META POVEŞTI

Le-am numit „Meta poveşti” fiindcă se bazează pe ideea de schimbare/transformare a

unor teme cunoscute cu ajutorul a două instrumente literare pe care le recomand
copiilor şi profesorilor deopotrivă:
♦ intertextualitatea - prezenţa unui text în altul prin citat, parodie, aluzie etc.
♦ hipertextualitate - texte derivate din texte preexistente prin transformare ori
imitaţie;

Un drum atât de ușor

de Mircea Cărbunaru

Jack se lăsă pe vine, sprijinindu-și coatele pe genunchi și contemplă, cu privire goală,

resturile arse ale mașinăriei construită de el. O terminase cu două nopți în urmă dar, ca și în alte
rânduri, luase foc înainte de a se ridica spre cer. De data asta avusese noroc, cu toate că flăcările
mistuiseră în numai câteva clipe cochilia din lemn de deasupra mașinăriei sale infernale... Nu
își mai aducea aminte cum ajunsese afară, fugind speriat pe câmp, cu părul, sprâncenele și pielea
de pe mâini pârlite de flăcări.
Acum privea înciudat la mormanul de fiare răsucite și resturi de lemn înnegrite de pârjol.
Toată munca sa de o lună de zile o trântise acolo, în mijlocul hambarului, alături de
visele sale care așteptau flămânde un alt efort de voință din parte-i, pentru ca ele să capete în
sfârșit viață și să îl ducă spre acea posibilă destinație la care băiatul se gândea zi și noapte: Luna,
Luna, Luna... Față de astrul nopții simțea o atracție irezistibilă și când cădea seara îl cotropea
dorința să o privească, să o admire, să măsoare cu ochii larg deschiși lumina ei diafană care
înnobila întreaga boltă cerească.
Ieși afară și se trânti în iarbă, cu fața către cer, rumegând în sine eșecurile, disperarea
dar și amintirile dureroase ale anilor de dispreț din partea celor care nu îl înțelegeau.
Nu, de această dată Jack nu avea să mai urmeze același drum fără sorți de izbândă.
Vecinii nu aveau să mai râdă de el arătându-l cu degetul de câte ori ieșea pe drumul prăfuit din
fața casei. Nu avea să mai fie umilit și chiar amenințat de sătenii speriați la vederea flăcărilor
șuierătoare scoase de mașinăriile sale infernale care nu se desprindeau niciodată de Pământ. Eh,
de-ar fi știut că drumul era ușor, atât de ușor...
 Speranța i-o dăduse o doamnă care îi bătuse de dimineață în poartă. Nu-i știa numele
dar femeia îi strecurase în palmă cinci boabe magice de fasole, șoptindu-i la ureche cum să
procedeze cu ele.
Jack le îngropase cu grijă în fața casei, le udase iar acum privea cum, din țarână, tulpini
puternice se împletesc spre cer și cresc și tot cresc, până la Lună, până la stele sau poate și mai
departe?
 Un nou cămin

de Mircea CĂRBUNARU

- Tristă poveste mămico. Să-i omoare copiii..., se plânse cel mic.

- Dar nu ai văzut dragule că s-a răzbunat pe ucigaş aruncându-l în groapa cu foc? }i pe
deasupra, cel mic şi isteţ, aşa ca tine, a scăpat şi va rămâne cu mămica lui - a încercat să-l
liniştească mamă-sa.
- Tot nu-mi place să ştiu că cineva mănâncă...
- Lasă puiule, nu te mai gândi la asta, mai bine dormi. Mâine o să ajungem pe planeta
aia mititică şi albastră pe care ţi-am arătat-o. Acolo ne vom face o căsuţă drăguţă, cu multă
verdeaţă împrejur şi poate că nu o să ne mai gonească nimeni... aşa că dormi, să fii odihnit.
Privindu-l, cu lacrimi în ochi, maică-sa îl scărpină drăgăstos între corniţe, stinse lumina
şi părăsi încăperea visând cu ochii deschişi la vremurile mai bune care aveau să vină.
 Tocmai răsare Luna

