de mîncare şi aşterne-i patul să se culce.

30
Apoi ramu şi tu acasă, pînă ce mă întorc cu vinul şi cu
ceva de-ale gurii.
După care ţesătorul îşi luă rămas bun şi se aşternu la drum.
Femeia, ce numai pildă de cinste nu era, făcu bucuroasă cale-în-
toarsă, împreună cu pustnicul, cu gînd să se folosească de
prilej spre a-şi vedea ibovnicul.
Îndată ce ajunse în casă, femeia îi arătă pustnicului o laviţă
şubredă pe care să se culce, fără a-i mai da nimic să îmbuce
ş1-1 zise:

- Sfinţia ta, acum mi-a picat o prietenă din sat şi trebuie să

vorbesc cu dînsa. Mă-ntorc îndată. Poţi rămîne aci de vrei.
Dar ia seama, rogu-te, să nu intre vreun străin în casă.
Pe urmă se găti de plecare, punîndu-şi veşmintele ei de praz-
nic, şi se duse să-şi întîlnească ibovnicul. Dar nici nu ieşi
bine pe poartă, că îşi zări bărbatul ce se întorcea de la tîrg
cu o ploscă de vin în mînă, cu părul răvăşit, împleticindu-se
şi poticnindu-se la fiece pas. Văzîndu-1, femeia fugi îndărăt
în casă, se dezbrăcă de veşmintele ei cele scumpe şi şi le puse
pe cele de toate zilele. Ţesătorul însă o zărise luînd-o la
goană, şi cum auzise de mai înainte tot soiul de vorbe pe seama
ei, intră la bănuială şi, fiind şi ameţit de băutură, se mînie
cumplit. Şi îndată ce intră în casă începu să răcnească:
- Femeie necinstită ! Pe unde mi-ai umblat?
- Ce tot îndrugi acolo? i-o întoarse femeia. Nu vezi că eşti
beat, de-abia te mai ţii pe picioare ! N-am ieşit nici măcar
o clipă afară din casă.
Auzind vorbele ei îndrăzneţe şi băgînd de seamă că şi-a schim-
bat veşmintele, ţesătorul grăi:
- Neruşinato ! De mult ţi-au ieşit vorbe prin sat. Iată,
astăzi am mărturia. Stai numai, că-ţi vei căpăta pe dată răs­
plata!
Şi punînd mîna pe o bîtă, prinse a o ciomăgi în lege. Apoi
o legă fedeleş de stîlpul prispei, după care, ostenit fiind şi
răzbit de rachiu, se întinse pe prispă şi îndată prinse să horcăie
de se cutremura casa.

31
Într-un tîrziu, prietena ei, soţia unui bărbier, prinse de veste
că ţesătorul doarme dus, se furişă în casă şi-i zise femeii:
- Draga mea, te-aşteaptă peste drum - ştii tu cine. Hai,
du-te degrabă.
- Cum să mă duc? Nu vezi în ce hal mă aflu? Întoarce-te,
rogu-te, şi dă-i de veste celui ce m-adastă că nu pot să mă
întilnesc cu dînsul acum.
- Nu grăi astfel, surată ! Doar nu m-am ostenit pînă la casa
ta de pomană.
- Bine, bine, îi răspunse cealaltă, dar nu mă vezi? Cum vrei
să plec de-aci aşa legată cum sînt? Unde mai pui că ticălosul
de bărbatu-meu doarme prin preajmă, dormir-ar somnul cel
de veci, de nu mă pot depărta de dînsul nici măcar un pas.
- Draga mea, îi zise femeia bărbierului, nu vezi că-i buimac
de-a binelea? Mare mirare de se va mai trezi pînă-n zori.
N-ai teamă, te voi· dezlega, iar eu o să mă aşez în locul tău.
Ai grijă însă, nu zăbovi prea mult, să nu păţim vreo dandana
de-I împinge cumva necuratul să se deştepte.
Femeia ţesătorului se învoi, iar cealaltă o slobozi pe dată,
ferecîndu -se dînsa în loc.
După cîtăva vreme ţesătorul se deşteptă şi mormăi încă buimac
de rachiu:
- Hei, muiere ! De-mi făgăduieşti că de-acum înainte vei
sta acasă şi nu vei mai umbla haihui, treacă de la mine,
te iert.
Soaţa bărbierului nu zise nimic, de teamă să nu se dea de
gol, şi tăcu mile chiar după ce ţesătorul îşi mai rosti încă o
dată îndemnul.
Atunci el se mînie şi-i reteză pe dată nasul cu un cuţitaş,
după care mormăi:
- Aşa-ţi trebuie. Acum n-ai decît să stai acolo pînă ce putre-
zeşti. Şi adormi din nou.
Pustnicul, ce nu se învrednicea de fel să doarmă, căci îi dădea
ghes foamea şi apoi mai era şi tare necăjit din pricina comorii,
fu martor la toate cîte se petreceau. După o vreme se întoarse

32
şi femeia ţesătorului, care o întrebă pe cealaltă dacă i s-a
întîmplat vreun necaz în lipsa ei.
- N-am păţit nimic, îi răspunse aceea, numai că ticălosul
de bărbatu-tău mi-a retezat nasul. Dă-mi drumul pînă ce nu
se trezeşte iarăşi, căci te pomeneşti că s-apucă să-mi taie şi
urechile.
Femeia ţesătorului o dezlegă şi se puse dînsa în locul ei, ca
la început. Cînd cealaltă îşi luă tălpăşiţa, femeia cea necre-
dincioasă prinse să se căineze cît o ţinea gura :
- Bărbat ticălos ! Sînt o soaţă cinstită şi credincioasă. Cine
altul ar fi avut inima să mă ciopîrţească în halul ăsta? O,
zei ce cîrmuiţi lumea, ascultaţi-mi ruga ! De sînt o soaţă cre-
dincioasă şi cuminte, faceţi să-mi crească nasul la loc, precum
a fost. Iară de nu, să mă prefaceţi în cenuşă ! Şi după ce înălţă
această rugă zeilor din cer, îi zise ţesătorului ce asculta uimit:
Priveşte, păcătosule ! Prin virtutea credinţei mele către tine
mi-a crescut nasul la loc întocmai cum a fost.
Bărbatul luă un opaiţ şi prinse a cerceta chipul femeii - şi
care nu-i fu mirarea cînd văzu nasul la locul său, nevătămat,
iar pe jos o baltă de sînge. Rămase năucit pe de-a-ntregul
la asemenea minune şi o slobozi pe dată din legături, o îmbră­
ţişă cerindu-i iertăciune şi mîngîind-o în tot chipul.
Pustnicul, ce era martor la toată tărăşenia, se uimi văzînd
neruşinarea şi ticăloşia femeii, dar tăcu chitic, prefăcîndu-se
a dormi dus.
ln acest răstimp, soaţa bărbierului ajunse acasă cu nasul
retezat, chitindu-se în sinea ei: << Ce să mă fac acum? Cum
aş putea tăinui această ruşine? >>
ln noaptea aceea bărbatul ei, bărbierul, se afla la palatul
craiului, împlinindu-şi meşteşugul. ln zori se întoarse acasă
şi, nerăbdător a-şi începe treaba, căci îl adăstau tîrgoveţii
în pragul uşii, nu mai intră în casă, ci îi strigă de-afară
femeii:
- Draga mea, adu-mi iute sculele, că uite ce mulţime s-a
adunat la uşa mea.

33
Auzindu-l, femeia se lumină la faţă. Rămase în odaie ş1-1
azvîrli prin uşa deschisă un singur brici. Bărbierul se înciudă
din pricina acestei purtări neobişnuite şi-i azvîrli briciul în-
dărăt, plin de mînie. Atît aştepta netrebnica. Inălţîndu-şi
braţele la cer, se năpusti afară din casă, văicărindu-se de
mama focului:
- Aoleu ! Ticălosul ! Priviţi ce mi-a făcut ! Săriţi, săriţi, mi-a
tăiat nasul fără nici o pricină !
Îndată se iviră străjerii şi, aflînd istoria din gura femeii, îl
bătură măr pe sărmanul bărbier, îl legară şi-l duseră înaintea
juzilor. Iar dînşii prinseră a-l iscodi:
- Pentru ce, nefericitule, i-ai tăiat nasul soaţei tale? Cu ce
ţi-a greşit?
Iar dacă văzură că bărbierul tăceamile - atît de năucit era
sărmanul ce se ştia cu cugetul curat- îl socotiră vinovat şi-l
osîndiră la moarte.
In vremea asta, pustnicul, care tocmai plecase din casa ţesă­
torului, văzînd un om ce era dus cu alai spre a fi tras în
ţeapă, prinse a cerceta pe tîrgoveţi despre cele întîmplate şi,
aflînd pricina, hotărî să-l scape de la moarte pe bietul băr­
bier. Se duse aşadară înaintea divanului şi grăi:
- Preacinstiţi juzi, aţi greşit osîndindu-1 la moarte pe acest
sărman bărbier, căci n-are nici o vină.
- Cum aşa, sfinţia ta? se mirară juzii.
Pustnicul le istorisi întreaga tărăşenie, de-a fir-a-păr. Şi juzii
se mirară din cale-afară de cele auzite, nevenindu-le să-şi
crează urechilor. Pe dată dădură poruncă să fie slobozit bărbi­
erul, după care ziseră:
- Cît despre muiere, şi-a pierdut nasul cu bunăştiinţă şi cu
voia ei. Ca pedeapsă din partea craiului să i se reteze şi
urechile.
Cînd acestea se împliniră, pustnicul se întoarse la schit cu
cugetul împăcat şi mult mai înţelept decît plecase.
De aceea zic:
Şacalu-ntre berbeci căzu . ..

34
- Toate bune şi frumoase, grăi Obraz, dar ce s-ar cuveru
să săvîrşim în împrejurarea asta ?
- Nu te teme, tot eu voi drege lucrurile. Voi cerea să născo­
cesc vreun vicleşug cu chip a-i dezbina pe Sprinţar şi pe Ru-
gină, căci craiul nostru a căzut în greu păcat.
- Şi-n cc păcat, rogu-te, a căzut stăpînul nostru Rugină?
îl întrebă Obraz.
- Iată, leul este atît de înrobit de vorbele meşteşugite ale lui
Sprinţar, că nu-şi mai vede de treburile ocîrmuirii şi nesoco-
teşte povaţa sfetnicilor. Ba chiar subt înrîurirea prietenului
său, rumegătorul, hotărît-a să nu mai vîneze şi să nu se mai
înfrupte cu carne. Ce mai calea-valea, Rugină trebuie cu
orice preţ să fie îndepărtat de taur. Căci unde nu este foc,
nu iese nici fum.
- Dar cum vei împlini acest lucru? îl iscodi Obraz. Doar
n-ai atîta putere ori înrîurire asupra craiului, încît să-l învrăj­
beşti cu prietenul său cel mai apropiat.
- Iubite prietene, zise celălalt, este o zicală ce se potriveşte
de minune în împrejurarea de faţă:

Isteţimea te ajută,
De putere cînd n-ai parte:
C-un şirag de mărgărite
Corbul îl pierdu pe şarpe.

- Cum asta? îl întrebă Obraz.

Atunci Izbîndă prinse a-i istorisi:

35
 CUM L-A UCIS CORBUL PE ŞARPELE CEL RĂU

A fost odată într-un ţinut un bananier uriaş. Şi-ntrînsul îşi

clădise cuibul un corb cu soaţa sa. Dar iată că într-o bună
zi un şarpe negru se tîrî pînă la scorbura lor şi le înghiţi
puii abia ieşiţi din găoace. Şi cum în mai multe rînduri şar­
pele cel negru le înghiţi odraslele, soaţa sa îi căzu la picioare
şi prinse a se ruga de dînsul :
- Iubite stăpîne, acest şarpe ticălos ne-a înghiţit o sumedenie
de prunci şi durerea mea e rară margini cînd mă gîndesc că
la primăvară se va întîmpla la fel. Mai bine să ne clădim
cuibul în altă parte, spre a scăpa de cumplita primejdie ce ne
paşte ceas de ceas şi pe noi.
Auzind acestea, corbul se mîhni din cale-afară şi-i zise:
- Iubita mea soaţă, hălăduim de mult în acest copac. Mi-e
tare greu să-l părăsesc, spre a merge în cine ştie ce loc străin
şi neprietenos. Iţi făgăduiesc însă că voi găsi eu ac de cojocul
vrăjmaşului nostru cel fără inimă.
- Dar cum ai să-i vii de hac, căci e un şarpe veninos, tare
viclean şi hapsîn ?
- Chiar dacă eu n-am puterea a-i face vreun rău, îi răspunse
corbul, mă voi duce să mă sfătuiesc cu prietenii mei cei cre-
dincioşi, mai înţelepţi decît noi, cari mă vor ajuta negreşit.
Şi zicînd acestea, îşi luă zborul şi se duse la un vechi prieten
al său, un şacal, ce-şi ducea veacul într-o scorbură din apro-
piere. Poposind în copacul unde se afla vizuina şacalului, îl
chemă să iasă afară oleacă şi, după ce-i dădu bineţe, îi isto-
risi necazul său cerîndu-i un sfat.
- Prietene, grăi şacalul. Nu te omorî cu firea, căci am găsit
ce trebuie să faci. Lăcomia şi cruzimea acestui şarpe ticălos
îl vor pierde cînd îi va fi lumea mai dragă. Vorba ceea:

Lăcomia te orbeşte:
Un bîtlan mîncă la peşte

36
 Pînă ce sărmanul rac
li veni pe loc de hac!

- Cum asta, între bă corbul.

Atunci şacalul prinse a-i istorisi:

•
POVESTEA BÎTLANULUI
CE POFTI CARNE DE RAC

A fost odată nn bîtlan ce hălăduia la marginea nnui heleşteu.

Şi cum îmbătrînise şi era nevolnic a mai pescui, cugetă cum
să facă să prinză peşte mai lesne, ca să nu moară de foame.
Şi pe dată îi veni în gînd un vicleşug. Începu a se plimba
la marginea heleşteului, tare îngîndurat, prefăcîndu-se a nu
avea poftă de mîncare şi lăsînd în voia lor chiar şi peştii ce-i
veneau în preajmă. In acest heleşteu, laolaltă cu peştii, trăia
şi nn rac. Văzîndu-1 astfel îngîndurat, acesta se apropie de
bîtlan şi-i zise:
- Unchiule, din ce pricină, oare, ţi-a pierit pofta de mîncare
şi stai aşa de trist şi abătut?
La care bîtlanul îi răspunse :
- Ei, nepoate, cîtă vreme m-am hrănit cu peşte din heleşteul
vostru mi-a mers tare bine şi mi-am petrecut ceasurile vieţii
în desfătare, plăcîndu-mi foarte carnea lor cea gustoasă. Dar
iată, acum vă paşte grea năpastă, şi pe mine alături de voi.
Căci am îmbătrînit şi mi-e tare greu să-mi schimb felul de
trai, aşa că pieirea voastră îmi va otrăvi şi zilele cîte Ie mai am.
- Cum, unchiule? Ce soi de primejdie ne paşte? îl întrebă
racul.

37
- Pe cînd veneam încoace, zise bîtlanul, am auzit nişte
pescari vorbind între dînşii: << Ia te uită, ce heleşteu minunat !
Să ştiţi că-i plin de peşte. Hai să ne aruncăm năvoadele într-în-
sul, să dobîndim pradă bogată. Astăzi mergem la iazul de
lîngă tîrg, dar mîine negreşit aci ne vom întoarce>>. Acu,
de-şi vor ţine făgăduiala va fi vai şi amar de voi, iar eu voi
rămîne singur şi lipsit de hrană. Iată de ce, muncit de ase-
menea griji, n-am de fel poftă de mîncare.
Cînd aflară vestea cea proastă, peştii din heleşteu se înspăimîn­
tară amarnic şi prinseră a se ruga de bîtlan:
- Unchiule ! Tătucă ! Frăţioare ! Nu ne lăsa. De vreme ce
tu cel dintîi ai prins de veste despre această cumplită primejdie
trebuie să afli vreo mijlocire a ne scoate din năpastă. Ne
rugăm ţie, izbăveşte-ne de această moarte nemiloasă şi înfri-
coşătoare.
Atunci bîtlanul zise:
- Sînt doar o biată zburătoare şi n-am puterea a mă lua
la harţă cu omul. Dar aş putea să v-ajut într-alt chip. Anume,
să vă iau unul cîte unul în cioc şi să vă duc într-alt heleşteu
cu ape mai adînci şi mai limpezi, nu departe de aci, unde vă
veţi afla în afară de orice primejdie. Şi cu aceste vorbe îi
prosti aşa chip, că toţi peştii prinseră a-l ruga:
- Frăţioare ! Prietene ! Ia-mă pe mine întîi.
Iar tîlharul cel bătrîn îşi rîse în sine, cugetînd: << Iată, şire­
tlicul meu n-a dat greş, căci s-au prins cu toţii în nadă. De-a-
cu îi voi mînca în tihnă, pînă la unul>>.
Ci, mai întîi, se prefăcu că încă s-ar mai codi, chipurile, dar
în cele din urmă se învoi, după multe rugăminţi, ba chiar
luă pe cîţiva dintr-înşii în cioc şi-i duse nu prea departe de
heleşteu, pe o lespede de piatră, unde îi mîncă în tihnă,
unul cîte unul.
Şi aşa zi de zi, făptuia acelaşi lucru, cu osebită plăcere
şi desfătare, fără ca bieţii peşti să bănuie nimic. Într-o bună
zi racul, înspăimîntat la gîndul morţii, prinse a se ruga de
dînsul să-l ducă şi pc el într-alt iaz.

38
- Unchiule, zicea bietul rac neştiind ce-l aşteaptă, izbăveş­
te-mă, rogu-te, şi pe mine din ghearele morţii.
far bîtlanul ce se gîndi? << Mi s-a cam acrit mîncînd carne de
peşte. Ia să gust şi din racul ăsta. Negreşit că are carnea
moale şi dulce de ţi se topeşte în gură >>. Astfel că-l înhăţă
în cioc şi se înălţă cu el în slava cerului. Cum însă bîtlanul
ocolea toate rîurile ori bălţile şi părea că are de gînd să
coboare pe o stîncă pîrjolită de soare, racul îl întrebă:
- Unchiule, unde zici că se află iazul acela afund şi cu ape
limpezi?
Dar bîtlanul prinse să rîză :
- Vezi stînca aceea pîrjolită de soare? Toţi tovarăşii tăi
slabi la minte şi-au lăsat oasele în acel loc. Acum venit-a şi
rîndul tău.
Atunci racul privi în jos şi, văzînd lespedea ceea uriaşă, plină
de oase şi schelete de peşte, unde fuseseră jertfiţi soţii săi,
mai să-şi dea duhul de spaimă. Totuşi, la apropierea primej-
diei, îşi veni în fire şi cugetă în sinea sa: << Înainte ca el să-mi
dea drumul din tării, mă voi încleşta de grumazul său cu
cleştii mei tăioşi, cînd mi-o veni mai bine>>.
Zis şi făcut. Zadarnic se zbătu bîtlanul cercînd să scape din
strînsoare, căci racul nu-l slăbi de fel pînă ce nu-i tăie bere-
gata. Apoi se tîrî cu chiu cu vai înapoi la heleşteu, aducînd
cu dînsul drept mărturie şi capul bîtlanului. Cînd ajunse
după multă trudă îndărăt în apă, la tovarăşii săi, aceştia se
strînseră buluc în jurul său şi prinseră a-1 iscodi:
- De ce-ai făcut, frăţioare, cale-întoarsă?
Atunci racul le arătă capul bîtlanului, spre a-şi întări spusele,
şi grăi:
- Acest hoţoman bătrîn ne-a amăgit cu vorbele sale mie-
roase, cu gînd de a ne da pierzării, căci pe cîţi a luat dintre
noi, i-a dus pe o stîncă, nu departe de aci, unde i-a mîncat
bucăţică cu bucăţică. Iar eu, văzînd aceasta, am hotărît să-l
pedepsesc pe ticălos - şi ca mărturie i-am adus căpăţîna.
Fiţi f'ară teamă, căci de acum înainte putea-vom hălădui în pace.

39
De aceea zic :

Lăcomia te orbeşte ...

- Prietene, grăi corbul, învaţă-mă, rogu-te, cum l-aş putea

pedepsi pe acest şarpe ticălos ?
- Iată ce trebuie să faci, îl dăscăli şacalul. Ia-ţi zborul şi
poposeşte în grădina vreunui palat împărătesc şi acolo pîn-
deşte pc vreun gură-cască mai de soi şi şterpeleşte-i lanţul
de aur ori un alt lucru de preţ. După care, pune lanţul în
scorbura şarpelui în aşa fel, încît să fie văzut de cei ce te vor
urmări spre a-şi dobîndi podoaba. Şi dînşii îl vor ucide
negreşit pe cumplitul tău vrăjmaş.
După ce-i mulţumi şacalului, corbul îşi luă zborul spre palatul
craiului din partea locului. Şi poposind într-un pom din gră­
dina crăiască, corbul nostru zări pe soaţa craiului îmbăindu-se,
împreună cu slujitoarele ei, într-un heleşteu cu apa limpede ca
cristalul. Pe mal îşi lăsaseră veşmintele lor bogate, cu podoabe
şi giuvaeruri de preţ ce străluceau de-ţi luau văzul. Atunci
corbul înhăţă un şirag de mărgăritare şi zbură cu el către
copacul unde îşi avea cuibul. Cînd slujitorii prinseră de veste
că pasărea îşi ia zborul cu prada sa cea de preţ, puseră mina
- care pe furci, care pe ciomege - şi prinseră s-o urmă­
rească cu chiote şi şuierături.
Dar corbul nu se înspăimîntă şi, în văzul tuturor lăsă să
cază şiragul de mărgăritare în scorbura unde se afla şarpele
cel negru, vrăjmaşul său de moarte. lndată sosiră şi sluji-
torii craiului, se căţărară în copac şi dădură să scoată şiragul
din scorbură, cînd iată că din lăuntrul ei se ivi un şarpe
negru, ce şuiera ameninţător. Iar oamenii, dacă-l văzură,
se puseră cu furcile şi cu ciomegele pe dînsul, pînă ce-i veniră
de hac. Apoi luară şiragul şi-şi văzură de drum.
Şi de-atunci înainte corbul şi soaţa sa trăiră în tihnă şi în
pace bună, odrăslind sumedenie de pui, după placul şi
pofta inimii.

40
De aceea zic:

Isteţimea te ajută . ..

Căci, în adevăr,
nu se află lucru pe lume ce nu poate fi scos
la capăt de un om înţelept. Iepuraşul cel ager la minte ne
stădrept pildă.
- Cum asta? se miră Obraz.
Atunci Izbîndă prinse a-i istorisi:

•
POVESTEA LEULUI TĂRTĂCUŢĂ ŞI A IEPURAŞULUI
CELUI ISTEŢ

Trăia odată, într-un codru des şi afund, un leu peste măsură

de mîndru, pre numele său Tărtăcuţă. Şi acest leu sfîşia
în fiecare zi sumedenie de sălbăticiuni. De îndată ce zărea
vreo jivină, o şi ucidea, chiar de nu-i era foame, numai din
plăcerea de a-şi arăta neasemuita sa putere. In cele din urmă,
toată suflarea codrului - cerbii, mistreţii, urşii, iepurii, bivolii
sălbatici - şi alţii, şi alţii, cîtă frunză, cîtă iarbă - se strînseră să
ţie sfat, să vază ce-i de făcut cu leul cel hain la suflet. Şi
după ce se sfătuiră ce se sfătuiră, hotărîră să-l roage a nu-i
mai ucide aşa, fără cruţare au noimă. Şi drept răsplată se
înţeleseră să-i dea în fiecare zi cîte o vietate spre a-i sluji drept
hrană. Leul primi această învoială, grăind către trimişii
dobitoacelor:
- Preabine, cinstiţi soli. Dar de cumva nu se va înfăţişa
în oarece zi vreo sălbăticiune la bîrlogul meu, apoi vă încre-
dinţez că vă voi sfîşia pe toţi fără cruţare.

41
Iar solii se legară cu jurămînt că nu-şi vor călca cuvîntul,
apoi se întoarseră înaintea soborului cu vestea cea îmbucură­
toare. Cu toţii răsuflară uşuraţi şi plecară pe la treburile lor.
Şi în fiecare zi, pe la ceasul prînzului, unul dintr-înşii se ducea
de bună voie să-i slujească drept hrană, fiece neam de jivină
dindu-şi obolul, căci se alegea fie vreo vietate ce îmbătrînise
şi nu mai avea mult de trăit, fie vreuna bolnavă, fără putinţă
de îndreptare, fie vreuna cu inima frîntă din pricina morţii
soaţei sau a pruncilor. Azi aşa, mîine aşa, iată că într-o zi veni
şi rîndul unui iepuraş, căci era zi de iepuri. Şi cînd sălbăti­
ciunile îl învăţară cum şi ce se cuvine să facă, el cugetă în
sinea sa : << Blestemat să fie ticălosul ăsta ! Oare nu s-o fi aflînd
chiar nimeni pe lume care să-i vie de hac? Măcar că sînt aşa
de becisnic la trup, prin iscusinţa minţii mele aş putea ucide
chiar şi un leu >>. Şi tot chitindu-se cum să-i facă leului felul,
hotărî să zăbovească o bucată de vreme, aşa că se îndreptă
agale către bîrlogul lui Tărtăcuţă, unde ajunse către seară.
Leul se perpelise toată după-amiaza, chinuit de foame, zicîn-
du-şi în vreme ce se lingea pe bot şi pe labe: << Aha ! Lasă
că v-arăt eu vouă ! Mîine dis-de-dimineaţă, mai întîi şi-ntîi,
voi ucide toată suflarea codrului>>. Şi-n vreme ce fierbea şi
clocotea astfel, iată că sosi agale şi iepuraşul nostru, se ploconi
pînă la pămînt, după care i se aşeză dinainte, adăstînd să
fie sfîşiat.
Dar leul, văzînd că după ce întîrziase, mai era şi aşa de
puţintel la trup că nu i-ar fi ajuns ruc1 pe o măsea, numai
că nu turbă de mînie şi prinse a răcni de se cutremura tot
codrul:
- Ticălosule ! Pe lîngă că nu eşti mai mare de-o şchioapă,
ai avut şi neruşinarea să zăboveşti cine ştie pe unde. Drept
care nu numai că te voi face una cu pămîntul, dar mîine voi
pustii toată suflarea codrului.
Atunci iepuraşul se ploconi pînă la pămînt şi zise plin de
smererue:
- Stăpîne, vma nu e a mea ş1 nici a celorlalte vietăţi din

42
codru. Rogu-te, dă-mi ascultare şi-ţi voi desluşi pncma
zăbavei mele.
- Hai, vorbeşte iute, înainte să te înghit !
- Stăpîne, grăi iepurele, astăzi venit-a, precum vezi, rîndul
iepurilor şi, cum eu eram cam pricăjit, jivinele au hotărît
să mă trimiţă la măria ta cu încă patru şoldani. Dar nici
n-o pornirăm bine, cînd iată că veni asupra noastră un leu
ce tocmai ieşise din bîrlogul său şi începu să răcnească: <c Hei,
unde-aţi plecat aşa grăbiţi? Faceţi-vă rugăciunea de pe urmă,
căci v-a sosit ceasul ! >> Atunci noi înlemnirăm, iar eu abia
de mai putui îngăima: << Noi sîntem, de nu ţi-i cu bănat, înăl­
ţimea ta, prînzul stăpînului nostru, leul Tărtăcuţă, potrivit
legămîntului > >.
<< Nu zău? se răsti dînsul la mine. Află, dară, că acest codru

e al meu şi toată suflarea sa are să aibă de-a face cu mine.

Tărtăcuţă ăsta trebuie să fie un hoţoman fricos ca un iepure.
Hai, cheamă-l aici de îndată. Şi care din noi doi s-o dovedi
mai puternic, acela va stăpîni acest codru, cu tot ce are într-însul>>.
La porunca sa, de nu ţi-i cu supărare, măria ta, m-am înfă­
ţişat şi eu. Iată, aceasta e pricina zăbavei mele. Acum judecă
şi măria ta cine-i vinovatul.
Auzind acestea, Tărtăcuţă răcni:
- Aşa! Arată-mi şi mie pe ticălosul acela de leu, dar iute!
N-o să-mi aflu tihna pînă ce n-o să-mi vărs rnînia asupra lui.
- Dar, luminate stăpîne, leul ăsta îşi duce veacul într-o
cetate puternică şi nu ştiu de va vroi să iasă în cîrnp slobod,
la luptă dreaptă.
- Vorbă multă, sărăcia omului, zise leul. Hai, arată-mi fără
zăbavă pe acel tîlhar, căci chiar de se ascunde îndărătul unui
munte, tot am să-l sfîşii.
- Dacă-i aşa, stăpîne, apoi urmează-mă, rogu-te. Şi-l duse
pe leu înaintea unui puţ, zicîndu-i:
- O, stăpîne, cine se încumetă a-ţi sta împotrivă? Iată,
îndată ce te-a zărit, tîlharul s-a pitit în bîrlogul său. Hai să
ţi-l arăt, măria ta.

43
- Iute, prietene, că-mi pierd răbdarea, răcni Tărtăcuţă.
Atunci iepuraşul îi arătă fundul puţului. Iar leul, fiind nătîng
din cale-afară, îşi văzu chipul răsfrînt în apă şi, socotind că
de bună seamă acela îi era potrivnicul, slobozi un răget înspăi­
mîntător. Dar din puţ se întoarse un răget îndoit de straşnic,
din pricina ecoului. Auzindu-l, leul crezu că vrăşmaşul său
îl cheamă la luptă şi se azvîrli fără şovăire în puţ, unde îşi
dădu pe dată sufletul.
Iepuraşul prinse să ţopăie şi să facă tumbe de bucurie, după
care se grăbi să ducă vestea cea bună tuturor vietăţilor
din codru. Acestea se bucurară foarte şi-l copleşiră cu multă
laudă şi cinstire pe iepuraşul cel isteţ, care trăi fără grijă în
acel codru pînă la adînci bătrîneţi.
- Bine, bine, grăi Obraz. Dar lucruri de felul acesta se
brodesc o dată la o mie de ani. Vorba ceea: O nucă de cocos
în capul unei cioare ! Chiar dacă iepurele a ieşit învingător,
cel slab şi neputincios nu trebuie să stea împotriva celui tare
şi puternic.
- Slab au tare, îi întoarse Izbîndă răspuns, nu trebuie să
stai în cumpănă, ci să treci pe dată curajos la fapte. Chiar
şi zeii îi ajută pe cei cu cugetul nestrămutat. Precum grăiesc
ş1 stihurile :

Chiar zeii· sînt siliţi a sta într-ajutor

Celui viteaz, cu suflet ne-nfricat,
Căci însuşi Vişnu îl urmă pe ţesător
Şi se-avîntă în luptă neîntîrziat.

ş1 iarăşi:

Nici Brahma nu îi află dezlegare,

Cînd siretlicu-i bine pus la cale;
Un ţesător ca Vt"şnu-nveşmîntat,
Se însoţi cu fata de-mpărat.
- Cum asta? întrebă Obraz.
Atunci Izbîndă prinse a-i istorisi:

44
POVESTEA ŢESĂTORULUI CE IUBEA O DOMNIŢĂ

A fost odată un tîrg ce se chema tîrgul Trestiei de Zahăr.

Şi-n acel tîrg trăiau doi prieteni buni, un ţesător şi un dulgher.
Cum erau iscusiţi foarte în meşteşugul lor, prinseră cheag,
astfel că-şi petreceau viaţa în belşug şi bunăstare. Purtau
veşminte scumpe, meşteşugit ţesute şi moi, se ungeau cu
balsamuri şi uleiuri plăcut mirositoare de camfor, aloe sau
mosc. Şi luaseră obiceiul de lucrau cite nouă ceasuri pe zi,
după care se îmbrăcau cu veşmintele lor bogate şi se întîl-
neau spre a se preumbla pe uliţele şi prin templele tîrgului,
cătînd tot soiul de desfătări, cum le şedea bine unor oameni
cu starea lor. Acum, potrivit crugului vremii, sosi şi o zi de
praznic, cînd toţi tîrgoveţii ieşeau pe uliţe, înveşmîntaţi cu
ce aveau mai bun, gătiţi cu giuvaere şi alte podoabe scumpe,
preumblîndu-se prin templele şi pagodele zeilor, precum
şi-n alte locuri.
Ţesătorul, dimpreună cu prietenul său, dulgherul, nu se
lăsară nici ei mai prejos, se îmbrăcară cu veşmintele lor cele
mai arătoase şi ieşiră să se preumble pe uliţele gătite de sărbă­
toare ale tîrgului. Şi-n vreme ce se preumblau dînşii astfel,
zăriră o domniţă ce şedea într-un mîndru foişor. Şi frumu-
seţea acelei domniţe întrecea cu mult pe cea a lunii de argint
într-o noapte înstelată. Părul ei negru şi lucios ca abanosul
se revărsa în valuri bogate pe umerii de fildeş, tăinuindu-i
sinii, ce ca doi porumbei sfioşi se zbăteau subt veşmîntul
ei crăiesc, ţesut cu fir de aur şi mătase şi împodobit cu neste-
mate şi giuvaeruri nepreţuite. In urechile ei, dăltuite parcă
în sidef, dănţuiau doi cerceluşi de aur ce păreau două scrin-
cioburi în cari se răsfăţa însăşi Iubirea. Iar chipul ei avea
frăgezimea unui nenufar abia cules de pe apele gălbui ale
Gangelui. Aşa cum stătea acolo, tristă şi dusă pe gînduri,
era ca amăgirea unui vis, prea nebunesc spre a se împlini
vreodată. Ţesătorul stătea ca înlemnit, orbit de atîta strălu-

45
cire, iar şăgalnicul zeu al iubirii îl păli pe dată cu cinci săgeţi
de aur, străpungîndu-i inima ce prinse a se zbate năvalnic
pentru domniţa cea de basm. Abia îşi mai ţinea cumpătul
bietul ţesător, în vreme ce se îndrepta şovăielnic, beat de
iubire, către casă. Suspinînd de ţi se rupea inima auzindu-l,
se trînti pe pat şi zăcu acolo nemişcat toată noaptea, cugetînd
la iubirea sa îară noroc. A doua zi, la ceasul obişnuit, dulgherul
se ivi în prag, gătit cu veşminte scumpe, şi-l văzu cu mirare
pe ţesătorul ce zăcea pe pat, suspinînd din străfundul rărun­
chilor, cu obrajii palizi ca cenuşa şi cu ochii înrouraţi de
lacrimi. Cuprins de grijă, începu a-l iscodi:
- Cinstite prietene, ce s-a petrecut cu domnia ta, de te aflu
în ăst chip?
Dar bietul ţesător nu scotea nici o vorbă, ci numai suspina
într-una. Cercetîndu-1 mai îndeaproape, în mintea dulgherului
se făcu deodată lumină.
- Precît văz, iubite prietene, grăi dînsul, nu eşti cuprins de
nici o altă boală fără decît cea a dragostei. Hai, mărturiseş­
te-mi tot aleanul inimii.
Iar ţesătorul n-avu încotro şi la stăruinţele prietenului său
prinse a-i povesti tot ce pătimise din clipa în care dăduse
cu ochii de domniţă. Dulgherul ascultă întreaga n:ărturisire
fără să scoaţă o vorbă, apoi cugetă o vreme în tăcere şi zise:
- Craiul ţine, precum ştii, de casta războinicilor, în vreme
ce domnia ta faci parte din cea a meşteşugarilor. Voieşti,
aşadară, să calci pravila cea sfîntă ?
Dar ţesătorul îi răspunse:
- Pravila cea sfîntă îngăduie unui războinic să aibă trei soaţe.
Poate că domniţa e rodul însoţirii craiului cu o femeie din
casta mea. Căci numai asta poate fi temeiul iubirii mele
pentru dînsa.
La care dulgherul mai cercă în tot felul să-i schimbe gîndul,
dar, văzînd şi văzînd că nu-l poate îndupleca cu nici un chip, grăi:
- Fie precum zici, prietene, dar ce-ar fi nimerit să facem
mai departe ?

46
- Nu ştiu, suspină ţesătorul. Ţi-am mărturisit iubirea mea
pentru dînsa, căci îmi eşti prieten.
Apoi nu mai scoase nici o vorbă. În cele din urmă dul-
gherul grăi :
- Hai, te scoală şi te îmbracă, apoi îmbucă ceva. Şi nu mai
fi atît de abătut. Lasă c-am să născocesc eu vreun mijloc ca
să dobîndeşti iubirea fetei de crai.
Ţesătorul prinse oleacă de inimă auzind făgăduiala prietenului
său, se sculă de pe pat şi îşi reluă îndeletnicirile zilnice, cu
cugetul mai împăcat.
În zori, dulgherul se ivi din nou, aducînd cu dînsul o pasăre
cioplită din lemn, zugrăvită cu fel de fel de culori minunate,
ce semăna ca două picături de apă cu Garuda, pasărea sfîntă
a lui Vişnu, împărat peste zei. Şi mai avea acea pasăre cio-
plită o iscusită potriveală de pene, ce-i dădeau putinţa a zbura.
- Iată, prietene, îi zise dulgherul, numai ce te vei sui între
aripile acestei păsări şi vei vîrî această pană în grumazul ei - şi pe
dată îţi vei lua zborul oriunde vei vroi. Apoi, de îndată ce vei
scoate pana de la locul ei, pasărea îşi va conteni zborul şi
va poposi lin pe pămînt. Îţi dăruiesc ţie această pasăre ferme-
cată. Şi chiar în noaptea asta, cînd tîrgul întreg fi-va cufundat
într-un somn adînc, te vei găti cu veşmintele cele rr:ai scurr,pe,
înaşa chip încît să aduci cu Vişnu, şi-apoi nu-ţi va mai rămîne
decît să te foloseşti de rodul iscusinţei şi isteţimei mele:
încăleca-vei pe această pasăre măiastră, ce-i aidoma lui Garuda,
şi vei poposi în foişorul domniţei. Mai departe vei pricepe
şi singur cum se cuvine a te purta, căci m-am încredinţat
că fata de crai doarme singură în iatacul ei, ferită de ochii
oricărui muritor.
Ţesătorul nu ştiu cum să-i mulţumească prietenului său şi
după plecarea acestuia îşi petrecu ceasurile zilei adăstînd
cu nerăbdare căderea nopţii. Se îmbrăcă cu grijă, apoi se
unse cu uleiuri scumpe şi balsamuri parfumate. Îşi puse veşmin­
tele sale cele mai strălucitoare şi se găti cu fel de fel de giuva-
eruri, îară a uita nici diadema de nestemate şi nici cununa

47
de flori plăcut mirositoare, cu cari îndeobşte se înfăţişează
măritul Vişnu privirilor muritorilor. Şi îndată ce se înnoptă
ţesătorul urmă întocmai poveţele dulgherului.
In ăst răstimp, domniţa stătea singură în patul ei din foi-
şorul scăldat în poleiala razelor de lună. Şi nu-şi mai putea
desprinde ochii ei de ciută de pe luna fermecată, prinsă în
mreaja sa de văpaie, toarsă din argint curat, ce-i deştepta
tainici fiori şi nedesluşite dorinţi în suflet şi trup. Şi pe cînd
visa astfel, iată că-l zări pe ţesător, înveşmîntat asemenea
lui Vişnu, suit pe pasărea Garuda, pogorîndu-se lingă dînsa.
Indată sări din aşternut şi i se aruncă la picioare, grăind
cu umilinţă:
- O, stăpîne, care e pricina slăvitei tale pogorîri în iatacul
meu? Dă-mi poruncă şi mă voi supune.
La acestea ţesătorul îi răspunse cu glas măreţ, dar totodată
înmlădiat de tremurul iubirii:
- O, numai tu, domniţă fără seamăn, eşti pricina acestei
pogorîri a noastre în tărîmul muritorilor.
- Dară, slăvite stăpîne, nu sînt decît o biată făptură trecă­
toare ca florile şi iarba cîmpiei.
- Nu, se împotrivi ţesătorul, căci tu mi-ai fost mireasă
odinioară în ceruri, dară ai fost sortită a vieţui o vreme pe
pămînt. Şi-acum mă voi însoţi iarăşi cu tine, după rîndu-
ielile cereşti.
Iar dînsa se învoi fără zăbavă, cugetînd în sinea ei, ferme-
cată: << O, e un lucru atît de minunat, că nici în vis n-aş fi
nădăjduit a se împlini. >>
Atunci se însoţiră după datinile străvechi din împărăţia ceru-
rilor. Şi-astfel trecu noapte de noapte, iute ca gîndul, în vraja
desfătărilor iubirii ce sporea necontenit. Inainte de ivirea
zorilor, ţesătorul se suia pe pasărea Garuda, îşi lua rămas bun
de la domniţă, zicîndu-i: << Rămîi cu bine, iubita mea, căci
trebuie să fac cale-ntoarsă în tărîmul meu ceresc >>, şi pleca
în mare taină la el acasă, rară ca nimeni să prinză de veste.
Iată însă că într-o bună zi păzitoarele domniţei băgară de

48
seamă, după anume semne, că ea se întîlnea cu un bărbat
şi, de teamă să nu-şi piarză viaţa, dădură îndată fuga la crai
ş1-1 ziseră:
- O, slăvite, îndură-te de noi şi ne cruţă vieţile păcătoase.
Trebuie să-ţi dezvăluim o taină.
Iar cînd craiul le făgădui că nu le va pricinui nici un rău,
păzitoarele glăsuiră:
- Slăvite crai, noi am făcut tot ce ne-a stat în putinţă spre
a o păzi pe domniţă, dar iată, avem ştiri, după anume semne,
că vine un bărbat la dînsa în iatac în fiece noapte. Acum
măria ta vei hotărî ce se cuvine să împlinim.
Auzind acestea, craiul se făcu foc şi pară, dar după ce se mai
domoli prinse a cugeta ce-ar fi cu cale să săvîrşească . Se
duse, aşadară, la crăiasă !
- Iubita mea, pleacă-ţi urechea, rogu-te, la slujnicile fetei
tale. Cine o fi, oare, ticălosul ce-şi cată singur moartea?
După ce ascultă istorisirea slujnicilor, crăiasa se duse degrabă
la iatacul domniţei spre a o dojeni:
- Fată ticăloasă! Ne-ai făcut de ruşine! Cum de-ai îndrăz­
nit să făptuieşti asemenea lucru? Cine este bărbatul ce vine
la vreme de noapte în iatacul tău? Zeul morţii veghează
asupra lui. Grăieşte adevărul, că de nu amarnic te vei căi.
Atunci domniţa, cu ochii plecaţi şi cu obrajii îmbujoraţi de
ruşine, istorisi întreaga poveste a celui pe care dînsa îl
socotea a fi zeul Vişnu.
Auzind acestea, crăiasa se bucură foarte şi, după ce o îmbră­
ţişă, se duse să ducă vestea cea minunată craiului:
- Bucură-te, măria ta, grăi dînsa, căci eşti plin de noroc.
Află că însuşi binecuvîntatul Vişnu îţi cercetează fata la vreme
de noapte. Căci s-a însoţit cu dînsa după sfintele datini din
împărăţia cerului. Chiar în noaptea asta să ne pitim îndărătul
perdelelor din iatacul domniţei, măcar spre a-l zări şi noi,
căci muritorilor de rînd nu le grăieşte.
lndată ce se înnoptă, craiul şi crăiasa se ascunseră îndărătul
perdelelor din iatacul domniţei şi se puseră pe adăstat, cu

51
ochii pironiţi la cer. Şi ce să vezi? Iată că din tării se pogori
o făptură măreaţă, călare pe pasărea Garuda şi ţiind în mînă
cornul de bătaie, discul cel tăios şi buzduganul său înfricoşat,
ce poartă pe dînsele temutele însemne bine ştiute. Şi craiul,
cît pe ce să-şi piarză minţile de bucurie, îi şopti crăiesei:
- Nimeni pe lume nu-i mai norocos ca noi, iubită crăiasă,
căci fiica noastră s-a însoţit cu însuşi binecuvîntatul Vişnu.
De-acu, prin harul ginerelui nostru cel slăvit, avea-vom la
picioare toate împărăţiile fără de margini ale pămîntului.
În ăst răstimp sosiră la curte trimişii împăratului Vitejie,
spre a strînge birurile ce craiul nostru le plătea aceluia.
Acest Vitejie era stăpînitor la miazăzi peste de nouă ori
nouă sute de mii de sate şi puterea lui se asemuia numai
cu cea a împăraţilor din ceruri.
Dar craiul nostru, mîndru de înrudirea sa cu slăvitul Vişnu,
nu arătă cuvenită cinste solilor împărăteşti, drept care dînşii
se mîniară şi-i ziseră:
- Iată, măria ta, a şi trecut sorocul birului. Care să fie
oare pricina de nu te-ai învrednicit a-l plăti? Te pomeneşti
c-ai dobîndit pe negîndite o putere nemaiauzită, de te încumeţi
a te pune astfel împotriva împăratului Vitejie, care e ca un
vîrtej de foc, ca un balaur înfricoşat, ca însuşi Zeul Morţii.
Ca răspuns la acestea, craiul îşi dădu jos nădragii şi le arătă
dosul de faţă cu toată curtea, acoperindu-i de ocară pe slăvi­
ţii soli. Iar aceştia se întoarseră la stăpînul lor, fierbînd de
mînie, şi-i istorisiră de-a fir-a-păr purtarea neobrăzată a
craiului, ba mai şi punînd de la dînşii, spre a-l întărita şi
mai amarnic.
Împăratul se înfurie straşnic, şi pe dată porunci să i se adune
oştile. Apoi se puse în fruntea lor şi porni fără zăbavă să
bată război împotriva craiului nostru. În calea sa pustii,
trecînd prin foc şi sabie, toate ţinuturile megieşe, ajungînd
fără nici o împotrivire pînă în preajma cetăţii de scaun a
vrăjmaşului său. A doua zi oştile lui Vitejie împresurară
cetatea, gătindu-se de luptă.

52
Văzînd toate acestea, supuşii craiului se înspăimîntară şi
se strînseră buluc înaintea porţilor palatului, strigînd în
gura mare:
- Măria ta, vrăjmaşul cel cumplit se află la porţile cetăţii.
Ce ne facem? Şi de ce te arăţi măria ta aşa de nepăsător?
Iar craiul ieşi în foişor şi le grăi:
- Oameni buni, nu vă omorîţi atît cu firea, căci aflat-am
un mijloc minunat de a veni de hac vrăjmaşului. Vedea-veţi
cu ochii voştri ce vor păţi oştile sale rnîine în zori.
Apoi porunci să apere cu străşnicie porţile şi zidurile cetăţii
şi se duse degrabă în iatacul domniţei, zicîndu-i:
- Draga tatii, vrăjmaşul se află la porţile cetăţii, amenin-
ţîndu-ne cu cruntă urgie. Fii bună, dară, şi roagă-l chiar în
noaptea asta pe preaslăvitul Vişnu să ne vie într-ajutor şi
să-i facă una cu pămîntul pe vrăjmaşii noştri.
Drept care domniţa îi spuse ţesătorului vorbă cu vorbă rugă­
mintea tătîne-său. Iar ţesătorul prinse a rîde:
- Auzi vorbă, iubita mea ! O treabă aşa neînsemnată, precum
o bătălie cu nişte muritori de rînd ! Negreşit că-i voi sta
într-ajutor. Doar m-am războit în vremi trecute cu oştile
de diavoli, nimicindu-i pînă la unul, măcar că erau fermecaţi;
uitat-ai oare de Haraniakashipu, de Kansa, de Madhu şi
de Kaitabha - spre a-ţi pomeni doar de cîţiva? Du-te şi
spune craiului din partea mea să n-aibă nici o grijă, căci
mîine în zori însuşi slăvitul Vişnu va tăia cu discul său ferme-
cat întreaga gloată a vrăjmaşilor.
Şi dînsa se duse plină de mîndrie la craiul şi-i vesti făgădu­
iala ţesătorului. La care craiul se bucură peste măsură şi
puse pristavi de cetiră pe uliţele tîrgului, în bătaia tobelor,
o straşnică poruncă către toţi supuşii săi: << Vrednici tîrgoveţi !
Vă poruncesc ca toată prada ce o veţi dobîndi mîine în harţa
cu vrăjmaşul - galbeni, merinde, harmăsari au elefanţi -
a voastră să rămîie, spre veşnică şi neştirbită stăpînire ! >>
Şi porunca asta i-a încîntat peste măsură pe toţi supuşii
craiului, ce se minunau şuşotind între dînşii: << Craiul nostru

53
se arătăneînfricat, măcar că vrăjmaşul se află atît de aproape.
Negreşit că-şi va ucide potrivnicul mîine în zori.>>
În ăst răstimp, ţesătorul, care se mai dezmeticise oleacă din
fumurile iubirii, prinse a cugeta, plin de grijă: << Ce să mă
fac acuma? De mă sui pe pasărea mea de lemn şi-mi iau zborul
undeva departe, n-o să-mi mai văz niciodată soţia ce-mi este
mai de preţ decît lumina ochilor. Căci negreşit craiul vrăjmaş
o va lua în robie, după ce-i va tăia capul bietului socru-meu.
Iarăşi, de voi primi să mă bat, voi muri, fără umbră de îndoială.
Dar tot aşa voi muri, de-mi voi pierde soaţa cea dragă. Şi
dacă, oricum, mă paşte moartea, mai bine să-mi cerc norocul.
Ce mai calea-valea. Poate că vrăjmaşul, zărindu-mă aburcat
pe pasărea Garuda, va socoti că sînt adevăratul Vişnu şi-o
va rupe la fugă. >>
Şi îndată ce ţesătorul se hotărî a primi bătălia, adevărata
pasăre Garuda se înfăţişă înaintea lui Vişnu cel adevărat,
împăratul cerurilor, zicîndu-i:
- O, slăvite stăpîne, într-o cetate din tărîmul muritorilor,
pre numele ei tîrgul Trestiei de Zahăr, se află un ţesător,
ce dindu-se drept măria ta s-a însoţit cu o domniţă. Ca urmare,
un împărat mult mai puternic de la miazăzi a pornit să bată
război cu domnitorul din tîrgul Trestiei de Zahăr. Atunci
ţesătorul s-a hotărît să stea întru ajutor socrului său. Acu
judecă şi luminăţia ta. De cumva ţesătorul ăsta îşi va afla
moartea în bătălie, apoi se va zvoni în toată lumea murito-
rilor că preaslăvitul Vişnu a fost ucis de către împăratul
de la miazăzi. Şi-atunci nu se va mai înălţa către ceruri plă­
cuta mireasmă a jertfelor şi nu se vor mai împlini cuvenitele
sfinte slujbe. Păgînii nelegiuiţi vor lovi pagodele lumină­
ţiei tale, iar drumeţii toiagului întreit, nestrămutaţi credin-
cioşi ai preaslăvitului Vişnu, vor înceta a mai purcede în pele-
rinaj. Iată, aşa stînd lucrurile, hotărăşte măria ta ce cale se
cuvine a urma, iar eu mă voi supune.
Atunci, după îndelungată chibzuinţă, Vişnu grăi către Garuda:
- O, împărate al tuturor zburătoarelor, judecata ta e dreaptă.

54
Acest ţesător are sămînţa nemuririi într-însul. Aşadar,
se cade să-l uciză pe împăratul de la miazăzi. Şi ca să poată
săvîrşi această vrednică faptă, se cuvine ca noi să-l ajutăm.
Duhul meu va intra în trupul său, iar duhul tău va da viaţă
păsării de lemn. Aşijderi, discul meu cel fermecat îl va înlocui
pe-al său.
- Aşa să fie, încuviinţă Garuda.
Iar ţesătorul, mînat de duhul lui Vişnu, îi porunci domniţei:
- Iubita mea, cînd voi purcede în bătălie, voi să împliniţi
toate cele de cuviinţă.
Apoi, prinse a se găti însuşi de luptă, puindu-şi armura şi
coiful. Aşijderi, binevoi a-şi lăsa dreptcredincioşii s~ înalţe
jertfe întru slava sa, aprinzînd pe rugurile sfinte flori îmbăl­
sămate, muştar negru, şofran şi altele. Iar cînd prietenul
lotuşilor în floare, Soarele cel binecuvîntat, îşi arătă chipul
său cu o mie de raze, gătind ca de nuntă zarea către Soare-
răsare, se ivi şi craiul nostru în duduitul vestitor de izbîndă
al tobelor de război şi, părăsind cetatea, ieşi în cîmp slobod
spre a da piept cu vrăjmaşul. Cele două oşti se rînduiră în
şiruri de bătaie, şi cea dintîi care se încleştă în luptă fu pedes-
trimea. Dar nici nu se aţîţă bine focul harţei, cînd ţesătorul,
aburcat pe Garuda şi risipind în preajmă-i cu crăiască
dărnicie pumni de galbeni, de nestemate şi de giuvaeruri,
îşi luă zborul din foişorul palatului către slava boltei cereşti,
în vreme ce tîrgoveţii, cuprinşi de teamă, îl priveau cu gura
căscată şi se închinau cu înfricoşată evlavie. Şi zăbovind o
clipă deasupra cetăţii, dădu zvon din cornul lui Vişnu, ce
răsună ca bubuitul năprasnic al tunetului pe toată cîmpia. La
auzul său, elefanţii,harmăsarii, gloata pedestraşilor fură cuprinşi
de panică şi o rupseră la fugă. Alţii nici nu mai avură măcar
puterea s-o ia la sănătoasa, rămînînd pironiţi locului ca o turmă
de oi încolţită de lupi, înălţîndu-şi privirile către slava cerului
şi cerşind îndurare. Atraşi de zvonul straşnic al cornului,
toţi zeii din ceruri se strînseră la locul bătăliei, plini de
nerăbdare să vază harţa. Iar Indra grăi către Brahma:

55
 - Slăvite Brahma, să fie oare vreun duh rău, au vreun zmeu
ce se cade a fi ucis în lupta asta? Căci, precum văz, bine-
cuvîntatul Vişnu, urcat pe Garuda, a ieşit însuşi să se bată.
Dar Brahma nu ştiu ce să răspunză, căci era deopotrivă de
uimit de cele ce vedea. De aceea ziceam:
Nici Brahma nu îi află dezlegare . ..
In vreme ce chiar zeii priveau şi se minunau, ţesătorul zvîrli
discul său cel fermecat către împăratul Vitejie. Iar discul,
după ce-l tăie în două pe împărat, se întoarse în mîna se:.
Văzînd această înfricoşată minunăţie, toţi craii săriră din
carele lor de război şi, închinîndu-se pînă la pămînt, înălţară
rugi fierbinţi, cerindu-i îndurare celui ce purta într-însul
duhul lui Vişnu:
- Indurare, o, stăpîne ceresc. Căci oastea îară căpetenie
e ca şi învinsă. Ţine seama de asta şi ne cruţă vieţile păcă­
toase. Dă-ne poruncă ce trebuie să săvîrşim.
Aşa grăi toată ceata de crai, iar cel ce întrupa pe Vişnu le zise:
- Fie, vă cruţ. Insă de aci înainte veţi sta la porunca acestui
crai.
Şi toţi se supuseră, plini de umilinţă:
- Toate se vor împlini după porunca luminăţiei tale.
Apoi ţesătorul îl dărui pe socru-său cu avuţiile şi pămîntu­
rile vrăjmaşului ucis, iar el se bucură multă vreme de toate
desfătările iubirii ce i le dăruia domniţa, fata craiului.
Iată, de aceea zic:

Chiar zeii sînt siliţi a sta într-ajutor . ..

După ce ascultăistoria, Obraz grăi:
- Dacă şi domnia ta năzuieşti să fii asemenea ţesătorului
din poveste, atunci urmează-ţi menirea şi fii binecuvîntat.
Izbîndă îşi luă rămas bun de la tovarăşul său şi plecă de se
înfăţişă lui Rugină. După ce-i dădu bineţe, leul îl pofti să
şază într-un jilţ, zicîndu-i:
- De ce n-ai mai trecut de atîta vreme pe la noi?

56
 - O, stăpîne, îi răspunse şacalul, te aşteaptă veşti proaste.
- Ce vrei să spui? îl întrebă Rugină.
- Măria ta, urmă şacalul, Sprinţar s-a ostenit atît a-ţi cîştiga
încrederea, numai şi numai spre a unelti mai apoi împotriva
măriei tale. ln mai multe rînduri mi-a şoptit tainic la ureche:
<< Cercetat-am părţile tari şi cele şubrede ale stăpînului tău.

Căci plănuiesc să-l ucid, după care lesne voi dobîndi scaunul
crăiesc. >> Şi chiar astăzi Sprinţar are de gînd să-şi puie plă­
nuirea în fapt. De aceea m-am înfăţişat, stăpîne, spre a-ţi
da de veste despre primejdia ce te paşte, aşa cum îi stă bine
unui slujitor vechi şi credincios al măriei tale.
La auzul acestor vorbe, Rugină simţi că i se taie picioarele.
Nici nu mai fu în stare să scoată vreo vorbă, atît era de
buimăcit. Iar Izbîndă, ghicind ce se petrece în sufletul stă­
pînului său, zise:
- Iată ce urmări are îndepărtarea de la sine a sfetnicilor.
Acum Sprinţar e cel ce taie şi spînzură la curte, fără ruşine
au oprelişte. Măria ta va trebui să-l pedepsească fără zăbavă.
Rugină însă, recăpătîndu-şi graiul, încercă să se împotri-
vească:
- La urma-urmei, îmi e slujitor preaplecat. De ce ş1-ar
schimba cugetul au simţirea faţă de mine?
- Slujitor au ba, îi întoarse Izbîndă răspuns, asta n-are
însemnătate, căci cel ce nu slujeşte decît spre a-şi împlini
propriul său ţel nu poate fi un slujitor credincios.
- Chiar de-ar fi aşa, prietene, grăi leul, ci totuşi n-am inima
să mă ridic asupra sa, de vreme ce am fost atît de buni to-
varăşi pînă acum.
- Taman de această slăbiciune a măriei tale voieşte dînsul
a se folosi spre a te răsturna de pc tron. Ia aminte numai,
măria ta, cum a înlăturat şi depărtat din preajmă-ţi pe toţi
slujitorii credincioşi. Aşadară, oricît de drag ţi-ar fi, trebuie
să-l dai pierzării, de nu voieşti ca el să te doboare. O, stăpîne,
nu trebuie cu nici un preţ să-mi nesocoteşti sfatul, căci se
află o vorbă înţeleaptă:

59
 Jivinele mă sfătuiau de bine
Pe omul cel netrebnic să nu-l cruţ;
La rîndu-i, nu s-a îndurat de mine,
Măcar că eu, milos, l-am scos din puţ.

- Cum asta? întrebă Rugină.

