Viața Maicii Veronica de la

Vladimirești
Prefață

Iubiţi fraţi, iubite surori

„În stăruinţă fiţi neobosiţi cu duhul!”
(Romani XII, 11)

M-am hotărât să scriu această carte din dorinţa de a vă comunica şi vouă măcar
o mică parte din cele ce şi eu am primit.
Deşi o bună parte dintre voi nu aţi avut posibilitatea să veniţi la mine, totuşi,
sondând sufletul şi inima celor ce mai des mă vizitează, mi-am dat seama că suferiţi
toți de o sete care se cere împlinită. M-am rugat şi am primit încuviinţarea să vă
adresez aceste rânduri, aceste gânduri, spre a vă împrospăta, spre a vă aerisi
sufletele, spre a primi noi puteri în zborul duhovnicesc pe care cu toţi trebuie să-l
lucrăm.
Sufletul omului este ca o lumânare la unii, ca o candelă la alţii. Unii ard ce ard şi
apoi terminându-se ceara, cu ea se duce şi focul. Alţii sunt asemenea candelelor: au
un vas, toarnă în el untdelemn şi aprind feştila care arde, arde… până ce se termină
untdelemnul.
Unii uită să mai toarne untdelemn…alţii nu uită niciodată şi candelele lor sunt
întotdeauna treze, căci în inimile lor ARDE neîncetat Focul dragostei şi al setei de
Adevăr.
Pe mulți dintre voi vă văd, vă simt cu inimile asemenea unor candele aprinse, care
ard viu şi necontenit. Pe alții vă văd mai puţin treji, mai puţin grijulii cu LUMINA, cu
FOCUL, ce trebuie să ardă necontenit în inimile voastre.
Iar pe alții vă simt… ca pe nişte lumânări, care odată aţi ars, aţi luminat, pentru ca
acum să vă aflaţi stinși, fără Foc, fără acea pasiune sfântă după cele spirituale, pentru
cele duhovniceşti, mulţumindu-vă cu nişte amintiri, şi acelea şterse, care abia se mai
văd.
Sinceră să fiu, sufăr pentru cei ce zac stinși într-o anchilozare sufletească de
negrăit. Mă întristează cei ce abia mai pâlpâie din când în când, după cum mă bucur
de cei ce ard.
Dragii mei, păcatul este o PATĂ pe suflet, pe haina lui. Am văzut cu ochii mei şi
m-am convins că realmente păcatele sunt pete. Am văzut multe suflete plecate de pe
Pământ, pătate şi m-am îngrozit. Nu am aici, în această carte, sarcina de a vă da
explicaţii amănunţite asupra gravităţii păcatului. Vreau să vă spun însă, atât cât am
înţeles eu că este esenţial, că păcatele nu se iartă, păcatele se ŞTERG… se pot
şterge… te poţi curăţa de ele prin EFORT, însă, prin lupta cu tine însuţi, prin căinţă,
prin rugăciune, prin lacrimi, prin tot ceea ce conştiinţa noastră ne spune că e necesar
să facem, spre a ne îndrepta, spre a reveni la starea de curăţenie…
„Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri…” Iată că,
totuşi, există iertare, dar… Rugăciunea Împărătească spune clar: greşelile iar nu
păcatele! E o mare deosebire între greşeală şi păcat. Greşeala este cea făcută fără
voie, din nebăgare de seamă şi din neştiinţă. Păcatul însă, este făcut cu voie,
premeditat; făcut cu bună-ştiinţă. Acesta nu se poate ierta! Dar după cum am spus,
se poate şterge prin acea Taină a Pocăinţei care înseamnă căinţă sinceră şi
nerepetare.
Veţi întreba: „Dar preotul cu Har, nu are el oare puterea de a dezlega păcatele ?”
Da, însă a dezlega nu este totuna cu a ierta! A dezlega înseamnă că cel ce a păcătuit
să treacă prin toate cele cinci faze tainice ale pocăinţei:
1.să mărturisească păcatul;
2.să trăiască părerea de rău;
3.să răscumpere întreit, înşeptit şi înzecit prejudiciul făcut;
4.să nu mai repete păcatul;
5.să ajute şi pe semenul său să nu mai păcătuiască.
Atunci de-abia, după ce au fost îndeplinite cele cinci condiţiuni, omul poate spera
că păcatul lui a fost şters, că pata de pe sufletul lui s-a şters, că realmente s-a curăţat.
FERIŢI-VĂ de cei care vând mântuirea pe nimica toată!
NU vă mulţumiţi cu biserica exterioară, cu slujbele şi orânduielile exterioare şi mai
vârtos, nu pregetaţi în Liturghia lăuntrică a Rugăciunii inimii în care mintea este
Liturghisitorul iar inima Altarul!
FIŢI CANDELE VII, mereu turnând untdelemnul meditaţiei în cupele inimilor
voastre!
Să fim cu toţii şi cu toate asemenea Fecioarelor înţelepte, ca să gustăm Bucuria,
Fericirea şi Extazul veşnic, al celor ce au ajuns să privească frumuseţea Mirelui
Ceresc!

A voastră, Veronica
 Partea I

POVESTEA VIEȚII MELE

Copilăria lângă mama

Din frageda mea copilărie m-am trezit lângă mama, lângă doi fraţi şi două surori,
care erau mai mari decât mine.
Când am început a cunoaşte binele de rău, am băgat de seamă că cei patru fraţi
nu mă iubeau. Eu, văzându-mă singură, am început să o întreb pe mama de tatăl meu.
Ea îmi răspundea cu vorbă scurtă:
-A murit!
O întrebam din nou:
-Dar cum a murit şi de ce 1-ai lăsat! ? Îmi spunea:
-A murit în război şi eu n-am fost cu el.
-Dar de când s-a terminat războiul?
-Ei! De mult!
-Şi în ce loc a murit tata?
-La Mărăşeşti…
-Dar câţi ani sânt de când a murit tatăl meu?
-Şapte ani.
-Şapte ani?
-Da...
-Bine, mamă, atunci eu de ce am numai cinci ani?
-Taci şi nu mă întreba; aşa este cum ţi-am spus şi nimic mai mult…
Plângând, ieşeam afară din casă, bombănind că dacă aş fi avut şi eu tată, nu m-
ar mai bate fraţii mei. Când auzeam unii copii pomenind de tatăl lor, simţeam o
usturime în inimă şi plângeam zicând: ”Eu n-am tată...“ Mă gândeam să întreb vecinele
cum a murit tata, dar fiindcă iubeam foarte mult pe mama, îmi ziceam: “Cine poate să-
mi spună mai adevărat decât mama?” Cuvântul mamei a fost ca literă de vanghelie
pentru mine şi am crezut cele spuse de ea.
La toate micile necazuri ce le aveam cu ai mei, gândul îmi zbura la tata, zicându-
mi: “Unde-i tata acum să-mi ia apărarea?” căci mama nu vroia să se arate că ţine la
mine mai mult ca la ei şi-mi zicea:
-Tu eşti mai mică, rabdă!
 Când aveam o bucurie sau mâncam ceva bun, mă gândeam la tata şi-mi ziceam:
“Unde-i, să se bucure de mine şi să mănânce şi el?” Și m-am hotărât că nimic bun n-
oi mânca, fără să-i dau și lui tata. Şi rugam pe mama să-mi încuviinţeze acest gând,
când aud că-mi zice:
-Morţii nu mănâncă...
-Dar ce le trebuie lor, mămăică?
-Rugăciuni...
-Cum?
-Doamne, ţine-i ţărâna uşoară lui tata.
-Şi cum, numai atât?
-Da!
Dar matale de ce dai de pomană la zile mari mâncare şi zici că pomeneşti morţii?
-Ei! Numai la zile mari!
-Mămăica mea scumpă, eu pentru tatăl meu vreau ca fiecare zi să fie o zi mare!
-Şi ce ai să dai tu lui tatăl tău?
-Ce-mi place mai mult.
-Şi ce-ţi place mai mult?
-Lapte cu mămăliguţă caldă...
-Ei, bine, nu ceri mult, dar să nu ştie nimeni acest lucru.
-Nu, mămăică.
De fericire am început să sar prin curte. Mama mă cheamă şi-mi zice:
-Dar pentru mine când o să mor, ce ai să-mi faci, că văd că pentru tatăl tău te
prăpădeşti toată?
-Ai să vezi matale ce o să-ţi fac...
-Dar morţii nu văd, că-s morţi.
-Nu se poate, spun eu şi fug la joacă.
Eram încredinţată că tot ce fac pentru morţi ei mă văd şi se bucură. Din acea zi
era lege pentru mine de a da o farfurie de mâncare pentru tata (lapte cu mămăliguţă
caldă).
Ocazie aveam, pentru că trecea pe la poarta noastră un bătrân, Moş Gheorghe
Bărdaş, care păzea ţarina, iar eu eram în culmea fericirii când îl vedeam. Îl chemam
şi-i dam porţia mea de lapte, iar pentru mine ceream de la mama alta. Într-o zi, mama
îmi zice:
-Să nu-i mai dai uncheşului ăsta să mănânce, că-i murdar...
 Tu ştii că eu am visat odată pe Ioana, sora ta cea mare, care e moartă, ca să dau
de pomană la oameni curaţi, că ei privesc pe cei ce mănâncă pomana dată de noi şi
dacă-s murdari, nu le cade bine.
Eu îi răspund:
-Ştii ceva, mamă? Hai să-l spălăm pe săracu moş Gheorghe!
Mămăica îmi zice:
-Ei! C-o să mă pui tu spălătoreasa ţiganilor! Eu o întreb:
-Mamă, dar pe tata cine-l spală? Mama îmi zice:
-Hai du-te la joacă şi lasă-mă!
Când vine moş Gheorghe, eu îi zic:
-Moş Gheorghe, de ce nu te speli?
-N-am săpun, fata moşului...
Eu, fară să mă gândesc mult, strig la mama să-i dea săpun să se spele. Acest
lucru se repeta de câte ori vedeam pe moşu murdar, iar când mama nu-mi dădea, mă
tăvăleam toată curtea prin ţărână şi vai de părul meu şi de rochiţa mea, că era una cu
pământul. Iar mama nu mă bătea, că mă iubea şi cine se necăjea cu mine să mă
cureţe? Tot biata mama! Ba încă eu îi ziceam:
-Dacă-mi dădeai, nu mă tăvăleam! Şi vai ce păţeam, până mă pieptăna.
Când am împlinit şase ani, mama nu vroia să mă dea la şcoală, căci zicea că sânt
prea mică şi iarna o să rămân prin omeţi. Dar eu i-am cerut rochiţa cea curată şi m-
am dus la şcoală.
Toți copii mergeau la școală cu unul din părinți pentru ca să îi înscrie. Mam,a n-a
voit să meargă cu mine, că voia să mai stau un an dar eu am plecat singură la școală.
Directorul şcolii noastre Domnul Tuchel, a înscris pe toţi copii, dar pe mine nu voia,
căci zicea că sunt prea mică. Eu, când 1-am auzit şi pe dânsul că nu mă primeşte, am
început să plâng de nimeni nu mă mai putea opri.
-Ce dacă am şase ani, vreau să învăţ carte!
Văzând directorul plânsul meu aud că-mi zice:
-Hai, vino în clasă, că atunci când o să dai de greu, fugi tu singură acasă. Şi nu
m-a înscris până mai târziu, când a văzut că-mi place să învăţ.
În cursul anului şcolar, învăţătoarea noastră ne spune într-o zi:
-Copii, fiţi cuminţi, că avem la cancelarie o inspecţie care vine şi la clasa noastră.
Nu termină vorba şi intră pe uşă un domn, însoţit de directorul şcolii. Noi, copii,
stam cu ochii aţintiţi şi cu inima la gât. Vedeam pe acest domn că vorbeşte ceva cu
învăţătoarea noastră şi ea mă arată pe mine. Mie a început să-mi bată inima de
credeam că-mi iese din piept şi-mi ziceam: “Ce-am făcut, Maica Domnului, de mă
arată, că doar am fost cuminte şi mi-am ştiut lecţia!”
Învăţătoarea se uită iar la mine zâmbind şi-mi zise:
-Gurău, ce poezie ţi-e dragă ţie mai mult?
Eu am respirat adânc şi-i răspund:
-”Noaptea Crăciunului”!
-Ia zi-o.
Şi liniştindu-mă puţin, am început să zic poezia astfel:

Noaptea Crăciunului

Afară ninge liniştit,

În casă arde focul,
Iar noi pe lângă mama stând,
De mult uitarăm jocul.
E noapte. Patul e făcut,
Dar cine să se culce,
Când mama spune de Iisus
Cu glasul rar şi dulce?
Cum s-a născut Iisus în frig,
În ieslea cea săracă,
Cum boul peste El sufla,
Căldură ca să-i facă.
Cum au venit la ieslea Lui
Păstorii de la stână,
Şi îngerii din cer cântau
Cu flori de măr în mână.
Tot timpul cât am spus poezia, acel domn plângea, stând cu spatele la mine. Eu
eram foarte mirată de această purtare a lui şi când m-a scos la tablă să fac o
socoteală, mă uitam în ochii lui şi doar cât n-am deschis gura să-l întreb de ce plânge.
M-a pus să citesc şi o lecţie şi a ieşit din clasă însoţit de învăţătoarea noastră şi tot
timpul m-a privit cu drag şi-i curgeau lacrimile pe obraz. Se întoarce învăţătoarea
noastră în clasă, vine la mine, mă mângâie şi-mi spune:
 -Bravo, Gurău, ai ştiut bine! Eu o întreb:
-Domnişoară, de ce plângea domnul acela? Dânsa îmi răspunde:
-Copiii nu trebuie să ştie toate...
Am rămas nedumerită. Mergând acasă, i-am povestit mamei toate cele întâmplate
la şcoală. Mama stă puţin pe gânduri şi apoi mă întreabă:
-Altceva nu ţi-a spus?
-Nimic, răspund eu.
-Să-ţi spun eu de ce plângea acel domn? Te-a văzut aşa micuţă şi i-a fost milă.
-Oare, de asta?
-Sigur că da... Şi am crezut.
Adevărul era că acel domn era chiar tatăl meu, despre cunoaşterea căruia voi
vorbi la locul potrivit.
Tot în primul an de şcoală, într-o dimineaţă, pe la ora şapte şi jumătate, pe când
mergeam la şcoală, după ce-am trecut calea ferată, am văzut cum venea de la răsărit
un nor alb, cam pătrat şi s-a lăsat peste mine. Eu am început să strig pe mama, dând
din mâni şi mă simţeam ca într-o baie. N-am văzut şi n-am auzit nimic, decât simţeam
o pace şi o bucurie lăuntrică, de care nu-mi dam seama.
Când am ajuns la şcoală, Domnişoara era în clasă şi mă întreabă de ce am
întârziat şi ce am de sunt schimbată şi palidă la faţă. Eu i-am spus toate cele
întâmplate pe drum. Ţin minte că dânsa mi-a spus aşa:
-Aş vrea, Vasilico, să trăiesc, să văd ce-o să fie cu tine în viaţă.
Bunul Dumnezeu a binevoit ca în toamna anului 1943, să ne întâlnim la sfinţirea
Bisericii din Târgul Iveşti, Tecuci, eu fiind călugăriţă cu sobor de maici lângă mine, iar
dânsa - aceeaşi vrednică învăţătoare, cu eleve în jurul ei. Când ne-am văzut, am plâns
amândouă de bucurie şi am preamărit pe Dumnezeu pentru toate binefacerile Lui.
Întorcându-mă acasă la prânz, i-am spus și mamei cele întâmplate dimineaţă cu
acel nor. Mama plânge şi-mi zice:
-Draga mamii, cum aş vrea să-mi ajute bunul Dumnezeu să trăiesc, să văd ce va
fi cu tine. Eu o întrebam:
-Dar ce-a putut să fie aceasta că vedeam pe mama cutremurată de cele spuse de
mine. Mama îmi zice:
-Lasă acum... să fii cuminte şi să te rogi lui Dumnezeu aşa cum ştii.
Moare mama
În primăvara anului l929 mama s-a îmbolnăvit dintr-o frică şi căutându-se cu
doctori, n-a avut parte a se vindeca, şi în luna septembrie trăgea să moară. Toate
rudele vorbeau cu cei doi fraţi, care acum erau amândoi însuraţi şi stăteau în casă cu
mama, că în timpul cel mai scurt mama va trece la cele veşnice. Eu, auzind ce
vorbesc, am mers la patul mamei, îngenunchind. Mama mă întreabă ce am. I-am spus:
-Toţi în curte spun că ai să mori, dar eu ce-o să mă fac? Cui mă 1aşi? Că nimeni
nu mă iubeşte!
Scumpei mele mame îi curgeau lacrimile pe obraz. Mă ia, mă sărută şi-mi zice:
-Draga mamii, Lico (aşa-mi spunea mama şi toţi ceilalţi, din Vasilica - Lica) eu am
fost aceea care te-am adus pe lume... tu ai o altă mamă, care de acum înainte îţi va
purta de grijă... e Maica Domnului!
Și arătându-mi Icoana Maicii Prea Curate din peretele de la răsărit, îmi zice:
-O vezi? La Ea să te rogi de acum, căci Ea ţi-i mama ta cea adevărată şi de la
nimeni să nu mai aştepţi milă, decât numai de la Ea.
Eu aşa tare am crezut cuvintele ei, încât, plină de bucurie, i-am răspuns:
-Bine, mamă! Şi fericită m-am ridicat din genunchi, mi-am şters lacrimile de la
obraz, m-am închinat la Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi am plecat la joacă.
Noaptea, mama a trecut la cele veşnice, lăsându-mă pe mine de nouă ani, numai
în grija Maicii Domnului.
În ziua de 14 septembrie i-a fost înmormântarea. Am stat liniştită până a fost s-o
scoată din casă, când au scos-o, s-o ducă la Biserică, am început să ţip, trăgându-mă
de cele două coade ce-mi atârnau pe cap, încât lumea adunată lăsase pe mama şi
plângea de mila mea. Şi cu adevărat că eram mai de plâns, căci rămâneam a nimănui.
Întorcându-ne de la cimitir după ce s-a dat masa, cei patru fraţi au început să
împartă tot ce avusese mama în casă, în curte, şi la câmp. Eu îi priveam şi aşteptam
să văd ce-mi dă şi mie. După ce-au împărţit tot, eu le zic:
-Dar mie nu-mi daţi nimic?
Toţi se uită la mine cu priviri urâte iar fratele Petrică îmi zise:
-Tu să mergi la tatăl tău să-i ceri avere, nu de la noi.
Eu, ca deşteptată dintr-un somn, am strigat tare:
-Cum, eu am tată, bădie Petrică?
-Da, ai!
-Şi, unde-i?
-La Galaţi…
Am ieşit afară în curte, mă uitam spre cer şi nu-mi venea să cred. Intru repede în
iatac, unde zăcuse mama şi iau Icoana Maicii Domnuluicăreia mă predase mama o
strâng la piept şi-i spun:
“Mama aşa mi-a zis, că tu eşti mama mea, Prea Sfântă.”
 Şi căutând perna ce-o aveam dată de pomană de la botez de la nana mea, am
aflat că mi-o împărţiseră între ei. Necăjită, le zic:
-Daţi-mi perna ce-o am de la nana mea de ce mi-aţi luat-o.
Eu, fericită că o am, fug în curte, într-o mână ţinând Icoana – în cealaltă perna. Şi
fiindu-mi necaz pe mama că nu mi-a spus că eu am tată, am alergat la cimitir la
mormântul ei, şi plângând mult, am dormit toată noaptea pe mormânt, iar dimineaţa
m-au sculat nişte femei care tămâiaseră un alt mormânt şi m-au dus acasă cu Icoana
şi cu perna în braţe.

După moartea mamei

De-acum începe viaţa de suferinţă, care m-a ţinut strâns legată de Maica Prea
Curată, singura verigă a nădejdilor mele.
Trăgându-se toţi pe la casele lor, eu rămâneam a nimăniu. Văzându-mă
îndepărtată de toţi, am mers în grădină cu Icoana Maicii Domnului singura mea
mângîietoare şi perna - averile mele preţioase şi plângeam vorbindu-i Maicii Domnului
din Icoană aşa:
“Maica Domnului, miluieşte-mă, că aşa mi-a spus mama mea!” Şi nu ştiu de
ce, că de câte ori spuneam Maicii Domnului aceste cuvinte, pe loc adormeam. Iar când
mă sculam, eram tare fericită şi nu-mi mai trebuia nimic.
Văzându-mă atât străinii cât şi unele din rudele mele că mergeam de colo-coloca
melcul cu casa în spate, s-au gândit să facă un sfat familial şi să vadă ce-i de făcut cu
mine. După cum vorbeau am văzut că nimeni nu voia să-şi împovăreze familia şi cu
grija mea, dar până la urmă s-a hotârât ca acela ce stă în casa mamii, să mă ţină şi
pe mine, dându-mi îngrijirea trebuitoare. Şi am rămas în casa mamii lângă fratele
Petrică şi cumnata Ionica.

Întrerup şcoala

A venit vremea să merg la şcoală. Intram în clasa a treia, dar bădia Petrică, fratele
la care stam, nu vroia să mă dea, zicându-mi:
-Vrei carte? Nu-ţi mai merge ca atunci când erai cu mama!
Când trăia mama, mereu îi spuneam că vreau să mă fac doctoriţă, că eu credeam
că doctorii nu se mai îmbolnăvesc niciodată. Mai târziu am aflat că nu-i aşa cum
credeam eu de doctori, şi-i spuneam mamei că vreau să învăţ carte să mă fac
preoteasă. Biata mamă îmi ţinea hangul şi-mi zicea:
-Tu să înveţi bine, că mama coase cu acul şi te dă la şcoală.
Mama era croitoreasă şi de aceea vorbea aşa.
 Bucurii din copilărie

Gândindu-mă la mama care era moartă, îmi aduceam aminte de unele bucurii
copilăreşti trăite în preajma ei.
Mie îmi plăcea tare mult să mă joc cu păpuşile. Le făceam case în livadă şi ţineam
să fie mare familia păpuşilor cu copii, iar mama lor să fie bine îmbrăcată. Pentru a-mi
vedea această dorinţă împlinită, mă furişam pe lângă mama şi ocheam câte a stofă
frumoasă, cu flori pe ea sau de mătase şi fără să mă vadă, tăiam din materialul,
desigur străin, zicând că doar merită şi păpuşa mea o rochiţă ca asta. Iar când începea
biata mamă să croiască, vedea că nu-i iese. O sucea în toate părţile vedea că în
carneţelul ei era atât cât îi trebuia iar acum îi lipseşte şi nu-şi putea închipui de unde-
i vine asta. Iar eu făceam păpuşii mele rochiţă cu volane, ba şi la copiii păpuşii.
Câteodată când luam mai mult şi de simţeam că mama-i necăjită că nu-i iese rochia
clientei eu mergeam şi-o mângâiam, sărutând-o şi rugând-o să mai lase lucrul că o să
îmbătrânească.
Văzându-mă mama cum mă învârteam pe lângă dânsa, a priceput că eu trebuie
să-i fi făcut bucata. Şi întrebându-mă de n-am tăiat din materialul de rochie, eu, foarte
liniştită, îi răspundeam că da, am luat că-mi trebuia pentru păpuşi, că duminică am o
nuntă. Scumpa şi buna mea mămăică nu mă bătea nici nu mă ocăra decât numai se
prefacea că moare, iar eu o trăgeam de mâini şi-o rugam să nu moară că nu mai fac
niciodată dar ea nu-mi răspundea nimic. Eu îi ziceam că am crezut că ţine mai mult la
mine şi la păpuşile mele decât la acea femeie căreia îi lucrează rochia, dar n-o să mai
fac aşa ceva în veac.
Şi, lăsându-mă să plâng bine, de aproape credeam că a murit deschidea ochii
zicându-mi că i-a fost milă că plângeam, altfel nu mai învia. Eu credeam şi n-am mai
pus mâna nici pe un fir de aţă. Şi mă feream ca de foc să n-o mai supăr, ca să nu
moară iubita mea mamă, că Doamne, era cea mai mare durere şi teamă să rămân
fără mamă. Şi chiar când scumpa mea mamă a închis ochii pentru totdeauna, eu
credeam că am supărat-o cu ceva şi se face că moare.
Stam nemişcată pe patul unde era aşezată în odaia cea mare şi o mângâiam ca
de obicei pe mâini şi pe obraji, dar acum era toată rece, ceea ce-mi slăbea nădejdea
că-o să mai deschidă ochii.
Aşa era buna şi blânda mea mamă. Mă învăţa cum trebuie să fiu fără să mă atingă
cu două degete măcar. Era veşnic veselă şi totdeauna îmi arăta zâmbetul ei de
mamăchiar de era învăluită de o anumită tristeţe pe care niciodată nu mi-a arătat-o.
Nu-mi tăia avântul de la ceva, dacă vedea că nu mi se croieşte rău viaţa mea de copil.
Îmi mai aduc aminte, cum pe la noi se obişnuia vara să se facă ”Căluian” (un copil
mort, făcut din lut). Acest Căluian se făcea în timpul verii când nu ploua. Era pus într-
un sicriu de mărimea lui şi înconjurat cu flori. Se bocea de fete de la vârsta de cinci
ani până la doisprezece ani. După ce era bocit de fiecare fetişoară în parte, se alegea
o fată care avea părul capului mai mare şi o făcea preot, despletindu-i coadele şi
atârnându-i ceva de gât ca epitrafir şi pe spate vre-un bariz, ca felon; iar celelalte se
împărţeau în cântăreţe şi bocitoare. Apoi patru fete, luînd sicriașul, mergeau cu toatele
colindând în alai de îngropare satul și apoi o luau spre Siret, fiecarefăcându-și datoria,
adică: preotul, cântărețele și bocitoarele. Tot satul ieşea şi se uita la acest joc
copilăresc.
Când m-am făcut de cinci ani, am mers şi eu la adunarea de copii pentru a boci şi
eu Căluianul. Dar mama mea care mă iubea atât de mult, fără să-i cer, mi-a făcut
repede un şorţ cu piept (bretele) tare drăgălaş, mi-a pieptănat părul, împletindu-mi
coadele ce-mi atârnau pe spate, mi-a legat fonte negre şi mi-a dat un buchet de flori,
trimiţându-mă să bocesc Căluianul. Era chiar ziua când Căluianul trebuia să fie pornit
spre Siret. Când m-au văzut toate fetele au sărit de bucurie că şi-au găsit preotul. Eu
muream bocind Căluianul, iar ele care mai de care trăgeau de coadele mele să le
despletească, pregătindu-mă pentru alai. Şi când au văzut că am şi şorţ nou, toate
ziceau că a trimis Căluianul pe un înger şi i-a şoptit mamii să mi-l facă.
Mama, care poate bănuia ce avea să se întâmple cu mine la Căluian, veni cu o
casâncă frumoasă (basma de cap) ce-o avea, cu ţurţuri şi mi-o dădu spre a o folosi
ca felon. Când am văzut această iubire din partea mamii mele, că-mi dă casânca pe
care nu o lua decât atunci cînd se ducea la Biserică, am plâns şi mai tare pe Căluian.
Şi primind găteala de preot, am plecat spre Siret. Lumea toată zicea:
“Preotul Căluianului este cea mai mică dintre copile, dar merită fiindcă-i atârnă
părul aproape de pământ”. Ducerea la Siret nu se făcea decât Duminica după-masă.
Ajunse la Siret, aşezam Căluianul pe mal, îl mai boceam puţin şi lăsam binişor sicriul
pe apa Siretului, care-l ducea la vale. Cu cât se depărta sicriul de noi, cu atât îl boceam
mai tare şi stam pe mal până nu-l mai vedeam.
Şi de când ştiu eu această jucărie copilărească, niciodată nu ne-am întors de la
Siret fără să ne ploaie până la piele. Căci cu această credinţă se făcea această jucărie
- pentru a ne da Bunul Dumnezeu ploaie.
După ce ne întorceam în sat, mergeam toate la părinţii acelei fete la care se făcuse
Căluianul şi ne puneau masa şi mâncam toate fetele.
Îmi aduc aminte când eram de şapte ani, am cerut mamei mele să fac şi eu
Căluian, iar ea mi-a încuviiţat cu toată dragostea. Dar preot tot eu am căzut să fiu din
pricina părului care, numai cu două palme nu atingea pământul. N-aş putea spune că
nu-mi plăcea, dar atât praf ce primeam, că vai de capul meu ce păţeam când mă
întorceam acasă plouată. Nu puteam să-l împletesc dacă nu mi-l spăla biata mamă.
De data asta când am fost eu mama Căluianului, a fost o ploaie mare, că n-am
mai ştiut care este satul nostru şi am luat-o spre Vameş, un sat vecin cu al nostru.
Când ne-am văzut în Vameş nu era nici una dumerită unde ne aflăm. Întrebându-ne
lumea ce-i cu noi, am povestit toate cele despre Căluian şi prinzându-ne noaptea, am
rămas pe la casele credincioşilor, împărţite în câteva grupuri. Ai noştri ne căutau pe
malul Siretului, crezând, că ne-a aruncat furtuna în apă şi aşteptau să vadă dacă
valurile nu aruncă pe cineva la mal. Iar noi a doua zi veneam cântând spre satul nostru
din satul vecin.
 Mergând acasă, mămăica mea ne-a aşezat la masă şi nu ştia ce să ne mai dea
de bucurie că ne vede.
Luni n-am mers la şcoală că eram obosite, iar marţi, toate fetele am fost întrebate
de ce am lipsit toată ziua trecută. Ele au aruncat vina asupra mea, zicând că am avut
căluian. Eu am rugat pe domnişoara să mă ierte dar datorită căluianului meu a plouat.
Domnişoara râzând, căci ştia prin ce am trecut ne-a iertat, spunându-ne ca pe viitor
să nu mai lipsim, orice-ar fi.
Eu povesteam mamii mele cele spuse de învăţătoarea noastră şi-i ceream lămuriri:
-Dacă se întâmplă aşa cum ni s-a întâmplat nouă, cum să mai fiu şi la şcoală?
Mama mă mângâia zicând:
-Altă dată să aveţi cu voi pe cineva mai mare ca să nu se mai întâmple nimic rău
şi să fiţi toţi copiii la şcoală, că aşa-i frumos.
Şi aşa, biata mamă căuta cu tot prilejul să-mi facă bucurii şi să-mi înţeleagă
zburdălnicia copilăriei. Sigur că toate acestea fraţii mei le vedeau şi din pricina aceasta
nu rareori erau certuri că mama ţinea mai mult la mine.

Cum am aflat despre tatăl meu

... Şi aşa şcoala s-a deschis, dar eu nu m-am mai dus, căci nu mă lăsau să ies din
curte. A venit învăţătoarea mea şi alte învăţătoare să mă ceară, dar fratele Petrică nici
nu le auzea, zicând că şi amendă suferă şi tot nu mă dă. Plecând dânsul în armată,
eu am rămas eu cu ţaţa Ionica, cumnata mea care veşnic îmi spunea că trebuia să
mor eu nu mama.
De durere că nu mă duc la şcoală, şi de toate ocările ce le primeam din casă, m-
am gândit să merg pe ascuns la tuşa Anica, o bătrână care torcea mamii, s-o întreb
dacă cu adevărat eu am tată cum îmi ziceau în casă mereu: “Pleacă la tatăl tău”! Şi
mergând la această bătrână, am aflat adevărul că eu am tată. Şi ziceam:
-Tuşă Anică, ia spune-mi cum de am eu tată? Şi totuşi nu-l cunosc? De ce mama
nu mi-a vorbit niciodată de tatăl meu, că doar vedea cât mă omoram eu să ştiu toate
despre tata? Care a fost pricina? Spume-mi, te rog!
Şi stând jos, la genunchii bătrânei, ascultam cu inima la gât şi mă năpădeau
lacrimile de nu mai puteam să bag seamă la cele spuse. Îmi zicea bătrâna aşa:
-Ei, Lico, dragul tuşii, iacă-tă aşa, a fost venirea ta pe lume, mama ta a rămas
văduvă de război şi în răstimp a venit în casa ei unul din învăţătorii şcoliicare o iubea
mult pe mama ta...
-Şi cum, tuşă Anică, s-au căsătorit la preot?
-N-au apucat, că unii au băgat zâzanie între ei.
-Şi?
 -Pe urmă tatăl tău, se zice, că şi-ar fi făcut mutarea din comună... Dar adevărul
numai Dumnezeu îl ştie, că mama ta, tare mai era tainică, nu-i prea ştiai ale ei, nu ştiu
cui îi sameni tu...
-Ia spune-mi, tuşă Anicăce s-a mai făcut pe urmă?
-Să vezi fata tuşii, mă cheamă pe mine într-o zi şi-mi spune plângând: “Ce-o să
fac, tuşă Anicăcă eu am să am un copil?”
-Bine, bine, dar tata nu era la noi? Nu sta cu mama?
-Nu, plecase...
-Dar de ce?
-Se certase...
-Şi?
-Să vezi... Când eu mă gândeam ce să-i spun, vine mătuşi-ta Sanda, sora mamei
tale, cea mai mare, şi-o aud că-i zice: “Teodoro, a plecat şapcaliul de la casa ta? Ce
bine că nu 1-am găsit! Tu, nevasta unui om cât un brad, care ştie a duce plugul cu
patru boi, să te uiţi la o nimica de om. Ce dacă-i învăţător? “
Mamă-ta ofta. Eu îi zic: “Ei, dar ce să vezi, Sando, că Teodora are să aibă un copil
de cel pe care tu îl ocărăşti.”
“Taci, babo, din gură, că-i găsim noi leacul; nici nu vreau să aud de copil de la el.
Nu ştii matale ceva ca să lepede copilul?” Eu i-am răspuns: ”Cum să nu ştiu? Dar ia
întreab-o, vrea? “
Şi mamă-ta, săraca, tăcea fără să scoată un cuvânt.
-Şi cum, tuşă Anică, vroiai să mă omori?
-Dacă vroia mama-ta, de bună seamă te omoram!
-Cu ce?
-Cu buruieni otrăvitoare.
Atunci, sar de gâtul babii, o sărut şi-i mulţumesc că nu m-a omorât. Bătrâna îmi
zice:
-Lui Dumnezeu să-i mulţumeşti că El a voit ca mamă-ta să aibă un vis în care o
ţinea de rău cineva să nu primească sfatul meu...
-Ce spui, tușă Anică?
-Da, Fata tușei; așa e.
-Și cum a fost visul, tușă Anică?
- Îmi povestea mamă-ta, fata tușei, că cineva, o ținea de rău să nu se învoiască la
sfatul meu, că zicea ea, ca i-a spus că acel copil ce-o să-l aiba îi va fi ei și multora
spre mângâierea și bucurie...
 -Ah, tuşă Anică, ce vis mincinos a fost! Că iată, eu am parte de suferinţă nu de
bucurii...
-Taci, fata tuşii, e drept că nu toate visurile sunt bune, cu toate astea, prin visul
acela tu ai scăpat cu viaţă...
Am rămas mult timp pe gânduri...
-Şi când m-am născut eu,tuşă Anică?
-Pe ziua de 26 august 1920...
-Da...
-Şi tata s-a supărat aşa de rău, că n-a mai venit niciodată să mă vadă?
-Cam a avut dreptate, fata tuşei, din câte ştiu eu...
-Ah, şi cât îmi ardea inima după el, tuşă!
-Ştiu şi vorbeam cu mama-ta că parcă nu faci a bine...
Şi cum îl chema pe tata, tuşă Anică?
-Ioan Constantinescu...
-Dar mama de ce nu a voit să-mi spună niciodată?
-Nu vroia să-l cunoşti...
-Dar matale de ce nu mi-ai spus?
-N-aveam nici un amestec...
-Ei...
Şi, lăsându-mi capul în jos am plâns mult. Ea mă mângâie şi eu o întreb:
-Şi ce să fac eu acum, tuşă Anică?
-Ce să faci? Să te duci la el!
-Ba n-o să mă duc deloc, iac-aşa! El nu ştie că a murit mama!
-Ba cred că ştie...
-A fost certat cu mama, dar cu mine ce-a avut?
Şi iar plâng zicând:
-De nu mă caută el, nici nu-l voi căuta şi de azi înainte nu-i mai dau de pomană.
Că ştii matale ce am făcut într-o zi?
-Ce-ai făcut?
-N-am avut ce să-i dau de pomană şi i-am dat rochiţa mea cu volane la e fată
săracă. De acum numai mamei am să-i dau de pomană că ea m-a crescut. Ah, dar
ce-o să-i dau de pomană, că lapte nu mai am, ba chiar nici mămăliguţă caldă nu mai
am, căci ţaţa Ionica îmi dă când vrea să mănânc şi aceea îngheţată. O să-i dau ce
am, până am să rămân cu o cămaşă şi după aceea să mor şi eu. Dar numai Icoana
Maicii Domnului n-o s-o dau la nimeni şi aş vrea să mă îngroape cu ea.

Mângâietoarea mea

Şi întorcându-mă acasă, mereu plângeam şi vorbeam numai cu Maica Domnului

Prea Curată din Icoane. Nu ştiu de ce, tare mă înţelegeam bine. De rugat nu ştiam să
mă rog decât rugăciunile ce le învăţasem la şcoală şi de la mama, adică: “Doamne,
Doamneceresc Tată” , “Toţi cu inima curată” , “ Înger, îngeraşul meu” şi “Tatăl nostru”.
Dar mai bine mă simţeam când îi spuneam Maicii Domnului ceva aşa cum aş vorbi
cu mama mea. De pildă, când îmi era foame, îi ziceam: “Maica Domnului, mie mi-e
foame!” sau “Maica Domnului, mie mi-e frig” şi multe altele... câte mi-a fost să le
întâmpin.

