1

Povestirea Puiul face parte din volumul În lumea dreptăţii (1906), apărut în colecţia
Povestind copiilor, şi conţine povestiri şi schiţe având ca temă lumea copiilor, a animalelor
şi a păsărilor. Ioan Al. Brătescu-Voineşti este un povestitor sentimental, mişcat de dramele
umane, de viaţa măruntă, lipsită de orizont şi perspective. Marcat de orientarea
poporanistă, personajul prozelor sale va fi fiinţa neînsemnată, fără apărare sau neînţelesul
şi inadaptatul.

Sociologic, opera sa este populată de slujbaşi umili, copii săraci, bătrâni maniaci, boieri
scăpătaţi, cu toţii stârnind compasiunea şi înţelegerea. Învinşi în viaţa socială, ei vor fi
purtătorii mesajului moral al autorului prin onestitatea, distincţia şi delicateţea lor. Aceleaşi
convingeri regăsim şi în prozele despre micile vieţuitoare, o modalitate pentru autor de a
exprima indirect refuzul prezentului social. Unele povestiri şi schiţe sunt adevărate fabule
deghizate prin transpunerea psihologiei umane într-o istorie animalieră (Bietul Trie,
Privighetoarea, Moartea lui Castor etc.).
Puiul, văzută şi ca o veritabilă fabulă cu morala antepusă - datorită moto-ului „Sandi, să
asculţi pe mămica!” - redă povestea tragică a puiului care ispăşeşte prin moarte curiozitatea
şi neastâmpărul. A fost văzut ca un dublu prototip: cel al copilului neascultător, cât şi al
omului mai puţin înzestrat, pe care societatea şi viaţa îl elimină. Titlul şi moto-ul trimit
amândouă la registrul uman, „puiul” fiind o formulă de alint, în limbajul mamelor, din aceeaşi
sferă cu expresiile „a-şi lua zborul”, „a se desprinde de cuib”, „a ieşi de sub aripa mamei”, „a
i se frânge zborul”; cum şi despre mamă se spune că „se comportă precum o cloşcă”.
Povestirea începe cu un peisaj de primăvară, în care o prepeliţă care îşi construieşte cuibul
după trei săptămâni din „ouăle mici ca nişte cofeturi au ieşit nişte pui drăguţi... Îmbrăcaţi în
puf galben... parcă erau şapte gogoşi de mătase”. Prepeliţa le aduce mâncare şi puii fiind
ascultători şi cuminţi asemenea unor copii - neştiind încă să zboare - veneau imediat la
chemarea prepeliţei, într-o zi, o întâmplare neobişnuită tulbură viaţa prepeliţei şi puilor ei:
ţăranii au venit să secere grâul şi puiul cel mare, neascultând chemarea prepeliţei, este
prins de un flăcău sub căciulă. Când scapă, doar datorită unui bătrân milos, fuge speriat la
prepeliţă, care îl dojeneşte cu blândeţea specifică mamei: „Vezi ce va să zică să nu mă
asculţi?... eşti mic, să nu ieşi niciodată din vorba mea, că poţi să păţeşti şi mai rău”.

Prepeliţa îi învaţă să zboare, pregătindu-i pentru marea călătorie ce-i aşteaptă când o trece
vara. Dar o întâmplare tristă le tulbură toată liniştea şi bucuria lor. Într-o zi de august, a venit
un vânător. Prepeliţa a înţeles primejdia şi le-a poruncit să se pună jos, lipiţi cu pământul.
Spre a-şi feri puii de primejdie, ea s-a prefăcut rănită, zburând ras cu pământul la doi paşi
de botul câinelui, pentru ca vânătorul să nu poată trage, de frică să nu-şi împuşte câinele.
Nesocotind sfatul mamei, puiul cel mare, în loc să stea nemişcat, la fel ca fraţii lui, a zburat.
Vânătorul l-a auzit, a tras şi alicea i-a atins aripa şi l-a rănit.
Ioan Al. Brătescu-Voineşti
Prepeliţa l-a găsit acolo în lăstar şi a înţeles că puiul e pierdut, dar şi-a ascuns durerea.
Finalul este sfâşietor: în sufletul prepeliţei se dă o luptă aprigă, dar, pană la urmă, pentru că
zilele erau tot mai mici şi mai înnourate, a început să cadă şi bruma, a luat marea hotărâre:
a preferat să sacrifice doar unul, şi, fără a mai privi înapoi, a zburat cu puii sănătoşi spre
ţările calde.

