Povestea florilor fermecate

de Mirela Șova

Era odată, în țara lui Marmeladă, un munte. Pe munte, se afla o poiană unde creșteau
niște flori. Dar nu erau flori obișnuite ci unele fermecate, cu multe petale în diferite culori,
strălucitoare, cu numeroși bobocei.
Aceste flori nu creșteau și nu înfloreau decât dacă erau în preajma muntelui copii
cuminți. Dacă se făceau obraznici, ele întâi leșinau, apoi, după o vreme, chiar mureau de tot,
se uscau și nu mai creștea alta în loc. Se înmulțeau foarte ușor dacă apăreau mai mulți copii
cuminți în zonă. Totul era să rămână măcar una, să nu dispară de tot...
În localitatea de lângă munte erau copii de toate felurile, adică și cuminți, și
obrăznicuți, și obraznici de tot, ba chiar și unii despre care nu puteai să spui nimic: acasă
cuminți – la grădiniță obraznici sau invers. La fel și florile fermecate: unele erau înflorite la
maxim, altele cu câțiva bobocei, altele în leșin și... unele uscate.
Într-o zi, o mămică trecu prin poiana florilor fermecate, având treabă la culesul de
ciuperci. Era un prilej să mai testeze cum sunt copiii din zonă și să se bucure de frumusețea
nemărginită a florilor. Când intră în poiană... scăpă coșulețul pentru ciuperci din mână:
majoritatea florilor erau leșinate, câteva uscate, una singură înflorită-înflorită! Uluită, ea fugi
spre orășel. Își anunță mămicile prietene de pericolul îngrozitor și plecară către grădiniță,
unde învățau copiii lor și ceilalți copii din zonă. Se furișară la geamul grupei de copii și
văzură ce nu se putea pomeni: copii neatenți, care dărâmau caietele și scaunele, întorși cu
spatele la tablă, pătați pe bluzele albe de la pachețelul de acasă și de acuarelă, mânuțe care se
scobeau în năsucuri și câte altele, imposibil de spus. O singură fetiță, liniștită, își vedea de
treabă, ascultând și colorând frumos, în timp ce doamna educatoare își plângea de milă, cu
mâinile ținute la urechi.
Cele trei mămici au hotărât că e situație de urgență. Au scos repede cele trei costume
speciale, unul de Moș Crăciun, unul de Baba Cloanța și unul de Zână bună, s-au îmbrăcat cu
ele, au intrat în grădiniță fără să fie văzute și au ciocănit la ușa grupei.
Au intrat... și i-au surprins pe copii. Prima sau primul a început să vorbească Moș
Crăciun:
- Bună ziua, dragi copii. Am venit să notez numele copiilor cuminți din grupă, pentru
cadouri de Crăciun. Aaa, văd că una singură e cuminte, e Florica. Bine. O scriu aici. Restul...,
om mai vedea.
Apoi Moșul părăsi clasa. Se auzeau vaiete și rugăminți cu promisiuni fierbinți:
 - Întoarce-te, Moșule, promitem că...
Deodată, începu să vorbească Baba Cloanța și se făcu liniște.
- Oooo, ce de copii aici. Am nevoie de voi, să știți. Casa mea din pădure e foarte
frumoasă, plină de păianjeni, șoareci și gândaci. Tot ce doresc este să vină cu mine câțiva din
cei mai obraznici, să o curețe. Mie îmi plac foaaaarte mult copiii obraznici. Hai, cine se
oferă?
Nimeni nu zicea nimic. Ca prin minune, caietele, cărțile, jocurile și trusele se
ordonaseră, la fel și scaunele, ca și poziția copiilor la măsuță.
- Na, că tre să plec fără vreun copil..., mormăi Baba. Și plecă.
- Iar eu am venit să organizez o excursie cu toți copiii cuminți din clasă, spuse Zâna.
Mergem la poiana florilor fermecate, să vedem ce mai fac. Ce ziceți?
- Uraaa, uraaa, spuseră copiii.
Bănuiți, cred, că au mers cu toți în poiană, chiar și cu doamna educatoare. Între timp,
florile cele leșinate își reveniseră, poiana era din nou cum trebuia să fie, ba chiar și mai și.
Oare așa o fi și azi?
ZAMBILA

Eu sunt draga zambilică,

Bucălată, frumușică
Cu ciorchinii plini de floare,
Răspândesc o dulce boare.
 Povestea fluturelui

“Într-o zi, un om văzu din întâmplare un cocon şi se opri să-l

studieze. În mica lui gaură, omul observă un fluture care se străduia
să iasă. Rămase multe ore lângă cocon urmărind fluturele care părea
că se află pe punctul de a abandona, fără să poată ieşi prin gaura
care rămânea mereu la fel de mică. 

Omul decise atunci să ajute fluturele. Luă un cuţit, deschise

coconul şi fluturele ieşi imediat. Totuşi, trupul lui era slab şi amorţit,
iar aripile mici şi fragile abia se mişcau. Omul continuă să-l observe,
spunându-şi că aripile fluturelui se vor deschide, dintr-o clipă în alta,
şi că atunci insecta va putea să-şi ia zborul. Dar nu se întâmplă
nimic! Fluturele îşi petrecu restul vieţii târându-se pe pământ, cu
trupul lui slab şi aripile chircite. Niciodată n-a putut să zboare.

Ceea ce omul nu a înţeles, în intenţia lui de a-l ajuta, este că

trecerea prin orificiul coconului i-ar fi permis fluturelui să facă efortul
necesar ca să poată trimite lichidele vitale din trupul lui aripilor, ceea
ce i-ar fi permis să zboare.