de Mircea Cărbunaru

Fata ardea de nerăbdare să iasă din casă. Tatăl vitreg o pedepsea din te-miri-ce sau îi
căuta nod în papură, supunând-o la penitențe îndelungate și nemeritate. Cel mai adesea o
închidea în camera ei micuță, cu podeaua acoperită de un covor ros pe la margini iar ca mobilier
avea doar un pat strâmt şi tare ce scârțâia din toate încheieturile. Îi aducea de mâncare doar o
dată pe zi, un boț de pâine și o bucată de brânză de capră urât mirositoare. Singurele ei prietene
erau câteva păpuși diforme din cârpă care îi însoțeau singurătatea ori câte ori tatăl vitreg se
supăra și îi zăvora ușa. Nu se mai aștepta la nimic bun din partea lui mai ales de când buna ei
mamă se prăpădise dar avusese grijă să îi lase casa, prin înscris de la notar.
De dimineață îi spusese, însă, cu un zâmbet mieros, că i-ar plăcea să i-o prezinte pe
maică-sa, bătrâna. Părea binevoitor. Fata nu îl crezuse atât de dispus la împăcare dar decât să
stea închisă... Înghiți în sec şi tăcu la fel cum făcuse atunci când el îi trântise pe pat hainele
pentru drum. Erau o rochie cu aspect stupid, roșu aprins, ciorăpei roșii, bonețică roșie și pantofi
lăcuiți, de aceeași culoare.
Îi pusese în mână un coșuleț de nuiele ciugulit de carii, plin cu mâncare dar acoperit cu
un prosop alb, curat, precizându-i și destinația din două vorbe spuse apăsat: "Pentru bunica!".
Ca și cum ar fi vrut să o vadă plecată cât mai repede, deschise ușa larg, reamintindu-i: "Când
cărarea din pădure se bifurcă, o faci la dreapta", apoi buf cu ușa, după ce o împinsese din spate
să iasă afară.
Îi dăduse voie să plece cu doar trei ceasuri înainte de apus, știind prea bine că avea să o
prindă noaptea pe drum. La fel de bine știa că la întoarcere avea să fie pedepsită din nou. Ce
conta ?... Avea la dispoziție timp ca, pe lumină, să se joace şi să se bucure de puţină libertate...
În pădure alergă după o veveriță care, speriată, se cațără și se făcu nevăzută într-un
copac, apoi lăsă jos coșul de nuiele și adună câteva flori galbene, încercând să ademenească cu
mirosul lor dulceag un fluture viu colorat și săltăreț. "O desfătare", își spunea neîncetat în gând.
Dintr-odată, zări bifurcația cu pricina și o făcu la dreapta. Soarele alunecase după perdeaua de
copaci, iar o răcoare plăcută se coborâse peste drumul îngust şi șerpuit. Umbre, din ce în ce mai
adânci şi mai apropiate, se așterneau pe sub bolțile de frunze, semn că întunericul urma să
coboare neîntârziat.
Un ușor frison de teamă o străbătu atunci când se gândi că ar putea să rătăcească drumul.
Mări pasul, urmărind cu privirea pantofii săi roșii care îşi croiau drum prin frunzele căzute pe
cărare. Din ce în ce mai neliniștită zări, în sfârșit, prin aerul întunecat, cum poteca se deschide
într-un luminiș în mijlocul căruia zăcea stingheră o căsuța din bârne de lemn. "Oricum ar fi
bătrâna, rămân aici peste noapte" - gândi hotărâtă fata. Ultimii pași până la ușa cabanei îi făcu
aproape alergând și răsuflă ușurată când bătu în scândura crăpată de deasupra clanței. Într-un
târziu ușa se deschise și în cadrul ei apăru o bătrână înaltă, încă în putere, cu părul strâns în coc.
Faţa i se lumină pentru o clipă la vederea fetiței în roșu. O pofti înăuntru fără să o întrebe nimic.
Camera părea mai spațioasă decât o arăta căsuța privită de afară, în rest, o masă, scaune,
câteva rafturi, toate vechi, cu lemnul înegrit de fum, probabil de la soba în care pâlpâiau flăcări
portocalii, sub o plită pe care se găsea un ceaun în care bolborosea apa.
Fata dădu să se prezinte, dar bătrâna nu o lăsă. "Știu cine ești", îi tăiase vorba agitând
un deget lung şi noduros prin aer, apoi apoi îi arătă scaun pe care trebuia să ia loc.
"Cam țâfnoasă baba", gândi mirată de urâciunea bătrânei. Deodată se simţi puţin
ruşinată de gândul ei şi probabil că maică-sa ar fi certat-o dacă ar fi rostit aceste cuvinte, cu
voce tare, în faţa unei persoane în vârstă.
După ce se foi neliniștită pe scaun, fetița gândi că este de datoria ei să înceapă discuția:
"Tatăl meu vitreg nu mi-a vorbit prea mult despre dumneavoastră, mi-ar plăcea să vă
cunosc mai bine", rosti timid, înghițind în sec.
Bătrâna, la fel de arțăgoasă, de parcă toți demonii fuseseră arvuniţi numai pentru sufletul
ei, îi răspunse răstit:
"Ce vrei să mai știi? " și continuă să-și facă de lucru cu vătraiul în jarul din sobă.
"De ce locuiți atât de singură?" îndrăzni fata, urmărind cu privirea spatele gheboșat al
bătrânei care încă nu catadicsea să se întoarcă şi să îi vorbească. Răspunsul veni repede şi
neaşteptat de concis:
"Sunt bolnavă". Clar, taică-su îi semăna leit dar cu această femeie bătrâna nu se putea
vorbi. Totuși, fata încercă să îi arate puțină compasiune și continuă firul discuției, fără să mai
urmărească ceva.
"Îmi pare rău, nespus de rău... dar cum se numește boala despre care îmi vorbiţi?"
Bătrâna se opri din treabă, hârâi de câteva ori și întorcându-se cu greu către fată, rosti
înecat:
"Hly... Hly... Lykantropie, fată!"
Mirată, fata în roșu privi către față bătrânei care părea tot mai urâtă și mai diformă, timp
în care baba, hârâind din ce în ce mai rău, îi arătă fetiței către fereastră:
"Hd... Hd 'asta-ţi arde, uite mai bine... Hluuuuunaa, Ht... Htocmai a Hrr...Hrrăsărrrit!"