Şi Izbîndă
prinse a-i istorisi:

•
POVESTEA OMULUI CELUI NERECUNOSCĂTOR

Trăia odată, într-un tîrg oarecare, un brahman pre numele

său Jertfă. Şi zi de zi femeia lui îl certa, zicîndu-i:
- Trîndavule ! Inimă de piatră ! Iată, îţi mor pruncii de
foame, şi tu stai cît e ziulica de mare cu braţele încrucişate
şi tai frunză la cîini. Lipseşte din faţa mea şi pleacă unde-i
ştii, dar să nu care cumva să te întorci îndărăt fără hrană,
că n-ai să ai casă bună cu mine cîte zile vei trăi.
Şi uite aşa îl cicălea în fiecare zi, pînă ce brahmanul îşi luă
lumea în cap, numai să scape de gura ei. Şi merse el ce merse,
pînă ce ajunse la un bunget de codru afund şi des. Şi colindînd
prin acel codru, abia ţinîndu-se pe picioare de osteneală şi
lihnit de foame, prinse a căta un izvor, ca măcar să-şi astîm-
pere setea. Şi după ce rătăci astfel mai multă vreme, dădu
peste un puţ părăsit şi năpădit de bălării. Şi cînd se uită
într-însul - ce-i văzură ochii? In fundul puţului se aflau
un tigru, o maimuţă, un şarpe şi un om. Văzîndu-1, tigrul
grăi cel dintîi:
- O, suflet nobil, nu se află virtute mai mare decît a izbăvi

60
viaţa cuiva. Te gîndeşte, rogu-te, la acest lucru, şi fă-ţi pomană
de mă scoate din ăst puţ, ca să mă pot bucura şi eu de soaţa
şi de pruncii mei.
- O, tigrule, numai la numele tău tremură întreaga suflare !
Nu pot tăgădui că mă tem de tine.
Dar tigrul nu se dădu bătut şi &tărui:
- Mă leg prin jurămînt întreit că nu-ţi voi pncmui ruc1
un rău. Fie-ţi milă şi mă scoate afară.
Brahmanul se înduplecă şi, după multă trudă, izbuti a-l scoate
afară din puţ. Atunci prinse a se ruga şi maimuţa de dînsul:
- O, sfinţia ta, îndură-te şi mă scoate şi pe mine afară !
Şi brahmanul o scoase pe dată, fără să mai stea pe gînduri.
Atunci grăi şi şarpele :
- Scoate-mă, rogu-te, şi pe mine, cuvioşia ta !
Dar brahmanul îi răspunse:
- Numai văzîndu-te, şi se cutremură întreagă seminţia
omenească, darămite să te mai şi ating !
- Dar, grăi şarpele, noi nu sîntem decît unelte în mina altor
puteri, mai însemnate, şi nu muşcăm decît la poruncă. Mă
leg cu întreit jurămînt că nu-ţi voi face nici un rău.
Atunci brahmanul îşi învinse scîrba şi-l trase şi pe el afară
din puţ. Şi jivinele grăiră într-un glas:
- Omul acela din puţ e un ticălos fără pereche. Ia seama,
să nu care cumva să-l scoţi afară. Şi să nu te încrezi într-însul,
căci îţi va răsplăti binele cu răul.
Apoi tigrul adaose :
- Vezi muntele acela stîncos cu mai multe piscuri? Bîrlogul
meu se află în apropierea sa, către miazănoapte, într-o vale
împădurită. Negreşit să vii la mine în ospeţie, spre a-ţi întoarce
binele ce mi l-ai făcut, căci nu voiesc a pleca dator într-o altă
viaţă. Şi, luîndu-şi rămas bun de la brahman, îşi văzu de drum.
Atunci grăi şi maimuţa:
- Casa mea se află foarte aproape de bîrlogul tigrului,
chiar lingă prăvălirea de apă. Pofteşte şi pe la mine.
Şi cu aceasta se depărtă şi ea.

61
Iar şarpele grăi la rîndul său:
- Cînd te vei afla la strîmtoare, gîndeşte-te la mine. Apoi îşi
văzu de drum.
Atunci omul din puţ prinse a striga din răsputeri:
- Sfinţia ta, scoate-mă şi pe mine !
Şi atît se rugă de brahman, că acestuia i se înmuie inima şi,
uitînd de sfatul dobitoacelor, îşi zise: << E semenul meu, aşadar
nu se cuvine să nu-i dau o mină de ajutor >>. Şi-l trase afară
şi pe dînsul.
Atunci omul grăi:
- Sînt giuvaergiu de felul meu şi locuiesc în tîrgul Baroch.
Şi de s-ar întîmpla să dobîndeşti niscaiva aur, vino la mine
căci îţi voi meşteri orice-ţi pofteşte inima dintr-însul.
Apoi se duse în drumul său. Brahmanul plecă şi el mai departe,
dar cum nu găsi nimic de-ale gurii pentru ai săi, făcu cale-
întoarsă şi, trecînd din nou prin acel codru, îşi aduse aminte
de poftirea maimuţei. Drept care se duse în ospeţie la dînsa
acasă, unde se înfruptă pe săturate cu poame gustoase, ce îl
mai înzdrăveniră oleacă. Apoi brahmanul o rugă să-l însoţească
pînă la bîrlogul tigrului. Acesta îl recunoscu îndată şi, ca
răsplată pentru binele ce-i făcuse deunăzi, îi dărui un şirag de
mărgăritare şi alte podoabe de aur, zicîndu-i:
- Un fecior de crai s-a rătăcit pe aci, călare pe harmăsarul
său, iar eu l-am sfîşiat. Podoabele acestea le-am luat de la
dînsul şi le-am pus deoparte pentru sfinţia ta. Ia-le, rogu-te,
şi pleacă sănătos.
Brahmanul luă podoabele şi îi mulţumi, apoi îşi aduse aminte
de giuvaergiu şi îşi zise: << Negreşit că, de-1 voi ruga, o să-mi
vînză aceste podoabe cu un preţ bun >>.
Giuvaergiul îl primi cu osebită cinste, după toate pravilele
cele sfinte ale ospeţiei, dîndu-i hrană îmbelşugată, băutură
aleasă şi un aşternut moale, apoi grăi:
- Porunceşte, sfinţia ta, şi pe dată îţi voi împlini orice dorinţă.
Brahmanul îi arătă podoabele de aur, rugindu-l să le vînză pe
un preţ bun. Iar giuvaergiul, după ce cercetă şiragul de mărgă-

62
ritare şi
celelalte lucruri de preţ, cugetă în sinea sa: << Ia te
uită, acestea sînt chiar podoabele meşterite de mine pentru
feciorul craiului >>. După care îi zise brahmanului:
- Sfinţia ta, adastă, rogu-te, aici oleacă, pînă ce mă duc să
le arăt cuiva. Şi îndată dete fuga la curte şi-i înfăţişă craiului
podoabele fecioru-său. Văzîndu-le, craiul prinse a-l iscodi, iar
giuvaergiul îi răspunse:
- În casa mea se află un brahman. Dînsul mi le-a adus ...
Atunci craiul rămase încredinţat că acela i-a ucis feciorul,
spre a-i lua podoabele, şi pe dată chemă straja şi porunci să-l
ferece pe brahman în obezi, iar în zori să-l tragă în ţeapă. Straja
se înfăţişă fără zăbavă la casa giuvaergiului, îl înşfăcă pe brah-
man şi-l ferecă în lanţuri.
În vreme ce stătea în temniţă, brahmanul îşi aduse aminte
de şarpe. Şi numai ce-i veni acest gînd, că şarpele se şi ivi
înaintea sa, grăind:
- Aştept poruncă, sfinţia ta.
Atunci brahmanul îl rugă să-l slobozească din temniţă. Iar şar­
pele, după ce cugetă o vreme, îi zise:
- Iată ce voi face: mă voi furişa în iatacul crăiesei şi o voi
muşca. În ciuda tuturor doftorilor şi tămăduitorilor nu se va
afla leac pentru otrava mea, fără decît numai de o vei atinge
sfinţia ta cu mîna pe crăiasă. Atunci dînsa se va tămădui,
iar sfinţia ta vei fi slobod.
Şi şarpele se făcu pe dată nevăzut.
Nu după multă vreme, din palat se auziră ţipete deznădăjduite
şi larmă mare. Un şarpe muşcase pe crăiasă şi în graba mare
fură aduşi fel de fel de doftori şi tămăduitori, dar în zadar,
căci otrava îşi urma lucrarea. În cele din urmă craiul, dez-
nădăjduit, puse pristavi de strigară în tot tîrgul spre a afla un
tămăduitor pentru crăiasă.
Brahmanul auzi duruitul tobelor şi porunca crăiască, drept
care chemă străjile şi le zise:
- Duceţi-mă pe mine înaintea crăiesei, căci numai eu o pot
tămădui.

63
Şi pe dată fu slobozit din lanţuri şi dus înaintea craiului, pe
care îl desluşiră cine este. Atunci craiul îl rugă să-i tămăduiască
soaţa, şi brahmanul se înfăţişă în iatacul crăiesei şi o tămădui
pe dată, fără numai cît o atinse cu mîna.
Cînd craiul îşi văzu soţia izbăvită în chip atît de minunat nu
mai putu de bucurie şi-i mulţumi brahmanului, zicînd totodată:
- Rogu-te, grăieşte adevărul. De unde ai podoabele feciorului
meu?
La care brahmanul prinse a-i istorisi de-a fir-a-păr toată păţania.
Îndată ce se dumiri cum stau lucrurile, craiul se mînie foarte,
puse de-1 azvîrli în temniţă pe giuvaergiu, iar pe brahman îl
făcu sfetnicul său de taină. Şi brahmanul nostru hălădui ani
mulţi fericiţi la curtea crăiască, dimpreună cu soaţa şi pruncii
săi, înconjurat de cinste şi mărire.
De aceea zic:
Jivinele mă sfătuiau de bine ...
- O, stăpîne, Sprinţare negreşit hain şi trădător, iar măria ta,
însoţindu-te cu dînsul, făptuieşti păcat mare, căci cu toate
mărturiile ce ţi le aduc nu voieşti cu nici un chip a-mi da
ascultare şi urmezi căi greşite. Aşadară, de cumva vei suferi
vreun neajuns, de aci înainte, apoi să nu-ţi învinuieşti slujitorul.
- Dacă este precum zici, prietene, grăi Rugină, oare nu s-ar
cuveni să-i dau de veste că i-am aflat uneltirile?
- Ce vorbă-i asta? Doar se ştie că pe un vrăjmaş trebuie să-l
iei pe negîndite, să nici nu prinză de veste cînd îl păleşti.
- Dar, de stau să cuget mai bine, zise Rugină, Sprinţar nu-i
decît un biet mîncător de iarbă, pe cînd eu mă hrănesc cu
carne. Aşadară, ce rău mi-ar putea pricinui?
- Adevărat, grăi şacalul, că dînsul e II11ncător de iarbă, iar
măria ta te hrăneşti cu carne. Cu atît mai mult, dară, el îţi
poate sluji drept hrană. Şi-apoi, chiar de taurul nu ţi-ar putea
pricinui nici un rău el singur, ar putea să îndemne pe alţii
s-o facă.
- Cum asta? se miră leul.

64
- Iată, grăi şacalul cel făţarnic, măria ta s-a luat la harţă în
nenumărate rînduri cu tot soiul de lighioane: elefanţi, bivoli
sălbatici, mistreţi, tigri şi leoparzi, aşa chip că trupul măriei
tale e plin de răni pricinuite de colţi sau de gheare. Acum,
acest taur, vieţuind în preajma măriei tale, îşi împrăştie balega
în tot locul. Şi ştie orişicine că-n această balegă se zămislesc
tot soiul de viermi. Iar aceşti viermi vor pătrunde în trupul
măriei tale taman prin pomenitele răni, te vor roade pe din-
lăuntru, aşa fel că măria ta te vei sfîrşi în chinuri cumplite.
Şi apoi este o vorbă:

Să nu-mparţi aşternutul cu nimeni, cît de mic:

Muri bietul păduche ucis de-un venetic.
- Cum asta? îl întrebă Rugină.
Atunci Izbîndă prinse a-i istorisi:

POVESTEA PURECELUI ŞI A PĂDUCHELUI

A fost odată, într-un anume palat, un pat crăiesc, moale rară

seamăn, cu aşternuturi desfătate şi binecuvîntat cu toate virtu-
ţile de pre pămînt. Şi într-un colţ al său se oploşise un păduche.
Şi odrăsli acel păduche, după cum îi e felul, seminţie nume-
roasă, fete şi feciori, nepoţi şi nepoate, strănepoţi şi strănepoate
ş.a.m.d. Cu toţii se lăfăiau de minune şi tare bine le mai mergea
în patul cel crăiesc. Îndată ce craiul prindea să sforăie, pădu­
chele se furişa binişor în preajma sa şi se înfrupta pe săturate
din sîngele cel domnesc, care îi prii atît de bine, încît în scurtă
vreme se făcu voinic şi dolofan de mai mare dragul.
Dar iată că în vreme ce huzureau ei astfel, veni adus de vînt

65
un purec, cine ştie de unde, şi poposi în patul craiului. Şi bietul
purec numai că nu leşină de nesfîrşită încîntare, cercetîndu-1:
poclada daurită şi înciucurată, pernele dolofane şi albe ca nourii
cei de scamă, aşternutul moale şi alintat precum nisipul Gan-
gelui cel mîngîiat de înfocatele săgeţi de aur ale iubăreţului zeu
Soare, şi îmbălsămat ca un tainic cîmp de flori înmiresmate.
Şi după ce-şi veni în simţiri, purecul nostru prinse a zburda
şi a sări încoace şi încolo, pînă ce soarta voi să dea peste păduche,
care îndată se şi răsti la dînsul :
- Ce cauţi aci ? Acest lăcaş e vrednic doar de un crai, şi nu
de un coate-goale flenduros ca tine. Hai, ia-ţi degrabă tălpăşiţa:
- Jupîne, stărui purecul, nu grăi cu păcat. Uitat-ai oare pra-
vilele cele sfinte ale ospeţiei? Îţi sînt oaspete, aşadară nu mă
alunga în ăst chip de la uşa ta. ln vremea din urmă m-am nevoit
a gusta tot felul de sînge, ba de brahman, ba de războinic,
ba de neguţător, ba de slugă. Dar sîngele acela îmi păru acru
şi scîrbos la gust. Ci dimpotrivă, cel ce se lăfăie în ăst pat
ca-n basme, trebuie că are sîngele dulce şi plin de aromă,
căci negreşit e subţiat şi limpezit de tot soiul de licori ce sînt
fierte de doftori iscusiţi, spre a-i îndepărta acreala au fierea.
Şi deopotrivă, socot că-i îngroşat de mîncăruri delicate şi alese
ce ţi se topesc în gură, ori bucate gătite din cel mai minunat
vînat ce se poate afla în văzduh, pe pămînt şi în apă şi presă­
rate cu cele mai de preţ mirodenii, cu ghimber, piper au cui-
şoară. Şi pentru mine asemenea licoare aleasă ar fi adevărat
balsam al vieţii. De aceea am de gînd, cu voia domniei-tale,
să gust şi eu oleacă din această miere şi ambrozie cerească,
spre a îmbina astfel folosul cu plăcerea.
- Nu! se împotrivi păduchele cel domnesc. Căci pentru unul
de teapa ta, ce pişcă aşa amarnic, ar fi primejdie de moarte
să se înfrupte cu hrana asta atît de gingaşă. Aşa că pleacă
fără zăbavă.
Dar purecul nu se lăsă cu una cu două. li căzu la picioare,
rugindu-se fierbinte să-l lase a-şi împlini pofta. Şi în cele din
urmă păduchele se lăsă înduplecat, zicînd :

66
- Fie, îţi fac acest hatîr, dar bagă de seamă să nu care cumva
să te împingă necuratul a te ospăta în ceas au loc nepotrivit.
- Cum asta? ! se miră purecul. Fiind străin prin părţile acestea,
nu mă pricep prea bine.
Atunci păduchele prinse a-1 dăscăli:
- C'md trupul craiului se află în puterea vinului, au ostenelii,
au somnului adînc, atunci numai ai putea să-l pişti binişor
de picioare.
Şi purecele se învoi să facă aşa, şi nu altminteri. Dar, în ciuda
făgăduielii, lacoma şi pofticioasa gîză nici n-adăstă măcar să
aţipească bine craiul, că-l şi ciupi de partea cea mai gingaşă
şi mai cărnoasă a trupului. Şi bietul crai sări ca ars din pat,
parcă muşcat de o năpîrcă au de fier înroşit, şi, după ce-şi
scărpină cu străşnicie crăiescul dos, dădu poruncă aprigă unui
slujitor:
- Iată, ticălosule! Un purec mă muşcă de mama focului!
Cercetează fără zăbavă întreg aşternutul şi să-mi dibuieşti pe
dată haina gîză, că de nu, unde-ţi stau picioarele îţi va sta şi
capul!
Purecul auzi porunca cea crăiască şi, mai mult mort decît viu
de spaimă, se vîrî pe dată într-o crăpătură a patului. Iar sluji-
torul se întoarse degrabă dimpreună cu alţii şi, împlinind cu
străşnicie porunca domnească, îi puse de scotociră peste tot.
Şi soarta vitregă făcu ca dînşii să dea peste bietul păduche şi
numeroasa sa prăsilă, şi pe dată mi ţi-i striviră pînă la unul,
rară pic de îndurare.
De aceea zic:
Să nu-mparţi aşternutul . ..
- Şi-apoi încă una, măria ta. Rău faci că-ţi nesocoteşti sfet-
nicii ce te-au slujit cu credinţă din tată în fiu. Căci este o
vorbă veche:
De-a sale neamuri cine se desparte
Şi prin străini tovarăşi îşi găseşte,
De-un trist sfîrşit adesea are parte:
Şacalul cel neghiob ne-o dovedeşte.

67
- Cum asta? îl întrebă Rugină.
Atunci Izbîndă prinse a-i istorisi:

POVESTEA ŞACALULUI CELUI ALBASTRU

A fost odată un şacal, pre numele său Urlet-Fioros, ce-şi

făcuse culcuşul într-o peşteră în apropierea unui tîrg.
Într-o zi, în vreme ce rătăcea după hrană, hămesit ca vai de
dînsul, îl prinse înserarea în codru, fără să fi găsit nimica
de-ale gurii, şi-atunci hotărî să se furişeze în tîrg. Acolo cîinii
îi luară urma, lătrînd întărîtaţi şi arătîndu-şi colţii ameninţători,
încît şacalul nostru nu ştiu pe unde s-o ia la goană mai iute.
Totuşi, fiind încolţit de cîini, nu-şi putu afla scăparea decît
în casa unui boiangiu. Acolo se piti într-o covată plină de văpsea
albastră, iar cîinii îl lăsară în pace, văzîndu-şi de drum. Şacalul
se tîrî cu chiu cu vai afară din covată, mai mult mort decît
viu, şi izbuti să fugă în codru. A doua zi toate jivinele se strîn-
seră în jurul său, cercetîndu-1 cu mirare şi glăsuiră:
- Ce lighioaie să fie asta, împodobită cu asemenea coloare
neobişnuită?
Şi înspăimîntate, se risipiră care încotro, împrăştiind vestea în
toată pădurea:
- Vai, vai ! S-a pripăşit în codrul nostru o vietate nemaipo-
menită. Mai bine să ne facem nevăzuţi şi să ne ţinem de-o
parte, căci nu ştim ce putere are sau cum se va purta cu noi.
Iar pravilele codrului grăiesc limpede: Cînd nu ştii puterea,
îndrăzneala au obiceiurile unei vietăţi, ţine-te cît mai departe
de dînsa.

68
Dar Urlet-Fioros, văzînd spaima lor, le chemă înapoi grăind:
- Hei, vietăţi ale codrului! De ce-aţi rupt-o la fugă la vederea
mea? Căci Indra, băgînd de seamă că făpturile din ăst codru
n-au nici un crai, m-a uns pe mine domn peste voi. Numele
meu e Urlet-Fioros, dar nu vă temeţi, căci nu vă voi pricinui
nici un rău.
La aceste vorbe blînde, leii, tigrii, leoparzii, maimuţele, iepurii,
gazelele, şacalii şi alte lighioane din codru se ploconiră pînă la
părnînt înaintea sa grăind:
- Măria ta, porunceşte şi noi ne vom supune !
Drept care şacalul nostru îl înălţă pe leu în slujba de vizir,
pe tigru îl făcu sfetnicul său de taină, iar leopardul fu uns vis-
tiernic. Aşijderea, elefantul căpătă slujba de spătar, iar maimuţa
fu purtătoarea însemnelor crăieşti. Însă pe toţi şacalii, ce erau
os din osul său, îi alungă de la sine după ce le dădu o chelfă­
neală zdravănă. Şi se bucura şacalul nostru de crăiască cinstire,
în vreme ce leii şi tigrii vînau pentru dînsul, aducîndu-i bucă­
ţile cele mai alese. Şi-acestea el le împărţea cu dreptate, cum îi
stă bine oricărui înţelept cîrmuitor.
Astfel trecu o bucată de vreme pînă ce, într-o bună zi, stînd
craiul nostru în mijlocul supuşilor săi, auzi urletele unei haite
de şacali ce tocmai trecea prin apropiere. La auzul acestor
glasuri bine ştiute, trupul i se înfioră de plăcere, iar ochii
i se umplură de lacrimi de bucurie şi, sărind de pe tronul
său crăiesc, slobozi un urlet asurzitor de chemare. Cînd leii şi
celelalte lighioane auziră acest urlet, îşi dădură pe dată seama
că nu era nici dînsul altceva decît tot un şacal şi încremeniră
o clipă locului ruşinaţi şi pleoştiţi, apoi ziseră:
- Ia te uită ! Am fost traşi pe sfoară de acest şacal becis-
n;c ! Hai să-i facem de petrecanie!
La care şacalul dădu s-o ia la sănătoasa, dar îndată un tigru
puse laba pe dînsul şi-l sfîşie cît ai zice peşte. De aceea zic:
De-a sale neamuri cine se desparte . ..
Atunci Rugină îl întrebă:

69
- Dar cum voi putea cunoşte că el unelteşte împotrivă-mi?
Şi-apoi, în ce chip se va lupta cu mine?
- Înainte vreme, răspunse şacalul, Sprinţar se înfăţişa măriei
tale în chip paşnic, fără a da semne de nelinişte. Dacă astăzi
se va apropia de măria ta pe furiş, cu sfială, gata să împungă
cu coamele sale ascuţite, atunci măria ta vei înţelege că îţi
urzeşte pieirea.
Apoi, făcînd o plecăciune, lzbîndă îl părăsi pe leu şi se duse
degrabă la Sprinţar. Se arătă şi acolo mohorît şi dus pe gînduri,
iar Sprinţar îl iscodi:
- Ce ai pe inimă, prietene ? De ce eşti aşa de înnegurat?
- Cum poate fi voios un slujitor? grăi lzbîndă. Doar ştii
prea bine că bunăvoinţa domnilor e mai nestatornică decît
un nour fugar mînat de vînt. Te scaldă azi în strălucirea zîm-
betului său de lotus, iar mîine îşi întoarce faţa de la tine, întu-
necat şi mohorît.
Băgînd de seamă că Izbîndă are ceva pe suflet, taurul îl
cercetă nedumerit:
- Cum aşa, frăţioare?
- Iată, îmi eşti prieten, vorbi şacalul. Nu pot să-ţi tăinuiesc
adevărul. Stăpînul nostru Rugină e tare pornit împotrivă-ţi.
Nu mai devreme decît azi l-am auzit zicînd: << Îl voi sfîşia pe
Sprinţar şi voi întinde un praznic pe cinste pentru toţi cei
ce se înfruptă cu carne >>. Aşadară, cum să nu mă întristez
auzindu-l că grăieşte astfel? Acum fă ce crezi domnia ta
de cuviinţă.
La auzul acestor vorbe, lui Sprinţar i se puse un junghi la
inimă şi fu cuprins de cea mai neagră deznădejde.
- Vai, bietul de mine! Ce să mă fac? Dar ce rău să-i fi prici-
nuit eu stăpînului vostru Rugină?
- Prietene, grăi Izbîndă, regilor le place să vatăme fără
vreo pricină, ci numai spre a-şi arăta tăria.
- Că bine zici, îi răspunse Sprinţar. Dar vina o port numai
eu, că nu m-am priceput a-mi alege prietenii. Făcut-am şi
eu precum bietul Patimă, craiul lebedelor.

70
- Cum asta? întrebă şacalul.
Atunci Sprinţar prinse a-i istorisi:

POVESTEA LEBEDEI ŞI A BUHĂI

A fost odată, într-un anume codru, un lac întins, tăinuit

între trestii. Şi pe acel lac hălăduia în tihnă un crai peste
lebede, pre numele său Patimă, ce-şi trecea vremea în tot
soiul de desfătări. Dar iată că într-o bună zi îl cercetă moartea
cea necruţătoare, subt chipul unei bufniţe. Şi lebăda, fără
a bănui nimic, începu s-o descoase:
- Cum de te-ai nimerit prin aceste pustietăţi? Şi ce
gînduri ai?
- Bătui atîta cale, îi răspunse buha, fiindcă auzit-am de
însuşirile tale alese şi vreau să leg prieteşug cu domnia ta.
Lebăda nu stătu multă vreme pe gînduri şi se învoi a lega
prieteşug cu buha.
O vreme trăiră în bună înţelegere şi nedespărţite, dar iată
că într-o bună zi buha îi zise:
- M-a pălit dorul de casă şi aş vrea să mă întorc la scorbura
mea din dumbrava Lotuşilor. De ştii în adevăr să preţuieşti
prietenia, apoi trebuie numaidecît să pofteşti şi pe la mine
ca oaspete.
Şi zicînd acestea, îşi luă rămas bun de la lebădă şi zbură
către casă.
După o vreme, lebăda cugetă în sinea ei: << Au trecut atîţia
amar de ani de cînd hălăduiesc pe aceste coclauri, fără să
fi cutreierat şi eu prin lumea largă. Drept aceea voi purcede
la Dumbrava Lotuşilor, spre a vedea pe scumpa mea

71
tovarăşă, buha, căciacolo negreşit voi găsi hrană mult mai
gustoasă şi-mi voi petrece vremea în chip plăcut, dimpreună
cu prietena mea. >>
Zis şi făcut. Se găti de drum şi purcese în ospeţie. Dintru
început nu izbuti cu nici un chip a da de buhă în Dum-
brava Lotuşilor, dar mai apoi îşi află prietena tupilată într-o
scorbură, cu ochii închişi, căci ziua nu vedea nici la doi paşi.
Şi Patimă o strigă :
- Iubită prietenă! Ieşi afară, căci ţi-au sosit oaspeţi ! Sînt
craiul Patimă, prietenul domniei tale.
Dar buha îi răspunse ursuză :
- Eu nu mă mişc de-aci pînă la căderea nopţii. Să ne întîl-
nim după apusul Soarelui.
Astfel că bietul Patimă adăstă pînă ce se lăsă seara, după
care merse de-şi întîlni prietena. După ce se întrebară de
sănătate, lebăda, ostenită, îşi făcu culcuş chiar lingă scorbura
buhăi şi căzu pradă unui somn adînc.
Acu se brodi ca o caravană să mîie la vreme de noapte tocmai
în acea dumbravă. In zori, călăuza se sculă şi dădu semnalul
de plecare, zvonind din corn. La auzul cornului, buha scoase
şi ea un ţipăt de răspuns, răguşit şi înfricoşător, apoi se ascunse
în scorbură. Dar lebăda, fiind tare ostenită din pricina drumului,
nici nu se mişcă măcar în culcuşul ei. Călăuza porunci unui
arcaş, ce ştia să ţintească numai după auz, rară a mai da ochi
cu vînatul, să slobozească o săgeată spre a ucide bufniţa. Atunci
arcaşul îşi încordă arcul său vîrtos şi slobozi săgeata, care
se înfipse drept în inima craiului lebedelor, ce dormea lingă
scorbura prietenei sale.
- Stăpînul nostru Rugină, îşi urmă vorba taurul, a fost
la început numai lapte şi miere, dar iată acum îşi vădeşte
adevăratul chip. Vai şi amar de mine, unde mi-a fost mintea?
Cum am putut eu, mîncător de iarbă, să mă însoţesc cu o
vietate ce se hrăneşte cu carne, aşadară cu vrăjmaşul meu
firesc? Lăsîndu-mă în puterea sa am făcut şi eu cum a făcut
cămila cu leul.

72
- Cum asta? îl întrebă Izbîndă.
Atunci Sprinţar prinse a-i istorisi:

•
POVESTEA LUI COCOAŞĂ

Trăia odată într-un tîrg un neguţător pre numele său Ocean.

Şi-acest neguţător avea obicei să-şi vînză marfa pe melea-
gurile cele mai depărtate, spre a căpăta un preţ mai bun.
Astfel că într-o zi încărcă o sută de cămile cu stofe şi postavuri
scumpe şi, ca de obicei, purcese la drum. Acu se întîmplă
ca una din cămile, pre numele ei Cocoaşă, fiind tare împovă­
rată, să se prăbuşească la pămînt, frîntă de osteneală. Atunci
neguţătorul îi luă sarcina din spinare, o împărţi pe al alte
cămile şi, din pricină că se înnoptase iar dînsul se afla într-un
loc sălbatic şi pustiu, unde i-ar fi fost cu neputinţă să mai
zăbovească, plecă mai departe, lăsînd-o pe biata cămilă în
voia soartei.
La început ea rămase nemişcată, dar într-un tîrziu se sculă
anevoie şi prinse să pască iarba cea grasă şi fragedă din acele
locuri, şi în scurtă vreme se înzdrăveni.
In acel codru trăia un leu pe numele său Fală, ce avea ca
slujitori pe lingă <linsul un leopard, un corb şi un şacal. Şi
cutreierînd ei pădurea în lung şi-n lat, dădură peste sărmana
cămilă. Leul o cercetă din cap pînă-n picioare şi se miră
foarte de trupul ei cel strîmb şi cocoşat, după care zise:
- N-am mai văzut asemenea pocitanie de cînd sînt. Ia
iscodiţi-o, să aflăm ce hram poartă.
Şi corbul prinse s-o descoase în fel şi chip pe biata cămilă,
după care se întoarse şi grăi către leu:

75
 - Stăpîne, acest soi de lighioaie se cheamă cămilă, după
chiar zisele ei.
Atunci leul o întrebă:
- Prietene, de unde vii ?
Cămila îi istorisi de-a fir-a-păr păţania ei cu neguţătorul,
la care leul se înduioşă foarte şi se legă prin jurămînt a nu-i
pricinui ruc1 un rău.
Iată însă că într-o bună zi leul se luă la harţă cu un elefant
şi fu sfîşiat amarnic de colţii acestuia. Din această pricină
se văzu nevoit să stea culcat în peştera sa, lingîndu-şi rănile.
Şi nu după multă vreme, atît leul cît şi supuşii săi fură răzbiţi
de foame. Iar leul, văzînd că slujitorii săi abia îşi mai tîrau
zilele, grăi:
- Iată, mă vedeţi că sînt neputincios din pricina acestor
răni şi n-am cum să vă fac rost de hrană. Aşadară, plecaţi
şi căutaţi-vă singuri de-ale gurii.
- Parcă de ospăţ ne arde nouă cînd te vedem pe măria ta
aşa de beteag ! Cum am putea să ne înfruptăm fără măria ta?
Atunci leul le lăudă credinţa şi le porunci să ademenească
vreo jivină în preajma bîrlogului său, spre a o ucide şi a
dobîndi astfel hrană. Cei patru slujitori se supuseră şi plecară
care încotro prin codru, să-şi încerce norocul. Dar nici unul
dintr-înşii nu se învrednici să găsească ceva mai de soi. Astfel
că şacalul şi corbul se puseră la sfat.
- De ce să ne mai ostenim a umbla fără noimă prin codru,
grăi şacalul, de vreme ce-l avem pe Cocoaşă la îndemînă?
- Că bine zici, încuviinţă corbul. Dar nu uita că stăpînul
nostru s-a jurat că nu-i va clinti un fir de păr de pe creştet.
- Adevărat, îi înturnă răspuns şacalul, însă voi face eu în
aşa fel, încît să nici nu-şi calce făgăduiala, dar s-o şi ucidă.
Rămîi aci pînă mă voi întoarce cu porunca stăpînului.
Şi şacalul se duse de se înfăţişă leului, zicîndu-i:
- Măria ta, am colindat în lung şi-n lat tot codrul, dar n-am
găsit nimica. Însă cu voia măriei tale am putea să ne înfrup-
tăm chiar astăzi din carnea lui Cocoaşă.

76
Auzind acestea, leul se făcu foc de mînie:
- Ruşine, păcătosule ! De cumva te vei încumeta a mai pomeni
asemenea ticăloşie, te voi ucide fără milă. Uitat-ai, oare, că
m-am legat să nu-i fac nici un rău?
- Stăpîne, grăi şacalul, de-ai ucide călcîndu-ţi făgăduiala, ai
fi fără îndoială vrednic de dispreţ. To tuşi, dacă ea de bună
voie îşi pune viaţa la picioarele măriei tale, atunci nu văz
unde este nelegiuirea. Aşadară, s-ar cuveni ca ea însăşi să se
învoiască a se lăsa ucisă. De nu, stăpîne, rogu-te mănîncă pe
unul din noi, căci măria ta eşti tare slăbit şi, de nu te vei hrăni,
te vei stinge din pricina foamei. Şi-apoi ce rost ar mai avea
vieţile noastre păcătoase, de nu le-am pune în slujba măriei tale?
Şi leul se lăsă ademenit de aceste vorbe meşteşugite, grăind:
- Prea bine, dară. Fă cum socoteşti de cuviinţă.
Atunci şacalul dete pe dată fuga şi le zise celorlalţi:
- Iubiţi prieteni, viaţa stăpînului nostru se află în cumplită
primejdie. Şi asta numai şi numai din pricina foamei. Iar dacă
el se va prăpădi, cine oare ne va mai ocroti în codrul ăsta
fioros? Să mergem, dară, la dînsul ş i să ne dăm de bunăvoie lui
drept hrană, căci numai astfel ne vom arăta iubirea şi credinţa
faţă de stăpînul nostru.
Ceilalţi se învoiră, drept care se duseră tuspatru la peştera
leului, i se închinară cu smerenie, apoi se aşezară. Iar leul
îi întrebă:
- Iubiţi prieteni, găsit-aţi vreo sălbăticiune în codru, spre a
avea cu ce ne hrăni?
- Stăpîne, răspunse corbul, am cutreierat în lung şi-n lat tot
codrul, dar n-am aflat nici măcar un biet iepuraş. Rogu-te
însă, măria ta, mănîncă-mă pe mine, spre a te ţine astfel în
viaţă.
La acestea, şacalul se împotrivi:
- Nu, jupîne corb, căci trupul tău e prea mic, şi fără îndoială
că măria sa ar rămîne la fel de flămînd ca la început. Ţi-ai
dovedit însă credinţa şi astfel, de bună seamă, ţi-ai cîştigat
un loc de cinste in ceruri.

77
Apoi, ploconindu-se pînă la pămînt înaintea leului, şacalul
îi zise:
- Măria ta, mănîncă-mă, rogu-te, pe mine.
Leopardul nu se lăsă nici dînsul mai prejos:
- Vrednic eşti de laudă, frate, însă nici trupul tău nu i-ar
ajunge măriei sale. Şi pe urmă nu se cade să fii mîncat de
stăpînul nostru, căci sînteţi înrudiţi prin sînge. Totuşi, te-ai
dovedit a fi un slujitor credincios. Acum îngăduie-mi să-mi
dovedesc la rîndul meu credinta fată de măria sa.
' '
Şi leopardul se întoarse către leu şi-i zise:
- Stăpîne, scapă-ţi viaţa, jerfind-o pe a mea în loc. Dăruieş­
te-mi astfel veşnică pomenire pre pămînt şi viaţă fără de moarte
în ceruri.
Auzind toate acestea, biata cămilă prinse a cugeta în sinea ei:
<< Cu toţii s-au purtat minunat, grăind nespus de frumos.
Dar măria sa n-a ucis pe nici unul dintr-înşii. Aşadară, voi
ţine şi eu o cuvîntare pe potriva ăstui prilej, căci nu se cuvine
a mă lăsa mai prejos. Şi fără îndoială că ceilalţi se vor împo-
trivi din răsputeri jertfei mele.>> După care zise şi dînsa:
- Ai grăit din inimă, prietene leopard. Dar şi domnia ta eşti
consîngean cu stăpînul nostru. Cum ar putea, aşadar, să jert-
fească o rubedenie atît de apropiată? Te dă, rogu-te, la o
parte, să-mi încerc şi eu norocul.
Şi biata cămilă se ploconi înaintea leului, zicînd:
- Stăpîne, fără îndoială că nu se cuvine să-i mănînci pe cei-
lalţi. Jertfeşte-mă pe mine, spre a-mi cîştiga astfel nemurirea
înaintea tronului ceresc.
Auzindu-i rugămintea, leul se învoi pe dată, iar leopardul şi
şacalul se repeziră asupra sa şi-o sfîşiară cît ai clipi din ochi.
Şi cînd bietul Cocoaşă îşi dădu duhul, ceilalţi se ospătară
plini de lăcomie din trupul său.
După ce îşi depănă povestea, Sprinţar urmă:
- Iubite prietene, fără îndoială că Rugină fu asmuţit împo-
trivă-mi de-un sfetnic răuvoitor. Un astfel de crai, ce are sfet-
nici răi şi pizmaşi, aduce şi mai mari nenorociri pe capul

78
supuşilor. Căcimai bine este să ai drept crai un vultur sfătuit
de lebede, decît o lebădă sfătuită de vulturi. Vorba ceea:

Nu mă pot încrede în şacalul tău,

lară corbul negru prevesteşte rău,
Drept care voi rămîne în copac,
Căci prieteni-ţi de fel nu-mi sînt pe plac !

- Cum asta? îl întrebă Izbîndă.

Atunci Sprinţar prinse a-i istorisi:

POVESTEA LEUL Ul ŞI A LEMNARULUI

Trăia odată, într-un anume tîrg, un lemnar pre numele său

Credinţă-Dreaptă. Şi-acest lemnar avea obicei să-şi ia merinde
cu dînsul şi să plece în codru, unde tăia lemne cît era ziulica
de lungă, întorcîndu-se acasă abia către seară.
În acel codru hălăduia un leu, care avea drept slujitori un
corb şi un şacal. Şi într-o bună zi, în vreme ce cutreiera prin
codru de unul singur, leul se întîlni cu lemnarul ce tocmai
se gătea de prînz.Văzîndu-1, lemnarului i se făcu inima cît un
purece de spaimă. Totuşi, cătînd a-şi tăinui frica, păşi în întim-
pinarea leului şi, după ce se ploconi pînă la pămînt, îi zise:
- Pofteşte, prietene. Vină, rogu-te, să-mparţi cu mine prînzul
gătit de soaţa mea.
- Prietene, răspunse leul. Eu mă hrănesc cu carne, şi nu cu
orez. Cu toate acestea, fiindcă mi-ai căzut drag, mă învoiesc
a gusta din bucatele tale.
Atunci lemnarul îl îndopă cu tot soiul de bunătăţi: clătite,
alivenci, budinci, toate bine tăvălite în unt şi presărate cu

79
zahăr, mirodenii şi stafide, de-ţi lăsa gura apă. Şi ca să-şi arate
recunoştinţa, leul îi făgădui că-l va ocroti cît se va afla el stăpîn
peste acel codru.
Iar lemnarul îl îndemnă la rîndul său:
- Prietene, pofteşte pe aici în fiecare zi, dar vino neîntovă­
răşit, rogu-te.
Şi leul primi bucuros. În ăst chip, cei doi îşi petrecură multe
ceasuri împreună, prieteni la toartă, sporovăind cîte-n lună
şi-n stele. Şi-n cele din urmă leul, ce era răsfăţat în fiecare zi
cu tot soiul de bucate alese, se lăsă cu desăvîrşire de vinar.
Atunci şacalul şi corbul, cari trăiau din agoniseala altora,
flămînziră de-a binelea, astfel ca-ş1 iscodiră stăpînul:
- De nu ţi-i cu bănat, măria ta, spune-ne, unde te duci
în fiecare zi? Şi din ce pricină te întorci aşa de voios şi mulţumit?
- Auzi vorbă! se făţărnici leul. Nu mă duc nicăieri !
Dar ei nu se lăsară pînă ce leul nu le mărturisi:
- Iată, mă duc la un prieten al meu ce vine în codru în fie-
care zi. Iar soaţa sa găteşte o sumedenie de bunătăţi, din care
mă mai înfrupt şi eu din cînd în cînd, spre a-i arăta prietenie.
Auzind acestea, şacalul şi corbul se sfătuiră între <linşii: •
- Hai să mergem să-l ucidem pe lemnar, şi-om avea carne
pe săturate vreme de-o săptămînă încheiată.
Dar leul îi auzi şi le zise:
- Ba să vă puneţ i pofta-n cui, căci m-am legat faţă de <linsul
că nu i se va clinti un fir de păr din cap, atîta vreme cît sînt
eu stăpîn în codrul ăsta. Cum aş putea să-i răsplătesc astfel
binele cu răul? Dar îl voi ruga să vă dea şi vouă cîte ceva să
îmbucaţi.
Iar <linşii se învoiră să-l urmeze. Şi tustrei purceseră în cău­
tarea lemnarului.
Lemnarul îl zări încă de departe pe leul întovărăşit de sluji-
torii săi, ce nu erau de fel vrednici de încredere, şi cugetă în
sinea sa: << Nu mă incintă de fel această privelişte. Mai cuminte
ar fi să mă caţăr într-un copac. >> Ceea ce şi făcu, fără zăbavă.
Atunci leul se apropie şi zise:

80
- Iubite prietene, din ce pricină te-ai căţărat în copac la vederea
mea? Iată-mă, sînt eu, prietenul tău. N-ai de ce să te temi.
Dar lemnarul nu se clinti din loc şi spuse:
Nu mă pot încrede în şacalul tău ş.a.m.d.

- Precum zic, domnul ce are în preajmă răi sfătuitori e

primejdios pentru supuşii săi. Da, da ! Fără îndoială că cineva
l-a asmuţit pe crai împotrivă-mi. Şi dacă aşa stau lucrurile,
ce pot să fac? În adevăr nu mi-a rămas nimic alta, decît să
purced la luptă. Căci teama nu e bună la nimic. Precum glă­
suiesc şi stihurile :

Tronuri, bogăţii şi des/ătări,

Oaste, ele/anţi, voinici călări,
Schiptrul şi însemnele domneşti
Le pierzi pe dat', fricos de eşti.

Auzind acestea, Izbîndă chibzui în sinea sa: << Taurul ăsta are
coarne ascuţite şi-i zdravăn şi plin de vlagă. S-ar putea să-l
doboare pe stăpînul nostru, de-i va sta soarta într-ajutor. Şi
acest lucru nu mi-ar fi de loc pe plac. Ia să cerc mai bine să-i
schimb gîndul de la bătălie.>> Şi zise cu glas tare:
- Nu aşa, fîrtate. Hotărîrea ta nu-i de fel înţeleaptă. Căci:

Vrăjmaşului, pîn-a te bate,

Tu voinicia i-o socoate:
Asifel oceanul necuprins
A fost de un ploier învins.

- Cum asta? îl întrebă Sprinţar.

Atunci Izbîndă prinse a-i istorisi:

81
 CUM S-A RĂZBOIT PLOIERUL CU OCEANUL

A fost odatăun ploier pre numele său Lungilă, ce hălăduia

împreună cu soaţa sa pe ţărmul oceanului celui temut, ale cărui
ape tăinuiesc comori nenumărate, pe lingă sumedenie de peşti,
cai de mare, crocodili, broaşte ţestoase, scoici şi multe alte
vieţuitoare.
Cînd se împlini sorocul, soaţa ploierului se găti să-şi clo-
cească ouăle şi-l rugă pe bărbatul ei să-i caute un loc potrivit
spre a-şi scoate puii.
Dar el îi răspunse:
- Iată, acest cuib, moştenit din moşi-strămoşi, e cît se poate
de nimerit pentru odraslele noastre.
- O, grăi dînsa, nu-mi mai pomeni de acest loc înspăimîntător.
Priveşte cît e de aproape oceanul. Valurile sale ar pl.\tea într-o
bună zi să se tîrască pînă aci şi să ne răpească puii.
Însă ploierul o îmbărbătă, zicîndu-i:
- Iubita mea, oceanul mă cunoaşte prea bine. Ştie el cine
e Lungilă. Fără îndoială că nu va cuteza să-mi fie vrăjmaş.
La acestea, soaţa sa, care îi cunoştea puterea, prinse a rîde cu
hohote:
- Vai de tine, lăudărosule, cum îţi închipui că-i poţi sta împo-
trivă oceanului? Nici chiar Garuda însăşi nu-l poate răzbi.
Nu e cuminte lucru să te iei la harţă cu dînsul. Ascultă-mă,
căci se cuvine să-ţi pleci urechea şi la poveţele celor din jur,
de nu vrei să păţeşti precum ţestoasa cea nătîngă.
- Cum asta? o întrebă ploierul.
Atunci soaţa sa prinse a-i istorisi:

~
ITt~~

82
POVESTEA LUI ŢEASTĂ ŞI A CELOR DOI GÎNSACI

A fost odată o broască ţestoasă, pre numele ei Ţeastă, ce-şi

ducea veacul într-un iaz. Şi-această broască legase prietenie
cu doi gînsaci. Iată însă că se abătu peste acel ţinut o secetă
cumplită, ce ţinu doisprezece ani încheiaţi. Cei doi gînsaci
ţinură sfat împreună şi unul din ei spuse:
- Iazul ăsta e aproape secat. Hai să purcedem în căutarea
altei ape. Dar mai întîi se cade să ne luăm rămas bun de la
Ţeastă, vechiul şi încercatul nostru prieten.
Zis şi făcut. Se gătiră de drum, apoi se duseră să-şi ia rămas
bun de la broasca ţestoasă. Aceasta îi ascultă cît îi ascultă,
după care le grăi:
- De ce să vă luaţi rămas bun? Nu vă gîndiţi decît la voi?
Uitaţi oare că şi eu trăiesc pe lingă ape, astfel că voi pieri
de sete în scurtă vreme? De vă lăudaţi că-mi sînteţi prie-
teni, izbăviţi-mă, rogu-vă, de la această moarte cumplită.
Dar dînşii îi răspunseră:
- Cum să te luăm cu noi, cînd tu, nefiind pasăre, n-ai aripi
spre a zbura?
Dar Ţeastă nu se dădu bătut, stăruind:
- Se află totuşi o cale. Aduceţi-mi un băţ.
Gînsacii îi făcură pe voie, iar broasca ţestoasă prinse în gură
mijlocul băţului şi-i povăţui:
- Acu apucaţi cu nădejde fiecare cîte un capăt al băţului şi
luaţi-vă zborul, cu mine la mijloc. În ăst chip vom călători
pînă ce vom da de o apă după pofta inimii.
Dar gînsacii se împotriviră, zicînd că de cumva broaştei ţes­
toase îi va veni chef de vorbă, va deschide gura şi se va prăbuşi
din înaltul cerului, făcîndu-se mici fărîme.
- O, grăi atunci broasca ţestoaasă, cît despre asta n-aveţi nici
o grijă. Iată, mă leg cu jurămînt ca de-aci înainte să nu mai
scot o vorbă nici în ruptul capului.
Şi atîta se rugă de dînşii,că pînă la urmă bieţii gînsaci îi făcură

83
pe plac, şi-astfel purceseră tustrei la drum. Zburară ei cit
zburară, pînă ce ajunserădeasupra unui tîrg. Şi tîrgoveţii,
văzînd acea privelişte neobişnuită, îndată prinseră să se mire
în gura mare, vorbind între dînşii:
- Ce să fie acel lucru ce aduce grozav cu un car şi e purtat
de două păsări în văzduh?
Şi zvonul glasurilor se înălţă pînă la urechile broaştei ţestoase,
care fu îndeajuns de nesocotită spre a-şi uita îndată legămîn­
tul, grăind:
- La ce-or fi căscînd gura tîrgoveţii aceia?
Şi îndată ce cuvîntă, Ţeastă cel slab la minte se prăbuşi din
înaltul cerului. Iar cei ce avură poftă de carne în acea zi
n-avură decît să-l ciopîrţească cu cuţitaşele lor tăioase şi să-l
împarţă frăţeşte între dînşii. Şi-apoi, urmă soaţa ploierului, nu
uita nici cum pierit-a bietul Resemnare cel nechibzuit.
- Cum asta ? o întrebă ploierul.
Atunci soaţa sa prinse a-i istorisi:

PILDA LUI PREVEDERE, ISCUSINŢĂ ŞI RESEMNARE

A fost odată un iaz în care hălăduiau trei peşti, pre numele

lor Prevedere, Iscusinţă şi Resemnare. Într-o bună zi, Pre-
vedere auzi nişte pescari zicînd: << ln iazul ăsta trebuie să fie
o groază de peşti. Hai să venim mîine în zori, să ne încercăm
norocul.>> La acestea, Prevedere cugetă în sinea sa: << De bună
seamă, ne paşte o mare primejdie. Cuminte ar fi să-i iau pe
Iscusinţă şi pe Resemnare şi să plecăm împreună într-alt iaz
mai ferit. >> Astfel că îşi chemă prietenii şi le povesti cele auzite.
Atunci Iscusinţă grăi:

84
- Trăiesc de-atîta vreme în ăst iaz, încît mi-e tare greu să
plec aşa, pe nepusă masă. Iar de pescarii îşi vor ţine cuvîntul,
voi găsi eu un vicleşug spre a scăpa cu viaţă.
După aceea glăsui şi bietul Resemnare :
- Se află primprejur tot soiul de heleştee, pline de peşte;
cine ştie de se vor mai întoarce pescarii aceia au ba. Nu pot
să-mi părăsesc locul meu de baştină numai din pricina unor
vorbe aruncate la întîmplare. Şi-apoi, cum o voi soarta. Sînt
hotărît a rămîne pe loc orice s-ar întîmpla.
Văzînd Prevedere că nu-i poate clinti nicicum din hotărîrea
lor, îşi luă rămas bun de la dînşii şi plecă într-alt iaz. A doua
zi în zori veniră pescarii împreună cu odraslele lor, înconjurară
lacul, îşi aruncară năvoadele şi prinseră toţi peştii din iaz.
Atunci Iscusinţă, cîtă vreme se mai afla încă în apă, se prefăcu
a fi mort. Şi cînd îl scoaseră afară, pescarii îşi ziseră: << Iată,
peştele ăsta a murit de moarte bună, aşadară nu se cuvine să-l
mîncăm >>. Şi îl zvîrliră lîngă mal, de unde Iscusinţă sări pe
dată în apă.
Dar Resemnare îşi vîrî botul în ochiurile năvodului şi prinse
a se zbate vîrtos, pînă ce pescarii îl păliră în cap cu maiul,
şi-l puseră în traistă.
De aceea zic: adu-ţi aminte de păţania lui.
- Iubita mea, îi înturnă răspuns ploierul, de ce mă socoteşti
a fi asemenea lui Resemnare? Nu te teme! Căci cum ţi-ar
putea pricinui vreun neajuns oceanul, cîtă vreme te ocroteşte
aripa mea?
Soaţa lui, văzînd că nu-l poate scoate cu nici un chip din-
tr-ale sale, se resemnă şi prinse a-şi cloci ouăle în vechiul cuib.
Iată însă că oceanul trăsese cu urechea la sfatul lor şi îşi zise :
<< Aha, vra-să-zică din ăştia îmi eşti, jupîne ploier ! Ia să-ţi

punem puterea la încercare, să vedem de-i chiar aşa vîrtoasă

precît se arată >>.
Aşadară, a doua zi în zori, în vreme ce ploierul şi cu soaţa
sa erau plecaţi după hrană, oceanul îşi întinse miile de braţe
văluroase şi înhăţă ouăle, tăinuindu-le în adîncurile sale. Cînd

85
se întoarseră
cei doi ploieri, ia ouăle de unde nu-s. Atunci
soaţa ploierului prinse a-şi certa soţul, plină de amărăciune:
- Poftim ce-am păţit, numai clin pricină că am plecat ure-
chea la vorbele tale nătîngi. Iată că oceanul mi-a răpit ouăle
şi m-a lăsat fără pui. Sînt aşa de mîhnită, încît am hotărît
să mă ard de vie.
- Iubita mea, aşteaptă mai întîi, rogu-te, să-ţi vădesc puterea
mea. Căci nu mă voi lăsa pînă ce nu voi sorbi cu ciocul meu
tot oceanul ăsta nelegiuit.
- Vorbe goale ! îl repezi ea supărată. Cum să sorbi tu, cu
ciocul tău neputincios, oceanul cel nemărginit, în care se varsă
apele Gangelui şi Indului, ce şi ele poartă la rîndul lor apele
a de nouă ori nouă sute de rîuri ?
Dar ploierul o ţinea una şi bună. Atunci soaţa sa îi zise:
- Dacă ţii morţiş să porneşti război împotriva oceanului, apoi
cheamă într-ajutor şi pe celelalte zburătoare. Căci este o vorbă:

De lesne vrei. să izbîndeşti,

Cu alţii tu să te uneşti,
Căci vrabia îl pedepsi
Pe cel ce cuibul îi strivi.
- Cum asta? întrebă ploierul.
Atunci soaţa sa prinse a-i povesti:

CUM S-A RĂZBUNAT VRABIA PE ELEFANT

Trăia odată, într-o junglă necălcată de picior de om, un vrăbioi

cu soaţa sa. Îşi clădiseră cuibul într-un arbore de tamal şi la
so rocul cuvenit odrăsliră pui. Într-o bună zi, un elefant cuprins
86
de căldurile primăverii veni să se răcorească la umbra tama-
lului. Orbit de febră, smulse cu trompa sa vîrtoasă craca pe
care se afla cuibul vrăbiilor şi-l strivi în picioare. Vrăbioiul
şi soaţa sa abia izbutiră să scape cu viaţă, luîndu-şi zborul, în
vreme ce puii fură ucişi pînă la unul, căci nu învăţaseră încă
să zboare. Iar vrabia se puse pe jelit, plîngîndu-şi puii călcaţi
în picioare de elefantul cel hain.
Auzindu-i plînsul, o ciocănitoare ce îi era prietenă veni pe dată
la dînsa spre a o mai îmbărbăta:
- Prietena mea, ce noimă are să te căinezi astfel, cînd tot
nu mai poţi îndrepta lucrurile?
- Adevărat, recunoscu vrabia. Dar nu voi afla alinare pînă
ce nu voi pedepsi pe acest elefant blestemat. Aşadară, de-mi
eşti cu adevărat prietenă, te gîndeşte, rogu-te, la un mijloc spre
a-l duce la pierzanie fără zăbavă. Căci numai astfel îmi voi
găsi liniştea.
Ciocănitoarea se învoi :
- Fie precum zici ! Hai să vedem de voi putea născoci vreun
mijloc de a-l pierde. Află că am şi eu un prieten, un ţînţar
pre numele său Alăută. Mă voi sfătui cu dînsul ce se cuvine
să săvîrşim, şi poate vom găsi împreună o cale spre a-ţi împlini
dorinţa.
Aşa că ciocănitoarea plecă dimpreună cu pnetena sa în căutarea
ţînţarului şi, aflîndu-1 în preajma unei mlaştini, îi zise:
- Iubite Alăută, iată, aceasta este tovarăşa mea, vrabia, ce-şi
plînge fără istov puii ucişi de un elefant hain la inimă. Te
rugăm să ne dai o mînă de ajutor, spre a-l pedepsi pentru
această crîncenă faptă.
- Cumătră ciocănitoare, grăi ţînţarul, nu pot decît să mă
supun dorinţei tale. Află că am şi eu un prieten apropiat,
un broscoi, pre numele său Pristav-de-Ploaie. Hai să-l chemăm
şi pe dînsul la sfatul nostru.
Astfel tustrei plecară în căutarea lui Pristav-de-Ploaie, ce
locuia nu prea departe de casa ţînţarului şi, găsindu-l, îi dădură
bineţe, după care îi istorisiră întreaga păţanie.

87
Broscoiul se gîndi cîtăva vreme, apoi le zise:
- Nimic mai lesne decît să-i venim de hac acestui elefant,
de ne vom uni cu toţi împotriva sa. Iată ce trebuie să săvîrşim:
Tu, jupîne ţînţar, îi vei ţîrîi molcom în urechi, moleşindu-l
cu cîntarea-ţi măiastră. Atunci ciocănitoarea se va repezi şi-i
va ciuguli ochii cu ciocul ei vîrtos. După care eu mă voi aşeza
la marginea unei prăpăstii şi voi prinde a orăcăi. Iar dînsul
mă va auzi şi, chinuit de durere şi însetat cum este, va cerea
să-şi găsească alinarea la apă şi se va călăuzi după orăcăitul
meu, crezînd că va da peste un iaz sau rîu. Atunci eu voi sări
la o parte şi el se va prăvăli în prăpastie, unde va pieri negreşit.
Ţînţaru! se duse pe dată în preajma elefantului şi prinse a-i
ţîrîi molcom în ureche, pînă ce acela, cuprins de încîntare,
îşi închise ochii, moleşit. Atunci ciocănitoarea se repezi şi-i
scoase ochii cît ai zice peşte. Iar elefantul începu a se zvîrcoli
neputincios, turbat de durere. Intr-un tîrziu, însă, osteni şi
i se făcu sete. Şi auzind un broscoi ce orăcăia în preajmă,
socoti că se află lingă o apă şi se îndreptă într-acolo. Şi numai-
decît se prăvăli în prăpastie, unde îşi dădu sufletul în chinuri
groazruce.
De aceea ZIC:
De lesne vrei să izbîndeşti ş.a.m.d.

- Prea bine, grăi ploierul. Imi voi strînge toţi prietenii ŞI

împreună vom seca oceanul.
Cu acest gînd, adună pe dată toată suflarea păsărească şi le
istorisi nenorocirea sa. Atunci păsările se porniră care mai
de care să biciuiască oceanul cu aripile lor, spre a-l pedepsi.
Dar într-un tîrziu una din ele zise:
- In chipul ăsta nu vom face mare scofală. Haide mai bine
să secăm oceanul azvîrlind într-însul bulgări de pămînt.
Atunci toate zburătoarele prinseră a aduce pămînt în cioc şi
a-l deşerta în ocean. Dar nici aşa nu izbutiră mai mult. Intru
acestea, o altă pasăre cuvîntă:
- E limpede că nu ne putem măsura cu oceanul cel neasemuit

88
de puternic. Dar vă dau un sfat: subt un bananier străvechi
din junglă îşi are culcuşul un gîscan bătrîn şi înţelept. Hai
să mergem la dînsul. Căci e o vorbă:

Tu a bătrînilor povaţă
Mereu să caţi a o urma:
Un stol întreg scăpă cu viaţă
Un moş gîscan, cu mintea sa.
- Cum asta? întrebară zburătoarele într-un glas. Atunci
pasărea prinse a le istorisi:

•
POVESTEA GISCANULUI CELUI BĂTRIN ŞI
ÎNŢELEPT

A fost odată într-un codru străvechi un smochin uriaş. Şi în

acel smochin îşi făcură sălaşul un stol de gîşte sălbatice. La
rădăcina sa se afla un soi de viţă căţărătoare, numită Kashambi.
Şi, văzînd-o, un gîscan bătrîn le zise:
- Viţa asta ce se caţără pe smochinul nostru nu prevesteşte
nimic bun. Cînd nici nu gîndeşti, cineva ar putea să se suie cu
ajutorul ei pînă la culcuşul nostru şi să ne piarză pe toţi. Hai
s-o rupem pînă ce nu se învîrtoşează şi nu-şi îngroaşă tulpina.
Dar gîştele nu-i luară în seamă sfatul, ci lăsară viţa să se întinză
şi să crească, pînă ce cu vremea ajunse în vîrful smochinului.
Acu se întîmplă ca într-o bună zi să treacă pe acolo un vînător,
în vreme ce gîştele erau plecate după treburi. Şi văzînd culcuşul
lor, se căţără lesne pînă la dînsul, slujindu-se de viţă, şi întinse
un laţ în jurul său. Apoi îşi văzu de drum. Iar gîştele, întur-
nîndu-se acasă după asfinţit, ostenite cum erau, cercară a

89
intra în sălaşul lor şi căzură cu toatele în laţ. Atunci gîscanul
cel bătrîn le zise:
- Iată, n-aţi vrut să daţi ascultare vorbelor mele, drept care
vom plăti cu viaţa nesăbuinţa voastră.
Dar gîştele prinseră a se ruga de dînsul:
- Nu ne lăsa, unchieşule. Sfătuieşte-ne ce trebuie să facem !
Iar gîscanul cel bătrîn se lăsă în cele din urmă înduplecat:
- De îmi veţi asculta măcar acum sfatul, poate că se află
un mijloc de scăpare. Iată ce trebuie să facem: cînd se va
întoarce blestematul de vînător, prefăceţi-vă a fi moarte. Şi
cînd vînătorul va fi azvîrlit pe cea din urmă dintre noi
afară din cuib, va trebui să ne înălţăm în văzduh cu toatele
şi să ne luăm zborul.
Zis şi făcut. A doua zi în zori, vînătorul veni să-şi cerceteze
prada - cînd, ce-i văzură ochii? Toate gîştele zăceau pe
spate, ţepene. Atunci vînătorul, socotind că sînt moarte,
le slobozi din laţ şi le azvîrli una cîte una la pămînt. Iar gîştele
văzîndu-1 că se gătea a se da jos din copac - zvrrr ! - îşi
luară zborul, înălţîndu-se deasupra capului său şi lăsîndu-1
cu buzele umflate.
De aceea vă zic:
Tu a bătrînilor povaţă ş.a.m.d.

