A VI-A LEGENDĂ.

NAŞTEREA ZEILOR

Heron a respirat uşurat şi cu flacăra aprinsă deasupra capului a dormit somn lin, lângă fratele lui
care visa că zboară prin crânguri şi prin văi cu arcul întins la vânătoare.
Mama zeiţă simţea cum din palma mâinii lui Heron creştea copacul, hărăzit la naştere, respirând
lumină şi putere smulse din nimbul solar şi din cele patru rozete care-l însoţeau. El voia să cunoască
tot ce era de cunoscut despre pământ şi despre lume. Existau şi miracole simple numite animale,
numite copaci, numite munţi, numite izvoare. Miracole care pluteau în jurul lui ca nişte păsări uriaşe.
Copacul însă va creşte văzut, ori nevăzut şi îi va călăuzi drumul prin universul de piatră, de nisip
şi de pământ. Copacul îi va fi prieten în călătoria lui pe cărările destul de întortocheate ale vieţii.
— Cine este Cel care a făcut singur Ceriul şi Pământul, Cel ce a închis sub pământ Şarpele care
voia să-L înece şi cum a dat El, Zeilor, viaţă?
Zeiţa îţi trimise privirea pe lujerul invizibil al timpului şi începu să vorbească într-un grai de
poezie şi de cântec, precum graiul strămoşilor:

El singur Zeu stătut-au ’nainte de-a fi zeii,

Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenirii izvor de mântuire!

El este Începutul şi Sfârşitul. Este veşnic izvor de mântuire a sufletelor. I-a mai răspuns Zeiţa. El
este nevăzut şi străluceşte mai puternic decât soarele, încât privirile din jur nu pot să-L vadă ori să-L
atingă.
Peste întinderea apelor şi pământurilor se plimbă Cel ce este Creatorul Luminii. Cel care a adus
sâmburele de viaţă din cutele vremii.
Erau încântaţi copiii la aflarea acestui tainic lucru, pe care aveau bucuria să-l ştie ei mai înaintea
mulţimilor călătoare prin spaţiu şi prin timp, aveau bucuria să afle de Triunghiul îngropat în Cer,
către care începuseră să-şi ridice privirile şi sufletele însetate de cunoaştere. Dar întrebările nu se
închiseseră aici, ci de-abia începea setea de înţelegere a tainelor lumii şi Heron caută înţelesurile şi
mai adânci ale cosmogoniei:
— Dar cum a dat Întâiul, suflet, zeilor?
— Printr-o respiraţie! Şopti Bendis.
— Printr-o respiraţie! Se mirară băieţii în cor, iar Mama-Zeiţă a început să rostească cu glas dulce
povestea naşterii Zeilor din univers:
„Când Supremului, i-a plăcut pământul şi apele şi câmpiile şi munţii, pe care le-a creat la
începuturi, s-a gândit că e nevoie ca acest pământ cu atâtea frumuseţi, să fie locuit de suflete vii.
Atunci El a dat naştere prin a sa respiraţie la şapte zei ai Genezei lumii. Rând pe rând au coborât, din
tăriile Ceriului de opal, zeii care aveau să însufleţească universul.
Conducătorul acestui grup a fost Daksha. Pe el l-a îndemnat Creatorul Suprem să-şi aleagă cel mai
frumos loc de pe pământ, pe care să-l ia în stăpânire. Astfel Daksha a privit cu ochii ageri
pretutindeni şi s-a oprit asupra spaţiului carpato-danubiano-pontic, împrejmuit de munţi, de izvoare.
De podişururi, de ape şi de câmpii mănoase.
— Acesta este locul pe care voiesc a-l stăpâni, Părinte Suprem şi, mă rog Puterii Voastre să-mi
dăruiţi fii ca să-l locuiască! A mai zis Daksha.
Atunci, Întâiul, întronat în Triunghiul îngropat în Cer, în timpul nopţii, a populat cu zece mii de fii
ai Săi, fiii Lui iubiţi, fiii Lui aleşi, aleşii lumii, pământul pe care i l-a dăruit lui Daksha Zeul îi va cere
Creatorului să-i trimită şi femeia care, de îndată, a coborât bătând din aripi luminoase din colţul unei
Stele Veşnice. Ea se va numi Tracia şi va fi Zeiţa dintâi a neamului nostru. Bărbaţii se vor chema
traci şi geto-daci. Zeiţa însăşi îşi trimise privirea şi visarea în vremea strămoşilor săi stăpâni pe
hotarele acestui spaţiu binecuvântat de cer şi populat de aleşii lumii.
Ceea ce se proorocise din vechime era faptul că aceşti oameni vor trăi un timp în Ţara Soarelui —
Dacia, dar o bună parte din ei o vor părăsi, pentru a popula lumea. Niciunul nu-şi va uita patria-
mamă şi se vor întoarce din când în când pe drumul zeilor, pe drumul numit byk. Vor trece veacuri şi
întoarcerea lor nu se va termina. Vor curge către pământul lor ales precum fluviile către mare. Mereu
vor fi călăuziţi de Puterile Cereşti şi de iubire”.
— Pământul acesta va veşnicii, Zeiţă?
— Pământul acesta va purta dorinţele poporului său şi pe cele ale Marilor Preoţi şi va fi populat
de temple sfinte, şi va bea somn din ochii Cerului şi va bea veşnicie din Harul înălţimilor sacre. Iar
lumea se va închide în pântecul său ca într-un vis şi va creşte veşnicia din rădăcini de ape, din
rădăcini de arbori călători. Pământul acesta va fi o grădină vrednică să veşnicească în vremea ce va
veni, după ce lumea va trece biruitoare peste ţărmul lacrimilor.
Zeiţa visa că dă pinteni calului şi-n urma sa cei doi fii păreau purtaţi de cai albaştri, semănând cu
nişte statui ecvestre în mişcare, de gândeai că viaţa cailor şi a călăreţilor se aşternuse, acolo pe
crestele munţilor, pentru eternitate.
Istoriile şiroiau cu claritate, traversând împreună cu cei doi cavaleri, printre case şi spectre umane,
printre popoare de lumină rătăcitoare, întorcându-se apoi în zona începutului, a prezentului perpetuu,
din centrul timpului veşnic.