Legenda trandafirului -variante

(1)Se povestește că, zeița florilor, Chloris (alteori numită și Flora), a creat
trandafirul din trupul unei nimfe* ce și-a dat suflarea, care îi era foarte dragă. În
memoria acesteea și pentru a dăinui amintirea ei pe pământ a creat o floare fără
pereche în lume, trandafirul. Și pentru a realiza acest lucru Chloris a cerut ca
fiecare dintre zei să-i dăruiască câte ceva din atributele lor. Astfel, Afrodita i-a dat
frumusețea, Dyonissos i-a dăruit trandafirului parfumul său amețitor, cele 3
grații* i-au oferit strălucirea, farmecul și veselia, Zephyr (altfel numit Vântul de
primăvară) a dat la o parte norii pentru ca Apollo, zeul Soarelui, să-l lumineze și
să-l înflorească. În final, Ares (zeul războiului) i-a dat spinii, pentru ca trandafirul
să-și poată apăra frumusețea neasemuită.
Trandafirul domină nu numai în mitologia greacă, ci și în cea romană.
(2)Diana, zeița vânătorii, își revendica această floare. Se spune astfel
că, Rhodanthe, o preafrumoasă fată, care cucerea inima oricărui
muritor ce o vedea, nu lua în seamă rugămințile nenumăraților
pețitori, fiind îndrăgostită doar de Soarele cel strălucitor. Ignorați,
tinerii pretendenți au spart ușa casei hotărâți să o răpească pe
Rhodanthe. Mâniată și mâhnită de această întamplare, dar și pentru a
o proteja, Diana a transformat-o într-un trandafir, iar pe tineri, pentru
a-i fi aproape, în spini.
(3)Exista însă și varianta în care la mijloc ar fi gelozia Dianei.
Îndrăgostită de Amor (zeul dragostei), zeița era geloasă și invidioasă
pe Rozalia, o nimfă drăguță. Cuprinsă de mânie, ea o ademeni pe nimfă
în tufiș de porumbar* și rănind-o cu spinii acestui tufar ghimpos o omorî. Găsindu-și iubita
neînsuflețită , Amor prinse a vărsa lacrimi amare, ce cădeau pe arbust. Stropită de lacrimile lui, tufa
prinse a se acoperi cu niște flori minunate - cu trandafiri.
(3) Trandafirul și ghimpele său - Legenda celor doi frați
După ce Dumnezeu a făcut florile s-a gândit să trimită pe Pământ doi copilași de încredere, pe care-i
iubea foarte mult, pentru ca ei să le numere și să-i spună dacă lipsește vreuna. Odată ajunși pe
Pământ, unuia dintre copii i-a plăcut atât de mult ce a găsit încât n-a mai vrut să plece. Celălalt a fost
nevoit să se întoarcă singur. I-a spus Domnului că lipsește o floare, trandafirul. Apoi s-a plâns că
fratele său nu a mai vrut să vină înapoi cu el. Auzind acestea, Dumnezeu s-a supărat pe copilul
neascultător. L-a transformat într-un spin. Fratele lui, cel bun și cuminte, tot uitându-se după el, a
căzut din cer și n-a mai putut să se întoarcă. Atunci, Dumnezeu, înduioșându-se, l-a transformat în
trandafir. Astfel, frații s-au apropiat din nou, un trandafir și ghimpele său.