Ca şi fluturii, copiii învaţă să-şi deschidă aripile iar cei care îi

înconjoară ştiu să le fie aproape, păstrând însă distanţa potrivită.”

 Această poveste este o metaforă și pentru părinți.

Uneori este bine să îți lași copilul să se descurce singur, așa va căpăta încredere în el, va învăța și ce este
reușita, dar și ce este eșecul. Va învăța cum să treacă peste lucrurile mai puțin placute, să se mobilizeze,
să nu se lase doborât, să aibă o gândire de învingător. Va învăța cum să se mobilizeze, să treacă peste
obstacole, să își dezvolte abilitățile de viață, să “zboare” și să aibă “aripi puternice”.

Încercați să nu vă faceți copilul să fie dependent de voi. Fiți alături de el și spuneți-i că îl susțineți, încurajați-l
să aibă inițiativă, să fie creativ, să se joace cu ceilalți copii, să se implice în activități cu grade diferite de
dificultate. Învățați-l să își dezvolte gândirea, creativitatea, să găsească propriile soluții la problemele
întâmpinate. Iubiți-vă, încurajați-vă copilul să își deschidă aripile și să zboare!
Legenda fluturilor

Demult, demult ... la inceputul vremurilor si dupa ce Dumnezeu a creat

lumea, intr-o dimineata de primavara, Dumnezeu a iesit in gradina pentru a
admira si a se bucura de frumusetea florilor. Doar ca, in acea dimineata,
florile nu i se pareau la fel de minunate ca in alte dati. Parca le-ar fi lipsit
ceva. 
Dumnezeu crease florile pentru a bucura sufletul oamenilor, pentru a fi
iubite si pretuite. Doar ca oamenii, prinsi in goana lor zilnica au uitat sa se
bucure de ele. Asa incat, florile au devenit triste si s-au simtit abandonate.
Dumnezeu s-a gandit atunci sa creeze niste fiinte pentru care florile sa
fie indispensabile si care sa stapaneasca aceasta imparatie minunata de
arome, culori si fantezie.
Astfel, Dumnezeu a creat niste coconi mici si le-a dat porunca ingerilor
sa-i duca in livezi si sa-i atarne pe crengile copacilor, printre mugurii care
tocmai stateau sa plesneasca. Odata cu desfacerea mugurilor, coconii au
crescut si din ei au iesit niste fiinte gingase, firave si frumoase, albe ca
zapada.
Dumnezeu le-a pus numele de fluturi. Si de atunci, zi de zi, Dumnezeu
iesea in gradina si isi desfata privirea cu dansul minunat al fluturilor. Si
florile erau din nou fericite si degajau mai multa frumusete. Fluturii zburau
si se cufundau in cupele florilor. Intre flori si fluturi era o simbioza perfecta.
Doar un singur fluture nu iubea florile, nici lumina soarelui, nici compania
celorlalti fluturi.
El prefera locurile intunecoase in timpul zilei si doar noaptea iesea de
pe unde statea ascuns. In loc sa soarba nectarul florilor, acest fluture prefera
sa roada hainele unde se ascundea, umplandu-le de gauri spre supararea
oamenilor.
Dumnezeu privea tot ceea ce se intampla. Dar dupa un timp, lui
Dumnezeu i se paru iar ca ceva nu era in regula. Prea semanau fluturii
cu fulgii de zapada. Si dat fiind faptul ca pamantul primavara era plin de
culoare Dumnezeu s-a gandit ca poate mai bine si fluturii ar avea culori.
El i-a dat porunca Sfantului Ilie sa-si intoarca norii si carul de foc cu
care iesea si sa trimita deasupra pamantului o ploaie. Sfantul Ilie, cu un
semn al mainii, a luat culoare de la fiecare floare si a trasat pe cer un arc
minunat, multicolor, care avea sa se numeasca curcubeu.
A luat din nou culoare de la flori si a colorat norii. Acestea fiind facute
a inceput apoi sa stoarca norii deasupra pamantului. Intr-o clipa, aripirile
fluturilor au fost acoperite de pete si stropi de diferite culori si nuante, astfel
ca fiecare fluturas era special si nu existau doi fluturi la fel.
Un fluture mai lenes si putin speriat de ceea ce ce intampla s-a pitit mai
inainte de inceperea ploii la radacina unei verze. Asfel, stopii de culoare nu
au ajuns la el, ramanand alb cum a fost creat de la inceput. Acest fluture este
fluturele numit de noi “de varza”.
Dupa terminarea ploii, Dumnezeu a numarat fluturii pentru a vedea
daca toti sunt in buna regula. Doar unul lipsea, era fluturele cel moroconos.
Suparat ca acest fluture nu isi indeplineste menirea de a poleniza florile, de a
se bucura de soare si lumina, si ca facea rau distrugand hainele oamenilor,
Dumnezeu l-a condamnat sa stea pe veci in intuneric si sa nu poata suporta
razele soarelui.
Si astfel, traind doar in intuneric, cu timpul fluturele cel alb si frumos
la inceput s-a trasformat intr-un fluture cu aripi mici, de un gri murdar.
Acesta a devenit fluturele de molie, care dantuieste doar noaptea in jurul
becurilor aprinse. Abia acum fluturele de molie a inteles ceea ce si-a dorit
Domnul de la el si spera ca va fi iertat candva. Ii este dor de fratii lui si de
lumina. Poate, intr-o zi, va fi iertat.
Ceilalti fluturi, binecuvantati de Dumnezeu, au ramas stapanii florilor
pe care le iubeau atat de mult si printre care se pierdeau intr-o maretie de
culori. Oamenii se pot bucura de frumusetea lor iar copiii adora sa
urmareasca dansul lor fantastic in lumina soarelui.