Prepeliţa îşi creşte puii în legea speciei, pregătindu-i pentru o viaţă pe propriile lor picioare.
Puiul cel mare, ca şi iedul cel mare al caprei, are veleităţi de lider şi nu învaţă ce trebuie din
lecţia mamei, cum nu învaţă nici din cea a vieţii. Experienţa anterioară, care i-a arătat că,
ignorând regulile, îşi poate pierde viaţa, nu este luată în serios, aşa că, în logica naraţiunii,
destinul său tragic devine obligatoriu pentru ilustrarea unei teze morale ce mizează pe
sublinierea efectelor neascultării de părinţi. Din acest punct de vedere, oricât de
impresionabil ar fi, cititorul trebuie să recunoască că puiul îşi merită soarta, iar atitudinea
mamei care ar fi vrut să se rupă în două rămâne ireproşabilă.
Florica Bodiştean remarcă faptul că povestirea poate fi citită şi dintr-o altă perspectivă, şi
atunci mesajul ei se complică până într-atât, încât el va rămâne oricând deschis: „textul ne
permite să vedem în puiul cel mare pe individul mai puţin adaptat la viaţă, care, fie din
teribilism, fie din lipsa instinctului de conservare pe care ceilalţi, mai puternici, îl au din plin,
ajunge un infirm, dependent de alţii”. Scena care ne poate dezvălui mobilurile gestului său:
surprinşi în mirişte de sosirea vânătorului, prepeliţa le cere puilor să stea nemişcaţi, lipiţi cu
pământul, căci care zboară e pierdut, în timp ce ea face o diversiunea, atrăgând atenţia
asupra ei.
„- Nu va mişcaţi, le şopteşte prepeliţa si se strecoară binişor mai departe.

Câinele păşeşte încet după ea. Se apropie grăbit şi vânătorul. Uite-l: piciorul lui e acum aşa
de aproape de ei, încât văd cum i se urcă o furnică pe carâmbul cizmei. Vai! cum le bate
inima. După câteva clipe, prepeliţa zboară ras cu pământul, la doi paşi de la botul câinelui,
care o urmăreşte; vânătorul se depărtează strigând: „înapoi! înapoi!” Nu poate trage, de
frică să nu-şi împuşte câinele; dar prepeliţa se preface aşa de bine că e rănită, încât câinele
vrea cu orice preţ s-o prindă; iar când socoteşte ea ca e în afară de bătaia puştii, zboară
repede spre lăstar”.

Această atmosferă de tensiune, datorată vecinătăţii pericolului, pare să fi fost insuportabilă

pentru puiul cel mare, mai slab de înger, singurul care nu-şi poate controla stăpânirea de
sine şi explodează. Din această perspectivă, gestul său nu survine din pornirea de
insubordonare, ci doar din neputinţă. El nu rezistă încercărilor vieţii, e mai puţin dotat, mai
slab, mai expus. Iar drama sa se naşte din aceea că ajunge să realizeze că astfel de indivizi
nu au ce căuta în lume, căci până şi fiinţele cele mai apropiate, mama în speţă, se dezic de
ei, supuse instinctului de conservare care îi împinge să meargă înainte, chiar călcând peste
cadavre.

Florica Bodiştean vede aici două perspective: cea a prepeliţei, pentru care drama puiului
este consecinţa propriilor greşeli; şi a doua, a puiului, care, poate, s-a purtat aşa pentru că
n-a putu altfel. Oricâte justificări ar avea prepeliţa de a-şi însoţi puii sănătoşi, pentru cel
sortit morţii, ea nu mai este mamă. Rana morală pe care o trăieşte puiul abandonat este
mult mai cumplită decât rana fizică, iar povestea lui devine nu doar impresionantă, ci
cutremurătoare.

