A III-A LEGENDĂ.

ÎNTÂLNIREA CU ZAMOLXIS

Heron şi Mitra sugeau în somn şi visau marea zi a vieţii, a unei vieţi eroice ce va să vină.
Priveliştea muntoasă încărcată de armonii şi de libertate le dădea aripi şi visele lor pluteau ca nişte
cocori, sub oglinzile înălţimilor.
La vârsta de doisprezece ani, în preajma zilei în care ei au deschis ochii spre lume, Heron a dorit
să urce pe vârful muntelui, încărcat de energii sfinte, în Kogainon, la Omul de Piatră ce păzea un
vechi altar în care se închinau conducătorii de triburi, preoţii şi regii înainte de a pleca la luptă, un
altar în care se încărcase de putere Gebeleizis şi în care sălăşluia acum, Zamolxis — Marele Preot şi
numit unic Zeu al poporului geto-dac. Băiatul simţea o chemare către orizonturile înălţimilor scăldate
în azuriul ceriului, dar şi către sanctuarele din inima munţilor. Avea în el dorinţa aprinsă de a
călătorii, prin spaţiile adânci din inima pietrei, către cunoaşterea Triunghiului Tainic şi a Cercului din
faţa Sfinxului pe care se sprijinea bolta înstelată a Ceriului şi polul nordic al universului.
Mama Zeiţă i-a îmbrăcat pe micii cavaleri cu straie albe: tunică simplă cu mâneca largă şi o
hlamidă prinsă pe piept. Tunicile lor fluturau în spate în patru falduri, în timp ce mergeau la trap
domol pe caii albi, spre Muntele Sacru, din inima Imperiului Dac.
Înainte de plecarea spre Sfinxul de Piatră al munţilor şi spre marele Preot, Zamolxis, Bendis i-a
dus în grajdurile împărăţiei să-şi alergă câte un roib înaripat. Către hamul întins de Heron înaintase
un cal robust vineţiu, deasupra coamei căruia s-a ridicat o flacără care a ars fluturând tot drumul
parcurs, de către cei trei până la Sfinx. Lui Mitra i s-a înfăţişat un cal alb, un cal cu darul vorbirii.
Ajunşi la înălţimea unde Ceriul săruta hlamida de piatră a Omului Veşnic, sub strălucirea roşietică a
soarelui ce trecea uşor dincolo de creastă, spre asfinţit, flacăra de pe coama roibului lui Heron a
lunecat la picioarele Sfinxului şi a continuat să lumineze întunericul de pe văile munţilor.
Cei trei păreau îngeri veniţi din miezul strălucirii, aici, în vârful de rocă unde bobul de energie,
sămânţa de lumină îngropată, adormea în măduva granitului. Aici unde o clipă imensă îi îmbrăţişa şi
îi suspenda precum fulgerul între cer şi universul de piatră care se deschidea precum o floare uriaşă
cu invizibile petale. Precum izvorul care, ţâşnind se prăbuşeşte la picioarele stâncii cu un fior ce se
topeşte în cercuri, risipindu-se în miresme îmbietoare. Copiii s-au rugat, împreună cu Mama Zeiţă, pe
Vârful Omu, şi au privit cu nesaţ întinderile încremenite ale imperiului lor, precum şi lumina ce
devasta înălţimile, transformându-le în trupuri ce deschideau calea spre alte corpuri cu vârste de foc
şi de aer.
Nici visul, nici lumea lui de imagini sfărâmate, nici delirul ori spuma lui profetică, nici iubirea cu
braţele ei calde nu puteau îmbrăţişa marea taină a vieţii care cere viaţă.
A tainei care cere veşnicie.
Se aflau pe tărâmul timpului veşnic, iar trupurile păreau că se desprind de ei, pierzându-se în
bătaia luminii sub armonia unei muzici tainice şi sfinte. Au privit de pe caii înaripaţi Podişul Sacru al
Bucegilor cu imensitatea spaţiului peste care luna împărăţea pe cer, alături de Steaua cu Zece Colţuri,
steaua sub forma mâinilor alăturate cu degetele întinse, închipuind viaţa şi fericirea eterne. Sub
picioarele lor se afla Muntele Ascuns, în inima căruia doar iniţiaţii şi cei aleşi puteau să pătrundă.