Desculţă prin ger

În iarna anului 1929 se zicea că a fost un ger mai mare decât în celelate ierni. Eu,
deşi am făcut această iarnă numai într-o cămăşuţă, căci ce avusesem dădusem de
pomană pentru morţi, nu l-am simţit aşa de grozav cum se spunea. Ţaţa Ionica era
tare bucuroasă să mor, şi când era gerul mai mare mă dădea afară din casă, în
cămăşuţă şi cu capul gol, cu picioarele goale. Dânsa avea o vacă de zestre de la
părinţii ei, pe care o chema Marţolica, şi când eu nu aveam loc în casă, mergeam în
grajd, în iesle, băgându-mă în fân. Aveam grijă când se zicea că-i gerul mai mare,
punea fân mai mult la iesle ca să aibă ce mânca vaca şi să-mi rămână şi mie de învelit.
De câte ori se repeta lucrul acesta, mergeam în ieslea vacii, iar vaca se scula şi
dând fânul cu coarnele peste mine, mă învelea toată, apoi vâra botul până dădea de
picioarele mele şi aşa de tare sufla, de credeai că pocneşte. Eu adormeam ca într-un
pat moale şi cald până dimineaţa, iar dimineaţa când mă vedea ţaţa Ionica, îmi zicea:
-A naibii mai eşti, că n-ai murit! Mor oamenii de treabă, iar tu, nădufule, trăieşti!
Eu mă uitam la ea şi râdeam. Ea îmi spunea că-s tâmpită de ger. Iar eu cântam
cât puteam “Doamne, miluieşte” şi “Veşnica pomenire” căci îmi plăceau că erau de
mort.
Dacă se întâmpla să duc vaca de funie la fântână să-i dau apă iar ţaţa Ionica era
prin curte, se repezea asupra ei s-o spargă. Parcă era turbată vaca când o vedea pe
ţaţa Ionica. A şi vândut-o până la urmă. Mai luam bătaie şi pentru asta, că zicea că eu
o învăţ. Îi ziceam:
-Da-i om vaca asta, să mă înţeleagă pe mine ce să facă?
Şi vai de mine ce-mi venea pe cap pe urmă.
 Un vis minunat în aburii Marţolicăi

Într-o noapte, când dormeam în iesle, am avut un vis minunat. Mă făceam pe o

câmpie cât cuprinzi cu ochii. Parcă eram cu tetea (bunicul după mamă care trăia şi nu
ştia nimic de mine, că se dăduse zvon că-s dată la cineva în alt sat vecin, de crescut)
şi altcineva nu mai era. Aud o voce:
“ Coboară Mântuitorul pe pământ”!
Deşi nu era nimeni cu mine decât tetea, strigam cât puteam că, coboară
Mântuitorul pe pământ. Şi uitându-mă să văd de unde vine, am văzut în văzduh o
Biserică toată de sticlă, nu prea mare şi-mi închipuiam că acolo trebuie să fie
Mântuitorul. Am început să strig cât puteam: “Doamne Iisuse Hristoase, nu coborâ
pe pământ ci coboară pe mâinile mele!” şi ţineam mâinile întinse.
Văd că Bisericuţa se lăsă aşa cum rugasem pe Domnul, adică pe mâinile mele.
Se deschidea uşa şi în Bisericuţă am văzut o iesle cu fân. În mijlocul ieslei sta un
prunc gol, cu raze de lumină de jur împrejur. Era aşa de frumos că nu se pot spune.
Se juca cu mânuţele în gură şi cu ochii se uita la mine şi râdea. La capul Lui stătea
Maica Prea Curată, aşa de tânără ca o copilă de cincisprezece ani şi-i ţinea Pruncului
în jurul capului un voal foarte fin.
Dimineaţa m-am sculat aşa de fericită, că îmi aduc aminte cum am sărit din ieslea
vacii şi nu ştiam ce să fac, căci încă nu se luminase de ziuă. Auzeam cum scârţâie
zăpada sub picioarele mele, dar n-o simţeam şi rupeam crengi de salcâm pentru foc
şi cântam. Ţaţa Ionica zicea că am înnebunit dar eu eram în culmea fericirii.
Aveam atâta căldură în bucuria mea, măcar că eram în cămăşuţă, cu capul gol şi
cu picioarele goale, dar vedeam că se topeşte zăpada sub tălpile mele. Oamenii
ziceau că ar fi fost în noaptea aceea un ger straşnic... Am văzut că în faţa bucuriilor
Cereşti toate se arată neputincioase. De câte ori aveam parte să fiu musafirul
Marţolicăi, deşi grajdul era fără uşi şi cam dărăpănat în partea cealaltă, în capătul
celălalt eu eram tare fericită, căci nu rareori vedeam o Lumină argintie care mă
adormea cu un somn dulce.
Cumnatei mele fiindu-i frică să nu ştie vecinii de felul odihnei mele, s-a hotărât să
mă bage într-un chiler, unde zicea că să-mi aştept moartea. Pe când stăteam în acest
chiler, nimic având mai mult decât Icoana Maicii Prea Curate şi perna, a venit ţaţa
Aneta, cealaltă soră mai mare a mea, să-mi ia singura pernă ce-o aveam, căci zicea
că trebuie să-şi împlinească zestreacă se căsătoreşte. Eu am început să plâng şi-i
ziceam că doar atâta am şi eu şi asta-i de la nana. Ea s-a necăjit pe mine şi mi-a luat
faţa de la pernă, aruncându-mi coşul ei, de s-a făcut tot chilerul numai pene. Am
început din nou să plâng şi vorbeam cu Maica Domnului din Icoană, zicându-i:
“Maica Domnului, numai Tu mi-ai mai rămas”!
Atunci am auzit un oftat ce ieşea din Icoană şi aceste cuvinte:
“ Nu mai plânge, vei fi mai fericită ca toţi”!
 În acest chiler am stat două veri şi două ierni, hrană fiindu-mi privirea spre Icoana
Maicii Sfinte, căldură de asemenea. Şi toată îngrijirea ce trebuia să aibă un copil la
vârsta ce-o aveam era, zic, privirea spre Maica Domnului – Milei care îmi împlinea
totul.
Cu păduchii am dus-o mai greu, căci aveam un păr mare şi n-aveam cu ce mă
pieptăna, căci în chilia mea nu se găsea nici pieptăne, nici apă, nici săpun. Îmi aduc
aminte cu groază cum îi spuneam Maicii Domnului: “Maica Domnului, nu mai pot,
mor!” Şi adunam păduchii cu mâna şi-i dădeam pe geam afară. Ah, doamne, că mulţi
şi mari mai erau! În necazurile mele începeam să p1âng după mama, zicând: “Maica
Domnului, mama mea când trăia mă spăla, mă pieptăna, dar tu de ce mă laşi acum,
că mama mea m-a lăsat în grija Ta!”? Dar de îndată îmi era frică că pleacă şi Maica
Domnului de la mine şi începeam s-o sărut, s-o mângâi cerându-i iertare.
După o vreme m-am obişnuit cu păduchii; îmi aduc aminte că-i spuneam Maicii
Domnului: “Nu-i aşa, maica Domnului, că Tu mi-ai trimis păduchii ca să am de lucru?
Căci dacă oamenii m-au părăsit, măcar ei să stea cu mine!”
De la o vreme nu mă mai mâncau de loc. Stăteau ca leşinaţi. Îmi aduc aminte că
spuneam păduchilor: “Mai dormiţi, că aţi mâncat destul! M-aţi lăsat fără pic de carne
pe mine! Ah, dacă m-ar vedea mama acum, cred că ar muri de durere!” căci eram
oase goale, învelite cu piele. Norocul meu era că n-aveam haine pe mine decât
cămăşuţa rămasă de la mama, căci cred că nu le-aş fi putut duce, aşa eram de slabă.
Odată m-am urcat la o fereastră şi am început să cânt aşa:
”Moartea îmi vine dar nu-mi pasă, moartea în suferinţă e mult mai frumoasă!..” Îl
ştiam de la şcoală. Auzindu-mă ţaţa Ionica, vai de pielea mea ce bătaie am luat! Căci
zicea că o fac de ruşine. Mai târziu am auzit că spusese peste tot că m-a dat de crescut
la o familie. Eu nu-i ieşeam din cuvânt, îi luasem fricacăci mai venea şi mama ei şi
frate-su şi la toţi eram toba bătăilor. Nu putea nimeni să mă vadă. Ajunsesem ca un
sălbatic. Capul îmi era măciucă învelită cu o pâslă, că părul era una cu păduchii şi
încurcat de nu se mai vedeau firele de păr. Cred că dacă m-aş fi uitat într-o oglindă,
m-aş fi speriat singură de mine, căci numai cât mă pipăiam mă îngrozeam. Câteodată
îmi venea dorul să mă văd între copii şi să mă joc. Dar când mă uitam ce sânt, îmi
trecea toată pofta. Parcă îmbătrânisem chiar, aşa mă simţeam. Cred că mă şi
prostisem, căci nu se explică altfel.

Fuga de la bădia Petrică

Într-o zi era în toată casa o linişte de mormânt... Ce-mi veni în gând? Dacă aş fugi
de aici, ce-ar fi? Îmi ziceam: a venit şi bădia Petrică de la armată şi ce-mi face de-oi
ieşi!
Îmi vine o furie şi bag degetele jos la uşă să văd de n-o pot scoate din balamale şi
numai ce văd că sare uşa cât colo din mâinile scheletului de mine şi ies încet pe sală.
Mă uit prin odăi: nu-i nimeni! Uşa la faţă era încuiată. Ce-mi trece prin minte să ies pe
geam şi să fug la drum! Şi am ieşit printre drugi într-o clipă în curte şi ca un hoţ, aş
putea spune, am sărit gardul ieşind la drum, venită ca din altă lume.
Mă gândeam încotro s-o iau! ? Un gând îmi zicea să mă duc la mormântul mamii
la cimitir, alt gând mai stăritor, pe care l-am şi ascultat, să merg la moş Ionică Barbu,
singurul frate al mamei.
Şi aşa am şi făcut. Ştiu că era vară şi cald când fugeam pe drum ca scăpată din
puşcărie spre moş Ionică Barbu şi cine mă vedea nu ştia ce naţie sânt - om sau
altceva! Vă puteţi închipui!...

În casa lui moş Ionică

Ajunsă la moş Ionică Barbu, nu îndrăzneam să mă apropii de poartă, căci îmi

ziceam că-i naşul de cununie al fratelui Petrică şi că o să mă trimită înapoi, crezând
că ţine mai mult la el, că-i este şi fin şi nepot.
În faţa casei lui moş Ionică Barbu, la moş Ghiţă Cristea, stăteau la umbră mai
multe femei, lucrând. Acolo era şi mama Maria, mătuşa mea, soţia lui moş Ionică. Eu
m-am apropiat sfioasă de ele, dar spre bucuria mea, aud pe cineva zicând: “Asta-i
Lica!”
Eu m-am aşezat lângă ele şi am început să plâng, povestin­du-le prin ce am trecut.
Ele amuţiseră, stând cu mâinile încrucişate şi nu le venea să creadă că sunt eu. Una
din ele, tuşa Ilinca, mi-a zis mirată:
-Şi cum de doi ani ai suferit această cumplită viaţă? Eu o întreb:
-Cum? doi ani sunt de când a murit mama?
-Da... îmi răspunde ea. Iar celelalte se uitau la mine ca la o arătare. Le spun:
-Ia uitaţi-vă ce-i în capul meu!
Când încercaseră să-mi desfacă părul, eu am leşinat. M-am deşteptat udă leoarcă,
cum mă udaseră dânsele zicând:
-Săraca! Tizic este în capul ei de păduchi! Cum de n-ai murit fetiţo? Alta zicea:
-Haideţi s-o batem pe Ionica lui Petrică! Alta răspundea:
-Să aruncăm gaz pe ea şi să-i dăm foc!
Eu le rugam s-o lase-n pace şi să mă spele pe minecă de ea are grijă Maica
Domnului.
Aude moş Ionică gălăgie afară la drum şi iese să vadă ce-i. Când mă vede în ce
hal sunt, ia o funcă de fier, zicând că se duce la ei şi îi bate pe amândoi. Eu 1-am
rugat şi pe el să-i lase în ştirea Domnului şi să aibă milă de mine că nu mai pot.
Era pe vremea secerei când am mers eu la moş Ionică Barbu. A pus mama Maria,
mătuşa mea, să mă spele, dar era jale că eu mereu leşinam. S-au hotărât să mă tundă
cu maşina zero, iar eu o rugam să-i fie milă de părul meu şi să nu mă tundă. Nu ştia
ce să-mi facă.
A început câte o şuviţă şi în mai multe rânduri şi cu multe leşinuri, m-a descurcat.
Ajunsesem să nu mai pot pune nici măcar un deget pe cap, aşa de tare mă ustura
pielea. După vreo săptămână de zile am scăpat de păduchi şi parcă începusem să
văd bine şi cu ochii. De mâncat aş fi mâncat ca un lup, dar nu-mi dădea decât lapte,
căci ziceau ei, trebuie să mă obişnuiesc cu mâncareacă altfel mor. N-aş putea spune
că la ţaţa Ionica, cumnata mea, nu am mâncat dar abia când îşi aducea aminte îmi
dădea câte ceva...
Biata cămăşuţă de pe mine care era putredă toată, a fost schimbată cu o cămaşă
nouă, de pânză de casă, făcută de mătuşa mea, mama Maria, că aşa-i ziceam. Acum
eram alta şi nu-mi venea să cred că-s slobodă, că pot ieşi la drum să văd lumea şi să
vorbesc cu cine vreau.
Într-o zi, pe când mă simţeam fericită, aud pe mătuşa mea, mama Maria, că-i
spune lui moş Ionică:
-Să ducem pe Lica la sora-sa Maria ori la fratele său Gheorghe, căci acum am
scos-o la lumimă şi să stea la ei...
Eu am început să plâng şi-i rugam să nu mă dea la nimeni din fraţii mei, că iar o
să păţesc ce-am păţit la bădia Petrică.
Mama Maria zice:
-Să facem o încercare!
Şi am plecat însoţită de moş Ionică, de mama Maria şi de teta, tata mamii, care
era aproape de optzeci de ani şi pe care-l vedeam cum se ruga de moş Ionică să mă
ţie pe lângă el. Moş Ionică n-a avut copii dar creştea o nepoată a mătuşii Maria şi
zicea:
-Dacă ar fi fost un băiat, ar fi fost mai de folos, dar cu două fete ce mă fac eu?
Eu îi ziceam că o să mă învăţ la plug şi peste tot, numai să nu mă ducă nicăierea.
Măicuţa Domnului m-a ascultat, căci deşi m-am dus pe la poarta fraţilor mei, nu a voit
nimeni să mă primească, zicându-mi că trebuia să mor la bădia Petrică. Moş Ionică
le-a tras câte o ocară bună la toţi şi m-a luat la dânsul fiind rugat şi de mama Maria
care zicea că dă o bucăţică de mămăliguţă la un câine, dar la un copil! Ştiu că mătuşa
Maria îi ocăra, zidându-le că o să facă din mine o fată să moară de necaz toţi...

Zorii bucuriei

Încep anii de fericire pentru mine. Mătuşa îmi dădea de lucru şi mă învăţă cum să
torc borangicul, lâna şi cum să cos. Eu eram în culmea fericirii. Moş Ionică avea un
cal foarte frumos. Îl chema Mişu. Eu eram tare fericită când puteam să-i fac curat
acestui cal, că ziceam să nu stea în mizerie cum am stat eu. Orice animal aş fi văzut
murdar începeam să plâng, gândindu-mă în ce stare am fost eu şi aş fi voit să le vin
în ajutor curăţându-i. Toţi râdeau de mine cum umblam cu găleata cu apă în mână, să
arunc pe porc când era murdar de noroi.
Când am venit la moş Ionică Barbu, aveam unsprezece ani, dar mă băgai într-o
trăistuţă mică. După câteva luni nu mă mai cunoşteam că am trecut prin ce trecusem.

Pe mâini străine

La câteva luni, m-au luat să mă crească o familie - Constantin și Anica Susanu,

cărora le murise singura fată ce avusese și ziceau să mă crească pe mine în dorul
fiicei lor. Dar n-am stat decât o lună și am fugit tot la moș Ionică, fiindcă această familie
mai avea un băiat și i se părea că părinții lui țin mai mult la mine decât la el și a început
ceartă grozavă între părinți și fiu, zicând că o să-mi dea toată averea mie.

Tetea mă scapă din mâini străine

După aceeea au voit să mă dea tot la crescut unui şef de gară, nici nu ştiu cum îl
chema, căci eu am fugit zicând că nu mă duc de la dânşii. Săracul tetea se ruga de
moş Ionică să nu mă mai lase pe mâna nimănui şi să mă ţie el să mă crească.
De plânsetele mele, de rugăminţile lui tetea, moş Ionică cu tuşa Maria s-au hotărât
ca pe viitor, oricine ar veni să mă ceară nu mă vor da şi mă vor creşte ei, numai eu să
fiu fată bună. Le făgăduiam tot ce ştiam că o să-i bucure şi tot timpul le-am fost supusă.
La orice oră din zi şi din noapte m-ar fi trimis, sau să dau chiar şi roată în jurul satului,
sau al cimitirului, m-aş fi dus.
Când strigau la mine pentru ceva, eu eram gata cu mâna pe uşă, doar aşteptam
unde mă trimite şi tot într-o fugă eram. Atât moş Ionică, cât şi mama Maria, căci aşa
le ziceam la început, au prins să mă iubească şi să mă înveţe la toate cele în casă şi
în gospodărie. Acum nimeni nu era mai fericită ca mine. Cu Ghiniţa, fata ce-o luase s-
o crească încă de când trăia mama mea, am început din cele dintâi zile să ne iubim
ca două surori bune. Mie îmi plăcea să învăţ de toate şi ce nu putea ea, făceam eu
fără să ştie nimeni.
Acest lucru ne-a legat şi mai mult.

Paza postului

Având acum masă ca oamenii la fiecare prânz, aveam grijă să nu greşesc să

mănânc de dulce într-o zi de post, căci ştiam încă de când trăia mama mea că dacă
mâncam lapte sau altceva ce nu se mânca în zilele de post, vai de mine, că muream
de durerea capului.
 Biata mama se ferea ca de foc să nu greşească să-mi dea lapte dimineaţa, vinerea
sau miercurea. Şi în mine intrase o frică aşa de mare, că de câte ori mâncam de dulce,
întrebam pe mama: ”Ce-i azi?” Şi mama îmi spunea că-i zi de dulce, că se poate
mânca lapte, ouă şi ce se mai găsea. Mama Maria, mătuşa mea, ştia acest lucru, dar
voia să se încredinţeze, şi în post dânsa lua dimineaţa lapte, iar eu făceam cafea din
năut prăjit de mine şi eram tare mulţumită. Până să ştiu eu, mama Maria vâra linguriţa
mea în lapte şi apoi în cafea, ba îmi spunea pe urmă că mai punea şi câte puţin lapte,
să vadă dacă eu nu ştiu, o să-mi facă rău? Şi cum luam cafeaua, cine să moară? Nu
eu? Aveam dureri de cap toată ziua de nu puteam face nimic, ba le răpeam şi la cei
din casă timpul, stând în jurul meu şi punându-mi comprese la cap.
Pe a doua zi nu mai puteam mânca nimic, căci de îndată vărsam. Aşa s-au
încredinţat şi m-au 1ăsat să ţin post în toate zilele de peste an. Îmi ziceau “bătrâna
casei”că ştiu toate posturile şi mă fereau toţi să nu calc acest lucru. Pentru mine
posturile erau zile de mare bucurie. Şi în aceasta era tot mila Maicii Domnului, care
m-a ferit de păcatul îmbuibării chiar din fragedă copilărie.

Plata păcatului

Ah, Doamne, cum uită omul Mila Cerului când dă de bine...

Într-o zi, îmi spune Ghiniţa că în grădina de lângă noi este un păr plin cu pere de
toamnă şi mă roagă să merg cu ea să furăm pere.
Eu îi zic:
-Dar nu ne pierdem prin bălării?
Grădina era lăsată în paragină de stăpânul ei și avea tot felul de ierburi crescute.
Răspunsul Ghiniţei:
-Ce proastă eşti! Ce crezi, că mai eşti la ţaţa Ionica, să-ţi fie frică şi de umbra ta?
Hai cu mine, că de câte ori am fost eu şi nu m-am pierdut!...
-Ghiniţo, dar dacă vine baba Floarea? (stăpâna casei)
-Ei, da ce? Poate fugi ea cât fugim noi? Hai tu, Lico, şi nu-ţi mai face tot felul de
gânduri!
Şi, învoindu-mă, am sărit gardul în grădina vecinei, am ajuns lângă părul care era
plin cu pere gălbui şi făceam sfatul cum să furăm. Eu îi spun:
-Cămaşa mea e nouă. O să mă leg pe la mijloc cu o curea, ridic cămaşa şi am să
bag în sân iar tu să pui în şorţ.
-A, e bine să te sui tu în copac, că eşti mai uşoară.
-Bine, mă sui.
Şi m-am suit şi am început să rup pere, dâd jos şi punând şi în sân. Dar iacă şi
plata păcatului... Aud un glas de femeie:
 -Staţi, nu fugiţi!
Eu, când am auzit, mi-am dat drumul tocmai din vârful copacului printre crengi.
Când m-am trezit jos, m-am uitat să văd pe Ghiniţa, dar ea fugise înaintea mea, pe
unde, nu ştiu. O iau si eu la fugă.
Cum fugeam eu spre fundul grădinii, mi-a venit în gând să sar gardul în curte la
noi, dar să vezi ce s-a întâmplat! … Când am sărit, mi-a intrat un par de la gard în
cămaşă şi am rămas spânzurată cu capul în jos dincoace - la noi, dar nu ziceam nici
un cuvânt; credeam că m-a apucat baba Floarea. Văzându-mă, moş Ionică cu Ghiniţa
au venit şi m-au scăpat din atârnarea minunată, râzând de mine, căci eu plângeam şi
rugam pe Maica Domnului să mă ierte, că nu mai fac.
Şi mă întrebam: “De ce numai eu am fost pedepsită pentru acest păcat, că doar
am fost îndemnată de Ghiniţa?” Iată de ce cred eu: Bunul Dumnezeu a vrut să mă
scape de acest păcat al furtului şi pentru că eu eram mai mare de ani ca Ghiniţa, cu
mine făcea mai multă milă Maica Domnului Prea Curată şi de aceea m-a pedepsit,
agăţându-mă de gard... Am făgăduit că nu mai fac aşa ceva.

Cel rău nu doarme

De la o vreme, lui moş Ionică şi mamei Maria nu le mai plăcea nimic. Tot ce făceam
era rău. Iar am început să plâng la Maica Domnului şi să-i cer să-mi vie în ajutor.
Într-o zi, vine moş Ioniță Mâţu, un vecin al nostru şi-mi spune să ies la şosea, că
mă aşteaptă tatăl meu. Zicea acest bătrân că i-a spus cineva că a auzit de chinurile
mele şi că nu mai are linişte. Să mă duc la el, că numai el este acela care mă poate
iubi cu adevărat. Eu am început să p1âng şi-l întrebam pe bătrân:
-Moş Ioniţă, dar tatăl meu mai are copii?
-Da, mai are...
-Câţi?
-Trei copii...
Dacă-i aşa, spune-i lui tata, pe care nu-l cunosc, că nu mă duc, chiar de-oi mânca
şi pământ. Că nici la dânsul nu o să fiu fericită.
-Da, lico, fata moşului, pe mama ta nu o mai găseşti tu, dar ai pe tatăl tău care-ţi
va fi totul, mi-a spus el. Şi să mai ştii că nici la moşu-tău Ionică n-ai să fii fericită.
-Ei, ce-o vrea Maica Domnului!
-Ascultă, fata moşului, tatăl tău m-a rugat să nu mă întorc fără tine.
-Mergi, te rog, moş Ioniţă, şi spune-i că nu mă duc. Sunt sătulă de bătaie ca de
mere acre.
-Şi de ce crezi tu că moşu-tu Ionică n-o să te bată?
 -Cum o vrea Dumnezeu!
-Da, dar până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii. Nu te încăpăţâna! Hai, că te
aşteaptă bietul om cu inima friptă.
-Moş Ioniţă fiindcă ai zis că până la Dumnezeu mă mănâncă sfinţii, iacă, nici nu
merg, că am văzut ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului, cum m-au scăpat în
cei doi ani de la bădia Petrică, de n-am murit de fig, de foame şi de grozăvia
păduchilor.
Să-i spui lui tata prin ce am trecut eu şi că nu-mi mai pui nădejdea în nimeni, decât
numai în Dumnezeu şi în Maica Domnului, care au fost lângă mine în vremea
necazului meu.
-Eşti o îndărătnică, fetiţo!
Sunt, dar nu pot să fiu altfel, simt că cineva mă face să fiu aşa.
-Să ştii că taică-tu o să te fure de pe drum.
-Cum o vrea Maica Domnului.
Plecă moş Ioniţă trist spre şosea, iar eu îi ziceam să-i spună lui tata prin toate câte
am trecut, şi m-am pus pe plâns. Simţeam că mi se rupe inima de durere pentru
durerea pe care i-o produc eu, dar era o putere care nu-mi da voie să zic cum ar fi
dorit inima mea.
Această împietrire cred că a fost cu hotărârea Cerului, pentru ca Maica Domnului
să-mi fie mamă şi tată şi sădind în inima mea dorul de Iisus, mi-a udat acest dor cu
roua iubirii sale de mamă și pentru a-l păstra cu darul Ei, până la vremea chemării
mele mult-nevrednica.
Se întoarce iar moş Ioniţă Mâţu şi mă cheamă la poartă şi-mi zice:
-Lico, a plâns mult tatăl tău de neascultarea ta şi zicea că ar fi voit să te dea la
şcoală, să facă ceva din tine, că a auzit că eşti un copil sârguitor.
-Da, moş Ioniţă, dar eu mă rog în fiecare dimineaţă şi seara la Maica Prea Curată,
în a cărei grijă m-a lăsat mama mea, să-mi dea sănătate, minte şi noroc. Şi cred că
îmi va da...
I-am închis portița şi am intrat în curte, fără să spui cuiva cele vorbite cu el. Mă
întreb, eu, care ascultam de toţi, că-mi aduc aminte când eram la fratele Petrică, dacă
mă punea ţaţa Ionica să stau trei zile într-un colţ, nu mă mişcam de loc, sau când mi-
a spus să nu vorbesc cu nimeni, n-am vorbit doi ani cu nimeni, sau cum ascultam şi
de Ghiniţa care era mai mică decât mine când m-a îndemnat să fur, sau ce-mi spunea
moş Ionică şi mama Maria, eu săream gata a face, oare de ce n-am sărit când a venit
moş Ioniţă Mâţu, când mi-a adus vestea bună că tata mă aşteaptă să mă duc la el?
Oare nu eram mai fericită lângă tatăl meu decât lângă un unchi? Oare nu avea mai
multă milă tata decât unchiul meu? Da, avea, desigur că avea mai multă milă de mine
decât toţi şi cred că era singurul care m-ar fi înţeles şi m-ar fi iubit sincer şi pe care îl
iubeam şi eu grozav de mult, fără să-l cunosc. Oare cum am putut să stau şi să nu
alerg în braţele lui de părinte?
Adevărul este că eu totdeauna m-am lăsat condusă de o putere ce n-o vedeam,
dar o simţeam şi aşa a fost ca eu să nu mă lipesc cu inima de nimeni decât de
Dumnezeu şi de Maica Sa Prea Curată. Prea mărit să fii Tu, Doamne, de toate şi
pentru toate... Totdeauna am rugat pe Maica Domnului să mă primească în mâinile Ei
ca pe un aluat spre frământare şi să mă puie în forma iubirii Ei de mamă. Niciodată nu
I-am cerut ce-mi dorea inima, căci îmi era teamă că nu-mi e de folos. Chiar când au
început să se vadă zorii suferinţei din nou, deşi acum eram mai mare, nu voiam să-I
mai cer nimic, simţeam că O supăr şi mă uitam numai la Sfântul Ei Chip şi-I şopteam
atât: “ Măicuţa Domnului, miluieşte-mă, că aşa mi-a spus mama mea. Tu ştii ce-mi
trebuie”. Şi închinându-mă, Îi ceream iertare de greşalele mele zilnice şi ieşeam la
lucru.

Ispititorul stăruie pe lângă ai mei

Într-o seară, aud că-i spune mama Maria lui moş Ionică:
-Ştii ceva, omule? Eu sunt de părere să facem la un fel cu Lica. Fata s-a mărit,
are ca mâine paisprezece ani şi o să-i trebuiască zestre...
Moş Ionică întreabă:
-Şi ce să-i facem?
-Să se ducă tot la fraţii ei sau... şi tăcea.
Moş Ionică:
-O să mă mai gândesc...
-Ce să te mai gândeşti? Anii trec şi ca mâine o să-ţi ceară zestre.
Eu, auzind tot sfatul lor, am mers în grădină şi plângeam, zicându-i Maicii Prea
Curate să mă miluiască cum o şti, că simţeam cu adevărat că n-am chiar pe nimeni.
Mă făceam că nu ştiu nimic din cele ce vorbise dânsa cu moş Ionică şi o rog într-
o Duminică dimineaţa să-mi dea voie să mă duc la biserică. Îmi zice:
-Du-te! Dar îmi ascunde broboada ce-o puneam pe cap. O rog să-mi dea măcar
un bariz, că nu pot să merg la Biserică cu capul descoperit şi, în sfârşit, cu ocări şi cu
multe lacrimi, plecam la Biserică, unde puteam să-I spun mai bine Maicii Prea Curate
şi Scumpului Iisus, durerea sufletului meu. În Biserică niciodată nu mă puteam ţine din
plâns. Mă simţeam ca un copil pe care l-a bătut un străin şi când ajunge în faţa mamei
îşi dă drumul la lacrimi.
Copacul - bunul meu duhovnic

Odată, mă găseam în Postul Paştelui şi-o rugam pe mama Maria să-mi îngăduie
să merg să mă spovedesc, că nu mă spovedisem de când eram la şcoală şi nici Sfânta
Împărtăşanie n-o luasem. Dânsa cred că a voit să mă încurce, şi-mi spune:
-N-ai să te duci, că ce păcat ai tu?
Auzind acest cuvânt, am început să plâng şi-mi ziceam: ”Când eram la fratele
Petrică, fugeam când puteam în livadă şi alegeam copacul cel mai frumos şi mă
spovedeam lui. Căci mama, când trăia, îmi povestea că cei dintâi oameni pe care i-a
făcut Dumnezeu, au fost puşi în rai, căci raiul era o grădină frumoasă. Şi toţi pomii
erau ai lor, numai unul a fost oprit pentru Dumnezeu... cel mai frumos, din care le-a
spus la acei oameni să nu mănânce. Aşa o să fac şi eu: Mă duc în grădină şi o să
a1eg cel mai frumos copac din toată livada noastră şi o să zic că-i al lui Dumnezeu.
Iar Dumnezeu, care-i bun, o să mă audă şi o să mi-l primească iar eu o să merg în
fiecare zi la acel copac, să-i spun toate greşalele mele şi Dumnezeu, care va fi
aproape de copac, o să mă audă, şi câte zile voi avea nu o să mănânc fructe din acel
copac.
Aşa am şi făcut: am mers, m-am uitat prin toată livada şi care copac mi-a părut
mie mai frumos, pe acela 1-am ales şi mă spovedeam la el - ca în faţa unui preot, căci
eu credeam că ţine locul lui Dumnezeu pe Pământ.
Spun acum lucruri pe care nu le-am spus la nimeni niciodată, căci mă temeam să
nu fiu greşit înţeleasă şi să se creadă că eu cinstesc un copac ca pe un Dumnezeu.
Doamne, fereşte! Niciodată nu m-am gândit la aşa ceva, dar aşa m-a dus capul să
fac. Şi am înţeles că nu am supărat pe Dumnezeu.
Odată am glumit cu maicile mele, arătându-le numai partea copilărească a
încrederii mele în scumpul meu duhovnic.
Când mă aşezam în genunchi lângă acest copac, mă năpădeau lacrimi grozave
şi în suspine, începeam să-mi spun păcatele mele.
Prima dată când m-am spovedit era plin de flori, căci era primăvară şi-mi aduc
foarte bine aminte că în clipa când eu rugam copacul să fie mijlocitorul meu pentru
păcatele mele, la Dumnezeu, a luat copacul foc şi m-a cuprins şi pe mine, fără să simt
ceea ce ai putea simţi când stai în preajma unui foc. Atât am simţit: o răcoreală şi o
nesăţioasă bucurie şi fericire. Şi de câte ori rugam acest copac să fie mijlocitorul meu,
se petrecea acelaşi lucru, adică lua foc. Era foc care îţi lăsa o bucurie fără seamăn.
Limba este neputincioasă să grăiască ceea ce simţea inima.
Vara a făcut atâtea fructe acest copac şi-mi aduc aminte cum umblam pe lângă el
şi-i puneam proptele ca să nu se rupă nici o creangă din el. Dar ce să vezi? ! Că nimeni
n-a mâncat fructe din el, căci erau un fel de prune gălbui, mari care se coc pe toamnă
şi era singurul copac care mai avea la acea vreme fructe şi eu tare aş fi dorit să nu
mănânce nimeni din el, căci nici eu n-am pus în gură fruct de la el niciodată.
 Ştiu că m-am dus la el odată şi-i spuneam aşa: “Fratele meu, dacă ai trecere în
faţa lui Dumnezeu, ca să mă încredinţez şi eu, fă ca să nu mănânce nimeni din fructele
tale în această toamnă!” Şi deodată, copacul a luat foc. Şi parcă mi-a răspuns în clipa
aceea, când a luat foc, că se întâmpla câteodată să nu ia foc. Acest lucru se repeta
când eu nu aveam lacrimi. Adică numai când plângeam, ieşea din inimă ceea ce îi
spuneam şi el lua foc. Şi să vezi minune! Toţi ai casei s-au îmbolnăvit de dezinterie,
nu prea rău, dar nu puteau mânca nimic. Eu eram doctorul lor, că-i îngrijeam pe toţi şi
aşa s-au uscat toate fructele de pe copacul meu scump. Chiar când mergeam la
preotul nostru de mă spovedeam şi mă împărtăşeam, eu mă duceam zilnic la copacul
meu şi-i spuneam toate păcatele, că uitam de la un post la altul. În primăvara anului
1940, când am mers de la Mănăstire la tata Ionică Barbu, căci aşa-i ziceam acum, îl
tăiase, căci zicea că s-a uscat. L-am rugat să-mi arate unde a pus copacul şi mi-a
spus că l-a ars tot. Groaznică mi-a fost durerea! Eu în acest an nu mai eram la dânşii,
căci începusem Mănăstirea şi eram în bordeiul fericit de pe dealul Gurguetei, unde m-
a chemat acea Lumină care se arăta şi în copac, duhovnicul meu de fiecare zi.

Baba Ileana

Într-o dimineaţă, aud două femei ce veneau de la cimitir, zicând:

-Moare, săraca...
Le întreb:
-Cine moare?
Ele îmi răspund:
-Baba Ileana a lui moş Gavril de la cimitir.
Am alergat la ea s-o văd; adevărat, aşa era de slabă, încât credeam şi eu că
moare. Săraca, murea că n-avea ce mânca!
Merg la copacul meu, (căci eram la moş Ionică în acest timp) şi încep să-mi
mărturisesc greşala că, de câte ori am mers la mormântul mamei, n-am intrat niciodată
să văd cum trăieşte acea babă şi simţeam atâta durere gândindu-mă câtă milă a avut
Maica Domnului cu mine. Şi rugam pe duhovnicul meu (copacul) să se roage la bunul
Dumnezeu să mă ierte şi numai aşa o să cred că m-a iertat, dacă-i dă babei zile,
măcar o lună, dacă nu un an şi s-o îngrijesc eu fără să ştie nimeni. Şi, Doamne a luat
copacul iar foc! Am crezut şi am luat o oală cu lapte şi puţină făină şi m-am dus la
baba Ileana şi i-am dat să mănânce. Am adunat crengi uscate de prin cimitir şi le-am
făcut celor doi bătrâni foc şi am plecat fericită. Nimeni nu m-a întrebat unde am fost.
Şi mergeam zilnic la biata babă şi a pus-o Dumnezeu pe picioare, dar nimeni,
niciodată nu mă întreba. Eu cred că mila Maicii Domnului le lua minţile să uite de mine
în acest timp. Odată am luat săpun să-i duc babii s-o spăl şi 1-am pus în sân şi
mergeam cam cu teamă să nu mă cunoască mama Maria. Mă rugam să se facă
groapă în stomac, să nu se cunoască săpunul ce-l aveam în dreptul lui. Mama Maria
mă ocărăşte, zicându-mi că ce am de merg aşa fudulă, că ştia că umblu numai fuga.
Atunci am văzut minunea Maicii Domnului şi că ce fac nu supără pe Dumnezeu, căci
aveam ispita că fac păcat, fiindcă iau din casă şi nu le spun. Dar mă duceam la copacul
meu scump şi spuneam aşa: “Doamne Dumnezeule, dacă-i păcat ce fac eu cu baba
Ileana, să nu vie lumina Ta peste acest copac, dar dacă fac bine să vie, căci eu fac
aceasta pentru dragostea Ta, pentru sănătatea lui moş Ionică şi a mamei Maria şi
pentru iertarea păcatelor lor”. Şi deodată a venit lumina peste copac şi m-a umplut de
bucurie şi de nădejde.
Şi baba Ileana a mai trăit vreo doi ani…

Oastea Domnului

Într-o seară, aflu de la o vecină că este adunarea “Oastea Domnului”.

Eu întreb:
-Ce-i aceea adunarea “Oastea Domnului” ?
Vecina mea îmi zice:
-Un fel de şezătoare cu oameni, femei, fete și băieţi.
-Ce vorbeşti? ! Şi ce fac ei acolo?
-Se roagă, cântă, citesc din Biblie...
-Ce spui tu, Catrino? ! Cred că o fi frumos, fato!
-Vezi-ţi de treabă, Lico, nu cumva ai vrea să te duci? Adunările astea sunt, la drept
vorbind, pentru babe şi moşnegi.
-Ei, bine, Catrino, dar sunt şi fete şi băieţi! Ei nu sunt tineri?
-Da, sunt tineri, dar sunt proşti.
-Cum sunt proşti?
-Adică nu-s de lume...
-Cum, nu-s de lume? Eu nu înţeleg.
-Ei, nu înţelegi!
-Adică sunt mai proşti când ies în lume? ! Ştii ceva, eu am s-o rog pe mama Maria
să mă lase diseară şi pe mine să văd ce-i acolo.
-Ei, că toate vrei să ştii! Sigur că o să te faci ostăşiţă, că-ţi plac cântecele.
-Ce-o vrea Maica Domnului!
Şi p1ec, să rog pe mama Maria să mă lase să merg la adunare, că era sâmbătă
seara şi nu se lucra. Şi, spre bucuria mea, m-a lăsat mama Maria, dar mi-a spus să
nu stau mult, că de vine moş Ionică şi nu mă găseşte, vai de pielea mea!
 Eu am plecat fericită la vecina unde era adunarea, însoţită de tetea (bunicul).
După vreo oră, văd că se deschide uşa şi intră moş Ionică beat, strigând:
-Lico, unde eşti?
Eu m-am pierdut de frică, dar Măicuţa Domnului a avut grijă, că l-au înconjurat toţi
cei din adunare cu dragoste, l-au poftit pe scaun şi 1-au rugat să asculte o cântare.
Ştiu că i-au cântat cântarea: ”Lume, lume înşelătoare”. Dânsul a început să plângă şi
s-a pus pe cântat şi i-a ţinut pe toţi până la ziuă, când s-a trezit din beţie.
Când s-a trezit bine, a făgăduit Domnului că nu se mai îmbată şi din acea clipă va
urma la Biserică cu toată casa lui. Să-mi vină rău de bucurie!
A doua zi am mers cu el la Biserică şi tot amândoi am mers multă vreme şi la
adunările “Oastei Domnului“.
Mai târziu a venit şi mama Maria la adunare. Acum aveam două bucurii mari: baba
Ileana şi Biserica. Dar Biserica n-a mers mult, că dânşii s-au lăsat de “Oastea
Domnului” , oprindu-mă şi pe mine de a mai merge.
Acum mergeam şi la Biserică mai rar. Dar aveam pe baba Ileana, despre care nu
ştia nimeni decât Cel de Sus şi nu mă putea lipsi de această bucurie.
Căci am văzut că, de un lucru bun vrei să te bucuri sufleteşte - să ştie numai Cerul.

Încercări pentru dragostea de Biserică

Câteodată, ca să nu mă duc la Biserică, mă punea să fac sarmale ca să pierd

toată dimineaţa. Dar, ca să pot totuşi să merg la Biserică, foloseam o viclenie
binecuvântată. Mă dădeam sâmbătă seara pe lângă mama Maria şi o rugam să-mi
spună cam ce-ar vrea să gătim de mâncare pe a doua zi. Şi aşa ştiam ce să gătesc şi
mă sculam de noapte şi găteam toată mâncarea, iar când se scula dânsa eu eram
gata cu mâncarea, şi-i ziceam:
-Nu-i aşa că acum mă 1aşi să merg la Biserică, mamă Maria?
Şi nu mai avea încotro şi mă lăsa. Eram cea mai fericită când mă întorceam tot
într-o fugă, făcând mămăliguţa şi punând masa şi toţi erau parcă 1iniştiţi şi era o pace
în toată casa.
Aceste lucruri le spun nu ca să-mi arăt vreun merit al meu, căci nu-i al meu nimic,
deoarece n-am făcut nimic şi nici nu fac bine înaintea Milei Cereşti, care m-a umbrit
în toate necazurile mele.
Am ţinut să arăt toate acestea, pentru că cei ce vor citi cândva aceste povestiri, să
vadă cât de aproape este purtarea de grija a lui Dumnezeu de om, numai să-L chemi
cu tot dorul şi să-ți lași toate în braţele calde ale Maicii Prea Curate şi să crezi că ceea
ce ceri vei căpăta, numai dacă Atotputernicul va socoti că cele cerute de noi, ne sunt
de folos.
 Că de multe ori, noi cerem lucruri care nu ni-s de folos şi dacă nu ne dă, ne
supărăm, ba chiar ne răzvrătim.
Cine poate să ne iubească pe noi mai mult decât Părintele nostru? Și acest Părinte
care ne vrea totdeauna binele, este Dumnezeu.
Fiindcă numai El ştie viitorul nostru şi de accea să-L iubim şi să-I mulţumim de
toate şi pentru toate, că toate ce ne trimite sunt bune şi de folosul nostru, spre
apropierea de El...

Chemarea făcută din cer prin Sf. Vedenii

Numai această minune de chemare mă copleşeşte, ştiind cu câtă nevrednicie am

primit-o, dar nici a tăcea nu pot, căci Domnul însuşi mi-a poruncit să mărturisesc
cuvintele cereşti primite.
În această povestire a vieţii mele, eu nu pot amesteca Vedeniile avute, cuvânt cu
cuvânt şi în amănunte, căci ele izvorăsc din nepătrunsa voie a lui Dumnezeu, de care
eu mă înspăimânt.
Totuşi, ţin să arăt şi aici, că la vârsta de şaptesprezece ani, în ziua de 22 octombrie
1937, pe când culegeam păpuşoi, a voit bunul Dumnezeu să se coboare pe pământul
nostru, înconjurat de o Lumină minunată şi slăvită, arătându-Se în faţa unui putregai
ca mine, dezvăluindu-Și iubirea ce o are pentru neamul omenesc şi față de neamul
din care mă trag eu, dându-mi poruncă să spun lumii să se pocăiască.
După această primă Vedenie, au urmat şi altele, pe care, cu blagoslovenia Sf.
Sinod şi a Sf. Episcopii de Roman, de care ţineam pe acea vreme, le-am propăvăduit
lumii prin oraşele şi satele ţării noastre scumpe şi am scris o carte. Cititorul doritor să
le ştie în amănunt, le poate găsi pe toate, adăugate la sfârşitul povestirii mele.
Prima mea propovăduire a fost la halta din satul nostru, Tudor Vladimirescu, la Sf.
Cruci şi pe urmă în lungul şi în latul ţării, până în ziua de 21 august 1938, când am
primit poruncă de Sus de la Dumnezeu să facem o Mănăstire de maici numai fecioare,
închinată Maicii Sale Prea Curate. Aici m-a chemat şi pe mine, nevrednica, Stăpâna
Cerului, să fiu povăţuitoarea surorilor mele întru credinţă şi să priveghez ca poruncile
Domnului, împrăştiate altă dată oamenilor prin Lume, să fie date creştini1or, pe care
însuşi Ea, prin Mila şi purtarea de grijă, avea să-i aducă în Casa Milostivirii Sale de pe
Colina Gurguetei. Desigur, lucrul acesta n-a fost uşor pentu mine, o copilă nepricepută
şi slabă şi cu trupul şi cu duhul, dar smerindu-mă am primit, socotindu-mă un vas
şubred, pe care vrea Stăpâna Milei să-l curăţe cu apa iubirii, întărindu-l şi ajutându-l,
pentru a mă folosi eu și a se folosi şi alţii din mireasma de taină lăsată din mâna
iubitoare a Mamei lui Iisus.
Deci, uitându-mă la trecut, mă umilesc de marea iubire a Stăpânei Cereşti şi a
bunului Dumnezeu, cum mi-au umbrit copilăria. Găsindu-mă în faţa acestei chemări,
acum mă înspăimânt. Dar încredinţată fiind că nici un merit al meu nu s-a adus pe
această colină sfinţitoare a Dumnezeieştilor Arătări, ci numai dragostea fără margini
a lui Dumnezeu, am păşit la îndeplinirea chemării cu multă teamă şi adâncă sfială,
căci ştiam că acest drum va avea multe urcuşuri grele de suit şi coborâri prăpăstioase,
pricinuite de îmbătrânitul în rele, satana.
Îmi ziceam: “Dacă Cel ce m-a chemat a simţit greutatea Crucii suferinţelor, dar eu,
un vierme? Şi totuşi, ştiind că a biruit chiar şi porţile iadului, ridicând prin ascultarea
Sa din groapă tot neamul omenesc, mi-am înfipt încrederea în puterea Sa
dumnezeiască, crezând în Atotputernicia Sa, că-mi va netezi cu iubire gropile
deznădejdii, ale temerii de duhuri rele şi ale oamenilor care îmi vor pune piedici. Şi,
încredinţată în chemarea Cerului, n-am mai stat mult să mă gândesc ce voi întâlni în
cale, plecând pe drumul necunoscut, dar luminat de iubirea de oameni a lui Dumnezeu
şi de dragostea de Mamă a Maicii Prea Curate. Şi, o, Stăpâne al meu, n-aş putea
spune că mergând pe potecuţa luminei, n-am întâlnit în cale şi goluri şi beznă! Acele
popasuri eu cred că au fost cu îngăduinţa Ta, Bunule, ca lovindu-mă şi simţind durerea
în inima mea, să Te chem mai cu foc pe Tine, Doamne al meu!