Aparute in ciclul Povesti adevarate din tara de vis-à-vis: Revista Anticipatia, Nr.542-543, 1997
 Înfrângerea
de Mircea Cărbunaru

— Armagedon! urlă primul cavaler. Calul alb de sub el frământă pământul în copite şi
porneşte într-o goană dementă. Spada de foc străluceşte orbitor deasupra coamei argintate a
bidiviului. Pletele cavalerului flutură în vânt, iar chipul îi apare întunecat din spatele sclipirilor
arămii ale armurii.
Alţi trei cavaleri îl urmează îndeaproape.
Unul dintre ei, cu pieptul dezgolit şi costeliv, loveşte sălbatic cu pintenii în coastele
armăsarului de culoarea paiului de grâu. În mâini ţine strâns un arc uriaş din coarne de cerb şi
din coburi răsar săgeţi de lumină, precum fulgerele pe cerul furtunilor nestăpânite de vară.
Umăr la umăr cu el, acoperit cu o pelerină neagră, al treilea cavaler struneşte un bidiviu
de culoare vânătă. Chipul său descărnat pare să rânjească precum o hârcă întoarsă de pe tărâmul
morţii. O lance hiperbolizată, cu tăişul curbat şi mânjită cu sânge negru, închegat, se înălţă
triumfătoare pe lângă oblâcul şeii.
Ultimul călăreţ, ce pare mai bătrân decât lumea, goneşte aplecat peste coama calului
roib. Prin deschizătura strâmtă de la gât a pieptarul zdrenţuit din piele, se înalţă un chip prelung,
mâncat de lepră, din care abia se mai deosebesc doi ochi strălucitori, la fel de aprinşi ca flăcările
iadului. Braţul său drept, înmănuşat în zale, roteşte o spadă lată, zdrenţuită de rugină, cu garda
lucrată din două lame ascuţite de pumnal.
În urma cumpliţilor cavaleri, nori înalţi de praf se învolburează amăgitori iar înaintea
lor, nu la mare depărtare, o întreagă armată acoperă cerul şi pământul.
— Armagedon! urlă iarăşi cavalerul din frunte şi spada sa de foc şuieră prin aer.
Pintenii însângează coastele cailor şi luptătorii duc asaltul final purtaţi de galopul
năvalnic. Apoi lovesc cu putere prima linie a oastei potrivnice. Armele călăreţilor despică
trupuri, retează aripi, frâng grumazuri lipsite de apărare. Din cărnurile diafane, sângele curge
în valuri şi înmoaie pământul, iar caii încep să se afunde tot mai adânc în clisa roşiatică.
De jur-împrejur încep să se înalţe mormane de trupuri sfârtecate. Armăsarii nechează şi
devin neputincioşi printre ele, fără a se putea clinti din loc. Fapturi albe cad necontenit din cer,
printre fulgere albastre care despică orizontul. Braţele înarmate îşi fac tot mai anevoios loc
printre munţi de trupuri însângerate.
Trâmbiţele cerului se pornesc a suna iar pământul se cutremură amarnic. Apoi spaima
coboară stăpână peste sufletele întunecaţilor cavaleri care pier încet, fără scăpare, închişi cu
şapte peceţi, sub morminte imaculate, clădite din aripi frânte de înger.