După ce ascultară povestea, păsările se duseră cu mic cu mare

la gîscanul cel bătrîn şi îi istorisiră necazul ploieruiui. Iar
gîscanul, după ce cugetă o vreme, le zise:
- Crai peste seminţia noastră este Garuda. Aşadară, se cuvine
să mergeţi la dînsul şi să vă plîngeţi de strîmbătatea ce vi s-a
făcut. Căci el îşi va pleca urechea la plîngerea voastră şi vă
va ajuta negreşit.
După ce-i mulţumiră, păsările purceseră în căutarea craiului lor
Garuda. Acesta tocmai fusese chemat de către binecuvîntatul
Vişnu, spre a-i sta într-ajutor într-o bătălie ce se purta între
zei şi duhurile necurate. Şi iată că tocmai atunci picară păsă­
rile, aruncîndu-i-se la picioare şi zicîndu-i:

90
- O, pasăre măiastră, în vreme ce mana ta te afli scăldat
în raza soarelui împărătesc, noi ne nevoim vieţuind pe pămînt
şi cîştigîndu-ne cu caznă viaţa cea de toate zilele. Şi din pricină
că sîntem astfel neputincioase şi lipsite de apărare, oceanul
ne-a răpit odraslele, tot ce avem mai scump pe lume. S-a
folosit de un vicleşug, ştiind că noi, biete făpturi firave ce
sîntem, trebuie să ne hrănim în taină ca să nu prinză vrăjmaşul
de veste şi să ne înhaţe. Căci măria ta, de bună seamă, ştii
zicala:
Cel slab să-şi ia nestrămutat
Al său tain la loc pitit,
Căci un berbec înfometat
De-un leu hain fu înghiţit.
- Cum asta? întrebă Garuda.
Atunci o pasăre mai vîrstnică prinse a-i istorisi:

POVESTEA LEULUI
• ŞI A BERBECULUI

Trăia odată într-un codru un berbec ce se despărţise de turmă.

Şi cutreiera pădurea fără teamă, ocrotit de platoşa sa de lină
si într-armat cu coarnele sale ascutite. Iată însă că într-o bună
' '
zi un leu, ce era stăpînul acelui codru şi avea un alai numeros,
se întîlni cu dînsul în vreme ce cobora la rîu să se adape. Şi la
acea privelişte neobişnuită, căci lina berbecului strălucea în
bătaia soarelui mîndră ca o platoşă de aur, leul se înspăimîntă:
<< Negreşit, această jivină e mai puternică decît mine, căci

altfel n-ar colinda de una singură prin aceste pustietăţi, fără

pic de teamă>>. Astfel că nu mai stătu mult pe gînduri şi îşi
luă tălpăşiţa.

91
Dar în altă zi se brodi ca leul să-l vază pe berbec păscînd
iarba ca smaraldul din covorul moale şi mătăsos al codrului,
şi pe dată îşi zise: << Cum? Dihania asta mănîncă iarbă ? Înseamnă
că puterea îi este pe potriva hranei >>.Astfel că se aruncă asupra
berbecului şi-l sfîşie pe dată.
De aceea zicem, măria ta:
Cel slab să-şi ia nestrămutat ş.a.m.d.

In vreme ce stăteau astfel la sfat, iată că se ivi un pristav de

la binecuvîntatul Vişnu, care grăi:
- Craiule Garuda, măria sa Vişnu îţi porunceşte să te înfăţişezi
neîntîrziat la curte.
La acestea Garuda îi vorbi cu semeţie:
- Cinstite sol, ce treabă să aibă măria sa cu un slujitor aşa
de neînsemnat ca mine?
- Mărite crai, zise pristavul, poate că în adevăr cel binecuvîntat
grăit-a cam aspru către tine. Dar se cuvine oare să te sume-
ţeşti înaintea împăratului cerurilor?
- Oceanul, locul de hodină al binecuvîntatului Vişnu, răpit-a
prin vicleşug ouăle ploierului, slujitorul meu. Pînă ce nu-l
voi pedepsi pentru această nelegiuire nu mă voi înfăţişa înaintea
împăratului cerurilor.
Cînd Vişnu află de la pristavul său că Garuda este miniat,
cugetă în sinea lui: << Se vede că e tare cătrănit, aşadară mai
cuminte este să mă duc chiar eu la dînsul spre a-l împăca
şi a-l aduce îndărăt la curte cu toată cinstea ce o merită atare
slujitor nepreţuit. >> Vorba ceea:
De vrei un slujitor cinstit,
Nu-l ocărî, nici ruşina,
Ci răsplăteşte-l însutit
Şi laudă credinţa sa.

Şi se duse pe dată la Garuda, care văzînd că însuşi stăpînul

său îi calcă în casă spre a-l împăca, se plecă adînc şi cu urni-
lintă
, înaintea sa si-i
, zise:

92
-0, binecuvîntate Vişnu, oceanul, plin de sine, din pricină
că este locul de hodină al măriei tale, a răpit prin vicleşug
ouăle slujitorului meu, ploierul, dîndu-mă astfel pe mine de
ruşine. De aceea întîrziat-am a mă înfăţişa la porunca măriei
tale, căci voiesc a-mi face mai întîi dreptate.
Auzind acestea, cel binecuvîntat grăi:
- O, fecior al lui Vinata, dreptatea se află de partea ta. Vino
împreună cu noi să dobîndim îndărăt ouăle răpite de ocean,
apoi să purcedem către sfînta noastră cetate cerească, spre
a ne împlini fără zăbavă îndatoririle zeeşti.
Garuda se supuse pe dată, iar cel binecuvîntat prinse a certa
oceanul, după care, potrivind o săgeată de foc la sfîntul său
arc, îl încordă strigînd:
- Ticălosule, pe dată să dai îndărăt ouăle ploierului, căci
de nu, te voi preface în ţărînă stearpă !
Oceanul se înspăimîntă de moarte, aduse ouăle la ţărm şi ie
dădu ploierului, precum glăsuia porunca lui Vişnu cel bine-
cuvîntat.
De aceea zic:
Vrăjmaşului pîn-a te bate ş.a.m.d.

Iar taurul prinse să şovăie şi-l iscodi pe Izbîndă:

- Spune-mi, rogu-te, frăţioare, care este chipul de-a se bate
al leului?
- Pînă acu, îi întoarse răspuns şacalul, el şedea fără grijă,
întins la soare pe o lespede de piatră. Însă, de îl vei vedea
astăzi şfichiuind văzduhul cu coada, ghemuit pe labele din-
dărăt, cu trupul încordat şi cu urechile ciulite, pîndindu-te
încă de departe, apoi să ştii că are de gînd să te piarză.
După care Izbîndă îşi luă rămas bun de la taur şi se duse la
prietenul său Obraz, spre a-i istorisi cele săvîrşite.
- Ei, ce lucruri împlinit-ai? îl iscodi Obraz.
- Iată, semănat-am vrajbă între dînşii.
- Cum aşa? se îndoi celălalt.
- Vei vedea în curînd urmările şi mă vei crede, îi dădu

93
răspuns Izbîndă. Dar se cuvine să păstrăm tăcere în ce pri-
veşte aceste uneltiri. Numai astfel avea-vom de cîştigat de
pe urma vrajbei lor. Chiar de fi-va ucis taurul, şi încă vom
ieşi cîştigaţi, căci ne vom alege cu hrană pentru o săptămînă
încheiată. Aşadară, să ne ţinem deoparte şi să vedem ce va urma.
După plecarea lui Izbîndă, Sprinţar prinse să se frămînte,
neştiind ce să facă: << De voi pleca într-alt loc, cugetă dînsul,
negreşit că o altă dihanie mai fioroasă îmi va face de petre-
canie. Cea mai bună cale de urmat e să mă duc la dînsul.
Poate că de-i voi cere oblăduirea, la vederea mea i se va îm-
blînzi sufletul şi-mi va cruţa viaţa. >>
Şi luînd această hotărîre, porni şovăielnic către Rugină, cu
cugetul tulburat. Cînd îl zări însă pe leu gătindu-se a sări
asupra sa, întocmai cum i-l înfăţişase şacalul, îi pieri toată
nădejdea şi se opri locului, zicîndu-şi: ,< Iată nestatornicia
domnilor. Vai, mie ! >>
Rugină la rîndul său, văzîndu-1 pe taur şovăielnic şi cu coar-
nele cumpănite ameninţător către dînsul, aidoma prezicerii
lui lzbîndă, nu mai stătu mult pe gînduri, ci se aruncă asupra
sa. Iar Sprinţar, măcar că fu sfîşiat de ghearele tăioase ale
leului, izbuti a-şi înfige coarnele în pîntecele acestuia, ţintu­
indu-l la pămînt, şi scăpă din strînsoare dindu-se îndărăt,
gata din nou de harţă.
Atunci Obraz, ce dimpreună cu Izbîndă privea de departe
lupta, plin de încordare, văzîndu-i astfel înroşiţi, aidoma
florilor sîngerii ale arborelui dhak, şi gata a se ucide, prinse
a-şi mustra tovarăşul:
- Iată ce-ai făcut, nefericitule ! Adus-a mare necaz asupra
noastră, vădindu-ţi deopotrivă desăvîrşita neştiinţă într-ale
dregătoriei. Biet nătîng ! umblat-ai cu limba scoasă după o
slujbă de sfetnic, fără a şti măcar că temeiul cîrmuirii este
împăcarea şi înţelegerea, nicidecum vrajba şi dezbinarea.
Ambiţia ta ne-a dus la pierzare, căci te-ai folosit cu strîmbă­
tate de înrîurirea ce-ai avut-o asupra stăpînului tău. Măcar
că te cheamă Izbîndă, la fel ca pe tătîne-tău, ţi-ai făcut de

94
ruşine numele şi neamul. Crezut-ai poate că, fiind fecior de
sfetnic, trebuie cu orice chip să moşteneşti virtuţile părin­
telui tău, dar iată că mîndria te-a împins a nesocoti pravilele
cele de căpătîi şi ne-a adus numai nenorocire. Dar, de stau
să cumpănesc mai bine, vina nu e a ta, ci a stăpînului nostru,
ce şi-a plecat urechea încrezîndu-se în vorbele tale proaste.
Şi iată cu ce preţ plăteşte nechibzuinţa de-a fi urmat sfaturile
tale rele. Căci, ticălos fără minte, l-ai îndemnat la fapte necu-
getate, minat numai de pizmă şi ambiţie, ştiindu-i pe alţii
răsfăţaţi şi îndrăgiţi de măria sa. Firea ta e uşuratecă şi plină
de răutate. Dar, iarăşi zic, e vina stăpînului nostru că s-a
încrezut în tine. Încă o dată se vădeşte ce mult înseamnă a
avea un sfetnic destoinic şi iscusit şi ce adevărată pacoste
e unul prost şi îngîmfat. Căci mult adevăr se află în stihurile:

Sfetnicul pe nume Vlagă

Dibui pe-al său potrivnic,
Şi fiind cu mintea-ntreagă
11 scăpă pe crai de schivnic.

- Cum asta? întrebă Izbîndă.

Atunci Obraz prinse a-i istorisi:

•
POVESTEA SCHIVNICULUI
CE-ŞI LĂSĂ TRUPUL PRE PĂMÎNT

A fost odată în ţara

Koshala o cetate ce se chema Cetatea
Neînvinsă. Şi-n acea cetate domnea un împărat pe numele
său Car-de-Luptă, al cărui tron era scăldat în razele orbi-
toare ale nestematelor din coroanele nenumăraţilor săi supuşi.

95
 Într-o zi, un gornic se înfăţişă înaintea sa şi, după ce se plo-
coni pînă la pămînt, îi zise:
- Măria ta, toţi craii codrilor s-au sculat împotriva împără­
ţiei, iar în fruntea lor se află temutul crai Vindhyaka. Numai
măria ta poţi să-i pedepseşti cum se cuvine.
Auzind acestea, împăratul îl chemă pe sfetnicul său Vlagă
şi-l trimise în fruntea unei oştiri numeroase împotriva crailor
codrului.
In răstimpul cît lipsi sfetnicul împăratului, în cetate se pri-
păşi un schivnic despuiat de veşminte. Şi-acest schivnic era
meşter iscusit şi prea învăţat cetitor în stele şi ştia toate tainele
înfricoşate ale lumii, precum şi soarta stăpînitorilor ei. Şi-n
scurtă vreme toţi tîrgoveţii prinseră a se uita în gura lui, de
parcă i-ar fi cumpărat cu aur ori pietre scumpe. Iar vestea
nemaipomenitei sale ştiinţe ajunse îndată şi la urechile împă­
ratului care, iscoditor din fire, îl chemă fără zăbavă la palat.
Îl pofti să şază la loc de cinste, într-un jilţ de abanos încru-
stat, şi prinse a-l iscodi:
- Adevărat este, sfinţia ta, că ştii a ceti gîndurile celor
din jur?
- Ţi-o voi dovedi pe dată, grăi schivnicul cel despuiat.
Şi prinse a-i împuia capul cu cîte-n lună şi-n stele, aşa chip
că în cele din urmă bietul împărat, zăpăcit pe de-a-ntregul,
fu cît pe-aci să-şi dea duhul din pricina curiozităţii. Şi astfel,
în mai multe rînduri, schivnicul îl tot ducea cu vorba, îară
să-i arate nici una din minunile sale. Într-un rînd însă, iată
că nu se mai înfăţişă la palat după obicei, ci veni tocmai a
doua zi, grăind către împărat:
- Măria ta, îţi aduc veşti bune. In zori, în vreme ce mă
aflam în chilia mea, îmi lepădai trupul acesta şi intrai în-
tr-altul, vrednic de împărăţia zeilor, împărtăşindu-mă în acest
chip din înţelepciunea lor veşnică. Şi le-am căzut atît de drag
zeilor, încît abia m-au mai lăsat să fac cale-ntoarsă pe pămînt.
În vreme ce mă aflam acolo, m-au rugat să te întreb şi pe
măria ta de sănătate din partea lor.

96
La auzul acestor vorbe ciudate, împăratul prinse a-l cerceta
nespus de mirat, nevenindu-i a crede:
- Cum asta? Chiar ai fost în împărăţia cerului? Şi te-au
întrebat zeii despre mine?
- O, slăvite împărate, înturnă răspuns pustnicul, acest lucru
îl împlinesc aproape zilnic.
Iar împăratul, minte slabă, îi dădu crezare. Astfel că părăsi
toate treburile ocîrmuirii şi ale haremului, petrecîndu-şi
vremea în sfat de mare taină cu schivnicul.
Aci ajunseseră lucrurile cînd Vlagă se întoarse în cetate, după
ce potolise răzmeriţa crailor codrului. Şi care nu-i fu mirarea
cînd văzu că împăratul uitase cu desăvîrşire de toate trebu-
rile împărăţiei şi stătea zăvorît în iatacul său, ţinînd sfat dim-
preună cu schivnicul. A doua zi se înfăţişă din nou la curte
dis-de-dimineaţă, se ploconi pînă la pămînt înaintea împăra­
tului, ce tot mai tăinuia cu schivnicul cel despuiat, şi-i zise:
- Măria ta, sîntem învingători. Fie ca zeii să te dăruiască
cu multă înţelepciune şi de-aci înainte !
După ce-l întrebă de sănătate, împăratul grăi:
- Dar pe unde ai umblat auzit-ai de sfinţia sa?
- Cum nu, dădu răspuns sfetnicul. Oare cine n-a auzit des-
pre dascălul cetitorilor în stele, a cărui faimă s-a împrăştiat
în toate cele patru colţuri ale lumii? Ba chiar mi-a ajuns pe
la urechi că acest vraci vestit s-ar fi suind la ceruri. Adevărat
să fie?
- Nimic mai adevărat, întări împăratul.
Iar schivnicul se vîrî şi el în vorbă:
- De cumva sfetnicul acesta e neîncrezător, o să vază minu-
nea cu ochii săi.
După care intră în chilia sa şi zăvorî uşa pe dinlăuntru.
Îndată ce-l văzu intrat în chilie, sfetnicul glăsui:
- Măria ta, va trece multă vreme pînă ce se va înturna?
- De ce eşti nerăbdător? îl mustră împăratul. Află că îşi
lasă trupul neînsufleţit în această chilie ş1 se întoarce cu altul,
dobîndit în ceruri. Adastă şi te vei încredinţa.

97
- Măria ta, dacă aşastau lucrurile, atunci porunceşte, rogu-te,
să mi se aducă o sarcină de vreascuri, spre a da foc acestei
chilii.
- Şi de ce, mă rog, să-i dăm foc? se miră împăratul.
- Pentru că, urmă sfetnicul, de îi vom arde trupul neîn-
sufleţit, sfinţia sa ni se va înfăţişa, de bună seamă, cu trupul
său cel nou, dobîndit în ceruri, la fel ca şarpele din poveste.
- Cum asta? îl întrebă împăratul.
Atunci Vlagă prinse a-i istorisi:

POVESTEA FETEI
CE SE MĂRITĂ CU UN ŞARPE

A fost odată un brahman pe numele său Credinţă Dreaptă,

ce trăia într-o anume cetate dimpreună cu soţia sa. Zeii nu
le dăruiseră nici o odraslă şi din această pricină femeia era
tare mîhnită şi înălţa necontenit rugi şi jertfe către cer, doar-
doar se va învrednici şi dînsa a zămisli un prunc. Şi iată
că într-o zi brahmanul îi zise:
- Bucură-te, draga mea. Căci în vreme ce înălţam jertfele
cuvenite întru naşterea unui prunc, o făptură nevăzută îmi
zise: << Brahmane, vei avea un prunc ce va fi fără seamăn în
lume prin frumuseţea şi virtuţile sale >>.
Auzind acestea, femeia brahmanului se bucură foarte şi grăi:
- Sfinţia ta, trag nădejde că acel duh ceresc îşi va ţine făgă­
duiala.
Şi numai ce rosti aceste vorbe, cît şi zămisli, iară la sorocul
cuvenit dădu naştere unui şarpe. Şi văzîndu-1, nu voi să auză
nici în ruptul capului de poveţele moaşelor de a-l azvîrli în

98
riu, ci ll lui, ll îmbiie, ll puse într-un leagăn şi-l hrini numai
cu lapte şi unt. Nu după multă vreme, şarpele crescu mare
şi voinic.
Iată ci într-o buni zi soaţa bnbmanului văzu pe un megieş
de-al lor gitindu-şi feciorul de nuntă, şi lacrămi amare prin-
seri a-i curge şiroaie pe obraji. Se duse pe dată acasă şi grăi
către bnbman:
- Sfinţia ta, de buni seamă ci mă despreţuieşti pentru
odrasla ce ţi-am dăruit şi de aceea nu te apuci a-l găti de nuntă.
- Nu grăi cu păcat, femeie, îi răspunse brahmanul. Cine
socoţi ci şi-ar da fata dupi un şarpe? Au voieşti, poate, să
ml afund în mlruntaiele pimîntului şi si-i rog pe Vasuki,
împăratul şerpilor, să-mi dea fata sa drept noră?
Auzind acestea, soaţa sa fu cuprinsă de neagră mjhnire şi
prinse a virsa lacrimi firă istov, plîngîndu-şi feciorul cel
nipăstuit.
Daci văzu ci nu poate ieşi nici cum la socoteală cu dînsa,
brabmanttl hotărî să-i faci pe voie. Işi lui dari o traistă cu merin-
de şi purcese la drum către alte meleaguri, spre a-i găsi şarpelui
mireasi. Şi după ce merse el vreme de trei luni încheiate,
iată ci ajunse la un tîrg pe numele său Kut-Kuta, ce se afla
într-o ţari foarte îndepirtată. Acolo se duse la o rubedenie
a sa ca să mîie peste noapte şi fu primit cu multă cinste,
îmbiiat, ospătat cu bucatele cele mai alese şi culcat într-un
aşternut moale şi curat.
1n zori, dupi ce se sculă, se duse să-şi ia rămas bun de
la gazdi, ce era şi dînsul bnbman.
Acesta ll iscodi:
- De nu ţi-i cu binat, friţioare, ce vînt te-a adus pe melea-
guri aşa depărtate?
- Iată, am bitut adta cale, didu răspuns celălalt, spre a
glsi o fată potrivită pentru feciorul meu.
- Dac:1-i aşa, grăi bnahmanul cel ospitalier, apoi am eu o
fată negrlit de frumoasă şi, de vreme ce t.e cunosc de multă
vreme ca pe un om de ispravi, ca să nu mai punem la soco-

99
teală că sîntem rubedenii, sînt gata să ţi-o dau, dimpreună
cu zestrea cuvenită.
Atunci brahmanul îi mulţumi şi, luînd fata împreună cu
zestrea ei, făcu cale-întoarsă către casă, cu mare alai. Iar ...:înd
megieşii brahmanului zăriră acea frumuseţe de fată, holbară
ochii cît cepele şi grăiră către însoţitorii ei:
- Cum vă lasă inima, afară numai de nu sînteţi cumva în
toate minţile, să daţi asemenea mîndreţe de fată după un şarpe?
Auzind acestea, rubedeniile ei mai vîrstnice se tulburară şi
voiră pe dată s-o ducă îndărăt la părinţi, s-o izbăvească de
asemenea lighioaie spurcată. Insă fata se împotrivi zicîndu-le:
- Nu vă mai omorîţi cu firea, căci făptuiţi un păcat de
moarte de vă luaţi înapoi cuvîntul dat. Ş-apoi este o vorbă:
Ursit ce e a se-ntîmpla pe lume
Întocmai se întîmplă negreşit;
Nici zeii chiar n-au mai avut ce spune
Cînd bietul papagal s-a prăpădit.
- Cum asta? o întrebară însoţitorii.
Atunci fata prinse a istorisi:

•
POVESTEA BIETULUI PAPAGAL

Avea odată zeul Indra un papagal pre numele său Bobocel.

Şi-acest papagal era neasemuit de înţelept şi plin de virtuţi.
Şi într-o bună zi, în vreme ce hodinea în palma măritului
Indra, înfiorat de atingerea zeească, şi recita nişte stihuri
din sfintele cărţi, Ramayana şi Mahabharata, iată că-l zări
pe Yama, zeul morţii, ce venise a se închina înaintea tronului

100
ceresc, la vremea sorocită. Şi pe dată bietul papagal se făcu
nevăzut. Atunci tot măritul sobor de zei îl iscodi:
- De ce te-ai pitit, rogu-te, după tronul cel împărătesc,
nevrînd să dai ochi cu zeul morţii?
- Cum să nu fug, grăi papagalul, de cel ce pricinuieşte rău
tuturor făpturilor muritoare?
Auzind acestea, cu toţii voiră să-l liniştească, astfel că-i ziseră
lui Yama:
- Mărite Yama, te rugăm fă-ne hatîrul şi nu-l ucide pe
acest papagal.
- Mie nu-mi stă în putere să vă-mplinesc ruga, înturnă
răspuns Yama. Numai Timpul poate hotărî acest lucru.
Şi zeii luară papagalul, se înfăţişară înaintea Timpului şi-l
rugară să-i cruţe viaţa, la care Timpul grăi:
- Numai Moartea poate să vă împlinească dorinţa. Mer-
geţi, rogu-vă, la dînsa.
Dar îndată ce se înfăţişară înaintea Morţii, papagalul îşi dădu
duhul cît o văzu, şi toţi zeii se-ntristară nespus văzînd neno-
rocita întîmplare.
- Ce-nsemnă asta? îl întrebară ei pe Ya.ma.
- Nimic, întoarse Ya.ma răspuns. Doar că i-a fost sortit să-şi
dea duhul numai la vederea Morţii.
Atunci zeii se-ntoarseră neputincioşi în împărăţia lor din
cerun. De-aceea zic:
Ursit ce e a se-ntîmpla pe lume ...
- Apoi, nu voiesc ca tatăl meu să fie învinuit de purtarea
neascultătoare a fiicei sale.
Şi fata ceru îngăduinţa rubedeniilor a se însoţi cu şarpele.
Îndată după cununie, ea se arătă plină de dragoste faţă de
dînsul, hrănindu-l cu lapte şi alte bunătăţuri. Şi ce să vezi?
Într-o noapte şarpele ieşi din sipetul său încrustat de abanos,
unde-i făcuse soaţa sa culcuşul, şi se sui în pat lîngă dînsa.
Dar ea strigă înspăimîntată:
- Cine este? Căci soţul meu e şarpe, şi nu făptură omenească.

103
Şi socotindu-l a fi un străin, sări pe dată din pat şi, tremurînd
din toate mădularele, dădu să fugă din iatac, cînd il auzi grăind:
- Nu te teme, iubita mea, sînt eu, bărbatul tău.
Şi ca s-o încredinţeze de acest lucru se-ntoarse îndărăt şi
intră numaidecît la loc în trupul său de şarpe, după care ieşi
din nou şi veni către dînsa. Iar fata, văzîndu-1 atît de tînăr
şi de chipeş, pe cap cu o coroană bătută în aur şi nestemate,
împodobit în fel şi chip cu brăţări, inele de aur şi pietre
scumpe, îi căzu la picioare plină de dragoste şi uimire. Atunci
tînărul o ridică şi o prinse în braţe cu mare bucurie.
Acum, tătîne-său, brahmanul, trezindu-se în zori, văzu
minunea şi prinse a cugeta: << Nu voi a-mi mai vedea feciorul
intrînd la loc în trupul său cel spurcat >>. Astfel că luă pielea
de şarpe lepădată de tînăr şi-o azvîrli în foc.
Dimineaţa, brahmanul şi soaţa sa, cuprinşi de nemărginită
bucurie, arătară lumii întregi odorul lor chipeş fără seamăn,
şi tuspatru trăiră fericiţi pînă la adînci bătrîneţi.
După ce sfetnicul Vlagă îi istorisi această întîmplare, împă­
ratul se învoi a da foc chiliei în care se afla pustnicul cel des-
puiat, şi pe dată îl prefăcu în cenuşă.
De aceea zic :
Sfetnicul pe nume Vlagă...

După care Obraz îl certă mai departe pe Izbîndă:

- Biet zevzec! Atari oameni se cheamă a fi adevăraţi sfet-
nici, şi nu stîrpituri ca tine, ce se împopoţonează doar cu
acest nume, fără a avea virtuţile cuvenite. Şi cum firea ta
e ticăloasă din născare, nu-ţi vei schimba năravul cîte zile
vei avea. Drept aceea zadarnic îmi irosesc vremea povăţuin­
du-te de bine, căci nu-ţi vei pleca nicicînd urechea la
zisele mele. Vorba ceea:
Precum un cuţitaş neputincios
Se poticneşte-n piatra tare,
Tot astfel şi povaţa cu folos
La proşti nu aftă ascultare.

104
- Cum asta? întrebă Izbîndă.
Atunci Obraz prinse a-i istorisi:

PILDA MAIMUŢOIULUI CELUI ÎNDĂRĂTNIC

Odată, într-un codru, o ceată de maimuţe dădu peste un

licurici. Şi cum era iarnă şi le clănţăneau dinţii în gură de
frig, zărind acea gîză, maimuţele socotiră c-ar fi o scînteie
cu care ar putea s-aprinză focul. Astfel c-o luară cu multă
băgare de seamă şi o puseră subt un morman de frunze veştede
şi gătejuri uscate, apoi îşi întinseră labele, frecîndu-le una
de alta deasupra focului închipuit, se scărpinară, se întoarseră
cînd pe o parte cînd pe alta, cătînd a se înşela că s-au mai
încălzit. Ba una din ele, mai friguroasă, chiar prinse a sufla
cu multă răbdare asupra licuriciului, crezînd că astfel va
atîta focul.
''
Văzînd isprava maimuţelor, o păsărică pe numele ei Vîrf-
de-ac, împinsă la pierzanie de o soartă haină, se pogorî din
cuibul ei şi, poposind lîngă maimuţoi, îi zise:
- Iubite prietene, nu te mai osteni în zadar. Ceea ce vezi
nu este nicidecum un tăciune, ci un licurici.
Maimuţoiul nici n-o băgă în seamă şi se porni să sufle şi mai
abitir asupra licuriciului. Dar Vîrf-de-ac nu se lăsă păgubaş
şi iarăşi încercă să-l oprească. Ba chiar se apropie de maimuţoi,
ţipîndu-i în ureche pînă ce acesta, înfuriat că nu-i dă pace,
o înşfăcă şi o trînti de o piatră, făcînd-o mici fărîme. De aceea zic:
Precum un cuţitaş neputincios ş a.m.d.

105
Aşijderea, ifoselor tale de dregător înţelept şi priceput li se
potrivesc stihurile :

Mintosul Cuget-Strîmb se chibzui

Pe tatăl său într-un copac să-l suie,
Şi-ăst fel pe Cuget-Drept să mi-l răpuie;
Pedeapsa însă iute şi-o primi.

- Cum asta? grăi Izbîndă.

Atunci Obraz prinse a-i istorisi:

POVESTEA LUI CUGET-DREPT

ŞI CUGET-STRÎMB

Trăiau odată, într-un tîrg depărtat, doi feciori de neguţător,

pre numele lor Cuget-Drept şi Cuget-Strîmb. Şi într-o bună
zi cei doi prieteni hotărîră să plece în lume spre a se înavuţi,
Şi după ce merseră cale lungă, ajunseră într-un codru, unde,
la rădăcina unui copac, Cuget-Drept avu norocul să găsească
o ulcea cu o mie de galbeni, ce fusese tăinuită acolo de un
pustnic, cu multă vreme înainte. Şi ţinînd cei doi sfat, hotărîră
a face cale-întoarsă către casă, de vreme ce-şi împliniseră
dorinţa. Cînd ajunseră aproape de tîrgul lor de baştină, Cuget-
Drept zise:
- Iubite prietene, a ta să fie jumătate din această comoară.
Ia-ţi, rogu-te, partea, spre a ne înfăţişa amîndoi cu deopotrivă
vrednicie înaintea părinţilor şi prietenilor noştri.
Dar Cuget-Strîmb, gîndindu-se cum să-şi înşele mai bine
tovarăşul, îi zise:

106
- Atîta vreme cît vom stăpîni împreună această comoară
vom fi uniţi, iar prietenia noastră nu va cunoaşte dezbinare.
Mai cuminte ar fi, aşadară, să luăm fiecare cîte o sută de galbeni
şi să îngropăm restul într-un loc tăinuit. Sporirea ori împu-
ţinarea acestei averi ne va sluji drept dovadă a virtuţii noastre.
Cuget-Drept, fiind curat la suflet, nu bănui cîtuşi de puţin
că tovarăşul său pune la cale o înşelăciune. Drept care se
învoi pe dată să facă întocmai şi, după ce luară fiecare cite o
sută de galbeni, îngropară comoara într-un loc tăinuit, în
apropierea tîrgului, şi se înturnară acasă. Nu după multă
vreme, Cuget-Strîmb îşi irosi partea sa, căci avea meteahna
de a risipi banii pe te miri ce, fără a se învrednici să-i sporească
trudind în chip cinstit. Astfel că cei doi hotărîră să mai ia
cite o sută de galbeni fiecare. În răstimp de un an Cuget-
Strîmb îi cheltui şi pe aceştia, drept care îşi zise:<< De voi
împărţi iarăşi cu dînsul frăţeşte două sute de galbeni, vor
rămîne numai patru sute. Mai bine ar fi să-i iau pe toţi, căci
altfel n-am să mă aleg cu nimica. >> Zis şi făcut. Se duse de
unul singur la locul unde se afla ascunsă comoara, o dezgropă
şi o luă cu dînsul, şi după ce trecu o lună se duse la tovarăşul
său şi-i zise:
- Iubite prietene, hai să împărţim frăţeşte şi ceea ce a mai
rămas din comoară.
Cuget-Drept se învoi şi plecă dimpreună cu prietenul său la
locul comorii. Săpară ei ce săpară, dar ia comoara de unde
nu-i. Atunci neobrăzatul de Cuget-Strîmb prinse a se văicări
de mama focului, lovindu-şi fruntea de ulceaua deşartă şi
strigînd:
- Unde-mi sînt galbenii? De bună seamă, Cuget-Drept,
că tu i-ai luat. Dă-mi partea mea îndărăt, rogu-te. De nu,
te voi duce înaintea Divanului de judecată.
- Taci, cline ticălos! îi zise celălalt. Numele meu e Cuget-
Drept, aşadară nu pot făptui asemenea furtişaguri.
Dar Cuget-Strîmb o ţinea una şi bună. Astfel că amîndoi
se duseră de se înfăţişară înaintea Scaunului de judeţ şi istorisiră

107
de-a fir-a-păr toată tărăşenia.
Iar juzii, auzind pricina, hotărîră
să-i pună la cazne spre a afla pe cel vinovat. Speriat, Cuget-
Strîmb grăi:
- Această hotărîre nu e dreaptă, căci iatăcumglăsuiescpravilele:
<< Cea mai bună mărturie e slova scrisă, apoi martorii ce-au

fost de faţă sau auzit-au pricina, şi numai de nu se află altă

cale, fi-vor căzniţi împricinaţii spre a se dovedi cel vinovat. >> În
pricina de faţă eu iau drept martor pe zîna acelui codru. Ea
vă va destăinui care dintre noi este cel vinovat.
- Fie precum zici, se învoiră juzii. Să mergem dară cu toţii
în codru mîine, în zori, spre a afla adevărul curat.
Şi după ce primiră cuvenita răscumpărare, îi sloboziră să
meargă pe la casele lor pînă a doua zi. Ajungînd acasă, Cuget-
Strîmb îl rugă pe tătîne-său să-i stea într-ajutor:
- Tătucă, galbenii sînt ca şi ai mei. Nu-i trebuinţă decît ca
dumneata să rosteşti o singură vorbă. Chiar în noaptea
asta te vei ascunde în copacul la rădăcina căruia aflatu-s-a
comoara. Şi-n zori îmi vei sluji drept martor înaintea juzilor.
- Feciorul meu, grăi neguţătorul, plănuirea ta nu-i de fel
înţeleaptă şi ne va duce la pierzanie, precum păţit-a stîrcul
cu mangusta.
- Cum asta? întrebă Cuget-Strîmb.
Atunci tătîne-său prinse a-i istorisi:

-.-
Â

PILDA UNUI LEAC MAI RĂU CA BOALA

A fost odată un stol de stîrci ce-şi făcuseră sălaş într-un smo-

chin bătrîn din desişul unui codru. Şi într-o scorbură, la
rădăcina smochinului, se oploşi într-o bună zi un şarpe negru,

108
ce prinse nărav a înghiţi toţi puii de stîrci, înainte de a învăţa
să zboare. Şi azi aşa, mîine aşa, pînă ce stîrcii începură a se
tîngui, chitindu-se cum să scape de vrăjmaşul lor cel ticălos.
Întru acestea, unul dintr-înşii se duse plin de mîhnire la malul
iazului, unde îşi agonisea hrana zilnică, şi prinse a vărsa lacrimi
amare. Iar un rac, văzîndu-1, îl întreabă:
- Ce năpastă te-a lovit, frăţioare, de boceşti aşa amarnic?
- Prietene, grăi stîrcul, ce alta aş putea face? Căci soarta
îmi e potrivnică. Iată, pruncii mei şi ai rubedeniilor mele fură
iarăşi înghiţiţi de şarpele hain, ce s-a oploşit la rădăcina smochi-
nului nostru. Sfătuieşte-mă, rogu-te, se află oare o cale spre
a-l da pierzării?
Auzind acestea, racul cugetă în sinea sa: <• De stăm şi judecăm,
el e vrăjmaşul firesc al stirpei noastre, aşadară de ce l-aş ajuta?
Mai cuminte este să-i dau asemenea sfat, încît să piară şi
el şi tovarăşii săi. >> Drept care îl povăţui:
- Iată ce se cuvine să faci: presară peştişori de-a lungul
cărării, de la vizuina unei manguste pînă la scorbura
şarpelui. Atunci mangusta va înfuleca peştişorii unul cîte
unul, pînă ce va da de scorbura şarpelui, se va lua la luptă
cu dînsul şi-l va ucide negreşit.
Stîrcul îi mulţumi pentru povaţă şi făcu întocmai. Dar după
ce ucise şarpele cel negru, mangusta înfulecă şi toţi stîrcii
cîţi se aflau în sălaşul din smochin.
Dar Cuget-Strîmb nu luă în seamă sfatul părintesc şi pe la
miezul nopţii îşi ascunse tatăl în locul ştiut. În zori, ticălosul
se sculă, se primeni şi plecă dimpreună cu juzii şi cu Cuget-
Drept la locul cu pricina. Acolo prinse a răcni cît îl ţinea gura :
- O, binecuvîntată zînă a acestui codru, grăieşte, rogu-te,
care din noi este cel vinovat:
Atunci tatăl său, pitit în scorbură, îşi prefăcu glasul şi zise:
- Oameni buni, Cuget-Drept a şterpelit comoara.
Juzii făcură ochii cît cepele la auzul acestei mărturii vrednice
de mirare şi prinseră a chibzui ce pedeapsă să-i dea lui Cuget-
Drept.

10 9
În ăst timp, Cuget-Drept strînse nişte găteje şi frunze uscate
de prin pădure, le grămădi la rădăcina copacului şi le
dădu foc.
Cînd flăcările cuprinseră copacul, tatăl lui Cuget-Strîmb se
repezi afară din scorbură, tuşind de mama focului, mai mult
mort decît viu din pricina arsurilor.
Şi toţi se porniră a-1 întreba:
- Ce înseamnă asta, frate? Ce cătai în scorbura aceea? Atunci
sărmanul neguţător răspunse:
- Numai fecioru-meu, Cuget-Strîmb, e de vină. Şi urmă
a le istorisi întreaga tărăşenie.
Iar juzii dădură poruncă străjerilor să-l spînzure pe Cuget-
Strîmb chiar de craca acelui copac - drept pedeapsă pentru
nelegiuirile sale - iar pe Cuget-Drept îl copleşiră cu laude
şi daruri.
De aceea zic:

Mintosul Cuget-Strîmb se chibzui . ..

După care Obraz îşi urmă mustrarea:

- Făcut-ai şi tu asemenea lui Cuget-Strîmb, şi din prea
multă iscusinţă ţi-ai dus stăpînul la pierzanie. Unde mai pui
că o făptură făţarnică de soiul tău aduce primejdie tuturor
celor din jur, aşadară mai cuminte este să mă feresc şi eu
de uneltirile tale. De vreme ce ţi-ai înşelat stăpînul, care te
hrăneşte şi te oblăduieşte, atunci ce mai plătesc pentru tine
celelalte făpturi? Nici cît o ceapă degerată, căci e o vorbă:

De bieţii şoareci au putut să roadă

Cîntarul cel vîrtos din fier lucrat,
Atunci e pentr-un şoim uşoară pradă
Un elefant, darmite un băiat!

- Cum asta? întrebă Izbîndă.

Atunci Obraz prinse a-i istorisi:

110
 POVESTEA ŞOARECILOR CE ROD FIER

A fost odată, într-un tîrg, un neguţător pre numele său Naduk,

ce îşi pierdu tot avutul şi hotărî să-şi ia lumea în cap. Din
tot ce avusese în casă îi mai rămăsese un cîntar de fier ce
măsura pînă la o mie de ocale. Şi pe acesta, înainte de a pleca
în lume, îl zălogi unui neguţător pre numele său Lakşman.
Şi după ce colindă vreme îndelungată lumea-n lung şi-n
lat, se-nturnă în cetatea sa de baştină şi se duse la Lakşman.
- Prietene, îi zise el, înapoiază-mi, rogu-te, cîntarul meu
cel de fier.
- Jupîne Naduk, cîntarul domniei tale a fost ros de şoareci.
La care Naduk îi zise:
- Prietene, dacă aşa stau lucrurile, nu e vina ta. Nimic pe
lumea asta nu e veşnic. Să uităm dară toată tărăşenia. Iată, mă voi
duce la rîu să mă scald. Lasă-l, rogu-te, pe feciorul tău să
vie cu mine spre a-mi păzi veşmintele în vreme ce mă-mbăiez.
Cum Lakşman avea mustrări de cuget din pricina cîntarului,
îşi chemă feciorul, care se învoi bucuros să-l însoţească pe
Naduk la rîu. Ajungînd acolo, Naduk se scăldă după pofta
inimii, apoi îl luă pe feciorul neguţătorului şi-l vîrî într-o
peşteră, prăvălind un pietroi uriaş asupra intrării. După care
se întoarse la Lakşman.
Acesta, văzîndu-1 că vine fără fecioru-său, îl întrebă:
- Prietene Naduk, unde mi-e feciorul? De ce nu s-a întors
de la rîu împreună cu domnia ta?
- Iubite Lakşman, grăi Naduk, un şoim l-a înşfăcat în gheare,
în vreme ce mă scăldam, şi şi-a luat zborul cu dînsul.
- O, Naduk ! strigă neguţătorul. Ce minciună sfruntată !
Cum poate un şoim să răpească un băiat atît de mare ca fecioru-
meu?
- Dar atunci, cum putură şoarecii să roază un cîntar de fier?
îi întoarse vorba Naduk. De vrei să-ţi recapeţi băiatul, înapo-
iază-mi cîntarul.

113
După multă ceartă hotărîră să se înfăţişeze la judecată,unde
Lakşman prinse a-şi smulge părul din cap şi a striga cît îl
ţinea gura:
- Ajutor, cinstiţi juzi! Ce faptă crîncenă ! Naduk, aci de
faţă~ mi-a răpit feciorul.
Şi cînd juzii îl cercetară pe Naduk, acesta le zise:
- N-am ce face ! În vreme ce mă scăldam în rîu, un şoim
s-a înălţat cu dînsul în văzduh chiar subt ochii mei, răpindu-l
de pe mal.
- Ei, Naduk, grăiră juzii, nu spui adevărul. Cum poate un
şoim să răpească un băiat de cincisprezece ani ?
Atunci Naduk începu să rîză:
- Cinstiţi juzi, ascultaţi, rogu-vă, aceste stihuri:

De bieţii şoareci au putut să roadă

Cîntarul cel vîrtos din fier lucrat,
Atunci e pentr-un şoim uşoară pradă
Un ele/ant, darmite un băiat.

- Cum asta? se mirară juzii.

Şi Naduk le istorisi păţania sa cu cîntarul. Iar juzii, după
ce ascultară istoria, se veseliră foarte şi porunciră lui Lakşman
să-i înapoieze cîntarul în schimbul feciorului său.
Şi după ce îşi isprăvi povestea, Obraz urmă:
- Zevzecule ! Sînt încredinţat că nici acum nu-ţi pleci urechea
la vorbele mele, căci poveţele sînt folositoare numai pentru cei
ce vor să le urmeze, pe cîtă vreme tu eşti surd şi mut
ca un pietroi şi la fel de necugetător şi neclintit. De ce m-aş
strădui să te dăscălesc? Şi nici în preajma ta nu voi mai vieţui
de-aci înainte, căci cine ştie ce nenorocire mi se poate întîmpla,
numai şi numai din pricină că mă alătur fără voia mea fap-
telor tale. Adevărate sînt vorbele unei istorii vechi:

Eu fui de pustnici tngrijit,

Iar dînsul de tîlhari răpit.

114
 Eu m-am deprins cu vorb-aleasă,
El-cu purtare ticăloasă.
- Cum asta? grăi Izbîndă.
Atunci Obraz prinse a-i istorisi pilda:

URMĂRILE INV ĂŢ ĂTURII

A fost odată un papagal ce avea doi feciori. Intr-o bună zi,

în vreme ce se afla plecat în codru după hrană, cei doi feciori
ai săi fură prinşi de un tîlhar. Unul din ei izbuti să scape,
cu voia sorţii, din mîinile tîlharului, dar celălalt fu zăvorît
într-o colivie şi învăţat să cuvînte. Iar cel dintîi, colindînd
prin codru în căutarea cuibului părintesc, se întîlni cu un
pustnic ce-l luă şi-l duse la schitul său, unde-l îngriji cu multă
dragoste şi-l învăţă aşijderea să vorbească.
Intr-o zi se întîmplă ca un crai, al cărui armăsar se speriase
şi-l dusese în goană departe de alaiul său, să ajungă pe meleagu-
rile unde hălăduiau tîlharii cei de codru. Iar papagalul, cît
îl zări pe crai, că şi începu să cîrîie:
- Săriţi, săriţi, stăpînii mei ! Iată, vine un om călare pe un
armăsar. Legaţi-l fedeleş şi faceţi-i de petrecanie!
Atunci craiul, înspăimîntat de vorbele papagalului, dădu
pinteni armăsarului şi-o luă la goană prin codru. Şi rătăcind
el aşa, nu peste multă vreme dădu peste un alt papagal, aidoma
celui dintîi, care prinse a grăi:
- Pofteşte, rogu-te, slăvite crai, în ăst sfînt lăcaş şi te hodineşte
după pofta inimii. Astîmpără-ţi setea cu apa noastră rece de

115
izvor şi ospătează-te cu poamele noastre cele dulci. Ieşiţi în
calea sa, o, schimnici, şi arătaţii cuvenita cinstire.
Auzind aceste vorbe, craiul făcu ochii mari, mirîndu-se şi
cugetînd în sinea sa care să fie înţelesul acestor lucruri.
- In altă parte a acestui codru, îi zise el papagalului, am
întîlnit un papagal ce semăna leit cu tine, care era însă hain
la suflet şi ţipa din răsputeri: << Legaţi-l şi faceţi-i de petre-
came >>.
Papagalul se dumiri că acela trebuie să fi fost chiar frăţine-său
cel răpit de tîlhari şi prinse a-i istorisi craiului povestea vieţii
lor.
De aceea zic:

Eu fui de pustnici îngrijit ş. a. m. d.

Şi-apoi numai tovărăşia cu tine este un lucru vrednic de

osîndă, căci:

Mai bine înţelepţi duşmani,

Decît prieteni gugumani:
Tilharul dovedi bun simţ,
Maimuţa omorî pe pn·nţ.

- Cum asta? întrebă Izbîndă.

Atunci Obraz prinse a-i istorisi două pilde într-una singură:

VRĂJMAŞUL CEL lNŢELEPT

A fost odată un prinţ ce legă prieteşug cu un fecior de negu-

ţător şi cu unul de sfetnic. Nu trecea zi fără ca tustrei să se

116
întilnească şi să-şi petreacă vremea împreună, prin grădinile
şi templele cetăţii.
Incetul cu încetul, prinţul se arătă a dispreţui meşteşugul
armelor, al cîrmuirii şi al vînătorii, pînă ce, într-o bună zi,
tătîne-său, craiul, îl certă zicîndu-i că nu se vădeşte a fi vrednic de
domnie. Prinţul le împărtăşi prietenilor săi ocara ce i-o zvîrlise
craiul şi-i îndemnă:
- Hai să plecăm în lume şi să dovedim că nu sîntem chiar
atît de nevrednici precît ne socotesc unii.
Ceilalţi se învoiră şi tustrei prinseră a se sfătui încotro s-o
apuce. Feciorul neguţătorului grăi cel dintîi:
- Precum ştiţi, nu poţi făptui nimic în lumea asta fără să
ai punga doldora de bani. Aşadară, s-ar cuveni ca mai întîi
să mergem la Muntele Fermecat, unde vom găsi sumedenie
de pietre nestemate, şi vom putea trăi după pofta inimii.
Zis şi făcut. Purceseră pe dată la drum şi nu după multă
vreme ajunseră la Muntele Fermecat, unde întîmplarea făcu
ca fiecare dintr-înşii să găsească un giuvaer nepreţuit, mare
cît o alună. Atunci cei trei prieteni se aşezară din nou la sfat.
Acum grăi feciorul de sfetnic:
- Precum ştiţi, eu sînt fecior de sfetnic, aşadară m-am
învrednicit a născoci o mijlocire a ne păzi giuvaerurile de
tîlharii ce, fără îndoială, hălăduiesc prin aceste pustietăţi.
Anume să le înghiţim şi să le purtăm în pîntece pînă ajungem
într-un loc umblat. In ăst chip, nu vom cădea pradă şarla­
tanilor, tîlharilor de drumul mare sau altor oameni de acest soi.
La vremea prînzului fiecare îşi vîrî giuvaerul său în mîncare
şi-l înghiţi. Dar în vreme ce făptuiau acestea, un tîlhar, care
se hodinea pe creasta muntelui, îi zări şi cugetă în sinea sa:
'< Ia te uită ! şi eu care am colindat muntele ăsta blestemat
vreme de o săptămînă, fără să găsesc nici urmă de nestemate.
Mă voi prinde tovarăş cu dînşii şi îndată ce, răzbiţi de oste-
neală, se vor culca şi vor aţipi, îi voi spinteca şi le voi lua
nestematele. >> Cu acest gînd se pogorî de pe munte, îi ajunse
din urmă şi le zise :

117
 - Oameni buni, mi-e teamă să umblu de unul singur prin
aceste locuri pustii. Lăsaţi-mă, rogu-vă, să mă alătur domniilor
voastre spre a călători împreună.
Cei trei prieteni se învoiră pe dată, căci era lucru cuminte
să fie mai mulţi, spre a se apăra de primejdiile acelui codru.
Şi-astfel tuspatru purceseră la drum împreună.
În acel codru, nu departe de poteca pe care mergeau ei, se
afla un cătun de oameni certaţi cu legea, pitit într-un luminiş
şi înconjurat de junglă deasă.
În vreme ce treceau pe la marginea cătunului, drumeţii noş­
tri văzură sumedenie de colivii în cari se aflau tot soiul de
păsări, deoarece căpeteniei acelor tilhari îi plăceau mai mult
zburătoarele şi le cunoştea graiul.
Îndată ce-i zări, o pasăre măiastră prinse a cînta din răsputeri.
Iar căpetenia pricepu îndată cîntul păsării ~i le zise plin de
bucurie fîrtaţilor săi:
- Aflaţi că astă pasăre măiastră îmi spune că drumeţii
de colo au la dînşii pietre nestemate. Aşadară, daţi fuga şi
puneţi mina pe ei fără zăbavă.
Tîlharii îi împliniră pe dată porunca şi-i aduseră pe tuspatru
legaţi fedeleş. Căpetenia îi despuie de veşminte cu mina sa,
dar nu află nimic asupra lor. Atunci îi slobozi să plece în
drumul lor numai c-o zdreanţă legată în jurul şoldurilor.
Dar pasărea cea blestemată prinse a ciripi acelaşi cînt, drept
care căpetenia îi înturnă din drum şi-i cercetă cu mai multă
străşnicie. Şi, negăsind nici urmă de nestemate, le dădu
drumul, dar pasărea cîntă iarăşi, cu şi mai mult foc, acelaşi
viers.
Căpetenia îi chemă iarăşi îndărăt şi prinse a-i iscodi:
- Iată, această pasăre măiastră nu minte niciodată. Acum
îmi dă de ştire că aveţi asupra voastră niscai pietre scumpe.
Unde le-aţi tăinuit?
- De-am fi avut asupra noastră asemenea bogăţie, grăi feciorul
de sfetnic, ai fi aflat-o pînă acum negreşit, căci ne-ai cercetat
cu de-amănuntul atît veşmintele cit şi trupul.

118
- Dacă pasărea o ţine una şi bună, îi dădu răspuns căpetenia,
înseamnă că nestematele se află în burţile voastre. Aşadară,
de nu vă înduplecaţi a mi le da de bună voie, mîine în zori
vă voi spinteca şi mi le voi lua singur.
Şi dădu poruncă să fie zăvorîţi tuspatru într-o hrubă afundă,
puind şi o strajă înaintea porţii. Atunci tîlharul ce fusese
închis dimpreună cu ceilalţi prinse a se frămînta: << Mîine
în zori, ticălosul acela va spinteca pîntecul tovarăşilor mei,
şi, cînd va afla asemenea frumuseţe de nestemate la dînşii, ·
nu va pregeta de fel să mă căsăpească şi pe mine. Astfel că
orice s-ar întîmpla voi muri negreşit. Atunci ce să fac? Mai
înţelept ar fi, de vreme ce tot nu voi afla scăpare, să cer
îngăduinţă acestui ticălos să fiu eu jertfit cel dintîi, şi astfel
să cerc a-i izbăvi pe cei ce eu însumi voiam să-i ucid. Căci
de-mi va despica burta şi nu va afla nimic înlăuntru, oricît
ar fi de lacom şi de nelegiuit, tîlharul acela îi va socoti şi pe
ceilalţi la fel de săraci şi nu-şi va mai încărca cugetul în chip
zadarnic cu altă moarte de om. Unde mai pui că astfel, dăru­
indu-le tovarăşilor mei viaţa pe care vciam să le-o răpesc,
îmi voi înlesni, printr-o faptă bună, renaşterea într-un
trup mai curat şi mai puţin păcătos. Să mor, aşadară, ca un
înţelept, măcar că mi-am făcut-o cu mina mea, urmînd pe
aceşti călători cu gînd a-i pierde şi a-i jefui. >>
Şi tot cugetînd astfel, iată că se iviră zorile. La răsăritul soarelui,
căpetenia se găti a-i despica pe cei trei prieteni, cînd hoţul
îşi înălţă braţele către dînsul şi îl rugă plin de umilinţă:
- Nu pot să privesc cum sînt spintecaţi fără vină aceşti fraţi
ai mei. Ai milă şi taie-mă pe mine mai întîi.
Căpetenia se învoi pe dată, dar spintecîndu-1 nu găsi nici
urmă de piatră scumpă în pîntecul său. Atunci se căi amarnic
pentru fapta sa şi strigă:
- Vai mie ! M-am lăsat minat de-o lacomă pornire, înşelat
fiind şi de cîntul păsării aceleia ticăloase, săvîrşind astfel o
faptă crîncenă. Fără îndoială că nici în pîntecul tovarăşilor
săi nu voi afla mai multe nestemate ca la ăst nefericit.

119
Şi zicînd acestea, căpetenia îi slobozi pe cei trei prieteni să
meargă în drumul lor, măcar că blestemata pasăre nu conte-
nea cu cîntul ei vestitor de nestemate.
Astfel scăpară nevătămaţi, prin înţelepciunea şi bunătatea
unui vrăjmaş. Şi după ce merseră o vreme prin acel codru
pustiu, ajunseră în cele din urmă la un tîrg, unde erau de-acum
slobozi de orice primejdie.
De aceea zic:
Mai bine înţelepţi duşmani ş.a.m.d.

Şi prmse a-i istorisi mai departe:

UN PRIETEN NĂTÎNG

In tîrg vîndură cele trei nestemate, iar galbenii dobîndiţi

fură puşi înaintea prinţului. Acesta le împărtăşi gîndul său
de a lua tronul craiului din acel ţinut, drept care îl numi pe
feciorul de sfetnic vizir, iar pe fiul neguţătorului, vistiernic.
Apoi, cu galbenii ce-i cîştigaseră de pe urma pietrelor scumpe,
năimi sumedenie de lefegii, alcătuind o oaste de pedestraşi
şi alta călare pe elefanţi şi porni război împotriva craiului
băştinaş. In scurtă vreme îl învinse, ucigîndu-1 în luptă
dreaptă, şi se sui dînsul pe tron în locul său. După care lăsă
grija domniei în seama celor doi prieteni ai săi, iar el se
dedă plăcerilor trupeşti, trăind în huzur şi desfătare.
De la o vreme, tot zăbovind în serai, legă prieteşug cu un
maimuţoi ce se aciuise pe la grajdurile crăieşti din preajmă.
Căci e lucru ştiut că domnii îşi aleg în chip firesc favoriţii
dintre papagali, porumbei, berbeci, maimuţe, ori alte ase-
menea vietăţi.

120
Cu vremea, maimuţoiul nostru, răsfăţat şi îndopat cu tot
soiul de bunătăţi de către însuşi craiul, se făcu mare şi voinic,
iar domnul îl iubea aşa de mult şi avea atîta încredere în-
tr-însul, încît îl înălţă la rangul de spătar.
Acum, craiul avea, printre altele, o dumbravă hărăzită desfătă­
rilor, cu felurite soiuri de copaci şi un covor de iarbă verde
şi mătăsoasă. Cînd veni primăvara, el băgă de seamă negrăitele
frumuseţi ale acestei dumbrăvi, căci te îmbiau la dragoste
parfumul şi miasmele desfătătoare ale copacilor în floare
si zumzetul lenes al roiurilor de albine îmbătate de soare si
' ' '
de dulceaţa aromelor. Drept care se duse împreună cu crăiasa
în acea dumbravă, unde petrecură multe ceasuri de încîntare,
pînă ce, cuprins de toropeala somnului, craiul grăi către
maimuţoi:
- Eu mă voi hodini cîtăva vreme la umbra acestor copaci,
şi-n ăst răstimp tu vei avea grijă ca nimeni să nu vie în preajmă
să ne tulbure somnul.
După care craiul aţipi. Nu după multă vreme o albină, ade-
menită de mirosul îmbătător al florilor şi de alte parfumuri
îmbietoare, prinse a se învîrti în jurul craiului pînă ce poposi
pe fruntea sa. Văzînd-o, maimuţoiul se înfurie: << Ia te uită!
sub ochii mei această gîză ticăloasă tulbură somnul măriei
sale ! >> Şi cercă s-o izgonească. Dar cu toată truda sa, albina
nu contenea a bîzîi deasupra capului crăiesc. Atunci maimu-
ţoiul, orbit de mînie, îşi trase spada de la şold şi izbi albina
cu toată puterea, tăind împreună cu dînsa şi capul stăpînului
său. Iar crăiasa ce dormea alături de dînsul, tresări înspăimîntată
la şuierul paloşului şi văzînd fapta maimuţoiului, prinse a
plînge cu hohote, strigînd:
- Ticălosule ! Maimuţoi fără minte ! Pentru ce ai săvîrşit
această faptă cumplită? Şi măria sa care te iubea atîta, încre-
zîndu-se în tine.
Atunci maimuţoiul îi povesti întîmplarea, dar cele săvîrşite
nu mai aveau îndreptare, astfel că toată lumea îl copleşi de
ocări, izgonindu-l de la curte.

121
Aşadară, înţeleaptă e zicala ce te sfătuieşte a nu lega prieteşug
cu un netot, cum se vădeşte şi din pilda craiului şi a maimu-
ţoiului.
Iată, de aceea zic:
Mai bine înţelepţi duşmani ş.a.m.d.
Spre a sfîrşi, adu-ţi aminte neîncetat această zicală:

E pravilă ca dregătorul
Să cate harţa a curma,
Şi vrajba, ura sau războiul
Să se Jerească a isca.

Iar lzbîndă nici n-adăstă ca Obraz să-şi curme vorba, cac1

anevoie răbda atari ocări şi poveţe, ci simţind că i se otră­
veşte sufletul, se depărtă în grabă, cu coada între picioare.
În ăst răstimp, Rugină şi Sprinţar, cu mintea înceţoşată de
furie, se luară din nou la harţă. Dar după ce leul îl ucise pe
taur, mînia sa se topi ca prin farmec, lăsînd locul milei şi
mustrărilor de cuget, căci îşi aduse aminte de prieteşugul
lor de odinioară. Şi leul îşi şterse cu laba sa însîngerată
ochii scăldaţi în lacrimi de tîrzie căinţă, zicîndu-şi plin de
mîhnire: << Vai mie! Ce faptă cumplită săvîrşit-am. Sprinţar
mi-a fost ca un frate. Ucigîndu-1 pe dînsul mi-am pricinuit
rău mie însumi. >> Iar lzbîndă, plin de neobrăzare şi nesoco-
tind sfaturile prietenului său, se tîrî în preajma leului şi,
văzîndu-1 că stă în cumpănă, îi zise:
- Stăpîne, ce fel de purtare e asta? Să stai astfel în cumpănă,
căinînd un vrăjmaş ucis. Nu trebuie să-ţi cruţi nici fratele,
de unelteşte împotrivă-ţi şi umblă să te piarză.
În vremea asta Obraz, văzînd că Izbîndă nu se mai arată,
porni în căutarea sa şi, aflîndu-1 înaintea leului, pe care îl
amăgea cu tot soiul de vorbe meşteşugite, se aşeză şi dînsul
lingă tronul cel domnesc şi, după ce-i ceru stăpînului îngădu­
inţă, prinse a grăi către prietenul său:

122
- Zadarnic încerci acum a mai drege lucrul odată stricat.
Ţi-ai vădit nepriceperea a cîrmui treburile domniei, puind
la cale pieirea celor ce erau legaţi prin prieteşug curat şi semă­
nînd vrajbă între dînşii. Nu se cade ca un sfetnic adevărat
să-şi povăţuiască stăpînul a se lua la harţă cu propriul său
slujitor, puindu-i astfel viaţa în primejdie. Iar domnul se
cuvine să-şi plece urechea la poveţele mai multor sfetnici,
şi numai în urmă să hotărască ce are de făcut. Ş-apoi, măria
ta, cîrmuitorul nu trebuie să dea ascultare poveţelor unui
sfetnic ce-i lipsit cu desăvîrşire de pricepere şi mai cu seamă
ale celui răuvoitor, minat doar de lăcomie şi de gîndul căpă­
tuirii.
Aşadară, stăpînul e cu cale să urmeze un sfat înţelept, şi
acela numai după multă chibzuială. Şi toate lucrurile să le
judece cu dreptate şi fără părtinire, precum glăsuieşte porunca:
Tu ocoleşte strîmbătatea,
Ce-i drept doar cat-a făptui,
Şi ca să biruie dreptatea
Fii gata totul a jertfi.
Şi, în sfîrşit,
nu se cuvine de fel ca domnul să-şi schimbe
hotărîrea cea dreaptă în urma poveţii unui alt sfetnic. Căci
el trebuie să ştie întotdeauna a deosebi binele de rău, să se
gîndească la urmările faptelor sale şi să cugete de două ori
înainte a le săvîrşi. Numai astfel va fi un cîrmuitor înţelept,
cunoscînd întotdeauna feluritele îndatoriri pe cari le are.
Aci se sfîrşeşte cartea întîi ce se cheamă Pierderea priete-
nilor. Cele dintîi stihuri glăsuiesc:
Un leu şi-un paşnic taur legînd prieteşug,
I-a dezbinat şacalul clevetitor şi crud.

