A VIII-A LEGENDĂ.

MISTERELE LUI ZAMOLXIS

O frumoasă sclavă, a fost răpită de un tânăr din Samos, la rândul lui sclav destoinic al lui
Mnesarchos, venit în urmărirea unui roib năzdrăvan, pierdut prin părţile Traciei. Tânărul rămăsese
fascinat de frumuseţea fetei şi a urmărit-o pas cu pas mai multe zile, iar în timp ce a zărit-o mergând
la izvor să aducă apă limpede într-un urcior de lut, a furat-o, ducând-o cu el, departe peste Danubiu,
în Pont.
Nimeni nu s-a plâns de absenţa sclavei, deoarece de robi nu duceau lipsă aristocraţii din vremurile
acelea îndepărtate. Nu-i număra nimeni, iar lipsa unuia dintre ei nu provoca nicio pierdere. Tânărul a
ţinut-o ascunsă, locuind împreună o casă sărăcăcioasă, pe valea unei ape, unde nu peste mult sclava
avea să dea naştere unui prunc învelit în piele de urs.
Nu mică a fost mirarea tinerilor părinţi la venirea în lume a acestui copil care era vioi, zâmbitor,
cu ochi mari albaştri şi cu o privire plină de lumină. Nu puteai să fii mâhnit de o astfel de apariţie
stranie, mai ales că, pe măsură ce creştea, copilul începuse să poarte pielea din blană de urs numai în
momentele lui intime, seara, când se retrăgea în casa de lemn şi rostea un fel de rugăciune, urmărind
cu bucurie astrele luminoase de pe cerul nopţilor de vară. Părinţii l-au numit Zamolxis, după
cuvântul zalmos care se tâlcuia piele de urs.
Micuţul Zamolxis, crescând, îşi urma adesea tatăl la curtea stăpânului. Se juca prin apropiere cu
pietrele de pe prundul apei, pe care le aşeza în cercuri, în pătrate ori în forme triunghiulare. Construia
cetăţi pe care le aşeza într-o ordine imaginară, întrucât nu văzuse niciodată cum ar arăta o fortificaţie.
La sfârşitul zilei le strica şi a doua zi le aşeza la loc, adăugând noi şi noi forme.
Avea un dar ascuns de a îmblânzi şerpi. Îi atrăgea cu privirea spre palmele sale şi se juca cu ei,
cum te joci cu nişte căţeluşi, după care le dădea drumul prin ierburile bogate, de pe malul râului.
— Cum te cheamă? L-a trezit din joc, într-o zi, o voce ca de clopoţel. Era glasul unui mic prinţ
care se apropiase în tăcere şi privise îndelung la jocul din pietre şi la şerpii care se încolăceau
prietenoşi în jurul micului sclav.
— Zamolxis e numele meu! Dar tu, Mărite Prinţ, îl întrebă uimit de apariţia lui neaşteptattă, ce
nume porţi?
— Pythagoras.
— Vrei să ne jucăm?
— Întâi să-l întreb pe tata, dacă îmi dă voie să mă joc cu un sclav.
— Tatăl meu e sclav, eu sunt liber, îi spuse, dar mi-ar face mare bucurie să te slujesc pe tine. Îmi
placi.
Băiatul a fugit numaidecât, dispărând în curtea castelului. Zamolxis a privit cu tristeţe formele
rostuite cu grijă din pietrele pe care le adunase de pe prund şi, luând un băţ le-a făcut totuna cu
nisipul. S-a depărtat uşor mâhnit şi, aşezându-se pe malul apei, şi-a alunecat ochii pe valurile limpezi
care năvăleau unele peste altele într-o învolburare strălucitoare.
— Tu eşti Zamolxis? L-a întrebat, cu glas blând, un slujitor de la castel.
— Eu sunt! Răspunse copilul hotârât şi fără teamă.
— Urmează-mă! Te cheamă stăpânul.
Zamolxis, îmbrăcat sărăcăcios într-o cămaşă lungă de in şi desculţ, a luat-o pe urmele bărbatului
care îl privea din când în când cu simpatie. A ajuns într-un salon, cu perdelegalbene, unde era
aşteptat de către Pythagoras şi de către tatăl lui.
— Pe el vrei să-l alegi sclavul tău?
— Da, tată, dar el nu e sclav, e liber, repetă băiatul vorbele lui
Zamolxis, vorbe care îi smulseră un zâmbet binevoitor lui Mnesarchos.
— De azi, îl vei sluji pe fiul meu! Te încumeţi?
— Cu bucurie şi cu dragoste, vă voi sluji fiul, Mărite Domn!
 Pythagoras se afla cam de vârsta lui Zamolxis, să fii avut vreo şapte ani şi unul şi celălalt, dar se
simţise atras de băiatul străin de cum îl văzuse. Petreceau mai tot timpul împreună. Era o bucurie să-l
aibă în preajma sa şi să se joace cu el, să construiască oraşe bine fortificate din pietricele şi să alerge