Publicat în volumul de autor „Colecţionarul şi alte povestiri stranii” – Editura UP, Bucureşti, 2022
(http://www.edituraup.ro/cumpara/colectionarul-si-alte-povestiri-stranii-mircea-carbunaru-235)
 Fantasy
Este un gen literar provenit din poveştile medievale şi mitologice. Basmul românesc se
apropie foarte mult de acest gen literar care are drept puncte de referinţă: eroul, antiteza
bine-rău, decorul antic/medieval, armele magice şi creaturile fabuloase. Sursele de
inspiraţie converg către mitologii exotice şi către istorie. Există mai multe subgenuri:
science-fantasy, heroic-fantasy, sword and sorcery, dungeons and dragons etc.

Leul de safir
de Mircea Ştefan Cărbunaru

Ceasul ce aducea furtuna se împlini la miezul zilei. Clocotul tunetelor fu resimţit adânc
până în crăpăturile de pe fundul mării iar valurile se asmuţiră asupra ţărmurilor cu stânci
ascuţite. Cum vântului împingea, urlând, apele spre adâncuri, poveştile de demult îşi încetară
somnul străvechi, deschizându-şi ochii, aşa cum era prezis.
Marea Alwaar era neliniştită însă Paladinul Albastru era pregătit. Drumul lung bătut de
spadasin îl copleşise, dar nu într-atât încât să nu-şi ducă misia la capăt. Nu avea de ales. Ştia că
ceva se va întâmpla încă de când vizitase Vechea Cetate şi încercase fără succes să-şi găsească
maestrul.
Însă cum lucrurile se mişcă, respiră şi nasc evenimente, prezenţa lui în oraş nu fusese
întâmplătoare. Poate doar circumstanţele în care urechile-i auziseră zvonuri despre câţiva
oameni misterioşi, pomeniţi drept „Treimea”. Nimeni nu ştia dacă ei se aflau în cetate sau dacă
urmăreau ceva.
Abia după câţiva ani când onorase o rugăminte a unui bătrân din portul Ulris, desluşise
cuvintele auzite în Turnul Stacojiu din Vechea Cetate:

“Când Marea cea Mare îşi va scuipa amărăciunea,

Înţeleptul şi şarpele vor cădea în adâncuri
Iar leul din safir de îşi va accepta menirea,
Tihna pierdută se va aşterne peste lucruri.”

Paladinul a înţeles ce se întâmplase cu maestrul său cât şi natura Treimii. Ei îngrijeau