Opera depăşeşte astfel intenţiile creatorului, prin deschiderea ei către o morală socială,
deasupra celei individuale. A rămâne în urma celorlalţi, la marginea lăstarului, a încerca,
rănit fiind, fie dintr-un accident, fie din neputinţă, fie chiar din propria greşeală, să te târăşti
după cei puternici şi a rămâne cu ochii aţintiţi în zarea pustie este la urma urmei un tragic
aspect social, generat de indiferenţa oamenilor - vânători, părinţi, semeni - faţă de cei slabi,
neajutoraţi, împovărători. Singurătatea în care moare puiul de prepeliţă cu degetele
împreunate ca pentru închinăciune este singurătatea absolută, comparabilă doar cu
singurătatea fetiţei cu chibriturile, un alt marginalizat, o altă victimă a indiferenţei.
Proiectarea acţiunii pe fundalul anotimpurilor permite stabilirea echivalenţelor simbolice:
primăvara-naştere, vara-creştere, toamna-maturizare, iarna-moarte. Valoarea instructiv-
educativă a povestirii reliefată foarte bine în motto: „Sandi, să asculţi pe mămica!” constă
tocmai în avertismentul pe care autorul vrea să-l dea în legătură cu consecinţele care
decurg din neascultare, din nesocotinţa sfaturilor pe care părinţii le dau cu atâta dragoste
copiilor, iar consecinţele refuzului sunt de cele mai multe ori iremediabile.

Povestirea “Puiul”, scrisa de Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti, face parte din volumul “In
lumea dreptatii” (1906). Actiunea se desfasoara de-a lungul catorva luni - din primavara pana la
sosirea iernii -, in preajma unui lastar, intr-un lan de grau si, mai tarziu, intr-un lan de porumb.
 
 
Ideile principale care se desprind din aceasta naratiune sunt urmatoarele:
1.      Prepelita intoarsa din tarile calde are sapte pui, pe care ii ingrijeste cu dragoste.
2.      Puiul cel mare, neascultator, a fost prins de un flacau si eliberat.
3.      Cu timpul, mama a inceput sa-si invete puii sa zboare.
4.      Un vanator primejduieste viata puilor si prepelita il indeparteaza.
5.      Puiul cel mare este ranit la o aripa.
6.      Prepelita isi da seama ca puiul cel mare este pierdut.
7.      Vremea se raceste, iar puiul sufera din cauza ranii.
8.      Prepelita se hotaraste sa-si salveze puii sanatosi de frigul iernii apropiate.
9.      La marginea lastarului, puiul ranit moare.
  
Imaginatia scriitorului creeaza intamplari in care viata puiului de prepelita se aseamana cu aceea
a unui copil. Puiul trimite astfel si la puiul de om. De asemenea, scriitorul isi exprima gandurile
in legatura cu necazurile pe care le pot avea copiii care nu-si asculta parintii. Tot ceea ce se
intampla puiului neascultator, provocandu-i, pana la urma, moartea, spune celor mici prin
cuvintele prepelitei: “Sa nu iesi niciodata din vorba mea, ca poti sa patesti rau”. Cu alte cuvinte:
“Sandi, sa asculti pe mamica!”. E o invatatura demna de luat in seama. Se vede, astfel, ca
povestirea imbraca o haina alegorica.
Prepelita este simbolul mamei adevarate, insumand toate atributele unui asemenea destin:
harnicie, blandete, iubire, grija, spirit de sacrificiu, umanitate, capacitate de decizie in momentele
cruciale ale vietii, etc.
 
 
Scriitorul Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti a observat in aceasta opera literara viata pasarilor
calatoare, povestind cateva intamplari din viata unei prepelite si a puilor ei. Se stie ca ele pleaca
toamna in tarile calde si se introc primavara, cand, isi cladesc cuiburi, fac oua pe care le clocesc,
scot pui pe care ii ingrijesc cu devotament, ii hranesc, ii invata sa zboare. Apoi, impreuna, parinti
si copii isi iau zborul spre tinuturi mai calde, alungati de frigul iernii.  

3
Comentariu la povestirea "Puiul" scrisă de prozatorul român Ioan Alexandru Brătescu-Voinesti.
Comentariu de o pagină word la povestea "Puiul" în care autorul ne povestește despre o prepeliță
moartă de obeseală care se întorcea din Africa. Prepelița a aterizat într-un lan de grâu verde și după
ce s-a odihnit câteva zile, a început să-și adune bețișoare, paie și fire de șân și și-a făcut cuibul pe un
mușuroi.
Comentariu "Puiul" de Ioan Alexandru Brătescu-Voinesti
O bună parte din creaţia lui I. Al. Brătescu-Voinesti prezintă valori didactice deosebite,  în povestiri
ca Privighetoarea, Puiul. Autorul antropomorfizează natura sau surprinde anumite aspecte ale 
relaţiilor dintre om si natură,  aspecte  care  dobândesc semnificat profunde.

