LEGENDA CELOR DIN VALE

În spatele porţii din Muntele Sfânt, gânditori, Străbunii stau şi aşteaptă!

Părintele Zamolxe ţine în mâinile sale Piatra Sacră, care şi-a schimbat culoarea în roşu sângeriu.
Au trimis soli Străbunii pe Moş Timpul, Deceneu, Moş Leandru, Muntean şi Lupul Alb, la Cei
din Vale...
Sfinxul, Străjerul Munţilor Sacri, veghează neclintit! Cu voia Străbunilor, va fi iarăşi Om din
neamul Oamenilor, atunci când va sosi timpul dezrobirii, al adevărului şi al luminii, pentru Cei din
Vale.
Însă ani curg, la fel şi secolele, vin vremuri din ce în ce mai grele peste poporul ales al lui
Zamolxe, peste Cei din Vale.
Solii au primit poruncă, să nu intervină în viaţa cotidiană a acestora, ci doar să ducă mesajul de
trezire.
Moş Timp, la cererea Părintelui Zamolxe, le transmite solilor ca, Cei din Vale, să aprindă focurile
pe dealuri. Buciumurile (tulnicile) să sune, ca să hăuie şi munţii şi văile.
Focurile pe dealuri sau aprins, acum de-abia mai pâlpâie… focurile…
Buciumurile sună, sună, hăuie munţii şi văile, să se trezească Cei din Vale, să se ridice, să…
Acum focurile aproape că s-au stins, iar din sunetul buciumurilor, parcă a rămas doar o şoaptă
efemeră, parcă a rămas… o şoaptă!
Cei din Vale sunt nehotărâţi, gândeşte Deceneu!
Poate că nu a sosit timpul!
— Lasă-i să mai sufere, până la ultimii doi… un băiat şi o fată! spuse el cu voce tare, ca de tunet
de astă dată şi vizibil îngândurat, iar solii se uitară, nedumeriţi la Marele Preot.
Solii repetară şi ei…
Poate că nu a sosit încă timpul, lasă-i să…! Dar vorbele lor se pierd, duse de un vânt ce se porni
dintr-o dată, parcă de cei care aşteptau răspuns pe Muntele cel Sfânt!
De ce oare sunt nehotărâţi Cei din Vale, doar am trăit printre ei şi ştiu ce fel de oameni sunt?
întreabă Muntean pe ceilalţi soli.
Deodată, mintea i-se lumină pentru o clipă, ca apoi faţa sa să rămână întunecată, ca noaptea, cea
mai neagră.
Şi-a răspuns singur, înainte ca ceilalţi să apuce să spună ceva:
Veneticii şi popoarele care s-au aciuat pe nesimţite, unii după alţii, pe meleagurile sfinte ale Celor
din Vale… da, da, asta trebuie să fie!
Au intrat ca viermii cei neobosiţi, pănă au devenit majoritari, acolo unde Străbunii avuseseră cel
mai vast imperiu, au schimbat tot ce se putea schimba, iar Cei din Vale, din acel popor de odinioară,
au rămas ca o umbră palidă, ca o şoaptă efemeră gârboviţi sub povara necazurilor şi a neputinţei, a
neputinţei de a se răscula, împotriva celor care le-au luat ţara, a celor fără de Suflet, neam fără de
Neam şi fără de Dumnezeu.
Puţini au fost cei care au avut curaj, puţini sunt cei care au cerut ajutor Străbunilor, însă aceia s-au
pierdut ca şoapta-n vânt, luaţi în derâdere de Cei din Vale şi, de multe ori batjocoriţi de fraţii din
acelaşi neam.
Părintele Zamolxe şi Străbunii au auzit însă strigătul neputinţei, au simţit necazurile şi greutatea
covârşitoare a Celor din Vale. Nu pot să facă însă nimic, nu pot să-i ajute, până când tot Neamul, nu
va striga după ajutor şi se vor scutura de jugul asupritor al celor născuţi din putreziciunea
pământului… neam fără de Neam.
Străbunii, nu pot interveni decât dacă Neamul şi Tărâmul Sfânt sunt în pericol. De aceea au trimis
solii, ca să-i trezească pe Cei din Vale.
 Se pare că însă nu a sosit timpul, se pare că Cei din Vale, deşi încovoiaţi de povara cumplită şi
apăsătoare a colonilor şi veneticilor, au uitat de Străbuni, au uitat că ei sunt urmaşii civilizatorilor
Eurasiei şi până în centrul Africii.
Cei din Vale, ar putea să se trezească din această letargie a morţii, ascultând pe fraţii lor, care s-au
trezit mai de mult, ar putea fi ajutaţi, dacă ar auzi solii veniţi cu poruncă de la însăşi Părintele
Zamolxe şi Străbunii.
Ar putea, da! Numai că indiferenţa şi nepăsarea Celor din Vale, i-au dezamăgit pe soli şi, cu toate
că au văzut realitatea cruntă în care se zbat aceia, urmaşii Poporului Sfânt al Marilor Străbuni, solii
au hotărât să se întoarcă înapoi în Muntele Sfânt Koga-Ion, acolo unde îi aşteptau Străbunii,
împreună cu Părintele Zamolxe, eroul zeificat al marelui popor getic
Au plecat aşadar, cu toţii înapoi la Părintele Zamolxe şi la Străbuni, încovoiaţi de răspunsul Celor
din Vale, răspuns dat de indiferenţa sau neputinţa acelora, iar focurile pe dealuri aproape că s-au
stins, au rămas doar câţiva tăciuni… doar câţiva care mai fumegau, iar buciumurile aproape că s-au
tocit, de atâta hăuit.