de orânduiala lucrurilor care erau prorocite, cu mulţi ani înaintea împlinirii lor.
 Acum aştepta, rece, la marginea prăpastiei. Părul lung şi negru îi cădea pe umerii laţi.
Stropii reci şi săraţi ai mării îi biciuiau faţa şi îi îngreunau veşmintele. Roba safirie cu broderie
de aur şi cămaşa naramzie de sub platoşa metalică străluceau ireal prin aerul întunecat de
furtună.
Mâna sa împodobită cu giuvaiere măiestrit lucrate se aşeză grea de mânerul de abanos
al sabiei. Scoase din teacă arma cunoscută de mulţi drept Fassil, Separatoarea. Lama ei fină ca
mătasea şi ascuţită precum kirinul preţuit de toate neamurile, putea tăia adânc, atât materia
văzută cât şi cea nevăzută a tuturor lucrurilor lumeşti.
Alwaar deveni tot mai agitată. Atunci, prin spuma mării, Şar’kaal-ul rupse pelicula apei
şi se înălţă tumultuos spre cer. Trupul său lung şi alunecos se unduia în văzduh, prinzând
curenţii de aer ce-l ţineau deasupra stâncilor.
Suflul grăbit al spadasinului şi scrâşnetul tăişului armei pe solzii ca de piatră ai bestiei,
puteau fi auzite în adâncurile stăpânite de fiinţele mării şi chiar până în casele fermierilor aflate
la sute de stânjeni depărtare, dincolo de stâncile de pe ţărm. Sunetele luptei îi aduceau aminte
paladinului de forja vechiului ţinut în care a fost făurită Fassil, din metal viu, bătută pe nicovala
Caras cu ciocanul Maghral. Ascuţite şi ritmate erau loviturile ciocanului, ca muzica... dar nu
din flaut de lemn scoasă, ci din suflul foalelor, din foc şi metal.
Ca doi curenţi, unul cald şi unul rece, se ridicau şi se coborau unul peste celălalt, prinşi
într-un dans crâncen şi sălbatic. De câte ori lovea, bestia aluneca pe lama sabiei. Doar când
apucă şarpele de creasta-i osoasă şi se avântă cu el spre norii negri, atunci spadasinul reuşi să-l
dovedească, lovindu-l adânc într-un ochi. Şar’kaal-ul căzu răpus în mare. Dar cu ce preţ?...
Doar nisipul ud mai domoli căderea luptătorului. Sabia-i părea tot mai grea şi braţul îi tremurau
sub povara ei. Zdrobit, mândrul erou îşi dădu încet ultima suflare. Apoi Alwaar, marea
învolburata, se linişti şi amuţi pentru un timp, iar cerul se limpezi ca un omagiu adus de zeii din
vechime.
Trupul muritor fu luat de ape şi spada pierdută. Legenda Paladinului Albastru care l-a
înfrânt pe Şar’kaal călătoreşte încă printre muritori, perpetuându-se mereu cât va exista cineva
să îi spună povestea.