Semnificaţii. Structură
Tema povestirii Puiul este naivitatea, curiozitatea, neastâmpărul co¬pilăriei, iar ideea este
necesitatea de a se înţelege şi folosi experienţa de viaţă a părinţilor, respectarea poveţelor acestora,
cuprinsă în motto-ul : „Sandi, să asculţi pe mămica".
La început, viaţa prepeliţei şi a puilor ei se desfăşoară liniştit, iar autorul foloseşte miniaturalul,
graţiosul, interjecţia onomatopeică, pentru a ne introduce în acel mic univers: „Prepeliţa prindea câte
o furnică ori câte o lăcustă, le-o firimiţea în bucăţele mici, si ei, pic ! pic ! pic !, cu cioculeţele lor, o
mâncau numaidecât." Chemarea cea ascultată a mamei era „pitpalac !".
Puiul cel mai mare, din dorinţa de a cunoaşte repede totul, nu ţine seama de sfatul mamei de a sta
ascuns, şi este prins, la început, de un secerător, dar e eliberat, apoi însă este împuşcat într-o aripă de
un vânător. Viaţa familiei începe astfel să fie zbuciumată. Mama îşi continuă exerciţiile de zbor cu
puii sănătoşi; dar sufletul ei se frământă dureros, pentru a găsi o soluţie : „în inima bietei prepeliţe era
o luptă sfâşietoare. Ar fi vrut să se rupă în două : jumătate să plece cu copiii sănătoşi, care sufereau
de frigul toamnei înaintate, iar jumătate să rămâie cu puiul schilod, care se agăţa cu disperare.
Suflarea duşmănoasă a crivăţului, pornită fără veste într-o zi a hotărât-o. Decât să-i moară toţi puii,
mai bine numai unul — si fără să se uite înapoi, ca să nu-i slăbească hotărârea, a zburat cu puii
zdraveni, pe când ăl rănit striga cu deznădejde : — Nu mă lăsaţi ! Nu mă lăsaţi !"

ntensitatea trăirilor are puternice valenţe educative pentru cei mici; exemplele alegorice sunt
ilustrative.
Naraţiunea are un singur plan al desfăşurării faptelor, dar deter¬minat de schimbarea anotimpurilor
în durata anului, surprinzându-se astfel anumite elemente specifice; deci drama prepeliţei si a puiului
ei se prezintă pe fundalul general al anotimpurilor :
• Primăvara:
- sosirea prepeliţei;
- construirea cuibului;
- clocitul şi scoaterea puişorilor;

• Vara:
- creşterea puilor;
- prinderea şi eliberarea puiului cel mare;

• Toamna:
- exerciţii de zbor pentru plecare;
- sosirea vânătorului şi rănirea puiului;
- zbuciumul;
- plecarea;

• Iarna:
- moartea puiului

Deci: naştere (primăvara), creştere (vara), maturizare (toamna), moarte (iarna).

Moartea va învinge însă numai în cazul unui singur pui : „La marginea lăstarului, un pui de
prepeliţă,   cu aripa ruptă, sta zgribulit de frig. După durerile grozave de până adineauri, urmează
acum o picoteală plăcută. Prin mintea lui fulgera crâmpeie de vedenii. . . mirişte .. . un carâmb de
cizmă pe, care  se  urcă o  furnică . . .  aripa caldă a mamei. Se  clatină într-o  parte  si într-alta,  şi
pică mort,  cu  degetele  ghearei împreunate ca pentru închinăciune." Pentru ceilalţi pui, timpul
continuă, încadrându-se în viitoare ano-timpuri.
Procedeul esenţial folosit de autor este personificarea.
Alexandru Brătescu-Voinesti se vădeşte un mare iubitor al naturii, şi doreşte ca omul să o
ocrotească, dar constată că în multe cazuri acesta distruge echilibrul, armonia. Realitatea aceasta a
relaţiilor dintre om şi natură insuflă povestirii o stăpânită mâhnire.