Pe urmele mamei...

Totul începe să se stingă, zilele trec tot mai greu, nimic nu

mai e la fel după pierderea mamei sale. Acum e singur pe lume,
fără nicio aripă care să-l protejeze. Izolat, în micuța și
dărăpănata căsuță plină cu amintiri. Nici măcar nu știe cum s-a
întâmplat, tot ce-și amintește este chipul mamei sale întins pe
podeaua rece, fără suflare, din camera subsolului. Astfel, își
petrece anii tinereții la mormântul femeii, aducându-i mușcate,
flori pe care în vremurile bune le proteja cu orice preț.
Încerca din răsputeri să uite, măcar pentru o clipă, dar în
zadar. O voia înapoi, avea nevoie de ea, era în stare să faca orice
pentru a da timpul înapoi, pentru a-i simți îmbrățișarea ei odată
caldă. Era nevoit să meargă în camera care îl bântuia de atâta
timp. Chiar dacă asta însemna să încalce promisiunea făcută
ei: ,,Promit, mamă, nu voi călca pragul acelei uși niciodată!”.
Dar a făcut-o.
Se afla în fața ei, în fața ușii cu mușcata pictată chiar de el
la vârsta de trei ani. Un vârtej de amintiri îi străbate mintea,
începând să amețească. Totuși, iși ia inima în dinți și o deschide.
Mirosul sufocant de ierburi și condimente amestecat cu
parfumul pătrunzător al mamei lui îi cuprinde nările. Camera era
de dimensiuni mici, îmbrățișată de flori multicolore. Sticluțele
cu mirodenii și elixire, înconjurate de pene și oase miniaturale
ofereau o senzație sinistră. Cotrobăind își observă umbra
întorcându-se în partea opusă. Speriat, dă cu mâna peste o vază
plină cu mușcate roșii. Terifiat, încearcă să fugă, dar picioarele
parcă îi erau înfipte în podea. Umbra luă forma unui omuleț cu o
 coadă lungă și copite. Îi face semn băiatului spre mușcatele
răsturnate, iar apoi îi întinde mâna. Fiind nedumerit, le adună de
pe jos și i le oferă, dar umbra îl apucă de încheietură, trăgându-l
într-un loc întunecat, fără pic de lumină. Cu toate acestea,
sentimentul fricii îi dispăru instantaneu. Dintr-o dată, simte o
mână pe umărul său, întorcându-se într-o clipită. Era scumpa lui
mamă. Stătea în fața lui, îmbrăcată într-o rochie albă de mătase,
cu părul împletit, mai frumoasă și pură ca niciodată. Lacrimi au
început a curge pe fețele amândurora, băiețelul cufundându-se în
brațele ei, căzând într-un somn adânc.
Ochii i se deschid și observă că se află din nou în camera
de la subsol. Cuprins de furie și dezamăgire începe să dea cu
pumnii în pereții plini de umbre, până când îi sângerează și
trupul îi cade exact în locul în care mama sa și-a găsit locul de
veci.
-Nu e problema mea că oamenii îmi dăruiesc sufletele lor,
se aude o ultimă voce.