cât era ziua de mare prin grădinile îngrijite ale domeniului.
Zamolxis învăţase de la mama sa multe poveşti frumoase din lumea traco-dacă, pe care i le
istorisea fără oprire. Poveşti despre oameni, despre animale şi balauri, poveşti despre munţii frumoşi,
din spaţiul Carpaţilor. Poveşti minunate pe care mama lui le rostea frumos cu un anumit farmec.
Poveşti despre credinţă şi despre cai înaripaţi, despre duhurile din piatră şi carne, despre zilele şi
nopţile înfierbântate ca patima, despre zborul vulturilor şi despre hora lor de pe cer, despre cum se
leagă lumina de întuneric şi întunericul de lumină şi despre crugul aştrilor de deasupra funţilor lor.
Slujitorii l-au îmbrăcat frumos şi l-au îngrijit fără deosebire, alături de Pythgoras, în straie
împărăteşti, aşa încât părinţii lui au simţit o mare bucurie, văzându-l fericit, în fiecare zi. După o
vreme i s-a îngăduit să rămână la castel. Cu timpul, fusese acceptat să participe la meditaţii şi la
serbări alături de Pythagoras. Veneau dascăli iniţiaţi în filosofie, matematici şi astronomie care le
dădeau lecţii băieţilor, care, cu trecerea anilor, deveniseră interesaţi în cunoaşterea universului şi
doreau să se iniţieze în tainele lumii.
Cei doi adolescenţi se întreceau la învăţătură, mergeau la şcoală cu încântare şi ascultau cu
pasiune, sorbind cuvintele de pe buzele dascălilor şi repetând lecţiile despre armonia universală,
despre sufletul universului şi despre sfere. Priveau seara pe cerul limpede şi rosteau, jucându-se, în
acelaşi timp numele sferelor: Soarele, Luna, Pământul, Calea Lactee, Mercur, Venus, Marte, Jupiter,
Saturn… Ecoul lor se risipea în gânduri aurite prin spaţiul care, rotindu-se, îşi smulgea rădăcinile din
pământ, risipindu-le spre cumpăna nopţii. Ei se simţeau călători printre aceste sfere şi visau că
plutesc fericiţi către veşnicul orizont al strălucirii.
Descifrau pas cu pas lumea şi imensităţile ei încărcate de mistere.
Zamolsixis le-a mărturisit învăţaţilor cum se născuse el cu o piele de urs pe umeri, cum aura lui
era zămislită din soare şi din stele, cum simte râuri din inima lui izvorând, cum adună binecuvântare
din duhurile norilor şi cum se bucură dimineaţa, când intră în lumină biruitor.
Se hrănea de la izvorul cunoaşterii, alături de Pythagoras, care strălucea la învăţătură prin şcolile
elene şi se încărca şi el de înţelegere şi sorbea cu nesaţ picuri din cultura Elladei.
Printre arbori şi case se auzeau paşii unei prietenii eterne ca o muzică în mişcare, sau ca o tăcere
de aur, în care adoarme nerostită înţelepciunea înţelepciunii. Prietenia lor inventează bucuria,
inventează arhitectura, înventează spaţiul cu lumea lui fascinată de muzica Ceriului. Amândoi aveau
privirile lăuntrice îndreptate spre misterele cosmosului. Amândoi priveau către tabloul imaginativ al
lumii care îi înconjura. Visau să descopere marile taine ale creaţiei şi ale devenirii umane,
pătrunzându-se de iubire.
Mintea lui Zamolxis începuse să imagineze munţii de rocă lucind cu vârfurile înfipte în cer,
caprele negre sărind peste stânci, urşii somnoroşi, vegetând în bârlogul iernatic, murmurul strălucitor
al apelor peste pietre şi întreaga lume a traco-daclor, la răscruce.
Purta în sângele lui frumuseţile pământului strămoşesc din aria Carpaţilor şi medita la lumea de-
acolo pe care o simţea ca pe un murmur în câmpie, visând la întoarcerea sa în ţinutul dac, câtă vreme
se mai păstrează numele eroilor pe buzele uscate ale bătrânilor, câtă vreme se mai păstrează aromele
băuturilor de leac şi limpezimea izvoarelor dătătoare de viaţă.
Visa că aleargă după roiuri de albine să le pună în uleie, unde acestea vor construi faguri gustoşi
doldora de miere. Îl chema Pământul şi Ceriul şi lumea frumoasă a Traciei. Voia să stăpânească
râurile de soare curgând şi râurile de lună îmbrăţişând pământul cu credinţă şi cu ardoare, în ţara cu
lupi şi cu păsări şi cu miresme.