Acolo sălăşluia Marele — Zamolxis, patron al lumii subpământene, înfăşurat în cunoscuta blană de
urs. Atmosfera era cotropită de o transparenţă ce unduia spre cer ca spre un abis răsărit din
adâncimile nebănuite şi sfinte ale muntelui.
În faţa lor, Sfinxul de Piatră, care la rându-i scruta nemişcat zările, privind până la Marea
nesfârşită şi peste munţii şi peste câmpiile îndepărtate ale Imperiului, părea că tremură în lumină şi,
cu privirea semeaţă, le face semn să înainteze către o stâncă albăstrită de razele asfinţitului care, ca
într-un miracol neaşteptat, s-a mişcat într-o parte, deschizând calea către un spaţiu încătuşat şi liber,
printr-o uriaşă poartă megalitică, către un loc energizant de lângă izvorul veşnic al nemuririi.
 Deasupra lor, Ceriul se roteşte anunţând parcă reînvierea clipei măreţe şi impunătoare. Zeiţa şi cei
doi fii ai săi au ascultat îndemnul, şi transfiguraţi, au coborât de pe cai, strecurându-se prin
deschizătura pietrei şi înaintând într-o alunecare blândă către o sală luminată puternic de către Piatra
Geto Dacilor, care domnea pe masa de granit, masă de vârsta timpului. Lumina ei dădea strălucire
unei imense săli triunghiulare din care porneau galerii subterane rostuite magic, în stânca muntelui.
Era Triunghiul Sacru al Muntelui Ascuns, născut la Facerea Lumii din piatră şi foc — Sanctuarul
Zeului Moş, creat din Duh de către Cel dinainte de vreme, dinainte de răsărituri şi de asfinţituri,
dinainte de fiinţă şi de nefiinţă, de către Cel care a adus cu sine Lumina dintâi.
Trei zâne cu feţele scăldate în strălucire i-au întâmpinat pe cei trei, risipind în aer, din trei cupe,
un fum cu miros de tămâie şi de smirnă, netezindu-le drumul către Marele Preot. Duhul Pietrei Sacre
ţinea timpul în loc, adâncindu-l în eternitate. Muzica, ce până atunci murmura în spaţiul misterios,
încetase, iar flacăra încremenise înaltă şi strălucitoare pe masa ovală de granit.
Nou veniţii au căzut în genunchi, cu mâinile împreunate, în faţa lui Zamolxis care domnea, pe
Marele Tron, alături de Timpul Bătrân şi alături de Duhul Pietrei Sacre. La picioarele Tronului se
odihnea Lupul Alb, privind cu ochi vii şi iscoditori, în ungherele largi ale sălii triunghiulare. Copiii şi
mama, îngenuncheaţi, au privit fascinaţi spre Marele Preot şi spre minunea ce se arăta privirilor
înmărmurite. Sufletele li se încărcau de noi energii şi deodată trupurile lor deveniseră uşoare,
despovărate de materie şi s-au ridicat în plutire ferice, la înălţimea Tronului. Vedeau de aici
nimicnicia lumii, nimicnicia pulberii, dar şi tăria pietrei şi a focului, a Spiritului nepieritor. Vedeau
împărăţia de linişte şi de sevă, priveau copacii înalţi cu crengile verzi, contemplând înălţimile pure.
Auzeau cântecul de izvoare şi vedeau apoi norul, acea orbire înaripată navigând pe cer, ancorată în
spaţiul fără maree ca o dantelă de spumă a celestelor fluvii invizibile.
Norul, din care se botezau chipurile de piatră, risipindu-se apoi ca un abur lăptos, în cazanele
văilor ca în nişte abisuri copleşite de somn, naviga într-o libertate supremă. Se aflau pe tărâmul unei
noi împărăţii, într-un delir profetic plin de strălucire, pe frontiera dintre viaţă şi vis, dintre încântare
şi strălucire. Erau pe cale să primească, într-un soi de transă, revelaţia exterioară venită de la marile
depărtări ale timpului. Erau pe cale să zărească Împărăţia Ceriului dar, deodată, aripile lor au devenit
incapabile să mai bată şi s-au trezit, din visare, la locurile dintâi.
