Concursul Național de Creație pentru elevi

„Scrisoare mamei”

Vetrila Cătălina, clasa a XII-a „B”

Liceul Teoretic „Mihail Kogălniceanu”, Chișinău

profesor Ilaşco Svetlana

tel. 078864587, vetrilacatalina@gmail.com

 Dragă mamă,

Dimineață m-am trezit cu un vag sentiment de însingurare și neputință, toată ființa

mea simțea lipsa a ceva anume, nu eram completă, dar nicidecum nu înțelegeam ce
putea fi atât de important încât atât de mult să-mi tulbure obișnuita rutină de luni
dimineața. M-am trezit târziu și am privit spre ușa camerei mele, care a rămas închisă,
am simțit nevoia să o deschid larg și să alerg la bucătărie, dar spre mirarea mea nu am
găsit nimic acolo, simțurile mele păreau a fi antrenate spre depistarea anumitor senzații
care păreau a fi o parte integrantă din mine, dar nu am putut asimila nimic din vidul
neprietenos și răceala simțită de picioarele mele goale.

Ieșind din apartament, un miros familiar de lavandă mi-a inundat nările, mirosul care
părea să mă urmărească din copilărie cu o insistență covârșitoare, mă simțeam
neputincioasă și copleșită de emoții, toată ființa mea îmi striga un adevăr necunoscut
ochilor mei, doream cu ardoare să aflu cauza acestei stări care mi-a blocat inima și
sufletul într-un ciclu continuu de torturi.

Mamă, imaginează-ți că eram pe un lac înghețat și căutam cu disperare malul, brusc

apar fisuri pe gheața subțire pe care îmi purtam inconștientă pasul și cu zgomot
asurzitor sunt înghițită de vâltoarea apelor reci, așa m-am simțit când am realizat crudul
adevăr. Mi-a fost furată amintirea ta, mi-ai fost furată tu. Am încremenit atunci,
înconjurată de mirosul îmbătător de lavandă, unica urmă care mi-ai lăsat. Înecată de
lacrimi am alergat spre camera ta, patul tău era la fel de imaculat și simplu aranjat,
vedeam aievea grija cu care mâinile tale stăruitoare aranjau fiecare cută și
imperfecțiune, chiar și mult iubitele tale orhidee stăteau cuminți pe pervaz, în
așteptarea mângâierilor și dezmierdărilor tale dulci. Am mers cu pași molcomi spre
balcon, aveam speranța că pot reconstrui urmele tale făcute prin apartament și astfel
te voi reînvia măcar în amintirile mele încețoșate de necunoscut. Nu simțeam frigul și
briza rece care m-a întâmpinat, m-am complăcut în căldura ta, lăsată aici după fiecare
dimineață pe care o petreceai cu obișnuita cafea amară, privind la orașul ce se trezea
din amorțire. Atunci îmi pari cea mai frumoasă, cu ochii albaștri și limpezi ce scrutează
depărtările, zâmbetul candid ce îți luminează fața, trezit de vreun gând plăcut de
dimineață, până și urmele vremii de pe fața ta, urmele bucuriilor și tristeților, îmi par
frumoase, cum numai o mamă poate părea în ochii copilului ei.

Mă întorc în sufragerie și privesc cu dor spre pereții casei noastre, broderiile tale,
lucrate cu atâta migală, nu mai sunt acolo. Încerc să-mi reamintesc compozițiile,
culorile și formele pe care cu atâta pasiune le transpuneai pe pânză și te văd stând pe
canapea, concentrată să nu greșești cumva, iar eu îți colorez diagramele și schemele de
brodat, ușurându-ți munca. Între noi e tăcere, dar una benefică, ne spunem mai multe
din priviri și zâmbete uitate în colțul gurii.

Intimitatea acestor momente pierdute mă alungă într-o disperare și mai mare, mă

mută pașii înapoi în camera mea, de unde a și început totul azi dimineață. Încerc să
privesc prin ochii tăi și văd de ce camera mea e motiv constant de ceartă între noi, văd
că nu sunt cea mai ordonată și adeseori mă pierd printre haine, hârtii, manuale și
rechizite, atunci tu cu un oftat prelung te apuci să aduci camera în ordine, până când
arată după placul tău. Te văd trecând rapid prin camere, în urmă rămânând doar clasicul
miros de lavandă, nelipsit de făptura ta. Aceste frânturi de imagini de altădată mă
copleșesc cu intensitatea lor și iarăși inima îmi este cuprinsă în lacăte de regrete
nerostite și nedumerire. Afară începe să plouă cu șopot domol de picături, sunetul e
reconfortant și mă cuprinde o ușoară somnolență, adorm pe patul încă nearanjat.

Mă trezesc din cauza ușii ce se deschide cu zgomot, dar nu văd pe nimeni, un

sentiment plin de speranță începe să impregneze creierul meu încă adormit. La
bucătărie e liniște, doar fluieratul fierbătorului străpunge acest calm, iar gândurile mele
aleargă haotic și se opresc la ușa balconului. Te văd iarăși ca în fiecare dimineață,
sprijinită de barele reci metalice, cu cafeaua în mână și privind orașul, mă încearcă un
sentiment de nesiguranță, visez sau ești chiar tu? Mirosul strident și aburii cafelei mă
conving definitiv. Aș vrea să spun atât de multe, să vorbesc necontenit și să te simt
aproape și caldă în îmbrățișarea mea stângace, dar apropiindu-mă îți înmânez doar
această scrisoare și îți spun cu cea mai mare afecțiune : „Bună dimineața, mamă.”.

Cu drag,

a ta fiică, Cătălina.