Dorea să caute şi să găsească sufletul universului, să dea oamenilor credinţa ce musteşte din Cer,
singura care le va dărui viaţa şi îi va face nemuritori. Avea planuri şi avea şi un izvor ce-l însoţea
îndeaproape, acela al înţelepciunii.
 Dându-i-se libertate pentru calităţile superioare, alături de Pythagoras, devenise dascăl la o şcoală
din Samos şi muncind, câştigase avuţie destulă. Îşi făcuse planuri minunate pe care avea să le
făurească în lumea sa din Tracia.
Într-o zi a intrat la Pythagoras, l-a îmbrăţişat asigurându-l de prietenia sa veşnică şi a pornit pe
drumul său menit, fără întoarcere, spre Ţara Soarelui, spre lumea mitică a străbunilor săi.
A făcut mai întâi o călătorie prin marele Orient, la înţelepţii egipteni, îmbogăţindu-se cu noi
culturi şi cu noi filosofii de viaţă. A înţeles şamanismul, fenomen religios central asiatic, aflând că
iniţierea comportă fărămiţarea trupului, reînoirea organelor şi a viscerelor şi moartea rituală urmată
de înviere, experimentată de viitorul şaman ca o coborâre în Infern, însoţită uneori de o înălţare la
cer. Zamolxis însă a preferat extazul, semnificând ridicarea sufletului la cer, sau peregrinarea pe
pământ, ori coborârea în regiunile subterane.
A aflat despre misterul venirii Copilului ceresc care, crescând se va adresa într-un mod cu totul
nou inimilor omeneşti, deschizând calea spre milă şi iubire ca ideal cel mai înalt al sufletului
omului..
Întorcându-se înstărit în Tracia cu o frumoasă experienţă de viaţă, dobândită printre eleni şi mai
ales vieţuind lângă Pythagoras, omul cel mai înţelept al Elladei, a conceput după priceperea lui o
casă alături de care a clădit o sală mare de primire, unde îi invita la banchete, îi găzduia şi îi ospăta
pe cetăţenii de frunte. Întreaga lume de elită se strângea în andreonul, contruit în acest scop şi, în
preajma unui altar, respirând mireasma unui fum plăcut ca de răşină. În acestă atmosferă le cuvânta,
oamenilor de frunte, despre viaţă şi nemurire, despre drumul lor către lumină şi către o veşnicie
fericită.
Sunt eu, Zamolxe, le-a spus, duh de pământ şi de lumină şi vin să vă desluşesc taina din taina
adâncului, Lumina din lumina Ceriului întins şi înalt. Vin să aştern flacăra peste duhul vostru, limba
sfântă peste gurile voastre, putere peste sângele vostru, să vă numesc bărbaţi peste bărbaţii
credincioşi, peste femeile trace credincioase, peste copiii voştri frumoşi.
Preoţi, îmbrăcaţi-vă cu aspre vesminte şi luaţi armele, căci iată, intrăm în lumină! Să bată
clopotele în munţi şi în iarbă şi în sângele fiilor voştri! Să bată clopotele înnoirii!
În timpul în care îşi ospăta mulţimea şi le propovăduia astfel la banchete, pusese să i se facă, după
un plan bine gândt de el, o locuinţă secretă sub pământ. Când locuinţa i-a fost gata, Zamolxis s-a
făcut nevăzut din mijlocul traco-dacilor, coborând în adâncul încăperilor subpământene, ca într-o
catedrală, unde a stat ascuns timp de trei ani.
Timp de trei ani, retras în luminişurile tăcerii, s-a recules şi a meditat asupra vieţii, asupra
sufletului, asupra lucrurilor din univers şi asupra existenţei de după moarte. S-a căutat pe sine şi
negăsindu-se în lucruri şi în afara lor, s-a intuit în interiorul fiinţei sale, descoperindu-se cu lumini şi
cu umbre, rugându-se, postind şi coborând în extazele prelungite, asemenea sihaştrilor pe care-i
întâlnise în fierbintele deşert.
A trăit, acolo, o viaţă austeră şi era fascinat de adâncurile în mâinile cărora se încredinţa şi vedea
tăcerea în mişcare, călătorind precum adevărul care nu se zăreşte. Medita şi gândea la Cel care a
prefăcut stânca în iezer, iar piatra în izvoare de apă, la Cel ce scote din pulbere pe cel sărac şi
ridică din gunoi pe cel sărman.
În adâncurile neştiute de nimeni, Zamolxis, realiza un ritual iniţiatic, spre a cunoaşte moartea şi
spre a experimenta un nou mod de existenţă, fiind total conştient că era om, fără calităţi divine, un