Publicat în Fanzinul ArtZONE SF Nr.1/2021

 Sub soarele deşertului
de Mircea Ştefan Cărbunaru

Le puteai auzi venind. Din depărtări, tropăitul cadenţat cutremura pământul şi nori
gălbui de nisip se ridicau spre ceruri sub greutatea paşilor lor. Călătoreau în grupuri mari încât,
dacă erai o unul din milioanele de grăunți purtați de vânt, le-ai fi văzut precum norii negri de
furtună acoperind pământul.
Erau creaturi masive şi maiestuoase, cu corpurile acoperite de pene închise la culoare,
cu picioarele groase, lungi şi noduroase precum fibrele unor arbori trecuţi prin timp şi uitaţi de
lumina soarelui. Aveau gâtul suplu dar puternic şi se termina cu un cap bombat, acoperit de
pene colorate adunate într-o creastă împunătoare. De sub ochii ageri ieşea în evidenţă ciocul
ascuțit, tare ca sânca, folosit pentru a scormoni după vietăţi mai mici şi mai puţin norocoase.
Iubeau soarele deşertului.
Creaturile alergau în turme dar nu aveau un lider ca în cazul altor seminţii, însă
trăsăturile cu care fuseseră înzestrate de natură le aduceau avantaje nenumărate, pentru că
puterea fiecărui individ stătea în puterea grupului.
În bătălii nimic nu se compara cu forţa şi avântul lor, iar iuţeala şi agilitatea erau arme
redutabile sub hamurile călăreţilor wimánieni. De aceea au fost crescute şi îmblânzite sute de
ani până când bătălia din deşertul Dor Holoth a schimbat soarta neamului Wimáni.
Povestea wimánienilor spunea că, acest mândru neam de oameni cu pielea atinsă de
soare, era printre cele mai pricepute în a lucra şi spori roadele pamântului construindu-şi
aşezările numai pe lângă puţinele surse de apă din marea de nisip. Pricepera lor de agricultori
ai pustietăţii i-a împins, aproape firesc, spre următorul pas al evoluţiei: îmblânzirea
puternicelelor bestii numite de ei Bulen’thi sau Păsări mari, în vechea limbă.
Glorioşi au fost anii în care au trăit alături de păsările înalte. Legătura dintre cele două
seminţii era una fără seamăn. Interesul wimánienilor în aprofundarea legăturilor cu
maiestuoasele creaturi venea din caracterul lor mărinimos şi din dragostea pentru fiecare fiinţă
vie care mai trăia în pustietatea aridă. Poate mai puţin pentru cele care le domoleau foamea
când zilele făr’ de număr în deşert le punea la încercare dârzenia. Acea bunătate a fost simţită
de creaturile deşertului, dar comuniunea lor avea să fie zguduită din temelii.
Dinspre răsărit o altă civilizaţie prosperă privea cu invidie la relaţia wimánienilor cu
Bulen’thi. Forța şi puterea pe care o confereau păsările îi făceau pe nomazi, în viziunea
răsăritenilor, stăpâni deplini ai deşertului, iar acest lucru nu putea fi trecut cu vederea.
Mai apoi locuitorii pustietăţii au mai păşit o treaptă în evoluţia oarecum naturală a lumii
în care trăiau, făurind arme şi luptând pentru viețile lor.
 Nu le-a fost uşor, dar Bulen’thi i-au ajutat fără să ceară nimic de la ei. Wimánienii
spuneau că nu sunt doar simple păsări. Abilităţile fizice nu erau întărite dacă în sinea lor nu
erau creaturi de o inteligenţă aparte şi care să poată recunoaşte scopurile binevoitoare sau
viclene ale celor ce se foloseau de ele. De aceea, într-una dintre confruntările de la granița
deşertului când o pasăre a fost capturată nu a putut să fie supusă. Dezamăgit de rezultate, regele
poporului răsăritean a recurs la un plan mârşăv. A adunat solomonari dornici pentru afirmare şi
avere. Aşa magia s-a strecurat în viaţa poporului Wimáni ca un şarpe sub un coş cu merinde
care încearcă de a se adăpostească de arşiţă.
Voinţa regelui străin era simplă: dacă nu putea domni asupra păsărilor, nici wimánienii
nu le puteau avea. Aşa că, sub stindardele regale, mii de soldaţi, arcaşi, lăncieri şi magi au pornit
prin deşertul Dor Holoth.
Soarele se înălţa dintre dunele de nisip. O nouă zi urma să aducă suferinţă şi cuvinte de
îmbărbătare. Trecură ceasuri de la întâia săgeata trasă, de la prima încleştare de săbii, de la
primele picături de sudoare şi până la pâraiele de sânge care urmau să ude nisipul însetat. Bătălia
a fost crâncenă. Sute au murit. Victoria le era aproape wimánienilor până când, ocultismul a
învăluit câmpul de luptă.
Câţiva magi au lovit cu toiagele pământul care s-a cutremurat stârnind sortilegii funeste
prin cuvinte de neînţeles muritorilor de rând. Nisipul începuse să se mişte la picioarele lor. O
ceaţă de grăunţi fini se ridicară spre cer împreună cu incantaţiile. Deodată, în spatele armatei
wimániene se deschise o poată de lumină, iar un vânt puternic se abătu pentru câteva clipe
asupra oştilor însângerate. Confuzia începuse să se înfiripe în mintea călareţilor deşertului
rupând rândurile şi prăvălindu-se de pe spinările păsărilor.
Soldaţii răsăriteni se retrăgeau, dar lupta nu era nici pe departe terminată. Cerul a început
să se crape şi lacrimi de foc se abătură asupra pământului lăsând gropi adânci în nisipul fin.
Pentru un moment Dor Holoth amuţi. Doar un murmur se mai putea auzi în ambele tabere.
Apoi, haosul îşi reintră în domnie. Din micile bazine de sticlă meteorică spirite de foc se ridicau
urând şi urlând.
Un călăreţ căzuse, apoi încă unul. Creaturile de foc păreau că se înalță cu fiecare viaţă
luată. Bulen’thi şi wimánienii rămaşi începură să bată în retragere, dar aşa cum animalele
mărunte care vânează se folosesc de viclenie pentru a-şi prinde prada, magii împăienjeniră
minţile călăreţilor nomazi. Dulci şi mieroase li se păreau cuvintele, iar wimáninenii se opriră
din retragere şi descălecară, cu privirile goale. Soarele căzuse sub orizont, iar noaptea se înălţă
triumfătoare.
Întunericul îi împresurară şi duhurile de foc mânară, ca nişte păstori, păsările înalte prin
poarta luminoasă. Bestiile păşeau apăsat pe întinderea de nisip învăluită în miasma
supranaturalului ca şi când ar fi ştiut că dincolo de strălucirea porţii era singura lor scăpare.
 ... De sute de ani, tropăitul Bulen’thilor nu a mai răsunt în deşertul Dor Holoth. Cei în
vârstă îşi mai amintesc, ca o imagine prăfuită dintr-un cotlon al memoriei ce nu le mai aparţine.
Deşi aflate departe, tindem să credem că păsările masive cu picioare puternice şi gâturi lungi
încă mai aleargă prin deşerturi fără nume cu speranţa că, vreodată, îşi vor reîntâlni stăpânii.
~ Istorisire culesă de către cărturarii noului regat al Dhumosului ~