După prima întâlnire cu Iisus

Îmi aduc aminte cu multă bucurie de prima mea întâlnire cu Iisus şi cu Sf.Simion
Stâlpnicul. Eram toată un foc, o râvnă neîntâ1nită de mine vreodată. Îmi venea să
merg zi şi noapte pe drumuri, să arăt că este Dumnezeu şi că El ne iubeşte şi ne
cheamă la El, să ne dea în dar Împărăţia sa Cerească. Cred că de m-ar fi aruncat
cineva într-un cuptor de jar, n-aş fi ars, aşa îmi erau dragostea şi râvna de mare!
La toată clipa simţeam pe Dumnezeu. Îmi ieşeau din gură cuvinte ce nu le
vorbisem până atunci, de mă minunam şi eu şi-mi ziceam-: “Oare unde am găsit eu
cuvintele”? Dar nu aveam timp să mă gândesc mult, căci veneau ca ploaia. Oboseală
nu simţeam niciodată. Mai tare oboseam când stam liniștită acasă. Dar începătorul
răutăţii, satana, nu mi-a suferit “nebunia” şi a răscolit omenirea împotriva mea. Totuşi,
a pierdut, căci dintre cei răzvrătiţi, mulţi au căzut în mreaja Duhului Sfânt şi s-au făcut
fii ai Bisericii din fii ai păcatului. Veneau la mine să mă întrebe dacă cu adevărat este
Dumnezeu şi dacă-i va ierta. Eu la toţi le dădeam nădejde și le spuneam că este
Dumnezeu, că L-am văzut și că ne așteaptă pe toți să ne întoarcem la El și la Biserica
Lui.

Cel rău iarăşi se tulbură

Ce s-a gândit înrăutăţitul? Să învrăjbească pe moş Ionică asupra mea. Şi vai,

Doamne! A început să mă înjure şi să mă ocărască, zicându-mi să-mi scot prostiile
din cap, că l-a zăpăcit lumea - doar la el nu-i bâlci. Eu tăceam și așteptam hotărârea
Cerului și asupra lui. Nu-1 puteam urni din loc, căci vedeam că cel rău e de vină, ci
lucrătura de la cel rău. Striga la mine cât putea că l-am făcut de ruşine în sat, să p1ec
de la casa lui, să mă căsătoresc, căci zicea el:
 -Sigur că de acum ai să spui că nu te mai căsătoreşti. Doar n-ai să stai cu mine
să împleteşti coadă albă. Ori te căsătoreşti ori să pleci de la casa mea, că m-ai făcut
de vorbă în sat!
La toate câte îmi spunea, eu tăceam, arătându-mă veselă şi începeam să-i cânt
cântări religioase şi aşa îl potoleam, cu darul lui Dumnezeu.
Mereu îngenunchiam şi mă rugam Domnului şi Maicii Domnului, zicându-Le:
“Stăpâne Doamne şi Prea Sfântă Maică, voi mi-aţi dat pe unchiul meu să mă scape
de la moarte. Acum mi-l lăsaţi să-şi piardă sufletul, iar dacă mi-e de folos ceea ce face
el, daţi-mi răbdare, ca să nu-l judec!” Cu vremea s-a mai potolit şi chiar a lăsat
înjurăturile şi toate cele rele şi urma la Biserică.
Mama Maria era mai liniştită, căci eu, fiind mereu cu ea, îi spuneam mai multe din
ceea ce simţeam că-i este de folos.
Dar cum se linişteau valurile dintr-o parte, se ridicau din cealaltă parte. A început
lumea din sat să spună că-s bolnavă la cap şi de asta văd ce văd. Ba chiar îmi venea
şi mie să cred acest lucru. Veneau acasă femei, parcă le-ar fi plătit cineva, şi-mi ziceau
că din pricina copilăriei mele necăjite mi s-a părut, dar să-mi văd de treabă, că nu-i
nimic adevărat. Aproape să cred, dar a trimis Domnul un Înger şi m-a certat, zicându-
mi să nu mai stau de vorbă cu asemenea fiinţe şi să le părăsesc, oricine ar fi ele, că-
şi va lua plata fiecare la Ziua cea Mare.
Şi aşa am făcut întotdeauna la asemenea prilejuri, chiar când era vorba de feţe
bisericeşti. Îmi ziceam în gând: ”Dacă n-au gustat îndeajuns din dulceaţa sfinţeniei lui
Iisus, cum să ştie ei cât de dulci sunt minunile Sale? Nu-i uram, dar îmi era milă de ei
fiindcă mi se păreau aşa de mici, că te bătea jalea.

Doctorii îşi spun cuvântul

Într-o zi de vară după-amiaza, eu ţeseam la un război nişte preşuri.

Aud la drum gălăgie. Ies să văd ce-i. Se opriseră la poarta noastră trei maşini,
având în ele pe prefectul judeţului şi doisprezece doctori. Eu i-am primit în curte fără
să ştiu cine-s, decât cunoşteam ­pe domnul prefect al judeţului nostru, colonelul Paţa.
Într-o clipă s-a umplut tot drumul de lume. Care mă plângea, care se bucura că
scapă de o vrăjitoare (aşa-mi ziceau cei necredincioşi).
Văd că cei doisprezece domni mă înconjoară şi mă întreabă:
-Vrei să ne spui şi nouă ce-ai văzut tu, Lico?
Le răspund:
-Da, cum să nu vă spun! şi am început să le spun de lucrurile lui Dumnezeu.
Văd că se întreabă unul pe altul:
-Ce facem?
 Răspunde cel întrebat:
-E mai sănătoasă ca mine.
Altul:
-Ne facem datoria, că n-o fi nimic.
Eu îi întreb:
-Dar ce-i cu dumneavoastră? Ce sunteţi şi ce vă întrebaţi? Parcă ar fi vorba de
mine.
Răspunde prefectul:
-Da, Lico, de tine-i vorba. Uite, domnii sunt medici şi au venit să te vadă, că mi s-
a adus la cunoştinţă că eşti bolnavă.
Eu îi spun:
Să poftească în casă şi să mă cerceteze cum ştiu dânşii. Dar eu ştiu că nu m-a
durut niciodată nimic şi nici nu mă doare. Şi veselă, intru cu ei în casă. Toţi ai noştri
fugiseră de acasă, că nu ştiau despre ce-i vorba.
Când am intrat în casă, îi aud zicându-mi:
-În ce cameră te rogi tu?
Le arăt camera mea cu icoane şi cu şapte candele aprinse, ce ardeau.
S-au închinat toţi şi mi-au zis:
-Nu-ţi facem nimic, că lumina din ochii tăi ne spune totul.
Şi ieşind din casă, la maşină, îmi spune prefectul:
-Lico, n-ai vrea să mergi cu noi acum?
Eu, bucuroasă că mă urc pentru prima oară în maşină, nemaigândindu-mă la
nimic, ţuşti în maşină, cum eram în casă: cu picioarele goale şi îmbrăcată ca de lucru.
Doamne, ce era pe drum! Unii ţipau de bucurie, parcă îi apucase ceva rău, dar cei
mai mulţi plângeau că nu mă mai văd. Ziceau că m-au arestat. Eu eram veselă, parcă
mergeam la un ospăţ, deşi nu ştiam ce vor face cu mine. Nu puteam să fiu altfel.
Când am ieşit la şoseaua naţională, văd că o iau spre”Sfânta Cruce” , opresc
maşinile şi se dau toţi jos şi mă dau şi eu. Mă salutară şi-mi ziseră să mă rog şi pentru
ei.
De aici au plecat la primărie, unde au făcut proces verbal că sunt sănătoasă, iar
eu m-am închinat la Sfânta Cruce şi m-am întors acasă.
Cu cine mă întâlneam, mă întreba:
-Dar unde te-au dus cu maşina?
 Le răspundeam că m-au dus la Sfânta Cruce să mă închin, eu şi ei, şi aşa mureau
de necaz necredincioşii…
Mă înjurau şi strigau după mine:
-Fermecătoareo! I-ai vrăjit şi pe ăştia! Ei, n-o să-ţi mai meargă mult!
Altă dată, strigau după mine, ca să mă înspăimânte, aşa:
-Împuşcaţi-o, trageţi fără milă!
Eu mă uitam la ei şi-mi venea să râd. Le spuneam:
-Dacă vă porunceşte Dumnezeul meu cel cu Cruce, trageţi şi mă împuşcaţi! Iar
dacă vă porunceşte ispititorul vostru, satana - să vă potoliţi.
Vreau să vă arăt aici mila lui Dumnezeu: Într-o zi, se găseau la câmp doi oameni,
Dumitru C. Dumitru (Harcana) şi Pavel Bratu amândoi necredincioşi şi înjurau
Vedeniile mele şi mă făceau cum le venea la gură. A doua zi, Dumitru C. Dumitru a
venit la mine mut şi mi-a scris pe hârtie toate cele petrecute cu ei la câmp. Scria că
după bârfelile lor, deodată au văzut pe un nor trei persoane. Unul i-a ameninţat cu
degetul iar ceilalţi doi le vorbeau aşa: ”Ce să le dăm?” Ei înțepeniseră de frică și u
auzit așa: “Pavel să ologească, pentru că a înjurat de Dumnezeu, din care i se va
trage şi moartea, iar Dumitru, fiindcă are copii mulţi, să-i luăm gura, să fie mut”. Aşa
s-a şi petrecut.
Văd că vine mutul la mine şi mă roagă să-i fac rugăciuni, că nu mai poate. Eu 1-
am amânat pe vineri, când vor face preoţii la Sfânta Cruce Sfântul Maslu, iar o1ogul
a chemat pe Părintele paroh Gheorghe Dumitru şi i-a făcut Maslu acasă, dar n-a mai
trăit mult şi a murit. Vineri a venit şi mutul pedepsit şi după mai multe Sfinte Masluri şi-
a căpătat bine vorbirea. La primul Maslu puţin, numai cât a putut să-şi mărturisească
greşeala în faţa tuturor. Această faptă minunată a mai închis gura la necredincioşi.

Jandarmul ispitit

Lumea dorea să merg şi în alte sate, căci era mai uşor să merg eu, una singură,
decât să vină ei la mine şi, de altfel, aveam poruncă de Sus să le spun la toţi să se
întoarcă la Dumnezeu şi la Biserica Sa.
Într-o primăvară, am mers în comuna Vlad Ţepeş, judeţul Ialomiţa, însoţită de
fratele Ilie Badiu, fratele Iordache Grigoraş, fratele Tache Grădinaru, Ghiţă Vlad, Ioan
Mitu cu soţia lui Anghelina, sora Cleopatra şi fratele Ioan Iancu. Aceşti fraţi erau trei
din comuna Pechea, judeţul Covurlui şi trei din comuna Tudor Vladimirescu cu cele
două surori. Cu toţii am mers pe jos vreo trei zile. Făceam câte vreo patruzeci de
kilometri pe zi şi cincizeci am făcut în prima zi. Dar toţi mergeam şchiopătând şi totuşi
eram fericiţi, căci tot drumul ne-a condus când un miros de smirnă, când un sul de nor
minunat, pe care-l simţeam toţi.
 Acest drum îl făceam pentru a ne închina la Sfânta Cruce din această comună,
ridicată în cinstea Maicii Domnului, prin descoperire dumnezeiască, de către fratele
Gheorghe Enică din Vlad Ţepeş.
Când am ajuns la această Sfântă Cruce, ne-am aşezat să facem acatistul Maicii
Domnului şi, cum îl cântam noi, mi se părea că cineva strigă la noi cu înjurături. Eu
am crezut că e o nălucire de la satana şi nu m-am sculat din genunchi. Ceilalţi toţi câţi
erau cu mine, au fugit care pe unde au putut, căci cel care înjura era şefu1 de post al
comunei Vlad Ţepeş. El, văzându-mă pe mine că n-am fugit, ştiu eu ce-o fi crezut?
Începe să mă bată cu patul puştii, cu mâinile, cu picioarele, cum îi venea lui bine, iar
eu ziceam de zor Acatistul, căci nu mai aveam mult să-l isprăvesc. Nu mai ştiu dacă
l-am isprăvit, căci m-a trântit într-o parte şi mă bătea. Eu râdeam şi-i ziceam:
-Mai ai mult de dat? Şi de ce mă baţi, fratele meu? Ce ţi-am făcut?
”Doamne, iartă-l, c-o fi beat! ”
El, când auzea ce-i spuneam, mai tare da cu cizmele, unde apuca.
Dar Dumnezeu mi-e martor şi ştie că nu mint, nimic n-am simţit din bătaia aceea,
deşi cred că a fost înspăimântătoare la vedere, căci soţia acelui om orbit de furia
satanei, a început să ţipe, zicându-i:
-”Gheorghe, de nu-i dai pace acestei fete, eu din clipa asta mă despart de tine!”
Şi aşa mi-a dat pace. Nu eram speriată deloc, ba dimpotrivă, aveam un dor de
cântat, căci după ce s-a depărtat de mine, am început de la capăt Acatistul şi-l cântam
cu bucurie nestăpânită şi mă simţeam ca după o baie caldă.
După ce am isprăvit Acatistul, nu ştiam unde s-o iau. Mi-am zis: “Să merg la
Biserică, fiind duminică în acea zi, căci se şi auzeau clopotele. Pe însoţitorii mei de
drum i-am găsit în Biserică şi nu le venea să se uite la mine. Eu zâmbesc către ei şi
fac o glumă, zicându-le:
-Aţi dat bir cu fugiţii?
Ei plângeau şi mă întrebau dacă m-au bătut rău. Le spuneam că nu m-a bătut
nimeni, ci un creştin numai cu numele, mi-a dat un buchet de flori prea bine
mirositoare.
După Sfânta Liturghie, eu, ca mânată de cineva, le spun la cei ce mă însoţeau:
-Ştiţi ceva? Plecăm de aici cu primul tren! Aşa-mi spune inima.
După luarea mesei la fratele Gheorghe Enică, am plecat la tren, iar în urma noastră
ne-a căutat acel şef de post, ca să mă împuşte. Căci atunci când s-a întors el de la
târg după-masă, a găsit singurul băieţel ce-l avea acasă, tot o vânătaie, iar cei din
casă i-au spus că vânătăile şi durerile copilului au început la ora opt dimineaţa, tocmai
la vremea bătăii mele şi până seara a şi murit.
După vreo două săptămâni am primit o carte poştală de la acest şef de post, în
care îşi cerea iertare şi mulţumea lui Dumnezeu că nu m-a găsit când m-a căutat, că
mă împuşca căci, scria el, a crezut că sânt fermecătoare, dar mai pe urmă ia spus
părintele comunei cu totul altceva decât credea el şi acum se ruga de iertare ca să nu-
i vină ceva şi mai greu.
După cum mi se pare, toate vânătăile ce tebuia să le am în urma bătăii, s-au dus
pe bietul copil nevinovat. Prin durerea copilului, pe care trebuia să o simt eu, i s-a
produs o mai mare durere celui care m-a bătut. Nu mă bucur de răul altuia, dar
preamăresc pe Sfânta Treime, care face minuni prea slăvite cu oamenii mici, slabi şi
păcătoşi ca mine.
Acest fapt mi-a întărit credinţa mai mult în mărturisirea celor ce-mi descoperă Mila
Cerească, iar Maicii Prea Curate nu-i găseam, şi nici astăzi nu-i găsesc cuvinte
potrivite pentru a O preamări, pentru toată grija şi ocrotirea Sa de mamă scumpă, de
Mamă Dulce, de Mamă Dumnezeiască. În acest fapt am văzut că tot ceea ce cere
Maica Domnului de la iubitul Ei Fiu, Iisus Hristos, dobândeşte. Mijlocirile Ei au o
nemărginită putere asupra vieții noastre. O scurtă rugăciune spusă cu evlavie e primită
de Dânsa ca un prea scump dar. Cea mai mică faptă de evlavie, făcută în cinstea Ei
valorează mai mult decît cinstea dată tuturor Sfinţilor. Cinstea ce o dăm Maicii
Domnului, înveselește pe toți Sfinții. Maica Domnului scoate zilnic mai multe suflete
din iad. Cu cât soarele e mai mare decât o stea, cu atât întrece în milă Maica Domnului
pe ceilalţi Sfinţi.
Aşa-i cum am spus: nu se pot găsi cuvinte îndeajuns pentru a proslăvi pe
Maica Prea Curată. Să-i aducem laudă, că-I curată? Nu putem, că-I însăşi curăţia
întruchipată. Să-I zicem că-I miloasă? Iar nu-i de ajuns, căci în făptura Ei este toată
Mila întruchipată şi este nedespărţiă de dreptatea dumnezeiască, pentru a o înmuia.
Să zicem că-i frumoasă? Iar nu-i găsit cuvântul potrivit, că-i frumuseţea întruchipată,
Mama Prea Iubită a Dulcelui Iisus şi a noastră a tuturor! Ah, numai când ne gândim la
toate cu câte este împodobită Stăpâna noastră, am vrea într-o clipă să zburăm din
cătuşe1e acestei vieţi şi să mergem în Veşnicie, să ne bucurăm de vederea Ei prea
minunată, a Prea Sfintei Treimi şi a tuturor Sfinţilor, care au avut trupuri ca noi, au fost
oamei ca noi, dar prin credintă şi dragoste de Cer, au ajuns în acel cer al fericirii pe
care 1-au dorit, necruţându-şi viaţa aceasta, care-i un fum şi ca un vis frumos sau mai
puţin frumos, sau chiar urât câteodată. Zic: dacă această viaţă o călătorim cu dorul
după Cer, să fim siguri că-l vom câştiga în dar! Ce minune! O, Maică Prea Curată, pe
mine, care cândva eram aruncată şi umilită de toţi, acum, prin mila Ta, m-ai învrednicit
să stau în preajma Ta, a scumpului Iisus, dulcele Tău Fiu şi Dumnezeului nostru şi a
Sfinţilor tăi Iubiţi.
Văd, Stăpână, că nimic vrednic nu am şi nici nu găsesc cu mintea mea slabă şi
neputincioasă a-Ți aduce cuvinte de laudă şi mulţumire, fă-mă Tu, Te rog, a Te iubi
cu tot focul inimii mele şi a-mi da chiar şi viaţa, dacă se poate, pentru iubitul Tău Fiu
şi Mântuitorul nostru scump, Iisus Hristos.
Atât Îţi cer şi cred că îmi vei da, de ştii că mi-e de folos pentru a câştiga Cerul, eu
și obştea mea scumpă, pe care Tu mi-ai dat-o pentru a Te proslăvi pe Tine şi pe Sfânta
Treime, cu toţi Sfinţii.
 Bunii mei ocrotitori

Vreau să arăt că din cei trei fraţi credincioşi din comuna Pechea care m-au însoţit
spre comuna Vlad Ţepeş, fratele Ilie Badiu şi fratele Iordache Grigoraş m-au însoţit
peste tot, timp de doi ani cât am mers prin Lume, atunci când nu putea să meargă
unul din părinţii care mă creşteau, căci niciodată nu mă lăsau să merg singură. Deci,
până la urmă, aceşti doi fraţi, deşi înaintaţi în vârstă, au îmbrăţişat viaţa
monahicească. Fratele Ilie Badiu a rămas monah, fiind prea bătrân şi ducând viaţă
schivnicească, iar fratele Iordache Grigoraş este ieromonah (preot călugăr). Amândoi
au metanie, adică au fost călugăriţi la Sfânta Mănăstire Bogdana, judeţul Bacău.
Primul a primit numele de Varnava, iar al doilea de Isidor.

Altă cursă întinsă

În primăvara anului 1938, pe când mă găseam la săpat de vie, văd că se opreşte

o maşină în dreptu1 viei noastre. Era maşina prefectului de Tecuci cu cineva de la
primăria noastră şi mă cheamă să merg acolo, că are să-mi spună ceva domnul
prefect. Las lucrul şi p1ec la primărie cu maşina.
Ajunsă la primărie, începe prefectul să-mi spună că el nu are copii şi că s-a vorbit
cu soţia lui să mă ia să mă crească ei, dându-mă şi la şcoală, că au auzit că-mi place
mult cartea. Şi zicea el:
-De-abia nu mai faci şi atâta tulburare în satul tău cu Vedeniile ce le-ai avut.
Eu m-am învoit cu gândul şi-mi ziceam în sinea mea: “Are dreptate. Că voi suferi
eu ce voi suferi, dar scapă lumea de mine. “
Şi-i zic:
-Daţi-mi voie să mă duc acasă să mă rog, să-mi iau ce mai am şi să spun părinţilor
mei, că nu pot face acest lucru de capul meu.
Când am ajuns acasă, veniseră de la vie şi părinţii mei şi le spun propunerea
prefectului. Dânşii îmi zic să fac cum vreau. Intru să mă rog în camera mea şi am simţit
un vânt uşor care m-a trântit la pământ, lăsându-mă fără puteri. Încercând să mă scol,
am văzut că nu pot să mă ţin pe picioare, le simţeam moi ca cârpa şi mă muiasem
tare. Văzând mama că nu ies din cameră, a venit să mă vadă şi aşa m-a ridicat în pat.
Am stat două zile în pat, fără să mă pot purta pe picioarele mele. Nu aveam dureri
deloc, dar simţeam o slăbiciune grozavă în tot corpul şi nu puteam să fiu trează. Aş fi
dormit într-una.
După două zile, m-am dat jos din pat şi am mers la Biserică, însoţită de nepoata
mea, Didina Ivan, azi maica Heruvima, că în acea zi era vineri şi se făcea Sf.Maslu.
Prefectul judeţului, auzind cele întâmplate, a făgăduit că nu va mai încerca nimic. Eu
cred că dânsul nu cu gând rău a făcut acest lucru.
 Strigă vicleanul

Văzând necredincioşii că cu nimic nu mă pot face dispărută din comună, ce s-au

gândit? Să spună că din pricina mea nu plouă. Şi când mă vedeau că merg la Sf.Cruce
sau la Biserică, strigau după mine ca turbaţii:
-”Înşelătoareo! Rătăcito! Vrăjitoareo!” şi multe altele câte le veneau la gură. Eu mă
uitam la ei şi-mi venea să râd, dar îmi era milă că-şi puneau jar pe capul lor. Şi totuşi
eram fericită când strigau aşa, decât m-ar fi fericit unul singur în faţă. Nu ştiu de ce te
doare mai mult când te fericeşte cineva, decât atunci când te huleşte. Eu am trăit
aceste clipe. Când te fericeşte, te vezi aşa de mic și-ți vine să plângi.

S-o ardem în foc

Într-o dimineaţă, vine la noi acasă un cioban trimis de proprietarul Gheorghe

(Badiu) Iade cu un bileţel, în care-mi zicea să nu mai ies din casă, că unii din consătenii
mei au mers la el şi i-au cerut să le vândă lemne uscate şi vor să facă un foc mare în
mijlocul satului, să ardă o vrăjitoare din a cărei pricină nu plouă. Şi întrebând
proprietarul cine-i vrăjitoarea, ei au spus de mine. Auzind proprietarul aceste urzeli
spurcate, nu numai că nu le-a vândut lemne, dar, zicea el, că i-ar fi dojenit, arătându-
le că fac fapte păgâneşti.
Nu m-am înfricoşat de acest lucru, ci mă rugam la Măicuţa Domnului să mă înveţe
ce să fac să pot scuti de la păcat pe cei ce nu au loc de mine în sat, căci nici închisă
în casă nu puteam sta.

Ce-mi vine în minte

Văzând că fac atâta ne1inişte în sat, m-am gândit să-mi tai părul, să mă îmbrac
bărbăteşte şi să merg la o Mănăstire de călugări, pentru a nu fi cunoscută. În vremea
aceea, mă duceam la Sfânta Mănăstire Adam din Tutova, însoţită de alte surori, nu
ca să stăm, ci doar să vedem şi noi cum este într-o Mănăstire de maici. Gândul nostru
era pentru a ne închina viaţa Domnului, între zidurile unei Mănăstiri, dar ­aşteptam
ceva, adică timpul hotărât de Sus.
Când am plecat spre această Sfântă Mănăstire, am rugat pe cele ce mă însoţeau
să nu spună la nimeni nimic despre mine şi aşa au şi făcut. Dar când eram în Sf.
Biserică la Liturghie, o creştină se repede la mine şi mă ia de braţ, zicându-mi pe nume
şi întrebându-mă ce fac.
Eu am rugat-o să nu spună la nimeni nimic de mine. Dar ea, de bucurie că m-a
văzut n-a putut să ţină şi a spus maicilor toate câte ştiau de mine şi aşa mi-au aprins
focul în cap, căci maicile credeau că m-am dus să rămân la ele.
 Parcă văd cum m-au dat afară din curtea Sfintei Mănăstiri, maica stareţă a şi
chemat jandarmul, zicând să mă ducă din post în post până acasă, sau mai bine să
mă pună la zid şi să mă împuşte, că eu vreau să le stric rânduielile lor cu Vedeniile
mele. O întrebam pe maica stareţă ce-a auzit din gura mea, de zice că le stric
rânduielile, fiindcă n-am vorbit cu nimeni nimic.
Dânsa îmi zice:
-De ce noi nu o vedem pe Maica Domnului, că suntem maici şi tu ai văzut-o?
Pleacă! Du-te de la noi!
Şi aşa am părăsit Sfânta Mănăstire fără să mă mai pot închina o dată la Maica
Domnului - făcătoarea de minuni.
Jandarmul era tare nelămurit şi nu ştia ce să facă cu noi. Într-o clipa s-a adunat tot
satul şi ruga 1umea pe primarul comunei şi pe jandarm să-mi dea voie să le vorbesc
lor ceea ce am vrut să le spun maicilor. Eu le spuneam că am venit să mă închin la
Sf. Icoană a Maicii Domnului, făcătoare de minuni şi nu să le vorbesc. Dar pentru a nu
se crede că am venit cu un alt gând, ştiu că m-am suit pe un scaun şi am spus la toţi
cei adunaţi că Bunul Dumnezeu vrea să fim buni, ca mireni, chiar şi cei ce trăiesc prin
Mănăstiri, că altfel nu vedem Cerul, ci iadul.
După ce am arătat toate câte trebuie să le împlinim şi cum ne vrea Maica Prea
Curată, aud că zice jandarmul:
-Pentru aceste cuvinte ce ni le-a spus această fată, s-o pun la zid s-o împuşc? Ce
ziceţi, oameni buni şi dvs., maicilor, căci aşa mi s-a spus de maica stareţă, că trebuie
împuşcată la zid, că strică rânduielile mănăstirii?
Toţi au lăsat capul în jos, şi mireni şi maicile au plecat pe la casele lor, iar noi am
rămas singuri.
Numai o singură maică ne-a condus până la ieşirea din sat, căci jandarmul ne-a
eliberat cu pace.
Această teamă de a nu mai răzvrăti pe maicile de prin Mănăstiri, m-a dus cu gândul
să mă îmbrac bărbăteşte şi să merg într-o Mănăstire de călugări, fără să fiu cunoscută.
Dar când eram gata cu hainele ce mi le probasem şi vroiam să-mi tai părul, am
văzut că am găuri în urechi, căci mama mea, când am fost mică, mi le făcuse pentru
cercei şi acest lucru m-a oprit, căci despre celelalte nu aveam grijă, căci aveam la
îndemână postul şi privegherea, care m-ar fi făcut să pot duce viaţa acolo unde se
zice că nu s-ar putea. Dar toate le hotarăşte Cel de Sus...
Învrăjbirea maicilor la Sf.Mănăstire Adam a fost rânduită de Dumnezeu, căci, dacă
dânsele mă primeau cu bucurie, desigur că aş fi rămas acolo. Iubirea mamei mele de
a-mi pune cercei în urechi, iar a fost ca o poruncă, să nu p1ec unde mă hotărâsem.
Am văzut că toate le orânduieşte Dumnezeu Cel Atotputernic pentru binele nostru,
chiar şi când ţi se pare că întâmpini un necaz. Acel necaz are în sine un rost de
proslăvire a lui Dumnezeu şi e mai bine să te laşi în voia Lui. Am hotărât în faţa Sfintei
Icoane a Maicii Domnului că nu voi mai asculta gândul care mă va îndemna să scap
de vreun necaz, că Bunul Dumnezeu are mai multă grijă decât aş avea eu şi ştie şi
cunoaşte El puterile mele şi niciodată, cred, nu-mi va da să duc ceva mai mult decât
pot duce eu.

Domnul încredintează pe ai mei

Spre marea mea bucurie, aud pe mama Maria că-mi zice într-o seară pe când mă
întorceam de la Sfânta Mănăstire Dălhăuţi:
-Ştii ceva, Lico?
I-am răspuns:
-Ce să ştiu, mamă?
-În zilele acestea, cât ai fost tu plecată, moşu-tău Ionică a fost la plug pe Gurgueta,
unde ai avut tu Vedeniile. Şi se silea să termine, să vină acasă. Deodată vede un
pătrat de lumină, care a venit dinspre răsărit şi s-a aşezat cam acolo unde ai spus tu
că ai avut Vedenia. Caii s-au speriat şi au fugit tocmai acasă, cu grapa dupa ei, cum
erau înhămaţi. Eu, când am văzut caii în felul acesta, am crezut că s-a întâmplat vreo
mare nenorocire şi nu ştiam ce să fac. Apare şi Ionică schimbat la faţă şi întreabă de
cai. Eu i-am spus că sunt la grajd şi să-mi zică şi mie de ce au fugit de la plug. El mi-
a spus cum a văzut acel pătrat de lumină şi cum s-a mistuit acea lumină în pământ şi
cum s-au speriat caii.
-Mamă Maria, dar moş Ionică nu s-a speriat?
-Cum să nu! Era schimbat la faţă şi este şi azi și zice că niciodată nu o să te mai
ocărască, că a văzut acum că tot ce i-ai spus tu a fost de la Dumnezeu. Dar ce să
vezi! N-a mai înjurat deloc de atunci. Ah, de-ar mai vedea odată măcar, lumina!
-Slavă Domnului că mi-a ridicat ocara şi nu mai păcătuiesc cei din casă! Mamă,
eu văd şi în acest semn Mila Maicii Domnului cu noi, păcătoşii...
-Aşa-i, Lico. Și cum ai petrecut tu săptămâna asta la Mănăstirea Dălhăuţi?
-Cum să petrec? Bine! Unde poţi să fii mai mulţumit, ca acolo unde Se laudă
Dumnezeu şi Maica Prea Curată?
-Dar cum se laudă?
-În cântări, în cetirea sfintelor cărţi şi chiar în lucru.
-În lucru? ! Cum se poate asta?
-Da, se poate foarte bine, dacă ceea ce lucrezi tu, faci ca pentru Dumnezeu şi
pentru folosul altuia nu pentru tine...
-A! Aşa-i!
-Dar eu o să-ţi spui matale ceva, că ştiu că tot o să auzi, numai să nu-ţi pierzi
credinţa: şi călugării tot oameni sunt şi mai tare se ţin diavolii de ei decât de noi, că ei
se roagă mai mult lui Dumnezeu şi acest lucru îl supără pe diavol şi din această pricină
sunt şi ei ispitiţi.
-Ei, trebuie că ai mai păţit ceva!
-Uite ce: dacă îmi făgăduieşti că nu-i ocărăşti iar, îți spun, iar de te aprinzi de
mânie, eu voi tăcea.
-Nu, nu le zic nimic.
-Să vezi matale: cum au aflat de mine, m-au chemat, zicând că sânt îndrăcită şi
să-mi facă Sf. Maslu. Eu nu m-am supărat deloc şi i-am rugat să-mi facă, numai că eu
n-am bani să le plătesc Maslu, dovadă că am venit pe jos. Când au auzit că nu o să
le plătesc Maslul, nu mi-au mai făcut, dar m-au întrebat ce rugăciune vreau să-mi facă,
să scap de satana care mi se arată. Eu i-am rugat să mă spovedească şi ei s-au
bucurat că nu era ceva prea greu şi acest lucru mi-l făcea un singur preot.
-Da maslu câţi voiau să-ţi facă?
-Şapte preoţi şi trebuiau toţi plătiţi...
-Dar cine te-a spus pe tine la ei?
-Să vezi matale, mamă: Într-o dimineaţă, când se făcea utrenia, a căzut un părinte
jos şi făcea tare rău din mâini, din picioare şi spumega. Acest părinte striga cât putea
în boala lui aşa: ”Daţi afară din Biserică pe Lica, că-i îndrăcită!” Eu, când am auzit că-
i vorba de mine, m-am îngrozit, că acest părinte nu mă ştia pe mine, căci nu vorbisem
cu sfinţia lui deloc. Am început să fac metanii la Icoana Maicii făcătoare de Minuni şi
m-am liniştit. Toţi părinţii au venit spre noi fetele, căci am fost vreo cinci fete şi ne
întreabă: “ Care se numeşte Lica, să iasă din Biserică”!
-Stai, dar unde se duseseră fratele Badiu şi Iordache? Nu erau şi ei cu voi?
-Nu, ei se duseseră în pădure să se roage singuri, căci toată săptămâna
ajunaseră.
-Ce spui, tu?
-Da.
-Şi tu cu cine spui că erai?
-Cu cele cinci surori.
-Ei, şi?
-Să vezi!... Eu le spun că mă numesc Lica şi mă minunez cum m-a pomenit acest
părinte în boala lui, că niciodată n-a vorbit cu mine. Dânşii îmi ziceau: “Diavolul care-l
munceşte pe el te-a descoperit”.”Iertaţi-mă, pe mine păcătoasa, părinţilor, pe mine
păcătoasa, le zic eu, dar dacă-i vorba de diavolul care-l munceşte pe acest părinte,
nu mă daţi afară din Casa lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului.””Bine, îmi zice unul mai
mare - cred că era stareţul că-i sărutau mâna toţi - să stai în tindă!” Şi, fericită că sunt
măcar în tinda Bisericii, aşteptam să iasă acel părinte şi să îl întreb de unde mă
cunoaşte. Şi aşa am şi făcut. L-am întrebat şi el mi-a zis că nu mă cunoaşte, că nu m-
a văzut niciodată şi el nu ştie nimic de mine. Eu îi zic: “Dar de ce ai strigat să ies din
Biserică?” El mi-a zis că n-a strigat şi că nu ştie nimic.
Un alt părinte, slab, cu numele Nazarie, mă ia deoparte şi-mi zice: “Te jur cu
Numele lui Dumnezeu, spune-mi cu ce-l arzi tu pe satana, de-a strigat asupra ta?” Eu
1-am rugat să mă ierte, că nu ştiu să am ceva bun, decât ceea ce-a lucrat Domnul cu
nevrednica de mine, a făcut din milă şi i-am spus chemarea ce mi-a făcut-o Cerul. El
s-a închinat şi a plecat la chilie.
-Ce vorbeşti tu, Lico? Mare ţi-I minunea, Doamne! Ce multe ai să mai auzi în
Lumea asta!
-Şi stai, că vine ceva frumos!
-Ei!
-Joi, după ce s-a terminat Sfânta Liturghie, am plecat cu toţii spre casă. Când am
ajuns la podul peste Siret, un jandarm nu ne-a lăsat să trecem pe pod, zicându-ne că
dacă suntem Sfinte, să trecem pe apă ca pe uscat. Eu, care-s din fire veselă, am
început să cânt şi să merg pe malul apei, zicând că totuşi o să trecem pe apă ca pe
uscat. Deodată vine o luntre cu un luntraş, care striga la noi unde mergem, că podul
este în urma noastră. Noi îi spunem cele zise de jandarm, iar el ne sfătuiește să
mergem pe un mal unde se poate coborî şi să ne suim în luntrea lui, pentru a ne putea
trece şi aşa să-i arătăm că am trecut şi fără podul lui.
După toate aceste încercări, m-am hotărât să nu mai plec nicăieri, decât când voi
primi poruncă.