•
 CARTEA A DOUA
DOBÎNDffiEA PRIETENILOR

AŞADARĂ, AICI ÎNCEPE CARTEA A DOUA, CE SE CHEAMĂ

(( DOBÎNDIREA PRIETENILOR >>. Stihurile clintii glăsuiesc:
Un cerb, un corb, un şoarec şi-o ţestoasă,
Măcar că n-aveau galbeni, nici putere,
Ci doar o judecată sănătoasă,
Şi-au împlinit pe dată a lor vrere.

124
 - Cum asta? întrebară feciorii de împărat. Atunci Vişnu­
şarman prinse a le istorisi povestea ce urmează:
A fost odată, în ţara de la miazăzi, un tîrg ce se chema Desfă­
tarea Fecioarelor. Nu departe de acel tîrg se afla un bananier
străvechi şi uriaş, cu crengi vîrtoase şi-un trunchi gros, de
nu-l puteau cuprinde cu braţele nici şapte oameni laolaltă,
în care se aciuiseră tot felul de vietăţi.
Şi în acel copac hălăduia aşijderea un corb, pre numele său
Iute-ca-Săgeata. Într-o dimineaţă, corbul tocmai se gătea
să-şi ia zborul către tîrg, în căutare de hrană, cînd zări fără
veste un vînător ce trăia prin vecinătate, apropiindu-se tiptil
de copac, cu gînd a prinde nişte păsări în laţ. Era acel vînător
pocit la chip şi avea o căutătură sălbatică. Mîinile îi erau lungi
şi păroase, iar picioarele scurte şi crăcănate, ochii înroşiţi şi
bulbucaţi, iar părul lăţos şi încîlcit. Venea urmat de-o haită
de dulăi, iar în mîini purta un laţ şi o măciucă. Ce mai,
nici însuşi zeul morţii n-ar fi putut avea o înfăţişare mai
înspăimîntătoare, căci parcă era întruchiparea tuturor relelor
de pe pămînt.
Atunci Iute-ca-Săgeata cugetă în sinea lui: << Ce gînduri va fi
avînd acest ticălos? Negreşit că vrea să prindă în laţ vreo
pasăre. Ia să văd de nu-i pot zădărnici cumva plănuirea.>> Şi
prinse a se ţine de vînător, împins de curiozitate.
Acesta îşi alese un loc pe care îl socotea dînsul potrivit, îşi
întinse laţurile, presără boabe de grîu împrejur şi-apoi se
ascunse nu prea departe. Atunci corbul dădu de veste tuturor
păsărilor megieşe de primejdia ce le paşte. Iar ele urmară
sfaturile sale şi nici nu se atinseră măcar de boabele vînătorului,
de parcă ar fi fost otravă curată. In vremea asta un crai al
porumbilor, pre numele său Voioşie, urmat de un alai de supuşi
îară număr, cutreiera pădurea în căutare de hrană şi, ajun-
gînd în preajma bananierului, dădu cu ochii de boabele de
griu. Cu toată strădania corbului de a-l împiedica, Voioşie se
lăsă împins de-o lacomă pornire şi poposi dimpreună cu supuşii
săi taman în mijlocul laţurilor.

125
Atunci vînătorul cel nelegiuit nu-şi mai încăpu în piele de bucurie
şi, apucînd cu nădejde măciuca, se grăbi către prada sa. Iar
craiul şi supuşii săi fură cuprinşi de deznădejde la văzul pri-
mejdiei în care se vîrîseră singuri. Totuşi, Voioşie îşi păstră
cugetul treaz, grăindu-le porumbilor:
- Nu vă temeţi, prieteni, vom izbuti să scăpăm din mîinile
acestui tîlhar, dar pentru asta trebuie să fim uniţi. Să ne luăm,
aşadar, zborul toţi deodată, tîrînd şi laţurile după noi. Căci
altfel, moartea e răsplata celor dezbinaţi. Precum glăsuiesc
stihurile:
Pasărea bharunda să stea învăţătură
Celor ce îşi. poartă neîmpăcată ură:
Capetele, două, nătîng se învrăjbiră,
Avînd numai un pîntec - pe dată şi pieiră.

- Cum asta? întrebară porumbii.

Atunci Voioşie prinse a le istorisi:

•
POVESTEA PĂSĂRILOR BHARUNDA

Trăiau odată pe lingăun lac nişte păsări ce se chemau bha-

runda. Şi-acele păsări aveau două capete şi numai un singur
pîntec. În vreme ce una din aceste păsări colinda pe malul
lacului după hrană, unul din capetele sale dădu peste nişte
ambrozie. Iar celălalt îi zise:
- Dă-mi şi mie jumătate, rogu-te. Dar capul dintîi nici nu
voi să auză. Atunci celălalt se minie straşnic, cătă o poamă
otrăvită şi-o înghiţi. Şi cum nu aveau decît un singur pîntec,
pasărea îşi dădu pe dată duhul.

126
De aceea zic:
Pasărea bharunda să stea învăţătură ş.a.m.d.
Aşadară, unirea face puterea.
Auzind această pildă, porumbii se uniră spre a scăpa cu viaţă
şi se înălţară în văzduh toţi odată, parcă sloboziţi din arc,
pornind să zboare fără teamă. Cînd vînătorul zări acea minună­
ţie îşi zise: << Ce privelişte fără seamăn ! Atîta vreme cît se vor
înţelege între dînşii vor putea să zboare nestingheriţi, dar
curînd se vor dezbina si-atunci
, îmi vor cădea iarăsi , în
mină>).
Cu acest gînd prinse a se ţine după stolul de porumbi. Voioşie
îl zări şi îi ghici pe dată gîndul, dar nu pregetă o clipă şi căută
a zbura tot deasupra unor locuri stîncoase şi pline de hăţi­
şuri, astfel că vînătorul le pierdu urma şi trebui să se lase
păgubaş.
Iar corbul, uimit de înţelepciunea şi iscusinţa lui Voioşie,
privea şi nu-i venea să-şi crează ochilor. Uitîndu-şi de hrană,
prinse a se ţine de stolul de porumbi, să vază ce vor face
mai departe.
Craiul Voioşie, văzînd că vînătorul se lăsase păgubaş şi se
îndrepta spre casă dezamăgit, căci n-avea ce să îmbuce în
acea zi şi, colac peste pupăză, îşi mai pierduse şi uneltele cu
care îşi cîştiga hrana, grăi către porumbi:
- Putem fi fără grijă. Vînătorul cel ticălos ne-a pierdut urma.
Acum cel mai nimerit lucru este să zburăm către cetatea Desfă­
tarea Fecioarelor, căci înspre partea ei de miazănoapte vie-
ţuieşte un şoarec pe numele său Aur, un vechi prieten al
meu. Dînsul ne va roade laţul, slobozindu-ne cît ai clipi
din ochi.
Întregul stol, urmînd povaţa craiului, se îndreptă către sălaşul
lui Aur. C"'..111d ajunseră lîngă borta şoarecelui, poposiră într-un
copac din apropiere şi Voioşie începu a-şi striga prietenul.
Aur, care era acasă, se nelinişti cînd auzi fîlfîit de aripi şi se
ascunse în fundul fortăreţei sale, luînd seama, cu inima cît

127
un purece, la ce se petrece afară. Dar craiul porumbilor se
dădu mai aproape de borta sa, zicîndu-i:
- Iubite Aur, te arată, rogu-te, prietenului tău ce se află
la cumplit necaz.
Aur, nerecunoscîndu-i glasul, nu se clinti din loc, ci prinse
a-l iscodi:
- Cine eşti domnia ta, de nu ţi-i cu bănat? Ce vînt te aduce
pe la noi şi care îţi e necazul ?
- Sînt Voioşie, craiul porumbilor şi credinciosul tău prieten.
Ieşi pe dată din cetate, frăţioare, şi întîmpină-mă aşa cum
se cuvine.
Auzind acestea, şoricelul nu mai stătu o clipă în cumpănă,
ci ieşi cu inima tresăltînd de bucurie, spre a-i ura bun venit
iubitului său prieten. Dar văzîndu-1 pe Voioşie încurcat în
laţuri, dimpreună cu toţi supuşii săi, se întristă:
- Cum de ţi s-a întîmplat, frăţioare, asemenea nenorocire?
- De ce mă mai întrebi? Căci o ştii şi domnia ta prea bine:
la mijloc e soarta şi vremea ce nu cruţă pe nimeni. Precum
glăsuiesc şi stihurile:

Păunul mîndru lumea o priveşte,

Cu ochi o mie zugrăviţi veghează;
Cînd însă moartea crudă îl pîndeşte,
Lui mintea parcă i se-nceţoşează:
Precum un orb, neputincios se poartă
Şi resemnat adastă a sa soartă.

Iar vulturul ce prada îşi zăreşte

De la o sută leghe depărtare,
Cînd soarta crudă astfel o voieşte,
Nu-şi vede laţul nici chiar la picioare.

Şi leul, şarpele de-a dreptul

128
 Cad prinşi în cursă; soarele şi Iun a
Se-ntunecă-n eclipsă; înţeleptul
Sărac lipit se află-ntotdeauna.

La toate astea cuget cu sufietu-ntristat,

Amard-i suferinţa ce-n lume ni s-a dat.

După ce ascultă aceste stihuri, Aur se apropie de crai, voind

să-i roază legăturile, dar acesta îl opri zicîndu-i:
- Iubite prietene, nu e drept. Rogu-te, slobozeşte întîi pe
slujitorii mei.
- Ce vorbă e asta? se supără şoricelul. Căci de cînd e lumea,
slujitorii urmează stăpînului.
- Nu, nu! grăi Voioşie. Toate aceste biete zburătoare m-au
slujit cu credinţă. Nu se cade, oare, să le arăt şi eu, la rîndul
meu, cuvenită cinstire? Poate că după ce-mi vei roade laţu­
rile te vor durea dinţii, ori se va înturna vînătorul cel nele-
giuit. Şi-atunci negreşit îmi voi pierde bunul meu nume,
căci mi-aş nesocoti datoria faţă de supuşi.
- Aşa e, grăi Aur. Voiam numai să te pun la încercare, de
aceea am vorbit astfel. Vă voi roade laturile
, , fără ose-
la toti
bire, slobozindu-vă neîntîrziat.
Şi după ce îşi împlini făgăduiala cît ai clipi din ochi, urmă:
- De acum, iubite prietene, eşti slobod să te întorci acasă.
Craiul şi supuşii săi îi mulţumiră cum se cuvine, după care
îşi luară zborul către casă.
Corbul, care fusese martor Ja minunata întîmplare, nu conteni
a se mira de înţelepciunea şi priceperea şoarecelui, zicîndu-şi:
<< Iată ce făptură desăvîrşită ! Şi cît de meşteşugit şi-a clădit

sălaşul. O adevărată fortăreaţă. Înţelept este să leg şi eu prie-

teşug cu dînsul, căci e lucru rar să ai asemenea prieteni. >>
Drept care corbul se pogorî de pe creangă, se apropie de săla­
şul şoarecelui şi-l strigă pe nume:
- Jupîne Aur, binevoieşte, rogu-te, a mi te arăta!

129
Dar şoarecele, auzindu-se strigat, prinse a cugeta în sinea sa:
<< Să fie acesta glasul altui porumb, pe care am uitat a-l slo-

bozi din laţuri ? >> Şi zise cu glas tare:

- Cine eşti, străine, şi ce vînt te aduce pe la noi?
- Sînt un corb, răspunse celălalt, şi numele meu e Iute-ca-Să-
geata.
La auzul acestor vorbe, Aur se piti în cotlonul cel mai afund
al sălaşului său, grăind:
- Rogu-te, jupîne, părăseşte cît mai iute aceste meleaguri.
- Venit-am la domnia ta cu treburi însemnate, grăi corbul.
Binevoieşte a-mi da ascultare.
- Nu văz ce trebuinţă ai avea de mine, zise Aur.
- Iată, grăi corbul, am prins multă dragoste pentru domnia
ta, văzînd cum i-ai scăpat de la moarte pe craiul Voioşie şi
pe slujitorii săi. Poate că într-o zi voi cădea şi eu în laţ
şi atunci voi avea trebuinţă de domnia ta. Haide, jupîne Aur,
leagă prieteşug cu mine.
- Cum crezi c-aş putea să mă împrietenesc cu un vrăjmaş?
se împotrivi şoarecele.
- Bine, dar n-ai nici un temei să mă socoteşti astfel. Pentru
ce ne-am lua la harţă? Vorbeşti fără noimă.
- Fîrtate, grăi şoarecele, harţa este de două soiuri: întîmplă­
toare şi firească. Şi de vreme ce eu îţi pot sluji drept hrană,
domnia ta îmi eşti vrăjmaş firesc.
- Nu înţeleg prea bine, zise corbul.
- Iată, îl desluşi şoarecele, harţa întîmplătoare se iscă dintr-o
pricină anume, ce poate fi lesne înlăturată prin bunăvoinţă,
au printr-o facere de bine. Cît priveşte harţa sădită de fire,
acolo nu se află împăcare. Astfel este de pildă vrăşmăşia între
şarpe şi mangustă, între vietăţile ce se hrănesc cu iarbă şi
cele de pradă, între cerbi şi vînători, corbi şi bufniţe, proşti
şi învăţaţi.
- Dar acestea nu ni se potrivesc nouă. Doar ştii proverbul:
Cei ce prieteni pot să-ţi fie,
Tu astfel cata a ţi-i face;

130
 Cel înţelept nu-n vrăjmăşie
Jşi află reazem, ci în pace.

- Aşa-i, dar mai este o vorbă: Cine dă crezare unui priet_en

necredincios este fără îndoială sortit pieirii.
- Adevărat, zise corbul, dar nu ţii seama de zicala:

Din felurite pricini cîţtigi pe dobitoace:

Pe cei sărmani, îndată de-un bine le vei face~·
Pe cei neghiobi îi cumperi prin bani au vicle11ie,
Dar cu cei vrednici cată să legi prietenie.

Te încredinţez că am cugetul curat. Şi de tot mai stai în cum-

pănă, iată, mă leg cu straşnic jurămînt ·să nu-ţi pricinuiesc
nici un rău.
- Eu nu mă încred în jurămintele domniei tale, grăi A1u.
Căci e o vorbă:

Chiar de viclean se leagă prz·n straşnic jurămînt,

Unui vrăjmaş de moarte să nu-i dai crezămînt.

Şi iarăşi:

Vrăjmaşului să nu-i laşi putinţă a scăpa,

Căci altfel împotrivă-ţi din nou se va scula;
Cînd apa mării intră pe-o bortă cît de mică,
Corabia întreagă e la înec sortitei..
La acestea, corbul nu mai găsi cc să răspundă şi cugetă : <<Cită
înţelepciune vădeşte acest şoricel. Tocmai de aceea doresc
cu orice preţ să leg prieteşug cu <linsul.>> După care grăi
cu glas tare :
- Iubite Aur, dăruieşte-mi prietenia ta, căci altfel nu mă
voi clinti din acest loc şi mă vei vedea stingîndu-mă de
foame.
<< Nu-i prost de fel, îşi zise Aur. Vorbele sale o dovedesc.
Inţelept este să-i dăruiesc prietenia mea. >>

131
Şi luînd această hotărîre grăi către corb:
- Iubite prietene, mi-ai cîştigat încrederea. Dar mai întîi
se cădea să-ţi pun la încercare înţelepciunea. Acum mă încre-
dinţez ţie. Şi zicînd acestea porni să iasă afară din sălaş, dar
cînd ajunse la lumină stătu din nou locului, şovăind.
- Te mai îndoieşti încă de prietenia mea, iubite Aur? zise
corbul. Văz că te codeşti a-ţi părăsi fortăreaţa.
- Nu mă tem de domnia ta, glăsui Aur, căci te-am iscodit
îndeajuns şi-ţi cunosc gîndurile. Dar de ne vom prinde tovarăşi,
s-ar putea să pier din pricina vreunui prieten al domniei
tale.
La acestea corbul zise:
- - << Un prieten cîştigat prin moartea altui prieten credin-
cios este la fel de fără preţ ca griul pe lîngă orezul cel de soi>>.
Auzind acestea, Aur nu mai stătu o clipă în cumpănă şi se
grăbi să iasă din vizuină, după care cei doi îşi dădură bineţe
şi prinseră a sporovăi despre cite toate.
lntr-un tîrziu, corbul îi spuse lui Aur:
- Te-am ţinut destulă vreme în afara sălaşului domniei
tale. Acum te voi părăsi, căci mă aflu în căutare de hrană.
Şi, după ce îşi luă rămas bun de la Aur, porni în zbor către
hăţişurile junglei, unde în scurtă vreme dădu peste un stîrv
de bivol sălbatic ce fusese sfîşiat de un tigru. După ce înfulecă
pe săturate, se înturnă la sălaşul şoarecelui, purtînd în cioc
o halcă de carne roşie ca floarea de dhak şi grăi:
- Arată-te în prag, iubite Aur! Iată, ţi-am adus carne de
bivol, să te ospătezi pe săturate.
La rîndul său, şoarecele cel prevăzător strînsese o grămă­
joară de boabe de grîu, spre a-şi cinsti prietenul, astfel că-l
îndemnă:
- Ospătează-te şi tu, frăţioare, din aceste grîne pe cari le-am
adunat şi eu după puterile mele.
Amîndoi se arătară foarte mulţumiţi unul de altul şi gustară
din bucatele dăruite, spre a-şi dovedi prietenia. Căci astfel
încolţeşte sămînţa prieteniei, precum glăsuiesc şi stihurile:

132
 De vrei să ai prieteni buni în viaţă,
Tu şase lucruri cată pururi a-mplini:
Să dărui, să primeşti, să dai povaţă,
Să cuvîntezi, s-asculţi şi credincios să fii.
Şi azi aşa, mîine aşa, pînă ce corbul şi şoarecele se făcură prie-
teni la toartă, încît Aur, cîştigat de purtarea corbului, se simţea
la largul său între aripile acestuia.
Intr-o bună zi, corbul veni cu ochii înrouraţi de lacrimi şi
suspinînd amarnic, încît şoricelul prinse a-l iscodi cătînd să
afle pricina mîhnirii sale.
- Iubite Aur, se destăinui corbul, sînt tare nemulţumit de
locurile acestea şi voiesc să plec pe alte meleaguri.
- Dar, rogu-te, se miră Aur, ce pricină anume te îndeamnă
a-ţi părăsi ţinutul de baştină?
- De cînd cu seceta ce bîntuie de atîta vreme în ţinutul
nostru, toţi tîrgoveţii nu numai c-au încetat a mai presăra
firimituri pentru noi, dar mai pun şi laţuri să ne prinză, spre
a avea cu ce se hrăni. Eu n-am căzut încă în laţ, căci mi-a
fost sortit să mai trăiesc, se vede treaba, dar jelesc la gîndul
că sînt silit a te părăsi şi a pleca pe meleaguri străine.
- Şi, de nu ţi-i cu bănat, unde ai de gînd să pleci?
- Departe, către miazăzi, răspunse corbul, se află o poiană
întinsă, pitită în hăţişurile junglei. Acolo hălăduieşte o broască
ţestoasă, pe numele său Cătinel, un prieten al meu ce-mi
este nespus de drag. Dînsul mă va ospăta cu peştişori şi alte
vietăţi de apă, astfel că nu voi mai duce grija hranei. In tovă­
răşia sa mă voi simţi neasemuit de bine. Căci e tare înţelept
şi plin de duh.
- Dacă aşa stau lucrurile, zise şoricelul, ia-mă şi pe mine
cu domnia ta. Căci şi eu am un mare necaz pe suflet.
- Ce fel? îl iscodi corbul.
- O! grăi Aur, e o poveste tare lungă. De îndată ce vom
ajunge acolo, am să ţi-o istorisesc de-a fir-a-păr.
- Dar, zise Iute-ca-Săgeata, eu călătoresc prin văzduh, iar
domnia ta pe pămînt. Cum vei putea, aşadară, să mă urmezi?

133
 - De îmi eşti cu adevărat prieten, atunci suie-mă în circa
ta şi poartă-mă lin în zbor pînă la sălaşul ţestoasei.
Corbul fu cuprins de încintare la auzul acestor vorbe şi-i
zise lui Aur:
- Iubite prietene, de-i cu putinţă asemenea lucru, aş fi tare
bucuros să-ţi împlinesc dorinţa. Hai să încercăm, căci cunosc
opt soiuri de zboruri - zborul lin şi celelalte, şi nu se poate
să nu izbîndim.
- Aş vrea să ştiu mai întîi, frăţioare, care sînt cele opt soiuri
de zbor.
- Mai întîi e zborul lin, apoi zborul cu aripile întinse, zborul cu
aripile strînse, zborul urcător, zborul pogorîtor, zborul rotit,
zborul oblic şi zborul cel crăiesc. Te aşază fără zăbavă în
circa mea şi fii fără teamă.
Şoarecele nu adăstă să i se spuie de două ori, ci se sui între
aripile corbului, iar acesta purcese pe dată la drum, purtîn-
du-1 în zbor lin pînă ce poposiră pe ţărmul lacului.
In vremea asta, ţestoasa, ce ieşise la prewnblare, văzînd un
şoarece aburcat pe un corb, se miră foarte şi, neştiind ce tîlc
poate avea asemenea minunăţie, se aruncă în lac spre a se
pune la adăpost. Iar corbul, după ce-l aşeză pe Aur în scorbura
unui copac de pe malul lacului, se cocoţă pe o creangă ce
atingea oglinda apei şi prinse a striga:
- Hei, cwnetre Cătinel ! Te arată din adîncuri. Sînt vechiul
tău prieten, corbul. Vino de mă îmbrăţişează.
Lui Cătinel nu-i veni să-şi crează urechilor, dar, după ce îşi
iţi temător capul deasupra apei, cercetînd cu multă băgare de
seamă împrejurimile, se încredinţă că cel ce-l chema nu era
altul decît bunul său prieten, corbul. Atunci se grăbi să iasă din
apă, cu inima tresăltînd de bucuria revederii, şi-i zise corbului:
- Mă iartă, frăţioare, că nu te-am cunoscut dintru început.
Îndată corbul se pogori de pe creangă şi cei doi se îmbrăţişară
plini de bucurie. După care se aşezară la wnbra unui copac
şi prinseră a-şi istorisi păţaniile prin care au trecut de cînd
nu se mai văzuseră.

134
Aur se aşeză şi
el la sfat cu dînşii, făcînd o plecăciune către
Cătinel, care-l cercetă cu privirea şi-i zise corbului:
- Spune-mi, iubite prietene, cine este acest şoarece? şi de
ce l-ai purtat în circă atîta amar de drum, fără să-i aduci vreo
vătămare, măcar că el e hrana ta firească ?
- O, acest şoarece, pe numele său Aur, îmi este ca un frate,
şi de cînd am legat prieteşug cu dînsul trăim nedespărţiţi.
Aflînd că plec în ospeţie, mă rugă să-l iau cu mine, spre a te
cunoaşte. Şi dînsul are o mare mîhnire pe suflet.
- Şi care e pricina supărării sale? întrebă broasca ţestoasă.
- Nu ştiu, căci acelaşi lucru l-am întrebat şi eu înainte de
plecare, iar el mi-a făgăduit că ne va istorisi totul de îndată
ce vom ajunge aci. Aşadar, iubite Aur, urmă corbul întur-
nîndu-se către şoarece, spune-ne, rogu-te, pricina mîhnirii
tale.
Aur se învoi pe dată şi prinse a le istorisi povestea sa:

•
MÎHNIREA LUI AUR

În ţara de la miazăzi se află o cetate pe nume Desfătarea Fecioa-

relor, iar în apropierea sa se găseşte un altar închinat lui Şiva.
Într-o chilie, lingă altar, hălăduieşte un pustnic pe numele
său Ureche-Retezată. Şi-acest pustnic avea nărav să cerşească
prin cetate în fiece zi pînă ce-şi umplea panerul cu tot soiul
de bunătăţi, după care se întuma în chilia sa şi se ospăta
pe săturate. Apoi aşeza rămăşiţele cinei la loc în paner, iar
pe acesta îl anina într-un cui, spre a păstra bucatele pînă a
doua zi în zori, cînd le dădea slujitorilor. Din aceste bucate

137
mă înfruptam şi eu dimpreună cu tovarăşii mei. Şi cum îi
gustam toată vremea din mîncare, oricît de iscusit ar fi do-
sit-o, pustnicului i se făcea scîrbă şi, de frica noastră, o aşeza
tot mai sus, schimbîndu-i locul. Dar, oriunde punea panerul,
eu tot îl dibuiam cu uşurinţă. Şi-astfel huzurirăm multă
vreme, pînă ce iată că într-o bună zi sosi un oaspete, un prea
sfînt părinte, pe numele său Dos-Gros, şi Ureche-Retezată
îl primi cu multă cinste, îl ospătă din belşug şi-l culcă în pat
cu dînsul. Seara prinseră a-şi istorisi unul altuia pilde pline
de pioşenie.Dar lui Ureche-Retezată îi stătea gîndul numai şi
numai la şoareci şi lovea necontenit panerul cu o nuia de bam-
bus, spre a ne goni. Aşa că, într-un rînd, răspunse
anapoda la o întrebare a lui Dos-Gros, tocmai cînd acesta îi
povestea o pildă. Atunci oaspetele se făcu foc de minie şi-i
zise:
- Măcar că ne aflăm în puterea nopţii, mă voi scula şi voi
pleca de subt acoperişul tău, căci nesocoteşti legile prieteşu­
gului ca şi cele ale ospeţiei. Pesemne că ai uitat prietenia noas-
tră şi te ţii cu nasul pe sus de cînd te afli stăpîn pe această
chilie. Necugetatule ! Crezi oare că slujind la acest altar te
vei sui la ceruri? În loc de asta, mîndria te va pierde şi fi-vei
osîndit la chinuri veşnice.
Auzind aceste vorbe grele, Ureche-Retezată se înfricoşă:
- Nu vorbi cu păcat, cuvioşia ta. Nu se află pe lume prie-
ten mai apropiat şi mai scump inimii mele ca sfinţia ta
Rogu-te, ascultă pricina acestei nebăgări de seamă. Se află în
chilia mea un blestemat de şoarece ce se caţără la panerul de
pomeni, oricît de sus l-aş anina, şi-mi spurcă mîncarea. Astfel
că slujitorii rămîn fără nimic de-ale gurii şi nu mai vor să-mi
deretece chilia dimineaţa. Spre a-l goni, lovesc necontenit panerul
cu nuiaua mea de bambus. Asta e pricina. Şi trebuie să-ţi mai
spun că acest ticălos are atîta iscusinţă, că lasă de ruşine orice
cotoi au maimuţă.
Atunci Dos-Gros îl iscodi:
- Dar, ia spune, găsitu-i-ai pe undeva borta?

138
- Nu, sfinţia ta, răspunse Ureche-Retezată.
- Fără doar şi poate, tainiţa se află deasupra visteriei sale.
Numai mirosul hambarului său plin cu grăunţe îl face atît de
sprinten. Doar ştii zicala:
Mirosul bogăţiei e îndestulător
Spre a trezi la faptă pe orice muritor:
Prilej cînd se iveşte cîştig să dobîndeşti,
Îţi pare totul lesne şi tare sprinten eşti.

Ii cunoşti cumva obiceiurile?

- Atîta ştiu, sfinţia ta, grăi Ureche-Retezată, că nu vine de
unul singur, ci totdeauna însoţit de-o ceată de şoareci.
- Bine, lasă că-i venim noi de hac. Ai la îndemînă vreo sculă cu
care să scurmăm pămîntul?
- Cum să nu, zise Ureche-Retezată, am un tîrnăcop de fier.
- Dacă-i aşa, glăsui oaspetele, trebuie să ne sculăm amîndoi
dis-de-dimineaţă, spre a le cerceta urmele de pe podea, cită
vreme nu se şterg.
Vorbele acelui ticălos căzură asupra mea ca un trăsnet. <<Mi-am
găsit naşul, îmi zisei, căci omul ăsta e mai viclean decît cre-
zut-am». Şi hotărîi s-o iau pe un alt drum, ca astfel să mi se
piarză urma. Dar în vreme ce ne croiam drum spre casă, un
cotoi uriaş ne sări înainte şi se năpusti drept în mijlocul nostru,
semănînd prăpăd. Şoarecii cari scăpară cu viaţă din acel măcel
mă învinuiră pe mine, zicînd că am ales un drum greşit, şi
o luară din nou pe calea cea veche, lăsînd o diră de sînge pe
podea. In van mă străduii să-i fac să-şi schimbe gîndul, ară­
tîndu le primejdia ce-i paşte. Cum nu se lăsară înduplecaţi,
îi părăsii şi plecai în lume. Ceilalţi se pitiră în fortăreaţă.
Bieţii neghiobi ! Căci în zori, Dos-Gros, văzînd podeaua mîn-
jită de sînge, urmă dîra pînă la fortăreaţă şi prinse să izbească
cu tîrnăcopul. In vreme ce săpa, dădu peste hambarul meu
nepreţuit, al cărui miros îl îndrăgeam atît şi care mă îndruma
îndărăt acasă. La văzul lui, Dos-Gros nu-şi mai încăpu în
piele de bucurie şi zise:

139
 - De-acum înainte, prietene, vei putea dormi în tihnă.
Căci numai mirosul acestui hambar îi dădea şoarecelui putinţa
să-ţi tulbure somnul.
După care cei doi îmi luară comoara şi se întoarseră la chilie.
Acum nici pe mine nu mă lăsă inima să stau multă vreme
departe de vechiul meu cămin, astfel că hotărîi să mă întorc
la tovarăşii mei. Cînd văzui trista privelişte a jefuirii mele,
mai că mi se frînse inima de durere şi prinsei a cugeta : << Ce să
fac? Incotro să mă duc? Cum aş mai putea să-mi recîştig
pacea sufletească de aci înainte?>> Tot socotindu-mă astfel,
trecu ziua şi soarele cel cu zece mii de braţe de foc se duse
la culcare. Atunci hotărîi să-mi urmez tovarăşii ce aveau de
gînd să se întoarcă la chilia pustnicului, măcar că sufletul
îmi era înnegurat şi ros de viermele îndoielii. Cînd Ureche-
Retezată auzi tropotul mărunt al labelor noastre prinse să
lovească din nou panerul cu nuiaua sa de bambus. Atunci
oaspetele său îi zise:
- Prietene, de ce nu te culci liniştit fără a te mai istovi în
zadar?
- Sfinţia ta, răspunse pustnicul, sînt încredinţat că ticălosul
acela de şoarece a venit iarăşi împreună cu ceata lui spre a
mă prăda.
- Nu te teme, prietene. O dată cu avutul său i s-au risipit
şi vlaga şi tăria. Nu se află făptură pe lume care să nu fie supusă
acestei legi. Căci adevărat grăiesc stihurile:

Bogaţii au mărire şi putere,

Sînt mîndri, înţelepţi şi de temut,
Dar şoarecul rămas fără avere
E doar un şoarec, bietul, şi atît !

Vorbele sale mă aţîţară în aşa fel, că prinsei a sări cu înverşu­

nare spre paner, dar oricît m-am străduit nu mă mai învred-
nicii a ajunge pînă la dînsul. Atunci începui să mă tînguiesc
în sinea mea, văzîndu-mă atît de neputincios fără comoara

140
cea dătătoare de tărie. Întru acestea se iviră zorile şi-astfel
fui silit a mă tîrî cu chiu cu vai acasă, lihnit de foame şi cu-
prins de deznădejde. Cînd ajunsei la fortăreaţă, văzui că toţi
supuşii mei mă părăsiseră rînd pe rînd, acum că eram sărac­
lipit şi fără vlagă. Atunci prinsei a cugeta la toate nenoro-
cirile ce se adunaseră pe capul meu şi hotărîi ca decît să tră­
iesc o viaţă ticăloasă, cerşind sau şterpelind din avutul altuia,
mai bine să-mi recîştig averea chiar cu preţul vieţii, de va fi
nevoie. Astfel că îndată ce se înnoptă mă întorsei la chilia
pustnicului şi, adăstînd mai întîi ca acesta să adoarmă, mă
strecurai sub perna sa, spre a-mi dobîndi îndărăt averea.
Ronţăitul meu însă îl deşteptă pe nelegiuitul cel bătrîn, care
mă păli cu nuiaua sa de bambus drept în moalele capului.
Nu ştiu cum se făcu, dar izbutii ca prin minune să scap cu
viaţă. De bună seamă că aşa a fost voia sorţii. Precum grăiesc
ş1 stihurile străvechi:

Ce i se cuvine omul dobîndeşte,

Astă lege :zeii n-o pot nici ei călca.
Lucrul nu mă miră, nici mă necăjeşte:
Ce-i al meu pe lume, nu-i om să poată lua.

- Cum asta? întrebară corbul şi broasca ţestoasă într-un

glas.
Atunci Aur prinse a le istorisi:

141
 POVESTEA FECIORULUI PLECAT ÎN LUME

A fost odată într-un tîrg un neguţător ce avea un fecior la

care ţinea ca la ochii din cap. Dar într-un rînd, flăcăul se
duse la tîrg unde cumpără o carte cu o sută de rupii. Şi-n
această carte se afla un singur stih:

Ce t se cuvine omul dobîndeşte.

Neguţătorul zări acea carte în mîinile flăcăului ş1, după ce

o cercetă, îl descusu:
- Feciorul tatei, cît ai dat pe această carte?
- O sută de rupii, răspunse fecioru-său.
- Neghiob ce eşti ! îl ocărî neguţătorul. Dacă ai nesăbuinţa
a irosi o sută de rupii pentru o carte ce are doar un singur
stih într-însa, cum socoteşti că te vei înavtiţi vreodată? De
azi înainte să nu-mi mai calci pragul, ci să te duci unde-i
vedea cu ochii.
După care îi trase o chelfăneală zdravănă şi-l dădu pe uşă
afară.
Flăcăul, mîhnit, îşi luă
lumea în cap şi plecă să-şi cate noro-
cul prin străini. După ce cutreieră lumea în lung şi-n lat,
ajunse la o cetate unde hotărî să poposească mai multă vreme.
Acum, într-o bună zi, se întîmplă ca o domniţă, pre numele
ei Rază-de-Lună, plină de tinereţe şi frăgezime şi neasemuit
de frumoasă, în vreme ce stătea în foişor dimpreună cu înso-
ţitoarele sale, să zărească trecînd pe uliţă un prinţ chipeş şi
tras ca prin inel, şi pe dată inima îi fu străpunsă de săgeţile
iubirii. Şi porunci degrabă uneia din însoţitoarele sale să i-l
aducă negreşit pe prinţ în iatac, încă în acea seară. Prietena
ei se supuse şi se duse drept la prinţ, zicîndu-i:
- Rază-de-Lună m-a trimis la luminăţia ta cu această solie:
<< Mi-ai căzut drag îndată ce te-am zărit. De nu vei alerga

către mine chiar astăzi, mă voi stinge din pricina iubirii ce

ţi-o port. >>

142
La auzul acestei solii prinţul îi zise:
- De nu se află cu nici un chip altă scăpare, spune-mi, rogu-te,
cum să pătrund în palat?
- După ce se va înnopta, grăi fata, te vei căţăra în iatacul
domniţei pe o scară de mătase ce fi-va lăsată din foişorul pala-
tului.
- De astfel hotărît-aţi lucrurile, răspume prinţul, nu mi
se cade mie a mă împotrivi.
Şi fata se întoarse bucuroasă la domniţă cu vestea cea bună.
Dar la căderea nopţii prinţul prinse să şovăie: <( Nu-i vrednic
de un brahman să pătrundă tîlhăreşte în casa altuia. Mai
bine să-mi calc făgăduiala, decît să fac o faptă necinstită. >>
În vremea asta feciorul nostru colinda uliţele tîrgului fără
nici o treabă, cînd deodată zări în beznă o scară ce spînzura
din foişorul unui palat măreţ. Fiind iscoditor din fire şi voind
a-şi arăta îndrăzneala, tînărul îşi luă inima în dinţi şi se căţără
în iatacul prinţesei. Domniţa, fiind încredinţată că străinul
din iatacul ei era chiar prinţul, îl primi cu multă cinste, îl
îmbăie, îi puse dinainte bucate alese şi vinuri de soi, îl dărui
cu veşminte scumpe, apoi îi zise :
- Mi-ai căzut drag din clipa în care te-am zărit şi îţi voi
dărui pe veci iubirea mea. Chiar de-ar fi să mor, nu mi-aş
alege alt soţ decît pe tine.
La care feciorul nostru zise:
Ce i se cuvine omul dobîndeşte.

Domniţa se mînie foc pe dînsul şi, după ce-l ocărî în tot chipul,
îl dădu pe uşă afară. Ajungînd teafăr şi nevătămat în uliţă,
tînărul cugetă că s-ar cuveni să se hodinească, astfel că se
îndreptă spre o pagodă, subt streaşina căreia îşi aşternu cul-
cuşul şi adormi îndată ce puse capul jos. Dar nu închise bine
ochii că dădu peste dînsul un străjer, care-l întrebă cine este
şi ce cată prin părţile acelea. Iar feciorul nostru îi răspunse:

Ce i se cuvine omul dobîndeşte.

143
Străjerul se miră de aceste vorbe, dar socotind că bietul tînăr
grăieşte în dodii din pricina ostenelii, i se făcu milă de dînsul
ş1-1 zise:

- Această pagodă e pustie şi cine ştie ce primejdie te paşte

de vei rămîne aici de unul singur. Hai mai bine de te hodi-
neşte la mine acasă.
Flăcăul nostru se învoi pe dată, şi străjerul îl duse acasă la
dînsul. Fiind însă întuneric, tînărul nimeri în iatacul fetei
străjerului. Fata, socotind că-i venise logodnicul pe care-l
adăsta cu nerăbdare, se sculă şi se cunună cu feciorul neguţă­
torului, după străvechile datini din împărăţia cerurilor. Apoi
îi zise plină de bucurie, în vreme ce pe faţă îi înflorea un
zîmbet gingaş ca floarea de lotus:
- Cum, n-ai nimic a-mi spune? De ce taci, iubitul meu,
şi nu mă mîngîi cu vorbe duioase?
Iară celălalt îi înturnă răspuns:

Ce i se cuvine omul dobîndeşte.

La auzul acestor vorbe, fata se mînie şi-l dădu şi dînsa pe

uşă afară. Atunci flăcăul prinse a colinda iarăşi uliţele tîrgului,
pînă ce iată că zări venind din partea dimpotrivă un mîndru
alai de nuntă în frunte cu mirele, ce se îndrepta spre casa
miresei în bătaia dobelor şi ţiuitul chimvalelor. Cum tînă­
rul nostru n-avea altă treabă, se alătură şi dînsul alaiului.
Nu departe îi adăsta mireasa în pragul casei tătîne-său, un
neguţător bogat din acel tîrg, urcată pe o podină unde îşi
ţinea la vedere veşmintele ei scumpe şi strălucitoare.
Chiar în acea clipă, un elefant dintr-o caravană ce trecea prin
apropiere îşi ieşi din minţi şi, ucigîndu-şi călăuza, o luă razna
pe uliţe, cuprins de turbare. Nuntaşii, precum şi norodul ce
căsca gura prin preajmă, se risipiră care încotro, îmbrîncindu-se
şi călcîndu-se în picioare, cuprinşi de spaimă. In ăst cumplit
vălmăşag flăcăul nostru o zări pe mireasă, ce uitată de toată
lumea rămăsese încremenită locului, mută de groază, şi se
repezi îndată către dînsa, zicîndu-i:

144
- Nu te teme, căci nu te voi lăsa pradă elefantului.
Şi, după ce o îmbărbătă în ăst chip, o cuprinse după mijloc
şi cu mult sînge rece prinse a-l ocărî pe elefant pînă ce acesta
se dădu îndărăt, supus şi ruşinat.
Îndată ce trecu primejdia, se ivi şi mirele dimpreună cu
nuntaşii - şi care nu-i fu mirarea cînd văzu că aleasa inimii
sale ţinea de mînă un alt bărbat. Zărindu-şi potrivnicul,
mirele prinse a-l mustra pe neguţător:
- Ce-mi văz ochii, tată socrule? Astfel îţi ţii cuvîntul?
Mi-ai făgăduit pe fiica ta drept soaţă, şi-acum o dai altuia.
- Băiete, grăi neguţătorul, nu ştiu mai mult decît tine ce
înseamnă toate astea, căci înfricoşat de elefant dădui şi eu
bir cu fugiţii deopotrivă cu ceilalţi. Aşijderi, făcut-am cale-în-
toarsă dimpreună cu toată lumea.
Apoi se îndreptă către fata sa şi-i zise:
- Odorul meu, nu se cuvine să-mi faci asemenea ruşme.
Spune-mi, rogu-te, ce s-a întîmplat?
- Acest tînăr, înturnă ea răspuns, m-a izbăvit de la moarte
şi nu mă voi cununa cu nimeni altul cîtă vreme voi trăi.
Şi pe dată le istorisi fapta curajoasă a flăcăului. Vestea isprăvii
sale se răspîndi iute ca vîntul în toată cetatea. Şi cum în acel
loc se strînsese mulţime mare de norod, minunata întîmplare
ajunse şi la urechile domniţei, care dădu fuga spre a se încre-
dinţa cu ochii ei de adevărul celor auzite. Nici fata străje­
rului nu se lăsă mai prejos. La urmă se înfăţişă însuşi măria
sa, craiul, în carne şi oase, şi prinse a-l descoase pe flăcău:
- Grăieşte fără teamă, voinice. Cum s-au petrecut lucrurile?
La care tînărul îi dădu obişnuitul său răspuns:
Ce i se cuvine omul dob îndeste.
Atunci domniţa îşi aduse aminte de aceste vorbe ş1 grăi:

Astă lege zeiz n-o pot nici ei călca.

Iar fata străjerului adaose:

Lucrul nu mă miră, nici n1ă necăjeşte.

147
În vreme ce fata neguţătorului încheie:

Ce-i al meu pe lume nu-i om să poată lua.

Craiul făgădui iertare tuturor pentru acele vorbe îndrăz­

neţe, rostite înaintea sa, de le vor desluşi cum se cuvine, şi
care nu-i fu mirarea cînd ascultă toate istoriile si
, le înnodă
laolaltă.
Apoi îl dărui pe viteazul tînăr cu jumătate din împărăţie şi-i
dădu pe fata sa drept soaţă.
Iar flăcăul nostru trăi dimpreună cu soaţa lui, domniţa, am
mulţi şi fericiţi .
Şi de aceea zic :
Ce z se cuvme omul dobîndeşte . ..

- Aducîndu-mi aminte de acestea, urmă Aur după ce îşi

isprăvi istoria, îmi luai seama şi încetai a mă mai căina din
pricina comorii pierdute. Mă înturnai la fortăreaţa mea,
unde iubitul meu prieten Iute-ca-Săgeata veni să mă vază
şi primi să mă ia cu el în ospeţie. Şi iată-mă, dimpreună cu
dînsul, oaspete al domniei tale. Aceasta este pricina mîh-
nirii mele.
- Aduceţi-vă aminte, grăi Cătinel, că tinereţea şi averea
se trec la fel ca spuma apei. Aşadară, nu se cade să te întris-
tezi de le pierzi, ci să te desfeţi cu ele atîta vreme cît le ai
în stăpînire. Şi de se întîmplă să dobîndeşti niscai galbeni,
nu-i dosi au pune deoparte, precum zgîrciobul de Mînă­
Strînsă, ci ia-l drept pildă pe Mînă-Largă.
- Cum asta? întrebă Aur.
Atunci Cătinel prinse a le istorisi:

148
 POVESTEA ŢESĂTORULUI

A fost odată, într-un tîrg îndepărtat, un ţesător pe numele

său Blajin. Şi-acesta îşi petrecea vremea ţesînd veşminte
scumpe, vrednice a fi purtate de feciori de împărat. Dar,
măcar că trudea din zori pînă-n seară, nu se învrednicea în
ruptul capului să agonisească mai mult decît o coajă de pîine.
Nu şi-ar fi căinat soarta, de n-ar fi văzut în jurul său alţi
ţesători ce trăiau în huzur, măcar că nu ţeseau nici pe departe
veşminte atît de frumoase şi bogate ca ale sale. Drept care
într-o zi grăi către soaţa sa:
- Uite-te, iubita mea, la tovarăşii mei de breaslă. Fac ţesă­
turi mult mai proaste ca ale mele, şi totuşi se lăfăie în avuţie.
Se vede treaba că-n tîrgul ăsta nu mi-i dat să mă căpătuiesc
şi pace. Socot c-ar fi mai cuminte să plec altundeva, spre
a-mi cerea norocul.
Soaţa lui se împotrivi mai întîi acestui gînd, dar văzînd că
nu-l poate clinti din hotărîrea sa, îl lăsă în plata domnului,
să facă cum ştie el mai bine. Drept care îi puse merinde în
traistă, iar ţesătorul, după ce-şi luă rămas bun, purcese la
drum şi merse cale lungă pînă ce ajunse în Tîrgul Sporniciei.
Acolo trudi din greu vreme de trei ani şi jumătate, agoni-
sind ca la vreo trei sute de galbeni. Atunci hotărî a se
înturna la casa lui. Îşi puse galbenii într-o pungă ce o legă
la brîu şi o porni la drum. Cam pe la jumătate cale se pomeni
într-un codru des şi întunecos, taman cînd binecuvîntatul
Soare se ducea la culcare. Astfel că, temîndu-se să nu păţească
vreun necaz, se sui pe craca groasă a unui bananier şi, fiind
tare trudit, aţipi pe dată.
Iată că pe la miezul nopţii, cînd se afla cufundat într-un
somn adînc, i se arătară în vis două făpturi omeneşti, cu ochii
înroşiţi de mînie, ce se certau între dînsele:
- Haide, Răsplată! Ştii bine doară că pîn-acum făcut-ai
tot ce ţi-a stat în putinţă a-l împiedica pe ţesătorul nostru

149
să agonisească mai mult decît un codru de pîine. Aşadară n-ai
dreptul a-l lăsa să dobîndească atîţia galbeni.
- Ei, Faptă, grăi celălalt, sînt silit a răsplăti pe fiecare după
fapta sa. Urmarea te priveşte pe tine. De nu-ţi place, n-ai
decît să-i iei cîştigul îndărăt.
Auzind acestea, ţesătorul nostru se deşteptă şi, plin de teamă,
prinse a-şi cerceta punga, dar galbenii, ia-i de unde nu-s.
- O, zei îndurători ! se căină dînsul. Cîştigat-am galbenii
aceştia cu atîta trudă, şi iată că-i pierdui într-o clipită. Cwn
aş mai putea da ochi cu soaţa mea ori cu prietenii, cînd din
tot ce-am dobîndit cu atîta caznă în trei ani de zile alesu-s-a
praful într-o singură noapte?
Astfel că hotărî să se înapoieze în Tîrgul Sporniciei. Acolo
agonisi cinci sute de galbeni doar într-un singur an, drept
care purcese din nou către casă, de data asta luîndu-o pe alt
drwn.
Dar cînd soarele ajunse la asfinţit, se pomeni în acelaşi codru,
înaintea aceluiaşi bananier. Atunci prinse a vărsa lacrimi
amare, zicîndu-şi: << Vai mie ! Oare ce necaz îmi găti iarăşi
soarta asta blestemată? Iată copacul ce-mi purtă nenoroc. >>
Dar nici nu-şi sfîrşi bine gîndul că-l şi cuprinse un somn
adînc, încît abia mai avu vreme să se caţere în bananier, ca
să nu-l sfîşie noaptea jivinele codrului.
Şi iată că pe la miezul nopţii i se înfăfişară iarăşi cele două
arătări din vis:
- Răsplată, zise cel dintîi, de ce i-ai dăruit, rogu-tc, priete-
nului nostru, ţesătorul, cinci sute de galbeni? Nu ştii oare
că-i este scris să nu se aleagă cu nimic alta decît c-un codru
de pîine, cîte zile o avea?
- Jupîne Faptă, grăi celălalt. Sînt silit a răsplăti pe fiecare
după fapta sa. Urmarea te priveşte. Aşadară de ce mă învi-
nuieşti pe mine?
Auzind acestea, bietul ţesător se deşteptă iarăşi plin de grijă,
şi care nu-i fu durerea cînd, ccrcetîndu-şi punga, nu găsi nici
urmă de galbeni.

150
Se jeli cît se jeli, după care 1ş1 zise: << Vai mie ! La ce să
mai fac umbră pămîntului de pomană, dacă tot ce agonisesc
se duce oricum pe apa sîmbetei? Mai bine mă anin de craca
ăstui copac şi-mi iau rămas bun de la viaţă.>>
Şi dînd să-şi împlinească gîndul, ţesătorul nostru cără o liană,
alese o creangă mai vîrtoasă, legă liana de dînsa, făcu un
laţ şi, taman cînd să-şi puie capăt zilelor, una din arătările
acelea din vis se ivi în văzduh şi-i zise:
- Nu te pripi, frăţioare. Eu sînt cel ce-ţi ia toţi galbenii şi
nu-ţi îngăduie a agonisi mai mult decît un codru de pîine.
Întoarce-te acasă şi, ca răsplată pentru răbdarea ta, cere-mi
orice şi-ţi voi împlini dorinţa.
- Dacă-i aşa, grăi ţesătorul, apoi dăruieşte-mi, rogu-te, un
purcoi de galbeni.
- Prietene, îi zise duhul, ce vrei să faci cu atîţia galbeni, cînd
ţi-e oricum sortit să nu te foloseşti de dînşii decît spre a dobîndi
un codru de pîine?
- Chiar de nu voi avea nici un folos de ei, se încăpăţînă
ţesătorul, tot voiesc să-i am. Doar ştii proverbul:<<Omul
avut chiar de-i neam prost au slut tot e preţuit de lume, dacă
se vădeşte plin de dărnicie. >> Orice om bogat e vrednic de
pizmă. Aşadară, dăruieşte-mi, rogu-te, cît mai mulţi galbeni.
- Dacă aşa stau lucrurile, grăi duhul, fă iarăşi cale-întoarsă
la Tîrgul Sporniciei. Acolo trăiesc doi feciori de neguţători,
pre numele lor Mînă-Strînsă şi Mînă-Largă. După ce vei
lua seamă la purtările lor, întreabă-te cum este mai bine.
Şi zicînd acestea, duhul se făcu nevăzut, lăsîndu-1 pe ţesător bui-
măcit şi neştiind ce să crează. Într-un tîrziu hotărî a se întoarce
la Tîrgul Sporniciei, unde ajunse către asfinţit. Află cu multă
caznă unde locuieşte Mînă-Strînsă şi se duse la dînsul în ospeţie.
Măcar că fu alungat şi ocărît de soaţa şi de slujitorii aceluia,
nu se lăsă pînă ce nu intră în ogradă, unde se aşeză şi se puse
pe adăstat. Pe la vremea cinei căpătă şi dînsul cîte ceva de-ale
gurii, dar fără vreo vorbă bună, după care îşi făcu culcuşul
afară, cum se pricepu mai bine, şi se cufundă în somn. Pe

151
la miezul nopţii i se arătară iarăşi în vis cele două făpturi, ce
se luară din nou la sfadă:
- Haide, haide, Răsplată, zicea cel dintîi, de ce-l pui, rogu-te,
la cheltuială pe Mînă-Strînsă cu cina ţesătorului?
- Frate Faptă, grăi celălalt, eu n-am nici o vină, căci sînt
silit a răsplăti pe fiecare după fapta sa. Urmarea te priveşte
pe tine.
A doua zi dimineaţă, cînd se deşteptă, bietul ţesător trebui
să ajuneze, căci Mînă-Strînsă se îmbolnăvise de holeră. Astfel
că părăsi în grabă ograda aceluia şi se duse la Mînă-Largă.
Acesta îl primi cu osebită cinste, îl ospătă din belşug şi-l dărui
cu veşminte scumpe şi alte lucruri de preţ. Apoi îl culcă
într-un aşternut moale şi curat, unde ţesătorul nostru adormi
pe dată, fiind tare trudit după noaptea petrecută în ograda
lui Mînă-Strînsă.
Şi pe la miezul nopţii iată că iarăşi i se înfăţişară în somn cele
două duhuri, certîndu-se:
- Poftim, Răsplată! Mînă-Largă irosit-a o groază de galbeni
spre a-l cinsti cum se cuvine pe ţesător, astfel că mîine nu-şi
va mai putea plăti datoriile. Astăzi şi-a scos de la zaraf cei
din urmă galbeni.
- Frate Faptă, grăi celălalt, fui silit să fac astfel. Dar urmarea
te priveşte pe tine.
În zorii zilei, la poarta lui Mînă-Largă bătu un străjer ce-i
aduse o mie de galbeni dăruiţi de craiul.
Văzînd toate acestea, ţesătorul nostru îşi zise: <• Adevărat gră­
ieşte proverbul: Precum rodul cărţilor sfinte este dreapta şi
cuvioasa chibzuinţă, asemenea cel al galbenilor se cuvine a fi
dărnicia. Aşadară, să mă dăruiască binecuvîntatul stăpîn al
tuturor lucrurilor cu firea celui ce-şi foloseşte galbenii întru
milostenie şi desfătarea semenilor. >>
Şi stăpînul tuturor lucrurilor îşi plecă urechea la ruga ţesătorului,
împlinindu-i dorinţa.
- Drept care, iubite Aur, împacă-te cu cele întîmplate 1
nu-ţi mai plîngc în zadar comoara. Doară ştii zicala:

152
 La ceas senin, cel plin de vrednicie
E gingaş ca un lotus ce-nfioreşte;
Cînd e pălit de-a soartei vitregie
Ca stînca Himalaiei se-ntăreşte.

Dară vorbă multă sărăcia omului. Îţi urez bun-venit în casa

mea şi fie ca mierea prieteniei să-ţi alunge amărăciunea din
suflet.
Lui Iute-ca-Săgeata îi crescu inima de bucurie şi pe chip
îi înflori un zîmbet de mulţumire la auzul înţeleptelor cugetări
ale lui Cătinel, presărate cu stihuri pline de miez din cele
mai de seamă scrieri sfinte.
- Iubite Cătinel, grăi dînsul, virtutea ta nu-i lucru mic,
căci prietenii domniei tale află alinare într-însa în vremuri
de restrişte. Cercînd a-l îmbărbăta şi a-l înveseli pe Aur mi-ai
mulţumit ş1 mie sufletul. Precum glăsuieşte proverbul:

Sărac lipit e omul cel avut

De-! poartă oarbă, lăcomia;
Rămas stingher, de toţi este urît,
Cînd nu ia-n seamă prietenia.

Prin sfaturile atît de înţelepte ale domniei tale l-ai izbăvit

pe acest prieten al nostru cufundat în marea durerilor. Şi
nu-1 de mirare, căci aşa e firea lucrurilor:
Cum elefanţii pe ai lor tovarăşi
Din mlaştini, de la-nec îi izbăvesc,
ln clipe grele de restriste, iarăşi,
Cei buni pe-ai lor prieteni ocrotesc.
Şi iarăşi:

Cel ce n-alină pe sărman şi-l lasă

Nemîngîiat să plece şi-amărît,
Să n-aibă tihnă, nici belşug în casă,
Hulit de toţi să .fie şi urît !

153
 ln vreme ce <linşii stăteau astfel la sfat, iată că se ivi din desişul
codrului un cerb, pe nume Pată, ce abia îşi mai trăgea răsuflarea,
gîfîind de sete şi tresărind neîncetat de teama vreunei neaştep­
tate primejdii. La apropierea sa, Aur se tupilă în nişte brusturi,
Iute-ca-Săgeata se adăposti într-un copac, iar Cătinel îşi
cătă scăpare în lac.
Dar bietul cerb se opri la marginea apei, sfios şi temător.
Atunci Iute-ca-Săgeata se înălţă în văzduh, cercetă împrejuri-
mile cale de o leghe şi, încredinţîndu-se că nu-i paşte ruc1
o primejdie, prinse a-l striga pe Cătinel:
- Iubite Cătinel, nu-i nici o primejdie. Poţi să ieşi la mal
fără teamă. Nu-i decît un biet cerb ce a coborît la lac să se
adape.
Drept care cei trei prieteni se strînseră iarăşi laolaltă spre a
ţine sfat. Iar Cătinel, vrînd să-i arate prietenie oaspetelui,
îi zise:
- Iubite prietene, bea şi te scaldă fără teamă. Apa noastră
e limpede şi răcoroasă.
Auzind vorbele sale prietenoase, Pată cugetă în sinea sa:
<< Nu mă pîndeşte nici cea mai mică primejdie în tovărăşia

acestor sălbăticiuni. Căci o broască ţestoasă e neputincioasă

pe uscat, iar corbul şi şoarecele se hrănesc doar cu stîrvuri.
Aşadară, de ce nu m-aş alătura lor >>? Drept care se apropie de
dînşii şi le dădu bineţe. Cătinel îi ură bun-venit pe meleagurile
acelea şi îl cercetă după cuviinţă:
- Nădăjduiesc că eşti sănătos şi în putere. Ne spune, rogu-te,
ce vînt te aduce prin aceste pustietăţi?
- Tînjesc după o viaţă paşnică, fără ură au vrăjmăşie, dădu
cerbul răspuns. Fost-am hăituit şi încolţit din toate părţile
de gornici, de vînători şi de dulăii lor. Dar teama îmi dădu
aripi, astfel că izbutii să scap de dînşii, lăsîndu-i mult în urmă,
şi poposit-am aci spre a mă adăpa şi hodini înainte de a porni
mai departe. Acum, că mă întîlnii cu domniile-voastre, aş
voi să legăm prieteşug.
Auzind acestea, Cătinel îl ispiti :

154
- Noi sîntem mici la trup, aşadară nu-i lucru firesc să legi
prieteşug cu noi. Cuminte e să te împrieteneşti numai cu cei
ce ţi-ar putea fi de folos la nevoie.
- Mai cuminte este, înturnă Pată răspuns, a te aduna cu cei
învăţaţi, căci chiar de sînt mărunţi la trup îţi pot fi de mare
ajutor. Ş-apoi e o vorbă din bătrîni:

Prieteni fă-ţi chiar dintre prizăriţi.

De elefanţi adu-ţi aminte,
Ce, prinşi în cursă, fură sloboziţi
De şoarecii cei iuţi la minte.

- Cum asta? întrebă Cătinel.