Publicat în Fanzinul ArtZONE SF Nr.1/2021

 Weird fiction
Ficţiunea stranie. Interferează cu genuri mai exotice precum: horror, poliţist,
thriller, etc. şi are ca scop să creeze o atmosferă stranie, misterioasă, surprinzătoare
pentru cititor. Este un gen mai puţin cunoscut la noi dar are predecesori celebrii precum:
Edgar Alan Poe, Howard Phillips Lovecraft, Bram Stoker.

Momeală vie
de Gabriel Leonard Sîrbu

– Bine ați venit pe Lacul Cetus, domnule Mihai, spuse administratorul către nou venitul
pescar.
Administratorul era un tip trecut cu mult de anii tinereții și ținea să arate acest lucru mai
ales prin afișarea unei stufoase bărbi încărunțite, împletită în mici codițe răzlețe. Cu părul
sârmos și fața arsă de soare, acesta părea ieșit direct din filele unei vechi povești marinărești
scrise de Jules Verne.
– Mulțumesc, domnule Baha fiindcă primiți și astăzi. Știu că de obicei nu faceți excepții,
dar vă sunt recunoscător pentru oportunitate.
– Sper că astăzi ați venit mai pregătit decât data trecută pentru a nu repeta incidentul cu
lanseta ruptă, răspunse ironic administratorul.
– Normal, spuse îngâmfat pescarul, am o lansetă cu umplutură de carbon, fir textil de
treizeci și mulinetă Daiwa... Black... Widow.... spuse sacadat pescarul punând accent pe
ultimele cuvinte.
– Oho! Se pare că ați venit pregătit. Acum doar să nu vă prindă pe nepregătite atacul și
să vă smulgă lanseta din mână. Vă aduceți aminte că am avut un caz săptămâna trecută. V-am
povestit, nu? Adăugă administratorul aplecându-se și scăzând un pic tonul vocii, parcă
împărtășind un secret bine păstrat.
Pescarul se aplecă la rându-i și scoase la iveală un harnașament ciudat. Cineva care ar
fi privit întreaga scenă ar fi avut impresia că asista la o tranzacție ilegală.
– Am făcut această vestă la comandă, la un cunoscut de al meu, spuse Mihai. După ce
o pun pe mine și asigur lanseta de ea doar dacă o rupe poate să scape, altfel al meu e!
Ultimul cuvânt pecetlui discuția și lăsă impresia că orice explicație viitoare ar fi fost de
prisos. Așa că Mihai se îndreptă către standul de pescuit călcând parcă un pic mai mândru decât
era până atunci. În urma sa, administratorul dădu ușor din cap și se îndepărtă șchiopătatând spre
treburile sale.
Pescarul începu pregătirile pentru ceea ce spera să fie partida perfectă de pescuit. Pregăti
bățul cu ranforsat din carbon la care atașă mulineta umplută cu fir textil împletit în opt, cămășuit
pentru rezistență sporită la abraziune. Atașă montura cu fir metalic pentru a nu fi tăiat de
mușcătura peștelui și un cârlig de cinci pe zero legat cu unul din nodurile sale speciale.
Spre deosebire de pescarii mai tineri care nu aveau nici timpul, nici răbdarea de a-și
confecționa propriile monturi, pescarul se mândrea cu dibăcia și priceperea dovedită prin
migala pe care o acorda construiri lor. Cei mai mulți se împăcau cu ideea de a achiziționa
monturi gata făcute de la diferite magazine cu articole de pescuit, pe când Mihai își dedica,
uneori, zile întregi legării de cârlige sau turnării de plumbi. Cârlige se găseau deja gata
montate,dar niciodată nu puteai fi sigur de calitatea legături.
Nodurile erau punctul său forte deoarece știa atâtea tipuri: nodul cui, buclă fără
alunecare, bucla perfectă, nodul fără nod, nodul rapid, bucla chirurgului și poate cel mai greu
dintre toate nodul FG, Fred Goldman, se spunea că pentru a reuși să faci acest nod îți trebuiau
patru mâini. Bineînțeles că totul se putea rezolva cu atașarea unor greutăți la capetele firului și