Afară, noaptea respira tăriile spaţiului, iar Sfinxul cu trup de granit şi suflet făurit din Duh, păzitor
al intrării în Triunghiul Sacru, cel care permisese venirea lor în Sanctuarul de Lumină, ca printr-un
miracol, era de faţă. Umbra mâinilor sale părea să-i mângâie pe cei doi fraţi, iar oprindu-se în dreptul
lui Heron, uimit de nimbul solar de pe frunte-i, şi tremurându-şi încă o dată trupul de granit, s-a făcut
nevăzut.
Era o recunoaştere a micilor cavaleri, printr-un salut pios al paznicului hotarelor. Lumina din
Duhul Pietrei Sacre a Geto Dacilor cobora, peste cei doi copii, ca o purpură între două lumi ascunse,
atingându-le chipurile de soare şi de ploaie şi de timp. S-au dezmeticit la un semn al Marelui Preot
care găsise în ei spiritul nemuritor al neamului său, curgerea timpului veşnic suspendat între greşeală
şi iertare, între credinţă şi mântuire.
— Veniţi, Cavaleri ai Spiritului Sacru, veniţi Cavaleri Danubieni, veniţi la chemarea mea pentru
renaşterea Eternei Fericiri! Luaţi Duh, din Duhul Pietrei Sacre! Luaţi putere şi iubire din lumina
izvorâtă în adâncul tăcut al Ceriului în îngemănare cu Piatra!
Şi Zamolxis, coborându-se de pe Tron, s-a apleacat spre gemeni cu braţele deschise,
binecuvântându-i şi întărind pe frunţile lor, cu sceptrul ascuţit de bazalt, titlul de Cavaleri.
— Veniţi, copii la Muntele de taină, Kogainon, unde se află puterea puterrilor şi toate rădăcinile şi
aurul şi fierul din adâncul adâncului, şi vlaga celor plecaţi dintre voi, veniţi la Muntele munţilor cu
vârful în cer.
Copiii mei, lumina e a noastră, în Marele Pisc!
— Tu, îi spuse Cavalerului Vânător, vei apăra hotarele de ţară! Vei aduna oştire la vreme de
primejdie şi vei sluji cu credinţă poporul geto-dac, alături de lupii viteji ai neamului nemuritor. Vei
împărţii mireasmă şi culoare şi frumuseţe pe veşnicele întinderi cu lumini misterioase, din spaţiul
carpato-danubiano-pontic. Vei fi cu Duh din Cer îmbogăţit şi, ca şi fratele tău, vei împărtăşi credinţă
şi iubire. Apoi, oprindu-se în faţa lui Heron, îi dezvălui taina copacului călător:
În palma ta a crescut un copac. Acest copac cântă, râde şi profetizează. Prezicerile lui vor umple
cerul cu aripi şi pământul cu vietăţi de tot soiul, unele bune şi altele potrivnice. Copacul te va sfătui
şi te va ajuta! Te va urma nevăzut pretutindeni pe drumul iniţierii tale. Va fi un copac călător, un bun
tovarăş în clipele tulburi.
Nu hotarele de ţară, nu lumea lor îţi dăruieşte ţie Zamolxe inspirat de Cer, aici în Sanctuarul
Veşnic al Credinţei, ci Spiritul Sacru din Muntele Ascuns. Mama ta ţi-a dăruit munţii, câmpiile şi
apele, eu îţi dăruiesc tăriile lor şi sufletul poporului să le aperi cu vrednicie şi să le dăruieşti, la
rândul tău, celor vrednici, în vremurile ce vor să vină!
Zamolxe, bătrânul preot pe tine Heron, fiu al Traciei, te proclamă Cavaler al Luminii, Cavaler al
Credinţei — Cavaler Trac!