În chiliuţa mea de la sat

Veneau la mine surori care mă cunoscuseră, din comunele: Pechea, Slobozia

Conachi (Jud. Covurlui), Nămolasa (Jud. Putna), Risipiţi (Jud. Râmnicu Sărat), Brăila,
Gurguieţi, Gemenele (Jud. Brăila) şi Barcea (Jud. Tecuci). Ne strângeam şi cântam
cântece religioase şi câte una citea şi din Noul Testament, iar la despărţire era un
chin. Toate plângeau şi mă luau de gât, zicând că nu pot să stea fără mine. Plângeau
cu toatele şi ştiu că în mai multe rânduri ne puneam în genunchi în chiliuţa mea de
rugăciune şi rugam pe Maica Prea Curată să facă cum o şti şi să ne adune pe toate
la un loc. Căci toate aceste surori care veneau la mine, nicăieri nu se simţeau mai
bine, ba la o vreme nici chiar în sânul “Oastei Domnului”, căci toate aveau gândul
Mănăstirii. Unii din adunarea “Oastei Domnului” ne spuneau că nu-i după Dumnezeu
să părăsim Lumea şi să ne închidem în Mănăstiri ziceau ei, cu ce folosim noi
aproapele nostru dacă fugim de ei. Poate aveau dreptate, că nu ştiau dulceaţa
singurătăţii cum nici noi nu ştiam, dar o doream cu dor sfânt şi nerăbdător. Prin
Mănăstiri nu erau bietele surori primite, că iubeau pe zăpăcita de mine. Aşa că aveau
tot dreptul să plângă la despărţire. Le mângâiam citindu-le din Psaltire următoarele
cuvinte din Catisma a cincea: “Mântuieşte-ne pe noi, Doamne, Dumnezeul nostru şi
ne adună din necazuri ca să ne mărturisim Numelui Tău celui sfânt, ca să ne fălim
întru lauda Ta!”
 Şi, aşa puteam să le îndrept paşii spre casele părinteşti, întărite în credinţa că Cel
Atotputernic ne va purta de grijă şi ne va pregăti şi nouă un loc unde să-L preamărim.
Dar lacrimile acestor fete care erau deşertăciunile acestei Lumi trecătoare, ardeau
pe satana, care a început să mă chinuie pe mine cu alte născociri de-ale lui, venind
noaptea în chilia mea, în care mă rugam şi, făcându-mi tot felul de năzdrăvănii,
crezând că o să mă sperie. Să vedeţi: mai întâi a început să mă strige pe nume, în
timpul când eu îmi făceam şi eu scurta mea rugăciune, prefăcându-se cu vocea celor
din casa noastră, venea cu vocea mamei, chemându-mă să fac ceva treburi ce ştiam
că le făcusem, când cu a lui tata, chemându-mă să dau de mâncare la vite şi eu îi
spuneam că vitele sunt rostuite şi că eu sânt la rugăciune, când cu vocea lui tetea.
După ce terminam rugăciunea mergeam să le cer iertare că n-am ieşit când m-au
chemat. Ei ziceau că nu m-au chemat. Eram tare nedumerită şi-mi ziceam: ce-i cu
strigătele astea? Şi m-am hotărât ca, atunci când mă va striga să nu-i răspund deloc,
să văd ce-o să facă. Dar se vede că nu ştie ce gândeşte omul că venea şi în serile
următoare şi mă striga să ies la diferite treburi afară. Eu nu-i răspundeam deloc. El
începea să strige şi mai tare şi dacă vedea că nu vreau să-i răspund, începea să mă
ocărască cum era mai urât.
Îi ziceam: ”Ai mei nu zic cuvintele pe care le zici tu. Aşadar, piei satano, arde-te-
ar Sfânta Cruce!” Şi înfuriindu-se, îmi scotea uşa din balamale, mi-o arunca în curte
şi intra şi-mi stingea lampa cu o suflare aşa de tare, că te luau toţi fiorii când o auzeai,
fără să vezi ceva. Pe urmă îmi lua covoraşe1e de pe jos şi mi le arunca prin curte.
Râdeam şi-i ziceam: “Scutură-le bine, blestematule!” Şi aşa m-a chinuit vreo două luni.
Nu mă lăsa noaptea să dorm deloc.
Într-una mă striga să mă scol la rugăciune. Ajunsesem să-i spun: “Nu vreau să mă
rog când vrei tu, de-ai şi muri!” Apoi, venea şi-mi trăgea învelitoarea de pe mine, fără
să văd pe cineva.
N-am mai putut suporta şi am plecat la Sf.Schit Sihastru, din Jud. Tecuci, cu fratele
Badiu, fratele Iordache, sora Tinca Vlad şi alte surori.
Ajunserăm la schit. Părintele stareţ Clement Cucu ne-a dat o chilie, mie împreună
cu surorile Tinca Vlad din Tudor Vladimirescu, Niculina Susanu şi sora Catinca din
Buceşti.
Seara, cum ne-am aşezat la rugăciune, a venit iar ispititorul şi ne purta prin chilie
coşul în care aveam pâinea şi şerveţelele de şters pe obraz. Surorile când au văzut
cum se plimbă coșul prin chilie s-au speriat şi s-au urcat în pat strigând la mine:
-Ce-i asta, soră Lico?
Eu nu puteam să mă abţin de râs şi-i ziceam: “Și aici ai venit, înrăutăţitule?”
Un părinte ne-a auzit cum ne certam cu străinul nepoftit şi vine la noi să vadă ce-
i. În timpul acesta ispititorul ne aruncase pîinea din coş şi ne arunca şervetele de zor.
Surorile înlemniseră în pat, văzând fluturarea şerveţelelor prin aer, fără să vadă pe cel
ce le purta. Intrând părintele, vede coşul în mijlocul chiliei, pâinea aruncată într-o parte,
iar noi, cocoţate în mijlocul patului cu ochii aţintiţi să vedem ce mai are de gând să
facă. Îi spunem părintelui toată întâmplarea, iar el ne sfătuiește să facem Paraclisul
Maicii Domnului şi când o să vedem că vine, să zicem rugăciunea “Născătoare de
Dumnezeu Fecioară, bucură-te”, şi celelalte. Şi cu acestea ne-a dat pace îmbătrânitul
în rele.
Am văzut că nu-i îngăduit să facă ceva rău cuiva mai mult decât poate duce cel
încercat de el. Numai să nu-ţi fie frică deloc de el, că-i tare neputincios şi chiar prost,
căci cu toate relele pe care le aruncă el cu îngăduinţa Milei Cereşti, el pierde, iar noi
câştigăm, numai dacă nu ne îndulcim cu cele ale lui şi dacă nu-i primim sfaturile. Deci,
trebuie să fim treji tot timpul cu inima şi să ne rugăm lui Iisus, Lumina şi bucuria
noastră.
Eu pe satana cel mare, cu toţi ucenicii lui, fii ai întunericului, aşa îi cred că sunt:
legaţi ca nişte câini, care au o lungime de lanţ. Ei latră veşnic cu tot felul de lătrături şi
se aruncă şi ei cât pot din lanţul în care se găsesc. Dacă pot să apuce pe cineva în
ghiarele lor, încep să-i dea diferite gustări care deodată par dulci, dar pe urmă sunt ca
fierea de amare.
Dar când omul merge ca un orb cu a lui voie în negrele şi murdarele lui braţe ale
acestui duşman al neamului omenesc, atunci e cam greu.
Și totuși scapă dacă se găseşte cineva care să-i arate minunata şi Dumnezeiasca
baie a veşnicului Siloam vindecător sub epitrafirul duhovnicului. O altă baie pe Pământ
pentru suflet, afară de baia Duhului Sfânt de sub Epitrafir, nu există. Şi cine nu apucă
să treacă prin această baie, spălându-se de toate murdăriile satanei eu, nevrednica şi
păcătoasa, le spun în Numele lui Iisus cel răstignit pe Sf. Cruce, că de-ar vieţui ca
Sfinţii, nu vor vedea Cerul. Căci spune Psalmistul:
“De-ar fi viaţa noastră de o zi şi totuşi e plină de păcate!“
Cel rău este neobosit în răutăţi. Iar după această baie, primeşte mărgăritarul cel
scump: pe Iisus Euharistic, cel ce se jertfeşte pe Sf. Masă a Sfintelor Altare din
Bisericile noastre drept măritoare, prin săvârşirea Sfintei Liturghii. Cine nu-i îndrăgostit
de Sfânta Liturghie nu cunoaşte pe Iisus Hristos Euharistic şi de-ar vorbi despre Iisus
chiar în limbi îngereşti, îl încredinţez că nu-L va vedea niciodată. Nu-i destul să
vorbeşti despre Iisus, dacă nu te hrăneşti cu Iisus. Respirația noastră s-o scoatem cu
Numele cel dulce al lui Iisus. Bucuriile noastre să nu fie altele decât gândul că ne
întâlnim cu Iisus prin Sfânta Liturghie şi că ne unim cu El prin dumnezeiasca pâine şi
dumnezeiescul vin din Sfântul Potir. Să ajungem să nu mai putem trăi fără Iisus
Euharistic. Ah! Ce Nume dulce are darul să te facă fericit, de parcă ai vrea în clipa
aceea să zbori în Cer!
-O, Iisuse, Iisuse, dar nu toate zilele sunt ca acestea! Petrec zile în care mă ruşinez
de mine însămi. Ah, de câte ori am ascultat de linguşirile lumii şi ale satanei şi Tu,
prea Bunule, iarăşi m-ai primit. De câte ori m-au chinuit să nu pot sta în preajma iubirii
Tale Iisuse, şi am văzut că Tu ai fost gata să-mi dai mâna. Iisuse al meu dor, picură
un strop de sânge din ranelc Tale şi în inima mea, ca să Te pot iubi mai mult.
Iisus ne spune la toţi: “Această picătură pe care o cereţi, o găsiţi în Sfântul Potir
din Biserica Mea, căci în dar v-o dau, nu prin meritele voastre”.
 Ce bun e Domnul, şi cred că nu greşesc spunând că-I bun, căci Este însuşi
bunătatea întruchipată. De te-ai găsi în cel mai mare întuneric, tu eşti fericit că ai
Lumina cu tine: pe Iisus. De-ar striga tot iadul şi toată lumea aceasta asupra ta tot felul
de hule, tu eşti fericit că ai pacea cu tine: pe Iisus. Deci, cine vrea să fie fericit chiar în
Lumea asta, să trăiască şi să se hrănească cu Iisus. Iar cel rău nu va avea putere să
te atingă cu otrăvitoarele lui gheare, chiar de mai şchiopătezi pe drumul spre Iisus.

La cei mari ai ţării

Îmi aduc aminte de acea vară a anului 1938, când am plecat la Bucureşti, nu ca
să văd un oraş frumos, ci ca să arăt celor mari ai Ţării voia lui Dumnezeu, primită prin
poruncă de Sus.
Întorcându-mă de la Bucureşti, sora mea Ghiniţa, cu care am crescut, mă aştepta
cu mare nerăbdare să-i spun ce-am văzut eu şi cum e lumea pe acolo.
-Ia spune tu, Lico, cum ai mers la Bucureşti şi cum e lumea pe acolo, mai
credincioasă decât la noi?
-Să vezi tu Ghiniţo, peste tot acelaşi lucru...
-Adică cum?
-Cum să fie? Lume de toată mâna şi credincioasă şi necredincioasă.
-Dar cei mari ai ţării cum sunt?
-Îi ştie Bunul Dumnezeu cum sunt, că n-am fost primită de nimeni din cei mari.
-Dar la cine ai fi voit tu să mergii?
-La părintele cel mare al Bisericii, căruia se mai zice şi Patriarh, căci decât dânsul
eu nu înţeleg altul mai mare, chiar nici pe rege nu-l văd mai mare decât dânsul.
-Şi cum, ai fost şi nu te-a primit?
-Nu.
-Dar cum îl cheamă pe părintele patriarh?
-Miron Cristea, patriarhul Bisericii noastre creştine ortodoxe româneşti.
-N-ai ştiut pe unde să intri?
-Dar nu m-am dus singură. Am mers cu Domnul Colonel Coman Ionescu din
Tecuci şi cu un părinte care avea un brâu roşu şi-i zic că-i Prea Sfinţit. Era mâna
dreaptă a Părintelui Patriarh şi se numea Prea Sfinţitul Irineu Mihălcescu. Acesta m-a
ascultat cu multă răbdare şi m-a condus la Părintele Patriarh. Tot dânsul a intrat să
vadă dacă mă primeşte şi a ieşit dându-mi acest medalion de aur cu Sfânta Treime
pe el şi mi-a zis aşa: ”Înalt Preasfinţitul nu poate să vă primească, fiind ocupat. Vă
trimite înalte binecuvântări, dându-vă totodată încuviinţarea să mergeţi mâine, fiind
Sfânta Duminică a Pogorârii Duhului Sfânt, după Sfânta Liturghie, în parcul Carol, la
Arenele Romane, căci acolo este adunarea societăţii “Miron Cristea”, o adunare de
lume credincioasă, care cântă cântări relgioase şi unde se ţin predici din Scriptură.
Acolo va veni şi Prea Sfinţitul Pocitan, vicarul Patriarhiei, trimis de Înaltul Patriarh, care
îi va spune cele auzite. Dacă vrei să vorbeşti acolo toate ce-ai fi voit să le spui Înaltului,
Prea Sfinţitul Pocitan le va duce la cunoştinţa Patriarhului.”
Şi ne-am despărţit, sărutându-i mâna.
A doua zi am mers la Sfânta Liturghie de la Patriarhie.
-Şi cum era acolo, tot ca la Biserica noastră?
-Da, aceeaşi slujbă, decât făcută cu mai mulţi preoţi, cu diaconi şi cu un Prea
Sfinţit. Şi mai avea un cor straşnic de frumos. Să vezi, Ghiniţo! Când ne-am despărţit
de Prea Sfiţitul Irineu, aşa eram de amărâtă că i-am spus d-lui Colonel Coman să
mergem să intrăm într-o Biserică; îmi venea să plâng şi n-aş fi voit să plâng pe stradă,
că trecea lumea ca furnicarul. Şi, mergând, am găsit o Biserică deschisă, unde se
făcea Sfânta Slujbă. Eu m-am răcorit puţin la Icoana Maicii Domnului, că simţeam că
mă înec cu ceva. La sfârşitul Sfintei Liturghii, m-au înconjurat mai multe doamne, iar
una din ele s-a interesat cu cine sunt venită, ca să-l roage să mă lase la dânsa. Pe
această doamnă o chema Victoria, iar pe soţul ei, Gheorghe Cazacu. Copii nu au,
cresc o nepoată de-a domnului Cazacu, care o cheamă Maricica. E un copil bun. La
această familie am stat tot timpul şi cu masa şi cu dormitul, iar dânsa m-a însoţit tot
timpul pe unde am mers. Şi cum îţi spusei, duminică după slujba Liturghiei, am mers
însoţită de Domnul Colonel Coman Ionescu şi de familia Cazacu la adunarea societăţii
“Miron Cristea”. Acolo era aşa de multă lume, cum n-am mai văzut niciodată! Văd că
vine Prea Sfinţitul Pocitan cu un Episcop care zicea că-i dintr-o ţară străină. Eu eram
aproape pierdută prin acea lume care stătea pe bănci, una mai sus decât alta, în formă
de trepte. În mijloc era o masă care avea în dreptul ei un aparat pe trei picioare, care
făcea să se audă cuvântul la mari depărtări.
-Ce spui tu, Lico?!
-Şi stai să vezi... Pesemne că Prea Sfinţitul Pocitan, pe care eu nu-l cunoşteam şi
nici dânsul nu mă cunoştea, a întrebat pe părintele care conducea această adunare,
dar nici acest părinte nu mă ştia şi deodată îmi aud numele:
-Cum? Te-a strigat fără să te ştie?
-Da, că eu, cum îţi spusei, cred că l-a întrebat pe Prea Sfințitul acela trimis de
Părintele Patriarh.
-Şi cum te-a strigat?
-Deodată aud aşa: ”Rog pe sora Vasilica Gurău din com. Tudor Vladimirescul
Tecuciului, de este aici, să poftească la această masă!”
Eu, când am auzit, m-am dus. Sfinţia Sa m-a dus la cei doi Prea Sfinţiţi, iar eu le-
am sărutat mâna. Cel care zicea că-i străin nu vorbea ca noi, ci o vorbă neînţeleasă.
Prea Sfinţitul nostru îmi zicea: “Vrei să ne spui şi nouă ceea ce ai fi dorit să spui
Înaltului Patriarh?” Eu îi răspund că da şi mi-a zis să merg să mă aşeze Părintele Teofil
Ionescu, care conducea acea adunare, la masa din mijloc și să vorbesc ce știu. Când
m-am văzut la masa din mijloc, mă gândeam cum să vorbesc ca să audă toată lumea,
că era multă şi pe distanţă mărişoară. Dar un frate care se ocupa cu aparatul acela
din faţa mesei, mi-a zis: “Să nu începi, până nu îţi spun eu!” El se necăjea să lase în
dreptul gurii mele aparatul acela care era o goarnă.
Eu am început să tremur şi parcă nu mai ştiam nimic să vorbesc. Aşa eram de
goală sufleteşte, de parcă nu se întâmplase nimic niciodată cu mine. Când m-am văzut
aşa, am început să mă rog Maicii Domnului şi dulcelui Iisus, să-mi vină în ajutor şi să-
mi dea ce să vorbesc din cele arătate mie, mult nevrednica. Atunci am văzut că toate
ale noastre sunt în mâna lui Dumnezeu şi dacă El vrea, îţi dă. Adică şi minte şi grai şi
curaj. Vreau să-ţi mărturisesc un păcat al meu...
-Ei, ia spune!
-Când m-am văzut la acea masă şi atâta lume care avea să mă asculte, am zis în
gândul meu: “Unde-s cei care strigau după mine în tot felul, să mă vadă acum şi să
moară de ciudă?!.. “Şi pe loc, cum îţi spusei, am rămas goală sufleteşte şi nu mai
ştiam nimic să vorbesc din cele întâmplate cu mine. Mi-am dat seama de îndată că
am greşit şi m-am rugat Domnului şi Maicii Milei, pentru a mă ierta. Cum mi-am
terminat rugăciunea făcută în gând, aud că-mi spune acel frate care aşeza aparatul:
“E gata!” Eu am simţit atunci o putere nemaiîntâlnită asupra mea şi am vorbit pe lângă
Vedeniile pe care le avusesem şi alte lucruri pe care eu până atunci nu le-am auzit
niciodată. Te rog să mă crezi că n-am ştiut nimic de mine şi nici de cele vorbite de
mine, dacă nu-mi spunea domnul Colonel Coman că, deşi m-a auzit vorbind, dar azi,
zicea dânsul că n-am vorbit eu. După ce-am vorbit, am mers şi-am sărutat mâna celor
doi Preasfinţiţi, iar Preasfinţitul cel străin mi-a dat şirul acesta de boabe, zicându-mi
Preasfinţitul nostru că sunt metanii de la Ierusalim...
Seara am venit iarăşi la doamna Victoria Cazacu.
-Ai mai mers pe undeva?
-Am mers la câteva Biserici…
-Ei, nu zic de Biserici...
-Dar de cine zici?
-De cei mari la care ai fost trimisă.
-Ce să mă mai duc? Dacă nu m-a primit cel mare al Bisericii, m-ar fi primit alţii?
Nu, nu m-am dus la nimeni. Am zis: “Doamne, Tu toate le ştii şi le vezi. Eu n-am nici
o putere, sunt mică şi nebăgată în seamă”. Ei, Ghiniţo, când e omul fericit şi are de
toate, pe cele ale lui Dumnezeu le lasă numai la zile mari. Uită că Dumnezeu trebuie
să fie cu noi în fiecare clipă.. Aşa-s oamenii. Adu-ţi aminte de mine, când eram la
fratele Petrică în lipsă şi necaz, aveam în toată clipa pe Maica Prea Curată lângă mine
prin chemări şi suspinuri şi n-aş putea spune că nu eram fericită sufleteşte. Iar când
am venit la moş Ionică şi mă simţeam bine, am uitat de binele ce mi-l făcuse Maica
Domnului şi m-am învoit cu tine şi am mers la furat. Uitasem totul prin ce trecusem.
Aşa-i toată lumea, dar Dumnezeu, în marea Lui iubire, ne iartă şi aşteaptă întoarcerea
noastră la El, prin diferite chemări. Cine ştie cu ce fel de chemare va aduce bunul
Dumnezeu această lume la El? Căci eu cred că aşa nu va mai merge mult, că lumea
e nemulţumitoare de toate cele trimise de Cer.
-Auzi tu, Lico, se poate să fie aşa? Mama mi-a spus ieri că i-a spus Părintele
Gheorghe, parohul nostru, că a auzit la radioul Sfinţiei Sale tot ce-ai vorbit tu la
Bucureşti, la acea adunare mare... Crezi?
-Da, cred, că se zicea că tot ce se vorbeşte la acel aparat se aude şi în alte oraşe
şi sate de cei care au radio.
-Mare ţi-i minunea, Doamne! La aşa distanţă să se audă o vorbă spusă de cineva?
Cine a făcut acest aparat, Lico?
-Dumnezeu, prin înţelepciunea omului.
-Ce multe ştie Dumnezeu!...
-Ei, Ghiniţo, încă nu a descoperit omul câte ştie Atotputernicul, că atunci oamenii
s-ar fi crezut nişte Dumnezei. Şi aşa sunt oameni care nu cred deloc în Dumnezeu, ci
numai în mintea lor şi vine într-o noapte bătrâna moarte şi le arată că trebuie să se
înfăţişeze înaintea Aceluia pe care ei niciodată n-au voit să-L cunoască. Şi, atunci ce
să facă? Ce să mai facă? Unii trimit după preot să vină, să-i spună de Dumnezeu,
spovedindu-şi păcatele, alţii mor în îngâmfarea satanei, crezând că-i vreun vis urât şi
când colo este adevăratul sfârşit şi merg, săracii, în braţele celui căruia i-au slujit toată
viaţa, lui satana, în chinurile cele grozave.
-Ah, de ne-ar feri Bunul Dumnezeu pe noi, Lico, de aşa grozăvie!
-Pe noi şi pe toată lumea, scumpa mea soră. Căci bucuria noastră numai atunci
va fi mare, când ne vom şti neamul din care ne tragem mântuit, iubit de Dumnnezeu
şi de Maica Prea Curată, Fecioara Maria - Mama tuturor necăjiţilor.

“Sunteţi arestaţi”, zice părintele

În vara anului 1938, am fost chemată de preotul Cercel din comuna Risipiţi, judeţul
Râmnicu Sărat, căci credincioşii Sfinţiei Sale făcuseră din evlavie o troiţă şi au dorit
ca la sfinţire să fiu şi eu.
Şi am plecat pe jos însoţită de surorile Cleopatra şi Măndica din comuna noastră,
şi de fraţii Badiu Ilie, Iordachc Grigoraş şi Tache Grădinaru.
La Risipiţi am stat numai Duminică, la sfinţirea troiţei, iar luni dimineaţa am pornit
spre casă şi când am ajuns în comuna Vulturul, căci pe aici ne era trecerea, preotul
acestei comune ducea un mort 1a groapă. Cu toate că eram obosite, am voit să stăm
pe loc, ca să treacă mortul. Vedem că se opreşte cu mortul, iar părintele vine la noi
înfuriat şi zice:
-Sunteţi arestaţi! Cine-i fata de la Vladimireşti?
Eu ies înainte şi mă aplec să-i sărut mâna, zicându-i:
 -Eu sunt!
Sfinţia sa nu-mi dă mâna şi-mi zice:
-Eşti arestată!
Îl întreb:
-Pentru ce motiv sunt arestată?
Sfinţia sa îmi repetă:
-În numele legii eşti arestată şi taci! Îi răspund:
-Iertaţi-mă, părinte, nu mă ştiu cu nimic vinovată şi mergeţi de îngropaţi mortul!
Am plecat mai departe pe drumul meu, lăsându-l, crezând că-i ameţit de băutură,
că aşa părea. Nu ştiu cum o fi îngropat pe bietul om, pe care îl ducea la groapă, că s-
a întors repede şi a anunţat jandarmii să vină după noi, să ne aresteze. Noi, dacă am
văzut că vin jandarmii cu o căruţă după noi, am stat pe loc la un creştin cu numele
Dobrea şi nu ştiu ce s-a zvonit, că a venit tot satul să vadă ce se întâmplă. Sosind
jandarmii la noi, unul din ei întreabă:
-Cine-i fata de la Tudor Vladimirescu?
Eu ies şi le spun:
-Eu sunt!
Ei îmi spun:
-Să meargă cu noi la post!
-Bine, merg, dar de ce?
-O să vedem noi!
Însoţitorii mei se vorbeau cum să nu mă lase singură să merg, dar jandarmii nu-i
primeau.
Lumea striga după jandarmi:
-Daţi-i drumul fetei! Ce v-a făcut?
Şi se reped nişte femei tinere, cine or fi fost nu ştiu, care mă apucă în braţe din
mâinile jandarmilor şi le ziceau:
-Criminalilor, ce aveţi cu fata?!
Atunci jandarmii întind armele să tragă, iar lumea venea puhoi peste ei şi gata să
se încaiere la bătaie. Eu aveam o linişte deplină, dar eram gata ca după un somn,
nedumerită: “Ce poate fi asta?” Am strigat cât am putut, rugând lumea să fie liniştită,
că eu nu mă ştiu cu nimic vinovată, şi n-o să fie nimic rău. Iar jandarmilor le-am spus
de mergem la post, să ne suim în căruţă, că altfel nu vom putea trece prin
învălmăşeala acestei lumi care, nu ştiu de ce se tulburase. Ei au fost bucuroşi de
îndemnul meu şi mi-au spus aşa:
 -S-a tulburat lumea ca şi preotul. Nici noi, nici alţii, nu ştim de ce te ducem pe tine
la post.
Suindu-mă în căruţă cu sora Măndica şi jandarmii, nu era chip să trecem la şosea,
că lumea se făcuse zid de-a curmezişul drumului. Eu le spun jandarmilor:
-Daţi-mi voie să cântăm ceva că atunci o să putem trece.
Şi dându-ne voie, am început să cântăm noi fetele, cântarea
“Mai sfântă mângâiere nu-i
Pe acest Pământ de suferinţă
Pentru creştini ca Sfânta Cruce,
Slăvitul semn de biruinţă!”
Şi dând bici la cai, am trecut glonte printre lume, şi aşa am ajuns la postul de
jandarmi. Doamne, ce era în inima noastră! Lumea fugea după căruţă ca ieşiţi din
minţi! Unii cădeau pe jos, alţii treceau peste ei şi nici nu mai ştiau ce este.
Intrând în post, jandarmii ne întreabă:
-Ce-aţi făcut părintelui, de ne-a zis să vă arestăm imediat? Şi iată ce zarvă s-a mai
făcut!
-Nu i-am făcut nimic, decât priveam cum duce mortul la groapă.
Şeful postului rămâne pe gânduri. Acum a ajuns toată lumea la post şi striga cât
putea să ne dea drumul. Şeful postului îmi zice:
-Ce să fac la lumea asta, că a turbat?
Eu îi spun să cheme pe părintele şi să-i explice el pricina arestării mele şi aşa o
să se liniştească. Apar şi însoţitorii mei la post şi întreabă de noi. Dar şeful de post
strigă supărat la un soldat:
-Bagă-i în beci pe bărboşi, că asta caută! Cine i-a chemat aici?
Nu ştiu dacă i-a băgat sau nu la beci, că nu puteam să-i văd, că noi, fetele, eram
în altă cameră. Iată, aud pe şeful postului că zice:
-Vine popa Strechie!
Eu îl întreb:
-Cine-i?
-Popa care te-a dat pe mâna noastră. Aha! Mi-l ia poporul în căngi. Aşa-ţi trebuie,
popă, dacă nu te-astâmperi. Staţi, băieţi, nu ieşiţi nimeni!...
Mie îmi venea să râd, cum bietul părinte Strechie o păţise cu poporul sfinţiei sale,
căci lumea era necăjită, zicându-i că vor huli toate satele că preotul lor a arestat pe
fata de la Tudor Vladimirescu.
 Bietul părinte Strechie vine cu părul vâlvoi în post însoţit de primar şi de nu mai
ştiu cine era cu ei, care se uitau la mine ca la o fiinţă venită din altă Lume. Părintele
zice şefului de post:
-A! Te-a plătit fermecătoarea cu bani grei, de asta nu ieşi la mine şi mă laşi să mă
sfâşie poporul! Şi arătând cu degetul spre mine, zice:
-Uită-te, domnule primar, asta-i o fermecătoare grozavă!
Pe mine m-a bufnit râsul. Şeful de post s-a supărat că l-a insultat părintele,
zicându-i că l-am plătit cu bani şi s-a făcut apărătorul meu, zicându-le:
-Dacă această fată ar fi avut bani, ar fi mers cu trenul nu pe jos, şi cum­ spui că
m-a plătit pe mine cu bani? Meriţi să fii arestat dumneata acum, că m-ai insultat!
Părintele zice:
-Vedeţi domnilor, dovada că aceasta e vrăjitoare, priviţi cum a băgat vrajba între
noi!
Eu, nemaipunându-mi ţine firea, îi zic părintelui:
-Părinte, părinte, ce faceţi sfinţia voastră nu-i după Dumnezeu, zicând de mine că
sunt o vrăjitoare. Eu cred că sfinţia voastră sunteţi vrăjit de duhul lăcomiei care-i cel
mai grozav diavol ce bântuie pe unii preoţi!… Căci eu n-am venit în satul sfinţiei
voastre să cer ceva, ci doar am trecut numai pe drum.
Văd pe cei ce erau cu sfinţia sa că ies unul câte unul şi rămâne părintele singur.
Pleacă şi sfinţia sa, ameninţându-mă că n-o să mă mai văd soarele.
Eu nu ştiu de unde o fi dat telefon la legiunea de jandarmi din Focşani, că de îndată
primeşte şeful de post un telefon, în care zice să nu-mi dea drumul, iar a doua, că
acum se înserase, să mă pornească la Focşani.
Văzând că stăm noaptea în post, am rugat pe şef să ne dea drumul să stăm la un
loc cu ceilalţi însoţitori ai noştri şi el ne-a îngăduit, dându-ne o cameră la toţi, şi aşa
ne-a trecut noaptea.
A doua zi dimineaţă, şeful de post a căutat o căruţă şi am plecat la Focşani: el, eu
şi însoţitorii mei. Ajunşi la Focşani la legiunea de jandarmi, am fost chemată de
căpitanul legiunii în biroul lui, împreună cu şeful de post al comunei Vulturul.
A început acesta să mă întrebe de unde sunt şi cum mi-i numele. Eu i-am răspuns
la toate cele întrebate cu voce umilită, că aşa mă învăţase şefu1 de post, căci zicea
el că-i tare rău şi să-i răspund frumos. Ah, Doamne, când îmi aduc aminte ce mi-au
auzit urechile de la acest om, mă îngrozesc! Mă uitam la e1 cu multă atenţie, să văd:
îi om sau diavol? Că eu nu mai auzisem până atunci aşa cuvinte ruşinoase. Fără să
vreau am dat din cap, fiindu-mi milă de el în gândul meu. El m-a văzut când am făcut
acest semn şi s-a năpustit la mine ca o fiară, luându-mi coşuleţul din mână și căutând
în el ca o altă arătare, să vadă ce am în el. Sună la soneria ce-o avea în birou şi văd
că intră doi tineri, nu ştiu ce erau că nu m-am uitat la gradele lor, doar atâta am văzut
că sunt doi oameni îmbrăcaţi milităreşte ca şi această fiară sălbatică. Ţipă la ei ca un
ieşit din minţi:
-Luaţi pe nebuna asta şi vă baţeţi joc de ea, ca să ştie că în ţara asta este o
jandarmerie!
Cei doi pui de draci s-au năpustit asupra mea cu aceeaşi sălbăticie, ca şi tatăl lor,
satana cel mai bătrân. Eu nu ştiu de unde am avut putere şi curaj că le-am pus mâna
în piept, îmbrâncindu-i şi pe unul şi pe altul, zicându-le înfuriată:
-N-o să vă rabde Maica Domnului mult, tâlharilor! Cred în Dumnezeu
Atotputemnicul că o să vă umilească! Eu cred că nici pe vremea păgânilor cei fără
Dumnezeu n-a fost barbaria pe care o arătaţi voi, ticăloşilor! Iată icoana ce-o aveţi în
perete, sunteţi creştini. Aşa aţi învăţat voi în creştinătatea noastră, să faceţi
blestemății? Oare voi n-aveţi surori? Nu vi-i teamă de Dumnezeu că o da ceva peste
voi? Aşa ştiţi să ocrotiţi pe-o fată care şi-a petrecut copilăria în cea mai neagră mizerie,
neavând mila părintească şi ducându-şi zilele orfană? Să nu puneţi mâna pe mine că
vă risipeşte Dumnezeu!
Cei doi s-au dat deoparte tăcând ca muţii, iar comandantul mă înjura cum îi venea
la gură, zicând şi alte cuvinte ruşinoase, pe care greu îmi este să le şi cuget. Găseşte
în coşuleţul meu o sfântă cruce de care eram nedespărţită, dată de dl Colonel Coman
Ionescu şi care avea ceva scris pe dosul lemnului. Când o vede, mă acuză că am
furat-o. Eu îi zic:
-Bine, dacă am furat-o, de ce totuşi e adresată mie de cel care mi-a dat-o? Şi dacă
nu vă încredeţi, daţi-i un telefon domnului colonel la Tecuci, că-i prefect şi-l întrebaţi
ce ştie despre mine.
Şi aşa a şi făcut. Când aude domnul Colonel Coman că mă găsesc la legiunea din
Focşani, a început să-l facă pe însălbăticitul de toată necinstea, zicându-i printre altele
să-mi dea atât mie cât şi însoţitorilor mei bani de tren pentru a ajunge la Tecuci. El îşi
cere mii de scuze, zicând că popa Strechie de la Vulturul i-a spus să procedeze aşa
cu mine. Şi dându-mi bani de drum mie şi la toţi cei cu mine, am plecat la Tecuci,
spunându-i d-lui Colonel o parte din cele prin care am trecut, căci nu puteam să
grăiesc cu gura mea ceea ce grăise acel nelegiuit de om. Nu-mi pare bine dar, din
aceasta s-a tras darea afară din serviciu a acelei fiare sălbatice. Dumnezeu nu 1-a
mai răbdat căci spurcat era la vorbirea lui.
Doamne, de-o fi trăind iartă-l, iar de-o fi trecut din viaţa aceasta, fă-ţi milă de el şi
nu-i socoti păcat neştiinţa lui de om pierdut sufleteşte.

Tânguirea Satanei

Văzând eu cât mai mult îşi bate joc satana de oameni, de aproape nu-i mai cunoşti
ce sunt, mereu doream şi ceream de la Dumnezeu să-mi dea putere pentru a-l birui.
Dar Dumnezeu Prea Milostivul, ştiind neputinţa şi ticăloşia mea, nu mi-a îndeplinit
această dorinţă aievea ci în vis. Să vedeţi: mă făceam într-o casă unde am întâlnit un
gârbovit cu ochii plini de viclenie şi cu o haină cum ar fi un cojoc cu miţe mari şi la
fiecare miţă avea câte un şurub atârnat. Eu îl întreb:
-Ce naţie eşti tu? că vedeam că nu-i dintre oamenii noştri, că era prea urât.
El îmi răspunde aşa:
-Eu sunt drac şi ce vrei tu? Că numai puţin să-mi scutur haina şi praful se alege
de tine!
Atunci îi zic:
-Ah, de când vreau eu să mă bat cu tine, satano, şi nici că mă las, că rău chinui tu
pe oameni, pe mireni şi pe slujitorii Altarului, gândindu-mă la părintele Strechie de la
Vulturul.
Şi începem bătaia. Îi trăgeam şi eu, dar el era groaznic. Mă buşea la pământ ca
pe o minge. Eu mă sculam şi mă-nvârteam, ţâşneam în capul lui, că el nu se putea
întoarce, că părea bătrân. Când am văzut că mă doboară am strigat: ”Născătoare de
Dumnezeu, ajută-mă!” Şi cu acel Nume al Prea Sfintei 1-am trântit la pământ şi-i
dădeam cu pumnii în cap.
Ce-mi vine în gând? Să-i dezbrac haina, căci îmi ziceam că-i stă puterea în ea. Şi
în bătaie aşa i-am şi făcut. l-am dezbrăcat de acea haină miţoasă şi plină de şuruburi
şi i-am aruncat-o într-un cuptor cu jar ce se făcea în altă cameră şi m-am repezit după
aceea şi i-am dat câţiva pumni în cap. Era ca leşinat. Atunci, fericită, am alergat să
văd dacă a ars haina. În acea cameră unde era cuptorul, ieşise un miros de la arderea
hainei lui, aşa de greu, că nu se putea asemăna cu nici un miros greu pe Lumea
noastră. Începe să se trezească după bătaie şi să se tânguie amar după haină,
blestemându-mă. Eu am intrat într-o cameră şi am încuiat uşa. Uşa avea un gemuleţ
şi dânsul îşi băga laba prin el să mă apuce, dar eu strigam la Născătoarea de
Dumnezeu aşa:
“Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, Bucură-te, ceea ce eşti plină de Dar, Marie,
Domnul este cu Tine!” şi celelalte, şi aşa îşi trăgea ghiara cea urâtă, zicându-mi:
”Blestemato! Cu acest Nume mă biruiţi voi pe mine.“ Şi aşa m-am trezit fericită că
măcar în vis l-am bătut.
Ah, cât rău face acest duşman al mântuirii noastre, când noi nu-1 alungăm cu
postul, cu milostenia şi cu nerăutatea!

Amintiri fericite

Îmi aduc aminte cu multă bucurie de porunca dumnezeiască pentru a începe

aşezământul nostru, dar şi cu durere din pricina neîncrederii mele totale în a aduce la
desăvârşire voinţa Cerului, uitând pentru o clipă făgăduinţa Domnului, precum spune
Sfânta Scriptură: “El toate câte a voit a făcut în Cer şi pe Pământ”, şi ispitindu-mă să
cred că toate cele poruncite atârnă de puterile mele. Din această teamă am voit ca să
ascund de toţi cei din jurul meu, porunca de la Dumnezeu Preamilostivul, ca să încep
o Mănăstire pe locul unde Mila Maicii Prea Curate a voit să ne adune pe noi pentru a
ne face fericite. De ce am zis că-mi aduc aminte cu bucurie de cele clipe? Din acea
clipă am văzut, aș putea zice, fericirea mea şi-a tutoror care aveau acelasi dor de a
sluji lui Iisus şi Maicii Sale Prea Curate şi tuturor Sfinţilor şi a ne ruga mai cu uşurinţă
şi pentru neamul din care ne tragem.
Ah, ce dulci au fost acele clipe de înştiinţare Dumnezeiască! Nu se poate asemăna
cu nici o bucurie din Lumea aceasta! Toate bucuriile pe care ţi le poate da Lumea
aceasta sunt gunoaie, pe lângă bucuriile sufleteşti pe care ţi le dă Cerul din Milă şi
Iubire.
Atât ne trebuie, pentru a aduce Raiul pe Pământ: voinţa de a cunoaşte pe
Dumnezeu şi iubirea nemărginită ce-o are El pentru noi. de a-L iubi cu tot dorul, de a
ne strădui să-L simţim şi să-L gustăm. Cum să gustăm pe Dumnezeu? E tare uşor! În
clipele când inima ta bate odată cu inima lui Iisus şi nu are nimic viclean în ea, să ştii
că atunci L-ai simţit şi, simţindu-L nu poţi să-L laşi afară şi-L chemi în inima ta prin
rugăciune şi apoi mergi să-L primeşti chiar aievea din Casa Iubirii, din Staulul
Dumnezeiesc, Biserica creştinătăţii noastre din Altarul unde Se jertfeşte, din Potirul
minunat care ţine în El pe Iisus Euharistic. Iată, așa Se poate gusta Dumnezeu şi
gustându-L şi aflându-I dulceaţa nu te mai poţi despărţi de El şi atunci nu mai trăieşti
tu ci El, Dumnezeu din Sfintele Taine trăieşte în tine.
Aşa cum dacă nu avem aer, ne înăbuşim şi nu putem trăi, sau dacă nu avem hrană
stomacul şi chiar trupul nostru slăbesc şi se îmbolnăvesc şi poate muri, tot aşa se
petrece şi cu sufletul nostru, dacă nu-i dai ceea ce doreşte, dacă nu-i dai pe Iisus
Euharistic, viaţa şi bucuria lui, creatorul şi Stăpânul Lui mult preţuit. E mai de preţ
Pământul care nu ne serveşte dacă nu-i dăm aer, decât sufletul care ne dă frumuseţea
veşniciei? Sau oare e mai de preţ stomaculcare de multe ori din pricina mâncărilor
nepotrivite dă dureri, decât sufletul care ne duce în frumuseţile Raiului şi care nu ne
cere decât să-l păstrăm curat şi să-i dăm pe Iisus din Sfântul Potir?
E bine ca omul să fie drept cu el însuşi şi să nu nesocotească pe nici unele din
aceasteacăci toate sunt de folos. Dacă avem aer şi hrană, trupul nostru este sănătos
şi poate să servească sufletululi. Ferice de omul care, folosind aerul şi puţină hrană
pentru întărirea trupului său, caută să-şi împodobească sufletul ca pe o mireasă prea
frumoasă pentru mirele său Iisus Hristos. Dorinţa mea este, iisuse Prea Dulce ca tot
neamul din care mă trag să ajungă în aşa măsură, cum nu pot trăi fără aer şi fără
mâncare, să nu poată trăi nici fără a te gusta pe Tine, Bunule, ca să poată fi fericit.
Adă-i ca să nu mai poată trăi fără să Te guste pe Tine şi lumina neânserată a bucuriei
veşnice, pe care o poate gusta, chiar de pe pământ. Iată aşa poţi gusta din fericirile
raiului şi suspina după Lumina Cerului, gustând tot mai des din Iisus Euharistic care
stă la îndemâna tuturor, numai să vrem să-L luăm.