Atunci Pată prinse a le istorisi:

POVESTEA ŞOARECILOR CE SLOBOZIRĂ

DIN CAPCANĂ PE ELEFANŢI

A fost odată un tîrg unde se stinsese toată suflarea omenească

şi templele căzuseră în paragină. Şi peste această pustietate
se făcură stăpîni şoarecii ce se pripăşiseră de mult prin acele
meleaguri. De bine ce le merse, se prăsiră cîtă frunză şi iarbă,
împînzind cu neamul lor şoricesc toate bortele şi văgăunile
ruinelor, ce fuseseră odată mîndre palate, dar acum zăceau în
uitare, năpădite de iederă şi bălării. Îşi petreceau vremea de
minune, ba desfătîndu-se cu piese de teatru, scrise chiar de
dînşii, ba benchetuind pe la serbări şi praznice de nuntă şi
ospeţe. Dar cînd le fu lumea mai dragă, iată că se ivi prin
partea locului un crai al elefanţilor, al cărui alai număra mii

155
de elefanţi. Şi cum avea ştire că prin împrejurlfill s-ar
afla un lac unde s-ar fi putut scălda şi adăpa, craiul venise
dimpreună cu toată turma de mii şi mii de elefanţi în căutare
de apă. Şi trecînd ei pe acolo, călcară şi striviră în picioare
toţi şoarecii cîţi le ieşiră în cale. Puţinii şoareci scăpaţi din
cumplitul măcel se adunară şi prinseră a ţine sfat:
- Iată, ziceau ei, sîntem măcelăriţi de matahalele astea nesim-
ţitoare. Blestemaţi să fie în vecii vecilor ! Dacă mai trec de
două ori pe aici, n-o să mai rămîie nici măcar un şoarece de
prăsilă. Se cuvine dară să găsim grabnică scăpare din această
nenorocire. •
In cele din urmă hotărîră să trimită o solie la craiul elefanţilor.
Înfăţişîndu-se acestuia, solii se ploconiră cu umilinţă şi ziseră:
- Slăvite crai, nu departe de acest loc se află obştea noastră,
într-un tîrg căzut în paragină, ce-l avem în stăpînire din moşi­
strămoşi. Iar domniile voastre, venind în căutare de apă,
ne-aţi strivit cu miile. Şi de veţi mai trece a doua oară pe acolo,
n-o să mai rămîie picior de şoarece, nici măcar de sămînţă.
Aşadară de vă este cumva milă de noi, înduraţi-vă şi luaţi-o
pe alt drum la întoarcere. Gîndiţi-vă că poate vă vom fi şi noi
vreodată de folos.
Craiul elefanţilor cugetă la vorbele solilor şi nu le găsi de
fel nepotrivite, astfel că se înduplecă a le împlini ruga.
Acum se întîmplă ca într-o bună zi un împărat de prin partea
locului să poruncească vînătorilor săi să prinză în capcane
nişte elefanţi, spre a-şi întări oastea.
Vînătorii meşteriră capcane iscusite, în care izbutiră să ademe-
nească zeci de elefanţi dimpreună cu craiul lor. Şi după
trei zile îi scoaseră afară cu o plasă uriaşă, împletită din frînghii
groase, apoi îi legară fedeleş de cei mai vîrtoşi copaci din
codru.
Îndată ce vînătorii se îndepărtară, craiul elefanţilor prinse
a cugeta cum să-şi scape supuşii de la acea grea cumpănă,
şi iată că-şi aduse aminte de şoareci. Drept aceea chemă
un elefant pe care soarta îl ferise să cadă în capcană, şi-l

156
tnnuse în solie la şoareci, spre a-i înştiinţa de primejdia în
care se aflau.
Iar şoarecii, după ce ascultară întreaga pătăranie, hotărîră
să dea o mînă de ajutor elefanţilor, spre a le înturna facerea
de bine. Astfel că se strînseră cu miile şi se îndreptară spre
locul unde stăteau priponiţi prietenii lor. Şi văzîndu-i legaţi
fedeleş, cu frînghii groase cît braţul omului, se puseră numaidecît
pe ros, pînă ce rupseră toate laţurile, apoi se căţărară în copaci
unde tăiară cele din urmă legături, slobozindu-i astfel pe
elefanţi.
De aceea zic:
Prieteni fă-ţi chiar dintre prizăriţi . ..

- Aşadară, rogu-vă prindeţi-vă tovarăşi cu mine.

- Fie precum zici, frăţioare, grăi Cătinel după ce-i ascultă
povestea. Lasă orice grijă la o parte şi socoteşte-te la domnia
ta acasă.
Cu vremea, tuspatru se împrieteniră la toartă şi erau
nedespărţiţi. După ce fiecare se hrănea şi se hodinea precum
îi era felul, pe la ceasul prînzului se întîlneau la umbra unui
copac pletos, la marginea lacului, şi îşi treceau vremea în chip
plăcut dar şi folositor, vorbind despre felurite scrieri înţelepte,
despre meşteşugul poetic şi cîte altele, precum e şi firesc, căci:
Neghiobul vremea a-şi petrece cată
!n sfadă, somn au lenevie;
Cel înţelept adesea se desfată
Cu-nvăţătură, cînt şi poezie.

Iată însă că într-o bună zi cerbul nu se mai arătă pe malul

lacului la ceasul obişnuit. Iar ceilalţi, după ce-l adăstară o
vreme, se îngrijorară foarte, temîndu-se să nu i se fi întîmplat
ceva. Drept care Aur şi Cătinel îi ziseră într-un glas lui Iute-
ca-Săgeata :
- Iubite prietene, noi doi sîntem nevolnici a porni în căutarea
lui Pată, căci fiind lipsiţi de aripi ne mişcăm tare anevoie.

159
De aceea, te rugăm, ia-ţi zborul şi cercetează toată jungla
să vezi de nu cumva bietul nostru prieten a fost ucis de vreun
leu sau a pierit în flăcările vreunei păduri aprinse de trăsnet,
sau a căzut în puterea vînătorilor. Du-te dară, află ce s-a
întîmplat şi întoarce-te cît poţi de iute.
Auzind aceste înţelepte îndemnuri, corbul nu stătu nici o clipă
în cumpănă, ci îşi luă zborul pornind în căutarea cerbului.
Şi pe dată îl află nu departe, la marginea unei mlaştini, prins
într-o cursă mesterită
, din tărusi
, ' si
, curmei de salcîm. Atunci
Iute-ca-Săgeata poposi lîngă dînsul şi prinse a-l căina şi a-l
descoase despre cele întîmplate.
- Iubite prietene, îi răspunse cerbul, nu e vreme de multă
vorbă au zăbavă. Ascultă-mă: cînd viaţa îţi este în primejdie,
numai un prieten de nădejde te poate izbăvi. Spune-le din
partea mea lui Aur şi Cătinel să-şi aducă aminte de prietenia
ce ne leagă şi să alerge spre a mă scăpa de la acest cumplit
necaz.
- Nu te teme, iubite Pată, atîta vreme cît ai prieteni credincioşi
ca noi. Mă voi întoarce degrabă împreună cu Aur, care o
să-ţi roază legăturile cît ai bate din palme.
Şi fără a mai sta pe gînduri, corbul se înălţă în văzduh cu
inima strînsă de grijă şi zbură îndărăt, la prietenii săi. Îndată
ce poposi lingă dînşii, le istorisi nenorocirea cerbului şi-apoi
făcu fără zăbavă cale-întoarsă către prietenul aflat în primejdie,
purtîndu-1 pe Aur în cioc. Iar şoarecele, văzîndu-şi prietenul
în acea stare vrednică de plins, îi zise:
- Cum te-ai lăsat prins în capcană tocmai domnia ta, care
avut-ai pururi o fire prevăzătoare şi ochiul ager?
- De ce mă mai întrebi, prietene? îi răspunse cerbul. Trecut-ai
şi domnia-ta prin multe vremuri de restrişte şi ştii ce înseamnă
vitregia soartei. Aşadară, grăbeşte-te şi roade-mi legăturile
înainte de a se ivi vînătorul cel neiertător.
Iar eu îţi voi istorisi cum am căzut în capcană prima dată şi
cum am scăpat, pentru că, iată, mă aflu captiv a doua oară,
măcar că am mai suferit o dată chinurile robiei.

160
- Grăieşte, îl îndemnă Aur, căci sînt tare curios să-ţi aflu
povestea.
Atunci cerbul prinse a le istorisi:

ROBIA LUI PATĂ

Cu multă vreme în urmă, pe cînd eram doar un pui de vreo

şase luni, aveam obiceiul a zburda în fruntea turmei, precum
li-i felul celor tineri şi neînvăţaţi. O rupeam la fugă şi îmi
lăsam turma mult în urmă, după care mă opream locului şi-o
adăstam să sosească. Dar într-o bună zi, în vreme ce mă zben-
guiam astfel nepăsător, mă pierdui de grosul turmei. Înspăi­
mîntat, privii în toate părţile şi într-un tîrziu izbutii să dau
de urma ei. Atunci, plin de bucurie, o rupsei la fugă către
ai mei, uitîndu-mi de feluritele primejdii ce m-ar fi putut paşte
în cale, de nu eram cu băgare de seamă. Zărindu-mă, tovarăşii
mei se opriră spre a mă aştepta, dar tocmai cînd să mă alătur
lor, piciorul îmi alunecă şi mă trezii prins în capcană. Vînătorul,
ce se afla în apropiere, se năpusti asupra mea, mă trînti la
pămînt şi mă legă fedeleş. Iar turma, neavînd nici o nădejde
de a mă scăpa din mîna vînătorului, îşi văzu de drum. Omului,
însă, i se făcu milă de mine, văzîndu-mă atît de fraged, şi-şi
zise: << Sărmanul, nu-i decît un pui, bun de ţinut pe lingă casă,
căci ce alt folos ţi-ar putea aduce? >> Drept care nu mă ucise,
ci mă duse la el acasă, îmi dădu demîncare ş-apoi mă dărui
unui fecior de împărat ce se bucură atît de mult la vederea
mea, încît îl răsplăti pe vînătorul cel milos cu tot soiul de
lucruri de preţ.
Feciorul de împărat mă mîngîie drăgăstos, porunci să fiu îmbăiat

161
şi uns cu balsamuri şi unsori scumpe, apoi îmi dădu să mănînc
chiar din mîna sa cele mai alese şi mai gustoase bucate. Şi
astfel îmi petreceam viaţa în huzur, alintat şi răsfăţat de toată
curtea împăratului. Dar într-o bună zi, în anotimpul ploilor,
în vreme ce feciorul de împărat stătea culcat pe divanul său,
zărind fulgerele ce brăzdau cerul şi ascultînd bubuitul tunetului,
mă prinse un dor negrăit de turma mea, pe care o pierdusem
de atîta vreme, şi rostii stihurile :
Cînd iarăşi slobod voi zburda
Cu turma mea de căprioare,
Cînd iar cu vîntul pi,ept voi da,
Rîzîndu-mi de a sa suflare ?
- Cine a grăit? strigă feciorul de împărat, tresărind şi privind
în jur plin de teamă.
Şi nevăzîndu-mă decît pe mine, îşi zise: << Cerbul ăsta a vorbit,
fără îndoială, cu glas omenesc. De bună seamă că se află vreun
duh necurat într-însul. >> Şi pe dată se năpusti afară din palat,
cu părul vîlvoi şi cu veşmintele în neorînduială, crezîndu-se
urmărit de o piază rea. Sfetnicii săi dădură sfoară în ţară să
vie să-l caute tot soiul de vraci şi doftori, făgăduind răsplată
împărătească celui ce-l va tămădui.
ln vremea asta, cîţiva slujitori necugetaţi se porniră să mă
ciomăgească care cu ce-i cădea la îndemînă, de mă lăsară mai
mult mort decît viu. Dar, fiindcă îmi era sortit să scap cu
viaţă, iată că sosi un brahman preaînvăţat ce mă scoase din
mîinile lor, zicînd:
- De ce să-l ucideţi fără vină pe bietul dobitoc? Află, măria
ta, se întoarse el către prinţ, că boala acestui cerb nu are altă
pricină fără numai că în anotimpul ploilor îl ajunge dorul
de slobozenie şi tînjeşte după turma sa. Iată de ce rostit-a
acele stihuri.
La vorbele înţeleptului, feciorul de împărat se tămădui ca
prin minune şi, după ce-l răsplăti cum se cuvine pe brahman,
le porunci slujitorilor:

162
- Sloboziţi-l pe bietul dobitoc şi daţi-i drumul să plece în
codru la ai săi.
Iar slujitorii îi împliniră porunca întocmai.
- Aşadară, precum vezi, măcar că am fost luat o dată în robie,
sînt iarăşi prins în capcană, prin voia soartei.
Abia îşi sfîrşi Pată istorisirea, cînd iată că se ivi tîrîş-grăpiş
şi Cătinel, pe care nu-l mai răbdase inima să stea departe
de prietenul său aflat la aman.
Zărindu-l, ceilalţi se întristară nespus, iar Aur îi zise:
- Frăţioare, rău ai făcut venind aci, căci de va sosi nelegiuitul
acela de vînător, noi lesne vom scăpa de <linsul cu fuga, pe
cîtă vreme domnia ta vei cădea, de bună seamă, în mina lui.
Cătinel ascultă dojana lui Aur, după care grăi la rîndul său:
- O, nu mă judecaţi prea aspru!
Mai bine viaţa-ţi părăseşti
Decît prietenul fidel,
Căci altă viaţă dobîndeşti -
Nicicînd prieten tot la fel.
Şi iarăşi:

Cînd pierzi măriri ţi bogăţie,

Cum chinul l-ai putea răbda,
De n-ai afla în prietenie
Un reazem ce nădejdi să-ţi dea?

In această clipă se ivi vînătorul cu arcul şi tolba sa de săgeţi.

Atunci Aur roase fără zăbavă legăturile cerbului, chiar sub
ochii săi, apoi se piti în nişte brusturi. Corbul îşi luă zborul
în înaltul cerului, iar Pată se făcu nevăzut cît ai clipi în de-
sişul codrului. Vînătorul cercetă capcana şi, văzînd că legăturile
erau tăiate, se miră foarte: <• N-am mai văzut minune ca asta !
Cu nici un chip nu-şi taie cerbii singuri legăturile. >> Apoi zări
o broască ţestoasă într-un loc cît se poate de nepotrivit,
departe de malul lacului şi, neştiind ce să crează, mulţumi

163
întîmplării, zicîndu-şi: << Chiar dacă cerbul şi-a ros legăturile,
iată că soarta îmi dăruieşte această broască ţestoasă>>.
Şi plin de bucurie, vînătorul tăie nişte liane din apropiere,
împleti o funie vîrtoasă şi, răsturnînd broasca ţestoasă pe spate,
o legă zdravăn de picioare, după care o aburcă în spinare şi
porni către casă. Iar Aur, zărindu-şi prietenul purtat în ăst
chip, prinse a se căina plin de durere:
- Iată cum mă loveşte soarta fără încetare. Intîi am rămas
sărac lipit pămîntului, apoi am fost umilit şi părăsit de supuşii
mei, iar acum soarta îmi urzeşte pierderea unui prieten.

Nu mă mîhnesc de pierd averi,

Căci îndărăt iar au să vie,
Dar prietenul iubit de ieri
E azi pierdut pentru vecie.

Vai mie ! Pierderea unui prieten este pentru cei înţelepţi

un lucru mai rău decît moartea, căci:

Un prieten e balsamul ce vindecă durerea,

E a iubirii cupă ce îţi redă puterea,
Scump giuvaer al vieţii; ce om asa de bine
Putu, în şapte slove, atîtea să îmbine?
Şi încă:

De n-ar fi vîrstă, naştere sau moarte,

De prieteni teamă iar a te desparte,
De toate n-ar pieri aşa degrabă
Cui viaţa nu i-ar fi nespus de dragă?

In vreme ce Aur recita aceste stihuri pline de amărăciune,

cerbul şi corbul se întoarseră lingă dînsul şi se alăturară jela-
niei sale. Dar tot şoarecele îşi veni cel dintîi în fire şi le zise:
- Cită vreme iubitul nostru prieten se află în codru, subt ochii
noştri, mai avem încă putinţa a-l slobozi. Iată ce se cuvine să

164
facem: Pată se va furişa pe nesimţite şi se va trînti la pămînt,
undeva lîngă o apă, prefăcîndu-se a fi mort. Iute-ca-Săgeata va
poposi între coarnele cerbului şi se va preface a-i ciguli ochii.
Atunci, nelegiuitul acela de vînător, socotind că a dat peste
un cerb ucis, va voi fără doar şi poate să puie mîna pe dînsul şi,
azvîrlind cît colo broasca ţestoasă, se va grăbi să alunge corbul.
Indată ce se va îndepărta vînătorul, eu voi roade legăturile lui
Cătinel, slobozindu-l cît ai bate din palme, iar dînsul îşi va afla
scăparea în apă. După care eu mă voi piti în iarbă. Iar voi
va trebui să cumpăniţi la rîndul vostru în ce chip să scăpaţi cînd
vînătorul va fi aproape.
Zis şi făcut.
Cînd vînătorul dădu cu ochii de un cerb ucis lîngă apă şi zan
un corb poposind între coarnele sale spre a-i ciuguli stîrvul,
azvîrli cit colo broaca ţestoasă şi, bucuros, alergă să cate un
băţ potrivit, spre a putea duce cerbul în cîrcă. Indată ce Pată
simţi că vînătorul este aproape, sări drept în picioare şi se
făcu nevăzut în codru, mai iute ca fulgerul. Corbul îşi luă
zborul şi se adăposti în frunzişul des al unui copac. Iar broasca
ţestoasă, după ce Aur îi roase legăturile, se tîrî cît putu mai
iute pînă la rîu, unde se dădu la fund şi se piti într-o văgăună
de subt mal. Odată treaba isprăvită, şoarecele se tupilă printre
buruieni.
Vînătorul rămase cu gura căscată cînd văzu cum înviase
cerbul ca prin minune, temîndu-se să nu fi călcat cumva pe
tărîmul vreunui vrăjitor. Dezamăgit, se întoarse la locul unde
lăsase broasca ţestoasă -- şi care nu-i fu mirarea cînd găsi
doar funia, făcută mici fărîme. Atunci rămase încredinţat că la
mijloc nu era lucru curat şi socoti că se află în mare primejdie.
Drept care, plin de spaimă, o rupse la fugă prin codru, fără
a mai privi în urmă, doritor să iasă cît mai curînd la loc slobod.
In vremea asta cei patru prieteni, văzîndu-se scăpaţi de orice
primejdie, se întîlniră ca de obicei şi îşi jurară din nou prietenie
pînă la moarte. Şi multă vreme trăiră nedespărţiţi în acel
codru, în bună pace şi înţelegere.

165
Aşadară, dacă nişte dobitoace necuvîntătoare au tras atîtea
foloase de pe urma prieteniei, de ce nu le-ar urma pilda şi
oamenii, ce sînt atît de ageri şi de iscusiţi la minte?
Aci se sfîrşeşte Cartea a doua, ce se cheamă Dobîndirea
prietenilor. Întîile stihuri sună astfel:

Un cerb, un corb, un şoarec şi-o ţestoasă

Măcar că n-aveau galbeni, nici putere,
Ci doar o judecată sănătoasă,
Şi-au împlinit pe dată a lor vrere .

•
 CARTEA A TREIA
CORBI ŞI BUFNIŢE

ACI, AŞADARĂ, ÎNCEPE CARTEA A TREIA, NUMITĂ

<< CORBI ŞI BUFNIŢE>>, ce vorbeşte despre pace, război
ş.a.m.d. lntîile stihuri glăsuiesc astfel:

Oricît de blînd vrăjmaşul se arată,

Nicicînd în el să nu te-ncrezi:

167
 Adus-au corbii iască-n doc pe dată
Şi-i arseră pe huhurezi.

- Cum asta? întrebară feciorii de împărat.

Atunci înţeleptul Vişnuşarman prinse a le istorisi povestea
ce urmează:
In ţara de la miazăzi se află un tîrg pre numele său Temelia
Lumii. Şi în apropierea acestui tîrg se află un bananier uriaş,
vechi de sute de ani, cu crengi fără număr. Şi-n acel copac
hălăduia un crai al corbilor, pe nume Negură, dimpreună
cu un nesfîrşit alai de supuşi.
Nu departe, într-o peşteră tainică, îşi avea fortăreaţa un crai
potrivnic, un huhurez pe nume Spaima-Vrăjmaşilor, ce
domnea peste neamul cîtă frunză şi iarbă al bufniţelor.
Acest crai al bufniţelor nutrea o ură neîmpăcată faţă de corbi,
şi ori de cîte ori întîlnea vreunul în calea sa îl ucidea fără cru-
ţare. Azi aşa, mîine aşa, pînă ce cu vremea se apropia tot
mai mult de bananierul cel străvechi, semănînd împrejuri-
mile cu leşurile vrăjmaşilor săi. Nici nu-i de mirare, căci:

De rabzi vrăjmaş au molimă în coastă,

Fără să-ncerci a le stîrpi pe dat',
O moarte crudă negreşit te-adastă:
lncet te madnă, dar ne-mpăcat.

Atunci craiul Negură îşi chemă sfetnicii şi le zise:

- Precum vedeţi, boieri dumneavoastră, vrăjmaşul nostru
e sîngeros, cutezător şi plin de şiretenie. Căci nu se arată
decît la vreme de noapte, spre a semăna prăpăd în rîndurile
noastre. Cum am putea, dară, să le stăm împotrivă? Unde
mai pui că noi nu vedem în timpul nopţii cînd ne atacă dînşii,
iar ziua nu le-am putut încă dibui bîrlogul. Iar de nu le
cunoaştem sălaşul, n-avem cum să-i lovim.
Aşadară ce s-ar cuveni să săvîrşim?

168
- Bine faci, măria ta, că ne întrebi, dădură sfetnicii răspuns,
căci ştii proverbul:

Un sfetnic înţelept nu se sfieşte

A-ţi da oricînd a sa bună povaţă.
Cînd altul, mincinos, te linguşeşte,
De el să te păzeşti, căci rău te-nvaţă.

Atunci Negură prinse a iscodi pe rînd pe fiecare din cei cinci

sfetnici ai săi de taină, pre numele lor: Trăieşte-Iarăşi, Tră­
ieşte-Bine, Trăieşte-Oricum, Trăieşte-Mai-Departe şi Tră­
ieşte-Indelung. Şi mai întîi îl ispiti pe Trăieşte-Iarăşi.
- Măriata, dădu răspuns sfetnicul, nu e cuminte să batem
război împotriva unui vrăjmaş atît de puternic şi de iscusit.
Mai bine să facem pace cu dînsul. Căci înţeleaptă-i zicala:

Ne-nvaţă din strămoşi ai noştri zei

Că biruinţa este-amăgitoare;
De-al tău vrăjmaş ca tine e de tare,
Tu nu lupta, ci pace să închei.

Auzind acest sfat, craiul îi mulţumi lui Trăieşte-Iarăşi şi-l

îndemnă pe Trăieşte-Bine să-şi rostească şi dînsul gîndul.
- Măria ta, glăsui Trăieşte-Bine, eu sînt de altă părere. De
vreme ce vrăjmaşul se vădeşte crud, lacom şi hain, fără îndo-
ială că nu trebuie să facem pace cu dînsul, căci :

De ai hain şi ticălos duşman

Nu-i chip să ieşi cu dînsul la liman.
Viclean el calcă orice legămînt,
Trădarea-i stă în faptă şi în gînd.

Aşadară, eu socotesc că trebuie să te războieşti cu el, spre

a-i pedepsi fărădelegile.
După ce ascultă cu luare-aminte şi acest sfat, Negură se
întoarse către Trăieşte-Oricum şi-l iscodi şi pe dînsul.

169
- Măria ta, răspunse Trăieşte-Oricum, vrăjmaşul e în adevăr
puternic, şiret şi hain. Dar tocmai de aceea nu trebuie să faci
nici pace şi nici război cu dînsul. Calea cea mai nimerită spre
a scăpa de el este să-ţi părăseşti pămîntul strămoşesc şi să
pleci în bejenie. Vorba ceea:

Cei slabi la luptă grabnic cînd pornesc,

Doar din zadarnică mfndrie,
Vrăjmaşilor izbînda le-o grăbesc,
Jar peste neamul lor aduc urgie.

Mai cuminte este, aşadară, a te feri din calea vrăjmaşului,

de astfel poţi scăpa cu viaţă, decît a-i sta împotrivă şi a fi
UCIS.
Apoi craiul îl iscodi şi pe Trăieşte-Mai-Departe, voind să-i
afle sfatul. Iar acesta zise:
- Măria ta, socot că nu-s nimerite nici pacea, nici războiul
şi nici bejenia, dar mai cu seamă cea din urmă, căci:

Un crocodil la el acasă
Nici de un ele/ant nu-i pasă,
Cînd fnsă iese pe uscat
De-un cîine chiar e-nspăimîntat.
Şi iarăşi:

Vrăjmaşii de se vor ivi fn prag,

Cu groază să nu fugi, lăsfnd
Pe mîna lor pămîntul drag,
Căci nu-l ·vei mai vedea nicicînd.

Te înconjoară cu ziduri de apărare trainice şi, astfel întărit,

vei putea ţine piept vrăjmaşului cu mulţi sorţi de izbîndă.
Căci:

De ·vrei să fii întotdeauna tare,

Rămii subt zidul tău de apărare;

170
 Un singur om, aflat într-o cetate,
C-o oaste-ntreagă poate a se bate.

Ascultînd sfatul lui Trăieşte-Mai-Departe, craiul se întoarse

către Trăieşte-Indelung, voind să-i auză gîndul.
- Măria ta, grăi sfetnicul, socot că cea mai potrivită cale
este alianţa, căci bine zice proverbul:

Voinic, isteţ au ager chiar de-ai fi,

Lipsit de prieteni ce poţi dobîndi?
Se stinge chiar nemuritorul f oe
Cînd vîntul ce-l aţîţă stă în loc.
Aşadară, înţelept ar fi să rămîi acasă şi să cauţi un aliat de
nădejde, spre a cumpăni puterea vrăjmaşului. Fără îndoială,
fericit e cel ce îşi găseşte prieteni puternici. Precum zice
poetul:

Prieteşugul cu cei tari e-un har

Ce-n slăvi te-nalţă, dindu-ţi strălucire,
Cum stropul pare-a fi mărgăritar
De-i dăruieşte soarele sclipire.

Dar nici însoţirea cu cei slabi şi fără apărare nu e de dispre-

ţuit. Căci:

Oricît de slab-ar .fi a sa tulpz'nă,

Un bambus nu e smuls din rădăcină.
La fel şi craii slabi ce piept îi ţin,
Unindu-se, vrăjmaşului hain.

Drept care socot, măria ta, că nu vei putea ţine piept vrăjma­
şului, fără decît numai prin alianţă.
După ce auzi şi acest sfat, Negură le mulţumi celor cinci
dregători, apoi se înturnă către cel mai bătrîn şi mai înţelept
sfetnic al neamului său, plecîndu-se pînă la pămînt înaintea

171
lui. Acest sfetnic era un corb preaînvăţat, pre numele său
Viaţă-Tare, ce avea desăvîrşită ştiinţă întru cele lumeşti şi
cunoştea pe de rost toate scrierile sfinte, rămase din moşi­
strămoşi.

- Uncheşule, rosti craiul Negură, anume i-am iscodit pe

ceilalţi de faţă cu domnia-ta ca să-i asGulţi şi să le cintăreşti
pe toate în cuget. Acum, rogu-te, sfătuieşte-mă ce cale se
cuvine să aleg.
- Nepoate, înturnă răspuns bătrînul sfetnic, toate cite au
fost pomenite aci sînt cit se poate de cuminţi la vremea şi
la locul potrivit. Dar în împrejurarea de faţă nu ne putem
birui vrăşmaşul fără numai decit prin vicleşug. Doar auzit-ai
vorba:
Tu pacea sau războiul deopotrivă
C-un ochi ne-ncrezător să le priveşti,
Căci de-un vrăjmaş viclean îţi stă-mpotrivii
Prin viclenie doar îl dovedeşti.
Numai cei ce îşi împlinesc gîndul fără şovăire pot să cîştige
încrederea potrivnicului şi-apoi să-l nimicească cu uşurinţă.
Aşijderi, de îi vei afla slăbiciunea, îi vei putea veni şi mai
lesne de hac.
- Uncheşule, grăi craiul Negură, cum aş putea să-i aflu
slăbiciunea, cînd încă nu i-am dibuit bîrlogul?
- Prin iscoade îi vei afla nu numai bîrlogul, dar şi slăbi­
ciunea, şi îl vei da pierzării. Precum glăsuiesc stihurile:
Un crai ce de iscoade e slujit
ln luptă, va învinge negreşit,
Căci el din vreme ştie cînd şi cum
li va ieşi potrivnicul în drum.
- Uncheşule, mai întrebă Negură, spune-mi, rogu-te, care
este pricina vrăjmăşiei neîmpăcate dintre corbi şi bufniţe?
- Ascultă dară, grăi sfetnicul, şi-ţi voi istorisi:

172
 CUM ŞI-AU ALES ZBURĂTOARELE UN CRAI

Odată, demult, tot neamul zburătoarelor se adunase la sfat.

Se aflau acolo lebede, cocori şi privighetori, păuni, ploieri
şi bufniţe, turturele, porumbei şi prepeliţe, vulturi, ciocîrlii
şi gaiţe, cuci, ţărci, ciocîrlani şi multe altele. Şi după ce se
strînseră laolaltă, prinseră a se sfătui astfel:
- Avem, de bună seamă, pe Garuda crai în ceruri. Dar el
îl slujeşte pe binecuvîntatul Vişnu şi nu mai are vreme să-şi
plece urechea ~i la necazurile noastre. Ce folos că avem un
împărat doar cu numele? Căci nu ne e de nici un ajutor cînd
ne aflăm la ananghie, cînd sîntem prinse în laţ, bunăoară.
Ş-apoi e o vorbă:

Să te păzeşti de şase lucruri ne-ntîrziat,

Precum în larg de-o barcă găurită:
ln şcoli, de-un dascăl tont şi-nfumurat,
De-un popă ce căzut-a în ispită,
De-un crai fălos ce nu te-oblăduieşte,
Cînd limbă ascuţztă-i, de-o muiere,
De un ·văcar ce după tîrg tînjeşte,
De-un bărbier ce-i lacom de avere.

Aşadară, e cu cale să alegem dintre noi pe cineva care să

ne fie crai.
Şi cum băgară de seamă că buha are o înfăţişare falnică şi
demnă, grăiră toate într-un glas:
- Iată, să ne fie huhurezul ăsta crai. Să se aducă toate cele
de cuviinţă pentru ungerea unui domn.
Şi pe dată fură aduse cîte toate: apă din felurite rîuri sfinte,
un mănunchi de o sută opt rădăcini, fără a fi uitat toiagul
cu însemnul roţii, precum şi lotusul cu tulpina galbenă. Tronul
cu lei sculptaţi fu pus şi el la locul său. Apoi se închipui din

173
lut o icoană a lumii, cu continentele, cu munţii şi oceanele.
Aşijderi, fu întinsă o blană de tigru şi fură aduse vase de
aur cu grîne şi cu cinci crengi înflorite. Apoi se înfăţişară
cîntăreţi vestiţi, ce prinseră a rosti măiestre stihuri. Ba chiar
şi brahmanii cei mult iscusiţi la cetirea celor patru sfinte Vede
îşi dădură obolul, în vreme ce fecioare negrăit de frumoase
dănţuiau şi cîntau vesele cîntece de sărbătoare.
Chiar înaintea tronului fu aşezat un vas cu orez sfinţit şi
cu boabe de muştar alb, şofran, coroane de flori, scoici
ş.a.m.d.
Cînd totul fu gata, huhurezul se duse de se aşeză în bătaia
tobelor pe tronul cu lei, adăstînd a fi uns domn.
Dar chiar în acea clipă, iată că se ivi în plin zbor, nu se ştie
de unde, un corb ce îşi vesti sosirea cu un croncănit răguşit.
Şi uitîndu-se cu mirare în jur, prinse a cugeta: << Ia te uită ! Ce
înseamnă oare toate aceste pregătiri? >> Iar zburătoarele,
văzîndu-1, începură să şuşotească între ele:
- Corbul e socotit a fi, dintre toate, pasărea cea mai ageră
la minte. Hai să-i cerem şi lui sfatul.
Drept care păsările îi ziseră corbului:
- Iată, soborul nostru hotărît-a să înalţe pe huhurez domn
peste zburătoare. Ai sosit taman la vreme. Am vrea, rogu-te,
să-ţi ascultăm sfatul.
Atunci corbul prinse a rîde:
- Fraţilor, mare neghiobie era să faceţi. Cînd aveţi printre
domniile voastre atîtea feţe alese, lebede, cocori, porumbi,
privighetori, prepeliţe, păuni şi altele, cum de v-a trecut prin
minte să ungeţi domn peste voi tocmai pe această pocitanie,
care după cîte toate mai e şi chior la lumina zilei? Ş-apoi,
de vreme ce aveţi crai în ceruri pe Garuda, ce trebuinţă mai
aveţi de asemenea sperietoare? Chiar de s-ar dovedi vrednic
de o atare cinste, tot nu e cuminte să alegi un crai cînd mai
ai unul. Căci numai numele unui crai slăvit îi opreşte pe mulţi
să-şi ia nasul la purtare.
Precum grăiesc şi stihurile:

174
 De zicz că porţi salte însemnată
Poţi deseori să ieşi faţă curată.
Aşa şi iepurele c-o mindună
Scăpă, zicînd c-a fost trimis de Lună.

- Cum aşa? întrebară păsările.

Atunci corbul prinse a le istorisi :

CUM A PĂCĂLIT IEPURELE PE ELEFANT

A fost odată un crai peste elefanţi, pe nume Patru-Colţi,

ce-şi ducea văleatul într-nn bnnget de codru, dimpreună
cu falnicul său alai de elefanţi. Acum se întîmplă să bîntuiască
prin părţile acelea o secetă cumplită, ce ţinu vreme de
doisprezece ani, încît toate bălţile, iazurile şi eleşteele secară,
de nu mai rămase nici urmă de dînsele. Întru acestea, ele-
. .
fantii se duseră la craiul lor si-i ziseră:
- Măria ta, pruncii noştri sînt sfîrşiţi de sete şi se dau de
ceasul morţii, iar alţii s-au stins de-a binelea. Găseşte,
rogu-te, o mijlocire a ne izbăvi de la aşa cumplită nevoie.
Iar craiul le ascultă ruga şi trimise elefanţi către soare-răsare,
soare-apune, miazăzi şi miazănoapte, spre a cerceta ţinutul
să vază de nu cumva era chip a afla vreo apă. Elefanţii ce o
apucaseră către soare-răsare umblară ce umblară pînă ce
dădură peste un lac ce se afla în preajma unui schit şi se chema
Lacul Lunii.
Pe acest lac, tăinuit în desişul codrului, mişnnau sumedenie
de lebede, stîrci, raţe şi gîşte sălbatice, cocori, bîtlani şi alte
vietăţi de apă. Malurile îi erau împodobite de copaci falnici,

177
ce-şi plecau crengile grele de flori peste lac, mîngîindu-i
unda de mărgean. Iar ţărmul auriu era scăldat de valuri de
cleştar, ce dănţuiau în adierea zefirului, scuturîndu-şi jucăuş
coamele lor cele albe de spumă şi clipoceau dulce, mîngîind
cu înfiorare neprihănitele trupuri ale zînelor ce se îmbăiau
acolo. Iar în văzduhul îmbălsămat zurnzăiau roiuri de albine
fără număr, îmbătate de miresmele îmbietoare ale florilor.
Ce mai calea-valea! Acel loc era un adevărat colţ de rai.
Văzînd toate acestea, elefanţii făcură calea-ntoarsă spre a-l
înştiinţa pe craiul despre izbînda călătoriei lor. Iar Patru-
Col1i, auzind vestea cea bună, o porni la drum fără zăbavă,
dimpreună cu toată turma şi, mai mergînd, mai poposind,
precum li-i felul elefanţilor, ajunseră în cele de pe urmă la
Lacul Lunii. Cum malul lacului se pogora în pantă dulce,
elefanţii se repeziră cu mic cu mare către unda sa îmbietoare,
strivind şi călcînd în picioare mii şi mii de iepuri, ce de multă
vreme îşi duceau veacul nestingheriţi pe meleagurile acelea.
După ce se scăldară şi se adăpară după pofta inimii, craiul şi
supuşii săi se afundară iarăşi în desişul junglei.
Atunci iepurii, cîţi scăpaseră cu viaţă din cumplitul măcel,
făcură sfat să vază cum ar putea să se descotorosească de
musafirii lor nepoftiţi, ce semănaseră atîta prăpăd printre dînşii.
- Vai nouă ! se jeliră ei. Ce ne facem dacă de-acum înainte
ticăloşii ăştia vor trece pe aici în fiecare zi? Trebuie să chib-
zuim cum i-am putea opri a se mai întoarce îndărăt.
Intru acestea, un iepure mai isteţ, pre numele său Biruinţă,
văzîndu-i astfel înspăimîntaţi şi îndureraţi de moartea fraţilor
lor, cătă a-i îmbărbăta:
- Fiţi fără teamă ! Voi avea eu grijă ca nelegiuiţii aceia să
nu mai calce pe aici. Căci îmi este hărăzită puterea a le veni
de hac şi a vă izbăvi de dînşii.
Şi iepurele nostru, luîndu-şi ziua bună de la ai săi, plecă fără
zăbavă să-şi împlinească slujba. Cînd ajunse Biruinţă în
preajma sălaşului elefanţilor, aceştia tocmai se porniseră din
nou către lac, călăuziţi de craiul lor. El era înconjurat de mii

178
de falnici elefanţi, ale căror urechi fluturau ca nişte evantaic
uriaşe şi erau asemenea crengilor înflorite, mişcîndu-se într-un
danţ mai estuos. Trupul craiului era acoperit c-o mantie de
polen, căci aşternutul îi era făcut din ramuri de copac în
floare, astfel că semăna c-un nour greu încărcat de trăsnete.
Iar glasul îi era puternic şi răsunător ca bubuitul tunetelor
ce cutremură văzduhul în vremea ploilor. Trompa sa vîrtoasă avea
desăvîrşita unduire a şarpelui. Fildeşii săi, frumos arcuiţi,
netezi şi tăioşi ca briciul, aveau culoarea mierii. Iar pielea
sa avea luciul frunzelor de lotus ce plutesc îngemănate pe apă.
Zărindu-l, Biruinţă se înfioră: << Nu-i cu putinţă ca făpturile
de soiul meu să se apropie de dînsul. Căci adevărat glăsuieşte
proverbul:

C-un suier doar un şarpe te omoară,

I ar elefantul numai ce te-atinge;
Cu rîsul său un rege te doboară,
Şi-un ticălos cu lauda-i te stinge.

Să-mi aflu mai întîi un loc mai potrivit spre a sta de vorbă
cu el, şi doar pe urmă să mă arăt înaintea sa. >>
Drept care ochi o stîncă înaltă şi coluţuroasă, se căţără pe
dînsa şi prinse a cuvînta:
- Să trăieşti mulţi ani, crai al neamului cu colţi de fildeş !
Iar Patru-Colţi, auzind un glăscior viind de undeva din apro-
piere, îşi roti ochii săi mici, cătînd a-l dibui pe cel ce cuteza
să-i vorbească.
- Cine eşti domnia ta? se miră el, dînd cu ochii de iepurele
cocoţat pe stîncă.
- Iacă, sînt un sol, rosti acesta fără a se fistici.
- Şi cine te-a trimis, mă rog ţie? îl cercetă craiul.
- Cine alta decît stăpîna mea, binecuvîntata Lună.
- Rosteşte-ţi dară solia, îl îndemnă craiul.
- Socot că ai ştiinţă, măria ta, zise iepurele, că solului nu i
se poate aduce nici o vătămare cîtă vreme are această slujbă.

179
Căci nu se află împărat sau crai care să nu-şi rostească dorinţele
prin gura solilor săi. Ş-apoi e o vorbă: << Măcar că săbiile sînt
scoase din teacă şi harţa se porneşte, craiul cruţă viaţa solului
cu limba ascuţită >>.
Aşadar, din porunca Lunii îţi spun: << De ce, o, muritorule,
năpăstuit-ai cu puterea pe alţii, fără a cugeta la adevăratul
ei preţ ori la tăria potrivnicului tău? Cărţile cele sfinte glă­
suiesc: ,,Cel ce se vîră orbeşte în făptuiri nesăbuite, fără a cugeta
la puterea vrăjmaşului, îşi află negreşit pieirea". Măria ta ai
pîngărit Lacul Lunii cel fără prihană. Aşijderi, căsăpit-ai
fără milă iepurii trăitori pe malul acelui lac, aflaţi subt oblăduirea
mea. Iată, aceasta e fapta ta nelegiuită. Drept care îţi poruncesc
să nu mai calci nicicînd prin acele locuri, căci altfel nu-ţi
voi mai scălda şi înviora trupul cu lumina mea, ci te voi lăsa
pradă Soarelui, care te va pîrjoli cu flăcările sale pînă ce vei
pieri în chinuri înspăimîntătoare, dimpreună cu supuşii tăi>>.
La auzul acestor ameninţări, craiului i se făcu inima cît un
purece şi, după ce chibzui o vreme, zise către iepure:
- Aşa e, mărite sol. Păcătuit-am fără voie faţă de binecuvîntata
Lună. Cine sînt eu, becisnicul, să mă pun împotriva ei? Inva-
ţă-mă, rogu-te, cum aş putea să-i dobîndesc iertarea?
Atunci iepurele îi zise:
- Dacă-i aşa, luminate crai, pogoară-te la lac dimpreună cu
mine, fără nimeni altcineva, şi te voi învăţa ce trebuie să
faci.
Pe la miezul nopţii, iepurele îl călăuzi pe crai pînă la malul
lacului şi îi arătă crugul argintiu al Lunii, ce, negrăit de frumos,
tremura pe luciul apei, înconjurat de planete, de cei şapte
înţelepţi, de oştirea mîndră a stelelor, toate dănţuind lin în
răsfrîngerea de cleştar a bolţii cereşti.
Văzînd această încîntătoare privelişte, elefantul cuvîntă:
- Mă curăţ de păcate şi mă plec umil la picioarele zînei.
După care îşi cufundă în apă trompa sa vînjoasă, ce nici măcar
doi oameni n-ar fi putut-o înconjura cu braţele, dar oglinda
apei se tulbură şi Luna prinse a dănţui încoace şi încolo, de

180
parcă s-ar fi aflat suită pe o roată ce se învîrteşte, aşa chip
că elefantul zări o mie de Luni, şi nu una singură.
Atunci Biruinţă se trase îndărăt cu mare spaimă şi-i zise ele-
fantului:
- Vai ţie, mărite crai ! Stîrnit-ai îndoit mînia Lunii prin
fapta ta necugetată.
- Din ce pricină e binecuvîntata Lună mînioasă pe mine?
se miră elefantul.
- Din pricină că te-ai atins de această apă sfîntă, îi răspunse
iepurele cel şiret.
Iar craiul Patru-Colţi, cu urechile pleoştite, îşi plecă pînă
la pămînt capul, în semn de umilă supuşenie, spre a dobîndi
iertare de la binecuvîntata Lună. Apoi grăi către Biruinţă:
- Iubite prietene, roagă în toate chipurile pe binecuvîntata
Lună să mă ierte, căci eu nu m-am priceput ce să fac. Iată,
îi făgăduiesc că nu voi mai călca nicicînd prin aceste locuri.
Şi cu acestea plecă dimpreună cu toată turma, şi nu se mai
întoarse niciodată pe acele meleaguri.
De aceea spun:
De zici că porţi solie însemnată . ..

Dar asta încă nu-i tot ce poate fi mai rău pe lume. Nu uitaţi
căbuha e făptură vicleană şi rea la suflet. Doară ştiţi stihurile:

Ades un jude, prin înşelăciune,

lmpr,icinaţii singur si-i răpune.
Un iepure şi-o prepeliţă, iată,
Motanul lacom i-a-nghiţit pe datâ.

- Cum asta? întrebară păsările într-un glas. Atunci corbul

prinse a le istorisi:

181
 JUDECATA COTOIULUI

Odată, demult, îmi clădisem cuibul într-un copac bătrîn. La

rădăcina acelui copac hălăduia o altă pasăre, anume o prepeliţă.
Şi fiind noi megieşi, legarăm prieteşug. În fiecare seară, după
ce ne sfîrşeam truda zilei, ne petreceam vremea împreună
în chip cît mai plăcut, de pildă ne spuneam vorbe de duh sau
ghicitori, ne istoriseam basme, întîmplări vechi ori poveşti
cu tîlc. Şi azi aşa, mîine aşa, pînă ce într-o zi, ducîndu-se pre-
peliţa în căutare de hrană, împreună cu alte păsări, norocul
îi scoase în cale un lan de orez, şi prietena mea nu se mai în-
toarse acasă în acea seară. Eu fui foarte îngrijorat din pricina ei,
căci mă temeam să nu fi căzut într-o cursă ori în ghearele vre-
unei păsări de pradă. Şi trecură multe zile, în care răstimp nu
conteneam a o jeli.
Într-o bună zi, un iepure, pre numele său Iute-de-Picior, se
pripăşi la rădăcina copacului nostru, făcîndu-se stăpîn pe scor-
bura prepeliţei. Eu nu i-am zis nimic, căci îmi pierdusem nă­
dejdea de a-mi mai vedea vreodată prietena. Cînd numai ce,
iată, nu după multă vreme, mînată de dorul de casă, se în-
toarse şi prepeliţa la cuibul său, grasă şi dolofană de cît orez
mîncase. Şi aflîndu-1 pe nepoftit în scorbura ei, prinse a-1
mustra:
- Jupîne Urechilă, n-ai făptuit de fel un lucru vrednic de
laudă, luîndu-mi casa cu japca. Hai, ia-ţi tălpăşiţa degrabă şi
cată-ţi alt culcuş.
- Ce pasăre nătîngă, se mînie iepurele, nu ştii oare că un sălaş
se află în stăpînirea cuiva numai cîtă vreme vieţuieşte într-însul?
- Bine, grăi prepeliţa. Hai să-i întrebăm pe megieşi. Căci ştii
doar pravila: Cînd te judeci pentru casă, ţarină au livadă, măr„
turia vecinului hotărăşte pricina.
- Cum, îi zise iepurele, n-ai auzit niciodată de vorbele înţe­
leptului Narada: << Un lucru trece în stăpînirea omului de-I
foloseşte vreme de zece ani, dar păsările şi dobitoacele devin

182
stăpîne peste un anume loc îndată ce se statornicesc într-
însul >>?
Chiar dacă această casă a fost cîndva a ta, găsind-o deşartă m-am
mutat într-însa, drept care a trecut în stăpînirea mea.
- Dacă-i pe aşa, hotărî prepeliţa, hai să mergem la judecată:
să vedem de partea cui e dreptatea.
Iepurele se învoi şi o porniră amîndoi la judecată, iar eu mă
luai după dînşii să văz urmările acestei pricini. Într-un rînd
iepurele stătu locului şi o întrebă pe prepeliţă, cu inima cam
îndoită:
- Şi cine, rogu-te, cumătră, va judeca pricina noastră?
- Pe un ostrov de nisip, îl dumiri prepeliţa, lingă sfîntul Gange,
acolo unde se aude clipocitul dulce al valurilor ce dănţuie şi
se sparg de ţărm cînd sînt purtate de zefirul cel sprinten, acolo,
zic, îşi duce văleatul un motan, bătrîn sihastru. De multă vreme
şade acolo, neclintit în legămîntul său de pustnicie şi pocăinţă,
şi-n ăst chip dobîndit-a multă ştiinţă şi înţelepciune.
Dar cînd îl văzu iepurele pe motanul cel spăsit, îngheţă inima
într-însul de spaimă şi prinse a striga:
- Nu, nu ! Motanul ăsta e un făţarnic. Doar ştii proverbul:

Sănu te-ncrezi nicicînd în ticălos,

Cu dulcea-i vorbă cînd te-o ispiti,
Chiar şi-n altar mai afli-un ticălos
Ce gata e la jertfe a pofti.

Auzind acestea, motanul cel bătrîn, care se pocăise numai spre

a putea trăi mai lesne, voi cu orice preţ să le cîştige încrederea.
Astfel că-şi întoarse obrazul către Soare, se înălţă pe labele
dinapoi, îşi încrucişă labele dinainte pe piept şi, închizîndu-şi
ochii spre a-i înşela mai bine, se prefăcu a fi cufundat în ru-
găciuni pioase, după care prinse a predica:
- Vai, vai! Totul e deşertăciune! Viaţa ne atîrnă de un fir
de păr şi se stinge într-o clipită. Însoţirea cu cei dragi e doar
un vis deşert, o amăgire. De n-ar fi pravilele moraliceşti, nu

183
s-ar afla nici un soi de izbăvire pe lume. Căci, neghină-n griu,
liliac între păsări au ţînţar între gîze e cel ce calcă poruncile
sfinte. Şi iarăşi:

E mai gustoasă poama decît pomul,

Şi zerul e mai acru decît brînza,
Şi carnea-i mai de preţ decît osînza,
I ar pravila e mai presus ca omul.

Şi motanul nostru mai adaose multe asemenea stihuri şi zicale

înţelepte, aşa că-l zăpăci de-a binelea pe bietul iepure.
- Cumătră prepeliţă, grăi acesta, iată pe malul rîului un pustnic
în adevăr fără prihană, ce propovăduieşte pravilele sfinte. Hai
să-l cercetăm în pricina noastră.
Dar fu rîndul prepeliţei să şază în cumpănă:
- De stăm să cugetăm, grăi dînsa, motanul ăsta e vrăjmaşul
nostru firesc. Aşadară, ar fi mai cuminte să nu ne dăm prea
aproape de dînsul.
Astfel că prinseră a-l iscodi de la depărtare:
- O, sfinţia ta, între noi s-a iscat o pricină de vrajbă. Rogu-te
ne luminează şi ne fă dreptate potrivit pravilelor moraliceşti.
Iar pe cel ce-l vei găsi vinovat ne învoim să-l mănînci, drept
pedeapsă.
- Iubiţi prieteni, grăi motanul, rogu-vă nu vorbiţi astfel.
Sufletul meu urăşte cruzimea ce duce la chinurile veşnice.
Căci adevărat glăsuiesc cărţile sfinte:

Porunca cea de căpătîi ne spune

Să nu Jim cruzi, să J acem fapte bune,
Nici purec, mei ţînţar să nu stîrpim,
Şi nici chiar pe păduche să-l strivim.

Chiar şi cei ce ucid dobitoacele, spre a le jertfi zeilor, sînt în

orbire şi-şi vor afla negreşit pedeapsa la judecata de apoi. Nu!
Nu ! nu voi mînca pe nimeni. Dar din pricină că sînt bătrîn

184
şi neputincios, nu vă aud prea bine. Aşadară cum aş putea să
vă fac dreptate, de nu voiţi a vă da mai aproape?
Şi tot aşa, umblînd cu şosele, cu momele, hoţomanul cel bătrîn
le cîştigă într-atît încrederea, încît cei doi nătăfleţi se apropiară
de dînsul. Iar motanul atît aştepta. Pe dată mi ţi-i înşfăcă în
gheară şi-i sfîşie cît ai clipi din ochi.
De aceea zic:
Ades un jude prin înşelăciune ş.a.m.d.

Luaţi aminte, dară, să nu păţiţi carecumva şi voi la fel, de veţi

unge domn pe-un ticălos, ce, colac peste pupăză, mai e şi chior
în vremea zilei. Cugetaţi mai întîi la această pildă şi apoi faceţi
cum socotiri , că e mai nimerit.
Şi toate zburătoarele cîte ascultară povestea corbului îi dădură
dreptate şi, după ce hotărîră a se strînge altădată spre a-şi alege
un crai, îşi luară zborul care încotro. Iar huhurezul rămase
mofluz, cocoţat pe tronul său şi încă adăstînd a fi uns domn,
căci fiind orb în vremea zilei, nu avea ştiinţă de cele petrecute.
Intr-un tîrziu, prinzînd de veste că nu mai era picior de pasăre
primprejur, în afară de un slujitor al său ce-l călăuzea în răs­
timpul cît era lipsit de vedere, îl iscodi pe acesta de cele în-
tîmplate.
- Iată, stăpîne, îi zise slujitorul, corbul a izbutit prin unel-
tirile sale să schimbe gîndul păsărilor. Drept care au zburat
cu toatele, lăsîndu-ne de ruşine şi batjocură. Numai vicleanul
acela de corb mai zăboveşte pe aci, din cine ştie ce pricină.
Te ridică, dară, să mergem acasă.
Auzind acestea, huhurezului mai că nu-i crăpă fierea în-
tr-însul de supărare şi-i zise corbului plin de scîrbă:
- Pasăre pizmaşă şi procletă ! Pentru ce m-ai făcut de batjocura
tumii întregi, luîndu-mi domnia ce mi se cuvine? De azi înainte
între noi va fi veşnică vrăjmăşie şi luptă pe viaţă şi pe moarte.
După aceste vorbe pline de ură şi venin, huhurezul îşi luă
zborul către casă, întovărăşit de slujitorul său, în vreme ce
corbul se căina: << Vai mie ! Vorbind atît de necugetat mă alesei

185
pe nepusă masă cu un vrăjmaş de moarte. Nu se cădea să uit
înţeleptele stihuri :
Cel înţelept pe altul nu batjocoreşte,
De-i mai cu seamă într-o adunare;
Cînd adevărul prea adînc răneşte,
Nu-i bine să-l rosteşti în gura mare.

După ce se mustră astfel pe sine, corbul îşi luă zborul şi plecă

la treburile sale.
Iată care este, nepoate, pricina vrajbei de moarte dintre noi şi
bufniţe, rămasă din moşi-strămoşi.
- Uncheşule, grăi Negură, ce se cuvine să făptuim în aceste
împrejurări?
- Chiar şi din această nevoie se află scăpare, dădu răspuns
bătrînul sfetnic, de mă vei asculta întocmai. Eu însumi voi
purta lupta cu vrăjmaşul. Îl voi trage pe sfoară aşa chip, că-i
voi veru negreşit de hac. Vorba ceea:

Tîlharii născocirăager plan

Şi luară capra bietului brahman.

- Cum asta? îl întrebă Negură.

Atunci sfetnicul prinse a-i istorisi:

POVESTEA BRAHMANULUI ŞI A CAPREI

Trăia odată într-un tîrg un brahamn pre numele său Prieteşug,

ce îşi luase asupra sa truda de a păzi focul cel veşnic. Într-o zi,
prin luna lui Făurar, cînd adia un zefir molcum, iar cerul aco-

186
 perit de nouri prevestea ploaie, brahmanul nostru se duse
într-alt tîrg, spre a cerşi un dobitoc de jertfă, şi-i zise unui casap:
- Rogu-te, dă-mi un dobitoc spre a-l aduce jertfă zeilor de
ziua Lunii noi.
Şi omul îi dete o capră grasă, precum poruncesc cărţile cele
sfinte. Brahmanul luă capra în cîrcă şi se porni către casă. Şi-n
vreme ce mergea astfel, se întîlni cu trei tîlhari cărora le chioră­
iau burduhanele de foame. Zărind capra cea grasă pe umerii
brahmanului, prinseră a şuşoti între dînşii:
-- Ia te uită ! De ne-am putea înfrupta din dobitocul ăsta, nici
că ne-ar mai păsa de burniţa asta blestemată. Hai să-l păcălim
şi să-i şterpelim capra, ş-apoi să vedeţi ce prînz pe cinste vom
întinde. Astfel că cel dintîi tîlhar îşi schimbă veşmintele, ieşi
în calea brahmanului pe un drum lăturalnic şi grăi către dînsul:
- Ziua bună, sfinţia ta ! Dară ce-mi văz ochii? Nu care cumva
porţi în spinare un dobitoc spurcat precum e cîinele? Uitat-ai
oare porunca: << Fereşte-te a atinge cîinele, claponul, călăul,
asinul şi cămila, căci sînt spurcate jivine ! >
Auzind aceste vorbe, brahmanul se mînie şi zise:
- Eşti orb de-a binelea, omule, de iei o capră drept cîine?
- O, sfinţia ta, grăi tîlharul, nu te mînia pe un om neştiutor
ca mine. Mergi sănătos şi zeii să te aibă în pază.
Dar nici nu apucă brahmanul nostru să purceadă mai departe,
cînd îi ieşi în cale cel de-al doilea tîlhar, care, după ce-i dete
bineţe, îi spuse:
- Vai, sfinţia ta ! Chiar de ţi-a fost drag ăst viţel cîtă vreme
s-a aflat în viaţă, nu se cade să-i porţi stîrvul în cîrcă. Căci
porunca glăsuieşte: <<Nute spurca atingînd un om sau dobitoc
fără viaţă, iar de cazi în ăst păcat se cuvine să te îmbă­
iezi şi să aduci jertfe zeilor >>.
Auzind acestea, brahmanul grăi iarăşi cu mînie:
- Oare ti-a
, luat cel de sus vederea, bre omule, de-i zici vitel ,
unei capre?
- Sfinţia ta, nu te supăra pe mine, că poate nu ştiu ce vorbesc,
îi răspunse tîlharul. Fă precum ţi-e voia.

187
Mai merse ce merse brahmanul, pînă ce iată îi ieşi în cale al
treilea tîlhar, ce-şi schimbase şi el veşmintele, şi-i zise cu glas
prefăcut:
- Sfinţia ta, nu se cuvine ceea ce faci. Te-ai apucat să duci
în cîrcă un stîrv de măgar. Uitat-ai, oare, sfînta pravilă: << De
cumva atingi un stîrv de măgar, se cade a te îmbăia pe dată spre
a curăţa locul spurcat >>. Mai cuminte ar fi să zvîrli cît colo ăst
dobitoc, să nu te mai vază şi alţii.
Auzind vorbele dojenitoare ale tîlharului, brahmanul se în-
spăimîntă socotind că poartă în cîrcă vreun duh rău întrupat
în capră, şi pe dată îşi zvîrli povara cît colo şi o rupse la fugă
spre casă, fără a mai privi măcar în urmă. Iar cei trei pehlivani
luară capra, o fripseră pe jăratec şi-ncinseră un ospăţ pe cinste.
De aceea zic:
Tîlharii născociră ager plan

Aşijderi se cuvine a ne păzi de vrajba cu cei mulţi, chiar dacă

aceştia sînt slabi şi fără putere. Căci adevărat glăsuiesc sti-
hurile:

Să te fereşti de gloata răzvrătită

Şi de norodul mînios;
Un furnicar răpuse-ntr-o clipită
Pe şarpele cel veninos.

- Cum asta? grăi Negură.

Atunci Viaţă-Tare îi istorisi:

188
 POVESTEA ŞARPELUI ŞI A FURNICILOR

A fost odatăun şarpe uriaş, pe numele său Fală, ce-şi făcuse

culcuş într-un furnicar. Într-o bună zi, în loc să-şi urmeze
drumul său obişnuit, îl împinse păcatul a se furişa printr-o
bortă mai mică, strivind cu trupul său mătăhălos puzderie de
furnici. Dar cum borta era prea îngustă, îşi jupui toată pielea
de pe trup. Atunci furnicile se strînseră împrejurul său cită
frunză, cită iarbă, atrase de duhoarea sîngelui, şi prinseră
a-l înţepa. Şarpele, ieşit din minţi de durere, se zvîrcoli de
mama focului, dar în zadar. Cite furnici să fi strivit cu trupul
său uriaş? Cine ştie? Dar oştiile lor nenumărate îl înfulecară
în cele de pe urmă bucăţică cu bucăţică. De aceea zic:
Să te fereşti de gloata răzvrătită ....
Şi mai am încă multe poveţe a-ţi da, măria ta, asupra cărora
se cuvine să cumpăneşti cu multă băgare de seamă.
- Uncheşule, grăi Negură, rosteşte-ţi gîndul, căci îţi voi
urma întocmai sfaturile.
- Ascultă dar, cuvîntă sfetnicul, ce se cuvine să împlinim:
te vei întoarce împotriva mea, mă vei batjocori cu vorbe grele,
mă vei mînji cu sînge, spre a înşela iscoadele vrăjmaşului,
după care mă vei zvîrli afară din palat, la rădăcina acestui
bananier, iar tu vei pleca împreună cu supuşii tăi pe Muntele
Ciutei. Ş-acolo vei adăsta împreună cu oştirea noastră, pînă
ce prin viclenie voi ciştiga încrederea vrăjmaşilor, voi afla
inima fortăreţei lor şi-i voi pierde.
Craiul îi urmă povaţa întocmai. Drept care nici nu sfîrşiră
bine sfatul cel de taină, că se şi încăierară. Iar slujitorii crăieşti,
văzînd că Viaţă-Tare s-a sumeţit împotriva domnului său,
săriră cu mic cu mare să-l ucidă. Dar Negură strigă:
- În lături, mişeilor! Lăsaţi-mă pe mine singur să-l pedepsesc
cum se cuvine pe ăst nemernic vînzător de ţară.
Şi cu acestea se repezi asupra sfetnicului şi, prefăcindu-se

189
că-l loveşte cu ciocul său vîrtos, îl umplu de sînge (pe care
îl avea tăinuit într-o beşică) ş-apoi, lăsîndu-1 chipurile mai
mult mort decît viu, îl zvîrli ca pe un netrebnic la rădăcina
copacului. După ce făptui acestea îşi strînse oastea şi porni
în zbor către Muntele Ciutei.
În ăst răstimp, iscoadele din tabăra corbilor ieşiră pe furiş
din palat şi merseră de istorisiră toată tărăşenia craiului bufni-
ţelor. Acesta, de cum află vestea îmbucurătoare, îşi strînse
ceata de tîlhari şi îndată după apusul soarelui porni la vînă­
toare de corbi, zicînd:
- Grăbiţi-vă, prieteni, grăbiţi-vă. Vrăjmaşul se află cuprins
de panică, iar şirurile îi sînt risipite. Să ne folosim de ăst prilej
spre a stîrpi neamul cel corbesc de pe faţa Pămîntului.
Cu ăst îndemn, bufniţele, încredinţate de izbîndă, dădură
năvală asupra cetăţii corbilor. Şi, negăsind picior de corb în
bananier, craiul bufniţelor poposi pe o cracă, umflîndu-se în
pene, în vreme ce poeţii curţii îi cîntau stihuri de laudă, prea-
mărindu-i izbînda.
Atunci Viaţă-Tare, care încă mai zăcea la rădăcina copacului,
socoti că venise clipa a se da de gol, astfel că scoase un cron-
cănit slab. Iar bufniţele îl auziră şi îndată se repeziră să-l
facă una cu pămîntul. Dar corbul le zise:
- Nu vă pripiţi, prieteni. Eu sînt vizirul lui Negură, craiul
corbilor, care m-a urgisit în ăst chip. Înştiinţaţi-l, rogu-vă,
pe craiul vostru. Am multe de pus la cale cu dînsul.
Craiul bufniţelor, înştiinţat pe dată de rugămintea corbului,
veni fără zăbavă la locul unde zăcea acesta şi, după ce-i cercetă
cu uimire nenumăratele răni de pe trup, grăi:
- Cum de te afli, prietene, în asemenea stare?
- O, slăvite crai, ascultă-mă, gemu corbul. Ieri, nelegiuitul
acela de Negură, văzînd cîţi corbi ucis-ai măria ta, îşi ieşi
din minţi de minie şi voi să pornească cu toată oastea împotriva
fortăreţei măriei tale. La care eu îi zisei: << Nu e cuminte să
porneşti împotriva unui vrăjmaş mai puternic şi mai viteaz
decît tine. Doar ştii zicala: ,,Nu supăra nici chiar cu gîndul

190
pe vrăşmaşul cel puternic şi necruţător, căci altfel vei p1en,
ca un fluture în flacăra luminării." Se cuvine să ceri pace şi
să-i plăteşti tribut. Capul plecat sabia nu-l taie. >> Dar el nici
nu voi să auză aceste poveţe de bine, ci, aţîţat de sfătuitori
ticăloşi, intră la bănuieli cum că aş fi înţeles cu măria ta, astfel
că mă bătu crunt şi, socotind că mă ucisese, mă zvîrli la rădă­
cina ăstui copac. Aşadară, numai la picioarele măriei tale îmi
pot afla adăpostul. Şi mă leg cu straşnic jurămînt că atîta
vreme cît voi avea suflare în mine te voi îndruma către bîrlo-
gul său şi voi pricinui pieirea întregului neam corbesc.
Auzind acestea, craiul bufniţelor prinse a se sfătui cu sfetnicii
săi, cei care îi slujiseră şi pe tatăl şi pe moşul său. Aceştia
erau cinci la număr, pre numele lor Ochi-Roş, Ochi-Aprig,
Ochi-Focos, Clonţ-Coroiat şi Ureche-Ageră. Şi mai întîi îl
cercetă craiul pe Ochi-Roş.
- Slăvite crai, îi răspunse acesta, de ce mai stai în cumpănă?
Ucide-I fără cruţare. Căci bine a zis cine a zis: Ucide-I pe
cel învins, căci altfel iar se va scula şi va porni la luptă împo-
trivă-ţi. Şi-apoi este o vorbă:

T ăczunii rugului aprins

Nu-s greu de risipit şi stins.
Iubirea însă, de-i cîrpită,
Trăieşte-n suflet chinuită.