Sanctuarul s-a umplut de muzică şi de slavă. Astre strălucitore s-au aprins în întreaga sală a
Triunghiului Sacru al Muntelui Ascuns. Luna cu lumina ei clară, înconjurată de stele, a răsărit pe
tavanul încăperii, iar murmurul poporului traco-dac a năvălit în sala misterioasă a Tronului cu o vrajă
care se ridicase până în adâncul neclintit al începuturilor şi al Ceriului nepătrus. Un râu argintiu şi
fremătător a început să curgă ca un miracol, din piatră, strecurându-se printr-un jgheab ascuns în
pântecul muntelui. Un râu atins de sfinţenie şi de varga de piatră a bătrânului Zamolxis, cu care
lovise peretele de granit.
Curgea din încleştarea veacurilor apa vie a neamului geto-dac, curgea ca o emanaţie a Spiritului
Sacru al Muntelui în contopire cu Ceriul. Cobora precum nisipul din alte nisipuri, precum apa din
alte izvoare, închipuind puterea luminii, din Ţara Nemuririi. Toţi păreau spirite veşnice, în acel
univers mirific, aparţinând infinitului. Pe rând, ca într-un ritual sfânt, toţi au băut şi s-au stropit cu
apa miraculoasă ce năvălea din sânul Celui Întâi dătător de viaţă.
Clipa devenea strălucitoare, iar ritualul fără jertfe, însufleţit de izvorul subteran, contopea
imperiul, adunându-l în muntele atins de flăcările izbăvirii.
Era clipa nemuritoare din aria Daciei Fericite.
Zamolxis îşi ocupase locul său pe marele Tron, înconjurat ca la început de Moş Timp şi de Duhul
Pietrei Sacre şi priveghea cu ochii plini de lumină în toate colţurile Triunghiului, iar de acolo îşi
ridica ochii către un alt Triunghi misterios, îngropat în Cer, coborându-şi apoi privirea peste Imperiu
ca un domn stăpânitor şi pătruns de suflul divin.. Sala triunghiulară părea magnetizată de întrebări şi
răspunsuri. Poporul, trezit din somnul de piatră, în linişte şi bucurie, se retrăsese pe culoarele
vremurilor, din trupul munţilor, spre veşnica vieţuire. Izvorul se închisese şi el în albia subterană,
până la o nouă chemare. Apa lui se dăruia lumii, pentru dezlegarea din somn, numai la semnul
Marelui Preot. Cei trei, cuprinşi de Duhul revelator şi fascinaţi de chemarea luminii, au întrebat într-
un glas:
— Cui să ne închinăm?
— Duhului Sacru! Fu răspunsul Zeului Moş. Triunghiului îngropat în Cer să vă plecaţi, iar aici,
jos, să nu vă depărtaţi de Lotusul cu o mie de petale. Aici, sunt energiile pământului viu care vă
încarcă de viaţă şi de nemurire. Să primiţi blânda adiere a norilor, să vă îngropaţi în trupul lor ca într-
un blând înveliş de credinţă. Cu norii veţi urca spre Triunghiul îngropat în Cer. Şi a venit din Cer un
Rege şi va stăpâni în Univers, iar drumul vostru către El aleargă.
— Şi când vom primi Marea Iertare? Întrebară într-un glas, plini de emoţie micii cavaleri cu
privirile înfipte în ochii luminoşi ai lui Zamolxis.
— La venirea vremurilor, după ce veţi trece peste râul fericit spre a vă întâlni cu voi înşi-vă, după
supunerea Dragonului, care desfrunzeşte grădinile, tulbură apele jertfeşte tinere fete şi întunecă
ţinutul. Atunci când veţi cunoaşte Fericirea Eternă.
Marele Preot le-a făcut semn să se înalţe şi într-o clipă se aflau pe acoperişul muntelui, lână Omul
de Granit, Stâlp al Ceriului, veşnic veghetor peste Imperiu care, îşi rostea povestea, cuprins de
flăcările unei dimineţi aureolate de soarele arzător şi în mijlocul vieţuitorilor de piatră care-l vegheau
risipiţi pe plaiul de lumină.