preot-profet, cu darul de a descifra ciclul etern: viaţă, moarte şi renaştere..
Tracii au fost cuprinşi de părere de rău la dispariţia Preotului lor şi l-au jelit ca pe un mort. Părea
că se stinsese soarele de pe plaiurile bătrânului lor imperiu şi se risipise în bucăţi nocturne, făcându-
se piatră şi lacrimă. Trăiau cu sufletele părăginite, iar murmurul apelor peste pietre le aminteau de
stihurile pline de mari înţelesuri ale Magului lor.
Când s-a încheiat sorocul, în al patrulea an, Zamolxis însoţit de un tânăr lup alb, s-a arătat lumii
sale ca un înviat dintre cei duşi, şi a fost slăvit şi divinizat. A ieşit învelit în cunoscuta piele de urs,
lăsând în urma tălpilor sale adâncul misteric, şi tot poporul l-a venerat, i s-a închinat şi a crezut în el
şi în toate spusele lui, urmându-i sfaturile încărcate de înţelepciune.
Veniţi, copiii mei! — le-a strigat bucuros — Veniţi şi atingeţi-mi părul, veniţi şi pipăiţi-mi trupul!
Eu sunt Zamolxe, închinaţi-vă gândului meu, veniţi la sărbătoarea slavei mele şi taine şi har vor
izvorî din mine pentru voi, aici în valea de dragoste a Ceriului. Uniţi-vă unii cu alţii să ţipe
văzduhul! Veniţi cu bucurie şi iubire!
Veniţi în lumina mea şi bucurati-vă!
Poporul trac se uimea de apariţia spectaculoasă a Marelui Preot — care părea un tânăr zeu frumos
şi puternic, coborât dintr-un castel de diamant neobosit şi tăcut şi îl asculta cu smerenie şi cu
credinţă, intrând în cultul lui ca într-o apă unduitoare.
Veneau, locuitorii elitei traco-dace, veneau de pretutindeni cu daruri din bogăţia ţării: grâu, miere,
vin undelemn puse în vase de lut şi de bronz sau de sticlă colorată, cu podoabe de haine, blănuri,
monede dace imitate după monedele macedonene — tetradragme şi figurine de animale de bronz,
decoraţii geometrice, ori plăci de argint sau de aur cu motivul decorativ al capului de balaur şi
numeroase tezaure, brăţări spiraliforme, inele decorative, stindarde, trompete, tobe.
Veneau preoţi şi regi din regatul lor bine închegat, cu tradiţii istorice seculare, cu o structură
socială şi economică bine definită, cu o cultură înaintată, cu influenţe de civilizaţie celtică. O lume
de daci liberi cu suflet puternic care va bătea veşnic în inima granitului.
Odată cu venirea lui Zamolxis în împeriul traco-dac, zeul Gebeleisis s-a retras cu demnitate,
plecându-se smerit în faţa unicului zeu, adâncindu-se în lumea mărilor şi a oceanelor şi făcându-se
nevăzut. Din când în când se mai vedeau suliţe aruncate spre norii aducători de furtuni şi spre
demonii tenebrelor, semn că bătrânul zeu încă îşi mai făcea datoria.
Reformator al religiei şi profet, Zalmoxis întrupează geniul religios al daco-geţilor, pentru că, în
ultimă instanţă, el reprezintă spiritualitatea autohtonilor şi a acelor strămoşi mitici, pe care-i cheamă
la procesiuni, când strigă izvoarele şi harul tăriilor. Poporul a început să-i aducă jertfe, astfel că,
hotărâseră ca din patru în patru ani, să trimită sufletul unui mesajer vrednic pentru a restabili
contactul cu el şi pentru a-i transmite dorinţele lor, supunându-l unui examen crud, aruncându-l în
ţepe. Faptul că se trimetea la patru ani un mesager arăta clar că sacrificul era în legătură cu anii de
dispariţie ai lui Zamolxis, în locuinţa sa subterană.
Marele preot nu a mai agreat o astfel de jertfă. A acceptat jertfirea unui animal, în locul unei fiinţe
umane. Printre animalele de jertfă se numărau: calul, taurul, berbecul, cerbul, lupul, mistreţul şi
ursul.
Se făceau periodic banchete rituale în cinstea întoarcerii sale. Andreonul, sala în care Zamolxis îi
primea şi îi ospăta pe cei chemaţi şi care semăna cu sălile lui Pythagoras, devenea neîncăpător.
Marele Preot le vorbea cetăţenilor daci despre armonie, despre înţelegere, despre iubire şi despre
dragoste pentru cei oropsiţi. Începuse să circule o mică baladă a sa, prin viu grai, o baladă în care se
adresa lumii traco-dace prin calde îndemnuri şi urări:

Tu, poporul meu

Să ai Dumnezeu,
Căci preotul tău
E un Deceneu.
Oriunde umblaţi,
Voi să nu uitaţi,
Rugul aţâţaţi,
La Domn vă rugaţi

***

Sacru vă e plaiu, sfânt vă este graiu, inimii de foc, viaţa-i cu noroc.

 Voi oameni frumoşi, să fiţi drăgăstoşi.
Drepţi vă ridicaţi, oamenii vi-s fraţi, ajutor să daţi.
Pe cei oropsiţi, să nu-i părăsiţi.
Cel ce vă mângâie, la Mine-o să vie.
Viaţa de v-o daţi, să vă apăraţi, asta nu uitaţi:
Veţi fi înviaţi!
Vieţile-n dreptate, sunt nenumărate.

***

De poporul Meu, voi vorbi mereu, sus la Dumnezeu.

Când hora-ţi încinge, la Mine-o ajunge, cântec bucuros, din omul frumos.

Zamolxis apărea ades, în mijlocul poporului, îmbrăcat într-o hlamidă albă, cu chipul aurelolat de
soare, cu o coroană colţuroasă împletită din stele albastre. Venea din locuri misterioase, însoţit de
luna sfioasă şi zâmbitoare pe un drum de nouri, într-un car luminos tras de doi roibi de fulger. Barba
lui flutura în soare ca o negură argintie, iar pletele lungi şi albe păreau ca de zăpadă. El, Magul,
cobora din soarele timpului său, din soarele cuvintelor lui, soare iluminând învăţăturile insuflate de
cer, cobora din timpul nemişcat şi veşnic. Înţelepciunea-i, strălucea pe chip şi constelaţii de astre cu
numere rătăcitoare se desfăceau tainic din chipul său ca dintr-o spirală magnetizată cu chemări şi
răspunsuri. Acumula în tâmple şi-n priviri toate virtuţile neamului eroic al geto-dacilor.
Adevărul este călătoria! Spunea ades. Nu plecăm nu venim, ne aflăm în mâinile timpului veşnic,
timp împărtăşit prin graiul dulce ca mierea, ca lumina care curge-n lumină.
În adresările către popor propovăduia despre iubire, despre omenie, despre suflet şi despre
nemurire. Despre faptul că nu pătrundem în tăcere, ci în lumină, că nici el, nici oaspeţii lui şi nici
urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururea,
vor avea parte de toate bunătăţile. Se preocupa, înainte de toate de sufletul oamenilor şi de destinul
neamului său.
Unul dintre Castelele sale era aşezat la gura sacra a Istrului, loc prielnic pentru a-şi desfăşura
activităţile culturale. În regatul dacic era o adevărată explozie a arhitecturii sacre care cuprindea
sanctuare de graniţă şi sanctuare de convergenţă din centrele tribale. În aceste sanctuare şi-au făcut
repede apariţia altarele, cum ar fi Soarele de andrezit de la Grădiştea Muncelului şi multe altele
prezente şi în peşterile de pe cuprinsul lanţului carpatic. Sanctuarele dacice de la Sarmizegetusa erau
dominate de un simbolism celest; pe deasupra, admirabilul soare de piatră al incintei sacre, confirmă
preocuparea dacilor pentru mistere. Templele de la Sarmisegetusa şi de la Costeşti, al căror
simbolism urano-solar este evident, au şi o funcţie calendaristică, asmănătoare cu cele din cultura
Maia.
În imensa arie carpato-dunăreană şi balcanică, ca şi în alte părţi din Asia Mică, Iran şi India, din
cea mai îndepărtată antichitate şi până târziu, culmile şi grotele munţilor au fost locurile de retragere
predilecte ale asceţilor, călugărilor şi contemplativilor de tot felul.
Ca toţi dacii, şi el adora înălţimile, dumbrăvile, apele limpezi, dar visa la călătoriile extatice. Îşi
făcuse cultul său propriu diferit de al celorlalte religii, prin care îi iniţia pe fruntaşii poporului său.
Călătoriile sale de studii în Iudeea, Persia, Fenicia Egipt, Sparta şi Creta i-au aprofundat cunoaşterea
multor culturi şi ştiinţe ale vremii cum ar fi astronomia, arhitectura, filosofia şi matematica. Prin
predicile sale iniţia sacerdoţi şi medici care duceau învăţăturile în şcolile de pe tot cuprinsul
imperiului dac. Despre medicii lui Zamolxis se spunea că stăpânesc meşteşugul de a-i face pe oameni
nemuritori, ţinând seama de sfaturile lui care îi asigura că tot aşa cum nu se cuvine să încerci a
vindeca ochii fără să fii vindecat capul, nu se cuvine nici să tămăduim capul fără să ţinem seama de
trup, cu atât mai mult nu trebuie să încercăm a vindeca trupul fără a căuta să tămăduim sufletul;
pricina pentru care cele mai multe boli nu se supun artei medicilor Helladei este că ei nesocotesc
întregul, pe care ar trebui să-l îngrijească, iar dacă acestui întreg nu-i merge bine, nu poate să-i
meargă bine nici părţii.
Reputaţia medicilor daci era reală şi ea s-a menţinut timp de secole.
Zamolxis rămâne, pentru daci, preotul misterelor, maestrul iniţierii, prooroc al poporului dac —
cel care profeţeşte imortalitatea sufletului. Lumea îl iubea pentru calităţile sale morale, pentru eroism
şi nobleţe, dar mai ales pentru simpliatea vieţii lui, pentru smerenie. Trăia, de obicei, ca un sihastru,
în călătoriile lui, oprindu-se în peşteri ori în cetăţui pentru post şi rugăciune.
Împreună cu preoţii săi, se abţineau de la orice fel de aliment din carne, mulţumindu-se cu miere,
lapte şi brânză. Din această cauză erau numiţi, de către mulţime, cei care umblă prin fum, ori prin
nori. De lujerii credinţei legănaţi, şi schimbând în ore pline veşnicia, în cupa florii nevăzute, prin
rugăciune, post şi abstinenţă dacii intrau în transele extatice.
Marele Preot era un personaj fabulos caracterizat prin anumite fapte sau calităţi deosebite:
coborârea în lumea morţilor, iniţierea, extazul, transa, doctrinele escatologice în legătură cu
imortalitatea, sau metempsihoza. Considera extazul ca o moarte provizorie, căci sufletul, spunea el,
părăseşte corpul, pentru a se ridica spre înălţimi. În timpul vieţii sale pământene, atinge levitaţia,
plutind pe deasupra câmpiilor, pe deasupra munţilor, alegând să locuiască pe vârfuri sau în peşteri,
reuşind chiar să se facă nevăzut. El va cunoaşte toate locuinţele subterane, toate căile din adâncul
muntos şi, în drumul lui spre iniţiere, paşii lui vor fi conduşi de o putere sacră, spre Muntele Ascuns
— Kogainonul care va deveni Muntele Sacru, după ce se va întâlni, acolo, cu Fiul Dumnezeului unic,
care îl va dărui cu har, îl va binecuvânta şi îl va trimite între ai lui să le vestească nemurirea
sufletului. Acolo îşi va petrece Zamolxis şi vremea din urmă, întâlnindu-se rar cu cei de afară, cu
regii, cu slujitorii şi cu aleşii săi.
Zamolxis aparţinea unui mediu cultural şi religios propriu, mai ales traco-dacilor şi populaţiilor
înrudite balcanice şi carpato-dunărene. El era mai marele peste duhurile înţelepte şi peste cele de
umbră. El era stăpânitorul imperiului său pe ai cărui cetăţeni şi eroi îi îndemna, prin Psalmii rostiţi în
procesiuni, la credinţă, eroism şi la iubire:

Iată-mă, Zamolxe, sunt eu, Stăpânitorul peste soarele din mine, rotund, peste pământul din mine,
rotund, legănat între cele douazeci şi unu de râuri din mine plecând, din mine munţi şi păduri de
putere, câmpii de belşug şi purpuriile vinuri şi păsări din părul şi umerii mei.

Peste râurile mele cine va îndrăzni?

În pădurile mele cine va pătrunde?
Câmpiile mele cine le va încurca?
Pieirea lor de la lumina mea!
Pieirea lor de la râurile mele!
Pieirea lor în câmpiile mele adânci!
Pieirea lor de braţele fiilor mei!

***

Cetăţile mele, veniţi la Intrarea-n lumină toate drumurile s-au deschis spre muntele îndrăgostit,
călăuzindu-vă; bărbaţi ai timpului fără de moarte împodobiţi-vă chipul, înarmaţi-vă braţele, aşezţi-
vă în suflet femeile şi toată obârşia, veniţi, în mine timpul înfloreşte!
Sosiţi! Iată duhurile norilor de întuneric aşteaptă — dincolo de ei chipul meu de lumină!
Sosiţi! Pentru voi trupul meu şi toate cele cereşti, pentru voi ierburi şi fructe şi păsări, pentru voi
pietrelor inimă şi zbor...
Sosiţi neînvinşilor, acum ura săgeţilor voastre spre norii de ură…
Iată, Zamolxe sunt eu, Stăpânitorul!
 Intraţi în lumina mea biruitorilor – iată, pâinea şi vinul şi mierea pământului, luaţi-le,
binecuvântate-s pentru cetăţile voastre; peste voi duhul meu — pasăre orbitoare!
Nuntiţi-vă trupurile!
Peste toate şi-n toate sunt Eu! Bucuraţi-vă!…

