Miracolul de Crăciun

Luminiţe sclipesc în noaptea târzie, sub un val de nori ce îmbrăţişează luna şi îi

învăluie stralucirea. Nu este nevoie de lumina ei în această seară. E ajunul Crăciunului. O
noapte cum nu mai există în an. E ajunul Crăciunului cu forfota cotidiană, cadouri
scumpe grijuliu împachetate destinate celor dragi, cu o fundă mare roşie, atinsă de fulgii
catifelaţi şi roz în luminiţele colorate ale prăvăliilor. Claxoanele maşinilor alunecânde pe
pojghiţa subţire a străzilor, versuri de colinde în piaţa mare, oameni ceremonioşi ce-şi
poartă paltoanele curate şi dichisite, copii roşii în obaji ce aleargă în ninsoare printre
brazii împodobiţi, râsetele lor invadând micuţul oraş, bătrânei ţinundu-se de mână pentru
o ultimă vizită în magazine înaintea sosirii acelei clipe minunate, în care toată familia
este stransă la masă, în lumina plăpânda a lumănărilor, zicând rugăciunea dinaintea cinei.
Pentru mulţi este seara aşteptată înca de anul trecut, cu focul aprins în şemineul
de piatră şi cu momentul deschiderii cadourilor. In plină noapte, departe de locul în care
orice colindă îţi deschide sufletul, la marginea oraşului, o lumină pe stinse izbuteşte să
îndure crivăţul de afară. Casa veche din caramidă, ascunsă sub crengile unui nuc bătrân şi
scorburos, tapetată cu ziare în locul în care ar trebui să fie geamurile, geme în frig şi
singurătate. Scările negre şi masive, spijinite în partea dreaptă de o balustradă înghetată,
duc în faţa unei uşi de stejar chinuită de ploaie şi amintiri, de care atârnă o clanţă bătrână
de alamă. Uşa se deschide cu un scârţâit lung şi grav. Prin crăpătură se desluşesc ochii
rotunzi şi negri ai lui Matei. Tiptil intră în holul casei şi ridicându-se pe vârfuri priveşte
pe geamul uşii ce dă în camera mare. La lumina unei lampe de petrol mama îl spală pe
tata pregătindu-l de Crăciun, după care îl îmbracă într-o pereche de pantaloni cârpiţi şi
subţiri, pregătindu-l de culcare. Deşi o femeie puternică, mama a renunţat la a mai ţese la
fabrica din oraş pentru a avea grijă de tata, rănit în război. A fost împuşcat în cap de un
neamţ, dar a supravieţuit, acum trâind într-o lume a lui. El rămânând bolnav, şi mama
îngrijindu-l în speranţa că îşi va reveni, nimeni nu s-a mai ocupat de casă sau de bani.
Medicamentele, mancarea puţină, apa potabilă, rechizitele lui Matei, cu timpul s-au
împuţinat, fiind nevoiţi să îşi vândă până şi ultima junincă din grajd pentru a nu-şi petrece
noaptea de Crăciun în stradă.
Printre umbrele holului mama descifrează ochii negri de copil. Zâmbind
aleargă către el şi îl prinde in braţe, strângându-l cu drag la piept. Ii cuprinde feţişoara
rece ca şi gheaţa între palme, îl pupă pe frunte ţi pe ochi, şi oftând zice :
-Curând, dragul meu ! Curând ! Nu uita să speri ! Intr-o zi vom putea şi noi
să punem o cină decentă pe masă, să uităm că în orice zi putem fi daţi afară în stradă, şi
într-o zi mama îţi va lua ghetuţele care îţi plac şi pe care ţi le-a promis ! Curând !
-Ştiu mami !
Un oftat venit din adâncul sufletului cuprinde trupul mamei. Ştia că îl minte.
Dar vroia ca măcar el să spere că va fi bine. E prea fraged pentru a întelege tot ce se
petrece şi prea tânăr pentru a supravieţui singur printre străini.
Doamna Geta, vecina, îi mai ajuta cu ce putea, mai ales cand îl vedea pe Matei
abătut şi trist. Dar saraca a murit, şi singurul lor ajutor s-a dus odată cu ea. O dâră de
lacrimi mai calde ca o flacără se prelinge pe faţa osoasă a mamei. Ochii înroşiţi de
amărăciune şi griji tremură la vederea fiului nemâncat şi obosit de atâtea dureri.
 Mama mai aranjează o dată ziarele din fereastră, înveleşte bine băiatul cu o
patură groasă din lană de oaie ţesută chiar de mâinile ei. Ii sărută fruntea rece şi apoi se
întoarce în camera soţului pentru a-şi jeli amarul.
Luminiţa lămpii uşor uşor se stinge şi începe să fumege. Cuprins de întuneric
Matei se încolăceşte în jurul păturii şi priveşte însetat peretele văruit al camerei. Strânge
pătura între dinţi începând să plângă. Nu de frică. Nu că e singur în pustietatea camerei.