Pe drumul chemării

Durerea pe care am avut-o în clipa chemării mele la începerea Mănăstirii am mai

spus-o: teama de a nu putea duce la îndeplinire ceea ce-mi poruncise Dumnezeu. Îmi
ziceam: ”Cine o să ştie ceea ce mi-a spus Domnul, dacă eu nu voi spune nimănui?”
Vedeam un lucru prea mare şi greu pentru mine, şi aveam de ce să-l văd greu, că nu
ştiam pe cineva lângă mine care să puie umărul şi-o inimă sinceră lângă umărul şi
inima mea care în acea clipă, n-a putut să se suie cu înţelegerea, mai sus de puterile
şi priceperea ei slabă. Pe toţi parcă îi vedeam străini de mine şi de chemarea aceasta.
Desigur că această teamă era de la duşmanul mântuirii noastre, satana, căci pe
urmă, maica Milei Prea Sfânta Fecioară Maria, mi-a dat şi oameni care m-au ajutat şi-
au pus umărul cu credinţă la această înfăptuire pentru preamărirea lui Dumnezeu.
Cel dintâi care a ştiut acest lucru a fost Moş Ionică Barbu, care a dat şi locul unde
este clădită astăzi Sfânta Mănăstire şi apoi Părintele Paroh Gheorghe Dumitru. Pentru
aceasta, i-am adus la cunoştinţă Preasfinţitului Episcop al Romanului Lucian Triteanu.
Am mers la Roman pentru a spune Vlădicului această voie a Cerului, însotită de
domnul Colonel Coman Ionescu din Tecuci. Preasfinţitul ne-a ascultat, dar a spus că
nu se poate să ne aprobe acest lucru deoarece cam toate mănăstirile mor de foame.
Preasfinţia Sa zicea că mănăstirile au fost făcute de domnitori de ţară, de boieri mari
înzestraţi cu averi mari-cu moşii, şi când cauţi, vezi pe călugări şi călugăriţe cerşind,
că nu au ce mânca. Şi se adresează d-lui Colonel:
-Credeţi Dvs. că această copilă o să facă o Mănăstire?
Eu am început să plâng şi să-i zic Preasfinţitului:
-Preasfinţite Stăpâne, mănăstirile ce sunt făcute au fost din dorinţa şi credinţa
Domnitorilor şi boierilor noştri. Această Mănăstire ce se va face este din dorinţa
Împăratului şi Împărătesei Cerului şi din credinţa noastră, a fetelor ce dorim să ne
petrecem tinereţile noastre în ea, aducând laudă Celui Atotputernic, care a voit ca din
mâna Lui Dumnezeiască să iasă o Flacără de lumină, arătându-mi mie, nevrednica,
unde să fie Altarul Său. Încredinţată în puterea acelei dumnezeieşti mânuni care a
slobozit pe pământul nostru acea Lumină Sfântă, eu vă rog, o încercare Preasfinţite
Stăpâne, faceţi bine şi daţi-mi binecuvântarea ca să pot începe lucrarea Mănăstirii. Eu
sunt mică şi slabă, dar Dumnezeu şi Maica Sa prea Curată sunt tari şi puternici şi cred
c-o să-mi ajute să încep şi să termin acest lucru al lor. Faceţi vă rog, o încercare, după
a cărei urmă sunt sigură că o să vă bucuraţi şi n-o să vă pară rău. Ştie Dumnezeu de
ce a poruncit acest lucru şi cred în El, că va desăvârşi această lucrare începută de
noi.
Cum stam îngenuncheată şi-i spuneam aceasta Preasfinţitului Episcop, aproape
ca o rugăciune, am văzut cum Preasfinţia Sa îşi ştergea lacrimile şi mi-a zis:
-Ce-o vrea Dumnezeu! Eu o să-ţi dau o aprobare scrisă numai când o să veniţi cu
o suprafaţă de ceva teren arabil mai mult, căci numai pe trei hectare nu se poate
aproba o Mănăstire. Deocamdată, eu vă dau aprobarea verbal, cum să aveţi toată
încuvinţarea mea de a procura toate cele necesare.
Noi ne-am mulţumit şi cu atât şi făcându-i metanie şi săru­tându-i mâna, am plecat
la tren. Dl Colonel Coman Ionescu mă întreabă în tren:
 -Ce-i de făcut, soro Lico? Unde să mai găsim noi ceva pământ arabil, căci până la
zece hectare mai sunt şapte! Cine poate să-ţi dea pământul aşa cum a făcut unchiul
tău?
Eu îi răspundeam liniştită:
-Dacă este voia Domnului să se facă această Mănăstire, o să avem mai mult
pământ decât cer cei în drept.
Dânsul rămase nedumerit şi-mi zice:
-Frăţia ta eşti aşa de liniştită, ca şi cum ai avea Mănăstirea gata!
-Da, eu o văd chiar gata, căci ştiu cine a poruncit şi a cui voie este să se facă
această Mănăstire, şi pentru asta n-am de ce să nu fiu liniştită.Să credem numai-în
Dumnezeu şi în Mila Maicii Prea Curate şi vom vedea-o gata, căci ce nu poate El să
facă?
De la Tecuci eu am venit acasă singură. Acasă am găsit cinci surori din comuna
Pechea, jud. Covurlui. Cu dânsele mai erau şi surorile din comuna Slobozia Conachi.
Toate acestea erau nerăbdătoare să ştie când se începe lucrul la facerea Mănăstirii,
ca să vie să lucreze. Eu le-am spus că Mănăstirea nu se mai face pentru că Presfinţitul
Episcop nu ne aprobă fiindcă nu avem pământ arabil de pe care să ne fie asigurată
existenţa. Cu trei hectare pe care le-a dat tata, le spun eu, nu se poate da aprobare.
Ele au început a plânge şi au plecat acasă. Dar pe drum ce-i vine în gând sorei Justina,
care era mai în etate, avea 17 ani, pe când celelalte erau de 14 până la 16 ani, să le
spuie că dacă ele s-ar căsători, părinţii lor nu le-ar da zestrea de pământ? Şi zicea ea
că de ce să dea numai părinţii sorei Lica pământ, iar părinţii noştri să nu dea, că doar
ne dă nouă? Atunci toate au sărit de bucurie şi ziceau una către alta:
-Haideţi, să spunem sorei Lica, să vedem ce spune ea?
Şi aşa le văd că intră pe poarta noastră pline de fericire şi îmi spun gândul lor,
insuflat de Sus. Eu, la început nu prea voiam să încuviinţez acest gând, că voiam să
le văd dorinţa care-mi dădea mai mult curaj. Ele ziceau:
-Noi vrem să facem şi pe părinţii noştri părtaşi la lucrarea dumnezeiască. Mie îmi
creştea inima ca un aluat de cozonac, care sta la căldură, căci sta la căldura dragostei
lor. Şi sărind şi eu de bucurie, 1e-am spus să meargă să spună părinţilor lor şi de
îndată ce 1e va încuviinţa, să vie cu ei, să mergem la Tecuci pentru a face acte de
donaţie Sfintei Episcopii de Roman, iar când Mănăstirea se va face, atunci pământul
va fi al Mănăstirii. Cu acest gând au mers în toate comunele unde erau surori, care
aveau dorul de mănăstire şi în câteva zile s-au putut face acte de donaţie pentru 27
de hectare.
După aceea, am mers la Sfânta Episcopie însoţită de Dl Colonel Coman Ionescu
şi avocatul Traian Corodeanu, care mi-a făcut toate actele gratuit. Când ne-a văzut
Preasfinţitul, şi-a închipuit de ce am venit. Noi, toţi trei am căzut în genunchi în faţa
Preasfinţitului, iar Dl Traian Corodeanu care era şi un creştin desăvârşit, a prezentat
toate actele Preasfinţitului, spunându-i cu câtă uşurinţă şi credinţă şi-au dat creştinii
bucăţica de pământ, şi un vlăstar din butucul familial, adică o fată care va sluji în
viitoarea Mănăstire. Preasfinţitul spune să ne sculăm din genunchi , pentru că vede
voia lui Dumnezeu, să se facă această Sfântă Mănăstire.
De îndată ne dă aprobarea scrisă pentru un comitet de construcţii, căci nu se putea
pune temei pe mine, căci aveam numai 18 ani, ci pe acel comitet şi pe doi stâlpi ce
erau cu mine, cerându-le sfatul cine ar fi mai nimeriţi să fie puşi în acel comitet. Dânşii
recomandară pe Părintele Paroh al nostru, Gheorghe Dumitriu, ca preşedinte al
comitetului de construcţie, pe tata Ionică Barbu, casier, şi mulţi membrii, dar roagă pe
Preasfinţitul să arate în ordinul dat, că niciodată să nu se adune fără să fiu şi eu de
faţă. Şi dându-ne binecuvântare, şi în scris şi verbal, de a începe lucrul, eram gata de
plecare.
Eu n-am fost mulţumită şi rog pe Preasfinţitul să-mi dea pe numele meu aprobarea
ca să pot avea voie să colectez ce-mi vor da credincioşii, pentru a putea începe lucrul
Mănăstirii, căci în prezent nu avem nici un ban. Bucuros, Preasfinţitul Lucian ne-a dat
şi aceasta, iar eu mă găseam în al noulea cer de bucurie. Ajunşi la Tecuci, cei doi
stâlpi ai mei, dl. Colonel Coman şi dl. Traian Corodeanu, mi-au comandat o condică
chitanţier şi mi-au arătat cum să lucrez în ea atunci când cineva îmi va da un ban
pentru Mănăstire. Pământul nu mă mai ţinea de fericită ce eram. Văzând condica
pantahuză în mâna mea, parcă vedeam Mănăstirea gata şi fericită cum eram, am
mers în Târgul Iveşti, judeţul Tecuci, la o familie cu numele Sighijeanu, nişte buni
creştini, să le spun bucuria că Preasfinţitul mi-a aprobat să încep Mănăstirea şi mi-a
mai aprobat să am şi o condică pantahuză, ca atunci când cineva îmi va da ceva vreun
ban, să pot înregistra eliberând chitanţă. Nu ştiu cum mi-am exprimat eu bucuria, că
aud pe d-na Sighijeanu spunând soţului său:
-Să dăm şi noi ceva şi i-a seama Sighijene câţi pui, că noi suntem întâi pe condică,
iar cât dai, să dai cu toată inima.
Dl. Sighijeanu scoate portofelul şi chiar cu mâna dânsului începe condica mea de
încasări pentru Casa Măicuţei Domnului, scriind două mii de lei. Eu mă zăpăcisem de
bucurie şi parcă nici nu mai vedeam. Îndrăznesc să-l întreb înainte de a-mi număra
banii, căci nu mai aveam răbdare:
-Nu vă supăraţi, d-le Sighijeanu, eu văd două mii de lei, aşa-i sau aţi greşit?
Dânsul îmi răspunde:
-Nu, n-am greşit, aşa-i cum se vede. Nu se pot găsi cuvinte pentru a arăta în ce
bucurie mă aflam. Ei au început să plângă de bucuria mea, iar eu nu mai ştiam ce sunt
de fericire.
-Fiindcă te bucuri aşa de mult de darul meu îţi mai dau trei mii de cărămizi pe care
le-am făcut pentru a-mi mări casa, dar renunţ la casa mea şi le dau Casei Maicii
Domnului.
Auzind şi aceste cuvinte de binefacere să-mi vină rău de bucurie.
Mai târziu am căutat căruţă prin sat şi am dus cărămida pe locul unde trebuia să
începem lucrarea Sfintei Mănăstiri. Dar nu era de ajuns atâta cărămidă şi trebuia să
mai facem. Era vineri când am fost eu la familiaSighijeanu.
 Încep Mănăstirea cu două mii de lei

Aşteptam cu mare nerăbdare Sfânta Duminică să spun bucuriile mele comitetului

de construcţie. Şi în ziua aceea, dupa slujba Sfintei Liturghii, a avut loc convocarea
comitetului la biserică, unde se găsea şi domnul colonel Coman Ionescu şi eram şi eu.
Ascultam cum se sfătuiau pentru strîngerea fondurilor, iar eu tăceam. De la o vreme,
n-am mai putut să mă stăpânesc şi le-am zis:
-Ştiţi ceva? Eu am la condică două mii de lei încasaţi şi trei mii de bucăţi de
cărămidă încasată.
Dânşii se bucură şi încep mai departe alte vorbe. Eu le zic:
-Dar cu banii ce-i adun eu, ce să fac?
Îmi răspunde că o să-i depun la bancă sau la poştă. Nu mi-a venit bine şi le zic:
-Eu nu adun bani ca să stea la bancă sau la poştă, ci vreau să vadă că se începe
să se lucreze, că doar oamenii de asta mi-i dă, să vadă că se începe ceva, nu să stea
depuşi.
Încep toţi cu gura pe mine că eu sunt un copil şi că nu-mi dau seama, dar nu se
poate începe o lucrare aşa de mare fără un capital de cel puţin o sută de mii. Eu încep
să plâng şi le dau condica, zicându-le:
-În felul acesta eu nu mai primesc de la nimeni nici un ban şi poftim condica, să
meargă cine-o vrea să adune banii! Această supărare a mea a fost de la Dumnezeu,
căci nimeni nu voia să ia condica pentru a strânge, şi întrebă:
-Cum să începem cu două mii de lei?
Eu le răspund:
-Cărămida!
-Dar nici nu ştiu cât ne trebuie, că încă nu avem planurile.
-Fiindcă aţi zis că trebuie să aveţi o sută de mii de lei şi apoi începem lucrul, eu vă
rog să se înceapă cu o sută de mii de cărămizi.
Toţi se uitau unul la altul şi nu ştiau ce să răspundă. Eu le spun:
-De ce tăceţi? Oare Măicuţa Domnului nu ne va da tot ceea ce ne trebuie? Fiţi vă
rog liniştiţi şi haideţi să începem ceea ce eu vă rog, c-o să vedeţi cum o să vină
ajutoarele din toate părţile şi va veni şi planul Mănăstirii.
-Dacă sora Lica ne spune că Maica Domnului ne dă detoate, hai să începem aşa
cum ne roagă ea, că poate Dumnezeu îi poruceşte ceea ce ne spune.
Văzându-i că-mi încuviinţează dorinţa, le dau cele două mii de lei, rugându-i să fie
arvună pentru începerea cărămidei, iar de restul să nu aibă grijă. Tata, care era casier,
se hotărăşte să plece la Focşani să aducă cărămidari, iar dul. Colonel urma să plece
la Bucureşti pentru întocmirea planurilor Mănăstirii cu arhitectul Sfintei Patriarhii,
(Domnul Berechet), care a primit să ni-l facă gratuit.
Ţin să spun că la ieşirea din Biserică, după cea dintâi consfătuire a comitetului de
construcţie, la poarta Bisericii, factorul poştal mi-a dat un plic închis pe care mi-l
trimiteau mai multe credincioase din Sinaia. Deschizându-l mi-l citeşte Părintele Paroh
Gh. Dumitru şi vedem cu toţii că în el este Mila Maicii Domnului, că mă chemau la
Sinaia, pentru a-mi da ajutor la noua Mănăstire ce auziseră că se va face.
După ce s-a întors domnul Cononel de la Bucureşti cu planurile mănăstirii, m-am
dus, dimpreună cu dl Traian Corodeanu la Sinaia, dându-mă în grija doamnei Curec,
o bună creştină. La Sinaia am stat trei săptămâni, umblând din casă în casă cu
doamna Curec. Am adunat în acest timp o sută douăsprezece mii lei şi mai multe
icoane, feţe de mese, pentru Mănăstire şi alte mărunţişuri ca: sfeşnice, cădelniţe,
candelă.
Acesta a fost în vara anului 1938. Acasă m-au dus domnul şi doamna Curec, la
care am stat tot timpul cât am strâns.
Înfăţişând toate cele aduse întregului comitet de construcţie, n-a mai zis nimeni
nimic, proslăvind pe bunul Dumnezeu şi pe Maica Milei, Fecioara Maria.

Comitetul şovăie

Dar învechitul în răutăţi n-a încetat, uneltind tot felul de născociri, băgând îndoieli
în cei din comitet, că Mănăstirea n-o să se facă. Ei se încredeau în puterile lor şi nu
ale lui Dumnezeu. Veşnic îmi ziceau: “Să mai aşteptăm să vină ani mai îmbelşugaţi
că mănăstirile se fac în zeci de ani”, nu aşa cum cred eu în câţiva ani.
Şi dacă domnitorii nu le făceau aşa de repede, care aveau totul la îndemâna lor,
dar noi?
Mie îmi venea tare rău când îi auzeam, dar ştiam că şi eu am trecut prin aşa criză
de neîncredere şi le ziceam:
-Da, în câţiva ani se va face şi Mănăstirea noastră, dar noi să începem lucrul la ce
se poate, ca la zece ani să fie gata, că Măicuţa Domnului ne ajută. Ba ceva mai
dureros: s-a scos un zvon că nu se mai face Mănăstirea şi cine vrea, n-are de cât să
meargă pe malul Siretului şi să ia din cărămida ce era făcută pentru Mănăstire.
Acest lucru tare greu îl primea sufletul meu şi m-am pus pe plâns la Maica Prea
Curată. Mila Domnului n-a întârziat şi a venit în descoperirea dumnezeiască,
înconjurându-mă şi zicându-mi să lupt cu toţi, că El mă va ajuta şi să nu las lucrul
Mănăstirii pe mai târziu, că VIN ANII DURERILOR şi când o să vrem noi s-o facem,
n-o să se mai poată.
Luând puteri mari din gura Domnului, am început lupta pe faţă cu toţi cei care mă
împiedicau. Le era milă de mine. Satana este şi milos în asemenea împrejurări. Am
rugat pe Stăpânul Cerului să-mi dea un Înger bun care să-mi şoptească în inima şi
mintea mea cum să purced în toate lucrurile mele. Şi cred că mi-a dat, că-mi venea în
gând odată de-a merge în cutare loc, la cutare familie şi aşa puteam aduna fonduri
pentru primăvara ce bătea la uşă în 1939.

Un dor împlinit

Dar aveam o durere: că strângeam pentru Mănăstire şi eram tot mireană

îmbrăcată. Ştiam din vedenia ce-o avusesem în august1938, când mi-a poruncit
Domnul să începem Mănăstirea, că şi eu o să stau cu acele vieţuitoare ce-şi vor
petrece viaţa acolo, dar nu ştiu de ce, tare des suspinam după îmbrăcămintea
monarhală. Îmi cercetam cugetul să nu fie ceva străin învăluit în această dorinţă şi nu-
mi găseam răspunsul.
Vineri 27 mai 1939, s-a milostivit Măicuţa Domnului şi mi-a dat răspunsul mult dorit
de mine, trimiţându-mă să-mi aduc actele la Mănăstirea Buciumeni, judeţul Tecuci, iar
după încuviinţatea Preasfinţitului Episcop, să primesc îmbrăcămintea de soră în acea
Mănăstire. Preasfinţitul Lucian mi-a aprobat îmbrăcarea, făcân­du-mi închinoviera în
Mănăstirea Buciumeni, până ce se va face Mănăstirea noastră. Iar în ziua de Sf.
Treime 1939, am fost îmbrăcată cu rasă şi culion de către Maica Stareţă Leonida
Vrânceanu. Aşa am căpătat mai mult curaj şi simţeam darul şi ajutorul Maicii Domnului
mai aproape de mine.

Cu pantahuza

După aceea am primit aprobarea de la Sfânta Episcopie că pot merge în patru

judeţe să strâng pentru Mănăstirea noastră, dar să iau cu mine o maică cu experienţă,
dintr-o Mănăstire mai veche. Părintele Clement Cucu, stareţul mănăstirii Sihastru, pe
care mai pe urmă l-am avut noi duhovnic, mi-a recomandat pe Maica Evghenia Costin
din Mănăstirea Trotuşan. Era o maică bună, dar cum era şi firesc nu avea tragere de
inimă pentru lucrul cel pornisem, ba căuta să-mi vâre îndoieli în suflet, zicându-mi:
-Ce să dăm noi tot ce adunăm, pentru comitetul de construcţie, chiar de se va face
Mănăstirea asta, pentru care te osteneşti, frăţia ta soro Lico, să vezi că Episcopia
aduce o stareţă străină de la cine ştie ce Mănăstire şi o să te chinuie, că o să poarte
invidie pe frăţia ta, că ai fost cea dintâi lângă care s-au adunat celelalte şi, până nu te
va băga în mormânt, n-o să se lase. Aşa că-i bine să mai dăm şi noi ceva bani albi
deoparte pentru zile negre, că nu-i nevoie să trecem în chitanţier chiar tot şi să
mâncăm şi noi o masă bună cu un vin curat, că doar nu-i păcat. Că zice în Scripturi: “
să nu se lege gura boului ce treieră“. Şi în alt loc mai zice că slujitorul Altarului i se
cade să trăiască de la Altar.
Eu aveam o stare de nesuferit şi-mi venea să plâng, dar nu voiam să mă vadă şi
să creadă că nu-mi convine cele spuse de sfinţia ei. Şi am mers trei săptămâni
împreună, prin diferite sate din judeţul Bacău. Din ce strângeam, trebuia întâi să-i dau
rabatul de 15% “masă omenească“, iar restul rămânea şi pentru Mânăstirea noastră.
Sfinţia ei mă vedea că eram veşnic “omenoasă” şi mă întreba:
-Ce, soro Lică, nu-ţi convine de mine? Că doar sunt dată de Episcopie să te
însoţesc!
Eu la aceste cuvinte n-am mai putut răbda şi i-am zis:
-Măicuţă dragă, eu te iubesc, te respect şi te ascult, după cum vezi că intru cu
sfinţia ta şi în bodegi şi în restaurante pentru a putea să-ţi servesc o masă cum doreşti,
dar inima mea să ştii că-I în pământ.
-De ce?
-Iată de ce: eu am plecat pe aceasta, nu ca să ajung stareţă, nici să trăiesc bine
în Mănăstire când va fi gata, nici să-mi pun bani deoparte cum mă sfătui Sfinţia Ta,
nici să mănânc bine cu mese alese şi vin din cel mai scump, ci să umblu să împlinesc
Voia Cerului. De rest nu mă interesez, că va hotărî Cel ce-a poruncit această
Mănăstire-.
-Ce? Ştie Sfânta Episcopie ce face frăţia ta?
-Degeaba mă ameninţi că nu mi-e teamă. Nu vezi că s-a supărat Maica Domnului
pe noi? Că aseară era să dormim pe stradă?
-N-ai văzut că nimeni nu vroia să ne primească, parcă eram două leproase, aşa
fugeau toti de noi?
Maica Evghenia tace şi apoi cu capul în jos îmi zice:
-Să te văd cât ai să fii aşa cum vrei să fii frăţia ta. Bine, n-ai decât să umbli singură
şi să trăieşti cu aer. Crezi că Maica Domnului se supără pentru toate nimicurile? Eu
te-am sfătuit ca o maică bună şi frăţia ta te-ai supărat? Ce trebuie să ştie Episcopia
ce facem noi?
-Bine, Măicuţă, Episcopia nu va şti, dar Dumnezeu şi Maica Preacurată, ştiu şi văd
toate ale noastre. Cred că cel mai bun răspuns al Cerului l-am avut aseară. Umblasem
din casă în casă să ne primească cineva la dormit şi nimeni nu ne-a primit. Atunci ne-
am gândit să mergem spre marginea oraşului, şi de nu vom găsi loc la nimeni, să stăm
pe o bancă la poarta cuiva. La marginea oraşului, la o casă modestă, vedem o lumină-
n curte şi un om lucra la nişte butoaie şi cânta, iar în jurul lui stăteau şase copii şi-l
priveau pe tatăl lor. Eu stam la poarta acestuia şi-i priveam pe cei din curte. Spun
Maicii Evghenia:
-Sigur acest creştin ne va primi.
Maica îmi spune.
-Să nu batem la el, că are copii mulţi şi n-o avea loc.
Eu, fără să-i răspund, bat la poartă, iar creştinul vine cu copilaşii după el, să vadă
cine-i la acea oră târzie de noapte la poarta lui.
Eu îi spun:
 -Frate creştine, n-ai putea să ne primeşti în seara asta să ne odihnim în casa
matale?
Dânsul, bucuros, ne zice:
-Poftiţi, măicuţelor, cu toată inima.
Copiii ne iau de mână şi ne întreabă să le spunem cum e la noi. Eu, care nu eram
departe de firea lor copilărească, m-am aşezat pe prispa lor de lut, cu cei şase copii
în jurul meu şi le spuneam că noi slujim lui Iisus, fiul lui Dumnezeu care cândva a fost
copil mic, ca şi ei şi care era foarte cuminte şi asculta de părinţii Lui, lucrând şi citind
cărţi sfinte. Nu ştiam să le spun lucruri mari, că n-aveam de unde să ştiu, dar nu vroiam
să-i las fără răspuns. Maica Evghenia, care era mai în vârstă ca mine, râdea şi spunea:
-Copilul a tras la copii.
Dar eu tăceam şi eram fericită. Unul din cei şase copii mă întrebă:
-Dar acum Iisus s-a făcut mare?
-Da s-a făcut mare şi-a fost bătut şi răstignit pe cruce de cei fără Dumnezeu, de
oameni răi.
Altul îmi zice:
-Cei aceea răstignire?
Eu le expic cum era crucea de un lemn tare şi greu, cum a dus-o El pe umeri, bătut
de oamenii cei răi şi la urmă cum L-au întins pe ea şi I-au bătut cuie în mâini şi în
picioare, scoţându-le crucea mea, care-mi era nedespărţită şi arătându-le cum stă acel
Iisus, care ne dă nouă tot ce ne trebuie. Ei încep să plângă toţi, tăbărând pe cruce şi
mângâindu-L pe Iisus. Mama şi tatăl lor au crezut că se bat pe crucea mea şi căutau
să le-o ia, căci toţi ţineau de ea ca de ceva scump, şi cu adevărat scump şi era. Eu le
spun:
-Lăsaţi-i că nu se bat ci mângâie pe Iisus Cel răstignit pe Cruce şi-o spală cu
lacrimile lor curate.
Apoi le-am spus şi 1or ce 1e spusesem copiilor. Şi aşa ne-am despărţit, mergând
să ne culcăm fiecare cum se putea, căci era casa mică. Noaptea am avut un vis care
m-a cutremurat grozav. Nu ştiu unde mă făceam că vedeam o stradă largă, că multă
lume ducea la groapă pe cineva. Toţi erau cu capul în jos şi tăceau. Eu întreb pe o
femeie: “Pe cine duceţi la groapă?” Ea îmi spune: ”Pe Iisus Hristos!” Îi răspund: “Cum?
iar îl îngroapă? Şi nimeni nu-i cântă?” , “Nu.“ Îmi spune ea. Mântuitorul era aşezat pe
o cruce care avea la cele patru colţuri un stâlpişor de lemn şi care era dusă de patru
oameni foarte voinici. Eu am început să cânt şi parcă aveam o voce foarte tare. Toţi
au sărit asupra mea să mă omoare, zicându-mi că cine m-a pus să cânt, că nu-i voie.
În clipa aceea, mântuitorul a Înviat şi s-a sculat în capul oaselor pe acea pânză, iar pe
mine nu ştiu cine m-a pus lângă El, chiar când mulţimea voia să mă omoare. Eu,
văzându-mă lângă Salvatorul meu care înviase şi pentru care furia mulţimii era şi mai
mare, am luat picioarele Domnului în braţe şi mă vâram sub braţul Său pentru a mă
acoperi şi a mă feri de mânia mulţimii.
 Domnul, cu o voce aşa de blândă le zicea celor înfuriaţi:
“Lăsaţi-o, ce aveţi cu ea? Ce va făcut?” Iar eu mă făceam şi mai mică sub braţul
Dumnezeiesc al Domnului şi aşa am scăpat fără vătămare, dar am rămas lângă
Domnul.
A doua zi pe la amiază când am fost cam obraznică cu Maica Evghenia, îi spun
să mergem la gară să vedem când avem tren spre Tecuci. Sfinţia sa îmi zice:
-Nu glumesti? O să te facă cei de la Episcopie că eşti o îndărătnică.
-Nu-i nimic. Poate m-au mai făcut vreodată şi ce dacă mă vor face şi de data
aceasta! Eu nu vreau să am mustrare de cuget pentru cele ce fac. Dar la gară, vedem
că n-avem bani de ajuns pentru biletele de drum. Atunci am avut o aşa de mare jale,
că în trei săptămâni cât am stat în acele locuri, n-am făcut nimic pentru Casa
Domnului, şi am mers la câteva case să cerem ajutor şi facând cât ne trebuie făcând
cât ne trebuia de scos biletele de tren, am plecat-eu la Tecuci, iar Maica Evghenia a
coborât la Mărăşeşti, ca să ia trenul spre Mănăstirea Trotuşanu. La despărţire m-a
rugat să-i trimit ceva bani, că nu-i dădusem rabatul de 15%. Eu, fericită c-am scăpat,
i-am făgăduit că-i trimit. Ajunsă la Tecuci, am mers la familia Rotaru, spunându-le
toate cele întâmplate şi îmi era frică să dau ochii cu domnul Colonel Coman, că dânsul
făcea parte din comitetul de construcţii şi-mi ziceam că dacă o să vadă că n-am adus
nici un ban, ce-o să-mi spună? Că, ce-am încasat la condici numai am mâncat?
Şi parcă fusese un făcut că nu ne dădea lumea bani, decât doi, trei, cinci lei când
ne da cineva cinci lei era foarte mare. Iar mesele costau 30-40 lei una şi vai de mine,
ghionturi mergeau pe gâtul meu când vedeam cum se duc banii.
Întâlnindu-mă cu Dl. Colonel Coman şi spunându-i şi dânsului toate mi-a spus să
nu am teamă că Sfânta Episcopie nu-mi va face nimic şi să fiu fericită c-am scăpat de
o aşa tovărăşie.
Era îngrijorat cum o să mai merg de acum şi se gândea să ceară sfatul Părintelui
Clement.
Dar eu îngrozită de prima mea însoţitoare, l-am rugat pe d-ul colonel Coman să
nu-l vestească pe Părintele Clement ca nu cumva să-mi mai dea iar pe cine ştie cine
şi să mă lase că vreau să mă odihnesc. Dânsul s-a învoit, iar eu pe a doua zi am cerut
bani de tren de la d-na Rotaru şi i-am spus că vreau să merg la Iveşti la d-na
Sighijeanu. Dânsa mi-a dat bani de tren, iar eu am plecat, căci aşa mă îndemna inima
şi nu puteam sta.

Doamna mare cu sufletul mic

Ajunsă la D-naSighijeanu, i-am spuns că vreau să merg la D-na General Ieremia

Grigorescu să-i cer un ajutor. Dânsa îmi spuse să merg, dar să ştiu că-i foc de zgârcită
şi necredincioasă. Eu îi răspund că ştiu despre toate acestea şi totuşi inima mă
îndeamnă să merg. Şi glumind, îi zic:
 -Vreau s-o fac părtaşă raiului şi pe dânsa!
Şi aşa am pornit spre curtea ei, închinându-mă pentru a mă ajuta Bunul
Dumnezeu. Ajunsă la curtea d-nei General Grigorescu aveam o aşa mare bucurie
lăuntrică şi-mi ziceam să nu mă opresc la nimeni din funcţionarii curţii, ci să merg la
stăpâna lor, că dânsa are mai multă nevoie de Dumnezeu, de Ajutorul lui Dumnezeu
şi s-o fac pe dânsa întâi părtaşă la bucuriile cereşti şi apoi pe slujbaşii ce-i are. Dar la
intrarea în curte, mă întâmpină un domn de care se zicea că-i contabilul curţii. Mă
întreabă cu cine doresc să vorbesc. Eu îi răspund foarte grăbită:
-Cu doamna cea mare, stăpâna curţii!
El dă din cap şi-mi zice:
-Ei, e greu să ajungi la ea.
-De ce-i greu, domnule? Dânsa m-a chemat!
El, foarte mirat, mă întreabă:
-Cum, dânsa te-a chemat?
-Nu eşti fata de la Vladimireşti?
-Da, eu sunt.
-Oare nu cumva vrei să-ţi dea ceva pentru Mănăstire?
-Să văd, ce i-o şopti îngerul.
-Doamne, chiar ar fi o minune asta! Să ştii că doamna noastră e cam zgâcită şi de
te-a chemat, înseamnă că-i bine. Hai să te duc eu până la dânsa!
Mergând spre casa doamnei, îmi vine să râd de mine cum de spusei asta acestuia,
că m-a chemat doamna. Nu ştiam ce-o să-i spun când ne vom întâlni. Aş fi dorit să fiu
numai eu cu dânsa. Şi să vezi minune. Când m-am oprit la casa ei, a început să îmi
bată inima şi mă rugam la Maica Domnului să-mi dea ce să-i vorbesc. Când urcam
scările, doamna ieşea din casă la aer pe terasă, că deabia luase masa. Dând cu ochii
de mine, văd că se încruntă din sprîncene. Contabilul a crezut că din pricina lui s-a
încruntat şi zice:
-Sărut-mâna, coniţă, am condus-o, că nu ştia pe unde să vină.
Şi-a plecat.
Eu mă apropii de doamna întunecată şi-i fac o plecăciune ca la maici, că era în
vârstă, şi-i sărut mâna. Dânsa se aşează pe scaun şi-i porunceşte la o slugă să-i
aducă cafeaua. Apoi mă pofteşte să stau pe scaun şi să-i spun ce doresc. Eu am
început să-i spun:
-Bună Doamnă, în comuna Tudor Vladimirescu facem o Mă­năstire din porunca
Domnului şi din dorinţa Maicii Sale şi am auzit că Dvs. sânteţi milostivă şi că sunteţi o
doamnă mare cu multe greutăţi pe cap şi fiindcă vă trebuie ajutorul lui Dumnezeu, să-
L aveţi mai aproape de Dvs., iar Maica Prea Curată să vă mângâie să vă fie
mângâiere şi bucurie, atât în viaţa asta cât şi în cea viitoare, mi-am luat curajul şi am
îndrăznit a veni la Dvs., cerându-vă un ajutor, ca să vă fac ctitoră la Casa Maicii
Domnului. Mănăstirile noastre au fost făcute de domnitorii şi de boierii cei de demult.
Eu vă cer numai ce vă lasă inima. Şi scot condica şi o pun pe masă..
Dânsa îmi spune:
-Milostivă nu prea sunt că nu prea cred în Dumnezeu, dar greutăţi pe capul meu
am destule. Şi ce ziceai? Există viaţă viitoare?
-Da, da, doamnă, există. Căci să vedeţi Dvs. sincer să vă spun eu, nevrednica,
am văzut pe Domnul Iisus Hristos şi pe Prea Sfânta Fecioară Maria şi dânşii nu stau
între noi, ci stau în viaţa veşnică, unde toţi vom merge după moarte. Credeţi, vă rog,
în această viaţă, faceţi-vă părtaşi la frumuseţile şi bucuriile ei, care sunt nepieritoare.
-Şi, cum? Vrei cu orice preţ să cred în viaţa veşnică?
-A, nu numai să credeţi, că doresc să vă fac moştenitoare a vieţii veşnice, şi de
asta am şi venit la Dvs..
-Dar ce studii ai?
-Am două clase primare.
-Ei! De asta crezi în Dumnezeu şi în viaţa veşnică că eşti simplă.
-Cum? dar oamenii culţi nu cred în Dumnezeu şi în viaţa veşnică?
-Nu prea.
-Păcat! Ei ar trebui să creadă mai mult ca cei simpli, că citesc mai mult. Dar eu
ştiu oameni culţi care cred în Dumnezeu şi în viaţa veşnică.
-Cine-s aceia?
-Dl. Colonel Coman şi dl. avocat Traian Codreanu.
-Da? Adevărat, ei cred? Ei, şi cât să-ţi dau la condică?
-Cât vă lasă inima să daţi pentru sufletul dvs., pe care cred că-l iubiţi!
-Ei, că bine mai ştii să ceri.
-Nu cer pentru mine, ci pentru Maica Domnului.
-Bine, atunci să-ţi dau cinci mii de lei, eşti mulţumită?
Eu, când am auzit de cinci mii de lei mă zăpăcisem de bucurie şi nu mai ştiam ce
să-i mai fac. Uitasem că-i Doamnă mare şi eram gata să o iau în braţe. Când m-a
văzut cât m-am bucurat, fără să vrea i-a scăpat o lacrimă pe obraz. Cred că înaintea
Maicii Domnului, această lacrimă de înduioşare e mai presus decât cele cinci mii de
lei.
Apoi scrie suma de bani cu mâna ei în condică. Eu, aducându-i mii de mulţumiri,
am plecat spre poartă unde mă aştepta contabilul cu alţi funcţonari, să vadă ce mi-a
dat .Când au auzit de suma dată, toţi s-au închinat şi nu le venea să creadă. Eu le
spuneam că au Doamnă bună şi să o slujească cu credinţă.
Spun bucuria mea doamnei Sighijeanu şi merg apoi la Tecuci la domnul Colonel
Coman, şi la toţi nu le venea să creadă. De ce nu le venea să creadă? Fiindcă era o
sumă foarte mare şi, cum suntem noi, de multe ori ne place să arătăm defectele
oamenilor, ştiute sau neînchipuite, umbrindu-i de neîncrederea că ar putea face o
faptă care să mişte inimile.
Dar, ştiutorul inimilor, iată, vădeşte că pot ascunde multe inimi, care, de oameni
sunt poate chiar defăimate. Sunt inimi între inimi şi atârnă mult cu ce duh te duci să
baţi 1a acea inimă, pentru ca să-ţi răpundă la voinţa ta. Îmi aduc aminte când mergeam
la doamna aceasta, despre care se zicea că-i necredincioasă şi nemilostivă, eu rugam
pe Creatorul Ei, pe Dumnezeu, să-i picure în inimă un strop de iubire şi am ieşit de la
ea foarte mulţumită.

Pentru căsuţa noastră

Aflând că se găsesc câteva surori de ale noastre trecute la schitul Sihastru, am

lăsat banii şi condica la dl. Colonel Coman şi i-am spus că vreau să merg să iau cu
mine pe una dintre acele surori şi aşa am să mă duc cu condica mai departe, lucru pe
care dânsul l-a primit bucuros, căci văzuse că Maica Domnului voieşte să se
ostenească pentru această lucrare numai acelea care vor vieţui în noua Mănăstire.
Ajunsă la Sihatru, am găsit mai multe surori, dar a mers cu mine timp de două
săptămâni numai una din ele, sora Didina Muşală, azi Maica Clementina. În aceste
două săptămâni am mers prin şase sate din jurul Tecuciului: Matca, Nicoreşti, Poiana,
Fântânele, Vizureşti şi Cernicari. Nu mai ţin minte cât am strâns, dar îmi aduc aminte
că tot timpul am fost mulţumită de ajutorul dat, atât de preot, cât şi de autorităţile
comunale. Fiindcă era timpul muncii, nu voiam să supăr pe părinţii surorilor şi dând
drumul sorii Didina, am luat-o pe sora Paraschiva Matei, azi Maica Pelaghia din satul
Malu Alb, timp de o lună de zile.
Cu dânsa am mers prin unsprezece sate din jurul Tecuciului: Malul Alb,
Drăgăneşti, Cernicari, Barcea, Dărăşti, Salcia, Iveşti, Buceşti, Lieşti şi Şerbăneşti.
Apoi i-am dat şi ei drumul acasă şi-am luat cu mine pe sora Ileana Aurica, azi Maica
Epiharia din comuna Nămoloasa, judeţul Putna, timp de două săptămâni. Cu dânsa
am mers prin satele tecucene: Ţepu, Tecucelu Sec, Ionăşeşti, Coasta Lupei şi altele
pe care nu le mai ţin minte. Alt răstimp de două săptămâni am mers cu sora Ileana
Benea, azi Maica Epraxia, din comuna Cuca, judeţul Covurlui. Când mergeam prin
sate nu ne dădeau nimeni bani, ci mai mult cereale, iar noi le vindeam şi făceam bani.
Îmi aduc aminte cu mult drag cum ocoleam casele care ni se păreau a fi de oameni
săraci şi mergeam la altă casă, care ni se părea că e mai avută. Dar-ce să vezi! De
cele mai multe ori fugeau după noi ca să ne dea milostenie de la casele care ni se
păreau nouă sărace, ori vreo femeie tânără cu câţiva copilaşi după ea, ori vreo
bătrânică dezlegându-şi bănuţul legat în colţul basmalei de cap, zicându-mi cu lacrimi
pe obraz:
 -Nu mă ocoliţi! E ban curat, că 1-am câştigat torcând cu furca şi vreau să-l dau
pentru Casa Maicii Domnului. Şi de fericire c-a putut să ne prindă, tremura toată
închinându-se şi mulţumind Măicuţei Domnului că a putut şi ea să se facă părtaşă la
Mănăstirea ce se va ridica la Tudor Vladimirescu. Iar dacă se întâmpla să afle că eu
sunt aceea prin care Maica Prea Curată şi-a cerut dorinţa de-a se face această
Mănăstire, băbuţa mea nu mai ştia ce face şi mă săruta pe amândoi obrajii, zicându-
mi:
-Fata babi, poate că n-oi trăi să mă închin în acea Sfântă Mănăstire, dar te rog
când s-o sluji în ea, să-ţi aduci aminte de satele prin care ai strâns ajutoare şi că ţi-a
dat un ban şi-o babă ca mine. Şi de-i întâlnii şi altele să nu le uiţi. Poate numele ai să
mi-l uiţi, dar nu uita dragostea mea! Eu plângeam şi-i făgăduiam că n-o să uit niciodată
şi să fie încredinţată că, chiar de nu va trăi să se închine la această Mănăstitre, pe
care o ajuta cu atâta dragoste acum, se va bucura şi o va privi din înălţimile cerului,
pe care sunt sigură că-l va câştiga de la Dumnezeu pentru credinţa ei. Şi aşa ne
despărţeam, noi mergând mai departe, iar băbuţa rămânând sprijinită pe băţ
ştergându-şi lacrimile cu pestelca. Iar de la unele case pe care noi le credeam mai
înstărite, ieşea câte un copil şi ne zicea:
-Mama mi-a spus să vă spun că nu-i acasă. Iar noi începeam să drăgălim pe
copilaş, dându-i vreun bănuţ sau de aveam ceva cruciuliţă şi voiam să mergem mai
departe. Copilul nevinovat începea să strige pe mamă-sa, scoţând-o de unde era şi
aşa, ruşinin­du-se biata femeie, venea să ne ceară iertare, dându-ne câte ceva. Pe la
alte case luam ocară şi înjurături, căci n-aveau săracii ce ne da pentru sufletul lor pe
care îl lăsaseră în paragină, sau cum spun alţii, că nu există viaţă viitoare: aici îi raiul,
aici îi iadul şi aşa se înşeală sărmanii, ascultând şoapta satanei.

Avea grijă Cerul

Pusesem jurământ în faţa Maicii Prea Curate că tot timpul cât voi strânge ajutor
pentru Mănăstire, nu voi cumpăra pentru mâncarea mea nici un covrig. Dar n-am spus
aceasta nici uneia din surorile ce au mers cu mine prin sate, că-mi era teamă să nu
mă părăsească. Şi când venea vremea prânzului şi trebuia să mâncăm, îmi ziceau:
-Soro Lico, soarele e sus, nu mâncăm ceva? Că drept îţi spun, mi-e foame!
Eu le răspundeam cu bucurie:
-Da, şi mie mi-e foame, dar să mai mergem şi pe uliţa asta, că se văd case mai
frumoase şi poate Măicuta Domnului o să ne scoată vreo creştină care să ne dea de
mâncare. Şi aşa începeam, eu pe o parte, sora ce mă însoţea pe cealaltă parte a
drumului bătând pe la casele creştinilor, cerându-le milostenie, pentru facerea
Mănăstirii.
Eu începeam să mă rog Măicuţei Domnului să ne trimită în cale o creştină care să
ne dea o bucăţică de pâine, pentru a nu slăbi sora mea de foame. Şi, doamne! Numai
ce vedeai că ne întreaba câte o femeie, după ce ne da ce-o lăsa inima la condică.
 -Da aţi mâncat?
-N-am mâncat...
Ea ne întreba:
-N-aţi vrea să mergeţi la mine să mâncaţi?
Îi răspundeam cu lacrimi de bucurie:
-Mergem! iar femeia era aşa de fericită că n-o mai ţinea pământul. Mai mult, de se
întâmpla să rămânem şi seara pe locul acela, nu ne lăsa să mergem la preot ci ne
ruga să rămânem la dânsa cu dormitul şi masa.
Şi aşa, tot timpul cât am mers să strângem ajutor ­pentru Mănăstire, n-am cheltuit
nici un ban pe mâncarea noastră, purtându-ne de grijă Maica Milei, prea Sfânta, curata
Fecioara Maria, mama orfanilor şi Ajutătoatea tuturor celor care O cheamă să le vină
în ajutor.
Când trebuia să mergem cu trenul, atunci luam din banii strânşi pentru bilete şi
nimic mai mult, căci oricât ar fi cheltuit comitetul de construcţii, noi tot aveam de unde
le da bani, căci nu dădeam de la noi, ci din ceea ce ne da Stăpâna Casei ce se făcea.
În clipa când ne da cineva, fie ban, fie alt lucru, noi îl socoteam al Maicii Domnului. Şi
aşa şi era, că pentru lăcaşul Ei ceream.
Apoi am început să merg singură că mi se părea că cheltuim prea mulţi bani cu
trenul pentru două persoane şi mi-a ajutat Stăpâna şi Povăţuitoarea mea, tot timpul
cât am mers până după sărbătorile Naşterii Domnului, ale anului 1939. În iarna asta
m-am îmbolnăvit de apendicită şi n-am mai putut merge să strâng ajutoare şi i-am dat
condica sorei Didina Filip, azi maica Fevronia însoţită fiind de sora Ioana Benea, azi
Maica Epraxia, fratele Ilie Badiu şi fratele Iordache Grigoraş. Ei au mers prin sate până
în primăvara anului 1940, cam vreo patru luni, până la Sfintele Paşti.