Era cercetat de principi, de nobili şi de popor spre a le desluşi acestora simbolurile din univers,
pentru că avea ştiinţa prezicerii evenimentelor după semnele cereşti. Astfel, Zamolxis, întărind în
credinţă sufletele dacilor şi învăţând mulţimea că înţelepciunea este în folosul obştii, este invitat la
guvernare, devenind mare preot şi rege şi întemeind o instituţie care s-a menţinut multă vreme, dacii
devenind cei mai pregăţiţi oameni pentru moarte. El recunoaşte că deşi e respectat şi slăvit de geto-
daci, el nu este nici zeu al pământului, nici al fertilităţii agricole şi nici al munţilor, nu este decât
Zamolxis — personificare a izvorului de viaţă şi a sânului matern în care se reîntorc oamenii. El se
defineşte pretutindeni cu numele său, Eu sunt Zamolxe! Vorbeşte în faţa mulţimii prin Psalmi sau
predici, şi nu stăpâneşte decât peste lucrurile din interiorul fiinţei sale, fiindcă ştie că Cel ce va veni,
e Calea Lumina şi Viaţa, stăpân al Cerului şi al pământului. Pe El îl aşteaptă împreună cu poporul
său vrednic şi sufletul lui Îl ştie şi Îl va întâmpina, mereu şi mereu, în Tainicul Munte.
Nu va mai accepta jertfe umane şi va propovădui înhumarea în locul incinerării, procedeu care se
întâlnea în multe din satele Daciei carpatice, pe unde îşi purta paşii de neobosit pelerin venerat. Deşi
cunoscut pentru binele pe care îl făcea lumii lui, el a rămas un personaj misterios, oamenii vorbind
mereu despre întoarcerea sa pe pământ din lumea de dincolo. Zamolxis vizează însă întemeierea unui
mister pe care îl incadrează într-un scenariu mitico-ritual şi pe care îl prelungeşte în înălţimi, năzuind
la Triunghiul sfânt îngropat în Cer. El a conlucrat îndeaproape cu Deceneu, un vraci care a pribegit
prin Egipt — ţară a magiei — şi a învăţat anumite semene prevestitoare prin care desluşea vrerile
divinităţii. Ca şi Zamolxis şi Deceneu a fost pătruns de suflul divin. Alături de Deceneu, Zamolzis a
civilizat pe geţo-daci, în ţara fabuloasă a strămoşilor lor, Dacia.
Va rămâne mare preot, erou civilizator, filosof şi profet, interesul lui crescând pentru medicină,
astronomie, mistică şi magie. La venirea romanilor, i-a asigurat pe daci că vor rămâne precum
munţii, precum izvoarele, precum brazii înfipţi în piatră, vor rămâne nemuritori pe pământul lor de
culoarea zăpezii de culoarea soarelui, în cuibul lor creat după chipul luminii. Le-a mai spus că
numele lor e orizont neatins, lumină transfigurată, amiază de miere, pe ţărmul veşniciei.
A văzut în ei, pe pământ şi în cer, un popor neînvins.
Fără frică de moarte, legănându-se prin crângul plutitor şi înălţându-se în galopul fantomatic al
norilor, peste vârfurile memoriei timpului a văzut casa lor veşnică zidită din piatră şi duh, în care
soarele îşi face cuib. A mai văzut răbdarea şi aşteptarea luminii abia născută din ape, precum şi
ceremonia tristă a lunii din clipele de restrişte.
Pe platoul Muntelui Ascuns, când se îndrepta către intrarea spre Triunghiul ascuns, Zamolxis a
zărit, coborând pe nişte trepte de lumină, chipul strălucitor al lui Iisus:
— Doamne, iubirea eşti Tu. Cuvântul Tău e Adevărul. Misterele pe care le-am căutat se află în
slava strălucirii Tale!
— Zamolxe, Zamolxe, deschide poarta Kogainonului, căci vom intra în Templul tău!
La semnul lui Zamolxis, Omul de piatră — paznicul credincios însufleţindu-se iarăşi, a răsucit
cheia şi uşa megalitică s-a dat într-o parte, lăsând liberă intrarea pentru întâia Liturghie Cerească,
făcută de Însuşi Dumnezeu, împresurată de îngeriii tăriilor şi de Duhul Sfânt cu care Preotul Daciei
s-a împărtăşit pentru poporul său.
— Te-am căutat, Doamne şi am aşteptat să vii şi să intri cu Lumina ta să luminezi întunericul
meu.