- Cum asta? întrebă craiul.

Atunci Ochi-Roş prinse a-i istorisi:

193
 POVESTEA ŞARPELUI CE DĂRUIA GALBENI

A fost odată un brahman ce îşi petrecea toată ziulica muncind

cu rîvnă pe ogorul său, dar nu se alegea cu nimic din toată
truda. Intr-o bună zi, către sfîrşitul verii, îl copleşi zăpuşeala,
astfel că se dete la umbra unui copac, spre a-şi trage sufletul.
Cînd deodată, nu departe, zări iţindu-se de după un muşuroi
de furnici un şarpe fioros, ce-şi legăna încolo şi încoace gluga
sa umflată. << Ia te uită, îşi zise brahmanul, să ştii că şarpele
ăsta este duhul ce păzeşte acest ogor, iar eu nu i-am adus
nicicînd cinstire. Asta trebuie să fie pricina pentru care nu
se alege nimic din toată truda mea. Ii voi aduce negreşit cinsti-
rea cuvenită>>. Drept care se duse de ceru nişte lapte de la
un megieş, îl puse într-un blid şi-l aşeză înaintea furnicarului,
grăind:
- O, tu, ce păzeşti acest ogor, mă iartă! Abia acum afla-
t-am că vieţuieşti aci, de aceea nu ţi-am adus nici un dar. De-
acum înainte, te îndură, rogu-te, de mine.
Şi cu aceste vorbe lăsă blidul cu lapte lîngă muşuroi şi plecă
acasă. Iar cînd se întoarse a doua zi la cîmp şi cercetă blidul,
ce-i văzură ochii? De lapte nici urmă, dar pe fundul blidului
strălucea un dinar de aur. Şi de atunci înainte ducea în fiecare
zi cîte un blid cu lapte la furnicar şi se înturna acasă cu cîte
un galben.
Iată însă că într-o zi se brodi ca brahmanul să plece la tîrg,
astfel că-l trimise pe fecioru-său cu blidul de lapte la furnicar.
Flăcăul împlini întocmai porunca tatălui său, aşeză blidul la
locul cuvenit, după care se înturnă acasă. A doua zi însă,
cînd se duse la locul cu pricina şi zări un singur galben în blid,
cc se chiti el: << Negreşit că furnicarul ăsta e doldora de galbeni.
Ia să ucid cu şarpele şi să-i iau toată comoara >>.
Cu ăst gînd în minte, a treia zi, adăstă ca şarpele să iasă din
ascunzătoare pre a-şi primi tainul şi-l păli în cap cu o măciucă.
Dar oarta voi ca şarpele ă scape cu viaţă, astfel că se năpusti

194
asupra flăcăului şi îl muşcă cu colţii săi veninoşi, ucigîndu-1
pe loc. Iar rubedeniile, după ce-l plinseră şi-l jeliră o vreme,
îi înălţară un rug şi-l arseră chiar pe ogorul cu pricina.
Nu trecu mult şi iată că se întoarse şi brahmanul nostru de la
tîrg. Şi aflînd de la ai săi cum pierise feciorul său cel necugetat,
se întristă foart-e şi zise:
- Vai, feciorul meu îşi primi pedeapsa pentru purtarea sa
nechibzuită, întocmai ca lebedele cele neprimitoare.
- Cum asta? îl întrebară ai săi.
Atunci brahmanul prinse a le istorisi:

POVESTEA LEBEDELOR NEPRIMITOARE

A fost odată un crai puternic ce avea în cuprinsul ţării sale

un lac ce se chema Lacul Lotuşilor şi pe care îl păzea ca pe
ochii săi din cap. Căci, pasămite, pe acel lac trăiau o sumedenie
de lebede cu totul şi cu totul de aur, ce îi plăteau tribut cîte
o pană de aur la fiecare şase luni. Într-o bună zi, iată că se
pripăşi prin partea locului o altă pasăre, şi ea de aur, dar
lebedele nu voiră în ruptul capului s-o primească pe moşia
lor, zicîndu-i:
- Nu-ţi îngăduim să vieţuieşti cu noi laolaltă, căci pentru
locul acesta plătim cîte o pană de aur la fiece şase luni. Aşa
că ia-ţi tălpăşiţa de pe moşia noastră.
Atunci pasărea străină merse la craiul să-i facă dreptate. Craiul,
ce abia adăsta prilejul a pune mîna pe toate lebedele cele de
aur, dădu pe dată straşnică poruncă slujitorilor săi:
- Daţi fuga fără zăbavă la lac şi uGideţi toate lebedele, după
care să mi le aduceţi aci.
195
Iar slujitorii dădură năvală spre a împlini fără crîcnire porunca
cea crăiască.
Acu, o lebădă bătrînă, zărind pe slujitorii crăieşti viind cu mic
cu mare, care cu ciomege, care cu arcuri şi tolbe de săgeţi,
le zise celorlalte :
- Să ştiţi, suratelor, că aci nu-i a bună. Cuminte este să ne
înălţăm cu toatele în văzduh şi să părăsim aceste locuri, căci
negreşit craiul ne-a pus gînd rău.
Iar celelalte îi ascultară sfatul şi plecară în bejenie, lăsîndu-şi
pustii cuiburile în care sălăşluiseră din moşi-strămoşi - îşi
încheie brahmanul istorisirea.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, brahmanul luă din nou un blid
cu lapte, se duse la furnicar şi îi zise şarpelui, cu nădejdea de-ai
redobîndi prietenia:
- Să uităm cele întîmplate, prietene. Fiul meu şi-a găsit
moartea din pricina neştiinţei sale.
Atunci Şarpele îi zise:
Tăciunii rugului aprins ş.a.m.d.

Astfel că de te vei arăta neîncrezător ca şarpele din poveste

şi-ţi vei ucide vrăjmaşul, nu vei avea de ce să te căieşti mai
pe urmă.
După ce auzi această povaţă, craiul ceru şi sfatul lui Ochi-
Aprig.
- Măria ta, răspunse acesta, povaţa lui Ochi-Roş e plină
de cruzime. Căci nu-l ucizi pe cel ce-ţi cerşeşte îndurare. Fără
îndoială, auzit-ai istoria străveche:

Cînd păsărarul la porumb veni,

Primit în casă fu cum se cuvine;
Voind apoi deplin a-l mulţumi,
Porumbul se jertfi clnar şi pre sine.

- Cum asta? întrebă craiul.

Atunci Ochi-Aprig prinse a-i istorisi:

196
POVESTEA PORUMBULUI CE S-A JERTFIT PRE SINE

A fost odată un păsărar nelegiuit care trăia singur pe lume,

căci toţi prietenii şi rubedeniile se lepădaseră cu scîrbă de
dînsul din pricina cumplitului său meşteşug. Cît era ziulica
de lungă cutreiera prin codru cu arcul în mină şi tolba de
săgeţi la cingătoare, puind laţuri şi ucigînd vieţuitoarele
pădurii, îndt toată suflarea codrului tremura de spaimă la
vederea sa.
Intr-o bună zi, în vreme ce rătăcea astfel prin codru, iată
că cerul se acoperi cu nouri şi se porni o furtună năprasnică,
de credeai că a sosit sfîrşitul lumii. Păsărarul se sperie amarnic
şi, cu inima dt un purece, cu mădularele înţepenite de frig
şi umezeală, îşi cătă adăpost subt un copac uriaş, înălţînd
rugi către zei să se îndure de dînsul şi să oprească urgia. După
o vreme cerul se limpezi şi stelele prinseră să lucească. Soarta
voi ca în copacul subt care se afla el să se adăpostească şi un
porumb, a cărui soaţă fusese prinsă în laţ de ticălosul de păsă­
rar chiar în acea zi. Zărindu-şi soaţa închisă în colivie, porum-
bul prinse a se căina şi a se jeli amarnic. Iar porumbiţa îi
auzi vorbele îndurerate şi, plină de fericire pentru mărturia
de iubire ce i-o da, cătă să-l îmbărbăteze zicîndu-i:
- Iubite, nu te lăsa doborît de durere, ci adu-ţi aminte că
legile ospeţiei sînt mai presus de toate. Chiar de vei plăti cu
viaţa, ocroteşte oaspetele ce cată adăpost. De vreme ce acest
păsărar se află fără hrană şi fără aşternut, pofteşte-l în casa
ta şi răsplăteşte-i răul cu binele.
Auzindu-şi soaţa vorbind astfel, porumbul prinse niţică
inimi şi n întîmpină pe păsărar cu vorbe prieteneşti zicîndu-i:
- Pofteşte, jupîne, în casa mea, ce nu se află departe de aci.
Rosteşte-ţi dorinţa şi mă voi supune pe dată, căci nu voi să
nesocotesc sfintele pravili ale ospeţiei.
- Dacă-i aşa, îi răspunse păsărarul cel cu inima de piatră,
apoi cată de-mi aprinde un foc la care să mă încălzesc, căci
slnt tare înfrigurat.

197
Porumbul îşi călăuzi oaspetele la o peşteră din apropiere,
unde se afla cuibul său, apoi merse de aduse în cioc un tă­
ciune aprins cu care aţîţă focul. După care îl întrebă pe păsă­
rar dacă mai are altă dorinţă. Iar păsărarul îi porunci să-i
aducă de-ale gurii, căci merindele i se sfîrşiseră şi n-avea ce
îmbuca la cină. Bietul porumb cutreieră codrul în lung şi-n
lat, dar nu găsi nimic demîncare, astfel că se întoarse la peşteră
şi grăi către oaspetele său:
- Iată, de vreme ce nu m-am învrednicit a afla de-ale gurii
şi nu-ţi pot împlini dorinţa, bucuros îmi voi jertfi trupul
spre a te mulţumi.
Şi făptura cea neprihănită intră pe dată în foc, spre a sluji
drept hrană oaspetelui său celui nemernic. Dar pînă şi
inima nelegiuitului păsărar se topi la vederea acestei fapte.
Plin de căinţă, rupse în bucăţi arcul şi ciomagul, le zvîrli
cît colo, apoi slobozi porumbiţa din colivie, legîndu-se cu
straşnic jurămînt a-şi petrece viaţa în rugăciuni şi faceri de
bine, ca să-şi ispăşească nelegiuirile. Iar porumbiţa, văzîndu-şi
soţul pradă flăcărilor, prinse a se jeli cu inima zdrobită şi,
neputînd răbda gîndul a sta departe de cel pe care îl iubea,
se aruncă şi dînsa în vîlvătaie. Cînd, ce să vezi? Se pomeni
deodată într-un car slăvit, bătut cu aur şi nestemate, alături
de soţul ei, ce, prefăcut în zeu, era înveşmîntat în straie scumpe,
iar o cunună de raze îi împodobea fruntea. Şi el îi murmura
cuvinte de iubire şi de laudă pentru credinţa ei neclintită,
purtînd-o prin împărăţia cerurilor, în carul său de aur. Căci
astfel se răsplăteşte dreapta credinţă şi virtutea pre pămînt.
Iar păsărarul cel nemernic căzu pradă unei mîhniri fără leac,
cu gîndul la fărădelegile ce le săvîrşise şi se afundă în codru
cătînd a-şi lua viaţa. Şi dînd peste un rug în vilvătaie, aprins
de trăznet în inima pădurii, se mistui într-însul, căci nu-şi
mai afla rost pc lume. O dată cu trupul îi arseră şi păcatele,
iar sufletul său curăţat în flăcări se înălţă la ceruri. De aceea zic:

Cind pâsărarul la pornmb sosi ...

198
 Auzind şi acest sfat, craiul se întoarse către Ochi-Focos,
vrînd să-i afle povaţa.
- Măria ta, grăi acesta, mult adevăr se află în vorbele:
De mine ea cît se feri !
Şi-acum cu drag mă strînge-n braţă.
Din casă ia-mi tot ce-i pofti,
J Căci azi mi-ai dăruit o soaţă.

Iar hoţul, care era mucalit de felul său, dădu răspuns:

Nimic nu-mi place din ăst loc,

Ci totuşi mă voi răzgîndi
Şi îndărăt iar voi veni,
De nu te-o-mbrăţişa cu f oe.
Cum asta? vru să afle craiul.
Atunci Ochi-Focos prinse a-i istorisi:

•
POVESTEA NEGUŢĂTORULUI
CE-ŞI LUĂ O SOAŢĂ TINĂRĂ

A fost odată într-un tîrg un neguţător bătrîn ce rămase văduv.

Cum însăi se urî să şază singur, se hotărî să se însoare a doua
oară. Dar dragostea îi luă pînă într-atîta minţile, încît se făcu
luntre şi punte, cheltuind o groază de galbeni, spre a se însoţi
cu fata tînără şi frumoasă a unui om nevoiaş. Dar fata nici
nu voia să-l vază în ochi de scîrbă, din pricină că era bătrîn
şi pocit la chip.
Acum, într-o seară, în vreme ce tînăra lui soaţă îl îmbrîncea
cit colo, un hoţ intră tiptil în odaie. Iar dînsa fu atît de în-

199
spăimîntată la vederea hoţului, încît îşi îmbrăţişă pe dată
bărbatul, aşa bătrîn şi slut cum era.
Neguţătorul nu mai putu de bucurie şi cugetă în sinea lui:
(( Oare care să fie pricina că mă îmbrăţişează soaţa cu atîta
foc în astă seară? >> Şi privind în jur dete cu ochii de hoţul ce
scotocea prin sipetele din odaie.
Atunci îşi zise: (( Negreşit că m-a îmbrăţişat de frica acestui
tîlhar. >> Drept care grăi către acesta:
De ·mine ea cit se feri. . .
Iar hoţul îi răspunse:

Nimic nu-mi place din ăst loc . ..

- Aşadară, poţi trage foloase chiar de la un tîlhar, cu atît
mai vîrtos de la un oaspe ce îţi cere ocrotire.
Şi apoi, fiind prigonit de ai săi, corbul va căta de bună seamă
să se răzbune şi ne va destăinui slăbiciunea vrăjmaşului. De
aceea nu se cuvine să-i facem de petrecanie.
După ce vorbi şi Ochi-Focos, craiul bufniţelor îl iscodi pe
cel de-al patrulea sfetnic al său, pe nume Clonţ-Coroiat.
- Măria ta, grăi acesta, corbul nu trebuie ucis. Căci:
Tu de duşmani afla-vei izbăvire
Cînd între ei ajung a se-nvrăjbi;
Scăpă prin hoţ brahmanul de pieire,
I ar căpcăunul vitele-ocroti.
- Cum asta? întrebă craiul.
Atunci Clonţ-Coroiat prinse a-i istorisi:

200
 POVESTEA BRAHMANULUI, A HOŢULUI
ŞI A CĂPCĂUNULUI

A fost odată un brahman sărac. Abia izbutea, bietul, să-şi

ţie zilele într-însul cu ce dobîndea din cerşit. Părul şi unghiile
îi crescuseră peste măsură, iar arşiţa şi frigul îi uscaseră trupul.
Văzîndu-1 atît de oropsit, un suflet milos se îndură de dînsul
şi-i dărui doi viţei. Brahmanul se bucură tare de acest dar
şi prinse a se îngriji de viţei, hrănindu-i cu ce căpăta şi el
din cerşit. După multă trudă crescură şi viţeii, de se făcură
nişte juncani de toată frumuseţea.
Iată că într-o zi un hoţ puse ochii pe ei şi hotărî să-i fure.
Zis şi făcut. Luă o funie şi plecă în puterea nopţii către casa
brahmanului. Pe cînd mergea el aşa, îi ieşi în cale o arătare
cu nişte colţi ascuţiţi şi rînjiţi, cu un nas mare şi coroiat, cu
ochii bulbucaţi şi strîmbi, cu obrajii supţi şi bărboşi, cu
trupul galben ca seul şi mădularele noduroase. Cînd dădu
cu ochii de dînsul, hoţul se opri locului, ca scris pe perete,
şi abia mai îngăimă:
- Cine eşti de umbli astfel în puterea nopţii?
- Ia, grăi celălalt, sînt şi eu un biet căpcăun şi mă numesc
Credinţă. Acum e rîndul tău să-mi spui cine eşti.
- Eu sînt hoţ de felul meu, iar faptele îmi sînt nelegiuite.
Iată, tocmai am de gînd să fur doi juncani de la un biet brahman.
Atunci căpcăunului îi veni inima la loc şi zise:
- Dragă prietene, eu mă hrănesc o dată la trei zile. Astfel
că tocmai bine mă voi ospăta astăzi cu acest brahman. Ce
minunat s-a brodit să fim amîndoi părtaşi la aceeaşi treabă.
Astfel că cei doi se prinseră tovarăşi şi porniră mai departe
împreună. Cînd ajunseră în bătătura brahmanului se pitiră
după casă, adăstînd ceasul potrivit. Şi îndată ce adormi brah-
manul, căpcăunul ieşi din ascunzătoare cu gînd a-l înfuleca.
Dar hoţul îl opri zicîndu-i:
- Nu te vei atinge de acest brahman pînă ce nu-i voi fura
eu juncanii.

201
 - Ba nu, se împotrivi celălalt, căci fără doar şi poate hărmă­
laia ce o vei isca îl va deştepta pe brahman, şi-atunci voi
rămîne cu buzele umflate.
- Pe de altă parte, i-o întoarse hoţul, de se iveşte cumva
vreun neajuns în vreme ce-l mănînci, n-am să mai pot nici
eu fura viţeii. Aşa că voi lua eu vitele mai întîi, după care
te poţi ospăta în tihnă.
Şi tot aşa, unul că-i laie, altul că-i bălaie, se luară la sfadă,
iar cînd păruiala se încinse în lege, iată că se deşteptă şi brah-
manul nostru. Atunci hoţul îi zise:
- Sfinţia ta, iată un căpcăun ce vrea să te mănînce.
Dar nici arătarea nu se lăsă mai prejos, grăind:
- Sfinţia ta, iată, hoţul ăsta voieşte să-ţi fure juncanii.
Brahmanul se ridică în capul oaselor şi, dezmeticindu-se,
privi cu băgare de seamă în jur. Şi aducîndu-şi aminte o rugă­
ciune către zeul său ocrotitor scăpă de căpcăun, după care
înşfăcă cu nădejde un ciomag şi se descotorosi şi de hoţ. De
aceea zic:
Tu de duşmani afta-vei izbăvire ...
Auzind şi acest sfat, craiul cercetă pe Ureche-Ageră.
- Măria ta, rosti acesta, corbul nu trebuie ucis cu nici un
preţ. Căci de îi vei cruţa viaţa, vă veţi prinde tovarăşi şi cu
ajutorul său le vei veni de hac vrăjmaşilor. Ş-apoi e o vorbă:

Cînd doi vră_jmaşi cumpliţi se iau la sfadă,

Folos să tragi ca fata de-mpărat
Ce galbeni dobindit-a o grămadă
Şi pe-al său soţ de moarte l-a scăpat.

- Cum asta? îl întrebă craiul.

Atunci Ureche-Ageră prinse a istorisi:

202
 POVESTEA ŞARPELUI DIN PÎNTECUL
FECIORULUI DE ÎMPĂRAT

A fost odată un împărat pre numele său Cucernicie. Şi-acela

avea un fiu ce se topea văzînd cu ochii din pricina unui bleste-
mat de şarpe, ce-şi făcuse culcuş în pîntecul său, în loc de
a-şi duce veacul într-un furnicar. Şi cîţi vraci şi tămăduitori
aduse împăratul, toţi dădură cinstea pe ruşine şi nu izbutiră
a-i veni de hac spurcăciunii. Atunci feciorul de împărat se
mîhni foarte şi hotărî să-şi ia lumea în cap.
Merse el ce merse, pînă ce ajunse la o cetate unde se gîndi
să rămîie mai multă vreme. Drept care se aciui lingă un templu,
şi-acolo îşi ţinea zilele din pomeni şi cerşit.
În acea cetate domnea un crai pe nume Dar, care avea două
fete. Fata cea mai mare se pleca în fiecare dimineaţă la pi-
cioarele craiului, zicîndu-i:
- Să ai parte numai de izbîndă, măria ta!
Iar cealaltă îi ura:
- Să ai parte de ~eea ce meriţi, măria ta !
În cele de pe urmă, craiul se minie pe fata lui cea mică şi le
zise sfetnicilor:
- Fata asta e piază rea. Ia să mi-o măritaţi cu un străin,
să dobîndească ceea ce merită.
Sfetnicii încuviinţară hotărîrea craiului şi-o deteră pe fată
după feciorul de împărat ce se pripăşise la dînşii în cetate.
Fata se arătă mulţumită, căci îi căzuse drag feciorul ce altfel
era chipeş şi cu purtări alese. După ce se însoţiră, îşi luară
rămas bun de la craiul şi plecară într-o ţară depărtată.
Acolo se aşezară la marginea unui heleşteu şi-şi clădiră o
căsuţă, unde trăiau în pace şi bună înţelegere.
Într-o zi, fata de crai se duse la tîrg, spre a cumpăra de-ale
gurii, lăsîndu-şi bărbatul să aibă grijă de casă. După ce tîrgui
cele de trebuinţă, se întoarse acasă şi-l găsi pe feciorul de
împărat cufundat într-un somn adînc, cu capul pe un furni-
car. Şi din gura sa deschisă îşi iţise capul şarpele cel bleste-

203
mat, ieşind
la aer. Aşijderi, din furnicar ieşise un alt şarpe şi,
îndată ce dădură ochii unul cu altul, cei doi se făcură foc de
mînie şi prinseră a se certa.
Şarpele de pe furnicar strigă:
- Ticălosule ! Cum poţi căzni aşa cumplit un tînăr atît de
chipeş şi ales?
- Ba tu eşti ticălos! şuiera celălalt. Cum poţi spurca fără
ruşine cele două ulcele doldora de galbeni, peste care ţi-ai
făcut culcuşul?
Astfel, fiecare din ei dădu pe faţă slăbiciunea celuilalt.
Iar şarpele de pe furnicar îşi urmă vorba:
- Nemernicule! Oare nimeni pe lume nu ştie că-ţi poate
veni lesne de hac cu oleacă de muştar negru?
Dar nici celălalt nu se lăsă mai prejos, zicîndu-i plin de venin:
- Şi nu ştie nimeni oare chipul atît de lesne a te ucide,
turnîndu-ţi apă clocotită în bîrlog?
Fata de crai, ce sta pitită după un copac, auzi cearta lor şi
le urmă întocmai sfatul. Astfel, nu numai că îşi lecui bărbatul,
dar mai dobîndi şi comoara tăinuită în furnicar. Cînd se
întoarse în împărăţia tatălui ei, fu înălţată la loc de cinste
de către craiul şi trăi ani mulţi fericiţi dimpreună cu soţul
ei, dobîndind astfel ceea ce merita.
De aceea zic:

Cînd doz vrăjmaşi se iau la sfadă...

Acum craiul bufniţelor, auzind poveţele lor, hotărî să-l cruţe

pe corb. Iar Ochi-Roş, aflînd hotărîrea sa, grăi către ceilalţi
sfetnici cu un rînjet batjocoritor:
Vai, vai ! Stăpînul nostru craiul este sortit pieirii din pricina
sfaturilor voastre neghioabe.
Dar bufniţele îi nesocotiră vorbek, îl ridicară pe corb din ţărînă
şi porniră către cetatea lor.
Pc drum Viaţă-Tare grăi către craiul:
- Măria ta, nu mi-am arătat pînă acum în nici un chip
recunoştinţa. Aşadară, ca să-ţi arăt credinţa-mi, voiesc a trece

204
prin botezul focului, spre a mă renaşte ca bufniţă şi astfel să
port mai neîmpăcată vrăjmăşie corbilor.
Acum, Ochi-Roş văzu pasămite unde bate vicleanul corb şi,
cum era şi el meşter la vorbă, îi zise:
- Domnia ta te vădeşti a fi şiret şi iscusit, dar neghiob e cel
ce se încrede în vorba-ţi. Chiar de-ar fi să te renaşti ca bufniţă,
tot vei preţui mai mult obîrşia ta corbească. Vorba ceea:
Nu-i lesne să te schimbi la fire:
De mulţi măcar că Ju peţită
Din şoarec fata plămădită
Un şoarec vru să aibă mire.

- Cum asta? întrebă Viaţă-Tare?

Atunci Ochi-Roş prinse a-i istorisi:

•
POVESTEA FETEI PRESCHIMBATĂ ÎN ŞOARECE

A fost odată pe malul Gangelui, cel cu valuri de mărgăritar,

un schit ferit de lume, unde îşi duceau veacul nişte pustnici.
Trupul le era uscat, căci se hrăneau cu rădăcini amare, muşchi
şi poame pădureţe, şi îşi astîmpărau setea cu apă din rîul cel
sfînt.
Drept veşmînt aveau doar o scoarţă de copac împrejurul şol-
durilor. Şi-acel schit avea ca stareţ un sfînt pre numele său
Yajnavalkya.
Într-o bună zi, în vreme ce se îmbăia în rîu după obicei, ce să
vezi? Pe cînd îşi clătea gura, în palmă îi căzu un şoricel scăpat din
ciocul unui şoim ce zbura în înaltul cerului. Văzînd astă minune,
pustnicul aşeză şoricelul pe o frunză de bananier, se mai îmbăie

205
o dată şi împlini din nou întreaga rînduială a curăţirii. După
care, prin puterea sa fermecată, prefăcu şoarecele într-o fată
şi o luă cu dînsul la sihăstrie. Cum soaţa sa nu se învrednicise a
avea vreun prunc, primi cu multă bucurie darul zeilor şi crescu
fata cum se pricepu dînsa mai bine.
Cînd fata se făcu de doisprezece ani, mama socoti că-i destul
de coaptă pentru măritiş şi-i zise brahmanului:
- Au nu vezi, dragă bărbate, că fetei noastre i-a venit sorocul
măritişului?
- Adevărat grăieşti, încuviinţă brahmanul. Cerea-voi să-i
găsesc un mire pe potriva ei. Aşadară, întîi îl voi chema pe
sfîntul Soare şi, de se va învoi şi fata, o voi da-o după el.
- Aşa să fie, grăi soaţa sa.
Drept care brahmanul chemă pe binecuvîntatul Soare, ce i se
înfăţişă pe dată zicînd:
- Care îţi e porunca, sfinţia ta?
- Iată pe fata mea, grăi sfîntul. Fii bun, rogu-te, şi ia-o de
soaţă.
Apoi, întorcîndu-se spre fată, o întrebă:
- Copila mea, îţi e pe plac binecuvîntatul felinar al celor trei
tărîmuri?
- Nu, tată, grăi fata, căci pîrjoleşte totul în calea sa. Nu-mi este
de fel pe plac. Rogu-te, cheamă pe altcineva mai puternic
decît el.
Auzind acestea, brahmanul îl întrebă pe binecuvîntatul Soare:
- Slăvite Soare, se află, oare, cineva pe lume care să te întreacă
în putere?
- Da, îi răspunse Soarele. Nourul e mai puternic decît mine.
Cînd mă acoperă, eu mă întunec cu desăvîrşire.
Atunci brahmanul chemă Nourul şi-i zise fetei:
- Copila mea, te învoieşti să-l iei de bărbat?
- Nu, zise fata, căci e prea posomorît şi rece. Găseşte-mi pe
cineva mai puternic <lecit el.
Şi afund de la Nour că Vîntul e şi mai puternic decît dînsul,
brahmanul nostru îl chemă şi pe el, după care îi spuse fetei:

206
- Fetiţa mea, te voi da drept soaţă Vîntului.
- Ba nu, tată, nu-l vreau nici pe el, căci e nestatornic şi ne-
potolit. Rogu-te, caută-mi pe cineva şi mai puternic.
Atunci brahmanul întrebă Vîntul:
- O, Vîntule, se află cineva pe lume mai puternic decît tine?
- Da, grăi Vîntul. Muntele e mai tare decît mine, căci în faţa
sa suflarea-mi e neputincioasă.
Astfel că fu chemat şi Muntele, dar fata nu-l voi nici pe el.
- E prea ţeapăn şi colţos, zise dînsa. Rogu-te, găseşte-mi alt
nure.
Şi brahmanul întrebă Muntele:
- O, craiule Munte, se află pe lume cineva mai tare decît tine?
- Da, răspunse Muntele. Şoarecele e mai puternic decît mine.
Atunci sihastrul chemă un şoarece şi i-l înfăţişă fetei, zicîndu-i:
- Îţi place acest şoarece, fata mea?
Îndată ce-l văzu, fata brahmanului îşi zise plină de încîntare:
<1 Iată neam din neamul meu ! Pe el îl vreau >>. Şi cuvîntă către

tătîne-său:
- Tată, mă prefă în şoarece şi mă dă lui mireasă. Aşa voi putea
trăi după placul meu.
Iar brahmanul, prin puterea fermecată a credinţei sale, o pre-
făcu la loc în şoarece şi o cunună cu seamănul ei. De aceea zic :

Nu-i lesne să te schimbi la fire ...

Dar nimeni nu-l bagă în seamă pe Ochi-Roş, căci, păsamite,
soarta le era potrivnică, şi luară corbul cu dînşii în cetate, spre
pierzania neamului lor.
Iar corbul rîdea pe înfundate, zicîndu-şi: << Numai cel ce l-a
sfătuit pe crai să mă dea pierzării poartă credinţă stăpînului
său. Ceilalţi sînt nişte nătărăi fără pereche. De nu i-ar fi ne-
socotit sfatul, nu li s-ar fi întîmplat nici o stricăciune. >>
Cînd ajunseră la porţile cetăţii, craiul porunci supuşilor săi:
- Daţi-i acestui corb orice odaie îi va place, căci se arată a ne
fi prieten.
Auzind această poruncă: corbul cugetă: << De voi vieţui în

207
mijlocul lor, nu-mi voi putea pune plănuirea în fapt. Căci vor
lua seama la orişice mişcare a mea, şi astfel mă voi da de gol.
Numai de rărnîn lingă porţi îmi pot împlini gîndul. >>
Astfel că îi zise craiului, mieros:
- Măria ta, adevărat grăieşti. Ci totuşi ştiu şi eu că nu se cuvine
ca un străin, oricît ar fi el voitor de bine şi cu gîndul curat,
să locuiască în inima unei cetăti., De aceea mă voi multumi , cu
un locşor mai la margine şi mă voi înfăţişa în fiecare zi la palat,
prosternîndu-mă la picioarele de lotus ale măriei tale.
Craiul îi împlini bucuros rugămintea, şi porunci slujitori-
lor să-i dea cele mai alese şi mai gustoase bucate şi să-i facă
în toate pe voie. Astfel că în scurtă vreme corbul se făcu voinic
şi arătos ca un păun. Iar Ochi-Roş se crucea văzînd cum este
alintat şi răsfăţat vrăjmaşul lor de moarte, şi se duse de îi zise
craiului:
- Să am iertăciune, slăvite crai, dar aceşti sfetnici sînt o ceată
de nătărăi şi nici măria ta nu eşti mai breaz. Căci v-aţi lăsat duşi
de nas cu toţii, ca-n pilda păsării cu găinaţul de aur.
- Cum asta? întrebă craiul.
Atunci Ochi-Roş prinse a-i istorisi:

•
PĂŢANIA PĂSĂRII CU GĂINAŢUL DE AUR

A fost odată pe un munte un copac înalt, unde trăia o pasăre

cu găinaţul de aur. Şi într-o zi trecu pe subt acel copac un vî-
nător, iar pasărea îşi lepădă găinaţul chiar înaintea sa, care nu-
mai ce atinse pămîntul că se prefăcu în aur. Vînătorul căscă
nişte ochi cît cepele şi rămase ca scris pe perete văzînd aseme-
nea minunăţie. << Ia te uită, îşi zise el, de optzeci de ani de cînd

208
mă îndeletnicesc cu ăst meşteşug n-am pomenit minune ca
asta - o pasăre cu găinaţul de aur ! »
Astfel că pe dată se căţără în copac şi puse un laţ, cu gînd să
prinză pasărea măiastră. Iar pasărea, nătîngă cum era, ne-
socoti primejdia şi poposi pe creanga ei, precum făcea în toate
zilele, şi pe dată căzu în laţ. Atunci se ivi şi vînătorul, care o
luă de o zăvorî într-o colivie şi o duse acasă la dînsul. Dar
după ce se chiti el cît se chiti, îşi zise: (1 Să ştii că pasărea asta
trebuie să fie vreo piază rea. De va afla careva taina ei, se va duce
degrabă să-i dea de ştire craiului. Şi-atunci acesta mă va pierde
negreşit. Mai cuminte este s-o iau şi s-o duc de bună voie la
curte.>>
Cînd craiul zări pasărea măiastră se simiţi nespus de mîndru
şi ochii săi de lotus prinseră a străluci de încîntare. Dădu poruncă
străjilor să puie pasărea într-o colivie cu totul şi cu totul de
aur şi să-i dea drept hrană orice i-ar pofti inima.
Atunci un sfetnic îi zise:
- Măiastră au ba, pasărea asta tot dintr-un ou ieşit-a. Aşadară,
de ce i-ai arăta atîta cinste? N-ai nici o mărturie despre tai-
nicul ei dar, în afară de vorbele acestui fluieră-vînt. Mai bine
slobozeşte-o din colivie să meargă unde-o voi.
Craiul urmă povaţa sfetnicului şi dădu poruncă să fie slobo-
zită pasărea. Iar dînsa îndată zbură pe canatul unei uşi ce se
afla destul de sus pentru ca găinaţul să se prefacă în aur, după
care îşi luă zborul spre înaltul cerului, lăsîndu-i pe curteni cu
buzele umflate.
Dar nici de data asta craiul nu voi să ţie seamă de povaţa înţe­
leaptă a lui Ochi-Roş, căci pasămite era sortit pieirii. Dacă văzu
şi văzu Ochi-Roş că vorbele îi sînt luate în deşert, îşi adună
în mare taină slujitorii şi le zise:
- Sfîrşitul e aproape. Slava şi mărirea craiului nostru se va
surpa curînd. L-am povăţuit aşa cum se cade unui vechi sfetnic
s-o facă. Nu-i vina mea că n-a vrut să mă asculte. Să mergem,
dară, să ne căutăm o altă peşteră în munţi, altfel vom pieri cu
bună ştiinţă, căci e o vorbă:

209
 Cînd ştii de ce ai a te teme
Necazul e uşor de ocolit:
Umblai prin codru multă vreme,
Dar peşteră grăind n-am pomenit.
- - Cum asta? îl întrebară slujitorii săi. Atunci Ochi-Roş le
istorisi:

•
POVESTEA PEŞTERII CUVÎNT ĂTOARE

A fost odată un leu, pre numele său Gheară-Tăioasă, ce îşi

făcea veacul într-un bunget de codru. Acum într-o zi, măcar
că străbătu pădurea în lung şi-n lat, norocul nu-i scoase în cale
nici o sălbăticiune. Pe la asfinţit ajunse înaintea unei peşteri
afunde şi, cum îi ghiorăiau maţele de foame, se vîrî într-însa
cugetînd: << Negreşit se va adăposti vreo jivină în peştera asta,
la vreme de noapte. Ia să mă aşez la pîndă, doar-doar mi-o cădea
ceva în labă. >>
Zis şi făcut. Nu după multă vreme, iată că se ivi la gura peş-
terii şi stăpînul ei, un şacal pe nume Bot-de-Caş, ce prinse
a hăuli:
- Hei, cumătră peşterăăă ! Hei, cumătră peşterăăă !
Apoi după o clipă de tăcere îşi urmă vorba:
- Hei, cumătră peşterăăă ! Uitat-ai legămîntul nostru? Doar
ne-am înţeles ca, de fiece dată cînd te chem, să-mi răspunzi
în acelaşi chip. Se vede treaba că azi n-ai poftă să cuvînţi.
Aşa că drept pedeapsă voi căta o altă peşteră, care să-mi
răspunză cînd îi dau bineţe.
Auzind acestea, leul, care era cam sărac cu duhul, îşi zise:
<< Aha ! pesemne că peştera asta îi dă bineţe şacalului cînd

210
se întoarce acasă. Dar azi de teama mea nu îndrăzneşte să
scoaţă nici o vorbă. Aşa că voi glăsui eu în locul ei. Şacalul
va merge la culcare cu cugetul împăcat şi-mi va cădea drept
în labă.>>
Şi leul se apucă să răcnească în chip de bun venit. Dar răgetul
său fu atît de năprasnic, încît toată suflarea codrului îngheţă
de spaimă, iar bietul şacal o luă la sănătoasa, zicînd:

Cînd ştii de ce ai a te teme ...

Luaţi aminte la această pildă şi urmaţi-mă.

Şi Ochi-Roş plecă din cetate, dimpreună cu supuşu sa1, că­
tîndu-şi alt sălaş, în munţi. Aflînd de plecarea vrăjmaşului
său, corbul nu-şi mai încăpu în piele de bucurie, căci acum
era încredinţat că bufniţele nu mai au scăpare. Şi făţărni­
cindu-se cum că îşi clădeşte cuibul, prinse a căra în cioc iască
din pădure, cu gînd să-şi arză de vii vrăjmaşii.
Dar bufniţele nu prinseră nimic de veste, socotindu-l pe corb
a fi unul dintre ai lor. Într-o bună dimineaţă, pe la răsăritul
soarelui, cînd bufniţele, oarbe, se zăvorîseră în cetate, corbul
îşi luă zborul şi se duse întins la sălaşul din munte al craiului
Negură, zicîndu-i:
- Măria ta, gătit-am cele de cuviinţă, spre a da foc cetăţii
vrăjmaşului. Să purcedem, dară, fără zăbavă, fiecare dintre
noi cu iască aprinsă în cioc, şi s-o azvîrlim în cuibul meu,
clădit la porţile peşterii. Astfel toţi vrăjmaşii tăi vor arde
mai abitir ca-n flăcările iadului.
Auzind acestea, Negură se bucură foarte şi-l îndemnă:
- Uncheşule, istoriseşte-mi, rogu-te, păţaniile tale. Trecut-a
doar atîta vreme de cînd nu ne-am mai văzut.
- Nu, nepoate, grăi sfetnicul. Nu-i vreme de vorbă. Căci
vreo iscoadă a vrăjmaşului ar putea să-i vestească venirea
mea aici. Şi-atunci va fi rău de noi, căci bufniţele ar putea
scăpa cu viaţă. Nu mai zăbovi, ci năpusteşte-te asupra vrăj­
maşului, căci este o vorbă:

211
 C înd se cere, tu degrabă
implineşte-ţi a ta treabă,
Altfel zeii, plini de pică,
Vin şi plănuirea-ţi strică.

Cînd îţi vei fi nimicit vrăjmaşii şi ne vom întoarce acasă, îţi

voi istorisi în tihnă toate păţaniile mele.
Craiul Negură urmă întocmai povaţa sfetnicului său celui
înţelept şi, adunîndu-şi oastea, porunci ca fiecare să ia cîte
o sarcină de iască aprinsă în cioc, după care se îndreptă către
cetatea bufniţelor, călăuzit de Viaţă-Tare. Acolo corbii azvîr-
liră iască aprinsă peste cuibul de la porţile peşterii şi dădură
foc cetăţii.
Atunci bufniţele îşi aduseră aminte de povaţa lui Ochi-Roş,
dar era prea tîrziu. Şi toate cîte se aflau în peşteră fură mis-
tuite în vîlvătaie şi pieiră în cumplite chinuri.
Astfel îşi ucise Negură vrăjmaşii, după caree se întoarse în
cetatea strămoşilor săi din bătrînul bananier. Şi aşezîndu-se
pe tronul său de aur, cu lei sculptaţi, prinse a-l iscodi plin
de voioşie pe Viaţă-Tare, de faţă cu toţi curtenii:
- Uncheşule, cum ţi-ai petrecut vremea în mijlocul vrăj­
maşilor, căci însoţirea cu dînsul îmi pare a fi precum încer-
carea fierului de spadă?
- Aşa este, măria ta, zise sfetnicul. Dar n-am văzut nicicînd
asemenea adunătură de neghiobi. Nici unul dintr-înşii nu
era mai mintos, afară de Ochi-Roş. Acesta era în adevăr
ager la minte şi mi-a aflat gîndul de cum m-a zărit. Dar cei-
lalţi sfetnici au fost atît de nătărăi şi de nepricepuţi, încît
nici n-au ştiut măcar că trebuie să te fereşti a te încrede
într-un vrăjmaş ori a-l primi la masa ta - altminteri amarnic
te vei căi.
În adevăr, slăvite crai, eu am păţit pe pielea mea ceea
ce măria ta rosteai în vorbe: însoţirea cu vrăjmaşul e pc
potriva încercării tăişului paloşului. Dar este o vorbă din
bătrîni:

212
 Chiar vrăjmaşi în cîrcă poartă,
Vitregă de-i a ta soartă:
Şarpele se înjosi
Broaşte doar spre-a înghiţi.

- Cum asta? întreabă craiul.

Atunci sfetnicul prinse a-i istorisi:

POVESTEA BROAŞTELOR CE SE SUIRĂ

ÎN CIRCA ŞARPELUI

A fost odată un şarpe negru, pe numele său Otravă-Înceată,

care îmbătrînea pe zi ce trece şi nu-l mai ţineau băierile a
ieşi la vînătoare. Şi se tot chitea el în gîndul său: << Cum aş
face să-mi duc zilele aşa chip, cît să nu mă ostenesc prea
tare? >> Şi iată că după îndelungă cugetare îi veni un gînd
straşnic. Se duse la un iaz unde hălăduiau sumedenie de
broaşte şi se făţărnici cum că e tare amârît. In vreme ce şedea
el ăst chip la marginea iazului, iată că veni un broscoi lîngă
dînsul şi prinse a-l iscodi:
- Unchieşule, care să fie pricina că în loc a-ţi căta hrană
după obicei, şezi abătut de parcă ţi s-au înecat corăbiile?
- Iubite prietene, grăi Otravă-Înceată, mă aflu tare supărat.
La ce să-mi mai şi umplu burduhanul? Căci aseară, în vreme
ce mă osteneam cătînd de-ale gurii, zării deodată o broască
şi mă gătii s-o înhaţ. Ci ea, văzîndu-mă, se vîrî cu spaima-n
suflet drept printre nişte brahmani ce se îmbăiau împlinin-

215
du-şi rugăciunea de seară. Dar eu, cum am îmbătrînit şi mi-a
slăbit vederea, n-am văzut prea bine pe unde a apucat-o.
Zărind degetul mare al unui fecior de brahman, socotii că-i
prada mea şi, înşelat de asemănarea sa cu o broască, mă repe-
zii ca un nătărău şi-l muşcai. Iar bietul flăcău muri pe loc.
Atunci tatăl, îndurerat, mă blestemă astfel:
- Ticălosule! Fiindcă mi-ai ucis băiatul fără nici o vină,
vei ispăşi acest păcat de moarte slujind drept bidiviu
broaştelor şi te vei hrăni cu ce vor catadicsi dînsele a-ţi
azvîrli de la masa lor.
Auzind acestea, broscoiul dete fuga şi le istorisi tovarăşilor
săi întreaga tărăşenie. Broscoii nu-şi mai încăpură în piele
de bucurie şi alergară cu vestea cea minunată la craiul lor,
un broscoi pe numele său Picior-de-Apă. Acesta ieşi pe dată
din iaz, însoţit de tot alaiul de curteni, şi nici una, nici două,
se cocoţă pe gluga lui Otravă-Înceată. Iar ceilalţi îi urmară
pilda, înghesuindu-se care mai de care să i se suie în circă
şarpelui, după vîrstă şi după rang. Alţii, ce nu aflară nici un
locşor pe spinarea lui Otravă-Înceată, prinseră a ţopăi rară
teamă primprejurul său. Craiul se arătă încîntat foarte de
mersul şarpelui, ce făcea tot soiul de răsuciri şi întoarceri,
ca un bidiviu sadea. Cum însă, a doua zi, Otravă-Înceată
se mişca mai domo], Picior-de-Apă îi zise:
- Iubite Otravă-Înceată, de ce mergi astăzi atît de domol
şi nu ne porţi frumos ca rîndul trecut?
- Măria ta, n-am vlagă să vă port ca ieri, căci de cînd sînt
bidiviul vostru n-am îmbucat nimica.
- Iubite prietene, grăi craiul, n-ai decît să înfuleci broa-
ştele de rînd.
Atunci şarpele, căruia îi rîdea inima într-însul, nu adăstă
să i se zică de două ori, ci îmi şi înşfăcă o broască, înfulecînd-o
cît ai clipi din ochi.
Şi azi aşa, mîine aşa, pînă ce se făcu mare şi voinic de mai
mare dragul.
Picior-de-Apă, pe de altă parte, se lăsă prostit de vorbele

216
dulci fi amlgitoare ale prpelui şi nu puse de fel la îndoiall
buna sa credinţi.
1n vremea asta, un alt şarpe, ce se pripişise prin partea locului,
vlzlndu-1 pe Otravi-lnceati cillrit de broaşte, li zise:
- FriJioare, broscoii Iştia sînt hrana noastrl fireasci, aşa­
darl de ce te înjoseşti, purdndu-i în cîrc::i?
La care, Otravi-lnceati fi rlspunse:

Broaşu-n clrc4 e nqine

A purta; uşor nu-mi este,
Dar addst s4-mi fJie bine,
Ca brahmanul din por,este.

- Cum asta? n întrebi şarpele.

Atunci Otravi-lnceatl prinse a-i istorisi:

POVESTEA BRAHMANULUI CELUI ORBIT DE UNT

A fost odatl într-un drg un brahman pe nume Teodorus.

Şi soaţa sa era cam rea de musei şi umbla dupi alţi birbaţi.
Cit era ziulica de lungi cocea prijituri gustoase, tivilite în
zablr şi unt, pentru un ibovnic al d„ minţindu-şi birbatul
cu IIC1'UfÎD8rC.
lntr-o buni zi, lnsi, brahmanul o vlzu fi prinse a o iscodi:
- Iubitl soaţl, ce tot glteşti aa>lo? Şi unde duci, rogu-te
acele prljituri gustoase? Spune-mi adevlrul.
Dar ncobrlzarea femeii nu cunoştea margini, astfel ci ticlui
pc datl o . . zidndu-i:

217
 - Se află un altar al binecuvîntatei zeiţe, nu departe de aci.
Acolo înălţat-am rugăciuni şi-acum îi duc în dar zeiţei
bucatele acestea.
Apoi luă prăjiturile chiar de sub nasul brahmanului şi plecă
la altarul zeiţei, socotind că tontul de bărbatu-său îi dăduse
crezare. Ajungînd la altar, se duse la rîu de se îmbăie după
datină.
In vremea asta, brahmanul ajunse şi el la sfîntul lăcaş, pe
un drum lăturalnic, şi se ascunse îndărătul statuii zeiţei. Iar
femeia se întoarse de la rîu, se ploconi pînă la pămînt înaintea
zeiţei şi prinse a se ruga:
- O, binecuvîntată stăpînă, fă ca ticălosul de bărbatu-meu
să-şi piarză lumina ochilor.
Auzindu-i ruga, brahmanul cuvîntă dindărătul statuii, prefă­
cîndu-şi glasul:
- De îl vei ospăta numai cu bucate alese, gătite în unt, băr­
batul tău va orbi negreşit.
Femeia cea neruşinată, încrezîndu-sc în vorbele zeiţei, îi
urmă întocmai sfatul, gătindu-i brahmanului tot soiul de
bucate alese, tăvălite în unt.
Şi într-o zi bărbatul i se plînse:
- · Iubita mea, ce să fie asta, căci simt că-mi slăbeşte vederea?
Atunci ea îşi zise bucuroasă: << Fie zeiţa binecuvîntată ! >> Şi
alergă pe dată la ibovnicul ei, să-i ducă vestea cea bună, iar
acesta se bucură foarte:
- De bună seamă că brahmanul a orbit. Nu mai avem de
ce ne teme de dînsul.
Drept care se înfăţişă în fiece zi în casa brahmanului, purtîn-
du-se fără ruşine. Dar acesta adăstă pînă ce îi veni bine, şi într-o
bună zi, în vreme ce ibovnicul se furişa tiptil în casă, îl înşfăcă
de păr şi îl ciomăgi pînă ce îl lăsă lat.
După care tăie nasul femeii sale necredincioase şi o alungă.
De aceea zic :

Broaşte-n c îrcă e ruşine ...

218
Şi, după ce Otravă-Înceată şuieră aceste stihuri, pnnse a
chicoti pe înfundate.
Atunci Picior-de-Apă se înspăimîntă ş1, întrebîndu-se ce
anume voia să zică şarpele, îl iscodi:
- Prietene, ce vrei să spui cu aceste stihuri urîcioase?
- Nimic, nimic, grăi Otravă-Înceată, luîndu-şi seama. Şi
atîta îl purtă pe broscoi cu şosele, cu momele, încît îi adormi
bănuielile. Ce să mai lungim vorba: şarpele cel viclean înfulecă
tot neamul orăcăitoarelor din acel iaz, de n-au mai rămas
nici de sămînţă.
De aceea zic:

Chiar vrăjmaşi în circă poartă ş.a.m.d.

Aşadară, mărite crai, precum Otravă-Înceată înghiţi broaştele,

prin agerimea minţii sale, tot astfel le venii şi eu de hac vrăj­
maşilor noştri. În adevăr, curajul nu este îndeajuns spre a
săvîrşi asemenea ispravă, căci biruinţa se datoreşte mai ales
înţelepciunii. Astfel că numai cel ce are înţelepciune, cute-
zanţă şi putere a se jertfi pre sine, merită în adevăr mărire
regească. Acum măria ta poţi să dormi în pace şi să te bucuri
de domnie fără grijă, luînd seama a-ţi mulţumi şi a-ţi ocroti
supuşii. Dar iarăşi bagă de seamă, măria ta, să nu te culci pe
o ureche, socotind că domnia e fără primejdii, ci cugetul să-ţi
fie treaz şi neclintit. Căci puterea crailor e lucru nestatornic.
Iar mărirea regească e ca o tulpină de bambus: anevoie de
suit, anevoie de păstrat, veşnic gata să-ţi scape printre degete.
Alunecoasă ca apa pe o frunză de lotus; nestatornică precum
suflarea vîntului; vrednică de încredere precît prieteşugul
tîlharilor; strălucind doar o clipită, ca un nour fugar la asfin-
ţit; trecătoare precum clăbucii de pe unda apei; pierdută
chiar în clipa cînd o prinzi, precum comoara unui vis. Căci
nici un om pe lumea asta nu e ferit de crugul vremii, ce la
răsărit te deşteaptă întru fiinţă, iar în amurg îţi închide
pleoapele pentru vecie.

219
Aşadară, de vei dobîndi putere şi mărire crăiască, ce freamătă
ameninţătoare întocmai ca urechea unui elefant neascultă­
tor, desfată-te întru dînsa, dar încrede-te numai şi numai
în înţelepciune.
Aci se sfîrşeşte cartea a treia, numită Corbi şi bufniţe, ce
glăsuieşte despre pace, război şi altele.
Intîile stihuri sună astfel:

Oricît de blînd vrăjmaşul se arată,

Nicicînd în el să nu te-ncrezi:
Adus-au corbii iască-n cioc pe dată,
Si-i arseră pe huhurezi.
 CARTEA A PATRA

IROSIREA CÎŞTIGULUI

ACI PURCEDEM, AŞADARA, CU CARTEA A PATRA, NUMITA

<• IROSIREA CÎŞTIGULUI •>, ale cărei stihuri de început
glăsuiesc astfel :

Cei proşti si răi la suflet plăti-vor negreşit;

Căci. se aleg în urmă cu-avutul risipit:

221
 Fiind de crocodil minţit înt îia oară,
Isteţul maimuţoi l-a tras şi el pe sfoară.

- Cum asta? întrebară feciorii de împărat.

Atunci Vişnuşarman prinse a le istorisi:

POVESTEA MAIMUŢOIULUI ŞI
• A CROCODILULUI

Pe malul mării înspumate se înălţa un măr uriaş şi mîndru

ale cărni ramuri se îndoiau subt povara poamelor. Şi-n el
îşi avea lăcaş un maimuţoi pe nume Chip-Roş. Într-o bună
zi, pe cînd maimuţoiul se gîndea cu amărăciune că nu-i suflet
pe lumea asta care să-i ţie tovorăşie, iacă zări un crocodil,
pe nume Bot-Slut, ce ieşi din apele rîului şi, tîrîndu-şi trupul
de culoarea smaraldului către un1bra cea deasă a mărului,
se îngropă în nisipul cald şi afinat. Iar Chip-Roş, cc nu mai
putea de urît, prinse a grăi către dînsul:
- Nu mică mi-ar fi bucuria, cumetre, de-ai primi să-mi
fii oaspete. Şi cum n-am alt lucru cu care să te ospătez, ia,
rogu-te, din parte-mi, aste mere pîrguite şi dulci ca mierea
şi te înfruptă dintr-însele.
Şi culegînd cîteva poame din copac, le azvîrli crocodilului,
zicîndu-i:

Cînd ostenit fn prag un oaspe-ţi vine,

Cinstelte-l ne-nt irziat cum se cuvine,
Altfel nici tu nu vei primi cinstire
Şi toţi te vor lipsi de-a lor iubire.

222
Şi grăind acestea îi dărui crocodilului şi alte poame, la fel de
minunate. Gustîndu-le dulceaţa neasemuită, crocodilul îşi uită
de toate şi zăbovi ceasuri în şir subt mărul cel mîndru, tăifăsuind
cu maimutoiul nostru. Într-un tîrziu se îndură si el a se-nturna
' I

acasă.
Azi aşa, mîine aşa, pînă ce crocodilul şi maimuţoiul legară
trainic prieteşug, şi nu era zi ca cei doi să nu sporovăiască veseli
şi cu inima uşoară despre cîte-n lună şi-n stele, subt mărul cu
pncma.
Iată însă că soaţa crocodilului, care se ospăta cu nesaţ din poa-
mele ce acesta le aducea acasă, într-un rînd prinse a-l iscodi:
- Ai putea să-mi spui, iubite bărbăţele, de unde-mi vii cu
poamele aceste? Căci tare mai sînt dulci şi zemoase.
- Draga mea, răspunse crocodilul. Pe malul apei, între ra-
murile verzi ale unui măr rotat, împodobit cu poame ca rubinul,
sălăşluieşte un prieten nespus de scump inimii mele, un mai-
muţoi pe nume Chip-Roş. El este cel ce-mi dăruieşte aceste
poame.
- Bag seamă, bărbate, că tare mai trebuie să fie dulce inima
unei jivine ce se ospătează numai şi numai cu mierea acestor
roade. Un gînd tainic îmi şopteşte că-nfruptîndu-mă dintr-însa
voi rămîne veşnic tînără şi frumoasă. Aşadară, de-ţi îndrăgeşti
soaţa cu adevărat şi vrei ca ea să-ţi ţie veşnic desfătătoare to-
vărăşie, mergi de-mi adu fără zăbavă inima cea dulce a mai-
muţoiului.
Cuprins de spaimă, crocodilul cercă a se-mpotrivi:
- Dar uiţi, scumpa mea, că el îmi este ca un frate şi pe dea-
supra ne dăruieşte aceste poame cu nespusă mărinimie? Mi-e
peste putinţă a-i lua viaţa, oricît m-ai ruga.
Dar ea i-o-ntoarse:
- Pîn-acu mi-ai făcut întotdeauna hatîrul fără a crîcni.
Tare mă tem că prietenul cu pricina e o maimuţă, şi nu un mai-
muţoi, căci altfel de ce n-ai voi să-mi faci pe plac? De o bucată
de vreme bag seamă că te-ai schimbat. Sînt încredinţată că
altă femeie s-a cuibărit în inima ta.