Bănuţul văduvei

Ţin să mai povestesc câteva întâmplări din timpul când mergeam cu strânsul
fondurilor pentru Mănăstire. Când umblam într-un sat sau într-un oraş în care
cunoşteam pe cineva umblam cu el din casă în casă, cerând milă. Unii preoţi adunau
lumea la Biserică şi după ce le vorbeau, mai spuneam şi eu câteva cuvinte, arătând
porunca Cerului, pentru care umblu s-o duc la îndeplinire. Iar la ieşire, părintele Paroh
punea pe cineva de încredere să strângă ceea ce dădea fiecare şi aşa se făcea proces
verbal, tăindu-se o singură chitanţă. Aşa s-a făcut aproape în toate Bisericile din
Braşov, şi aproape în toate satele din jurul lui, pe care nu le mai înşir din pricina
mulţimii lor, şi ca să spun drept, le-am şi uitat. Sunt însă sigură că ele sunt scrise cu
litere de aur de mâna Atotputernicului Dumnezeu, căci de ochiul Său nu scapă nimic,
nici din cele bune, nici din cele rele.
Mintea Sus

Odată, la Braşov, cred că ne-a pândit cineva, căci se făcuse seara târziu când am
ieşit dintr-o Biserică, însoţită fiind de doamna General Elisabeta Teodorescu. Mergând
spre casă, dânsa îmi zice să luăm o maşnă, că avem mulţi bani şi să nu păţim ceva.
Eu îi răspund bucuroasă, că eram toată o apă din pricina căldurii. De bani n-aveam
teamă şi i-am spus să fie liniştită că doar banii nu-s ai noştrii, ci ai Maicii Domnului.
Dar cel care ne urmărea să ne ia banii, se urcă în maşină lângă şofeur, şi-i spune ceva
la ureche. Eu am priceput ce-a pus la calecă şoşoiesc pentru bani, dar îmi ziceam:
”nu ajungeţi voi să puneţi mâna pe ei, că-s doar ai Maicii Domnnului”. Văd că maşina
o ia pe o stradă dosnică. Doamna Elisabeta îmi zice strângându-mă de mână: “
Suntem în primejdie!” O liniştesc, zicându-i că n-o să se întâmple nimic, căci ceea ce
aveam noi, adică banii, nu erau ai noştrii ci ai Măicuţei Domnului. Rugăm pe şofer să
întoarcă maşinacă a luat-o pe o stradă greşită, dar el nu ne zice nimic. Îl rugăm a doua
oară, dar el şi de data asta nu ne răspunde nimic. Atunci am tăcut şi ne-am ridicat
mintea sus la Cer, la Stăpâna Cerului, rugând-o să ne vină în ajutor. Şi, minune!
Motorul maşinii începu să nu mai meargă cu viteza cu care pornise şoferul şi iată în
calea noastră şi un domn ofiţer. Doamnei Elisabeta de frică, i s-a părut că-i soţul ei şi-
l strigă disperată:
-Gicule, Gicule!
Ofiţerul şi-a închipuit că este cineva în primejdie şi scoţând pistolul, ameninţă pe
şofer, strigând să oprească maşina. Şoferul nu vrea să oprească, dar ofiţerul s-a
repezit din fugă pe scara maşinei şi s-a prins de geamul ce era deschis, strigând către
şofer:
-Ce faci? De ce nu opreşti? Nu vezi că mergi pe-o strada greşită, cum îţi strigă
cele din maşină?
La motor se infundă şi începe să pocnească ceva şi s-a oprit maşina brusc.
Atunci, noi am sărit din maşină, zicînd şoferului că ce-a voit să facă nu-i după
Dumnezeu şi c-o să-i plătească Maica Domnului.
El tăcea ca un mut, iar ofiţerul îl dojenea cu cuvinte aspre. Din vorbire am aflat că-
i ungur. Am respirat uşurate văzând că nu-i român, că ne-ar fi fost durerea mai mare.
Ofiţerul acela era străin, dar cu frică de Dumnezeu şi ne-a dus până la casa doamnei
General Teodorescu. Mulţumindu-i, i-am dorit răsplata cuvenită de la Dumnezeu şi de
la Maica Sa Prea Curate. Din acestea am tras multe învăţături. Întâi, că Bunul
Dumnezeu nu te lasă când Îl chemi, şi mai ales când te afli în primejdie pentru El. Al
doilea, că niciodată în viaţa mea n-o să mai merg pe drum seara fără să am printre
însoţitori un bărbat cunoscut şi credincios pentru a înlătura născocirile satanei, care,
în tot felul ni le scoate în cale pentru a ne tulbura. Face şi el ce-i este îngăduit de Sus...
Amintirile Gurguetei

Când veneau la mine surori care aveau aceeaşi dorinţă de a-şi închina viaţa
Domnului, nu aveam o altă desfătare sufletească decât dacă era Duminică, după Sf.
Liturghie, să mergem pe dealul Gurguetei, unde am avut cea dintâi chemare şi unde
ştiam că va fi “ Grădina Maicii Domnului” care ne va mângâia sufletele cu mireasma
iubirii cereşti. Deşi nu vedeam nimic frumos care să încânte ochiul, decât un singur
lan de păpuşoi şi gândaci sau şopârle care alergau şi-şi căutau hrana, totuşi noi ne
simţeam în atâta fericire şi pace, cum nicăieri şi niciodată nu ne puteam simţi.
Câteodată citeam un Acatist sau alte rugăciuni dar, de multe ori, când era zi de lucru
şi nu aveam timp, eram mulţumite că veneam să călcăm pe locul blagoslovit de
Domnul şi de Maica Sa Prea Curată, făcând doar o Sfântă Cruce şi aşa plecam la ale
noastre treburi, găsindu-ne în culmea fericirii.
Doi fraţi credincioşi din comuna Tudor Vladimirescu, care-s încă în viaţă, s-au
gândit să lucreze ei o sfântă cruce de lemn de salcâm şi aducând-o, s-o aşeze în locul
unde a poruncit Domnul să fie Altarul Mănăstirii. Aceştia sunt: Irimia Căluianu şi Titi
Răducănescu, iar lemnul le era dat de moş Vasile Căluianu, tata lui Irimia Căluianu.
Fratele Titi Răducănescu, fiind meşter lemnar, a lucrat-o destul de simplu, dar
împodobită cu dragoste curată. Aceşti doi fraţi au aşe­zat-o, fiind de faţă numai eu cu
ei. Dar-nevăzuţi au fost mii de îngeri, care binecuvântau prima noastră osteneală pe
locul ales de Domnul, pentru a face lăcaş de preamărire, maicii Prea Curate şi tuturor
Sfinţilor.
Al doilea semn de preamărire a fost Sfânta Cruce de marmoră neagră, în cinstea
Maicii Domnului, făcută din banii ce s-au strâns de la mai mulţi credincioşi. Sfinţirea
acestei cruci a fost în ziua de 14 septembrie 1938 (Înălţarea Sfintei Cruci).
La sfinţirea ei a fost lume foarte multă şi preoţi. După ce s-a terminat slujba
aghezmii, Părintele Clement Cucu, doamna Sevastiţa Ionescu din Tecuci şi cu mine
am mers în tot locul Mănăstirii, cântând “ Mântuieşte, Doamne, poporul Tău” şi
celelalte, iar Părintele Clement stropind cu aghiazmă.
După aceasta, veneam mai cu dor aici ca la noi acasă, căci erau puse primele
semne ale Mănăstirii: Sfânta Cruce de lemn, lângă care străjuia chipul îndoliat al
Măicuţei Domnului de pe Sfânta Cruce de marmoră. Şi la ele ne vărsam noi tot focul
şi ne spuneam toate dorinţele sufletului. Ca să nu se stingă candela niciodată de la
Sfintele Cruci, am făcut un bordei nu prea mare, cu două încăperi şi ne rugam Măicuţei
Domnului să ne trimită pe cineva care să poată sta tot timpul de strajă, ca să nu se
stingă candelele, pe care le socoteam ca pe o rugăciune neîntreruptă. Şi cred că aşa
şi era, că mult ajutor am văzut de la mila cerească şi ne-a trimis Stăpâna pe un suflet
pregătit de jertfă, pe fratele Ghiţă Vlad, un băiat văduv de vreo douăzecişicinci de ani,
care dorea să meargă la o sfântă Mănăstire şi când mi-a cerut sfatul, eu 1-am rugat
să facă întâi ascultare la locul acela ales de Domnul, păstrând zi şi noapte luminiţa
celor două candele aprinse, ca să fim toţi cei ce ostenim pentru lăcaşul Maicii
Domnului luminaţi de dragostea Ei, de Mama şi Povăţuitoare şi să nu facem nimic
care ar putea s-O întristeze.
 Şi aşa a şi făcut acest frăţior, din dragostea prea mare ce-o avea pentru Măicuţa
Domnului, vedea mereu lumini în jurul celor două sfinte cruci şi necontenit simţea
miros de smirnă, când sta pe locul acela gol, neâmbrăcat de nici o frumuseţe a firii, ba
chiar pustiit de asprimea vântului, care nu avea în ce să se oprească, decât în cele
două cruci sfinte. Din credinţă şi respect pentru cele văzute şi simţite pe acest loc
sfânt, el, timp de un an cât a stat la bordeiul nostru, n-a pus pe cap nimic şi nici în
picioare încălţăminte şi aşa s-a stins, cum şi din pricina postului ce-l făcea, ştie numai
Cel de Sus cât. Fericit, într-o bună zi, îmi spuse că în curând o să se ducă acasă. Eu
am crezut că acasă la mama lui, şi-l întreb:
-Nu te mai lasă mama frăţiei tale să mai stai la bordeiul nostru?
El, zâmbind, îmi răspunde că nu la casa asta de pe pământ va merge, ci la casa
cea mult dorită din cer.
Şi după un timp foarte scurt, şi-a dat sufletul liniştit în mâinile lui Dumnezeu. Când
am ajuns cu el la cimitir şi-i citea părintetle Gheorghe Dumitru coliva, lângă groapă, a
asudat grozav, având pe faţa lui sudoarea ca boabele de păpuşoi. Toţi care erau la
această înmormântare s-au minunat şi au preamărit pe Dumnezeu, care face minuni
preaslăvite. În locul fratelui Ghiţă Vlad a venit fratele Ilie Badiu, azi monahu Varnava,
care a stat tot timpul şi stă şi azi, până când va merge şi sfinţia sa acasă la fericirea
neînserată a iubirii lui Hristos.

Pornim la Lucrul Domnului

De teamă că nu se va putea face o Biserică mare, s-a cerut ca planurile sfintei

Mănăstiri să aibă şi o Bisericuţă mică şi treptat, se va face una mare pe locul arătat
de Domnul.
Şi în ziua de 8 septembrie 1939, naşterea Maicii Domnului, s-a pus piatra
fundamentală a Bisericuţei noastre. Din surori, n-au fost decât sora Justina Ştefu cu
sora ei Constantina, azi maica Filotea şi maica Haritina. Mai era din familia Stamatide
din Galaţi care au dat masă la toţi cei de faţă, aducând oale cu sarmale făcute de
doamna la Galaţi şi alte bunătăţi ce nu se găseau la noi. Domnul conductor tehnic,
Ştefan Stamatiade, ne-a condus lucrările tot timpul, ostenindu-se şi venind de două
ori pe săptămână între noi, gratuit. Şi asta a fost o milă a Maicii Domnului. Ca zidar la
lucrul Bisericii am avut pe Damian Adamescu din Galaţi, iar ca salahori au fost surorile
care aşteptau cu nerăbdare să se înceapă lucrul, să poată veni.
Au fost surori din comunele: Tudor V1adimirescu, malul Alb, nămoloasa,
hânguleşti, pechea, slobozia Conachi şi Cuca, nouăsprezece la număr. Deşi se
înscriseră treizeci şi şapte, dar nu au venit toate, din pricină că la unele intrase îndoiala
la părinţi şi nu le lăsau să vie deocamdată. Căci cel rău nu dormea şi lucra şi el unde
putea şi cu ce se pricepea. Când s-a început lucrul din plin a început să vie şi părintele
Clement Cucu, care era încă stareţ la schitul Sihastru, dar nu se putea hotărî să vie
cu totul, că nu avea unde sta, căci în micul bordei deabia puteau sta rezemate una de
alta, nu culcate, surorile care se osteneau la salahorie. Dar Măicuţa Domnului nu ne-
a lăsat, ci ne-a trimis un creştin din Nămoloasa-sat, jud. Putna, ioan Nistor-care a adus
întreg acoperişul unei case pe căruţe şi aşa a fost uşor să-i facem pereţii, alcătuind o
casă cu două camere pe un antreu, unde sta Părintele Clement Cucu când venea şi
unde a stat mai pe urmă după ce a venit la noi. Eu încă nu mă strânsesem după
drumuri, căci adunam fonduri cu condica, pe unde se putea. Odată am venit să las
banii şi era o ploaie grozavă, dar nu m-am lăsat şi am venit să văd cum lucrează
surorile mele. Am plâns de bucurie când am văzut că turna cu găleata şi ele aşezau
cărămizile stivă. Le-am rugat să aştepte să stea ploaia, dar ele mi-au răspuns că dacă
stau n-au unde să se adăpostească, fiindcă în bordei nu pot să intre că-s ude şi-şi udă
culcuşul peste noapte, aşa că mai bine fac treabă, să se încălzească. N-au terminat
vorba şi a venit deasupra lor o lumină de mărimea soarelui care, cred eu le încălzea
şi care a ţinut tot timpul cât a plouat, cam vreo două ore. După ce a stat ploaia şi a
ieşit soarele şi s-a făcut frumos, iar ele s-au uscat la razele strălucitoare şi calde ale
soarelui. Tot timpul cât a ţinut ploaia ele cântau aşa de fericite şi aveau de ce să fie
fericite. Atunci mi-am dat seama cine le dă putere de muncă şi pricepere: era Mila
Maicii Prea Curate, stareţa noastră de obşte. Eu am stat mai puţin la începutul
osteneliior ce se făceau pentru zidirea Bisericuţii noastre, căci trebuia să adun fonduri,
dar-era părintele Clement cu ele, care venise când a fost gata căsuţa minunată, adusă
pe căruţă, adică în decembrie 1939.
De-ale mâncării mai aduceau şi părinţii surorilor şi ce mai trimetea comitetul de
construcţie, aşa că se ducea prânzul de azi pe mâine, cu ajutorul şi purtarea de grijă
a Marii Gospodine, Măicuţa Domnului. Bucătăria o aveam în dosul câtorva scânduri,
înşirate pe câţiva stâlpişori şi acolo aveam un cotlon, plită ca la ţară şi o măsuţă pe
care se pregăteau legumele din care se făcea mâncare. În faţa acestei mândre
bucătării, aveam un dulap de un lat de mână gros, adică o scândură, aşezat pe
cărămizi, care ne servea de masă. Ca bucătărese erau tot surorile care făceau cu
rândul câte două. Când au venit, le-am rugat să-mi aducă fiecare câte o lingură şi câte
o farfurie, ca să aibă cu ce mânca, dar ele, de fericire că vin, au uitat şi nu şi-au adus
nimic. Chipurile eu eram cea mai mare, aveam nouăsprezece ani, iar cea mai mică
era de paisprezece ani, şi aveau tot dreptul să uite, aşa că o săptămână am mâncat
toate cu o lingură. Pornea lingura de la mână la mână, de la mine şi, până ajungea iar
la mine, îmi pierea foamea. Şi totuşi au fost cele mai frumoase clipe de iubire şi de
frăţietate Sfântă, pe care nu le poţi uita niciodată.
Odată, era de rând la bucătărie sora Ionica Bacău, azi maica Agaftonica, cu o altă
soră. Ea fiind mai marea bucătăriei în acea zi, vine la mine la bordei şi mă cheamă să-
mi spună că ea-i de rând la bucătărie şi nu mai are nici un praf de mălai, ca să facă
mămăliguţa şi nici nimic de-ale gurii. Eu venisem doar de câteva zile de pe drumurile
cerşitului şi nu ştiam nici de unele. Eu să n-o las fără răspuns, îi zic:
-Soră Ionică, mergi, te rog, la Sfânta Cruce de marmoră şi spune Maicii Domnului
ceea ce mi-ai spus mie acum, iar Ea, care este Mama şi Ajutătoarea noastră, îţi va
trimite tot ce ai nevoie.
Ea, ascultând cele spuse de mine, a mers în faţa Sfintei Cruci pe care era Sfânta
Icoană a Măicuţa Domnului şi a început să spuie:
 “ Măicuţa Domnului, eu sunt de rând la bucătărie şi n-am nici mălai să fac măcar
mămăliguţa la surori şi nici altceva de-ale mâncării. Eu i-am spus sorei Lica şi ea m-a
trimis la Tine, prea Sfânto, să-ţi spun să-mi dai tot ce-mi trebuie. “
Eu stăteam pitită la uşa bordeiului şi ascultam cum se tânguie spunând Măicuţei
Domnului durerea sufletului ei. Nu mă puteam ţine de plâns şi mă rugam din toată
inima Stăpânei noastre Prea Curate să n-o lase fără răspuns şi am intrat în încăperea
cealaltă a bordeiului în care erau celelalte surori cu părintele Clement care le învăţa
să cânte. Dar aud că mă strigă sora Ionica să-mi spună că s-a rugat şi acum ce să
facă? Eu o rog să fie liniştită şi să pregătească de mămăliguţă ceaunul şi să facă focul,
că până se va încălzi apa din ceaun, va veni şi mălaiul, căci Măicuţa Domnului nu se
poate să nu trimită ceea ce era nevoie.
Şi, încredinţată în ajutorul Prea Curatei, a pregătit cele spuse de mine. Adună
ierburi uscate de pe câmp pentru foc, spală ceaunul pentru mămăliguţă şi cântând,
aprinde focul, fără să aibă nimic. Eu, n-aş putea să spun cum mă simţeam în acele
clipe, ştiu că nu puteam face altceva decât plângeam, uitindu-mă la o iconiţă a Maicii
Domnului, ce era în bordeiul nostru şi aşteptând răspunsul de Mamă a Prea Sfintei.
Şi, minune! Aud pe sora Ionica strigându-mă şi, ieşind din bordei, văd că vine la noi
moş Nicolae Lupoaie din Tudor Vladimirescu cu căruţa şi ne descarcă la uşa
bordeiului un sac cu făină, un sac cu cartofi, fasole, brânză şi o putinică cu lapte bătut.
Sora Ionica sărea în jurul căruţei şi nu ştia ce să mai facă de bucurie că-i trimesese
Măicuţa Domnului atâtea bunătăţi. Iar eu nu ştiam unde să mă bag să pot plânge,
plâns de bucurie şi fericire şi de mulţumire Milostivei noastre, Prea Sfintei Născătoarei
de Dumnezeu.
După ce a luat în primire bucătăreasa noastră cele de hrană, am trimis-o să
meargă din nou la binefăcătoarea ei Prea Sfântă Maica lui Iisus şi să-I mulţumească
cum o şti. Ea m-a ascultat şi a început să facă metanii Prea Curatei, zicându-i: ”
Măicuţa Domnului eu Te-am rugat să-mi dai numai pentru azi, că sunt eu de rând la
bucătărie, iar Tu mi-ai trimis să mâncăm o săptămână, poate şi mai mult. Cum să-Ţi
mulţumesc nu pricep, decât te rog să ne fii mereu Mamă şi Ajutătoare”.
Şi asa, fericită, a plecat la bucătărie, gătind mâncare pentru prânz.

Viaţa din bordei

În anul 1939, iarna a venit târziu, aşa că ne-a îngăduit să lucrăm tot postul
Crăciunului. Totuşi, venind îngheţul, a trebuit să oprim lucrul la bisericuţă, iar noi,
surorile, eram nevoite să mergem pe la părinţii noştri până în primăvară.
Doamne Sfinte, ce era! Plânsete şi vaiete de parcă se sfârşea lumea. Eu le zic:
-Ce vreţi să facem, surorilor? că în bordeiul pe care-l avem, nu putem sta. Ele
plângeau toate împrăştiate şi spuneau că nu pleacă nici una. Văzând Părintele
Clement toate acestea, îmi zice:
-Ia spune-le, soro Lico, vreţi să facem un bordei mai mare?
 Când au auzit spusele mele, ele săreau ca nişte mieluşei când îi încălzesc razele
soarelui şi alergau care pe unde puteau să caute sape, hârleţe şi târnăcoape, să
începem noul bordei. Să ne fi văzut un om mai cu cap cum măsuram cu pasul
lungimea şi lăţimea, cred că ar fi râs, ori ar fi plâns de marii meşteri şi ingineri ce-şi
puneau la cale cu1cuşu1 lor, dându-i lungimea de 15 metri, iar lăţime de 3 metri.
Şi am început să săpăm cu multă greutate, căci îngheţase pământul de vreo două
palme. Şi totuşi, cu dragostea lor fierbinte cu care săpau pământul, ne-a ajutat bunul
Dumnezeu să trecem cu săpatul prin pământul îngheţat şi să ajungem la cel care se
putea săpa mai uşor.
Cei din Comitetul de Construcţie au venit să vadă ce facem. Când au văzut că am
pornit un nou bordei, bucuria le-a fost mare, dar le era milă de noi, zicând că o să ne
mănânce lupii iarna. Noi însă eram aşa de fericite, că le ziceam că-i mult mai bine să
fim mâncate de dinţii unei fiare sălbatice, dacă Bunul Dumnezeu o va trimite asupra
noastră, decât să stăm în lume.
Şi liniştidu-i, am rugat pe fratele Nicolae Negoiţă din Tudor Vladimirescu să fie bun
şi să meargă cu căruţa la un depozit de cherestea să ne cumpere scândură pentru
căptuşirea bordeiului nostru. Şi sărindu-ne în ajutor mai mulţi fraţi credincioşi, ne-au
lucrat lemnăria pentru acoperişu1 bordeiului nostru. După o zi ne-au venit şi scândurile
pentru căptuşeala lui.
Când a fost gata de săpat, fraţii credincioşi ne-au făcut acoperişul şi l-am căptuşit
ca pe o cutie. Şi Doamne, era aşa de frumos, că cine ni-l vedea, nu se mai îndura să
iasă din el. Avea câte un geam la amândouă capetele şi o uşă cu o scară la o parte.
Era tot văruit şi părea că-i un salon mai mare. Surorile toate şi-au adus din zestrea lor
de la părinţi câte un pat îmbrăcat şi un covoraş mic de pus pe perete, în dreptul patului.
Paturile erau aşezate ca într-un salon de spital de-a lungul bordeiului rămânând numai
o cărare pe lânga un perete. În fundul bordeiului pusesem pe tot bordeiul de la răsărit
icoane pe care le aveam noi, surorile, şi o masă. Iar la fiecare pat, pe covoraşul ce
atârna la perete, pusesem fiecare icoana Domnului Iisus Hristos, pe a Măicuţei Sale
şi câte un sfânt de care aveam evlavie. La capătul bordeiului de la apus aveam o sobă
de încălzit şi plite de gătit mâncare. Acum s-au adunat surori până la douăzeci şi nouă.
Eu îmi aveam patul la mijloc.
Seara, după ce luam masa şi ne făceam rugăciunea spre somn, nu ne culcam, ci
se adunau toate surorile în jurul patului meu, iar eu le povesteam din cele spuse de
Cer, şi ne puneam la cale viaţa noastră spunând fiecare ce se pricepea, pentru a ne
alcătui o viaţă în aşa fel încât să nu supărăm pe Măicuţa Noastră, prea Sfânta Fecioară
Maria şi de foarte multe oricând puneam la cale ca nişte băbuţe începutul vieţii noastre
duhovniceşti, aveam miros de smirnă, ca şi când ne-ar fi dat cineva cu o căţuie pe la
nas. Noi am crezut că-i semn duhovnicesc şi ne închinam, bucurându-se
sufletele noastre şi socotind că ceea ce vorbim îi place Stăpânei Cereşti. Şi aşa ne-
am petrecut toată iarna lui 1939 spre 1940, ziua lucram la mână câte ceva şi învăţam
să citim în ceaslov şi Psaltire, iar seara, înainte de masă, Părintele Clement ne învăţa
muzica bisericească.
Începutul nevoinţelor duhovniceşti

Toată scumpa noastră familie a pus hotărâre să ne sculăm la ora douăsprezece

noaptea, să facem utrenia şi ce mai putem, dar nu aveam ceas şi eram tare amărâte
că nu ştiam când este ora douăsprezece. Părintele Clement avea un ceas de buzunar,
dar Sfinţia sa sta în casă, iar noi eram în bordei şi când nu era viscol afară, mergeam
să-l sculăm.
Dar, minune! Câte una dintre noi auzea cum bate un clopot mare şi ne scula şi pe
celelalte surori, speriate, neştiind ce-o fi. Ieşeam cu toate afară şi auzeam cum trage
clopotul undeva, departe, dar foarte clar. Atunci, noi începeam rugăciunea de miezul
nopţii şi sculam şi pe Părintele Clement, spunîndu-i că am auzit clopot trăgându-se.
Sfinţia sa ne zicea că ni s-a părut şi că de ce n-a auzit şi el? Ceasul nu era mai mult
de douăsprezece. Noi am început să ne întrebăm cum să tragă la acea oră clopotul şi
unde? Că totul se auzea foarte limpede! Şi aşa am crezut multă vreme că ni se pare
nouă, dar acest lucru se repeta în fiecare noapte. Câteodată, părintele Clement se
culca târziu, iar noi dacă auzeam clopotul, vrând-nevrând ne duceam să-l sculăm,
spunându-i că iar se aude. Sfinţia sa ne mai da câte o ocară, zicându-ne că visăm
numai clopote, dar când se uita la ceas, vedea că-i doisprezece făra un sfert sau făra
zece minute şi rămânea pe gânduri şi aşa venea la noi în bordei să facem pravila.
Eu nu eram de loc mulţumită, căci deşi socoteam semn ceresc acest clopot, totuşi
aveam îndoială şi-mi ziceam: se poate să fie ispită de la cel rău, care nu doarme
niciodată, de ce nu aude şi Părintele ci numai noi? Părintele fiind preot, nu aude, iar
noi, nişte surori, auzim? Şi, spun surorilor să ne aşezăm pe acatiste până la acea oră,
să vedem mai auzim? Iar de vom mai auzi, să rugăm pe Măicuţa Domnului să facă în
aşa fe1 ca să audă şi Părintele nostru. Altfel, nu vom mai crede că e semn ceresc şi
vom dormi mai departe. Şi aşa am şi făcut, aşteptam hotărârea şi răspunsul Stăpânei.
N-a trecut mult şi Maica Milei a răspuns în felul următor: Mai pe primăvară au venit la
noi doamnele Victoria Cazacu şi Lucia Costin din Bucureşti. Am rugat pe Părintele
Clement să le dea camera să doarmă, iar Sfinţiei sale să-i facem pentru o noapte un
pat provizoriu în antreu. A primit cu bucurie, dar n-a vrut să-i facem pat culcându-se
pe jos. În această noapte, noi, cele din bordei, n-am mai auzit clopotele, iar Părintele
vine la noi speriat, strigând să ne sculăm, că grozav trag clopotele şi e ora doisprezece
fără zece minute. Am sărit din aşternutu1 nostru. Închinându-ne cu metanii de
mulţumire Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi după ce ne-am îmbrăcat, am auzit
şi noi clopotele. Părintele Clement s-a gândit să ne cumpărăm un ceas deşteptător şi
să vadă de se mai aud clopotele care ne deşteptau. Cum ne-am cumpărat ceas, n-a
mai auzit nimeni clopotele, decât foarte rar. Ţin să spun că iarna după ce ne făceam
pravila, noi iar ne culcam că mai era până la ziuă. De foarte mute ori ne cufunda viforul
geamul cu zăpadă şi noi dormeam până ne deştepta foamea. Începeam să ne
întrebăm una pe alta (că nu aveam încă ceasornicul) că ce-o fi de nu se mai isprăveşte
noaptea, că nu mai puteam dormi şi ne era foame. Ieşeam afară să vedem cum e
timpul, dar, spre mirarea noastră, vedeam viscol mare şi ziua în amiază, iar zăpada
ne acoperea cu totul bordeiul. Alergam cu toatele să ne soatem lemne din zăpadă
pentru a ne face de mâncare. Şi, totuşi eram fericite în aceşti primi paşi ai vieţii noastre
mânăstireşti! Duminicile şi sărbătorile mergeam la biserica din Tudor Vladimirescu, la
Sfânta Liturghie, dând răspunsurile la strană.
Când era o zi mai liniştită, venea pe drum de la sat spre noi sora Tinca Căluianu,
azi Maica Tecla, care încă nu venise la noi, căci făcea pe poştaşa, aducându-ne
scrisorile şi având grija Sfintei Cruci de la gară. Când o vedeam, ieşeam toate în calea
ei, nu s-o vedem ce ne aduce ci s-o vedem pe ea, că ne era dragă şi-i ziceam “bunicuţa
noastră” că era fată nemăritată de peste cincizeci de ani. Toate săreau în jurul ei şi nu
mai ştiam ce să-i facem de bucurie că o avem, şi o vedem. De cercetat nu ne prea
cerceta nimeni, că începuse zavisticul să facă pe unii să compătimească pe surorile
care erau în fericirea în care eram şi eu şi pe care-o simţeam toate la fel. Deci, cei
care ascultau şoapta acelui milos al răutăţii, începură să zică: “Nebuna de Lica a
nenorocit atâtea fete care, părăsindu-şi familia, comuna, stau ca neoamenii pe sub
pământ!” Şi rău1 tare uşor se prinde, mai cu seamă de cei dornici de răutăţi. Şi aşa
era: ei rămâneau cu spusele, iar noi cu fericirea iubirii lui Iisus Hristos, mirele nostru
scump şi veşnic care ne mângâie cu raza la nădejdii din raiul nemuririi. Falşii sfătuitori
miloşi ne trimeteau vorbe să nu mai stăm nici o clipă pe locul acela unde ne aflăm, că
oameni răi au pus la cale să vină noaptea să ne sperie şi că n-o să ne fie bine.
Râdeam de toate astea. Alteori aveau obiceiul să ne trimită bileţele scrise. Eu
ziceam tuturor: nu cu a noastră voie am venit aici, ci îndemnate de Duhul Domnului şi
strânse de mâna iubitoare de Mamă a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi dacă
Stăpâna noastră, în care ne punem noi toate nădejdile va îngădui, atunci-să vină cine
vrea.
Şi le mai spuneam că, chiar de nu va rămâne nimeni aici eu tot nu voi pleca,
deoarece ştiu bine cine m-a adus aici şi ştiu bine cine m-a ridicat din praful mizeriei,
al necazurilor şi al umilinţei: Măicuţa Domnului, în care o clipă nu-mi pierd nădejdea.
Dar nu erau oamenii de vină căci ei sunt fiii lui Dumnezeu, ci ispititorul, duşmanu1
omenirii şi al tuturor celor ce năzuiesc spre o viaţă plăcută Domnului.
Într-o seară, când citea sora Didina Filip, azi Maica Fevronia, din viaţa Sfântului
Vasile cel Mare, noi toate stam şi ascultam cu bucurie sufletească şi am fi voit să nu
se mai termine. Deodată auzim cum cineva dă cu pumnul în geam cu multă putere,
dar sticla nu s-a sfărâmat şi auzeam tropote de oameni mulţi în jurul bordeiului nostru,
de credeai că a năvălit o armată puternică. Eu eram cocoţată pe nişte plăpumi ce erau
strânse grămadă şi muream de râs. Surorile toate îngheţaseră de frică, iar Părintele
Clement uitându-se la mine îmi zice:
-Ne găsim în primejdie mare şi frăţiei tale, soro Lico, îţi vine să mai şi râzi? Până
acuma ne-a fost! Mă iau eu, om bătrân, după un copil! Acum ce-o să facem, spune şi
nu mai râde!
-Făceţi-vă Sfânta Cruce şi luaţi lămpile şi haide-ţi afară, că-i zăpadă proaspată şi
de-om vedea vreo urmă de om să zice-ţi ce vreţi.
Părintele Clement îmi zice:
-Cum să ies afară? N-auzi ce se aude? Lasă! Să fie acest bordei mormânt!
 Dar eu mă reped cu lampa ce era în cui, mă închin cu semnul Sfintei Cruci şi ies
pe scările bordeiului, zicându-le:
-Care vreţi veniţi după mine să vă convingeţi cine-i afară şi să vă piară frica!
Toate surorile s-au luat după mine şi ieşind, n-am găsit nici măcar vreo urmă de
pasăre pe zăpada proaspătă, nici de cum pas de om. Părinte1e Clement iese în urmă
şi strigă la noi:
-Nu-i nimeni, surorilor?
Noi îi răspundem că nici măcar o pasăre n-am întâlnit.
Sfinţia sa ne spune:
-Dar n-aţi auzit ce zgomot se auzea, de parcă credeai că-i un regiment de soldaţi.
Eu îi răspund:
-N-am făcut eu bine că am râs şi n-am dat importanţă? Ei, acum să facem un
acatist Maicii Prea Curate, care ne acoperă cu mantia Ei de Mamă. Şi intrând în bordei
am făcut cântare de laudă Ocrotitoarei noastre. Iată că acest regiment de soldaţi ai
duhului celui rău pune şi pe oamenii din sat la cale să ne sfătuiască cu milă a părăsi
calda noastră vatră a bordeiului. Aşadar de la acest viclean pornesc toate cele rele,
prin oamenii care se lasă prinşi de şoapte1e Lui pline de otrava zavistiei ce o are
asupra neamului omenesc.
De aceea rog în numele Celui Răstignit pe Sfânta Cruce, domnul şi Mântuitorul
nostru, Iisus Hristos şi pe toţi cei cărora le vor cădea aceste rânduri în mână şi le vor
citi, să nu asculte şoapta celui rău, care câteodată pare că vrea să ajute sau să curme
vreun păcat, sau să vădească greşeala cuiva, înfăţişându-se ca sfătuitor şi
îndrumător. La toate acestea este bine să astupăm urechea şi să plecăm genunchii,
ceea ce aduce mai mult folos şi ţie şi celui pe care ţi-l pârăşte Satana, căci am văzut
în Vieţile Sfinţilor din luna ianuarie, minunata întâmplare cu Sfântul Părinte Macarie
Egipteanul, cum odată fiind făptuită o ucidere, se punea vina asupra unui nevinovat,
iar acela a alergat la chilia Sfintului Macarie, au mers în urma lui şi cei ce voiau să-1
prindă ca pe un ucigaş şi voiau să-l dea în judecata cea legiuită. Deşi, acela se lepăda,
se jura că-i nevinovat de sângele acelui ucis, iar ei stăruiau făcându-1 vinovat. Şi
făcându-se de amândouă părţile multă vorbă şi sfadă, le-a zis Sf. Macarie:
-Unde este îngropat cel ucis? Şi sculându-se, a mers cu dânşii la mormânt, apoi
plecându-şi genunchii s-a rugat mult, şi a zis către cei ce stăteau de faţă:
-Acum va arăta Domnul dacă este vinovat de uciderea despre care ziceţi. Şi a
strigat cu mare glas, chemând pe nume pe cel ucis, iar el a răspuns din mormânt.
Atunci Sfântul a zis către dânsul:
-În numele lui Iisus, zic ţie, să ne spui dacă eşti ucis de omul acesta? !
Iar el, cu glas foarte lămurit a răspuns din mormânt încredin­ţându-i că nu a fost
ucis de acela pe care-l năpăstuiesc fără vină. Minunîndu-se toţi de o minune ca
aceasta, au căzut la pământ. Apoi rugau pe Sfântul să-l întrebe pe cel din mormânt
cine 1-a ucis.
Cuviosul le-a răspuns:
-Despre aceasta nu-l voi întreba pentru că destul este mie să izbăvesc de năpastă
pe cel nevinovat, iar a da judecăţii pe cel vinovat nu este lucrul meu!
Iată, dragii mei, toţi să avem pe Sfâtul preacuviosul Părinte Macarie oglindă în
care să ne vedem şi prin care să luăm pildă. Întâi, pildă de rugăciune, aşa cum a făcut
el când era la mormântul celui ucis, pentru îndreptare sau descoperire. Pe urmă
descoperirea răului cuiva, aşa cum ne-a spus Sfântul Părinte Macarie, nu este al
nostru acest lucru, ci a lui Dumnezeu, care vede totul şi toate, judecă, descoperă şi
plăteşte toate. Cel rău nu-ţi arată niciodată greşalele şi neputinţele tale ci numai pe
ale aproapelui tău. Deci, chiar când vezi greşind pe cineva, nu-l pârî la nimeni, ci
sfătuieşte-l şi te roagă pentru că ai plată de la Dumnezeu.
De câte ori ţi se pare că nu îndreptezi pe cineva şi faci greşeli de moare şi când
vezi că ai greşit, satana vine degrabă să te trântească în groaznicul păcat al
deznădejdii. Aşa face el: întâi caută să greşeşti umflându-ţi înţelepciunea şi măiestria
cuvintelor arătându-ţi că doar vrei să îndrepţi anumite greşeli şi să pui în bună
rânduială pe anumiţi oameni, pe care ţi i-a descoperit el cum a voit în inima şi în mintea
ta şi pe urmă vine să-ţi şoptească că ai luat locul lui Dumnezeu de judecător şi că ai
făcut mare păcat şi te tăvăleşte în deznădejde. Iar de se întâmplă să nu-ţi ridici mâinile
spre mila fără de margini a iubirii lui Iisus, vine îmbătrânitul în toate răutăţile şi-ţi zice:
degeaba mai trăieşti, că nu ai iertare, sfătuindu-te să-ţi ridici viaţa. Vedeţi unde vă
duce cel rău? El pe nimeni nu iubeşte căci unde-i ura întruchipată cum poate să stea
iubirea? Se înşeală grozav cei care ascultă mincinosul sfat.
Spun acestea nu ca să mă fac sfătuitoare. Departe de mine acest gând, ci le spun
ca una care am văzut lucrarea răului asupra binelui în om.