Ci că îi dor de vremea când tatăl lui era sanatos şi muncea, şi aveau animale şi orătănii, şi
mama era la fabrică şi ţesea pături şi tot timpul când venea acasă îi aducea ceva. Ba turtă
dulce, ba o ciocolată. Si masa era mereu plină cu de-ale gurii. Ciorbe şi fripturi şi
cozonac şi jumări. Şi acele cadouri cu funda roşie sub brăduleţul din colţul camerei,
aprins de luminiţe roşii şi globuri sclipitoare şi îngeraşi care atârnau pe vârfurile
crengilor. Şi de fiecare dată, în ajunul Crăciunului el punea steaua cea mare şi argintie în
vârful bradului apoi se retragea lângă şemineu în braţele deschise ale mamei, spunându-i
poveşti despre zâne şi spiriduşi şi reni şi feţi frumoşi şi…toate astea au trecut.
Braduleţul ăi acum trei rămurele de brad într-o vază albastră. Globurile şi
îngeraşii stau ascunşi într-o cutie prăfuită din dulap. Nu mai îi ca înainte. Imaginea tatălui
pe câmpul de luptă, îi vine mereu în minte înainte de a adormi. Ce bine era dacă nu
mergea ! Ar fi fost acum cu el la colindat pe la muşterii primind prăjituri şi dulciuri, iar el
ar fi alături de familie şi mama nu ar mai plânge.
Strângând tot mai tare pătura între dinţi, Matei parcă se şi vede peste caţiva
ani rămânând singur pe sub podul mare al oraşului, singur şi al nimănui. Nu ! Mama nu
ar lasa asta să se întâmple ! Dar şi ea este chinuită de griji şi de amintiri şi de tristeţea de
a-şi vedea soţul muribund şi copilul mereu înfometat. Dintr-o dată Matei aude în minte
sunetul de puşcă care a adus la această situaţie. Extenuat lasă pătura şi adoarme.
Luna se arată tot mai ascunsă în mantaua de nori. Vântul se înteţeşte.
Copacii se clatină ca şi cum şi-ar apleca capul în faţa stăpânului. Ninsoarea mai aprigă ca
niciodată acoperă străzile pustii. Casele oamenilor rasună a colinde şi vin fiert. E noaptea
de Crăciun.
Dupa ce a dormit în frig şi coşmaruri, Matei se simte mângâiat de caldură.
Aude focul din şemineu cum trozneşte lemnele, um miros dulce de brad îi gâdilă nările,
iar ochii îi sunt atinşi de lumină. Somnoros îşi deschide un ochi, deranjat de lumina de
afară. O dimineaţă frumoasă de decembrie ce îşi trimite razele prin geamul camerei.
Nervos, strâmbând din nas, îşi zice :
- Iar visez ! Mai deschide o dată ochii şi întradevăr ziarele de la fereastră
au dispărut. Se ridică in fund şi se vede învelit cu o patură albă şi groasă şi moale, şi
îmbrăcat într-o pereche de pijamale albe cu zurgălăi roşii. Un glas de cocoş dă tonul
trezirii. Iar sunetul de topor se aude din curte. Se da jos din pat şi intră în camera
părinţilor. Patul gol. ‘S-a întâmplat ceva ?’, îşi zice. In colţul camerei, după cum era
obiceiul, un brad enorm şi împodobit îl atrage cu luminiţele pornite. Ochii îi zâmbesc şi
zăreşte steaua cea mare aşezată lângă să o pună în vârful bradului. Se chinuie să ajungă şi
nu izbuteşte. Merge în bucătărie după un scaun, neobservând masa plină cu bucate şi
cozonac. Incearcă din nou. Insă în zadar. Uşa casei se deschide. Şi paşi gravi se apropie.
Inima începe să îi bată şi simte un fior pe şira spinării. Paşii se opresc în spatele lui.
- Stai fiule să te ajut ! Recunoscând vocea se întoarce şi scăpând steaua
din mână izbucneşte în plâns, îmbrăţişându-şi bătrânul tată. Tata îl ridică în braţe şi îl
strânge la piept, ca şi cum nu l-ar fi văzut de ani. Ii săruta funtea şi îl ajută să pună steaua
în vârful bradului. De după colţ, cu un zâmbet cum numai ea ştie, şi cu ochii cristalini,
mama aduce un cadou împachetat într-o hârtie sclipitoare şi tot numai fundiţe roşii.
Nerăbdător şi cu ochii încă înlăcrimaţi Matei îl deschide. Inima îi tresaltă. Ghetuţele cele
maronii mult visate şi un nou palton de iarnă. Işi cuprinde disperat părinţii cu amândouă
mâinile, plângând şi suspinând, rugându-se să nu fie vis şi să nu se mai termine. Nu a fost
vis. S-a convis singur, dupa ce s-a pişcat pentu a vedea dacă e treaz şi dupa ce a mâncat
până ce a fost sătul. Apoi seara, împreună cu mama şi cu tata, iese pentru prima dată în
oraş de Crăciun, după război.
Mândru de ghetele cele noi, îmbujorat la faţă, şi cu un zâmbet dulce şi
jovial, în sfârşit simte că tot ceea ce a fost rău a trecut. Nu a crezut în miracole, nu a
crezut că ceva s-ar putea întâmpla bine, a sperat şi şi-a pierdut speranţa, pentru ca în final
să vadă cu proprii săi ochi negrii, că miracolele de Crăciun există.