astfel se rezolva problema mâinilor suplimentare, dar acesta era unul dintre secretele sale bine
păstrate. Unii oameni erau buni la a face bani, alții se pricepeau să cânte sau puteau scrie poezii,
nodurile erau poezia sa. Felul în care se îmbinau firele ca într-un dans complicat pe care el îl
coordona asemeni unui regizor, cu pași ce se armonizau după o muzică doar de el știută era
ceva aproape magic.
La fel ca și data trecută alesese să folosească momeală vie. Râma se zvârcolea în cârligul
ce îi străpungea trupul căutând o cale de scăpare din acest instrument de tortură în care se trezise
prinsă fără posibilitate de scăpare. Pentru o clipă pescarul admiră nada din carlig zâmbind la
perspectiva capturii „monstrului” care îi frânsese bățul undiței ca o surcea. Cu cât râma se
zbătea mai tare, cu atât părea mai apetisantă.
Îmbrăcă harnașamentul, asigură lanseta de acesta și privi în lungul apei. O adiere ușoară
făcu trestiile de la mal să freamăte ca un murmur abia auzit. Mihai își acordă o clipă de liniște
în care privi lacul în toată măreția sa.
Ridică lanseta în poziție oblică pentru a-și lua avânt în lanseu. Pentru o secundă totul
îngheță: vântul, râma, pescarul, lacul. Palmele stânseră mânerul lansetei într-o încleștare fermă,
miji privirea pentru a vedea mai bine locul unde plumbul va lovi apa. Instinctul puse stăpânire
pe corpul său și cu o zmucitură controlată lansă. Montura zbură cu un șuierat ce tăie aerul.
Experiența își spunea cuvântul și lovi cu precizie locul vizat. Trase frâna mulinetei și așteptă.
Celelalte partide de pescuit îl învățaseră că mușcătura va fi rapidă și neașteptată. Bănuia că nu
avea de a face cu un pește mofturos ci mai degrabă cu prădător nervos, poate un șalău sau o
știucă de dimensiuni considerabile. Dar era pregătit. Brusc totul vibră și se smuci violent.
Mușcătura fusese exact cum se aștepta.
 – Al meu ești. Spuse pescarul în timp ce încerca să strunească lanseta.
O smucitură, apoi încă una la fel de scurtă dar mult mai violentă. Totul se transmitea în
corpul lansetei însă Mihai nu cedă. Dădu un pic drumul la frână pentru a nu risca să îi fie ruptă
lanseta din nou. Asta îl va obosi un pic, apoi când nu va mai depune atâta luptă, avea să îl tragă
la mal. Tamburul începu să se învârtă cu iuțeală, golindu-se văzând cu ochii. Părea că apa
înghițea firul cu o viteză aproape ireală. Pescarul mai strânse frâna un pic în încercarea de a-i
mai domoli fuga iar efectul fu exact contrariul. Peștele lupta acum cu forțe sporite. O umbră de
panică i se instală în priviri și strânse frâna la maxim dar un clic anunță că unul dintre
angrenajele mulinetei cedase. Pescarul privea înspăimântat când la tamburul care se golea cu
viteză, când la apa învolburată a lacului.
Brusc firul se termină și capătul acestuia legat cu nodul cel mai sigur din lume, mândria
sa personală, trase lanseta în adâncuri prinsă de harnașamentul bărbatului, creat special pentru
acestă luptă.
Peste două ceasuri administratorul se îndreptă agale spre standul acum liber și începu
să strângă sculele lăsate în urmă de pescarul ghinionist. Telefonul sună pentru a nu știu câta
oară în acea zi. Lăsă din mână rucsacul cu lucrurile adunate și răspunse:
– Da. Da. Bineînțeles, aveți noroc, tocmai s-a eliberat un loc dar... abia peste două zile
se poate fiindcă azi am hrănit peștii... Cum? Nu, veniți degeaba cu porumb sau boiles, aici pică
doar la momeală vie...

Publicat în Fanzinul ArtZONE SF Nr.1/2021