Părintele Visarion

Găsindu-mă acum în tânăra noastră familie monahală, într-o seară, stând în

bordeiul nostru, sfătuiam şi puneam la cale mica noastră gospodărie, pentru primăvara
anului 1940 care se apropia.
Dorinţa tuturora era să ne vedem mai repede Bisericuţa, şi Paraclisul gata şi aşa
am hotărât ca a doua zi să merg cu parintele Clement la Galaţi să căutăm un sculptor
pentru a ne lucra catapeteasma. Domnul Ştefan Stamatiade, care ne conducea
lucrările, ne-a dus la meşterul Tomasek, cu care am şi împăcat lucrul catapeteasmei,
cu treizeci şi cinci de mii de lei. Urma să fie gata în iulie.
În acest drum am auzit că la Biserica Sf. Gheorghe din Galaţi se găseşte un părinte
cu numele Visarion Nicolau, în etate de optzeci de ani. Eu când 1-am auzit, am şi
plecat cu părintele Clement Cucu să-l cunoaştem. La întâlnire am văzut că şi părintele
Visarion dorea mult de tot să ne cunoaştem şi auzind de ce am venit la Galaţi, ne-a
dat zece mii de lei ajutor, punându-se cu toată bătrâneţea sfinţiei sale în slujba Maicii
Domnului chiar de a doua zi, căci auzind că noi am pornit să lucrăm Mănăstirea şi n-
avem bani, mi-a zis să rămân câteva zile în Galaţi, iar Sfinţia Sa va merge cu mine la
credincioşi cunoscuţi, pentru a le cere ajutorul. Şi aşa am şi făcut: părintele Clement
întorcându-se singur acasă, iar eu am mers cu părintele Visarion mai întâi la familia
Vasile Constantinescu care, auzind că facem Mănăstirea, a dorit mult să doneze un
clopot, dându-mi şaptesprezece mii pentru el, pe care 1-am şi luat în primăvară de la
Bucureşti şi încă trei mii de lei să fie pentru cheltuieli. Apoi am mers la familia
Dumitrache Popa Gheorghiu care, cu ceilalţi fraţi ai lui, au dat un vagon de var şi un
vagon de ciment. Pe urmă am mai cunoscut şi alte persoane care n-au dat sume mari,
dar au dat sume mici şi dese, lunar pentru locaşul Maicii Domnului. Printre aceştia, cel
care a fost neîntrerupt ajutător până la sfârşitu1 vieţii lui, este adormitul întru fericiţi,
constantin Dumitriu.
Părintele Visarion nu s-a lăsat, dând pildă fiilor săi duhovniceşti şi tot venitul ce-l
avea, jumătate oprea să aibe de cheltuială, iar jumătate punea deoparte pentru
împodobirea Casei Maicii Domnului. Ne-a dat o sută de mii de lei, iar în primăvara
anului 1940 a venit şi Sfitnţia Sa la noi şi ne era duhovnic neântrerupt, sfătuindu-ne
ca un tată pe copiii lui. Părintele Clement se ocupa cu treburile în gospodărie, iar
Sfinţia Sa cu slujbele bisericii, care tare-i mai plăceau. Avea o deosebită evlavie pentru
Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi în fiecare zi îi cânta acatistul la chilie, chiar de-l
auzea şi la Biserică. L-am avut doi ani cu noi, preţuindu-l şi iubindu-1, căci avea o fire
aşa de blajină, că nu ar fi fost în stare să supere pe cineva.
După doi ani a trecut la cele veşnice, după care au suspinat toţi cei optzeci de ani
ai săi. În ultima clipă a despărţirii sufletului de corp, a văzut pe Prea Sfânta Născătoare
pe care a iubit-o aşa de mult şi care i-a venit în ajutor, căci mult o ruga. Nu a zăcut
decât patru zile şi-mi aduc aminte cum mă trimitea de lângă patul Sfinţiei Sale să mă
culc, zicându-mi că am multe pe cap şi să fiu odihnită, că o să-mi dea şi Sfinţia Sa în
curând de lucru. Eu 1-am iubit ca pe un Sfânt căci de mult folos mi-a fost în primii paşi
ai vieţii mele monahale. În acele zile din urmă ale sale nu-l lăsam prea mult singur,
deşi maicile şi surorile o clipă nu l-au părăsit. Într-una din zile mă întreabă să-i spun
unde o să-l îngrop? Eu îi spun că unde o vrea Sfinţia Sa. Atunci mă roagă să-1 îngrop
lângă biserică să audă maicile cântând şi i-am făgăduit că aşa am să şi fac. Mi-a
mulţumit fericit.
Într-un târziu oftează grozav Eu îl întreb cu ce să-i venim în ajutor. Sfinţia sa îmi
spune:
-În acest ceas nimeni nu-mi poate da nici un ajutor, decât faptele bune de le am.
Şi n-a trecut mult şi a închis ochii, bătând din palme şi ridicându-se în sus de pe
pernă. Cred că văzuse ceva frumos.
Vă puteţi închipui, dacă acest suflet, care de la vârsta de paisprezece ani la optzeci
şi doi a slujit Domnului în feciorie şi cu multă dragoste şi evlavie şi tot a oftat plin de
durere de ce vedea la sfârşitul vieţii cum va fi oare cu sufletele acelea, săracele, care
pe Dumnezeu L-a hulit, nevrând să-l cunoască, fapte bune neiubind şi în desfrânări
trăind? Cred că nici de oftat nu vor mai putea ofta, că groaznic le va fi sfârşitul.
 Cine crede că aici pe pământ este totul, şi raiul şi iadul, se înşeală amarnic. Cu
adevărat vă spun că în clipa când trupul a rămas neînsufleţit, sufletul merge în mâna
lui Dumnezeu, dându-l în veşnicie la bine, de vor afla la el fapte vrednice de a gusta
şi de a se bucura de frumuseţile raiului, sau la rău, de nu va găsi la el fapte bune, spre
a suferi chinurile veşnice.
Să luăm seama la această scurtă trecere pe pământ, cu ce să ne împodobim şi
pentru care veşnicie ne pregătim sărmanul nostru suflet. Vedeţi, dragii mei, fericirea
şi chinurile sunt veşnice. Căci, să ştiţi, că-i aşa cum spune în Cartea Sfântă: “în
Împărăţia lui Dumnezeu multe locaşuri sunt!” Şi eu, nevrednica, căreia din mila Celui
Prea Înalt, Dumnezeu, mi-a fost dat să văd numai o parte din frumuseţile cereşti, vă
spun că Ierusalimul cel ceresc are multe curţi. Acolo sunt adunaţi pe veci creştinii care
au dus o viaţă cinstită pe pământ. Patriarhii stau aşezaţi sub palmieri de aur. Profeţii,
au fruntea scânteind cu raze de lumină. Apostolii poartă pe inimi Evangheliile sfinte.
Dascălii ţin în mână condeiul nemuririi. Sihaştrii stau în peşteri aurite. Martirii sunt
înveşmântaţi în haine de purpură. Fecioarele sunt înconjurate cu coroane de trandafiri
roşii. Văduvele curate cu văluri lungi pe cap. Toate femeile şi bărbaţii cei blagosloviţi
pot să se bucure de acele vieţi dacă-şi duc viaţa cu frică de Dumnezeu. Ah, frumuseţe,
frumuseţe ce nu ai seamă!...
Şi peste toate aceste frumuseţi apare Maica Domnului care înfrumuseţează toate
ale cerului. Ea stă pe un tron orbitor şi este înconjurată de cerurile fecioarelor fără
pată, de ale văduvelor curate şi de ale gospodinelor cinstite. Toate suspinurile lumii
se urcă la acest tron. Ea, prea Milostiva, duce la picioarele Fiului, pe altarul
miresmelor, prinosul lacrimilor noastre şi pentru a face jertfa aceasta mai plăcută,
amestecă în ea câteva din lacrimile ei divine. Cât ar trebui să suspinăm noi, după
aceste curţi şi totuşi, fugim de ele prin viaţa noastră departe de Dumnezeu.
Să rugăm pe acel care-i mai aproape de noi, pe Îngerul Păzitor şi cu El să alergăm
la Mijlocitoarea noastră, prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara
Maria, în a cărei făptură este mila întruchipată. Şi vom ajunge cu al Ei ajutor, de vom
ruga-O, la acele frumuseţi cărora nu le găseşti nume.

Sărmanul proprietar îmbuibat

Acum să mă întorc iar la frumuseţile de pe pământ, pe care de ştim să le chibzuim,

vom căpăta pe cele cereşti şi veşnice.
În primăvara anului 1940 am început să luăm lucrul de unde îl lăsasem, la
Paraclisul nostru scump, pentru a-l termina. Şi în scurt timp a fost gata zidăria şi
tencuielile, dar trebuia să merg pe ici pe colo, să mai adun ceva ajutoare.
Într-o zi am mers cu tata şi cu părintele Gheorghe Dumitru, care era preşedintele
comitetului de construcţie, la un mare propietar (Gheorghiade), nu departe de noi şi
care mai făcuse o sfântă cruce pe locul de la gara Vladimireşti. Când ne-a văzut că
intrăm în curte, o îngrijitoare strigă la noi:
 -Staţi, nu intraţi! Că avem câini lupi şi sunt în curte, că-s stăpânii acasă, vă trântesc
la pământ, vă rup hainele şi muşcă!
Părintele Gheorghe cu tata mă întreabă:
-Ce facem, soră Lica?
Le răspund:
-Uite, boierul cu doamna sunt în balcon şi doar n-o să lase câinii să ne muşte...
Şi aşa am păşit spre balconul în care stăteau propietarii cu câţiva prieteni, jucând
cărţi. Când am văzut ce fac, eram sigură ca n-o să ne dea nimic, căci vedeam ce duh
îi stăpâneşte. Şi mi-am zis: grozavă gaşcă mai are aici satana! Dânşii când au văzut
că ne apropiem de casă iar câinii muţiseră, îndeosebi pe doamna a lut-o starea de
nervi, şi-i ia pe toţi la plimbare, nevrând să se uite la noi. Eu mă ţineam de ei,
lămurindu-le motivul venirii mele. Propietăreasa, care până atunci vorbise o altă limbă
(mi-a spus părintele Gheorghe că franţuzeşte), cred că mă ocăra pe mine, că deodată
se întoarce mânioasă şi-mi zice:
-Dar ce studii ai tu?
Eu îi răspund:
-Academia de sub cerul liber!
-A! de asta ştii să ceri! De la noi nu vezi nimic şi dă-ne pace!
Eu am fost mulţumită că măcar i-am tulburat necuratul joc. Şi am plecat liniștită
zicând că nu se poate să nu le aducă Bunul şi Preamilostivul Dumnezeu un prilej de
mântuire, căci aşa cum sunt merg în iad cu averea lor cu tot. Căci am văzut că
Dumnezeul lor era averea și traiul destrăbălat în îmbuibări drăceşti.
Dacă averea pe care ţi-o dă Dumnezeu pune stăpânire pe sufletul tău, în loc s-o
chiverniseşti în aşa fel ca să capeţi un loc în ceruri1e nemuririi, atunci mergi sigur în
iad neluând cu tine nimic, decât aşa cum ai ieşit din pântecele mamii. Şi aş vrea să
ştiu la ce ţi-au folosit toate momelile care au fost ca fumul? Toate au fost deşertăciune,
toate-s goană după vânt, cum spune Eclesiastul.
Dar poţi vedea oameni bogaţi care ştiu să-şi chivernisească bine ceea ce le-a dat
Atotputernicul stând în Ierusalimul nemuririi şi poţi vedea oameni săraci, răi şi
necredincioşi, stând în muncile gheenei. Dumnezeul nostru nu este Dumnezeul celor
de deasupra, ci al adâncurilor din inimă. Acolo caută ochiul său divin. Şi la fiecare
după cele ce găseşte, aceea îi dă.

Plata din vistieria milosteniei

Într-o zi, vin la noi două care încărcate cu catapeteasma de la Galaţi, pe care o
începusem încă din iarnă. Eu eram în grădină cu surorile, la plivit. Părintele Clement,
care era acum casierul nostru, vine la noi şi-mi zice:
 -Soră Lico, uite vezi, vine catapeteasma şi vom aşeza-o. Ce facem de bani, că eu
nu am nici un ban în casă şi trebuie să mai dăm meşterului paisprezece mii de lei.
Eu, liniştită, îi răspund:
-Dacă Maica Domnului ne-o trimite, înseamnă că vor veni şi banii, că doar până
acum, nu eu v-am dat banii.
Părintele Clement se tulbură, ca omul care-şi dădea sema de cum stătea lucrul şi-
mi spune:
-M-ai omorât cu Maica Domnului! Dar mie îmi trebuie banii acum. să văd ce-ai să
faci că eu mă duc în chilie şi nici n-am să dau ochii cu omul!
-Mergeţi, Părinte şi vă odihniţi şi lăsaţi în grija Stăpânei noastre, care totdeauna
ne-a dat toate de câte am avut nevoie!
Apar căruţele în curtea noastră. Noi toate, pline de fericire, am pus mâna şi am
dat jos din căruţă cele aduse, ducându-le în Bisericuţa noastră scumpă şi dragă, care
avea numai zidurile şi tencuielile terminate. Rămăsese pictura icoanelor de la
catapeteasmă, comandată la un pictor din Tecuci, precum şi văruitul pereţilor, căci ne-
am gândit că pereţii să nu-i pictăm, pentru a fi mai repede gata.
Meşterii s-au apucat s-o aşeze, iar noi am plecat la lucrul nostru, fiecare unde
eram rânduite de dragostea şi de puterea noastră copilărească. Într-un târziu iese şi
Părintele Clement din casă şi când vede că-i aproape gata de aşezat catapeteasma
şi Sfinţia sa nu are cu ce s-o achite, vine iar la mine şi-mi zice:
-Vezi că-i gata catapeteasma de aşezat. Ce-ai să faci de bani, fiinţa lui
Dumnezeu?
Eu îl rog să meargă în casă, că o să facem aşa cum e mai bine, cu ajutorul Bunului
Dumnezeu şi al Maicii Preacurate.
-Bine, am să văd, îmi răspunde şi pleacă.
Nu ştiu dacă a ajuns părintele Clement la chilie şi văd o căruţă cu un cal ce venea
de la sat cu doi oameni în ea. Eu încep să sar în sus şi spun surorilor:
-Vedeţi acea căruţă? Este a lui moş Ilie Vlad (de la sat). Sigur că aduce pe cineva
la noi şi să vedeţi de nu va fi trimisul Măicuţei Domnului, ca să ne dea nouă bani ca
să ne plătim datoria!
Ajunge căruţa şi în ea era bătrânul Constantin Dumitru, despre care am povestit,
credincios de la Galaţi şi fiu duhovnicesc de-al parintelui Visarion. Mă cheamă pe mine
şi-mi dă o basma care avea în ea ceva bani. Eu, mulţumindu-i cu lacrimi în ochi, alerg
la chilia părintelui Clement, aruncându-i legătura în pat, rugându-l să caute şi să vadă
ce-i în ea, iar eu am fugit în Bisericuţă, căutând cu ochii Icoana Preasfintei Născătoare
şi găsind-o, am lut-o în braţe şi aşa de tare am strâns-o la pieptul meu, că mi se părea
că s-a muiat ca ceva viu. Nu mă puteam ruga, ci vorbeam ca şi cu cineva care-i viu şi
stă lângă mine, dându-mi tot ce-mi trebuie, la timp. Căci mai mare răspuns ca acesta
ce vrei? Şi poţi să nu crezi că Măicuţa Domnului e vie şi e lângă tine? Mincinos şi
înşelat este acela care crede de Maica Preasfântă că-i moartă. Cine va avea
diavoleasca îndrăzneală să spuie că Maica Domnului nostru nu-i vie în Cer, cu trup cu
tot, lânga Preaiubitul Său Fiu și Dumnezeu dar în același timp lângă fiecare din cei ce-
O cheamă pe pământ, cu făptura Ei dumnezeiască, aceluia să i se dea o palmă peste
gură că i se sfinţeşte mâna şi să-l trimeată la Ghetsimani să caute în mormântul
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, trupul Ei prea Sfânt şi de nu-l va găsi, ce să-i
zicem? Întâi să-l plângem şi apoi să ne rugăm pentru el...
Mă întorc la Părintele Clement şi-l întreb ce-a găsit în basmaua legată, sfinţia Sa,
galben la faţă şi aproape fără suflet, îmi răspunde că a găsit treizeci şi cinci de mii de
lei. Eu îl rog ca şi de altă dată, pe viitor să aibă încredere în purtarea de grijă a Stăpânei
noastre, Sfânta Născătoare de Dumnezeu, căci numai Ea este Cea care ne-a dat
întotdeauna şi nu ne va lăsa niciodată. Şi-i mai spun că întodeauna mă rog Preasfintei
să nu ne dea mai mulţi bani decât avem nevoie.
Părintele Clement îmi zice:
-Aşa-i cum spui frăţia ta. E bine să creadă omul mai mult în Dumnezeu decât în
priceperea lui, dar ce să fac? Eu am judecat ca om, că vedeam în ce stare ne găseam.
-Nu-i nimic, părinte, eu sunt sigură că frământarea sfinţiei voastre va fi scump
plătită la Dreapta Judecată, dar ne-a împăcat pe amândoi. Mie mi-a împlinit dorinţa,
că am crezut că neapărat ne va trimite un ajutor, iar Sfinţiei voastre v-a trimis banii.
Aţi cerut bani de la mine nu ca să vă faceţi ceva personal, ci pentru a duce la
desăvârşire un lucru care se face pentru proslăvirea Sfintei Treimi, a Maicii Preacurate
şi a tuturor Sfinţilor. Şi vă mai rog să credeţi că acest lucru nu 1-a făcut Bunul
Dumnezeu pentru credinţa mea, căci acum mă cunoaşteţi, ci pentru a ne întări
nădejdile în ajutorul Său. Căci eu n-am făcut nimic altceva, decât am crezut din toată
inima mea că din moment ce ne-a trimis Măicuţa Domnului catapeteasma, ne va
trimite şi ajutor ca să ne putem achita dc datoria ce o aveam.
Părintele Clement lasă capul în jos şi pleacă la chile, iar eu am rămas cu surorile
la plivitul zarzavatului, cântând toate, cântece de slavă Purtătoarei noastre de grijă,
preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Atunci am văzut că este destul să crezi din tot
sufletul, fără nici o îndoială în purtarea de grijă a Preamilostivului Dumnezeu şi vei
căpăta tot ceea ce-I ceri şi îţi este de folos. Părintele iubirii este lângă inima ta şi
aşteaptă să i-o deschizi, ca să-ţi lase în ea, mireasma bucuriilor cereşti.

Cunoaşterea tatălui meu trupesc

Am spus şi mai înainte că toată copilăria mea am suspinat după tată. Iubeam pe
mama foarte mult, dar veşnic de la veselie şi zburdălnicia copilărească, cădeam într-
o tristeţe şi gândire de om bătrân, şi-mi ziceam:
-Eu n-am tată? Ce-o fi cu tatăl meu? Unde-o fi? Oare să fie mort?
Şi nimeni nu se milostivea să-mi spuie adevărul, decât foarte târziu, când am
rămas şi fără mamă. Şi totuşi nu credeam atunci când am aflat că tatăl meu trăieşte.
Şi în copilăria mea mă apăsau gânduri de osândă asupra celor ce m-au adus pe lume,
pe care aşa de mult i-am iubit şi i-am dorit să-i am lângă mine. Pe mama o osândeam
că a putut să rabde frământarea mea de dorul meu după tata şi să nu-mi spuie că
trăieşte. Pe tata îl osândeam că nu m-a iubit şi că nu a ţinut să vadă ce fel de copil a
adus pe lume, întreg sau cu ceva metehne? Şi aşa îmi trecea timpul fără să mai simt
dulceaţa jocurilor copilăriei şi nici nu putea nimeni să mă liniştească sau să-mi facă
timpul fericit, decât atunci când priveam icoana Maicii Prea Curate, şi-I ziceam:
-Singură Tu, Preasfânta Mea şi cu scumpul meu Iisus îmi daţi liniştea, îmi sunteţi
bucuria şi doar Voi sunteţi cei care mă iubiţi şi-mi grăiţi adevărul, prin liniştea sufletului
meu.
Când m-am făcut mai mare şi ştiam că am tată bun după trup, un gând mă
îndemna să caut să-l cunosc, iar alt gând mă oprea pe loc. Şi aşa mi-am omorât orice
dorinţă, până când am simţit dulceaţa de mamă iubitoare a Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu, atunci când I-a fost cu plăcere să-mi arate dumnezeiasca faţă şi să-I aud
preadulcele şi preascumpul Ei glas şi pe-al Domnului şi Dumnezeului meu, Iisus
Hristos.
Din ceasul acela, legătura cu toți cei după trup a căzut. Şi mulţumeam
Preamilostivului Dumnezeu că a rânduit ca toţi să mă arunce şi să mă părăsească, ca
eu de nimeni să nu-mi lipesc inima decât de Preasfânta Icoană şi de Iisus cel Răstignit.
Căci aşa îmi era icoana: Maica Prea Curată plângea lângă Sfânta Cruce pe care sta
răstignit Iisus, preaiubitul Ei Fiu.
Dar când am văzut că prin slabele mele cuvinte se întorc la Hristos şi la Biserica
Sa mulţi oameni, a început să mi se răscolească inima, şi să-mi certe nepăsarea
pentru cel care, prin voia lui Dumnezeu, m-a adus pe lume, adică tatăl meu trupesc.
Această nepăsare o socoteam un păcat şi chiar 1-am mărturisit Părintelui Visarion, ca
un păcat. Dar Preacuvioşia Sa a căutat să mă liniştească, zicând că nu-i nevoie să-l
caut, întrucât el nu m-a iubit. Şi nici să-l urăsc, căci aşa a fost voia lui Dumnezeu să
vin pe lume, să-mi treacă copilăria prin suferinţe din partea lor, ca să am aproape
numai pe Acela care a hotărât venirea mea pe lume: Dumnezeu.
Şi totuşi nu eram mulţumită de acest sfat. Căci chiar de voiam să uit, nu-mi da
pace inima. Şi cred că eram în starea aceasta fiindcă şi dânsul, tatăl meu, era la fel,
din dorul şi durerea inimii pentru mine. Căci nu-l lăsa legea sângelui să fie liniştit, chiar
de căuta să mă uite, cum mai pe urmă, am văzut, când ne-am cunoscut. Cum poţi să
ai mulțumire în fericirea ta, când cineva care te-a iubit, în durere, şi suferă, oftând după
tine? Pentru aceasta nu eram liniştită de fericirea mea întrucât nu-1 ştiam fericit şi pe
tatăl meu pe care doream cu mult dor a-l cunoaşte şi a-l şti îngenuncheat lângă Iisus.
Dar Bunul Dumnezeu nu m-a lăsat mult în această frământare şi a rânduit clipa
potrivită ca să cunoască tata pe cel dintâi copil al lui, pentru care a suferit o viaţă, fără
ca să arate cuiva, iar eu să-mi cunosc tatăl, după care am suspinat douăzeci de ani.
Eram în primăvara anului 1940 când ne-am cunoscut. Eu veneam cu trenul de la
Bucureşti la Galaţi. Din gara Brăila, s-a urcat un domn în tren şi cum s-a nimerit, chiar
în vagonul în care eram eu. Cum m-a văzut, a venit lângă mine, aşezându-se pe banca
din faţa mea şi a început să vorbească cu mine.
 El întreabă:
-De la ce Mănăstire eşti, Măicuţă?
Eu îi răspund că de la o Mănăstire nouă care se face acum în comuna Tudor
Vladimirescu. Dânsul tresare şi mă întreabă cu nerăbdare:
-Te tog, măicuţă, spune-mi despre fata care s-a apucat să facă Mănăstirea.
-Cum este? Se face şi ea maică?
Eu de-abia mă ţineam de râs şi-i răspund:
-De ce mă întrebaţi de ea? Poftiţi la noi s-o vedeţi! Şi de ce vreţi să ştiţi de se face
maică sau nu?
-Ah, Măicuţă, ştie numai Bunul Dumnezeu de ce vreau să ştiu ceea ce te întrebai
de ea... Şi i-au dat lacrimile. Mie a început să mi se bată inima neliniştită şi simţind o
durere în suflet, am început să-i vorbesc despre mine ca de o străină ce-o cunosc:
-Da, domnule, aceea care vă interesează, să ştiţi că se face maică.
Dânsul:
-Da mata de unde eşti de loc?
-Chiar din comuna Tudor Vladimirescu.
-Da? Dar a cui eşti?
-De ce să vă spun, că nu aveţi de unde să cunoaşteţi pe părinţii mei!
-Ba eu cred că-i cunosc, căci în tinereţe am avut serviciu în acea comună.
Eu caut să scurtez vorba, dar el iar mă întreabă:
-Şi cum, cunoşti bine pe fata lângă care v-aţi adunat?
-Da, o cunosc foarte bine.
-Şi cum e ea la fire? E bună ca Dumneavoastră? E miloasă? E iute la mânie? Se
întoarce repede după ce se mânie?
Eu am început să râd şi-i zic:
-Dar ce vă interesează apucăturile ei bune sau rele?
-Măicuţă, nu pot să-ţi spun, dar nu vreau să mor până n-oi şti-o fericită şi atunci
voi închide ochii liniştit. Şi spune-mi, te rog, cum s-a făcut de-a iubit-o aşa de mult
Dumnezeu de chiar i-a arătat voia Sa?
Acum mi-au dat şi mie lacrimile şi-am început să-i spun:
-Ah, domnule, nimic nu poate să apropie pe om de Dumnezeu ca străinătatea şi
suferinţa. Dumnezeu a fost şi este foarte aproape de toţi oamenii, dar oamenii fug de
iubirea Lui, prin păcatele lor. Acea persoană despre care aşa de mult vă interesează,
din frageda ei copilărie a suspinat după tata, iar Dumnezeu, tatăl orfanilor, i-a arătat
că-I lângă ea şi-i gata să-i dea tot ce-i trebuie, şi I-a dat. Întâi I-a arătat voia Sa, apoi
a pus-o în Casa Sa, în Biscrica Sa, dându-I tot ajutorul. De mamă, de asemenea, ea
a rămas orfană de mică, având şi primind mângâierile pe care I le da icoana
Preacuratei, în a cărei grijă a lăsat-o mama ei când a murit. Suferinţele prin care a
trecut acea fiinţă, nu se pot spune. Şi toate acestea au ţintuit-o lângă Dumnezeu.
Dânsul plângea şi-mi zicea:
-Am ştiut despre ea câte ceva, dar puţin. Dar acum, e fericită?
-Da, aş putea spune că-i mai fericită ca o regină. Dar nu fericire de aceasta
lumească, ci fericire ce vine de la Iisus Hristos, care este fericirea întruchipată şi face
fericiţi pe toţi cei care aleargă la El şi se predau Lui. Continuă să plângă, şi-mi zice:
-Dar în gospodărie şi la câmp se pricepe?
Eu iar zâmbesc şi-i răspund:
-O să înveţe la toate, că-i place.
Dânsul:
-O, Dumnezeule, cum aş vrea să nu mor până nu o voi cunoaşte!
Eu îi repet, zicându-i:
-Bine, dar de ce nu veniţi la noi s-o cunoaşteţi pe aceea pentru care vă chinuiţi
sufletul?
-Nu pot, Măicuţă, că atunci când a fost în suferinţă, n-am ajutat-o.
La aceste cuvinte, m-am trezit ca dintr-un somn şi mi-am dat seama că acest domn
este tatăl meu şi i-am zis:
-Eu sunt aceea pe care vreţi aşa de mult s-o cunoaşteţi !
El sare cu braţele întinse asupra mea să mă cuprindă, curgându-i lacrimile pe
obraz. Am început să plângem amândoi. Dânsul şopteşte mulţumire lui Dumnezeu că
m-a văzut, şi apoi se întoarce către mine, zicându-mi:
-De ce m-ai lăsat să mă chinui cu întrebările şi nu mi-ai spus din capul locului că
eşti tu, scumpa mea?
Eu i-am cerut iertare şi cu sfială, l-am întrebat dacă dânsul este cel care m-a adus
pe lume. Mi-a răspuns printre suspine:
-Da! Şi iar mă întreabă dacă sunt fericită şi dacă sunt supărată pe el? I-am răspuns
aşa cum îi zisesem mai înainte, că mă simt foarte fericită că am familie tot Cerul.
-Cred că v-aţi putut da seama din convorbirea noastră cât de mult vă iubesc şi ştie
Cel de Sus cât de mult v-am iubit şi când n-am ştiut nimic de D-voastră. Să fiţi liniştit
că toate le-a hotărît Atotputernicul Dumnezeu, pentru ca eu să fiu azi unde sunt. Dacă
veneam la D-voastră atunci când aţi trimis după mine, cine ştie unde eram acum.
Pentru această încăpăţânare a mea, vă cer iertare acum. Şi i-am sărutat mâna, iar el
m-a sărutat pe frunte şi aşa am coborât din tren la gara Galaţi, privindu-ne unul pe
altul, până când nu ne-am mai văzut. Eu aşa m-am zăpăcit că n-am întrebat nici unde
stă, nici nimic. Tot cu voia Cerului a fost şi această uitare a mea.
După aceasta, au trecut mulţi ani. Eram tare mulţumită şi am început să-mi caut
un duhovnic cult, că ziceam că numai acela îmi va da răspunsul dorit în legătură cu
această frământare a mea. Şi 1-am găsit pe duhovnicul căutat în iarna anului 1943
spre 1944. Mi-am mărturisit pe lângă alte neputinţe ale mele şi această frământare a
sufletului meu, spunându-i marea mea uitare în ceasul cunoaşterii noastre,
neîntrebându-l unde stă în Galaţi, ca să-l pot cerceta spre a-l aduce la Hristos Domnul
şi-i repetam: ‘Cred că acolo este, unde-l vreau eu, dar nu ştiu dacă-i aşa”. Acest
parinte duhovnicesc mi-a dat canonul să nu mă gândesc la dânsul deloc şi nici chiar
să mă rog pentru dânsul. În acea clipă am simţit că cineva mi-a înfipt o sabie în inimă
şi i-am răspuns că acest lucru nu cred că am să-l pot face. Sfinţia sa a repetat canonul
să nu mă mai gândesc la dânsul de loc, zicându-mi că tata nu m-a iubit şi că nu am
nici o datorie faţă de el. Eu i-am răspuns printre lacrimi că mă simt datoare faţă de el,
deoarece cu voia Celui de Sus el m-a adus pe lume şi trebuie să-i mulţumesc că a
fost cu mine aşa, că altfel, poate nu eram azi unde sunt. Şi din clipa aceea m-am
lecuit, închizându-mi toate gândurile în chilia inimii, mulţumind Cerului de toate şi
pentru toate.
Cred că acest părinte duhovnic s-a gândit să-mi dea acest canon gândind că noi,
călugării, nu trebuie să avem o altă frământare pe lume, decât marea grijă de a ne
căpăta mântuirea noastră şi a neamului din care ne tragem, pentru care ne aducem
jertfă pe noi, Domnului. Şi pentru această jertfă trebuie să fim veşnic frământaţi, ca să
fie mereu plăcută Celui ce I-am adus-o, stăpânului nostru, Dumnezeu. Aici, mi-am
văzut egoismul. Mi-am descoperit, fără voia mea, iubirea prea mare faţă de cei care
m-au adus pe lume, lucru care a fost pedepsit de Prea Bunul Dumnezeu, spre
smerenia mea. Şi cum? Iată, în felul acesta: n-am avut parte să-1 văd pe tata nici
mort. Căci sărmanul a suferit mulţi ani de-o nemiloasă boală,­ cancer la plămâni.
A trimis la mine pe unul din cei trei copii ce-i avea, să mă cheme măcar în ultimele
clipe ale sale, dar eu mă găseam în oraşul Brăila, unde dam examen pentru penultimul
an de liceu. De acest lucru eu n-am ştiut nimic, căci Cornelia, sora mea după tată, cu
care nu mă cunoşteam încă, nu a spus la nimeni din maicile noastre motivul venirii ei
la noi. Aşa că, după câteva săptămâni, primesc patru telegrame, una după alta,
înştiinţându-mă că scumpul meu tată a încetat din viaţă. Dar unde să mă duc? Neştiind
strada, m-am chinuit cu gândul ce să fac? Şi mi-am zis că, de vreme ce nu mi-au trimis
adresa unde să merg, nu le face plăcere prezenţa mea şi m-am mulţumit să fac în
Mănăstire un parastas. În cele din urmă, am primit o scrisoare de la părintele Marin
de la Independenţa, care îi era nepot tatălui meu, după soţie, dându-mi şi adresa.
Am plecat la Galaţi. Îmi ziceam că trebuie să-1 găsesc la bisericuţa de care ţine.
Ajunsă la Galaţi, am luat o trăsură pentru a ajunge mai repede şi i-am spus birjarului
strada unde vreau să merg, dar mai întâi să mergem la o florărie, să cumpăr flori şi
apoi să mergem la biserica de care aparţine această stradă. Aşa am şi făcut. După ce
am cumpărat flori, birjarul îmi spune că strada unde vreau să merg ţine de biserica Sf.
Haralambie. Ajunsă la biserică, am aflat-o închisă şi pe nimeni altcineva decât o
bătrână ce sta la poartă aşteptând milă de la cei ce treceau pe stradă. O întreb pe ea
dacă a fost cumva depus în biserică un mort de pe stradă, sau îl aşteaptă să vie.
Bătrâna mi-a spus că da, a fost unul dimineaţă, de i-a citit slujba înmormântării şi apoi
l-au pornit la cimitir, căci mai era un mort în oraş, un mare demnitar, căruia trebuia să-
i dea dricul. Aşa că la ora aceea tatăl meu era băgat în pământ. O clipă n-am putut
judeca nimic. Nu ştiam ce să cred pentru toate întorsăturile pe care le făcuse Bunul
Dununezeu. Un glas lăuntric mi-a răspuns aşa, liniştindu-mă:
“Vrea Dumnezeu să-L ai numai pe El şi să nu iubeşti pe nimeni mai mult ca pe El”.
La acest gând m-am resemnat şi am plecat să caut casa unde a stat tatăl meu,
socotind că n-o să cunosc pe nimeni din cei rămaşi în urma aceluia după care a
suspinat sufletul meu un sfert de veac. Ajunsă la casa căutată, sun la poartă şi văd
că-mi deschide o tânără îndoliată şi plânsă.
După ce se înşirau alte persoane tot îndoliate, să vadă cine-i la poartă, tânăra
care-mi deschise uşa, întinde braţele asupra mea şi zice:
-Această Măicuţă este sora mea, că seamănă cu tatăl nostru!
Şi aşa am intrat în curte, fără să cunosc pe nimeni. Toţi plângeau când m-au văzut,
iar eu mă făcusem ca o piatră, fără să-mi dea o lacrimă. Am rugat să-mi arate camera
unde a zăcut tatăl meu şi intrând în ea, am rotit ochii să văd de are icoane şi candelă
în perete. Când am văzut icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, căreia îi ardea
candela, am îngenunchiat în locul unde cred că şi tatăl meu o fi îngenunchiat de multe
ori, mulţumind Preacuratei că-I văd chipul şi crezând că a iubit-O cel ce-a pus-O în
perete, m-am liniştit cu lacrimi de bucurie.
Întorcându-mă către cei din casă, i-am întrebat:
-Cât a zăcut tatăl meu, de ce boală, şi de ce nu m-aţi anunţat la vreme şi pe mine,
ca să pot să-i sărut Mâna in ultima clipă, căci n-am ştiut unde locuieşte.
Îmi spun greaua suferinţă a lui şi că au trimis la mine pe Cornelia, dar eu nu eram
acasă, şi aşa, m-au uitat. Îmi mai spun că tata s-a necăjit că ea nu a spus maicilor
locuinţa lui. Şi am mai aflat că atunci când cineva din casă spunea că sunt rea şi că
nu vreau să-l cercetez, se supăra foarte rău, luându-mi apărarea, aducând tot felul de
argumente şi zicând că eu nu sunt cu nimic vinovată.
După ce am cunoscut pe cei doi fraţi şi pe sora, mi s-a părut că din clipa când m-
au văzut, sa-u temut să nu le cer ceva din moştenire. Eu, ca să-i liniştesc, i-am rugat
să-mi îngăduie să fac toate parastasele şi orice slujbă va trebui tatălui nostru,
arătându-le că dânşii au făcut mult pentru el, iar eu nimic. S-au luminat la faţă şi au
primit bucuroşi, zicându-mi toţi că semăn tatălui nostru: largă la inimă şi gata cu
sufletul de-a face bine. Atunci mi-am dat seama că tata nu a fost un om străin de
virtuţile creştineşti, iar felul cum s-a purtat cu mine a fost rânduit de Preamilostivul
Dumnezeu, lucru pentru care trebuie să-i mulţumesc mult.
După aceea, i-am rugat să meargă cineva cu mine la cimitir, să văd măcar
mormântul aceluia pe care aşa de mult l-am iubit fără să-l cunosc, şi să mă bucur de
mângâierile ce le au toţi copiii, de la tatăl lor. A mers cu mine sora mea după tată
Cornelia.
 Ajunse la cimitir, i-am presărat mormântul cu flori aprin-zându-i lumânări de ceară
curată şi tămâindu-i smeritul mormânt. Şi îngenunchind lângă crucea ce-i străjuia la
cap, i-am spus în taină tot ce aveam pe suflet, făgăduind că în toate zilele vieţii mele
îl voi pomeni la Sfânta Liturghie, pentru a căpăta milă în faţa Dreptului Judecător.
Sărutându-i crucea, lacrimile mele veneau năvală din ochiii mei, parcă inima lui,
de acum neînsufleţită, le trăgea cu repeziciune neobişnuită. Şi am rugat pe
Atotputernicul să-mi primească aceste lacrimi ca pe o jertfă pentru acel ce m-a adus
pe lume, prin voia Sa Divină.
Întoarsă acasă, toate rudele mele după tată pe care le-am cunoscut la această
întâlnire, erau fericite de venirea mea în familia lor. Şi m-am întors la Mănăstire fericită
şi uşurată sufleteşte pentru toate cele rânduite.

Călugăria mea

Am aşteptat această zi de 15 August 1940 cu mare nerăbdare şi am ajuns să-mi

văd adusă la desăvârşire această dorinţă. Eu eram cea dintâi care depuneau votul
călugăriei în scumpa noastră Mănăstire.
Toate erau noi în ale călugăriei şi îmi aduc aminte cum îmi strânsesem hainele
toate, pe care trebuia să le primesc pe a doua zi, când trebuia să fac voturile călugăriei
şi nu ştiam cum să mi le aşez, necunoscând că toate aceste rânduieli se găsesc în
Molitfelnic. Credeam că toate acestea se pot învaţă de la preoţi, aşa cum se învată o
rugăciune pe care o fac la un anumit timp, când se cere de cineva. Crezând acest
lucru, am rugat pe Părintele Visarion, pe care îl aveam în mijlocul nostru ca pe un
mare sfătuitor în cele duhovniceşti să-mi arate cum să-mi fac torba. Sfinţia Sa a venit
în chilia mea cu Molitfelnicul şi mi-a aşezat torba după rânduială. Apoi mi-a dat să
învăţ răspunsurile ce urma să le dau a doua zi. Lumea venea pe toate drumurile de
se umpluse câmpul. Seara, s-a făcut privegherea în curte la Sfânta Cruce de
marmoră, căci Bisericuţa nici nu era sfinţită şi nici n-ar fi încăput lumea ce era, şi toţi
doreau să audă Sfânta Slujbă. În această seară a venit şi Maica Leonida Vrânceanu,
stareţa Mănăstirii Buciumeni, singură, care mi-a fost naşă, împreună cu Părintele
Visarion. Deşi la maici nu-i voie să iei naş decât maică, părintele Visarion, care avea
o părintească iubire pentru mine, a rugat pe maica stareţă Leonida, să-i îngăduie ca
atunci când mă va lua pe sub mantie, să puie şi Preacuvioşia sa mantia sa peste mine.
Seara, la priveghere, mi-am pus torba cu toate hainele ce urma să le îmbrac, lângă
Sfânta Cruce de lemn, unde este azi Sfântul Altar al Bisericii mari, iar a doua zi, de la
Sfânta Cruce de marmoră până la Sfânta Cruce de lemn unde îmi este torba, am pus
o cărare de covoare şi pe o parte şi pe alta a acestei cărări, erau toţi aceia care m-au
ajutat şi acei care m-au gonit, cei care m-au crezut şi cei care m-au hulit, cei care m-
au iubit şi cei care m-au urât. Cu toţii se bucurau de marea mea bucurie, căci eu la toţi
le-am dat făclii aprinse în mână şi un surâs de frăţească iubire în Hristos Domnul. Aşa
că lacrimile mele de bucurie s-au unit cu ale lor, cerând de la Preamilostivul Dumnezeu
milă.
 Mă găseam lângă Sfânta Cruce de marmoră, înconjurată de surorile mele din
Mănăstire, în cămăşuţă albă, largă şi lungă, cu părul despletit lăsat pe spate. Maica
Leonida cu părintele Visarion şi-au întins mantiile asupra mea, luându-mă spre Crucea
de la Altar. Trupul meu mic ducea cele două mantii spre locul de răstignire cu cea mai
mare bucurie şi fericire. Călugăria mi-a citit-o Părintele Clement, iar întrebările mi le-
au pus amândoi părinţii noştrii, Visarion şi Clement. Iar eu, sub mantie, mă găseam
răstignită cu faţa la pământ, în chipul Sfintei Cruci, dând cu cea mai mare bucurie
răspunsurile la întrebările ce mi le puneau. Aş putea spune că nu are seamăn pe lume
această bucurie, găsindu-te cui să te predai şi a cui eşti pe veci. Eşti mireană şi
împreună stătătoare cu acel Stăpân care îţi dă zestre în dar Împărăţia Sa Cercască.
Apoi am dorit mult ca ajunsă la acest mare popas din viaţa mea, făcând acea scumpă
predare totală prin botezul călugăriei, şi cum se obişnuieşte să-ţi schimbi numele, eu
m-am oprit cu inima la numele fecioarei din Ierusalim, Veronica, aceea care văzând
cum a căzut Iisus sub greutatea Crucii pe care o ducea şi văzându-I faţa în lacrimi de
sânge şi de praf, împletindu-se mila cu iubirea din inima ei, au făcut-o să uite ce i se
va întâmpla de la părinţii ei păgâni, şi nici n-a ţinut seama de mulţimea duşmănoasă
ce era după Iisus, iar ajunsă în faţă Aceluia care ducea greutatea păcatelor întregii
lumi, prin acea văzută cruce, i-a întins o pânză alba cu amândouă mâinile, zicându-I:
“Iisuse, dulce, fă-mi bucuria de a Te şterge de această mahramă subţire!”
Iisus i-a răspuns: “Îţi mulţumesc, buna mea Serafia, (aşa se chema ea înainte de
a cunoaşte pe Mântuitorul) şi te rog, şterge-mi tu faţa, că nu mai pot ridica mâinile de
la pământ!” Fecioara puse încetişor năframa pe faţa lui Iisus, ştergându-I faţa
însângerată şi prăfuită. Iar Iisus i-a zis: “Acum uită-te la năframa ta!” Tânăra fecioară
se uită la năframă şi văzu întipărită pe ea faţa lui Iisus, înconjurată de raze de lumină.
Atunci i-a zis Iisus: “Părăseşte-ţi numele de Serafia şi numeşte-te Veronica!” Iar ea a
primit cu bucurie, şi căzând în genunchi, Domnul a binecuvântat-o, iar năframa ei a
rămas pecetluită pentru totdeauna cu chipul neşters al Celui Răstignit.
Această dragoste a acelei Sfinte muceniţe Veronica pentru Iisus, această iubire a
ei plină de milă, mi-a prins în suflet iubirea de ea şi de numele ei scump, căci îmi
ziceam: “Însuşi Mântuitorul a numit-O cu acest nume de Veronica.” Şi m-am dus cu
mintea că de voi purta numele acestei Sfinte, o s-o am mai aproape de mine şi o să
mă ajute să iubesc şi eu pe Iisus cu aceeaşi râvnă pe care a avut-o ea în drumul
Calvarului scumpului Iisus. Şi cum să n-o iubesc pe Sfânta mea scumpă, care-a avut
ca naş pe Însuşi Iisus Domnul. Ce favoare minunată! Cum plăteşte Domnul iubirea
faţă de El! Iubirea amestecată cu milă a Sfintei Veronica a fost scump răsplătită de
Domnul, cu predarea şi cu întipărirea Chipului Său pe năframa ei, care-i cea mai mare
bucurie şi întărire în credinţă, pentru creştinătatea noastră, de-a ne închina la Sfânta
Icoană a Domnului, a Maicii Sale Preacurate şi ale tuturor Sfinţilor.
O, scumpa şi mult iubita mea Sfânta Veronica, fă cu sfintele tale rugăciuni, milostiv
pe Stăpânul Hristos şi pe mine, slaba şi neputincioasa, pentru că ştiu că te ascultă,
roagă-L să-Şi întipărească dumnezeiasca-I faţă şi pe năframa inimii mele pe care i-O
întind şi eu, nevrednica, cu amândouă mâinile, pe drumul cel greu al păcatelor mele,
pentru care suferă El şi azi.
 Îndrăznesc să te rog, că am văzut că însuşi Mântuitorul te-a numit bună, fii şi cu
mine bună în drumul acestei vieţi şi nu-mi uita neamul din care mă trag! Adu-ţi aminte
şi-l pomeneşte atunci când te bucuri de vederea Preasfintei Treimi şi a Născătoarei
de Dumnezeu. Şi cum cred că stai veşnic lângă Iisus, pe care L-ai iubit aşa de mult,
adu-ţi aminte şi de noi.
Aşa am ţinut să-mi arăt iubirea multă pentru Sfânta Veronica al cărui nume îl port
şi plata bucuriei ce-a primit-o când L-a cunoscut pe Acela ce-a adus bucurii întregii
lumi.