Legenda păpădiei

I. La început Dumnezeu a trimis un înger la toate plantele ca să spună cum vor să arate. Numai
păpădia nu știa cum dorea să arate și îngerul îi mai lăsă o zi să se gândească.
În ziua aia păpădia rugându-se a dat cu ochii de soare și s-a hotărât să arate ca el și să-i zică
îngerului cum vrea să arate, că vrea să fie galbenă și frumoasă ca soarele. Apoi văzu luna și se
răzgândi. Vroia să arate ca ea. Să fie albă, rotundă și frumoasă. Apoi văzu și stelele și-i plăcură și
acelea. Când veni îngerul nu știa ce să-i spună, vroia să fie ca soarele, ca luna, ca stelele. Nu era
hotărâtă.
Așa că Dumnezeu i-a îndeplinit toate dorințele. De aceea păpădia este la început galbenă ca soarele,
apoi albă și dacă sufli peste ea se împrăștie precum stelele.
II. Cândva, demult, pe când oamenii nu erau așa cum îi știm noi astăzi și pe când Dumnezeu încă
umbla pe pământ, Îngerul florilor a fost trimis să aleagă floarea care ar fi putut fi ”cea mai perfectă”.
El se reîntorsese pe pământ și începuse să caute în păduri, prin grădini și câmpii. După un timp, a
ajuns într-un răzor plin de lalele roșii și portocalii, ridicate semeț spre cer, și le-a întrebat: „Unde v-
ar plăcea cel mai mult să trăiți?” Lalelele i-au răspuns: „Cel mai mult ne-ar plăcea să trăim pe
pajistea unui castel, unde culorile noastre fierbinți ar contrasta cu zidurile cenușii ale zidurilor. Ne-
ar plăcea să fim atinse de către o prințesă care să ne mărturisească zi de zi cât de frumoase
suntem”.
Îngerul și-a întors cu întristare ochii de la lalele și a întrebat trandafirul: „Care crezi că ar putea fi
locul tău preferat?” Acesta i-a răspuns: „Mi-ar plăcea să mă înalț pe zidurile unui castel căci sunt
fragil și delicat și nu aș putea face lucrul acesta de unul singur. Eu am nevoie de îngrijire și de un
adăpost primitor”.
Din nou, îngerul florilor s-a posomorât și s-a îndreptat în pădure către o violetă, pe care a întrebat-
o: „Unde ți-ar plăcea cel mai mult să trăiești?” ”Aici, în codru, unde sunt ascunsă de ochii tuturor”, i-
a răspuns violeta. „Pârâul îmi răcorește rădăcinile, iar copacii mă adăpostesc de fierbințeala
amarnică a soarelui”. Îngerului nu i-a plăcut însă nici cele spuse de către violetă și a străbătut
pământul până când a ajuns la o păpădie prinsă adânc în țarina unei pajiști.
Îngerul a întrebat-o: „Care este locul în care ți-ar plăcea cel mai mult să trăiești?” „Vai!”, a oftat
păpădia, „aș vrea să trăiesc oriunde aș putea fi găsită cât mai repede de către copiii plecați de la
școală sau care se zbenguie și aleargă peste câmpii. Aș vrea să trăiesc pe lângă drumuri și în poiene,
dar și printre pietrele din oraș, ca să pot face fericit pe oricine cu floarea mea veselă și pufoasă”.
„Tu ești floarea care îmi place cel mai mult!”, a exclamat îngerul, adăugând: „Vei înflori oriunde
apare mai întâi primăvara și vei fi numită floarea copiilor!!!”
(The Legend of the Dandelion, apărută în revista The Reading Eagle, 24 iulie 1925)

Legenda ghiocelului

În mitologia romană, zeiţa Flora era considerată protectoarea pământului şi a plantelor verzi. Se
spune că, în toiul iernii, când dealuri şi văi erau acoperite de nămeţi, ea s-a hotărât să dea un
carnaval, pentru a mai înveseli florile, care se retrăseseră într-o peşteră. Dădu fiecăreia rochii
frumoase, strălucitoare, numai de micuţul ghiocel uită. Dar floarea nu-i reproşă nimic zeiţei, ci îşi
croi singură o rochie, din... zăpadă. Până la urmă, ea fu încoronată ca regină a carnavalului şi primi
de la Flora binecuvântarea de a răsări cea dintâi primăvara, dintre toate florile de pe lume.
 Legenda zambilei

Hyacinthus (care în greacã înseamnã nestemat, giuvaier) fiul lui Amyclos, regele Spartei,
era un tânãr de o frumusete rarã, tovarãsul preferat al lui Apollo si cã era iubit de cãtre
Zephyr, Vântul de Vest.Într-o bunã zi , când Apollo si Hyacinthus se întreceau în aruncarea
discului, Zephyr, care privea de departe competitia, a devenit extrem de gelos, datoritã
frumusetii si tineretii lui Hyacinthus. Atunci, când a venit rândul lui Apollo sã arunce discul,
Zephyr l-a deviat cu o suflare în capul lui Hyacinthus. Îngrozit, Apollo a încercat sã opreascã
sângele care se scurgea din rana prietenului sãu. Era ,însã, prea târziu, iar atunci, când
Hyacinthus a murit, sângele sãu vãrsat pe pãmânt s-a transformat într-o floare care îi
poartã numele pânã în ziua de azi. Apollo a asezat trupul tovarãsului sãu pe bolta cereascã,
sub forma unei constelatii. De aceea, zambila poartã si denumirea de hyacint.

Povestea bujorului

Era odată un împărat şi avea un fecior pe care-l chema Bujor.