Şi Zamolxis s-a încărcat de energii sfinte şi a căzut în genunchi, la picioarele Părintelui lumii, care
i-a atins creştetul cu mâna şi i-a binecuvântat calea pe care a netezit-o pentru poporul geto-dac. L-a
numit prooroc al neamului său.
 — Îţi voi trimite primul meu Apostol spre a-ţi conduce lumea spre lumină, iar munţii şi izvoarele
voastre se vor sfinţi din Lacrima Mamei Mele. Voi binecuvânta poporul tău frumos şi amintirea lui
va dăinui, iar piatra sacră va lumina tăriile adâncului. Energii de putere şi mântuire vor curge din cer
în vatra voastră veşnică!
Îngerii mei vor păzi pribegia voastră, iar voi veţi lua fără greş drumul dreptăţii, îl veţi lăuda pe
Domnul, iar mila Lui va fi cu voi, în veac.
— Binecuvântat eşti, Doamne şi binecuvântate sunt lucrurile Tale!
Iar Domnul s-a înălţat duios precum un fulger blând de foc, în timp
Ce Zamolxis proorocea lumii sale despre Cel ce a venit din Cer, însoţit de cetele îngereşti şi de
imnuri duioase.
Poporul meu, le-a spus el supuşilor săi, pe cel ce este Însuşi Dumnezeu, care coboară din Cer, eu
L-am întâlnit, în mijlocul florii de Lotus cu o mie de petale, în Kogaionon.
Mi-a vorbit şi i-am căzut în genunchi, la picioare.
M-am închinat Lui cu tot sufletul neamului nostru şi El mi-a pus mâna pe creştet şi-mi-a înnoit şi
mi-a îmbogăţit Harul şi chipul meu s-a prefăcut în altul. L-am cunoscut pe cel ce a schimbat stânca
în iezer, iar piatra în izvoare de apă..
Poporul meu, pe El să-l urmaţi şi Lui să-i aplecaţi smerit genunchii şi sufletele voastre;
De-acum El vă ceartă, El vă iartă şi El vă iubeşte.
Să intrăm în lumina Lui, în nesfârşita lumină!
Sus, inimile voastre, cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!
Profetul construia din lumina lui, din soarele din el, din pământul lui, temple — corăbii către
credinţă, către Dumnezeu. În temple dacii se lăsau legănaţi de acel murmur sfânt care le făcea inimile
să tresară. Marele Preot inventa o lume nouă, care pe un cer nou contempla Calea Lactee, printr-o
imagine a divinităţii cu care se confunda prin rugăciunea al cărei răspuns se afla în ordinea lumii şi în
armonia universului. Prin slujbele sale, făcea ca oamenii să simtă mişcările sufletului şi ale trupului,
să înţeleagă nemurirea prin care morţii se alătură unii altora şi formează acelaşi arbore viu care creşte
şi rămâne în veşnicie.
Suprema fericire a dacilor este aceea de a fi permanenţi şi de a dăinui.
Zamolxis s-a retras cu paşi grei şi rari spre Triunghiul Muntelui Ascuns, în Marele lui Sanctuar —
Kogainon lângă strămoşii mitici, alături de credinciosul lup alb, de sfetnicul său şi de bătrânul timp.
S-a retras sub privegherea Sfinxului de Piatră, figura cea titanică de pe muntele Omu şi sub
privegherea necontenită a Triunghiul îngropat în Cer. Acolo îl vor găsi de-a lungul timpului toţi cei
ce îl cunosc şi doresc sa-i dea bineţe.
De jur împrejur, sus, pe munţii Omu şi Bucura, popor împietrit străjuieşte Muntele Sacru al geto-
dacilor, ascuns privirilor reci. Acolo, pe acoperişul Bucegilor, este centrul lumii, unde se află şi
pasărea încorporată în stâncă — pasărea-femeie — care ar fi alăptat doi dragoni la sânul ei. Se spune
că dragonii luau uşor forme de oameni şi păzeau intrările secrete ale spaţiului sacru, din platoul
muntos. Pentru că erau credincioşi neamului, şarpele a avut loc pe steagul dacic alături de lup.
Zamolxis nu a fost o fiinţă supranaturală de tip cosmic, el şi-a făcut apariţia într-o istorie
religioasă care a precededat o nouă epocă de tip escatologic: revelaţia, pe care a adus-o geţilor şi le-a
comunicat-o prin intermediul unui scenariu mitico-ritual al morţii şi al reîntoarcerii. Ideea centrală a
mesajului lui Zamolxis se referă la supravieţuirea. L-a întâmpinat pe Cel care l-a dăruit cu Har.