Înăuntru Muntelui Sfânt, nerăbdători, aproape de stânca uriaşă ce slujea de poartă, Părintele
Zamolxe şi Străbunii, stau şi aşteaptă răspunsul Celor din Vale.
Sfinxul stă de veghe, iar în zare se vede Lupul Alb, Deceneu, Moş Leandru, Muntean şi Moş
Timpul.
Sfinxul, le deschide poarta şi intrară toţi la cei din Neamul Primordial al Oamenilor… la Străbuni.
Deceneu Marele Preot, ia cuvântul:
— Mărite Zamolxe, Tu Cel ce eşti Unicul şi Luminatul nostru Părinte şi al Celor din Vale, în care
Piatra Sacră şi-a găsit Stăpânul, află că Cei din Vale nu au înţeles porunca ta!
— Ce răspuns au dat aceştia, întreabă Părintele Zamolxe, îngândurat, iar Piatra Sacră ce zeul o
ţinea încă în mâinile sale, răspândea, pulsând o lumină ireală de un roş-purpuriu.
Îi răspunse Moş Timpul, Măritului Zeu:
— Mărite Zamolxe, Cei din Vale nu au înţeles porunca dată, din cauză că, Fii Celor din Vale şi-au
lăsat ţara pe mâna popoarelor fără Dumnezeu, cei mai mulţi plecând în bejenie, slugi la porţi străine.
— Păi nu v-am dat poruncă, să le spuneţi, să aprindă focurile pe dealuri… să răsune buciumurile?
îi întrebă Zamolxe.
Lupul Alb, la rândul său, povesteşte Marelui Zeu, cum s-au făcut şi rânduit toate cele, pentru
trezirea din amorţeala letargică a Celor din Vale, numai că aceştia nu au avut urechi cu care să audă
şi nici ochi cu care să vadă.
Câţiva au auzit şi au văzut, ba chiar au şi vorbit celor care încă mai dormeau, dar ecoul trezirii,
precum şi vorbele solilor, nu se făceau încă auzite!
Părintele Zamolxe, a cerut mai multe lămuri şi, fu rândul lui Moş Leandru să răspundă:
— Mărite Zamolxe, Cei din Vale poate că ar vrea să se trezească, dar nu pot din cauza celor pe
care ei i-au primit în casele lor şi în obcina lor. Aceia s-au înmulţit fără de măsură şi au început să le
facă viaţa grea Celor din Vale, să le fure agoniseala de-o viaţă, prin tertipuri şi manipulare, apoi i-au
alungat din casa şi de pe pământurile lor, luând drumul greu al străinătăţilor amare, asta, după ce le-
au interzis să-şi mai poarte portul, ba, i-au obligat pe Cei din Vale să nu Ne mai cinstească, uitând
astfel de Noi, fără voia lor, sărmanii, sub pedeapsa întemniţării îndelungate şi cine ştie… ce poate fi
mai rău, iar dacă s-or ridica câţiva, ori îi vor vorbi de rău, tot cu temniţa îi va cuminţi. Cei din Vale
au fost constrânşi să plece în bejenie, la porţi străine, lăsând ţara pe mâna veneticilor şi al neamurilor
fără de credinţă, neamuri fără de Neam, triburi nomade şi migratoare, oameni sângeroşi şi cruzi,
mâncători de pastramă crudă bătucită pe crupa calului. Înrudiţi cu sciţii, sarmaţii, chazarii, hunii.
— Am auzit destul!
— La sfat, Voi Solilor şi Voi Măriţi Străbuni, să vedem ce soartă să le hărăzim Celor din Vale, le
vorbeşte tuturor, Părintele Zamolxe, cu faţa gânditoare şi cu adâncă frământare sufletească. Deceneu
Marele Preot îi răspunse:
— Mărite Zamolxe, iartă-mă că îndrăznesc, să mai spun câteva vorbe!
 — Vorbeşte Deceneu, ce ai pe suflet?
— Mărite Zamolxe, mai avem totuşi un ultim lucru de făcut, pentru trezirea Celor din Vale. Cred
că mai putem încerca încă ceva. Să trimitem pe Spiritul Străbun să le vorbească, să le umple fiinţa,
poate aşa vor înţelege, poate aşa vor auzi şi vor vedea… poate aşa se vor trezi din somnul letargic al
morţii, ce s-a abătut asupra lor prin viclenie, umilire şi manipulare.
— Facă-se voia ta, Deceneu! Am să trimit pe Spirit Străbun să le vorbească Celor din Vale, să-i
înveţe de la început cine au fost ei, cât de viteji şi de înţelepţi au fost şi ce ţară mândră aveau. Vor
trebui să audă şi să vadă, apoi vor înţelege!
Vom mai aştepta, până când flăcările focurilor din deal şi sunetul tulnicelor vor ajunge până la
poarta Muntelui Sfânt, apoi Sfinxul ne va deschide Poarta. Dacă nici atunci, după reîntoarcerea
Spiritului Străbun, Cei din Vale nu vor auzi şi nu vor vedea, Vom ieşi şi cu Lumina Pietrei Sacre,
Vom începe Curăţenia cea Mare.
Aşa să fie şi aşa va fi! Strigară cu toţii, Marii Străbuni şi Părintele Neamului Român - Zamolxe
Unicul şi Luminatul, Eroul-Zeu al tuturor geţilor.
Acesta a fost sfatul, ţinut de Măritul Zamolxe, împreună cu Marii Străbuni din Muntele Sfânt!
Voi, fraţii mei din Neam Etern Român, ce credeţi?
A sosit oare vremea, să aprindem focurile pe dealuri şi să sunăm din buciume?
A sosit oare vremea să ne trezim din somnul letargic al morţii sau/şi să îi rugăm pe Străbuni să ne
ajute?