Împăratul era acum bătrîn şi slab. Om paşnic, nu ridicase oşti împotriva nimănui şi de aceea
nu-şi găsise nici un duşman. Dar nu este om să nu-şi aibă necazul lui şi împăratul nostru
avea şi el un necaz.
Avea pe moşia lui un codru de brazi şi molifţi, în mijlocul căruia era un iezer stăpînit de iele
şi de stafii.
Care cum intra în pădure, înapoi nu se mai întorcea decît schimonosit: altul în cîine, altu în
măgar; alteori îl schimba ielele în flori şi buruiene, ori îl calicea, de nu mai era om în toată
viaţa. Că, să vezi, făcea pe om de se îndrăgea de dînsele şi-şi rîdeau de el ca de un nagîţ.
Împăratul, de cum i-a răsărit băietul, l-a şi povăţuit să meargă în toată împărăţia dacă are
poftă, numai în codrul cu ielele să nu se ducă.
Într-o zi însă, împăratul pică la pat să nu se mai scoale şi simţindu-şi sufletul la gît, adună
sfat şi chemîndu-şi feciorul, îi puse coroana pe cap şi buzduganul în mînă, semnele
stăpînirii peste împărăţie şi după ce îi mai dete mai multe poveţe, îi aminti şi de iezerul cu
iele:
- Pe acolo să nu calci, dragul tatii, că ce-i păţi, cu nimeni nu vei împărţi - apoi îşi dădu
sfîrşitul.
Rămas singur, Bujor a jelit ce a jelit după moşneag şi de acolo a început a-şi mai căuta şi el
de treburile împărăţiei şi între altele, cea dintîi grijă a fost să vadă cele sate şi tîrguri.
A mers el într-un tîrg, a mers în altul şi-a dat şi prin părţile iezerului cu zînele. Şi era
pădurea ceea aşa de plină de taină şi aşa cuprinsă de cîntec de păsări, că numai trecînd pe
lîngă dînsa cădea omul ca adormit iar în nopţile cu lună se auzea cîntecul zînelor, de te
îmbolnăveai de dor şi de vrajă.
Şi în toată pădurea numai o cărare era şi aceea făcută de ielele care veneau pînă la
marginea pădurii şi fugeau iar.
Feciorul de împărat trecea tocmai pe marginea pădurii, că se înfricoşase destul de cele ce-i
spusese tată-său, împăratul. Dar inima îl trăgea măcar aerul răcoros al pădurii să-l soarbă
şi-şi zise că doar n-or fi zînele în toate zilele prin pădure, să-l adoarmă şi pe el. Dar cum
trecu doar pe marginea pădurii, îl şi prinse aşa un somn şi pe el şi pe cai şi pe surugii şi pe
oştenii ce-i avea de pază, că poposiră sub o poală deasă de stejari, se tolăniră toţi pe iarbă şi
adormiră.
Se făcu noapte, luna ieşise roşie ca focul şi se tot înălţa pe cer şi ei tot dormeau.
Numai ce se auzi ca o adiere de cîntec şi Bujor se trezi. Ascultă el ce ascultă şi inima începu
să-i bată cu putere şi parcă-l chinuia gîndul să ştie cine cîntă. Numai să vadă cel puţin. Şi o
luă printre copaci, încet, încet şi într-un luminiş, numai se văzu înconjurat de zîne,
frumoase şi albe ca stanele de marmoră albă, care şi începură a juca, rotindu-se în juru-i ca
un vîrtej. La asta, cînd văzu atîtea fete pe lîngă el, se ruşină şi se făcu ca focul pe obraz. Una
grăi:
- Să-l facem măgar.
Alta răspunse:
- Ba nu, un bondar.
Alta însă grăi:
- Eu zic un viţel.
Dar alta, cu o coroană de pietre scumpe pe cap şi care era mama ielelor, răspunse:
- De fel, de fel ! Eu zic la rîndu-mi să-l facem o floare, să nu poată merge de loc pe picioare.
Apoi înturnîndu-se spre Bujor, care sta uluit şi cu inima zbuciumată de frică şi îi zise
făcîndu-i un semn cu mîna:
- Aşa să rămîi ! Amin.
Şi Bujor se şi prefăcu într-o floare roşie, roşie ca jarul, mare şi bătută ca un pămătuf.
Oamenii i-au zis bujor şi bujor a rămas şi pînă-n ziua de azi.
Legenda buburuzei
Trăia odată un împărat care avea o fată și un fecior. Când erau copii, cei doi erau buni la
suflet și toată lumea îi iubea. Pe măsură ce creșteau, însă, deveneau tot mai răi. Văzându-și
copiii certându-se mereu și atât de aprigi, împăratul a murit de inimă rea. Cei doi tineri, nu
s-au potolit, ba au devenit și mai lacomi, luându-se la ceartă pentru tronul împărătesc.
Feciorul spunea că numai un bărbat poate ajunge împărat și a început să se certe cu sora sa.
Fata, fiind mai mare, l-a izgonit din împărăție. Băiatul nu a mai suportat o asemenea rușine
și s-a întors, pe furiș, și și-a ucis sora. Atunci, Dumnezeu a schimbat trupul fetei într-o
insectă mică și roșie, o gâză simpatică ce are pe spate puncte negre, pe care a numit-o
buburuză sau gărgăriță.
De atunci, fetele (și copiii, în general) o țin în palma deschisă, cântându-i:
„Gărgăriță, riță,
Zboară-n poieniță
Unde vei zbura
Acol’ va fi casa mea.
Buburuză, ruză,
Zboară în căruță,
Unde vei zbura
Acolo m-oi mărita!”