223
- Iubita mea, îi răspunse crocodilul, întristat foarte, numai
gelozia te împinge a mă bănui de lucruri necinstite. Crede-mă,
rogu-te, că am cugetul curat.
Dar ea prinse a vărsa lacrimi amare la auzul acestor vorbe şi
rosti printre suspine:
- De n-o iubeşti, dovedeşte-mi ucigînd-o. Căci dacă într-ade-
văr e maimuţoi, şi nu maimuţă, de ce i-ai purta atîta iubire?
La ce să mai lungim vorba? Ori mi-aduci inima sa neîntîrziat,
ori mă voi stinge de foame, chiar sub ochii tăi.
Atunci bietul crocodil, văzînd-o atît de îndîrjită, se necăji ne-
spus: << Vai mie ! Ce să mă fac? Cum aş putea să-l ucid pe cel
ce îmi este atît de aproape? >>
Şi tot frămîntîndu-se astfel, merse să-şi vază prietenul.
Maimuţoiul, căruia i se făcuse dor de tovarăşul său, văzîndu-1
că vine atît de posomorit îl descusu:
- Ce-i cu tine, scumpe prietene, de n-ai mai dat pe la mine în
vremea din urmă? De ce ţi-e negru chipul şi nu rosteşti nici o
vorbă?
- Prietene şi frate, grăi crocodilul, amărîndu-se foarte în sinea
sa, soaţa mea m-a dojenit tare rău azi-dimineaţă, spunîndu-mi:
<< Făptură rea şi nerecunoscătoare ! Să piei din ochii mei, zgripţor

nesuferit ! Trăieşti în toate zilele de pe urma dărniciei unui

prieten, şi nu găseşti cu cale a-l răsplăti în vreun fel. Nici
măcar nu-i arăţi poarta casei tale! Vei fi sortit chinurilor iadului,
căci păcatul nerecunoştinţei nu poate fi nicicum ispăşit. Aşadară,
nu mai zăbovi nici o clipă şi adu-l pe dată să-l cinstim şi să-l
răsplătim cum se cuvine pentru dărnicia lui. >> Şi, uite-aşa, mă
tot cicăli din pricina ta, de nu putui ajunge mai grabnic să te
văz. Şi acum, fă-mi hatîrul şi vino acasă la mine, căci soaţa mea
s-a gătit de sărbătoare cu veşmintele ei cele mai de preţ şi şi-a
atîrnat giuvaenuile cele mai scumpe, spre a te întîmpina cum se
cuvine. Ba a aninat şi cununi de flori la stîlpii porţii, iar acum
te adastă cu nerăbdare.
-- Iubite prietene, dădu răspuns maimuţoiul, soaţa ta e tare
bună cu mine. Doar atît că nu mă prea pricep cum aş putea să

224
vă calc pragul, cînd casa voastră e sub apă, iar eu îmi duc tra-
iul prin copaci. Aşadară, uite ce zic eu: du-te acasă, ia-ţi soaţa
şi adu-o aci, să mă pot pleca pînă la pămînt în faţa ei.
- Dar, frăţioare, grăi crocodilul, locuinţa noastră se află
pe un banc înalt de nisip, aşa că n-ai decît să mi te sui în cîrcă
şi te voi duce pîn-acolo uşurel şi cît ai clipi. N-ai a te teme
de nimic.
Auzind acestea, maimuţoiul nu mai putu de bucurie:
- De e cu putinţă acest lucru, să pornim chiar acum, căci
la ce-am mai zăbovi?
Şi - hop ! se şi urcă în cîrca crocodilului. Dar în vreme ce
acesta îl purta încet printre valuri, maimuţoiul simţi cum
îl cuprinde spaima:
- Ia-o mai încet, prietene, căci mă izbesc valurile şi-mi udă blana.
Atunci crocodilul cugetă în sinea sa: << De-mi va cădea cumva
din spinare, se va îneca pe dată, căci apa e afundă şi valurile
cît muntele. Aşadară, se află cu totul în puterea mea şi poate
ar fi mai cinstit să-i destăinui gîndul meu cel mîrşav, ca astfel
să se poată ruga zeului său ocrotitor.>> Aşa că, luîndu-şi inima-n
dinţi, îi spuse:
- Află, frate, că te-am înşelat fără ruşine, căci te-am adus
cu mine să te ucid din pricina soaţei mele. Roagă-te zeului
ce te are în pază !
- Dar ce rău ţi-am pricinuit eu ţie sau soaţei tale? De ce
v-aţi pus în gînd să mă omorîţi cu zile?
- Ei bine, zise celălalt, poamele tale poartă toată vina, căci
gustîndu-le dulceaţa, soaţa mea prinse a pofti la inima ta cea
dulce, şi-mi porunci să i-o aduc cu orice chip, să se-nfrupte
dintr-însa.
Atunci maimuţoiul cel isteţ grăi:
- Dacă aşa stau lucrurile, cumetre, de ce nu nu-ai spus-o
de la început, cînd ne aflam încă pe ţărm? Căci atunci aş
fi putut aduce cu mine o altă inimă, dulce ca mierea, ce o
ţiu tăinuită în scorbura mărului meu. Şi, oricum, la ce i-ar
mai sluji acum inima mea, ce e cuprinsă de amărăciune?

225
 Crocodilul simţi o mare uşurare la auzul acestor vorbe:
- Dacă cele ce-mi spui sînt adevărate, prietene, hai de-mi
dă cealaltă inimă, să-i fac pe voie soaţei mele celei arţăgoase,
care nu va mai muri de foame, cum mă ameninţase, de nu-i
voi aduce multrîvnita inimioară.
Şi pe dată făcură cale-întoarsă, înotînd cu iuţeală către ţărm,
în vreme ce maimuţoiul înălţa în gîndul său o mie de rugi
la toţi zeii din ceruri.
Odată ajunşi pe uscat, maimuţoiul prinse să facă tot soiul
de tumbe şi giumbuşlucuri şi să ţopăie de fericire: << Uraa !
Iată-mă scăpat cu viaţă ! Adevărat grăieşte proverbul: Să nu
te-ncrezi în ticălos au în cel ce-ţi poate aduce vătămare, căci
altfel amarnic te vei căi. Astăzi e ziua renaşterii mele! >>
Iar crocodilul îl zori:
- Hai, prietene şi frate, dă-mi inima ta cea dulce, ca să nu-mi
las soaţa să moară de foame !
Atunci maimuţoiul se puse pe rîs, şi rîzi şi rîzi ! După care
glăsui:
- Neghiobule ! Trădător netrebnic ! Ai mai văzut făptură
să aibă două inimi? Hai, şterge-o la scumpa ta soaţă, şi să
nu te mai prind că vii sub mărul meu rotat. Doar ştii proverbul:
<c Pe cel ce se-ncrede şi a doua oară în prietenul său necredin-

cios îl paşte pieirea în chip neîntîrziat >>.

Crocodilul se simţi stînjenit foarte auzind acestea, şi chibzui:
<< O, de ·ce-am fost atît de fără minte să-i împărtăşesc gîndul?

Trebuie să mă fac luntre şi puncte să-i recîştig încederea.>>

- Prietene, grăi el cu voce tare, toate cele ce ţi-am spus fură
doar o şagă, spre a-ţi pune la încercare prietenia. Pofteşte,
rogu-te, la noi ca oaspete, căci soaţei mele nu-i trebuieşte
inima ta. Dimpotivă, ea te aşteaptă cu nerăbdare, ca pe un
frate bun ce-mi eşti.
- Făptură josnică ! Lipseşte dinaintea mea fără zăbavă, căci
n-am de gi'nd să te urmez. Doar ştii proverbul:

Cînd la aman e cel fiămînd

226
 !şi calcă orice jurămînt.
Lui Chipeş, dară,du-i solie
Că-n puţ Teodor 11-0 să vie.

- Cum asta? întrebă crocodilul.

Atunci maimuţoiul prinse a-i istorisi:

POVESTEA L Ul CHIPEŞ ŞI TEODOR

Trăia cîndva într-un puţ un crai al broscoilor, pe numele

său Teodor, căruia nu-i dădeau pace nişte rubedenii, cicălindu-l
în tot ceasul, de-i venea să-şi ia lumea în cap şi mai multe
nu. lntr-o bună zi, cînd îl hărţuiră peste poate, se căţără pe
ciutură pînă ce ajunse la gura puţului.
« Cum aş putea oare să le viu de hac blestematelor astea de
neamuri ? >> îşi zise el.
Şi cum stătea aşa şi se tot socotea, numai ce zăreşte un şarpe
negru ca smoala, iţindu-se dintr-o bortă găunoasă. Şi deodată
îi veni în gînd: << Ce-ar fi să-l poftesc pe acest drăguţ de şarpe
să se-nfrupte din carnea cea fragedă a neamurilor mele? >>
Zis şi făcut : pe dată se şi duse la gura bortei şi strigă :
- Ieşi la lumină ! Ieşi la lumină !
Chipeş, căci acesta era numele şarpelui celui negru, şova1
o clipă: << Cine m-o fi chemînd, că nu pare a fi din neamul
meu. Nu şuieră precum un şarpe. S-ar prea putea să fie vreun
fachir, au îmblînzitor ce mă ademeneşte afară doar spre a
mă vîrî într-o colivie. Ori vreun om ce poartă sîmbetele cuiva
şi mă cheamă întru pierzania aceluia. >> Astfel că mai întîi
cătă să se dumirească şi întrebă:
- Cine mă strigă ?

229
- Sînt Teodor, craiul broaştelor, şi-am venit să leg prieteşug
cu tine.
- Să mă-nşele pe mine auzul? Nu-mi vine să-mi cred urechilor!
De cînd, rogu-te, leagă iarba prieteşug cu focul?
- Adevărat grăieşti, îi răspunse broscoiul. Domnia ta îmi eşti
vrăjmaş firesc. Şi totuşi îţi cer ajutorul, căci sufletul mi-e plin
de obidă.
- Şi cine, mă rog, te-a supărat aşa de tare?
- Cine alt decît chiar rubedeniile mele? îl desluşi craiul.
- Şi cam pe unde locuieşti măria ta, de nu ţi-i cu supărare?
Într-un iaz, au pe baltă?
- Nici într-o parte, nici în cealaltă, ci într-un puţ fără fund.
- Dar, atunci, grăi şarpele, n-am cum pătrunde acolo. Şi
chiar de-aş izbuti, unde aş putea să mă hodinesc, după ce
mă voi fi ospătat? Mergi în pace, căci nu-ţ.i pot fi de vreun
folos.
Dar Teodor nu se lăsă cu una cu două:
- N-ai teamă, îţi voi arăta un loc pe unde vei putea să te
strecori lesne în puţ. Iar înlăuntrul său, lîngă oglinda apei
te voi călăuzi într-o bortă minunată unde putea-vei să dormi
şi să ai răgaz după ospăţ.
Atunci şarpele cugetă în sinea sa: << În fapt, am cam început
să-mbătrînesc, şi abia de mai pot prinde cîte un şoarece pri-
căjit. Ba, cîteodată se-ntîmplă să mă culc cu burta goală.
Cuminte este să caut a mă căpătui în vreun chip.>> Aşa că
se hotărî:
- Unde-i vorbă nu-i tocmeală. Hai de-mi arată drumul
către lăcaşul tău !
- Frate Chipeş, adăogă broscoiul, atîta am doar a te ruga:
să mă asculţi pe mine şi să-i cruţi pe cei ce-mi sînt dragi,
ucigîndu-i doar pe cei ce ţi-i voi arăta eu.
- N-aibi teamă, dragă prietene, căci de-acum nădăjduiesc
că te pot numi astfel. Îţi voi împlini întocmai voia.
Şi zicînd acestea îl îmbrăţişă pe broscoi, după care purce-
seră la treabă.

230
Ajunşi la gura puţului, şarpele pătrunse înlăuntru, călăuzit
de crai, pe ciutura ce scoboară în adînc. Acolo Teodor il piti
pe Chipeş într-o bortă, după cum îi făgăduise, şi îi arătă rube-
deniile cu pricina. Iar şarpele îi înfulecă pe rînd, şi după ce
isprăvi cu toţi vrăjmaşii craiului mai înghiţi pe furiş şi vreo
doi-trei dintre cei dragi acestuia. Apoi îi zise broscoiului:
- Iubite prietene, iată, te-am izbăvit de toţi vrăjmaşii. Dar
de atîta trudă mi se făcu cam foame, aşa că dă-mi rogu-te
să îmbuc ceva, căci tu m-ai adus aci !
- Doar nu aşa ne-a fost vorba, frăţioare, se împotrivi broscoiul.
Acum, c-ai împlinit învoiala ca un tovarăş de nădejde, întoar-
ce-te, rogu-te, la casa ta, pe unde ai venit.
- Prietene dragă, grăi Chipeş spre uimirea lui Teodor, te
înşeli amarnic. Cum m-aş mai putea înturna acum acasă?
Borta mea a fost, negreşit, luată în stăpînire de străini, şi
am rămas pe drumuri. Nu mă voi clinti din ăst loc, iar tu va
trebui să-mi dai cite o broască pe zi, chiar din familia ta, că
doar n-o să mă laşi să flămînzesc. Iară de nu te-nvoieşti, îi voi
mînca pe toţi, f'ară alegere.
La acestea, Teodor se înspăimîntă foarte: << Unde mi-a fost
capul cînd l-am adus aici? De nu-i voi face hatîrul, ne va
mînca pe toţi pînă la unul. Adevărat grăieşte proverbul:

Cine singur se uneşte,

C-un temut vrăfmaş hapsîn,
Negreşit el încălzeşte
Şarpe otrăvit la sîn.

Aşa că, neavînd încotro, îi voi da cite o broască pe zi, chiar

dintre prieteni, de va fi trebuinţă. >>
Dară şarpele cel lacom, după ce-şi primea tainul, mai
înşfăca încă o broască pe deasupra, fără ştirea craiului. Azi
aşa, mîine aşa, pînă-ntr-o zi, tot înfulecînd la broaşte, înhăţă
din greşeală şi pe un fiu mult iubit al lui Teodor, pe nu-
mele său Teodosius.
Cuprins de durere, craiul broaştelor începu să se jelească şi
să se căineze de mama focului. Soaţa sa însă îl mustră:
- În zadar te bocesti , acuma. Doar tu însuti , l-ai adus aci.
Acu rabdă şi primeşte-ţi plata. Sau, mai bine decît să te vaieţi
într-una, cată să născoceşti o cale să scăpăm de <linsul sau
vreun chip de a-l ucide.
Dar, oricît îşi bătu capul bietul broscoi, nu găsi nici o mijlo-
cire a se descotorosi de şarpe.
Cu vremea, nu mai rămase picior de broască în puţ, afară
numai de Teodor. Atunci Chipeş grăi:
- Rogu-te, iubite prietene, dă-mi ceva de mîncare, căci tu
m-ai adus aici.
- Frăţioare, îi zise broscoiul, nu-ţi face griji cită vreme mă
aflu eu aci. Îngăduie-mi doar să mă duc să înduplec broaştele
din alte puţuri să vie la noi, şi astfel vei avea iarăşi de-ale
gurii din belşug.
- Ei bine, răspunse Chipeş, pe măria ta tot nu te pot mînca,
deoarece îmi eşti ca un frate. Iar de vei face precum zici, îmi
vei fi ca un tată.
Astfel că broscoiul îşi luă tălpăşiţa pe dată, iar şarpele se puse
pe adăstat, plin de nerăbdare. Şi după ce se scurse o bucată
bună de vreme, Chipeş îi zise unei şopîrle ce locuia într-o
bortă megieşă din acelaşi puţ :
- Dragă surată ! Rogu-te, fă-mi un bine, căci Teodor ţi-e
vechi prieten. Mergi de-I caută şi spune-i din parte-mi să
se-ntoarcă şi singur, de cumva nu vor voi să vie cu dînsul
şi alte broaşte. Căci nu pot trăi aci fără de el. Şi mai spune-i,
rogu-te, că de-i voi face vreun rău, necinstea să cază asupra
mea şi să cîştige dînsul toată preţuirea ce-am dobîndit-o eu
într-o viaţă.
Şopîrla se înduplecă la rugămintea şarpelui şi merse de-I
cătă pe broscoi. În cele din urmă îl află pe acesta hălăduind
într-un iaz şi-i zise:
- Dragul meu, vino degrab, căci prietenul tău Chipeş te adastă
cu nerăbdare. Şi pe deasupra, se jură că, de-ţi va pricinui

232
vreun rău, să aibăparte de veşnică osîndă. Aşadară, fii fără
grijă şi
întoarce-te acasă.
Dar broscoiul rîse şi-i zise:

Cînd la aman e cel flămînd

!şi calcă orice jurămînt.
Lui Chipeş, dară, du-i solie,
Că-n puţ Teodor n-o să vie.

Şi-n ăst chip solul vicleanului şarpe trebui a face calea-întoarsă

cu coada-ntre picioare.
- Iată, dară, jivină nelegiuită! Asemenea lui Teodor, nu voi
călca în veci pragul casei tale, încheie maimuţoiul.
Crocodilul însă nu se dădu bătut:
- Iubite prietene, te înşeli amarnic. Rogu-te prea plecat,
înduplecă-te a mă urma, căci doar în ăst chip nădăjduiesc
a mă spăla de păcatul nerecunoştinţei. Altfel voi muri de foame
aci, pe pragul casei tale.
- Netotule! strigă atunci maimuţoiul. Ai vrea să mă duci
la pierzanie pentru a doua oară, iar eu asemenea lui Urechilă
să mă las ucis cu bună ştinţă ?
- Dar cine mai e şi Urechilă? întrebă crocodilul. Şi care-i
fu sfîrşitul?
Atunci maimuţoiul prinse a-i istorisi:
 POVESTEA LUI URECHILĂ ŞI-A LUI COLB

A fost odată,într-un bunget de codru, un leu pe nume Coamă­

Falnică, ce băgase spaima în toate dobitoacele pădurii. Şi
avea el o slugă credincioasă, un şacal pe nume Colb, ce-l urma
supus în tot locul.
Iată însă că într-o zi îşi găsi şi leul nănaşul, căci, luîndu-se la
harţă cu un elefant, se alese de pe urma acestei straşnice încă­
ierări cu nişte răni atît de grozave, că mai să-şi dea duhul.
Drept care, căzu la pat şi boli zile de-a rîndul, fără a mai putea
ieşi la vînătoare. Iar Colb, neavînd cu ce se ospăta, se-mpuţină
tot mai tare la trup şi se jigări peste măsură. Atunci, luîndu-şi
într-o zi inima-n dinţi, îi zise leului:
- O, stăpîne ! Mă chinuie o foame atît de cumplită că abia
mă mai pot ţine pe picioare. Poate ştii măria ta vreun leac.
- Bunul meu Colb, grăi leul, iacă ce ai de făcut: mergi fără
zăbavă şi caută-mi vreun dobitoc pe care să-l pot ucide în
starea în care mă aflu.
Neîntîrziat şacalul porni să-i împlinească porunca - şi tot
aşa, umblînd şi adulmecînd prin tot locul, iată că ajunse la
marginea unui tîrg, unde zări un măgar ce păştea nişte scaieţi
uscaţi, în preajma unui puţ. Fără a mai şovăi, se trase mai
aproape de dînsul şi-i şopti cu glas mieros:
- Bine te-am găsit, preaiubite Urechilă ! Multă vreme-a
mai trecut de cînd te-am zărit ultima oară. Dar ce s-a întîm-
plat cu tine de-ai slăbit într-aşa hal?
- Ia, ce să fac, nepoate? Stăpînul meu e tare hain la suflet
şi-mi pune-n cîrcă tot poveri grele ca plumbul, iară după
toată truda, nu-mi dă nici măcar o mină de nutreţ. Nu aflu
altă hrană decît scaieţii ăştia plini de colb, aşa că, după cum vezi,
n-am cum s-o duc prea bine.
- Ei, unchiule, îl ademeni şacalul, ştiu eu un colţişor tare
frumos, lingă un rîu, un luminiş pardosit cu iarbă verde ca
smaraldul, unde păsări măiestre îţi desfată auzul şi flori de

234
toate culorile, pnv1rea. Hai să locuim acolo împreună, şi-ţi
făgăduiesc că-ţi voi spune snoave şi istorii vesele, ca să ne
trecem vremea cît mai plăcut cu putinţă.
- Uşor de zis, i-o întoarse Urechilă, dar dobitoacele de pe
lîngă casa omului sînt o pradă uşoară pentru fiarele codru-
lui.
- N-ai nici o teamă, uncheşule, ghearele mele sînt pavaza
de nădejde, şi nici un străin nu cutează a călca pe acolo. Pe
lîngă asta, se află în acel colţişor minunat şi trei măgăriţe
nemăritate, pe care stăpînii lor le-au pus la cazne cumplite,
de-au luat calea codrului, şi n-o duc de loc rău în acel loc
binecuvîntat. S-au împlinit la trup şi şi-au recăpătat zbur-
dălnicia şi sprinteneala tinereţii. Ba, într-o zi mi-au şi zis:
<< Unchiule dragă, du-te într-un sat şi adu-ne un bărbat pe

potriva noastră >> . De asta am venit să te iau cu mine.

Auzind vorbele şacalului, Urechilă nu mai putu de bucurie:
- Dacă-i pe-aşa, dragă prietene, să ne grăbim într-acolo fără
multă vorbă.
Astfel că bietul măgar se duse în codrul cu pricina, ademenit
fiind de şacal, ce-l călăuzi pînă în faţa leului.
Dar acesta, fiind din cale-afară de netot, se lăcomi cînd văzu
prada aievea în faţa sa şi, luîndu-şi vînt, făcu un salt atît de
mare, că poposi hăt, în spatele măgan1lui.
Urechilă fu cuprins de uimire, dar văzîndu-se nevătămat
crezu că a avut vedenii.
Cînd însă îşi aruncă ochii îndărăt şi zări fiara înspăimîntă­
toare, cu ochii însîngeraţi şi plini de lăcomie, o luă la să­
nătoasa cît îl ţineau picioarele ş1 nu-ş1 trase sufletul pînă
ce nu ajunse în tîrg.
Atunci sacalul
, îi zise leului:
- Ce mai fu şi asta, măria ta? N-ai putut să-ţi cumpăneşti
mai bine saltul şi să nu scapi bunătate de măgar, pentru care
atît mă ostenii a ţi-l aduce, precum mi-ai poruncit?
Leul rămase tare ruşinat, bîiguind :
- Să vezi, prietene, nu m-am putut găti să sar cum trebuie.

235
 Doar ştii prea bine că de obicei nu-mi scapă nimeni, cînd
mă arunc ca un vîrtej asupră-i.
- Lasă, măria ta, nu te necăji, zise şacalul în cele din urmă;
căci oi cerea a-l aduce îndărăt, numai să fii cu mai mare băgare
de seamă.
Dar leul se arătă foarte neîncrezător:
- Cum gîndeşti că-l mai poţi ademeni o dată, cînd a dat
ochii cu mine şi a-nţeles ce-l paşte? Mergi mai bine de caută
un alt dobitoc.
- De ce-ţi faci măria ta asemenea gînduri? îl linişti şacalul.
Lasă lucrul ăsta în seama mea, şi de nu ţi-o place să nu-mi
z1c1 pe nume.
Acestea zicînd, şacalul luă urma urecheatului nostru şi, ajun-
gînd lingă puţul de la marginea tîrgului, îl zări păscînd ca
şi întîia dată.
Cînd Urechilă dădu cu ochii de şacal, îl şi luă la rost:
- Frumos loc mi-ai mai arătat, nepoate, n-am ce zice ! N-a
lipsit mult să mă prăpădesc cu zile. Ia desluşeşte-mă, rogu-
te, cine s-a repezit asupră-mi ca un trăsnet, fără însă a mă
atinge? Că tot nu m-am dumirit, de-atîta spaimă.
Atunci şacalul prinse a rîde cu poftă:
- Vai, unchiule, nu era decît una din măgăriţe care, nemai-
putînd de bucurie cînd te-a văzut, a şi sărit să te întîmpine.
Iar dumneata te-ai înspăimîntat şi-ai dat bir cu fugiţii. Biata
de ea, crezînd că nu ţi-e pe plac, s-a jurat să-şi puie capăt
zilelor, zicîndu-mi: << Dacă Urechilă nu voieşte a se însoţi
cu mine, mă voi arunca în apă ori în foc, sau voi bea otravă.
Căci nu pot să stau departe de el ! ,> Aşadară, ai milă şi în-
toarce-te la dînsa. De nu, vei omorî cu zile pe această biată
făptură, şi astfel vei stîrni minia zeului iubirii.
Şi măgarul se lasă pînă la urmă prostit de acest ticălos, ce-l
îmbăta cu o mie de vorbe mieroase.
Şi-n scurtă vreme ajunseră iarăşi la locul cu pricina, iar leul
nu-şi mai greşi de astă dată săritura şi, năpustindu-se asupră-i,
îl ucise pe loc.

236
După care, îl puse pe şacal să păzească stîrvul şi plecă la
rîu să se îmbăieze.
In ăst răstimp, şacalul cel lacom şi înfometat înfulecă inima
şi ochii măgarului. C'md leul se întoarse de la scăldat zări
măgarul ciopîrţit şi se mînie foc, răcnind:
- Ticălosule şi netrebnicule ! Mîncat-ai fără ruşine inima şi
ochii măgarului şi mie mi-ai lăsat doar rămăşiţele.
- Măria ta, grăi şacalul cu umilinţă, nu vorbi cu păcat.
Această făptură venit-a pe lume fără ochi şi inimă. Căci
altfel cum ar fi fost cu putinţă să se fi-ntors îndărăt, după
ce te-a văzut cu proprii săi ochi, luînd-o la goană înspăi­
mîntat. Fără-ndoială că dobitocului ăstuia nătîng îi lipseau
şi ochii şi inima.
Iar leul, dind crezare acestor vorbe meşteşugite, împărţi fră­
ţeşte cu sluga sa trupul măgarului şi-şi mîncă partea fără
nici cea mai mică bănuială.
Şi de-aceea zic că nu voi face precum măgarul Urechilă!
Vezi dară, nătîng ce eşti, voiai să mă înşeli, dar te-ai dat
de gol, spunîndu-mi adevărul aidoma lui Luptă-Zdravăn.
Căci adevărat glăsuieşte proverbul:

Cel ce-şi uit-al său folos

Şi se dă nătîng de gol
Trage-va cumplit ponos,
Ca olarul luptător.

- Cum asta? întrebă crocodilul.

Atunci maimuţoiul prinse a-i istorisi:
 POVESTEA OLARULUI OŞTEAN

A fost odată un olar ce meşterea oale de tot soiul, căci

aceasta îi era îndeletnicirea.
Şi iată că într-o bună zi, din pricină că băuse cam multişor,
se împiedică din nebăgare de seamă de un hîrb de oală şi se
tăie atît de rău, că sîngele prinse a-i şiroi pe faţă şi cu greu
izbuti să se ridice de jos. Merse mai apoi de se spălă şi-şi
legă rana, dar fiindcă nu se îngriji cum se cuvine de tămădu­
irea ei, rămase cu o cicatrice înspăimîntătoare.
După o vreme se abătu o foamete năprasnică pe meleagurile
unde sălăşluia olarul nostru, astfel că, spre a-şi ţine zilele,
trebui să se lase de olărit şi, ducîndu-se la oştire, se făcu
străjer.
Acu, craiul ce domnea peste acel ţinut, luîndu-şi într-un
rînd oştenii la cătare, se opri mut de uimire în faţa străje­
rului nostru şi, văzîndu-i cicatricea cea grozavă de pe frunte,
cugetă în sinea lui: << Fără-ndoială că acest om e un viteaz
neîntrecut, căci fu rănit în frunte şi scăpă cu viaţă. >>
Astfel că îl copleşi cu cinstire şi daruri, privindu-l cu mult
mai multă bunăvoinţă decît pe ceilalţi. Iară prinţii, băgînd
de seamă preţuirea ce-i arăta, prinseră să-l pizmuiască, dar
fiindu-le teamă de craiul tăcură mile.
Într-alt rînd, aflîndu-se iarăşi craiul printre oştenii săi, găsi
răgaz, în vreme ce erau înşeuaţi elefanţii şi încăpăstraţi har-
măsarii, şi-l iscodi pe olar:
- O, prinţe, cum te cheamă şi din ce viţă eşti coborîror?
Şi-n care bătălie ai fost astfel rănit?
- Măria ta, răspunse acesta, eu sînt olar de obîrşie, iar nu-
mele meu e Luptă-Zdravăn. Dar rana mea nu e de paloş.
Ci, beat fiind odată, mergeam împleticindu-mă prin ograda
plină de hîrburi şi căzui cu fruntea într-unul din ele. Iar
rana pricinuită de ciob s-a prefăcut într-o cicatrice îngro-
zitoare, precum vezi şi măria ta.

238
Atunci craiul se mînie, zicîndu-şi: << O, ceruri! Fost-am tras
pe sfoară de acest olar ce părea a fi oştean ales. Să i se dea o
bătaie zdravănă, ca să se-nveţe minte. >>
După ce-l burduşiră în lege, olarul grăi:
- Măria ta, nu mă năpăstui astfel numai fiindcă ţi-am spus
adevărul, ci cearcă-mi mai întîi vitejia în luptă.
- Ba nicidecum, se împotrivi craiul. Îţi poruncesc să pără­
seşti de îndată palatul, chiar de-ai fi întruparea tuturor vir-
tuţilor, căci poate auzit-ai stihurile:

Nu eşti nici prost, şi nici urît,

Un lucru îţi lipseşte, doar atît:
ln neamul tău nicicînd nu s-a-ntîmplat
Un elefant să fie sfîşiat.

- Cum asta? îl întrebă olarul.

Atunci craiul prinse a-i istorisi:

•
POVESTEA ŞACALULUI CE N-A UCIS
NICI UN ELEFANT

Trăia odată într-un codru un leu cu soaţa sa. C'md îi veni

sorocul, leoaica născu doi gemeni. Iar leul se-ngrijea a-i aduce
de-ale gurii, vînînd cerbi şi alte sălbăticiuni, cum îi era noro-
cul. Într-un rînd însă colindă toată pădurea, fără să afle vreo
pradă. Şi cum se-ntorcea el spre casă abătut foarte, pe la asfin-
ţitul soarelui, dădu peste un pui de şacal pe cărare. Şi făcîn­
du-i-se milă de dînsul, căci era mic şi neajutorat, îl luă cu
băgare de seamă în gură şi-l duse acasă viu şi nevătămat.

239
 Leoaica se grăbi să-l întrebe, ca de obicei:
- Adusu-mi-ai ceva de mîncare?
- Am bătut pădurea-n lung şi-n lat, îi răspunse leul, dar
n-am putut afla altă vieţuitoare, afară numai de acest pui de
şacal. Dar nu m-a lăsat inima să-l răpun, căci e şi el doar o
biată făptură, înrudită cu noi, şi pe deasupra mai e şi pui.
Dacă voieşti să-ţi astîmperi foamea şi te lasă inima, n-ai
<lecit să-l mănînci.
- O, dragul meu, se-nduioşă leoaica, tu nu l-ai sfîşiat, vă­
zîndu-1 a fi doar un biet pui. Aşadară, cum socoteşti că l-aş
putea eu răpune? Dimpotrivă, doresc să-l înfiez şi să-l cresc
ca pe ceilalţi feciori ai mei.
Şi pe dată prinse să-l hrănească şi să-l răsfeţe. In scurtă vreme
şacalul se făcu voinic şi dolofan şi toată ziulica se Juca cu
ceilalţi pui, fără a se osebi dintre ei.
Iată însă că-ntr-o bună zi un elefant sălbatic se rătăci prin
acel codru. Zărindu-l, cei doi pui de leu cit pe ce să se repează
la <linsul. Dar puiul de şacal strigă:
- Fraţilor, ăsta e un elefant vrăjmaş neamului nostru. Nu
vă apropiaţi de el, căci vă va zdrobi fără milă !
Şi zicînd aceasta, o luă la sănătoasa către casă. Iar ceilalţi
doi, văzîndu-1 că dă bir cu fugiţii, simţiră că le piere şi lor
curajul şi se întoarseră acasă unde istorisiră cu mult haz cum
s-a purtat fratele lor mai mare la vederea elefantului:
- Să fi văzut cum a luat-o frăţiorul nostru la fugă, de-i sfî-
rîiau călcîiele !
Auzindu-le batjocura, şacalul se făcu foc pe <linşii. Chipul i
se schimonosi de mînie şi prinse a-şi vărsa ciuda cu vorbe
necugetate. Leoaica însă cercă a-l mai potoli şi, luîndu-1
deoparte, îl dăscăli:
- Nu-i mai certa aşa amarnic, dragul mamii, că doar sînt
fraţii tăi.
Dar vorba aşezată a leoaicei îl aţîţă şi mai tare pe şacalul cel
bătăios:
- Socoteşti cumva că sînt mai prejos decit <linşii în îndrăz-

240
neală, frumuseţe, ştiinţă ori iscusinţă?
Cu ce drept şi-au rîs
de mine? Lasă, am să le arăt eu lor. O să-i ucid pe amîndoi !
Cînd auzi aceste vorbe nesăbuite, leoaica rîse încetişor, spre
a-l împăca, şi-i zise:
- Ba, eşti chipeş şi curajos şi ager la minte. Dar ascultă cu
luare-aminte, dragul meu. Tu eşti şacal din naştere, iar eu
te-am hrănit cu laptele meu, numai fiindcă mi s-a făcut milă
de tine. Acum, cită vreme feciorii mei mai sînt încă pui
şi nu bagă de seamă că eşti doar un biet şacal, te sfătuiesc
să pleci la cei din neamul tău, căci altfel mai tîrziu te vor
ucide ei pe tine.
Nici nu-şi sfîrşi leoaica bine vorba, că puiul de şacal o şi luă
la sănătoasa, cu coada între picioare, <lucindu-se la cei din
neamul său.
Aşa şi tu, olarule, încheie craiul, mai bine ai pleca înainte
ca aceşti bătrîni oşteni să prinză de veste că nu eşti decît un
biet olar. De nu, te vor ruşina cumplit şi-apoi te vor ucide.
Olarul se înspăimîntă auzind vorbele craiului şi îşi luă pe
dată tălpăşiţa.
De aceea zic:
Cel ce-şi uit-al său folos . ...
Şi isprăvindu-şi povestea, maimuţoiul prinse a-l ocărî iarăşi
pe crocodil:
- Tîlhar fără minte ! Să săvîrşeşti asemenea faptă nelegiuită
numai din pricina unei femei ticăloase ! Căci, de bună seamă~
auzit-ai zicala:

Jerfit-am totul pentru a mea soaţă

Cămin, pn·eteni, jumătate viaţă!
Şi-acu să mă tn.miţă vrea la moarte;
De-aşa femeie nimeni n-aibă parte.

- Cum asta? întrebă crocodilul.

Atunci maimuţoiul prmse a-i istorisi:

241
 POVESTEA FEMEII NECREDINCIOASE

A fost odată un brahman ce-şi iubea soaţa mai mult ca orice

pe lume. Dar ea se afla în vrăjmăşie cu rubedeniile lui şi
n-avea de fel pace, sfădindu-se cu dînsele cît era ziulica de
lungă. Cum brahmanul nu putea să rabde vrajba şi fiindu-i
dragă soaţa ca ochii săi din cap, îşi părăsi casa şi plecă în lume,
luîndu-şi şi femeia cu dînsul. Merseră ei ce merseră, cînd
iată că ajunseră într-un bunget de codru, unde femeia se
opri locului grăind:
- Dragă bărbate, sînt sfîrşită de oboseală. Rogu-te, cată-mi
nişte apă să-mi astîmpăr setea.
Brahmanul făcu precum îi zise, dar cînd se întoarse îndărăt
o află zăcînd fără suflare. Şi cum o iubea nespus, se mîhni
foarte şi prinse a se jelui, cînd deodată auzi un glas în văz­
duh:
- Brahmane, de te învoieşti a-i dărui femeii jumătate din
viaţa ta, dînsa va învia pe dată.
Atunci brahmanul se duse de se îmbăie, îşi rosti rugăciunile
după datină, apoi îi dărui soţiei sale jumătate din propria
lui suflare, rostind cele trei vorbe fermecate: << Îţi dau viaţă>>.
Şi abia glăsui, cînd să vezi minune: femeia învie din morţi.
Amîndoi se bucurară nespus, iar soaţa îi jură credinţă veşnică.
Apoi se ospătară cu poame pădureţe, băură apă de izvor şi
plecară mai departe.
Merseră ei cît merseră, pînă ce ajunseră la o grădină de flori
ce se afla în preajma unui tîrg.
- Iubita mea, zise brahmanul, rogu-te, rămîi aici de te hodi-
neşte, pînă ce mă voi înturna cu ceva de-ale gurii.
Şi cu acestea, plecă să cerşească prin tîrg. Acum, în grădina
aceea se afla un schilod ce învîrtea roata unui puţ şi cînta
de-ţi fermeca auzul. Auzindu-i viersul, soţia brahmanului
prinse dragoste de el, drept care se duse întins la dînsul şi-i
zise:

242
- Iubite prietene, rru-ai căzut nespus de drag şi voi a-ţi
fi mireasă. Din clipa asta mă dărui ţie pînă la moarte.
Schilodul se împotrivi dintru început, dar pas de ţine piept
muierii, astfel că fu silit a-i face pe voie. Cînd se înturnă brah-
manul, dînsa îi zise :
- Iată, schilodul ăsta e flămînd. Dă-i, rogu-te, şi lui un
dumicat.
Şi brahmanul îi împlini voia.
- Brahmane, urmă femeia, cînd pleci de unul singur după
treburi, n-am cu cine să schimb şi eu o vorbă. Hai să ne
facem pomană cu ăst biet schilod şi să-l luăm cu noi.
Dar brahmanul se împotrivi, zicînd:
- Abia de mă mai ţiu eu pe picioare, darămite să-l mai port
şi pe dînsul în cîrcă.
- Îl voi vîrî într-un coş, grăi femeia, şi-l voi purta chiar
eu.
Brahmanul îi făcu pe voie, căci atît de oarbă îi era iubirea
pentru dînsa. Dar într-un rînd, în vreme ce bietul de el,
răzbit de osteneală, adormise lîngă puţ, femeia cea ticăloasă,
ajutată de schilod, îi făcu vînt în fundul puţului. După care
îl luă pe schilod în cîrcă - şi pe aci ţi-e drumul ! Merse ea
ce merse pînă ce ajunse la un tîrg. Acolo, străjerii, ce tocmai
îşi împlineau slujba, luînd aminte la hoţi şi adunînd birurile,
zăriră coşul de pe creştetul ei, îl înhăţară şi-l duseră la craiul.
Acesta le dădu poruncă să-l deschidă - şi ce să vezi minune !
Înlăuntrul său se afla un schilod. Pe dată se ivi şi femeia brah-
manului, văicărindu-se de mama focului, căci se ţinuse pe
urma străjerilor. Şi fiind întrebată de crai ce însemnau aces-
tea, grăi cu neruşinare :
- Ăst biet schilod e bărbatul meu ce fu chinuit de rubede-
niile sale pînă ce, nemaiputînd răbda să-i văz suferinţele,
l-am vîrît în coş şi am purces în lume.
Craiul, ce avea inimă bună, fu înduioşat de istoria şi de lacri-
mile femeii, zicîndu-i:
- Socoteşte-mă de azi înainte ca pe un frate al tău. Iată,

243
îţi dăruiesc două sate de robi, să le stăpîneşti sănătoasă, dim-
preună cu bărbatul tău, şi să-ţi uiţi necazurile.
Intru acestea, iată că se ivi la curte şi brahmanul nostru ce
scăpase cu viaţă, căci se milostivise de dînsul un pustnic ce
trecea pe acolo şi-l trăsese afară din puţ. Zărindu-l, neruşi­
nata nu-şi pierdu de fel cumpătul, ci îl pîrî pe dată craiului,
zicînd că acela era vrăjmaşul cel mai aprig al schilodului,
bărbatul ei legiuit. Iar craiul dădu crezare vorbelor ei min-
cinoase şi-l osîndi la moarte pe brahman.
- Măria ta, glăsui brahmanul, această femeie are asupra ei
un lucru pe care l-a dobîndit de la mine. De îţi e dragă drep-
tatea, sileşte-o să mi-l înapoieze.
- Preacinstită femeie, grăi craiul, dă-i, rogu-te, îndărăt acestui
om lucrul ce el se jură a fi dreptul său.
- Măria ta, tăgădui femeia, acest om e un mincinos, căci
n-am nimic a-i da îndărăt.
- Ba nu, se împotrivi brahmanul, cu trei vorbe fermecate
ţi-am dăruit jumătate din viaţa mea. Dă-mi-o îndărăt.
Atunci femeia se temu de straşnica pedeapsă a craiului şi
rosti cele trei vorbe fermecate, precum făcuse dînsul odi-
nioară: << Iţi dau viaţă>> - şi îndată căzu moartă.
Craiul rămase ca înlemnit şi-l întrebă pe brahman ce tîlc
aveau acestea. Şi brahmanul îi istorisi toată păţania sa. De
aceea zic:

Jertfit-am totul pentru a mea soaţă . ..

Şi sfîrşindu-şi povestea, maimuţoiul urmă:

- Nepricopsitule ! Te afli sub papucul soaţei tale hapsîne.
Cercat-ai a născoci un mijloc spre a mă pierde, numai fiindcă
astfel ţi-a poruncit dînsa. Dar singur te-ai dat de gol, căci
este o vorbă:

Sub pielea de tigru grozav la vedere

Uitînd cu sătenii că nu e de fagă

244
 Măgarul se puse prosteşte să ragă,
Căci tot dobitocul pe limba sa piere.

- Cum asta? întrebă crocodilul.

Atunci maimuţoiul prinse a-i istorisi:

POVESTEA MĂGARULUI IN PIELE DE TIGRU

A fost odată într-un tîrg un dulgher ce avea un măgar. Şi

măgarul acela era numai piele şi os, de ţi-era mai mare mila,
căci stăpînul său n-avea cu ce să-l hrănească.
Mergînd omul nostru în codru, dădu într-un rînd peste un
tigru mort. Zărindu-l, pe dată îi răsări în minte un gînd:
<< Tii, ce noroc a dat peste mine! O să pun blana tigrului

ăstuia peste măgarul meu, şi-o să-l slobod noapte de noapte

în lanul de ovăz. Sătenii vor socoti că e un tigru adevărat
şi-l vor lăsa în pace. >>
Zis şi făcut. Măgarul astfel împopoţonat prinse a paşte prin
lanurile oamenilor, şi în scurtă vreme se făcu voinic şi roto-
fei. Dis-de-dimineaţă stăpînul îl aducea iarăşi acasă. Dar
într-o noapte măgarul nostru auzi în depărtare zbierătul unei
măgăriţe şi se puse şi el pe trîmbiţat. Atunci sătenii îşi deteră
seama că tigrul cel furios nu era decît un măgar, astfel că
săriră care cu beţe, care cu furci, şi ţi-l ciomăgiră pînă ce-l
lăsară lat.
De aceea zic:
Sub pidea de tigru grozav la vedere ..•
Şi abia îşi isprăvi maimuţoiul istorisirea, cînd iată că se IVI
din apă o jivină ce-i zise crocodilului:

245
- Frăţioare, soaţa ta şi-a dat duhul de foame şi de inimă
rea.
Auzind această veste crocodilul îşi pierdu cumpătul şi prinse
a plînge cu lacrimi amare:
- Vai, vai! se jeluia el, să mi se întîmple tocmai mie una
ca asta ! O, prietene ! iartă, rogu-te, fapta mîrşavă ce-am
săvîrşit-o împotrivă-ţi. Căci, iată, am pierdut tot ce aveam
mai scump pe lume. Şi decît să trăiesc stingher şi părăsit,
mai bine mă voi arde de viu.
Auzindu-i jelania, maimuţoiul prinse să riză cu poftă:
- Haidade ! Ştiam dintru început că eşti sub papucul soaţei
tale şi că în casa ta cîntă găina, nu cocoşul. Iată, acum mă
încredinţai de-a binelea. Nătărăule ! Verşi lacrimi amare pentru
o soaţă hapsînă, în loc să zburzi şi să te veseleşti. Căci este
o vorbă veche: Soaţa cicălitoare şi cîrcotaşă nu e soaţă, zic
înţelepţii, ci însuşi blestemul bătrîneţelor.
- Aşa o fi, grăi crocodilul, dar ce se va alege de mine de-aci
înainte? M-au lovit două năprasne dintr-o dată. Întîi mă
certai cu prietenul meu, apoi îmi pierdui soaţa. Vorba ceea:

Te crezi a toate ştiutoare

Şi ageră nevoie mare,
Dar iacă, ţi-ai pierdut şi soţul,
Şi pe-al tău ibovnic, hoţul.

- Cum asta? întreabă maimuţoiul.

Atunci crocodilul prinse a-i istorisi:

•
246
 POVESTEA SOAŢEI
CĂREIA ÎI FU PEDEPSITĂ NECREDINŢA

A fost odată un ţăran înstărit, ce trăia împreună cu soaţa sa

într-un anume sat. Şi din pricină că era bătrîn, femeii sale
nu-i stătea gîndul decît cum să facă, cum să dreagă, să scape
de dînsul şi să-şi găsească alt bărbat.
Acum, un tîlhar ce trăia din jaf şi furtişaguri, precum li-i
felul tîlharilor, o dibui cam ce soi este şi prinse a o ademeni:
- Făptură minunată, grăi dînsul cu dulceaţă în glas, iată,
soaţa mea a murit de multă vreme, iar eu mă simt cuprins
de iubire numai la vederea ta. Rogu-te, nu mă lipsi de nepre-
ţuita comoară a dragostei.
Dînsa se lăsă amăgită de vorbele mieroase ale tîlharului:
- O, tînăr chipeş, de gîndul îţi este pe potriva vorbelor,
iată ce vom face: bărbatul meu e putred de bogat, dar e
bătrîn şi slut, aşa că îi voi lua toţi galbenii şi voi pleca cu tine
în lume, spre a ne bucura împreună de plăcerile vieţii.
- Mă învoiesc, grăi dînsul. Să ne întîlnim mîine în zori,
tot în acest loc, şi să fugim în lume.
- Aşa să fie, încuviinţă femeia, după care se duse acasă,
nemaiîncăpîndu-şi în piele de bucurie.
În puterea nopţii, în vreme ce bărbatul ei dormea de puteai
să tai lemne pe dînsul, ea se sculă tiptil, îi şterpeli toţi galbenii
de subt pernă şi dădu fuga să se întîlnească cu tîlharul. Şi
împreună purceseră la drum, luînd-o către miazănoapte şi
vorbind între dînşii, plini de voioşie.
Merseră ei ce merseră, pînă ce tîlharul zări sclipind în depăr­
tare un rîu. Atunci prinse a cugeta în sinea lui: << Cum aş
putea să scap de cotoroanţa asta ? Te pomeneşti că ne mai
ia urma bărbatu-său şi dau de bucluc. Mai cuminte ar fi să-i
iau toţi galbenii şi să-mi văz de drum.>>
Zis şi făcut.

247
- Iubita mea, grăi el, iată un rîu lat şi afund, ce-i tare ane-
voie de trecut. Uite ce vom face: o să iau eu galbenii şi-o
să-i dosesc într-un tufiş, pe malul celălalt, după care mă voi
întoarce să te duc în cîrcă.
- Să fie precum zici, se învoi femeia.
Atunci el îi luă toţi galbenii, dar nu se mulţumi cu atît:
- Iubita mea, dă-mi rogu-te şi veşmintele tale, ca să-ţi fie
mai lesne a trece rîul. Şi cînd dînsa îi împlini şi această do-
rinţă, tîlharul îi luă frumuşel şi banii şi straiele, şi pe-aci
ţi-e drumul. Iar soaţa ţăranului se aşeză pe o piatră de pe
malul rîului, cu inima frîntă de durere, şi prinse a-şi zmulge
părul din cap.
Chiar în acea clipă, se ivi un şacal cu o halcă de carne în gură.
Cînd ajunse la malul rîului se uită în jur şi zări un peşte uriaş
ce se zbătea pe uscat. Văzîndu-1, lăsă din gură halca de carne
şi se repezi la peşte. Atunci un vultur se năpusti din înaltul
cerului şi-i înhăţă carnea. Iar peştele, la apropierea primej-
diei, îşi încordă puterile şi se zbătu pînă ce căzu la loc în apă.
Astfel că şacalul rămase cu buza umflată, iar femeia prinse
să riză de nenorocirea lui, zicîndu-i:

Nesăbuit ai fost cînd ai lăsat

Pe vultur carnea să-ţi răpească,
Iar peştele în riu s-a aruncat:
Aşa păţeşte orice gură-cască.

Iar şacalul, văzînd femeia despuiată, ce rămăsese singură pe

lume şi săracă lipită pămîntului, grăi c-un rînjet de batjo-
cură:

Te crezi atoateştiutoare . ..

Dar nici nu-şi sfîrşi bine crocodilul povestea, cînd iată că se

ivi o altă dihanie din fundul mării ş1-1 zise:

248
- Vai ţie, frăţioare ! Sălaşul ţi-a fost răpit de un alt crocodil,
mult mai voinic decît tine.
Crocodilul rămase năucit, auzind această veste, şi prinse
a se căina maimuţoiului:
- Priveşte-mă numai, prietene, cît sînt de nenorocit ! Bine
a zis cine a zis că o belea nu vine niciodată singură. Povă­
ţuieşte-mă, ce să fac? Să mă iau la harţă cu dînsul? Ori să
mă apropii de el cu duhul blîndeţii şi să încerc a-l da binişor
afară ? Ori să născocesc vreun şiretlic?
- Cum, ticălos neobrăzat? Încă mai îndrăzneşti a-mi cere
sfatul, după ce te-ai purtat în ăst chip cu mine? Să piei din
ochii mei ! Şi-apoi, eşti prea nătîng spre a-ţi da vreo povaţă.
Căci este o vorbă:

Dacă vrei să faci un bine

Sfaturi dă cui se cuvine
Nu ca vrăbioi1tl prost
Tot poveţe fără rost.

- Cum asta? întrebă crocodilul.

Atunci maimuţoiul prinse a-i istorisi:

•
~

.
..

POVESTEA VRĂBIOIULUI NESOCOTIT

A fost odată un vrăbioi

ce îşi clădise cuibul într-un copac
bătrîn, dimpreună cu soaţa sa. Şi într-o zi, prin luna lui Fău­
rar, sub acel copac veni de se adăposti de viscol un maimuţoi,
cu trupul tremurînd ca varga şi cu dinţii clănţănind în gură.
Văzîndu-1 atît de rebegit, vrăbioiul îi zise plin de milă:

251
- La mîini şi la p1c1oare semeni cu o făptură omenească.
De ce nu eşti şi la fel de înţelept, să-ţi clădeşti un adăpost
la vreme de iarnă ?
Auzind acestea, maimuţoiul cugetă: << Ia te uită ! Unii se
socotesc a fi tare ageri la minte. De pildă vrăbioiul ăsta îşi
închipuie că e buricul pămîntului. >> După care se răsti la
dînsul:
- Tacă-ţi gura, nătîngule, căci altfel n-o să-ţi fie de loc moale !
Dar vrăbioiul nu luă în seamă ameninţarea maimuţoiului,
şi urmă a-l povăţui de bine, pînă ce acesta se mînie şi, căţă­
rîndu-se în copac îi făcu cuibul mici fărîme. Iar biata pasăre
abia izbuti să scape cu viaţă. De aceea zic:
Dacă vrei să faci un bine ...
După ce ascultă această pildă plină de miez, crocodilul grăi:
- O, prietene, ştiu că ţi-am greşit, dar, rogu-te, adu-ţi aminte
de vechiul nostru prieteşug şi sfătuieşte-mă ce să fac.
- Ba, nici gînd, grăi maimuţoiul, căci ţi-ai plecat urechea
la îndemnul netrebnicei tale soaţe şi m-ai purtat în largul
mării, spre a mă da pierzării. Se cuvine, oare, cît de mult ţi-ai
iubi soaţa, să-ţi îneci prietenii, numai fiindcă aşa pofteşte
dînsa?
- Adevărat grăieşti, ci totuşi aminteşte-ţi de zicala: Şapte
vorbe leagă un prieteşug - şi dă-mi un sfat bun. Chiar de
ţi-am pricinuit un rău, fii iertător şi vădeşte-ţi firea generoasă,
ajutîndu-mă la nevoie.
Şi atît se rugă de el, cu cerul şi cu pămîntul, încît maimu-
ţoiul se înduplecă în cele din urmă şi-i zise:
- Ei bine, prietene, te sfătuiesc să purcezi la luptă dreaptă
cu dînsul. Căci este o vorbă:

Te pleacă în faţa stăpînilor man,

Incintă cu daruri pe cei ne'nsemnaţi,
Strecoară-ndoiala în suflete tari,
Cu cei deopotrivă, cu ei să te baţi.

252
- Cum asta? îl întrebă crocodilul.
Atunci maimuţoiul prinse a-i istorisi:

CUM S-A OSPĂTAT ŞACALUL

DIN STÎRVUL ELEFANTULUI

A fost odată un şacal, pe numele său Dibăcie. Şi colindînd

el într-o zi prin codru, dădu peste un stîrv de elefant. Dar
colţii săi nu erau destul de zdraveni şi de ascuţiţi ca să sfîşie
pielea cea groasă a elefantului. Şi în vreme ce se căznea dînsul
astfel, iată că se ivi un leu. Zărindu-l încă de departe, şacalul
nostru se ploconi pînă la pămînt, plin de umilinţă, şi împreu-
nîndu-şi labele grăi:
- O, stăpîne, sînt slujitorul prea umil al măriei tale ! Iată,
păzesc acest stîrv de elefant numai şi numai pentru prînzul
tău. Poate că măria ta va binevoi a gusta dintr-însul.
- Prietene, grăi leul, nu-mi stă în fire să mă ospătez cu stîr-
vuri. Drept care îţi dăruiesc ţie acest elefant.
Şi zicînd acestea, leul să făcu nevăzut în codru. Dar nici nu
apucă şacalul să răsufle uşurat, cînd iată că se ivi un tigru.
Şi zărindu-l, şacalul îşi zise: << De un tîlhar am scăpat. Dar
ce să mă ştiu face cu celălalt? Socot că numai prin vicleşug
mă pot descotorosi de dînsul. >>
Astfel că, fără a mai sta în cumpănă, porni în întimpinarea
tigrului şi, după ce-i dădu bineţe, grăi cu prefăcută spaimă-o
glas:
- Vai de mine, unchiule, cum de te-ai încumetat a te vîrî
în gura morţii ? Află că acest elefant a fost ucis de către un
leu ce m-a pus pe mine de pază şi-a plecat să se îmbăieze
la rîu. Şi acest leu poartă sîmbete tigrilor, de cînd unul din

253
neamul tău s-a ospătat din prada sa, lăsîndu-i doar rămăşi­
ţele. Din acea zi se jură să ucidă orice tigru ce-i va ieşi în
cale.
Auzind acestea, tigrul se înfricoşă de moarte:
- Dragă nepoate, rogu-te, cruţă-mi viaţa şi nu-1 pomem
nimic despre mine leului, cînd se va întoarce.
Şi cu aceasta îşi luă tălpăşiţa.
Dar abia plecă tigrul, cît numai ce se ivi un leopard. Văzîndu-1,
şacalul îşi zise: << Aha, iată-l şi pe Pată, cel cu colţi tăioşi.
Ia să-l pun să-mi sfîşie pielea asta de elefant>>. Cu ăst gînd
în minte, îi zise leopardului:
- Ei, nepoate, pe unde mi-ai umblat atîta vreme? Au nu
văz eu bine, ori îţi sticlesc ochii de foame? Dacă-i aşa, apoi
ai picat tocmai la ţanc. Iată, acest elefant fu ucis de stăpînul
meu, un leu fioros, ce m-a pus să-l păzesc. Cu toate astea,
eu îţi îngădui să te înfrupţi din carnea elefantului, după care,
însă, să te faci pe dată nevăzut.
Leopardul se codi la început, tremurînd de teama leului,
dar cum foamea îi dădea ghes, îşi vîrî colţii în pielea elefan-
tului, sfîşiind-o cît ai clipi din ochi. Îndată ce văzu treaba
împlinită, şacalul prinse a striga:
- Fugi, nepoate, că vine leul c-o falcă-n cer şi cu una-n
pămînt!
Auzind acestea, leopardul o luă la sănătoasa, cu coada între
p1c10are.
Şi în vreme ce şacalul nostru se ospăta, plin de mulţumire,
din carnea elefantului, se ivi din codru un alt şacal ce se repezi
să puie el stăpînire pe pradă. Atunci, Dibăcie nu stătu mult
pe gînduri, ci se năpusti la rîndu-i asupra nepoftitului, zicînd:
Te pleacă în faţa stăpînilor mari ş.a.m.d.

şi-i trase o chelfăneală zdravănă, încît acela o rupse la goană

de-i sfîrîiau călcîiele. Apoi, îmbătat de biruinţă, se întoarse
la prada ce şi-o cîştigasc cu atîta trudă şi se ospătă din-
tr-însa vreme îndelungată.

254
Aşa şi tu, îşi urmă vorba maimuţoiul, se cuvine să lupţi cu-n
vrăjmaş ce îţi este pe potrivă şi să-l faci să dea bir cu fugiţii.
Şi de nu vei împlini ăst lucru cît mai degrabă, el se va întări
în propriul tău bîrlog, aşa chip că n-o să-l mai poţi scoate
niciodată. Iar de vei rămîne fără adăpost şi vei umbla prin
străini, n-o să fie bine de tine. Căci este o vorbă:

Toate-s bune în cel tîrg,

Rîuri de bucate curg,
Toţi străini-ţi Jac pe plac,
Doar ai tăi îţi vin de hac.

- Cum asta? întrebă crocodilul.

Atunci maimuţoiul prinse a-i istorisi:

POVESTEA CIINEL Ul CE PLECĂ IN STRĂINI

Trăia odată, într-un tîrg, un cîine, pre numele său Bălţatul.

Şi cum în tîrgul acela prinsese a bîntui o foame cumplită,
încît cîinilor nu le mai rămînea nimic de la masa stăpîni­
lor, Bălţatul hotărî să plece prin străini, în căutare de hrană.
Şi tot mergînd el astfel, ajunse într-un tîrg depărtat. Acolo
se opri la casa unui tîrgoveţ, a cărui soaţă nu-şi prea vedea
de gospodărie, astfel că dulăul nostru se putu furişa fără
teamă în cuhnie, înfulecînd pe săturate din bucatele gătite
de dînsa. Insă cînd îi era lumea mai dragă, iată că dulăii din
ogrăzile megieşe prinseră de veste de sosirea lui şi, plini de
pizmă pe norocul ce-a dat peste dînsul, îl încolţiră din toate

255
părţile şi-i traseră o bătaie soră
cu moartea. Atunci bietul
dulău, abia trăgîndu-şi sufletul, cugetă mîhnit: << De cît în
străini, tot mai bine în ţara ta, unde fiecare îşi vede de-ale
sale şi nu-ţi cată pricină de sfadă. Aşadară, mai cuminte este
să mă întorc în tîrgul meu de baştină. >>
Zis şi făcut. Ajuns acasă, rubedeniile prinseră a-1 iscodi:
- Hai, spune-ne, cum e prin acel tîrg? Cum se poartă oa-
menii? Ce mănîncă? Ce obiceiuri au?
Atunci Bălţatul le zise:
Toate-s bune în cel tîrg . ..
Aşadară, încheie maimuţoiul, lupta este calea cea mai nime-
rită în împrejurarea de faţă.
Crocodilul se hotărî să asculte povaţa prietenului său, soco-
tind că mai bine era să moară în luptă ca un viteaz, decît să
plece prin străini, pribeag şi fără adăpost.
După ce îşi luă rămas bun de la maimuţoi, se întoarse acasă
unde se prinse în luptă dreaptă cu potrivnicul său şi-l răpuse.
Astfel îşi redobîndi căminul şi trăi în pace pînă la adînci
bătrîneţe.
Aci se sfîrşeşte cartea a patra, numită << Irosirea cîştigului >>.
Întîile stihuri glăsuiesc:

Cei proşti şi răi

la suflet plăti-vor negreşit,
Căci se aleg în urmă cu-avutul risipit:
De crocodil fiind înşelat întîia oară,
Isteţul maimuţoi l-a tras şi el pe sfoară.
 CARTEA A CINCEA
FAPTE NECUGETATE

ACI PURCEDEM AŞADARĂ CU CARTEA A CINCEA, NUMITA

FAPTE NECUGETATE>>. Întîile stihuri glăsuiesc astfel:
<<

Tu bine cumpăneşte-ţi al tău gînd,

Apoi doar cat-a-1 împlini,

257
 Şi nu precum bărbierul cel nătîng
Ce-n urmă crîncen se căi.

- Cum asta? întrebară feciorii de împărat.

Atunci Vişnuşarman prinse a le istorisi povestea ce urmează:
În ţara de la miazăzi se află un tîrg pe numele său Floare
de Trîmbiţă. Şi-n acel tîrg trăia odată un negustor, pe numele
său Giuvaier, ce-şi pierduse toată averea, măcar că îşi închi-
nase viaţa virtuţii şi izbăvirii cereşti. Pierderea avutului îi
pricinui o sumedenie de umilinţe, pînă ce bietul om căzu
în neagră deznădejde şi, după ce se perpeli cît se perpeli,
într-o noapte îşi zise:>> De trei ori blestemată fie sărăcia asta,
căci adevărat grăieşte proverbul:

De n-ai galbeni cu toptanul,

Nimeni nu te preţuieşte,
S-a dus fala şi catfanul
Pentru cel ce sărăceşte.