DEZROBIREA GETO-DACIEI

Zile târzii ce Moş Timpul le-adună şi le cerne în sita sa eternă

Răgaz să mă vindec cu sică străbună
Falxul de foc îmi zguduie mâna
Înţelepciunea străbună îmi mângăie fiinţa
Iar Marele Lup Alb, mă aşteaptă la bucium.
Zamolxe Străbunul, voie să-mi dea
Să presar peste Neam, Pleiadele surori
Meteori, aş pune să ducă speranţa
Visului sacru, de Spirit Străbun.
Găsitu-mi-am destinul
În cuvântul întrupat cu sica-mi pe limbă
Aştept doar o poruncă să fiu
Răzbunare străbună şi armă adâncă.

***

De la Muntele Sfânt, Zamolxe Străbunul

Mesager mi-a trimis cu poruncă
Viaţa deşartă să-mi las, nălucă născută din fum
Să sui Koga-Ionul, fără zăbavă
C-a colo m-aşteaptă în grabă
Chiar el Zamolxe Părinte Străbun şi Moş Timpul.
Poruncă să-mi dea, să duc-napoi în Vale
Că Moş Timpul răgaz nu mai dă
Celor din Vale… să mâie cu toţii la luptă.
Zamolxe Părinte Străbun
Ce ţine în mâini Piatra cea Sacră
Străbunii cu toţi laolaltă
Deceneu cu Leandru şi Omul
Getic-Copilul cu Inimă de Aur
Muntean, cu Lup Alb,
Străjerul şi cu Vuiet de Stâncă
Pelasg — Fiul Cerului şi al Pământului, cu Fiul Muntelui.
Timpul din urma-sosit
Cu toţii sunt gata de luptă
S-alunge stirpea păgână
Aciuată-n pământ străbun şi glie sfântă
Hoarde nebune, ce spumegă încă
Si roade ca viermele-n pârg
A ţării sămânţă.
Pe aripi de gând ca o nălucă
La Cei din Vale-am ajuns cu poruncă
Răgazul să-l lase la urmă
Să mâie la luptă…
Şi-a fost cea luptă, din noapte spre zi
Zamolxe Străbunul cu Piatra cea Sacră
Prăpăd că făcea în gloata păgână
Care gemea-ntr-al morţii suspin
Şi-n amarnică trudă…
Toţi Cei de Sus, preget nu dădură
Şi fiecare s-a luptat cu avânt şi spor
De la Mama Străbună.
Vuiet cumplit, prăpăd pe măsură
Piereau colonii, ca vântul pustiu
Intr-o fugă nebună.
Pierit-au ei… pierit-au cu toţii
Păgâni şi coloni de Ţară Strabună
Şi duşi pe vecie şi fum de nălucă
În zarea cea lungă.
Poporul din Vale
E liber acum şi aşa o să fie
Cât Unicul Dumnezeu Cel Veşnic şi Bun
Îl va ţine ţine pe Glie.
Zamolxe Părinte Străbun, le-a spus Celor din Vale
Să ţâie în veci aprinsă — Flacăra Vie
De Neam, de Glie — Pământul Străbun
Din bucium să sune.
Fuioarele de fum să zgârâie,
Al Muntelui Sfânt creştet în vânt
De-ar fi ca alt neam de coloni să se-mbie
De-al Ţării pământ şi Apa cea Vie.
În veci să rămână această poruncă
Zis-a Zamolxe cu Piatra cea Sacră în mână
Că cine-o pofti la Apa cea Vie, venin cumplit să le fie
Pământul Străbun, înfricoşat mormânt să-i îmbie.
Aşa a lăsat Dumnezeu pe pământ
Fiu al Luminii, lanţ veşnic să fie
Legătură divină-ntre om şi pământ
Lăsat să fie, de-apururi moştenire.
Iar ciuma pământului, coloni şi păgâni
Născuţi din colb de copite
Să-şi vadă de drum, pe alte meleaguri
În eterna pustie.