Şi după ce cugetă el ce cugetă, socoti că mai bine este să-şi

puie capăt zilelor, decît să vieţuiască de azi pe mîine ca un
becisnic. Odată ce luă această hotărîre, se culcă şi dormi cu
cugetul împăcat. Dar iată că în vreme ce dormea i se arătă
în vis un călugăr jain, care îi zise:
- Cinstite neguţătorule, nu te lăsa pradă deznădejdii. Eu
sînt o comoară dobîndită de strămoşii tăi, întrupată într-un
călugăr jain. Mîine în zori mă voi înfăţişa înaintea domniei
tale tot în ăst chip. Atunci nu-ţi va mai rămîne decît
să iei un ciomag şi să mă păleşti în moalele capului, iar eu
mă voi preface pe dată în stană de aur.
Deşteptîndu-se a doua zi în zori, neguţătorul nostru îşi aduse
aminte de visul său din noaptea trecută şi după ce-l întoarse
pe toate feţele, încă nu ştiu ce să crează.
În ăst răstimp, veni acasă la dînsul un bărbier ca să-i rază
barba şi să-i reteze părul. Şi în vreme ce el îşi împlinea meşte-
şugul, iată că în ograda neguţătorului se ivi fără
veste călu­
gărul din vis. Văzîndu-1, Giuvaier se bucură nespus şi îndată
puse mîna pe un ciomag şi-l păli drept în moalele capului.
Şi ce să vezi? Numai ce căzu călugărul la pămînt, că se şi
prefăcu într-o stană cu totul şi cu totul de aur. Atunci negu-
ţătorul se opinti a-l ridica şi-l duse în casă, ajutat fiind de
bărbier. După care îl răsplăti pe acesta cu multă dărnicie
şi-i zise:

- Prietene, rogu-te să nu spui nimănui cele ce s-au petrecut

în ograda mea.
Bărbierul îi făgădui să tacă chitic, dar îndată ce ajunse acasă
îşi făcu socoteala: << De bună seamă călugării ăştia se prefac
în aur îndată ce îi păleşti în cap cu ciomagul. Aşadară, mîine
în zori o să poftesc la mine acasă o sumedenie de călugări şi-o
să-i ciomăgesc în lege, aşa chip că voi dobîndi grămezi de aur.>>
Şi bărbierul nostru nu închise nici o clipă ochii în noaptea
aceea, zvîrcolindu-se în pat, cu gîndul la pricopseala ce-l
adăsta a doua zi.
Îndată ce se crăpă de ziuă, sări din pat şi purcese la o mînă­
stire de jaini. Îşi potrivi straiele, ocoli de trei ori mînăstirea,
după care căzu în genunchi, îşi coperi gura cu poala veşmîn­
tului, se ploconi pînă la pămînt şi prinse a cuvînta cu glas
răsunător:

Cel ce-a păcatului sămînţă,

Din suflet vajnic izgoneşte
Şi-n ştiinţă fără de prihană
!şi duce viaţa, izbîndeşte.

Şi după ce mai rosti şi alte asemenea stihuri de laudă, îl căută

pe stareţ şi, prosternîndu-se pînă la pămînt înaintea sa, îi
zise:
- Pace ţie, sfinte părinte. Rogu-te, primeşte-mă învăţăcel la
mînăstirea cuvioşiei tale.
Stareţul se învoi, şi după ce-l binecuvîntă prinse a-l dăscăli

261
cu pnvirc la rînduielile călugăriei. Atunci bărbierul grăi cu
p1oşeme:

- Sfinţia
ta, cînd îţi vei face cuvenita preumblare prin tîrg,
dimpreună cu tot alaiul de călugări, rogu-te, nu ocoli nici
casa mea.
- Iubite învăţăcel, grăi stareţul. Ne iei oare drept brahmani,
de ne pofteşti la ospăţ? Află, dară, că noi colindăm prin tîrg
la întîmplare, şi nu după pomeni, iar de soarta voieşte a ne
scoate în calc vreun învăţăcel al nostru, atunci numai intrăm
în ograda sa. Cată-ţi de drum şi nu mai cuvînta nicicînd
în ăst chip nelegiuit.
- Cer iertăciune, sfinţia ta, grăi bărbierul. Voi face precum îmi
porunceşti. Totuşi, cuvioşiile voastre au mulţi învăţăcei ce
se îndeletnicesc cu tot soiul de munci pioase, şi n-am voit
nici eu a mă lăsa mai prejos. La rîndu-mi gătit-am canefas
pentru întocmirea manuscriselor şi nu-mi lipsesc nici galbenii
spre a plăti scribii. Aşadară, sfinţia-ta fă cum socoteşti de
cuviinţă.
Şi zicînd acestea, bărbierul se duse acasă. Acolo făcu rost de
nişte ciomege zdravene, le dosi după uşă, şi pe la ceasul
prînzului se întoarse la poarta mînăstirii, pîndind ieşirea
călugărilor. Îndată ce se ivi alaiul lor, se ploconi pînă la
pămînt înainte-le, precum îi şade bine unui învăţăcel, şi îi
rugă să-i facă cinstea a-l însoţi la dînsul acasă. Călugării,
lacomi de galbeni şi de manuscrise, nu se mai opriră pe la
învăţăceii lor mai vechi şi mai cucernici, ci se luară cu toţii
buluc după bărbier. Atunci acela îi călăuzi la dînsul acasă,
îi pofti în ogradă, şi, după ce zăvorî porţile, înşfăcă bîtele
şi, scuipîndu-şi în palme, prinse a-i ciomăgi în lege. Bieţii
călugări, luaţi fără veste, căzură ca muştele - unii dîndu-şi
duhul, alţii urlînd ca din gură de şarpe. Iar străjile, auzind
acea larmă grozavă în ograda bărbierului, dădură fuga să
vază cc se întîmplase. Cînd ajunseră la faţa locului şi văzură
cumplitul măcel, prinseră a-i cerceta pe călugării ce scăpaseră
cu viaţă de cele cc se petrecuseră. Şi aflînd purtarea smintită

262
a bărbierului, îl legară fedeleş şi-l duseră la judecată, luînd
drept martori şi pe călugării ce izbutiseră să scape. Iar juzii
îi porunciră să mărturisească pricina faptei sale nelegiuite.
- Cinstiţi juzi, grăi bărbierul, ce alta puteam să fac?
Şi le istorisi de-a fir-a-păr păţania cu neguţătorul şi cu călu­
gărul jain preschimbat în stană de aur. Atunci juzii trimiseră
după Giuvaier, iar cînd acesta se înfăţişă la judecată îl iscodiră:
- Neguţătorule, pentru ce ai ucis un anume călugăr jain?
Atunci neguţătorul le istorisi întreaga întîmplare. După ce-i
ascultară povestea, juzii porunciră ca bărbierul cel lacom ş1
necugetat să fie tras în ţeapă, zicînd:

Tu bine cumpă11eşte-ţi al tău gînd,

Apoi doar cat-a-l împlini -
Şt nu precum bărbierul cel nătîng,
Ce-n urmă crîncen se căi.

Şi adevărul este că cel lacom amarnic se căieşte, precum se

căirăbrahmanul şi soaţa sa, de uciderea mangustei.
- Cum asta? îi întrebă neguţătorul.
Atunci juzii prinseră a-i istorisi:

MANGUSTA CEA CREDINCIOASĂ

A fost odată într-un tîrg un brahman, pre numele său Sfin-

ţenie. Iar soaţa sa, cînd îi veni sorocul, aduse pe lume un băiat
şi o mangustă. Şi cum îi plăceau pruncii, ea îi îngrijea pe
amîndoi deopotrivă, alăptîndu-i, îmbăindu-i şi dindu-i în
leagăn pînă ce adormeau. Dar mama nu prea avea încredere

263
în mangustă, socotind că ar putea să-i vatăme feciorul. Intr-o
zi îşi înfăşură pruncul în scutece, luă o doniţă şi-i zise brah-
manului:
- Bărbate, eu mă duc după apă. Ai grijă, rogu-te, de prunc,
să nu carecumva să-i pricinuiască mangusta vreun rău.
Brahmanul îi făgădui să fie cu ochii în patru, dar îndată ce-i
plecă soaţa, se duse şi dînsul în tîrg, spre a cerşi cite ceva
de-ale gurii, lăsînd casa deşartă.
In vreme ce ei erau plecaţi, un şarpe negru se tîrî afară din
borta sa şi se furişă pînă lingă leagănul pruncului. Mangusta
însă, simţindu-l ca pe un vrăjmaş firesc şi temîndu-se pentru
viaţa frăţiorului ei, se repezi asupra tîlharului şi se luă la luptă
cu dînsul. In cele din urmă îl birui, făcîndu-1 mici fărîme.
Mulţumită de isprava sa, mangusta alergă în calea mamei,
cu sîngele curgîndu-i şiroaie pe trup. Cînd soaţa brahmanului
o văzu cu botul plin de sînge, socoti că i-a sfîşiat pruncul
şi, fără a mai sta pe gînduri, zvîrli cu doniţa într-însa şi o
ucise pe loc. După care alergă în casă unde-şi găsi pruncul
viu şi nevătămat, iar lingă leagăn un şarpe negru făcut mici
fărîme. Atunci prinse a-şi smulge părul din cap şi a-şi sfîşia
veşmintele, la gîndul că într-o clipă de orbire ucisese pe cea
care îşi scăpase fratele de la moarte.
Nu trecu mult şi iată se ivi şi brahmanul cu o strachină de orez,
dobîndită de pe unde umblase cu cerşitul, şi îşi află soaţa
jelindu-şi fata ucisă.
- Ticălos şi lacom ce eşti ! prinse a striga dînsa. Din pricină
că nu m-ai ascultat ne-am pierdut fiica cea credincioasă,
căci păcatul uciderii ei cade şi asupra ta. Da, aşa păţesc cei
orbiţi de lăcomie. Adevărat grăieşte proverbul:

Cînd ai de-ajuns, mai multe nu rîvni,

Gătind mereu avutul a-ţi spori -
Prea lacom fiind un om odată,
Pe creştet se trezi c-o roată.

264
- Cum asta? întrebă brahmanul.
Atunci soaţa sa prinse a-i istorisi:

•
POVESTEA CELOR PATRU CĂUTĂTORI
DE COMORI

Au fost odată, într-un tîrg din lumea largă, patru brahmani

ce îşi duceau veacul laolaltă în bună înţelegere şi avîndu-se
ca fraţii. Şi fiind ci săraci lipiţi pămîntului, se puseră la sfat
dimpreună, zicînd:
- Blestemat lucru e sărăcia, căci curajul, vorba aleasă, frumu-
seţea, adînca învăţătură nu plătesc nici cît o ceapă dege-
rată, de nu sînt însoţite de avere. Mai bine mort, decît fără
lăscaie în buzunar. Precum glăsuieşte străvechea poveste:

În ţintirim intră un cerşetor,

Zicînd: <1 Te scoală, mort, din groapă
Un tîrg pe loc să facem: eu să mor,
fn schimb tu de nevoi mă scapă. >>
Dar morţii toţi tăcură mîlc.
Tăcerea lor era cu tîlc:
Ştiau şi ei ca orişicine:
Decît sărac, tot man mai bine I

Să ne învrednicim, dar, a dobîndi cît mai mulţi galbeni, căci

numai astfel putem răzbate pe lumea asta. Iar galbenii se
dobîndesc în şase chipuri: de pe urma cerşetoriei, slujbei
la curte, trudei cîmpului, meşteşugurilor, cămătăriei, nego-
ţului. Între toate acestea, însă, negoţul e singura cale fără

265
cusur. Căci bunăvoinţa crailor e nestatornică, lucrul dobîndit
prin cerşetorie poate fi şterpelit de corbi, de voieşti a deprinde
un meşteşug te afli prea multă vreme la cheremul stăpînului,
munca cîmpului e prea trudnică, de eşti zaraf dai cu împrumut
megieşilor ceea ce te osteneşti a strînge, prin urmare tot sărac se
cheamă că eşti, aşadară singur negoţul e o îndeletnicire plă­
cută, de pe urma căreia se poate lesne trăi. Şi dintre cele
şapte chipuri a neguţa, şi anume: prin cîntare şi ocale măs­
luite, sporirea preţului, zălogire, muşterii statornici, zaraflîc,
povarnă, negoţ pe meleaguri străine, cel din urmă este şi cel
mai nimerit, căci se află o vorbă:

De negoţ prin ţări străine

Omul temător nu fie:
Pieri cînd stai pe loc, 'i:ezi bine,
De lene şi de sardcie.

Aşadară, cuminte este să purcedem în lumea largă, spre a

ne căta norocul.
Zis şi făcut. Cei patru prieteni se gătiră de drum şi, după ce
se despărţiră cu durere în suflet de părinţi şi de prieteni, porniră
în lume. Căci nu mai puţin adevărată este şi zicala:

Pe-ai săicumplit să su/ere îi face,

De-aleargă omul lacom dup-argiuţi.
Si ochiul dracului cînd nu-i dă pace
!şi uită de prieteni, de pări1tţi.

Şi după ce merseră cale lungă, peste mări şi ţări, ajunseră

în împărăţia Avanti, unde se îmbăiară după datină în rîul
Şipra şi se închinară către zeul Şiva. Plecînd ei mai departe;
iată că le ieşi în cale un meşter vrăjitor, pre numele său Bucurie-
Înfricoşată. Şi după ce-şi dădură bineţe în felul brahmanilor,
cei patru îl întovărăşiră la chilia sa. Acolo vrăjitorul îi iscodi
de unde vin, unde se duc ~i ce gînduri au.

266
- Pribegim prin lume, răspunseră dînşii, în căutare de
comori. Şi ne-am legat să nu ne lăsăm pînă ce nu ne vom
ajunge ţelul, chiar de-ar fi să plătim cu viaţa. Căci nimic pe
lumea asta nu se dobîndeşte fără caznă. Aşadară, rogu-te,
arată-ne o cale a ne înavuţi, chiar de va trebui să ne tîrîm
în gaură de şarpe, ori să prindem un căpcăun, ori să facem
negoţ cu robi. Se zice că ai puteri fermecate, iar noi sîntem
cutezători şi neînfricaţi. Porunceşte, şi ne vom vîrî chiar şi
în foc spre a ne ajunge ţelul !
Vrăjitorul, văzîndu-i atît de îndrăzneţi, socoti că va avea buni
ucenici într-înşii. Drept care meşteri patru pene fermecate
şi le dădu fiecăruia cîte una, zicînd:
-- Mergeţi către tărîmul de miazănoapte al munţilor Hima-
laia. Şi unde va cădea o pană, stăpînul ei afla-va negreşit o
comoară.
Brahmanii luară penele şi, după ce îi mulţumiră vrăjitorului,
purceseră din nou la drum. Şi merseră ei cît merseră, pînă
ce iată că pana celui din frunte îşi luă zborul şi se înfipse
în pămînt. Şi cercetînd ei locul, descoperiră o comoară de
aramă. Atunci stăpînul penei le zise celorlalţi:
- Iată, fraţilor, să luăm această comoară s-o împărţim între
noi frăţeşte, apoi să facem cale-întoarsă. Dar ceilalţi îl certară,
zicîndu-i:
- Neghiobule! Ce folos să ai chiar şi un munte de aramă,
de vreme ce el tot nu pune capăt sărăciei. Scoală-te, dară,
să purcedem mai departe.
- Mergeţi înainte, de aşa vi-i voia, grăi cel ce aflase comoara
de aramă. Eu nu vă mai urmez.
Apoi îşi luă comoara, se despărţi de prietenii săi şi se înturnă
acasă cel dintîi. Iar ceilalţi trei plecară mai departe fără
şovăire.
Ci nu merserămult, cînd iată că şi a doua pană se înălţă în
văzduh, după care se înfipse în pămînt. Şi cercetînd ei locul,
aflară o comoară de argint. La care stăpînul penei le zise celor-
lalţi:

267
 - Haide, fraţilor, să luăm tot argintul şi să ne întoarcem acasă.
- Neghiobule, îl certară ceilalţi. Întîi găsirăm aramă. Acum
am dat peste argint. De bună seamă că de-aici înainte afla-
vom aur. Căci argintul, chiar de prisoseşte, nu te scapă cu
desăvîrşire de sărăcie.
- N-aveţi decît să plecaţi mai departe, grăi aflătorul comorii
de argint. Eu voi face cale-ntoarsă.
Şi după ce-şi luă rămas bun de la prietenii săi, îşi dezgropă
comoara şi porni către casă.
Ceilalţi doi purceseră mai departe. Şi merseră ei ce merseră,
cînd iată că şi a treia pană se înfipse în pămînt. Şi săpînd stă­
pînul ei, găsi în acel loc o comoară de aur. Atunci grăi către
tovarăşul său, plin de încîntare:
- Iată, prietene, ia aur cît pofteşti. Căci nimic pe lumea asta
nu e mai preţios ca aurul.
- Neghiobule, îi întoarse răspuns celălalt. Nu pricepi? Întîi
găsit-am aramă, apoi argint, acum aur, şi de bună seamă mai
încolo afla-vom giuvaere şi pietre scumpe. Scoală-te, aşadară,
să purcedem mai departe. Ce folos ai de aur? Căci e prea greu
să-l porţi în cîrcă.
- N-ai decît să mergi de unul singur, îi zise prietenul său.
Iar eu voi rămîne aci şi te voi adăsta.
Astfel că celălalt plecă înainte de unul singur. Şi în vreme
ce colinda el astfel prin ţara cea de basm, soarele dogorîtor
îi înmuie mădularele şi-i arse limba în gură, încît se sfîrşea
de sete. În cele de pe urmă, brahmanul nostru ajunse la un
tăpşan ce se rotea necurmat. În mijlocul său, zări un om pe
al cărui chip curgeau şiroaie de sînge, căci avea pe creştet o
roată ce se învîrtea fără încetare. Atunci se grăbi într-acolo
şi, apropiindu-se de cel cu roata pe creştet, îi zise:
- De ce stai, fîrtate, în ăst chip, c-o roată pe creştet?
Aşijderi, spune-mi, rogu-te, de pot afla pe aici o leacă de apă,
căci mă topesc de sete.
Îndată ce rosti aceste vorbe, roata se desprinse de pe cre-
ştetul străinului şi se aşeză pe al său.

268
- Vai, vai! prinse a se jelui brahmanul. Ce înseamnă asta?
- Şi mie mi s-a întîmplat la fel, grăi celălalt.
- Bine, bine, dar cînd voi scăpa de dînsa? Căci mă doare
neînchipuit.
- De va veni un altul, zise străinul, c-o pană fermecată în
mînă, aidoma ţie, şi va grăi precum grăit-ai tu, numai atunci
ţi se va desprinde roata de pe creştet şi se va aşeza pe cre-
ştetul său.
- Şi de cîtă vreme eşti aci? îl cercetă brahmanul.
- De pe vremea cînd era slăvitul Rama crai. Eram sărac
lipit pămîntului. Dar după multă trudă, dobîndii o pană
fermecată şi ajunsei aci, la fel ca tine. Zărind un om ce avea
o roată pe cerştet, prinsei a-l iscodi întocmai cum m-ai iscodit
şi tu. Şi îndată roata s-a lipit de creştetul meu. Dar nu pot
număra veacurile ce s-au scurs.
Atunci purtătorul roţii îl mai întrebă:
- Spune-mi, rogu-te, prietene, cum poţi dobîndi de-ale
gurii, de vreme ce te afli astfel ţintuit locului ?
- Iată, frăţioare, îl desluşi celălalt, zeul bogăţiei, de teamă
a nu i se jefui comorile, născoci această caznă, ca în ăst chip
să desfacă farmecele celui mai iscusit vraci de pe lume. Şi
dacă cineva se va încumeta a străbate pînă aci, este sortit a
dobîndi viaţă veşnică, izbăvit de trebuinţele trupului, şi de-a
rămîne pururi tînăr, dar în schimbe silit a îndura această caz-
nă. Acum îţi urez rămas bun şi-ţi mulţumesc pentru binele
ce mi l-ai făcut, căci m-ai scăpat de la amarnic chin. Am de
gînd să mă întorc acasă, să văz ce s-a ales din satul meu.
Şi cu aceste vorbe, străinul se duse într-ale lui.
În vremea asta, aflătorul comorii de aur adăsta întoarcerea
prietenului său, dar văzînd că acesta nu se mai arată, o luă
pe urmele sale şi, nu după multă vreme, ajunse la un tăpşan
rotitor, unde zări un om plin de sînge, avînd pe cre~tet o
roată ce se învîrtea necurmat. Apropiindu-se, care nu-i
iu mirarea cînd văzu că acel om este chiar tovarăşul său.
Atunci grăi cu lacrimi în ochi:

271
- Ce înseamnă asta„ frăţioare?
- Iată, batjocura soartei, grăi celălalt.
- Dar spune-mi, rogu-te, cum de ţi s-a întîmplat una ca
asta?
Atunci purtătorul roţii îi istorisi de-a fir-a-păr întreaga păţanie.
Şi după ce prietenul ascultă istoria pînă la capăt, prinse a-l
certa amarnic:
- Poftim, n-ai vrut să-mi asculţi povaţa, şi iată ce-ai păţit !
Căci adevărat glăsuieşte proverbul:

Învăţătura nu îţi dă şi minte,

Cu ea nu te făli, ci ia aminte:
Şcoliţii
în mîndria lor deşartă
Un leu treziră„ şi-o făcură fiartă.

- Cum asta? întrebă purtătorul roţii. Atunci aflătorul comorii

de aur prinse a-i istorisi:

•
POVESTEA FĂCĂTORILOR DE LEI

Au fost odată într-un tîrg patru brahmani ce se aveau ca

fraţii. Trei dintr-înşii dobîndiseră multă şi aleasă învăţătură,
dar erau lipsiţi de minte. Celălalt găsise gustul învăţăturii
prea searbăd şi amar, dar avea într-însul o fărîmă de bun
simţ. Într-o bună zi se adunară tuspatru, spre a ţine sfat:
- Ce folos de toate virtuţile noastre, de nu plecăm în lumea
largă, spre a ne căta norocul şi a dobîndi avuţie? Chiar de
nu vom izbuti a ne pricopsi, măcar să ne învrednicim a vedea
lumea.

272
Se gătiră de drum, şi după ce-şi luară rămas bun de la rube-
denii şi prieteni, porniră să colinde prin lume. Dar nici nu
se depărtară bine de tîrg, cînd cel mai vîrstnic dintre ei le zise
celorlalţi:
- Cel mai mic dintre noi este neştiutor, căci nu s-a îndemnat
a dobîndi învăţătură, şi n-are altceva decît o fărîmă de bun
simţ. Dar cine a cîştigat vreodată bunăvoinţa crailor, numai
cu oleacă de bun simţ şi fără pic de învăţătură? Aşadară,
nu se cuvine a ne împărţi cîştigul cu dînsul. Mai bine să se
întoarcă acasă, căci nu ne e de nici un folos.
Al doilea învăţat zise şi el:
- Chiar aşa, frăţioare, nu ai ce căta printre noi. Mai bine
fă calea-întoarsă.
- Ba nicidecum, se împotrivi al treilea. Mă mir de purtarea
voastră. Căci noi ne-am prins tovarăşi încă din pruncie şi-am
trăit nedespărţiţi atîta vreme şi la bine şi la rău. Nu se cuvine
ca acum să ne lepădăm de dînsul. Vino, aşadară, cu noi, fră­
ţioare, căci vom împărţi tot cîştigul între noi, frăţeşte, precum
făcut-am şi pînă acum. Auzind mustrarea sa, ceilalţi se ruşinară
şi îl rugară pe cel mic să uite vorbele lor necugetate şi să-şi
urmeze calea împreună cu dînşii. Astfel împăcaţi, plecară
mai departe. Şi merseră ei cît merseră, pînă ce ajunseră la
un codru, unde dădură peste nişte oase de leu. Atunci unul
dintr-înşii grăi:
- Iată un bun prilej spre a ne pune la încercare ştiinţa. Aci
zac osemintele unei lighioane. Hai, dară, s-o înviem prin
puterea învăţăturii noastre. Eu mă pricep a-i tocmi mădularele.
- Eu îi pot plămădi carnea, pielea şi sîngele, zise al
doilea.
- Iar eu îi pot da viaţă, grăi al treilea.
Zis şi făcut. Cel dintîi aşeză mădularele la locul lor, cel de
al doilea le închegă cu carne şi cu sînge, dar în vreme ce al
treilea se trudea să-l învie, cel mai mic îi zise:
- Bagă de seamă, această fiară e un leu. De îl vei învia, te
vei căi, căci ne va sfîşia pe toţi.

273
- Nătărăule ! îi zise celălalt. Doar nu voieşti ca tocmai eu
să fac de ruşine învăţătura.
- Dacă aşa stau lucrurile, îl rugă cel mic, aşteptaţi, rogu-vă,
să mă caţăr mai întîi într-un copac.
Ceilalţi se învoiră, după care cel de-al treilea învăţat suflă
viaţă asupra leului. Acesta se sculă şi, fără a mai sta pe gînduri,
se repezi la cei trei cărturari şi mi ţi-i sfîşie cît ai zice peşte.
După ce leul, sătul, îşi văzu de drum, brahmanul cel cu bun
simţ coborî din copac şi se întoarse acasă. De aceea zic:

Învăţătura nu îţi dă şi minte ...

Isprăvindu-şi povestea, aflătorul comorii grăi:

- Aşijderi, sfatul unui prieten nu se cade a fi nesocotit.
Măcar că te-am rugat să nu mergi mai departe, n-ai vrut
să-mi dai ascultare, căci zădărnicia şi lăcomia-ţi te mînau
spre pierzanie. Adevărat glăsuiesc stihurile:

Ca toţi măgarii încrezuţi ce rag

Ai vrut s-arăţi ce bine glăsuieşti.
Răsplat-ai luat mîndreţe de şirag -
Şi cît pe ce mai rău să pătimeşti.

- Cum asta? întrebă purtătorul roţii.

Atunci celălalt prinse a-i istorisi:

POVESTEA MĂGARULUI
• CÎNTĂREŢ

A fost odată într-un tîrg un măgar pre numele său Înfumurare.

Cît era ziulica de mare căra în circă sarcini de rufe, dar noaptea
era slobozit şi lăsat să pască după pofta inimii. Acum, într-o

274
 noapte, colindînd măgarul nostru păşunile din împrejurimile
tîrgului, se întîlni cu un şacal şi, din vorbă în vorbă, cei doi
se împrieteniră. Astfel că porniră împreună la furat şi, vîrîn-
du-se într-o grădină de castraveţi, se ospătară pc săturate.
În zori se despărţiră, plccînd fiecare pe la trebmile lui. Într-o
noapte, stînd astfel între castraveţi, ce-i veni măgarului celui
îngîmfat:
- Uite, nepoate, cc noapte negrăit de frumoasă şi senină.
Voi adăuga la frumuseţea ei un cîntec. Spune-mi, dară, ce-ai
pofti să-ţi cînt?
Dar şacalul se împotrivi:
- Rogu-te, unchieşule, nu te pune pe cîntat. S-ar putea s-o
păţim, căci ne aflăm la furat pc ogorul altuia. Furii trebuie
să tacă mile. Apoi cîntul tău nu e tocmai desfătător, de vreme
ce acoperă pînă şi glasul cornului de vînătoare. Sătenii te vor
auzi de departe şi vor da năvală să te ciomăgească şi să te
ferece în obezi. Mai bine taci si, mănîncă.
- Haide, haide, grăi măgarul. Vorbele tale vădesc că trăieşti
în codru şi că n-ai de fel gust pentru muzică.
- Adevărat, unchiule, dar zbierătul dumitale vîră spaima-n
oase. De ce să-ţi pricinuieşti rău cu mîna ta?
- Neghiobule! se mînie măgarul. Mă socoteşti cumva a fi
neştiutor într-ale muzicii? Află că îi cunosc toate tainele pe
degete. Cum de ai neobd:zarea a mă opri?
- Bine, încuviinţă şacalul. Eu însă mă voi piti după gard
şi voi pîndi să văz de nu vin sătenii. Iar dumneata n-ai decît
să cînţi cît pofteşti.
Atunci măgarul îşi înălţă capul şi slobozi un zbierăt de răsunară
cîmpiile. Iar sătenii se deşteptară auzind răget de măgar,
săriră din pat şi - care cu furci, care cu ciomege - deteră
fuga dc-1 snopiră în bătăi. Apoi îl priponiră cu o obadă în jurul
grumazului şi se duseră iarăşi la culcare. Îndată măgarul
se sculă de jos, uitîndu-şi durerea, precum li-i felul ăstor
dobitoace.
Cu obada pe grumaz, călcă gardul în picioare ~1 v01 să-şi ia

275
tălpăşiţa. Atunci şacalul, ce îl privea de la depărtare, îi zise
cu un rînjet:
Ca toţi măgarii încrezuţi ce rag ş. a. m. d.
Aşa făcut-ai şi tu, măcar că te-am sfătuit a te opri la vreme.
După ce ascultă povestea, purtătorul roţii îi zise:
- O, prietene ! adevărat grăieşti, căci vorba ceea:

Necugetat de-i trece peste

Povaţa prietenului tău,
Ca ţesătorul din poveste
Păţi-vei tot ce e mai rău.

-- Cum asta? îl întrebă aflătorul comorii.

Atunci purtătorul roţii prinse a-i istorisi:

•
POVESTEA LUI ZĂBAVĂ, ŢESĂTORUL

A fost odată, într-un tîrg, un ţesător pre numele său Zăbavă.

Şi într-o bună zi i se frînseră toate penele de la războiul de
ţesut. Atunci luă o secure şi porni în căutarea unui lemn potri-
vit spre a meşteri alte pene. Şi tot umblind el aşa prin codru,
ajunse la ţărmul mării. Acolo dădu peste un copac uriaş ce
îi păru taman potrivit trebuinţelor sale. Ridică securea să-l
doboare, dar ce să vezi? În trunchiul acdui copac locuia o
zînă ce prinse a grăi :
- Om bun, nu tăia acest copac. Căci hălăduiesc de mulţi
ani în trunchiul său, iar blindul zefir ce adie dinspre mare
îmi mîngîie şi-mi răcoreşte trupul. De te îndupleci, ca răs­
plată îţi \'Oi împlini orice dorinţă.

276
- Dacă aşa stau lucrurile, grăi ţesătorul, mă învoiesc bucuros.
Da' mai întîi mă voi duce acasă să cer sfatul prietenului meu
şi al soaţei, după care mă voi întoarce iarăşi.
Zîna se învoi, şi astfel ţesătorul plecă acasă. Cînd ajunse în
tîrg se întilni cu prietenul său cel mai bun, bărbierul, şi după
ce-şi dădură bineţe îi zise:
- O zînă mi-a făgăduit să-mi împlinească orice dorinţă.
Spune-mi, rogu-te, ce se cuvine să-i cer?
- Iubite prietene, grăi bărbierul, de spusele îţi sînt adevărate,
apoi cere o împără\ie. Tu vei fi împărat, iar pe mine mă vei
face mîna ta dreaptă. Astfel că amîndoi ne vom bucura de
plăcerile lumii acesteia înainte de a călători în cele viitoare.
- Că bine zici, frăţioare, răspunse ţesătorul. Ci, totuşi îmi voi
întreba şi soaţa.
- Să nu faci una ca asta, grăi bărbierul. E o greşeală să te
sfătuiesti
, cu o muiere slabă la minte ca ea.
- Poate că ai dreptate, zise ţesătorul, dar eu totuşi o voi
întreba şi pe dînsa, căci e o soaţă bună şi credincioasă.
Astfel că, luîndu-şi rămas bun de la bărbier, se duse drept
acasă şi-i zise soaţei:
- Iubita mea astăzi m-am învrednicit a cîştiga bunăvoinţa
unei zîne ce mi-a făgăduit a-mi împlini orice dorinţă. Astfel
c-am venit mai înainte acasă să te întreb şi pe tine. Iată, prie-
tenul meu, bărbierul, mă sfătuieşte să-i cer o împărăţie.
- Dragă bărbate, grăi dînsa, bărbierii n-au minte nici cît
un pui de găină. Nu-i urma sfatul, căci te vei căi. Unde mai
pui că treaba asta, de a cîrmui împărăţiile, e tare anevoioasă şi
plină de primejdii. Căci trebuie să te războieşti, să faci pace,
să împarţi dreptate - şi cîte altele. În schimb, n-ai nici o
mulţumire, căci eşti urît şi pizmuit de toată lumea. Ba chiar
şi prietenii şi rubedeniile îţi doresc moartea, spre a se înălţa pe
tron în locul tău.
- Că bine zici, grăi ţesătorul. Dar, rogu-te, povăţuieşte-mă
ce i-aş putea cere.
- Pînă acum, grăi soaţa cea toantă, ţesut-ai cîte o bucată

277
de postav pe zi, şi-astfel am vieţuit fără grijă. De îi vei cere
zînei încă două mîini şi-o căpăţînă, vei putea ţese două bucăţi
pc zi, şi vom trăi în huzur şi desfătare.
La auzul acestui sfat, ţesătorul nu-şi mai încăpu în piele de
bucurie:
- Minunată povaţă, iubita mea. Sînt hotărît a o urma fără
şovăire.
Şi prostovanul dete fuga la malul mării, chemă zîna şi-i zise:
- De poţi în adevăr să-mi împlineşti orice dorinţă, rogu-te,
dăruieşte-mă cu încă un cap şi două braţe.
Şi abia rosti aceste vorbe, că pe dată i se şi împlini dorinţa.
Dar, în vreme ce se întorcea acasă, bucuros nevoie mare, îl
văzură oamenii şi, socotindu-l a fi niscaiva duh rău, deteră
fuga, care cu furci, care cu ciomege, şi-l bătură măr pînă ce
îşi dădu sufletul.
De aceea zic:
Necugetat de-i trece peste ...
- Da, urmă purtătorul roţii după ce-şi istorisi povestea,
fiece om se face de ruşine, cînd e muşcat de diavolul nesăbu­
inţii, căci mult adevăr se află în vorbele:

Nu te ameţi cu nădejdi deşarte,

Dup-a ta putinţă fie al tău crez,
Căci de nu, plătz-vez oalele sparte,
La fel ca brahmanul minjit cu orez.

- Cum asta? îl întrebă aflătorul comorii. Atunci celălalt

prinse a-i istorisi:

278
 VISUL BRAHMANULUI

A fost odată, într-un tîrg, un brahman ce tot cerşind pe la

casele oamenilor dobîndi într-un rînd nişte crupe de orez.
Şi după ce se ospătă pe săturate, puse rămăşiţele prînzului
într-o ulcică, iar ulcica o anină într-un cui. Işi trase crivatul
dedesubt, se întinse pe dînsul şi, pironindu-şi privirea asupra
ulcicăi, prinse a visa cu glas tare:
Iată o ulcică plină-ochi cu orez. Acum, de se va porni
vreo secetă, căpăta-voi o sută de rupii pe dînsa. Şi cu aceşti
bani îmi voi cumpăra două capre. Iar acestea la fiece şase
luni vor zămisli cîte doi iezi. Şi după ce voi vinde iezii, voi
avea bani destui să tîrguiesc două vaci. Cînd vor făta vacile,
voi merge la tîrg să vînd viţeii şi voi cumpăra o pereche de
boi. Pe urmă voi lua şi nişte iepe de la care voi dobîndi o sume-
denie de armăsari. Şi de îi voi vinde şi pe aceia, voi cîştiga
o groază de galbeni. Cu acei galbeni îmi voi cumpăra o casă
cu ogradă mare şi cu o mulţime de acareturi. Atunci negreşit
se va înfăţişa un neguţător ce îmi va da pe fiica sa drept soaţă,
dimpreună cu o zestre frumuşică. Iar soaţa mea va zămisli
un prunc pe care îl voi boteza Stăpînul-Lunii. Dînsul va
creşte măricel şi se va aşeza călare pe genunchii mei, apoi se
va da prea aproape de cai. Atunci eu mă voi minia şi-i voi
ponmci soaţei mele să ia băiatul de acolo. Dar dînsa va fi
prinsă de treburile gospodăriei şi nu mă va lua în seamă.
Atunci eu mă voi scula şi-o voi lovi.
Şi cum se afla cufundat în visare, brahmanul nostru zvîrli
din picior atît de straşnic, încît făcu ulcica mici fărîme.
Şi toată fiertura de orez i se deşertă în cap, făcîndu-1 mai alb
ca făina.
De aceea zic:

Nu te ameţi cu nădejdi deşarte . ..

- Adevărat, grăi aflătorul comoru, căci de eşti lacom ş1 nu

279
cugeţi la urmările faptelor tale, vei păţi precum craiul Lună.
- Cum asta? întrebă purtătorul roţii. Şi celălalt prinse a-i
istorisi:

•
POVESTEA MAIMUŢOIULUI NEIERTĂTOR

A fost odată într-o cetate un crai pre numele său Lună, ce

avea la palat o ceată de maimuţe spre a-l desfăta pe fecioru-
său. Şi acele maimuţe erau ţinute ca pe palme şi ospătate cu
tot soiul de bunătăţi. Şi tot spre desfătarea feciorului de crai
se mai afla la curte şi o turmă de berbeci.
Acum, unul dintre ei era tare lacom şi pofticios, aşa chip că
toată ziua bună ziua îl aflai pe la cuhnii, unde înfuleca tot
ce-i cădea la îndemînă. Iar căpetenia maimuţelor, băgînd de
seamă acest lucru, îşi zise: << Vai nouă ! Această vrajbă între
bucătari şi berbeci nu miroase a bine. Ar putea aduce neno-
rociri pe capul maimuţelor, căci berbecul e un dobitoc peste
măsură de lacom, iar cînd bucătarul se mînie aruncă după
dînsul cu ce-i cade subt mînă. Să zicem că într-o bună zi
n-o să găsească nimic alta şi va azvîrli după dînsul cu un lemn
aprins. Atunci spinarea lînoasă a berbecului va lua foc pe
dată, şi el, în durerea sa, va căuta scăpare la grajduri. Acestea,
avînd acoperişul de stuf, se vor aprinde la rîndul lor. Iar
armăsarii aflaţi acolo vor fi vătămaţi de arsuri. Şi cine nu ştie
că spiţerii lecuiesc arsurile cailor cu alifie de maimuţă? Aşadară,
ne aflăm în cumplită primejdie. >> Şi, cugetînd astfel, căpetenia
adună în jurul său ceata de maimuţe şi, după ce le înfăţişă
primejdia ce le paşte, le povăţui să fugă în codru, spre a scăpa
cu viaţă.

280
Dar maimuţele, pline de îngîmfare, luară în rîs vorbele căpe­
teniei, bătîndu-şi joc de temerile sale:
- O, eşti bătrîn şi nu te mai ajută mintea. Doar n-o să pără­
sim ăst loc, unde ne înfruptăm cu cele mai alese bunătăţi,
spre a pleca în codru să roadem poame pădureţe şi rădăcini
amare.
Auzind vorbele lor nesăbuite, căpetenia se încruntă şi le zise:
- Vai vouă, nefericiţilor. Nu vă gîndiţi, oare, la urmările
astei vieţi de huzur ? Acum e dulce ca mierea, dar se va vădi
în cele din urmă a fi mai amară ca mătrăguna.
Oricum, nu voi să văz cu ochii mei pieirea celor ce mi-au
fost supuşi.
Şi cu acestea, căpetenia le părăsi, afundîndu-se în codru.
Iată că într-o bună zi berbecul cel lacom se furişă iarăşi pe
la cuhnii. Iar bucătarul, clocotind de minie, nu găsi nimic
cu ce să azvîrle după dînsul, astfel că înşfăcă un lemn aprins
din vatră şi-l păli drept în spinare. Trupul său flocos luă foc
pe dată, şi berbecele se repezi behăind în grajdul din apro-
piere, unde prinse a se tăvăli în paie, scos din minţi de durere.
Şi îndată flăcările cuprinseră acoperişul de stuf al grajdului
ce începu să arză cu o vîlvătaie uriaşă. Iar bieţii armăsari
priponiţi acolo, care muriră, arşi de vii, care se aleseră cu
răni cumplite, aşa chip că se zvîrcoleau şi nechezau înspăi­
mîntător de nimeni nu ştia ce să facă spre a le mai alina durerea.
Atunci spiţerii îl sfătuiră pe crai să le oblojească rănile cu
alifie de maimuţă. Iar craiul n-avu încotro şi, împins de milă
pentru cai, jertfi maimuţele. În ăst răstimp, căpetenia lor
îşi ducea veacul în codru şi nu ştia nimic de cumplita întîm-
plare. Dar cu vremea vestea se răspîndi din gură în gură şi
ajunse şi la urechile sale. Îndurerat de fapta mîrşavă a craiului,
jură să se răzbune amarnic.
Acum, cutreierînd el prin codru i se făcu sete şi zări un lac
minunat, împodobit cu sumedenie de lotuşi. În vreme ce îl
cerceta cu multă băgare de seamă, văzu nenumărate urme de
paşi ce duceau către lac, dar nici unele care să se întoarcă.

281
Atunci cugetă în sinea sa: « De bună seamă, în ăst lac se află
o dihanie înspăimîntătoare. Aşa că e mai cuminte să mă ţin
departe de dînsul şi să sorb apa printr-o tulpină găunoasă de
lotus >>. Şi numai ce împlini acestea, cînd iată că se ivi din
adîncuri un duh rău, mîncător de oameni, ce avea grumazul
împodobit cu un şirag de mărgăritare.
- Prietene, grăi căpcăunul, nu se află pe lume făptură mai
înţeleaptă decît tine. Eu înghit pe oricine intră în apă, aşadară
cuminte lucru ai făcut să bei astfel. Să ştii că mi-ai căzut drag.
Rosteşte orice dorinţă, şi ţi-o voi împlini pe dată.
- Cumetre, grăi maimuţoiul, cîţi oameni poţi să înfuleci
la un prînz?
- Pot să înfulec o sută, o mie, ba chiar şi o mie de mii, numai
să intre în apă. Căci pe uscat mă poate dovedi pînă şi un biet
şacal.
- Iată, grăi maimuţoiul, eu mă aflu în vrăjmăşie de moarte
cu un crai. De îmi vei da cu împrumut şiragul tău de mărgă­
ritare, îi voi aţîţa lăcomia cu o istorie vrednică de crezare
şi-l voi ademeni să intre în lac, dimpreună cu toată curtea sa.
Căpcăunul îi împlini pe dată dorinţa, plin de bucurie la gîndul
unui asemenea ospăţ îmbelşugat.
Şi a doua zi slujitorii zăriră un maimuţoi plimbîndu-se ţanţoş
prin curtea palatului, cu un şirag de mărgăritare în jurul
grumazului şi, cunoscîndu-1, prinseră a-l iscodi:
- Ia spune, pe unde ai colindat atîta amar de vreme? Şi
cum ai dobîndit acel şirag de mărgărit a cărui strălucire o
întunecă pe cea a soarelui?
- In inima codrului, întoarse răspuns maimuţoiul, se află
un lac tăinuit cu multă dibăcie, dăruit pămîntului de zeul
avuţiei. Şi orice muritor ce se îmbăiază în apele sale fermecate,
la răsăritul soarelui, în sfînta zi de duminecă, iese la mal cu
un asemenea şirag de mărgărite împrejurul grumazului.
Istoria năzdrăvană a maimuţoiului se împrăştie mai iute ca
vîntul şi ca gîndul în tot palatul, pînă ce ajunse şi la urechile
craiului. Acesta îl chemă pe dată:

282
- Adevărate-ţi sînt vorbele, căpetenie?
- Măria ta, ce mărturie mai vrednică de crezare poţi afla,
decît chiar şiragul de mărgărite de la gîntl meu? De cumva
ai şi măria ta trebuinţă de atari podoabe scumpe, porunceşte
unui slujitor să vie cu mine, spre a vedea cu ochii săi minunea.
Auzind acestea, craiul fu cuprins de lăcomie şi grăi:
- Dacă aşa stau lucrurile, voi veni eu însumi la acel lac fer-
mecat, dimpreună cu toată curtea, ca astfel să dobîndim cît
mai multe şiraguri de preţ.
Maimuţoiul se învoi, tăinuindu-şi în suflet bucuria, astfel
că porniră fără zăbavă, craiul dimpreună cu tot alaiul său,
către lacul cel fermecat din inima codrului. Iar craiul îl luă
pe maimuţoi în palanchinul său slăvit, purtat pe umerii robilor,
şi-l îmbrăţişă plin de bucurie, ţinîndu-1 la mare cinste. Căci
lăcomia te îndeamnă a săvîrşi un lucru cît de josnic. In zori,
poposiră cu mic cu mare la malul lacului şi maimuţoiul îi
zise craiului:
- Măria ta, se întoarnă cu izbîndă numai cei ce se îmbăiază
în lac la răsăritul soarelui, nici mai devreme nici mai tîrziu.
Aşadară, porunceşte slujitorilor măriei tale să intre în apă
toţi de-a valma. Iar măria ta vei veni cu mine, căci voiesc
a-ri arăta un loc tainic ştiut numai de mine, unde vom găsi
podoabe şi mai scumpe.
Astfel că toată curtea îi ascultă povaţa şi, mînaţi de lăcomie,
intrară în lac cu toţii de-a valma. Iar căpcăunul atîta aştepta:
îi înghiţi pe toţi cît ai clipi din ochi.
In vremea asta, craiul, nemaizărind nici urmă de supuşi,
prinse a se nelinişti şi-i spuse maimuţoiului:
- Ei, bine, de ce zăbovesc atîta supuşii mei?
Atunci maimuţoiul se căţără într-un copac şi grai:
- Crai ticălos, toţi slujitorii tăi au fost înghiţiţi de către un
căpcăun ce vieţuieşte în ăst lac. Nu te-am lăsat să intri dim-
preună cu ceilalţi, căci m-am gîndit că eşti crai, la fel cu mine.
Dar aşa cum tu urzit-ai pierzania supuşilor mei, tot astfel
îţi plătii şi eu. Şi acum piei din ochii mei, căci sînt răzbunat !

283
Auzind aceste vorbe, craiul fu cuprins de durere şi plecă
acasă cugetînd la urgia cu care îl lovise soarta. Atunci se arătă
şi căpcăunul din adîncuri, sătul şi mulţumit, şi grăi:
- Ferice de tine, maimuţoiule, căci prin înţelepciunea ta
ţi-ai răpus toţi vrăjmaşii şi ţi-ai cîştigat un prieten.
Acum, urmă aflătorul comorii, după ce îşi istorisi pilda, să
ne luăm rămas bun, căci voiesc a mă întoarce acasă.
- Cum poţi să pleci, grăi purtătorul roţii, lăsîndu-mă în
această cumplită nenorocire? Doar ştii zicala: Cine e lipsit
de inimă şi îşi părăseşte prietenul la nevoie plăteşte această
faptă nelegiuită cu chinurile iadului.
- Adevărat, grăi aflătorul comorii, dacă acel om 1ş1 para-
seşte prietenul cînd are putinţa a-l ajuta. Dar din această
nenorocire nu te poate scăpa nici o făptură omenească. Astfel
că nu voi avea nicicînd putinţa a te izbăvi de cumplitul tău
chin. Şi-apoi, cu cît mă uit mai bine la chipul tău chinuit de
suferinţă, mă încredinţez că se cuvine să plec cît mai e vreme,
ca nu cumva să păţesc şi eu ca tine, vorba căpcăunului din
poveste:

Privindu-ţi chipul chinuit,

Nespus mă bucur c-am fugit,
Căci altfel Asfinţit cel rău
Mă înhăţa în locul tău.

- Cum asta? întrebă purtătorul roţii.

Atunci celălalt prinse a-i istorisi .

•
 POVESTEA CĂPCĂUNULUI CELUI CREDUL

A fost odată un crai, pre numele său Oştire-Mîndră. Şi-acest

crai avea o fată pre nume Piatră-Nestemată, dăruită cu toate
cele treizeci şi două de semne ale frumuseţii desăvîrşite. Acum,
un anume căpcăun voia s-o răpească şi venea la dînsa în fiece
noapte, dar nu-şi putea împlini gîndul, căci fata de împărat
era meşteră în vrăji şi se apăra de el, trăgînd împrejurul ei
un cerc fermecat. Într-o zi, căpcăunul se furişă iarăşi în iatacul
fetei, dar dînsa îl dibui şi-i zise unei prietene:
- Ia te uită, draga mea ! Căpcăunul ăsta se înfăţişează în
fiece zi pe la asfinţit, spre a mă chinui. Se află oare vreo cale
a ne descotorosi de acest tîlhar ?
Auzind acestea, căpcăunul, ce socotea că-i nevăzut, prinse
a cugeta în sinea sa: << Aha ! va să zică nu sînt numai eu pe
aci. Se mai află şi un alt căpcăun prin preajmă, pre numele
său Asfinţit, ce vine şi el în fiece zi, cu gînd s-o răpească. Dar
se vede treaba că nici lui nu-i stă în putinţă acest lucru. Ce-ar
fi să mă prefac în armăsar şi să mă ascund în grajd, spre a
afla cum arată şi care-i este voinicia?>>
Şi în vreme ce stătea la pîndă în grajdurile crăieşti, iată că pe
la miezul nopţii intră tiptil un fur ce prinse a cerceta toţi caii
pe dibuite, şi-l găsi pe căpcăunul prefăcut în armăsar a fi cel
mai focos, astfel că-l încăpestri şi-i puse zăbala în gură, după
care se sui călare pe dînsul. Căpcăunul o sfecli:<< Să ştii că
ăsta o fi căpcăunul ce-i zice Asfinţit ! S-o fi mîniat pe mine
din pricină că voiesc s-o răpesc pe domniţă, şi-acum a venit
să mă ucidă>>. Şi cînd se socotea el astfel, hoţul îl şfichiui cu
biciul. Căpcăunul se sperie de moarte şi o rupse la goană,
de mînca pămîntul. Iar hoţul, despre partea sa, după ce goniră
astfel o vreme, cercă a-l struni, trăgînd de dîrlogi, şi văzînd
că armăsarul parcă mai tare zbura, îşi zise:<< De-ar fi armăsar
aievea, ar lua seama la zăbală. Pe cînd ăsta parcă mai amarnic
goneşte>>.

285
Şi cînd văzu şi văzu că armăsarul nici gînd să oprească, oricît
îl strunea dînsul, se înspăimîntă de-a dreptul:<<Măi, să fie !
Asta nu-i lucru curat, căci armăsarii nu se poartă astfel. De
bună seamă că e vreun căpcăun prefăcut în armăsar. Aşadară,
de cumva soarta îmi va scoate dinainte vreun locşor mai moale,
o să mă las la pămînt fără zăbavă, căci asta mi-i singura scă­
pare». Şi în vreme ce furul se chitea astfel şi înălţa rugi către
zeul său ocrotitor, căpcăunul trecu pe subt un bananier. Atunci
hoţul se înălţă în şa, înşfăcă o cracă cu nădejde şi rămase
aninat de dînsa. Astfel că fiecare dintre ei prinse niţică inimă,
socotind că va scăpa cu viaţă, şi răsuflă uşurat.
În acel bananier se afla însă un maimuţoi, prieten cu căpcă­
unul, ce îi strigă, văzîndu-1 că o lua la sănătoasa:
- Ia te uită ! De ce dai bir cu fugiţii în faţa unei primejdii
închipuite? Nu vezi că nu-i decît un om, hrana ta firească?
Întoarce-te şi mănîncă-1 pe dată!
Auzind acestea, căpcăunul îşi luă chipul său obişnuit şi făcu
cale-întoarsă, dar încă mai era cu spaima în oase. Iar hoţul
se mînie foarte auzind vorbele maimuţoiului şi, cum coada
acestuia atîrna chiar lingă nasul său, o apucă în dinţj şi prinse
a o roade cu înverşunare. Atunci maimuţoiul socoti că în
adevăr acea făptură trebuie că era un căpcăun mai puternic
decît prietenul său şi tăcu mîlc, căci era prea înspăimînta t
ca să mai scoată vreo vorbă. Şi cum durerea îi era cumpli tă ,
închise ochii şi strînse din dinţi, adăstînd urmarea. Iar căpcă­
unul, zărindu-i chipul schimonosit de suferinţă îi zise:

Privindu-ţi chipul chinuit, ş.a.m.d.

După care îşi luă tălpăşiţa.

Şi isprăvindu-şi povestea, aflătorul comorii urmă:
- Urează-mi, rogu-te, drum bun, căci voiesc să ma mtorc
acasă. Iar tu vei rămîne aci şi vei gusta din rodul nesăbuinţei
tale.
- O, grăi purtătorul roţii, n-ai dreptate, căci atît cei nesă-

286
buiţi cît şi
cei înţelepţi pot avea parte de bine sau de rău deo-
potrivă. Stă drept pildă povestea orbului, cocoşatului şi a
fetei cu piază rea.
- Cum asta? întrebă aflătorul comorii.
Atunci celălalt prinse a-i istorisi:

POVESTEA FETEI CU PIAZĂ REA

A fost odată, în ţara de la miazănoapte, un tîrg pe nume Tîrgul

Mierii. Şi în acest tîrg domnea un crai pe nume Stup-de-
Miere, ce se însoţi cu o fată de împărat. Şi cînd îi veni sorocul,
soaţa sa îi zămisli o fată cu trei sîni. Indată ce află această
nenorocire, bietul crai îşi chemă vizirul şi-i porunci:
- Ia pe fata mea şi du-o în codri, aşa ca nimeni pe lume să
nu prinză de veste ce ruşine păţit-am.
- Măria ta, grăi vizirul, cine nu ştie, din moşi-strămoşi, că
o fată cu trei sîni e piază rea? Totuşi, dă poruncă să se înfă­
ţişeze sfatul brahmanilor, să auzim şi povaţa lor, ca astfel să
nu călcăm nici o pravilă omenească au cerească.
Ascultîndu-1, craiul puse de-i chemă pe brahmani şi le zise:
- Sfinţiile voastre, iată, mi s-a născut o fată cu trei sîni. Ce
se cuvine să săvîrşim, spre a scăpa de această piază rea?
- Măria ta, întoarseră răspuns brahmanii, această fată va
aduce numai nenorocire pe capul părinţilor. Aşadară, să nu
care cumva să te încerce ispita a te uita la ea. Dă-o de soaţă
oricui va voi să se însoţească cu dînsa, dar alungă-i pe amîndoi
din împărăţie. De vei face aşa, şi nu într-alt chip, nu vei neso-
coti nici pravilele cereşti şi nici cele omeneşti.
Craiul hotărî să urmeze ăst sfat înţelept şi puse pristavi să

289
 strige prin tot tîrgul, în bătaia tobelor:
- Ascultaţi, oameni buni, porunca crăiască ! Se află la palat
o domniţă cu piază rea. Oricine se va însoţi cu dînsa, va dobîndi
de la craiul o sută mii de rupii, dar fi-va alungat din împărăţie.
Multă vreme colindară pristavii uliţele tîrgului, fără ca
cineva să se încumete a o cere pe domniţă, iar dînsa rămase
zăvorîtă în iatacul ei, unde crescu pînă ce se făcu femeie în
toată legea.
Într-o bună zi, sosiră în acel tîrg un orb şi-un cocoşat ce-l
călăuzea cu un toiag pe cel dintîi. Şi auzind ei porunca cea
crăiască, prinseră a se sfătui între dînşii:
- De o vom lua pe domniţă, cu aurul ce-l vom dobîndi ne
vom face traiul mai uşor. Şi chiar de vom pieri din pricina ei,
tot mai bine este, decît să trăim în nevoi şi sărăcie.
Zis şi făcut. Orbul se duse de atinse toba pristavilor, grăind:
- Eu voiesc a mă însoţi cu fata craiului.
Atunci pristavii se înfăţişară la craiul şi-i ziseră:
- Măria ta, venit-a un orb să-ţi ceară fata. Aşteptăm poruncă.
- N-are decît să fie orb, au cocoşat, au schilav, grăi craiul.
Să ia fata şi s-o ducă unde a dus mutul iapa.
Slujitorii n-avură încotro şi împliniră porunca craiului.
Luară fata, o duseră la malul rîului, o cununară cu orbul şi-i
numărară acestuia o sută de mii de rupii, după care îi suiră
pe cîteşitrei într-o luntre şi le ziseră pescarilor:
- Oameni buni, luaţi pe acest orb dimpreună cu soaţa sa şi
cu cocoşatul, şi duceţi-i cît mai departe de aceste locuri.
Astfel tustrei se pomeniră pe meleaguri străine. Şi ajungînd
într-un tîrg, îşi cumpărară o casă şi prinseră a trăi fără grijă.
Orbul îşi petrecea toată vremea moţăind pe un divan, iar coco-
şatul împlinea toate treburile casei.
Cu vremea însă, femeia prinse dragoste de cocoşat şi îi puse
orbului gînd rău. Drept care îi zise cocoşatului:
- Acest orb mi-i drag ca sarea în ochi şi nu voi afla linişte
pînă ce nu-i voi face de petrecanie. Găseşte, rogu-te, o cale
să scăpăm de dînsul.

290
Cocoşatul se învoi, căci rîvnea să puie el mîna pe zestrea fetei,
şi a doua zi se întoarse din tîrg cu un şarpe mort, grăind plin
de bucurie către soata orbului:
'
- Iubita mea, iată ce ţi-am adus. Taie, rogu-te, în bucăţele
acest şarpe negru şi fierbe-I într-un ceaun, apoi dă-i-1 orbului,
zicînd că e peşte. Şi îndată otrava îi va curma zilele.
După ce grăi acestea, cocoşatul se întoarse în tîrg, iar femeia
tăie şarpele, îl puse în ceaun să fiarbă cu unt şi mirodenii,
şi, cum avea treabă prin casă, îi zise orbului:
- Dragă bărbăţele, ţi-am pus la fiert nişte peşte, aşa cum îţi
place ţie. Rogu-te, ai grijă de dînsul, în vreme ce eu deretic
prin casă.
Iar bietul orb se bucură foarte auzind vorbele soaţei sale şi,
lingîndu-şi buzele, se sculă de îndată, luă un polonic şi începu
să mestece fiertura. Dar în vreme ce se afla aplecat asupra
ceaunului, aburul otrăvit îi atinse ochii şi albeaţa prinse a i
se destrăma, pînă ce, tot amestecînd fiertura îşi recăpătă vederea
de-a binelea. Şi uitîndu-se în ceaun, nu zări nimic alta decît
un şarpe negru ciopîrţit. << Aha, de ăştia îmi sînteţi, îşi zise
el, ia să aflu dacă asta e fapta femeii cu piază rea sau urzeala
cocoşatului >>.
Cu acest gînd, îşi tăinui mînia şi se purtă ca şi mai înainte.
Nu trecu multă vreme, cînd iată că se înturnă şi cocoşatul
de la tîrg, şi îndată prinse a-i îmbrăţişa soaţa, fără pic de ruşine.
Dacă văzu acestea, bărbatul, negăsind nimic la îndemînă, se
apropie de cocoşat, mi ţi-l înşfăcă de picioare şi, plin de mînie,
îl roti deasupra capului, după care îl trînti cu toată puterea
taman în pieptul femeii. Iar lovitura fu atît de crîncenă, încît
al treilea sîn al piezei celei rele intră la loc în trup, iar coco-
şatul se făcu drept ca lumînarea.
Atunci aflătorul comorii îi întoarse răspuns purtătorului roţii:
- Da, ai dreptate cînd zici că norocule schimbător. Ci totuşi,
omul se cuvine să-şi croiască singur soarta, atît cît poate, şi să
nu lase înţelepciunea la o parte, precum făcut-ai tu, nesocotin-
du-mi sfatul.

291
Şi cu acestea el îşi luă rămas bun de la purtătorul roţii şi porni
către casă.
Aci se sfîrşeşte cartea a cincea şi cea din urmă, numită Fapte
necugetate! Întîile stihuri glăsuiesc:

Tu bine cumpăneşte-ţi al tău gînd,

Apoi doar cat-a-l împlini,
Şi nu precum bărbierul cel nătîng
Ce-n urmă crîncen se căi.

~~,,:,:
'f~. -
~''f'
'
r;,
.'
 CUPRINS

PRECUVÎNTARE
pagina 5
•
CAR TEA îNTîI
PIB PR ET • ..OR
pagina 8

•
CARTEA A DOUA
D(
pagina 124

CARTEA A TREIA
C L · IT
pagina 167

•
CARTEA A PATRA
s Glt
pagina 221

CARTEA A CINCEA

pagina 257
 îN COLECŢIA
"CAPODOPERE REPOVESTITE"
AU MAI APĂRUT:

,,. *,,. 1001 DE NOPŢI

Eusebiu Camilar

•
LEGENDELE OLIMPULUI

Al. Mitru

•
• * ,_ DIN MARILE
LEGENDE ALE LUMII

Al. Mitru

•
FRAN<;OIS GARGANTUA
RABELAIS ŞI PANTAGRUEL

Ileana şi Romulus
Vulpescu

•
PYGMALION
Anca Balaci

.*. ILIADA, OD ISEEA, ENEIDA

George Andreescu

L..---------------------------------'
 Lector: DELIA DAMIRESCU
Tehnoredactor: VALERIA POSTELNICU

Apdrut 1970 Comanda "'· 8897 Hlni, o//m A d, 100 g/m'

700 x 1000/ 16 Coli d, tipar 18

... . .. ..
..
li]
[o:.\ ~
Tiparul executat sub comanda 1225 la
Intreprinderea poligrafic4 ,,Arta Grafic.)••
C•lea Şerban VodA nr. 133--135 Bucurcşu
Rrpublica Socialist4 Romăma