Cum să-mi prind camilafca

După ce-am primit chipul îngeresc, nu-mi venea să cred că sunt eu. Mă vedeam
cea mai fericită de pe lume. Aşa cum m-a îmbrăcat naşa mea Maica Leonida
Vrânceanu, mi-au spus părinţii noştri Visarion şi Clement, că trebuie să stau opt zile
şi opt nopţi. Şi am primit bucuroasă acest sfat.
Îmi aduc aminte că după două seri de stat aşa îmbrăcată, se vede că noaptea mi-
a fost prea cald, că era august, când încă-i destul de cald şi prin somn m-am dezbrăcat
de camilafcă, şi când voiam să-mi iau de pe cap culionul, mi-am dat seama că greşesc.
Dar, ce era mai greu, era că nu mai ştiam să-mi pun înapoi camilafca şi vai de mine
ce era pe capul meu, că o să mă vadă părinţii duhovniceşti şi o să creadă că eu am
dorit să mă desfac. Şi atâta am sucit-o până când am nimerit-o, iar când am izbutit,
toată lumea era a mea. Văzându-mă Părintele Visarion cât sufăr de căldură, i s-a făcut
milă şi-mi zice să dezbrac măcar mantia şi rasa, dar vine părintele Clement şi mă vede
şi strigă la mine că am făcut mare păcat. Eu, speriată, nu-mi găseam hainele mai
repede să le îmbrac. Ştiu că am plâns şi am ridicat ochii la icoana Preasfintei de
Dumnezeu Născătoarc şi am zis: “Măicuţa Domnului, cât am fost mică în lume, n-am
avut mamă care să mă înveţe cele ce-mi erau de trebuinţă, acum că-s călugăriţă, nu
am o maică mai în vârstă care să-mi spuie ce trebuie să fac. Ah, Doamne, de voi
ajunge vreodată Maică Povăţuitoare, n-o să las pe nimeni să-mi supere fiicele în
clipele cele mai fericite!”

Mila şi canonul

În acest timp, nu aveam stareţă. Şi din pricina aceasta, mai erau şi certuri între cei
doi părinţi: Părintele Visarion venea cu mila, iar părintele Clement cu canoanele, şi
eram între ilău şi nicovală. Şi din această dârzenie a sfinţiilor lor, am avut doi ani de
chin, căci toate se spărgeau în capul meu, pentru că mă sileam să-i împac pe
amândoi. Părintele Visarion voia să fie ascultat, că era mai bătrân, părintele Clement
nu se lăsa, că zicea că munceşte în gospodărie şi cu noi - învăţându-ne ale bisericii
şi ale obştii. După doi ani, Părintele Visarion a plecat la cele veşnice.
Noi, toate maicile şi surorile l-am iubit pe amândoi deopotrivă, căci unul era bun la
ceea ce îl rânduise priceperea ce i-o dăduse Bunul Dumnezeu şi celălat la fel era iubit
prin blândeţe, dragoste de Biserică şi sfaturi pline de miere duhovnicească. Eu mereu
le ziceam:
-Dă şi Maria mireasmă cu frumuseţea cuvintelor ei, dă şi Marta aceeaşi mireasmă
prin hărnicia şi priceperea ei.

Prea Sfinţitul Lucian mă binecuvintează

După călugărie, Sfânta Episcopie a Romanului, de care ţineam, mi-a trimis un

ordin în scris, prin care m-a numit stareţă provizorie şi aşa am început să duc pe umerii
mei, de la etatea de 20 de ani răspunderea Mânăstirii şi conducerea surorilor mele.
Am recunoscut că-i prea grea chemarea ce mi-o face Bunul Dumnezu, prin Prea
Sfinţitul nostru Episcop Lucian, dar am primit-o cu încredinţarea că Acela care a
hotărât prin gura Prea Sfinţitului meu Stăpân, mă va şi ajuta, dându-mi pricepere şi
răbdare. Totdeauna m-am rugat mai mult pentru înţelepciune decât chiar pentru
mântuire. Căci îmi ziceam necontenit că dacă voi căpăta înţelepciune de la Bunul
Dumnezeu, în lucru ce mi la dat să-l fac, voi căpăta şi mântuirea mea.
După această întocmire cerească, am mers la Vlădica pentru a primi arhiereasca
binecuvântare şi a-l ruga ca atunci când voi greşi cu ceva, să nu creadă că-i din rea
voinţă, ci să pună numai pe seama nepriceperii şi a lipsei de experienţă în cele
călugăreşti. După această rugăminte făcută în genunchi, Prea Sfinţitul Lucian m-a
binecuvântat zicându-mi:
-Cel ce te-a chemat la acest lucru este Dumnezeu, şi să crezi că aşa cum te-a
ajutat şi până acum, te va povăţui şi pe acest drum al Sfinţilor Părinţi pe care ai pornit.
Cât priveşte greutatea ce-am pus-o pe umerii tăi, eu nu m-am gândit nici o clipă la
priceperea ta, mai cu seamă că nu ai nici o pregătire intelectuală, ci m-am bizuit şi am
crezut numai în Lucrarea Sfântului Duh, care te va lumina şi te va ajuta în conducerea
ce ţi-am încredinţat-o. Deci eu te binecuvântez şi rog pe Sfânta Treime şi pe Prea
Curata să te ajute şi să-ţi dea Înger povăţuitorîn viaţa ta.
Eu i-am făcut metanii până la pământ şi sărutându-i mâna, am ieşit. Am venit în
Mănăstire cu multă putere de muncă şi curaj pentru orice furtună.

Sfinţirea bisericuţei mici (Paraclisul)

După aceasta, am început să ne pregătim de sfinţirea Bisericuţei noastre -

Paraclisul şi cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi al Stareţei noastre obşteşti, Prea Sfânta
Născătoare de Dumnezeu, am ajuns ca în ziua de 8 septembrie l940 - Naşterea Maicii
Domnului, să avem sfinţirea Bisericuţei pe care noi o vedem ca pe o catedrală. La
sfinţire am avut ca delegat alt Sfintei Episcopii a Romanului pe Preacucernicul părinte
Anton Lucian ce era pe vremea aceea protopop la Tecuci şi mai mulţi preoţi din
comunele din jurul Mănăstirii noastre. Lume a fost foarte multă, din toate satele din
împrejurimi şi din oraşele prin care se ştia de Mănăstirea noastră.
 Îmi aduc aminte că toată lumea a venit cu nespusă dragoste, mai osebit cei de la
ţară, ne-au adus cu căruţele cereale, zarzavat şi păsări vii, ca să putem face masă
pentru toţi cei care se vor osteni, luând parte la această bucucrie a noastră. Ne-au
făcut fraţii credincioşi un adăpost din crengi verzi, unde am servit masa la toată lumea.
Vieţuitoarele Mănăstirii noastre erau în culmea fericirii că pot să-i servească pe acei
care prin ajutoarele lor de tot felul, ne-au făcut fericirea de a sta în Casa lui Dumnezeu.
După sfinţirea Paraclisului, am început să facem slujbe frumoase de mănăstire
sub conducerea şi poveţele părinţilor noştri, căci noi nu ştiam nici una rânduiala din
mănăstire.
Îmi aduc aminte ce fericire era pe surorile noastre când au început să dibuiască
rânduiala Vecerniei şi a Utreniei. Sfânta Liturghie o învăţase, căci am mai spus că tot
timpul cât n-am avut biserica gata de a putea sluji în ea, am mers la Sfânta Liturghie
în biserica din Tudor Vladimirescu.

Pâinea Sfântului Spiridon

Într-o seară, la Vecernie, văd pe părintele nostru că iese cu Vohodul. Mi-am dat
seama că trebuie să fie vreun sfânt mai mare, că începusem să cunosc şi eu. Cum
venisem de la un drum, nu ştiam ce sfânt este a doua zi şi întreb pe o soră. Ea mi-a
răspuns că se prăznuieştc Sf. Spiridon. Mă uit să văd de este litie (artos) pe masă, că
ştiam că la sfinţii mai mari se face priveghere cu litie. Privegherea nu se făcea, că erau
surorile toate obosite de la salahoria ce-o făceau la zidirea chiliilor, iar litie nu era. Şi
întreb pe maica eclesiarhă de ce nu are litie pe masă. Ea îmi spune că n-a ştiut că-i
sfânt cu litie.
Când am auzit, nu am putut sta în biserică şi mi-am zis: Sfântul Spiridon este un
sfânt mare şi nu se poate să nu-i facem litie! Merg repede la chilia mea şi întreb surorile
ce le aveam cu mine, dacă nu avem vreo pâine, s-o tăiem în cinci bucăţi şi să putem
face litia Sfântului. Surorile îmi spun că nu au nici o coajă de pâine şi că de când am
plecat eu, au mâncat numai mămăliguţă, iar oamenii care lucrează zidăria n-au avut
făină. Tare necăjită, am alergat la chilia sorei Mărioara Alexandrescu de la Brăila, că
văzusem pe mama ei în biserică şi am crezut că o să găsesc pâine adusă de mama-
sa. Ea mi-a spus că a avut pâine, una întreagă, dar a tăiat-o şi a dat-o la surorile ce
erau cu ea la ascultare, aşa că nu mai avea de loc. În această frământare, am alergat
la dulapul unde ştiam că ţin surorile pâinea, zicându-le:
-Nu se poate să nu găsesc o pâine!
Ele spunându-mi că au făcut curat în el chiar azi şi nu are nimic, decât hârtia cu
care 1-au îmbrăcat pe dinăuntru. Dar, minune, când deschid uşile de la dulap, văd o
pâine caldă şi moale. Strig la surori, zicând că ascund pâinea de mine şi mă lasă să
pierd slujba. Ele, când au văzut că scot pâinea, au rămas fără glas. Le-am rugat să-
mi dea repede o tavă, cu două pahare în care să aibă vin şi untdelemn şi puţin grâu.
Iar pâinea am tăiat-o în cinci bucăţi şi aşa am putut să facem litie Sfântului mare
făcător de minuni, Spiridon. După ce s-a făcut slujba litiei, pâinea a fost împărţită la
cei ce eram în biserică.
Toate se întrebau cine a adus această pâine caldă şi moale, căci la cuptor nu se
făcuse pâine de mult. Sfântul nu m-a lăsat fără răspuns căci noaptea eu m-am visat
într-o Biserică şi am văzut că iese din Sfântul Altar cineva îmbrăcat Arhiereu. Mergând
să-i sărut mâna, el m-a binecuvântat cu amândouă mâinile şi mi-a zis:
-“Eu sunt Ierarhul Spiridon şi-ţi mulţumesc de dragostea ce mi-­ai arătat-o, căutând
pâine pentru a-mi face litie. Să ştii că pâinea ce-ai găsit-o în dulapul tău, eu am pus-
o, căci sunt gata a ajuta pe toţi cei ce-mi cer ajutor şi-mi arată dragoste prin pomenire.
“
M-am deşteptat îndată şi m-am închinat, gândind la acest vis şi mulţumind purtării
de grijă a Sfântului Spiridon.
Aşa sunt sfinţii lui Dumnezeu: gata a te ajuta şi a-ţi da tot ceea ce-ţi trebuie, numai
dacă ceea ce ceri este spre mântuirea şi folosul tău. Noi facem un pas, ei fac o mie
spre noi! Noi dorim ceva şi ei sunt gata a ne împlini cererea. Deci, să-i rugăm pe sfinţi
şi pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu la necazurile şi neajunsurile noastre şi
vom căpata de îndată răspunsul dorit.
Numai ei sunt aceia care ne iubesc sincer, căci am scăpat de ispititorul diavol.

Momente de iad

Eram în primăvara anului 1941 şi ne găseam în mai multe lipsuri gospodăreşti.

Vine la noi o doamnă, Raveica, din Râmnicu Sărat şi văzându-ne că nu mai avem
seminţe de zarzavat de pus în pământ şi ca să nu mai cumpărăm, mi-a spus că dacă
aş merge cu dânsa în oraşul Rîmnicul Sărat, unde se găsesc mulţi grădinari
credincioşi, aş căpăta multe seminţe şi ne-am face treaba. Văzând atâta bunăvoinţă
la această credincioasă, care făcuse multe donaţii Mănăstirii noastre, n-am stat mult
pe gânduri şi, îndemnată de ai noştri, am plecat însoţită de sora Elena Voina, azi maica
Evlampia.
Ajunsă la Râmnicul Sărat, la doamna Raveica, a doua zi am mers la credincioşii
pe care-i cunoştea dumneaei, pentru a le cere cele de care aveam nevoie. Când
mergeam pe stradă, ne-am întâlnit cu preotul parohiei de care ţinea această doamnă.
Noi l-am salutat, iar sfinţia sa zice doamnei care ne însoţea:
-Cocoană Raveico, ce maici tinere ai! Nu mi le dai mie diseară?
Doamna Raveica se roşeşte în obraz şi-i zice:
-Tot cu glume umblaţi, părinte?
Eu aşa m-am necăjit şi i-am răspuns indignată:
 -Frumos, părinte, foarte frumos vă prezentaţi. Bine mai zice Domnul că “Nici voi
nu intraţi, nici pe altul nu lăsaţi să intre!” Aşa faceţi sfinţia voastră cu cele ce-aţi spus,
căci, fără să vrem, vă judecăm.
Sfinţa sa a tăcut, dar ne-a urmărit să vadă unde mergem şi s-a dus la poliţie şi ne-
a pârât că facem întruniri contra conducerii de stat. Seara, pe la ora şase, ne găseam
cu doamna Raveica la o familie de grădinari, care aveau vreo cinci copii şi stăteam în
jurul sobei ca nişte ulcicuţe. Eu, cum văd copii, nu mi-a mai trebuit nimic şi-i adun
lângă mine, întrebându-i care ştie poezii şi rugăciuni. Care mai de care se silea să
spuie ce ştia. Toţi ai casei erau strânşi în jurul nostru şi se bucurau de cei mici, care
ne făceau pe toţi să ne simţim ca ei. Căci, cu aşa inimi curate ca ale copiilor, nu te poţi
simţi altfel, decât fericit. Deodată, auzim că cineva bate la uşă. Stăpânul casei
deschide uşa să vadă cine-i. Când deschide, vedem toţi că intră pe uşă cinci civili şi
patru poliţişti, cum era pe acel timp. Eu am crezut că au ceva treabă cu proprietarul şi
nu le-am dat nici o băgare de seamă şi-mi vedeam de copii ascultându-le nevinovatele
lor recitări. Văd că unul din ei îmi cere 1egitimaţia, i-o arăt ca cel ce nu are nimic pe
suflet. Acela o bagă în buzunar şi-mi zice:
-A! Eşti stareţă? Să mergi cu noi!
-Bine, le răspund eu, dar cine sunteţi dumneavoastră?
El drept legitimaţie, îmi arată pistolul. Eu îi spun:
-Nu-i de ajuns această legitimaţie, ci vreau să ştiu cine sunteţi, altfel nu plec din
casă.
La aceste cuvinte ei se necăjesc şi se fac ca nişte draci şi unul din ei întinde o
legitimaţie, zicându-mi:
-Vezi, suntem poliţia!
-Mulţumesc, 1e zic eu, ce era dacă îmi arătaţi de la început, căci şi eu mă supun
autorităţilor, mai cu seamă că nu mă ştiu cu nimic pe suflet.
Altul îmi zice:
-O să vedem noi...!
Şi ne ia pe noi două, pe doamna Raveica şi pe stăpânul casei, pe care nu ştiu cum
îl chema, decât numele de botez, Gheorghe. Mergeam pe stradă ca nişte hoţi cu
escorta după noi, şi totuşi eram aşa de fericită, că înveseleam faţa tuturor. Ei mă
înjurau, zicând:
-Parcă merge la mese mari, aşa-i de fericită călugărţia asta!
Ajunsă în clădirea Poliţiei, m-au vârât pe mine într-o cameră întunecoasă, iar
ceilalţi au rămas pe sală cu un om nebun.
Până în zori nu i-am văzut şi nici n-am ştiut ce se întâmplă cu ei. Când m-am văzut
singură în acea cameră, am început să chem pe Sfânta mea Mamă, Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu şi pe toţi Sfinţii, împreună cu toţi Arhanghelii şi toate
Puterile Cereşti, să-mi vină în ajutor, să mă scape din această năpastă. Deodată se
aprinde lumina şi văd că intră pe uşa ce fusese încuiată, un domn cu pistolul în mână.
Când mă vede, îmi zice:
-Tu eşti Veronica?
-Da! îi răspund eu.
Se aşează pe scaunul de la birou, dar-şi-a dat seama că n-a încuiat uşa şi se
scoală şi o încuie, luând cheia în buzunar. Se aşează din nou pe scaun, punând
pistolul pe birou. Eu stam în picioare într-un colţ. Mă pofteşte să iau loc pe scaunul ce
era în faţa biroului. Eu îi mulţumesc şi mă aşez. Am căpătat o 1inişte, căci văzusem
pe peretele de la răsărit, ce era în faţa mea, icoana Sfântului mare mucenic Gheorghe.
Era ora şapte. Începe cercetările. Mă întreabă unde sunt născută şi tot învârtea
carnetul C. F. R. şi buletinul în toate părţile. Îi spun locul naşterii şi tac, căci îmi
pusesem în gând să tac tot timpul şi să nu vorbesc nimic, decât atunci când voi fi
întrebată. Mă întreabă dacă nu am fost căsătorită. I-am răspuns că nu. Apoi zice:
-De ce te-ai făcut călugăriţă şi cum ai ajuns stareţă la etatea de douăzeci şi unu
de ani?
I-am răspuns:
-M-am făcut călugăriţă fiindcă am iubit pe Dumnezeu şi tot Cerul mai mult ca orcie
în viaţă. Cât priveşte ajungerea mea ca stareţă la această etate, eu am crezut-o şi o
cred că e tot rânduială de Sus. Dânsul îmi zice:
-Dar ce fel de studii ai?
-N-am nici un fel de studii.
-Şi cu ce ocazie pe la noi?
-Întrebaţi pe cei care m-au adus, că eu nu ştiu.
-Ei, nu m-am explicat bine. Ce cauţi în oraşul nostru?
I-am spus motivul venirii mele, dar el dă din cap şi-mi arată pistolul, zicându-mi:
-Aici ţi-i viaţa ta, de nu-mi vei spune adevărul!
Îi răspund:
-Ştie Bunul Dumnezeu că adevăr spun.
Dânsul continuă:
-Şi cum îţi place ţie să stai aşa tânără închisă între zidurile Mănăstirii şi să ceri
ceea ce-ţi trebuie de la alţii, decât să fii soţia unui bărbat şi să fii fericită?
-Eu nu sunt închisă între ziduri, căci nici nu le avem, iar ceea ce cer, nu cer pentru
mine, ci pentru Mănăstire. Cât despre fericirea mea, aş dori să aveţi parte şi D-voastră,
căci ce bărbat poate să te facă mai fericită şi să-ţi dea ceea ce ai nevoie, mulţumirea
sufletului, decât Iisus Hristos, care este mila şi dragostea întruchipată?
-Eu să am parte de fericirea ta? Doar să-mi pierd minţile, zice el.
 -Dacă vă pierdeţi minţile, nu vă primesc cei ce sunt în Mănăstire ca vieţuitor, ci ca
bolnav. Lui Dumnezeu nu trebuie să-i dăm stricăciune şi putregai ci, dacă nu poate,
ceea ce avem mai curat, cum nici noi nu primim de la nimeni ce nu ne-ar plăcea.
-Ştii că mi-ai intrat în inimă? Nu vrei să fii soţia mea? Că te scap de toate necazurile
ce ţi-ar putea veni din acest drum ce 1-ai făcut la noi, căci numai eu te pot scăpa de
aici!
Eu aşa tare m-am necăjit şi i-am zis:
-Nu vi-i teamă de Dumnezeu să vorbiţi asemenea cuvinte? Că doar nu sunteţi
copil! Şi cum vă păstraţi dragostea faţă de soţia ce-o aveţi, că văd verigheta pe degetul
dvs.? O, Dumnezeule, câtă stricăciune mai priveşti!
Dânsul ia pistolul în mână şi-l întinde spre mine, zicându-mi;
-Ori eşti a mea, ori te împuşc!
Eu îi răspund:
-Trage, că nu mi-e teamă. Deabia mă trimiţi mai repede la doritul meu Iisus, iar cu
a ta spurcăciune nu mă învoiesc. Ai icoană în perete şi gândeşti la asemenea
nelegiuiri? Dânsul:
-A! Nu vrei să fii a mea, că nu eşti virgină!
-Ştie Dumnezeu că sunt cum am ieşit din pântecele mamei mele, şi sărutat pe
obrazul meu nu am avut, decât sărutul vântului şi cred în purtarea de grijă a Maicii
Preacurate, că nu te lasă să pui mâna pe mine nici tu!
El turbează, ia pistolul în mână, se scoală de pe scaun şi dă să vie asupra mea.
Eu strig la el ca o disperată:
-Stai! Priveşte! Iată Icoana Sfântului Gheorghe ce-o ai în perete! Ştii că el a fost
un ostaş mare. Iată-l: ţine în mână o sabie. Să nu te apropii de mine, că te taie în
bucăţi. De vrei să rămâi cu viaţă, stai pe scaun!
Am crezut din tot sufletul că de se apropie de mine, Sfântul mare mucenic
Gheorghe îl loveşte cu sabia. Cu această credinţă l-am oprit pe loc. Se aşeză din nou
pe scaun, tremurând şi-mi zice:
-Tu eşti poliţie sau eu? şi mă înjură de Dumnezeu.
Mă uit la el cu milă şi-i zic:
-Ce oameni mai are şi ţara noastră! Pentru aceasta este poliţie, să torturezi tu
suflete nevinovate pentru o poftă a ta? Ah! De-oi scăpa cu viaţă de aici, drept la
comandantul ţării mă voi duce şi-i voi spune cine-i poliţia. N-ai găsit în tot oraşul femei
care umblă după voia prăpădiţilor, nu să mă aduci aici să-mi audă urechile murdăriile
tale, pe care nu le-am auzit de când sunt.
-Sunt sătul de cele recomandate, eu vreau să te am pe tine!
 -Nu vei avea parte, nelegiuitule, că eu m-am predat Domnului şi cred că nu mă va
lăsa pe mâinile tale necurate!
El se uită la mâini şi-mi zice:
-Cum? Am mâini necurate?
-Eu nu vorbesc de necurăţenia ce vrei s-o vezi, ci de acea necurăţenie care te
stăpâneşte.
Apoi începe să-mi spuie că doar Dumnezeu n-a făcut pe oameni să intre să stea
la Mănăstiri, ci să se căsătorească şi să se înmulţească şi multe altele ce mi-i greu a
le grăi. Îi spun:
-Văd că ştii Scriptura; şi dracii o ştiu şi se cutremură, dar ce folos! Aşa-i şi cu
dumneata, foloseşti Scriptura unde-ţi convine pentru sineţi în rău, şi bine ai zis ce ai
zis, d arnu se potriveşte la mine, ci la dumneata care eşti familist.
-Nu sunt căsătorit ci numai logodit!
-Nu mă interesează pe mine aceasta ci vreau să ştiu pentru ce m-ai adus aici?
-Ţi-am spus: te-am adus să fii a mea.
-Niciodată nu va fi asta!
-Ce? Te temi de episcop? N-ai nici o grijă că te îmbrac de nu te mai cunoaşte
nimeni.
-Eu nu mă tem de episcop, nici de nimeni, că n-am de ce să mă tem, pentru că
din hotărârile mele nimeni nu mă poate întoarce, căci ştiu cui m-am predat.
-Lasă-mă măcar să te sărut!
-Să nu faci asta, de vrei să fii viu. Eu nu mor de un sărut! Dar tu, pentru
îndrăzneală, vei pieri!
-Eşti o îndrăcită!
-Nu ştiu care dintre noi o fi îndrăcit!
-A! Ia să vorbesc eu la telefon să-mi trimită o maşină şi te voi duce să nu ştie
nimeni de tine şi acolo ai să faci tot ce ţi-oi porunci eu.
-Să hotărască Bunul Dumnezeu ce-o crede asupra noastră.
-Ce să hotărască Dumnezeu? Eu voi hotărî ce voi vrea! De ce nu vine Dumnezeu
să te scape din mâna mea acum, căci zici că te-ai predat Lui?
-Nu-i târziu, creştine mincinos, ce eşti!
-Cum, sunt mincinos?
-Nu te-am făcut mincinos, ci creştin mincinos.
-De ce?
 -Fiindcă porţi nume de creştin şi tăgăduieşti mila lui Dumnezeu.
-Ei! Să vie Dumnezeu să te scape din mâinile mele!
-O să vie!
Acum mă simţeam că sunt aşa sfârşită de puteri, încât am ajuns să ridic gândul la
Măicuţa Domnului şi să zic dacă mai este lângă mine. O, şi cum trebuie să mulţumesc
Făcătoarei mele de bine, Născătoarei de Dumnezeu, căci în clipa când striga el la
mine, făcându-mă fermecătoare şi zicându-mi că-i ora patru şi că nu-i mai vine maşina
să mă ducă unde-i era planul, aud pe cineva că face gălăgie pe sală şi deodată se
trânteşte în uşă, cu îmbăcămintea tocului din cuie şi aşa a căzut uşa jos, iar peste uşa
căzută, intră un preot militar, care-i cerea socoteală acestuia de reţinerea mea la
poliţie. Era preotul garnizoanei oraşului Râmnicu Sărat, care fusese la noi şi care a
fost anunţat de doamna Raveica, noaptea, când s-a văzut eliberată. Eu nu mai
cunoşteam pe acest preot şi nu mai ştiam ce să cred.
Comisarul de poliţie spune:
-Ce strigi la mine părinte? Popii dumneavostră mi-au dat-o în mână, rugându-mă
să n-o las până nu va fi a mea.
Spunând pe preotul ce făcuse acest bine, am aflat că este preotul acela care-mi
adresase cuvinte de ocară, când l-am întâlnit pe stradă. I-am liniştit pe amândoi,
zicându-le că va plăti Cel de Sus fiecăruia după fapte, şi dorind comisarului chip de
mântuire, am ieşit cu Părintele maior şi am căutat pe sora Elena pe care am găsit-o
într-o cameră în care a fost încuiată cu omul nebun. Ea dormea pe o canapea şi
nebunul în colţul camerei pe jos. A mai întrebat-o şi pe ea despre scopul venirii noastre
în oraşul Râmnicu Sărat, dar n-a putut scoate nimic, căci ceea ce-i spusesem era
adevărat.
Şi plecând la Biserica Sf. Nicolaie, căci acolo slujea Părintele maior ce ne scosese,
am stat la slujba Acatistului şi apoi am mers la doamna Raveica să-i spunem că am
scăpat. Şi aşa am plecat la tren, spre Casa liniştii noastre.
Din toate cele petrecute, am putut să-mi dau seama că, chiar de îngăduie
Dumnezeu câte o încercare, totuşi nu te lasă, ba ceva mai mult: te întăreşte şi-ţi dă
prilej să te cercetezi cât de mult Îl iubeşti pe El. În acele clipe nu te gândeşti deloc la
viaţă, ci la biruinţă. Cu câtă plăcere am strigat să tragă în mine cu pistolul! Atât de mult
doream să tragă, să trec în Veşnicie! La nimeni şi la nimic nu m-am gândit în clipa
aceea, decât că mi-a săltat inima din locul ei de fericire că voi întâlni pe Preacurata
Născătoare de Dumnezeu şi voi vedea pe scumpul Iisus, că mă voi închina Sfintei
Treimi şi că voi vedea frumuseţile Cerului. Nimic mai mult nu mi-a trecut prin minte în
acea clipă.
Ajunsă iar în vatra caldă a iubirii Maicii Preacurate, am povestit surorilor prin ce
am trecut în drumul făcut la Râmnicu Sărat şi cum s-a proslăvit Bunul Dumnezeu până
la urmă. Le spuneam câtă murdărie sufletească se găseşte în lume şi în ce paradis
stăm noi, din Mila Preacuratei. Câtă linişte sufletească, cât dor după Cer au cei ce
cunosc pe Dumnezeu!
 “Ah, surorile mele, cum trebuie să-i mulţumim noi Preamilostivei noastre Stăpâne
Cereşti, care ne-a aşezat în casa fericirii, în paradisul nemuririi. Cu adevărat sfânt şi
sfinţitor este locul pe care stăm noi, iubitele mele surori!”
Când spuneam acestea surorilor mele de Mănăstire, era de faţă şi tetea, tatăl
mamei mele, om de nouăzeci şi trei de ani. Dânsul ne spune că de aceea suntem noi
fericite, că pe lângă că a voit Domnul să se arate, pe acest loc a mai fost o Mănăstire
de călugări greci, care au fost măcelăriţi de turci, pe vremea când erau lupte în Ţara
moldovenească. Şi ne spunea tetea nostru că pe când era copil mic, venise cu tatăl
dânsului până sub dealul Gurguetei şi sta privind la grădina călugărilor.
Aşa am putut să ne dăm seama că locul unde stăm noi astăzi nu 1-am căpătat de
la Bunul Dumnezeu pentru meritele noastre, căci nu le aveam, ci voia şi rugăciunile
celor ce şi-au vărsat sângele lor pentru dragostea lui Dumnezeu şi de Casa Lui, ne-
au adunat din gunoaiele păcatului, ne-au scos din robie şi ne-au făcut fiice ale
Împărăţiei Cereşti. Câtă recunoştinţă trebuie să arătăm noi! Şi cum să le arătăm
acestea, decât urmând pilda sfinţeniei, a râvnei de cele sfinte şi a lepădării de tot ce-i
pământesc şi de a suspina mereu după cele sfinte şi veşnice.
Îmi aduc aminte cum săpau surorile nişte gropi adânci, ca să putem ridica câteva
lemne pe care să aşezăm două clopote şi am dat de osemintele unui om. Am putut să
ne dăm seama că e mort de mulţi ani, căci ca o casă de paianjeni era urzit trupul lui
în pământ. Ţeasta capului era mai tare, căci se vedea că bărbat voinic a fost acolo. I-
am adunat cât am putut osemintele şi le-am pus într-un sicriaş, făcându-i toate slujbele
după rânduiala îngropării, pe numele de Ioan.
Numai ştiutorul inimii, Dumnezeu, poate şti câte alte oseminte sunt ascunse în
sânul acestui pământ pe care stăm noi. Ţeasta găsită de surorile noastre în pământ
era galbenă ca o ceară. Prin aceasta am putut să ne dăm seama că-i un plăcut al lui
Dumnezeu. L-am aşezat cu multă cinste în pământ, lângă Sfânta Cruce de marmoră
neagră, cu cântări şi tămâieri.

Aducerea osemintelor mamei

Acest fapt mi-a răscolit dorul să dezgrop şi pe mama mea ca să o aduc pe locul
unde m-a adus bunătatea lui Dumnezeu şi mila Măicuţei Domnului. Şi aşa am făcut.
Dând de osemintele scumpei mele mame, cu mâna mea le-am adunat pe toate,
spălându-le cu vin amestecat cu untdelemn şi le-am pus într-un sicriu mic. Apoi le-am
adus, însoţindu-ne părintele, şi le-am aşezat în Bisericuţa noastră, unde au stat două
zile şi două nopţi. După aceea am îngropat rămăşiţele adunate din pământ ale aceleia
care m-a purtat în pântece, care a suferit în tăcere multe, privindu-mă cum cresc şi
mai ales având mare durere aproape de ceasul morţii că mă lasă pe lume a nimănui
afară decât Preacuratei. Am aşezat rămăşiţele celei care mi-a fost mamă din nou în
pământ, la umbra Sfintei Cruci de marmoră neagră a Maicii Preasfinte, rugând-O să-
mi miluiască şi pe mama mea în viaţa Veşniciei, cum m-a miluit şi pe mine în această
viaţă.
 După îngropare, i-am făcut toate pomenirile ce se fac la noi, în Moldova: masă la
trei zile, la nouă zile, la douăzeci de zile şi la patruzeci de zile. Când i-am făcut
parastasul de patruzeci de zile, cu masă la străini şi la cei din casa noastră, noaptea
am visat că mă pregăteam să mă împărtăşesc, şi deodată apare mama lângă mine cu
un lighean cu apă şi mă ruga s-o las să mă spele pe picioare, zicându-mi că mult bine
i-am făcut. Îmi aduc aminte că în acel vis, eu o apucasem de gât şi o rugam să mă
ierte că nu pot să-i îngădui aşa ceva. Iar dânsa mă ruga stăruitor s-o las să mă spele,
aşezându-se jos şi luându-mi picioarele în braţe. M-am lăsat să mă spele pe picioare
şi, deştepându-mă, i-am simţit mâinile pe picioarele mele timp de două săptămâni. Din
acest vis am înţeles că prin sfintele slujbe cu parastase şi milostenia ce i s-au făcut, i-
am îndulcit starea în veşnicie şi că a venit să-mi mulţumească pentru uşurarea şi
iertarea ce a primit de la Preamilostivul Dumnezeu. A îngăduit Bunul Dumnezeu acest
vis cu mama mea, ca eu să-mi dau seama cât de bine poţi săvârşi atunci când faci
slujbe cu parastase pentru cei plecaţi din această viaţă. Şi de atunci am început să
cercetez prin sate, cunoscuţi sau necunoscuţi, care nu au pe nimeni sau nu au cu ce
să le facă cele după rânduială pentru cei adormiţi, şi ca să nu-i supăr pe părinţii noştri
că fac acest lucru, m-am gândit să mint. Şi aşa am-făcut.
Cum minţeam? Să vă spun: Măicuţa Preacurată îmi trimitea bani pentru Mănăstire.
Eu spuneam că mi i-a dat cineva să facem slujbele ce ştiu că trebuie pentru cutare şi
cutare, adormiţi în Domnul. Şi Doamne, aveam atâta bucurie sufletească! Ba ceva mai
mult: în zilele când le făceam slujbele, aveam în gură un fagure de miere, pe care
voiam să-l înghit şi nu se mai termina.
De unde eram mâhnită că fac bine cu minciuna, am căpătat liniştea prin acest gust
din altă lume, şi-mi ziceam: “Aşa este cel ce face mâncarea, gustă el mai întâi, iar cel
ce umblă cu parfum, el se bucură de mirosul minunat mai întâi.“ Şi liniştindu-mă, mi-
am continuat obiceiul şi cu ajutorul Celui de Sus, mi-l continui şi azi, cu nădejdea că-
mi va fi şi mie de folos şi celor ce se obosesc pe lângă mine.

La parastasul mamei

La parastasul de patruzeci de zile al mamei mele, am poftit stăruitor pe cei patru

fraţi după mamă, căci la dezgropare n-au venit, din pricini pe care numai Cel de Sus
le ştie.
Şi pe când era în jurul meu tot soborul şi au văzut cât sunt de iubită de surorile
mele de la Mănăstire, cumnatele mele au început să plângă. Eu mi-am dat seama că
au remuşcări şi am zis către ei:
-Scumpa mea soră, iubiţii mei fraţi şi dragele mele cumnate, vă rog să nu mai
plângeţi. Ştiu de ce plângeţi. Să ştiţi că ceea ce aţi făcut cu mine, adică felul cum v-aţi
purtat cu mine în copilărie, a fost poruncit de Dumnezeu şi pentru acest lucru eu vă
rămân recunoscătoare, pentru că felul de vieţuire ce l-am avut în copilăria mea m-a
ţinut lângă Dumnezeu şi lângă Măicuţa Domnului, în cei mai fragezi şi cei mai
zburdalnici ani ai copilăriei mele. Deci, aţi fost şi sunteţi fraţii mei pe care v-am iubit şi
vă iubesc. Aşadar din această clipă nimic să nu mai aveţi în suflet, decât să căutaţi să
fiţi de aici înainte creştini buni, temându-vă de Dumnezeu, iubind Biserica Lui şi toate
virtuţile creştineşti. Din această clipă, buretele dragostei a şters dintre noi orice umbră
de sfială, de răceală, de înstrăinare, făcându-ne pe toţi fericiţi.
Şi aşa s-au întors la casele lor mai uşuraţi şi mai mulţumiţi sufleteşte.
O, Dumnezeule! Cum faci Tu din urâciune fericire, din ură voie bună, din întuneric
lumină.

Haină aurită prin milostenie

Cât de mulţumită eşti când faci o cât de mică faptă de iubire!...

Eram la vecernie în Paraclisul nostru, în primăvara anului 1941. Afară era încă
frig, aşa că noi mai făceam focul prin chilii şi în bisericuţă. În bisericuţă aveam sobă
din fier, care încălzea când eram la slujbă. Simt că miroase a pârlit. Mă uit spre sobor
şi întreb: “Care v-aţi pârlit?” Se uită una la alta şi aşa se descoperă că sora Ileana
Aurică, azi maica Epiharia, îşi arsese rasa. Când a văzut că rasa nu mai putea fi
folosită a plecat la chilie şi a plâns până i s-a făcut rău. Nu şi-a plâns haina pierdută,
fiindcă era lipsită de ea, dar a plâns că ştia că Mănăstirea e în construcţie şi nu avea
nădejdea că-i putem da bani să-şi cumpere alta, iar părinţii ei se găseau într-o mare
lipsă.
După Vecernie, auzind că-i căzută într-o aşa mare durere, am mers la ea linişind-
o şi zicându-i:
-Fără rasă nu vei sta, aşa că te rog să fii liniştită nu-ţi mai zdruncina sănătatea.
Ea mai tare plângea, că ştia că n-are cu ce să-şi cumpere alta şi la biserică nu
poate veni fără această haină. Eu aveam o rasă de când mă îmbrăcasem ca soră şi
alta de la călugărie, pe care o luam numai la zile mari. Tac şi merg la chilia mea, iar
rasa pe care o aveam de la îmbrăcămintea ca soră i-o dau sorei Ileana, ca în felul
acesta s-o linişesc şi s-o bucur.
În clipa când i-am dat rasa, bucuria ei a fost mare, dar a mea bucurie nu suferea
asemănare. Eram aşa de fericită că am putut ferici pe cineva, că-mi venea să sar ca
un copil, când se joacă şi-i fericit.
Noaptea am visat că mă aflam într-o casă cu totul deosebită de cele de pe pământ
şi un bărbat necunoscut, dar care impunea multă evlavie, ţinea o haină în mână, aşa
cum sunt rasele noastre, şi-mi zicea s-o îmbrac. Eu nu voiam, fiindcă această haină
era ţesută toată cu fir de aur şi spuneam acestui om să mă ierte că eu nu pot să îmbrac
o astfel de haină, că sunt călugăriţă şi port haină neagră. El îmi zice: “Această haină
este a ta, este aceea ce-ai dat-o sorei Ileana ieri!” Eu mă lepădam de ea zicând că
nu-i a mea, fiindcă a mea era neagră. El îmi zice: “Ţi-a aurit-o dragostea cu care i-ai
dat-o, deci trebuie s-o îmbraci.“ Şi sfioasă, m-am dat cu spatele şi am îmbrăcat-o şi
se vedea că era a mea că venea tare bine.
 Deşteptându-mă şi gândind asupra acestui vis, m-am umilit cu inima şi am preţuit
încă mai mult virtutea milosteniei pe care am numit-o cheia ce deschide fericirea
Veşniciei. Ce minune! Cu un lucru ce poate şi tu 1-ai primit în dar de la altul, când îl
dai cu toată dragostea aproapelui tău poţi căpăta milă de la Preamilostivul Dumnezeu.
Doamne, cum să te numim, Preabunule? Nu găsesc cuvinte de recunoştinţă. Cu un
lucru ce poate fi putred, tu dându-l altuia fără să te mai gândeşti că l-ai avut, îţi capeţi
veşmântul nemuririi.
Ce taină nepătrunsă a iubirii lui Dumnezeu! Eu cred că Dumnezeu Preamilostivul
nu se uită la ce dai, ci se uită cum îl dai, adică, cu ce gând şi cu ce inimă dai ceea ce
dai. Dacă faci o milostenie cu gândul să fii lăudat, sau a te linişti că poţi să mai şi
greşeşti, că doar faci acte de milostenie, atunci să nu te aştepţi la milă de la Dreptul
Judecător, că nu capeţi nici aici bucurii ce nu au seamăn, nici în Veşnicie. Dumnezeu
este bun, dar este şi drept.
Noi trebuie să punem toate ale noastre la picioarele Creatorului nostru care ne
face din robi ai păcatului, fii ai Împărăţiei Sale, şi sănătate şi pricepere, avere şi toate,
toate ale noastre, se preling din Izvorul milei Cereşti. În felul acesta, ele sunt
binecuvântate, întărite, sfinţite şi primite. Iar noi, chiar din această viaţă ne putem
bucura de fericirea Veşniciei, căci prin viaţa noastră vrând-nevrând, facem să
strecoare o rază de lumină din raiul fericirii şi când cei din jurul tău sunt trişti, îngrijoraţi
şi nemulţumiţi, tu te simţi prea fericit şi nu simţi nimic din ceea ce simt alţii care nu vor
cunoască Stăpânul ce le poate da totul de care au nevoie.

Cuvioasa Parascheva primeşte dragostea noastră

Aceste lucruri sufleteşi le povesteam odată în faţa doamnei Lucia Costin din
Bucureşti, la un grup de credincioşi. Dânsele, văzând cât de mult este plătită
milostenia de Dumnezeu, m-au rugat să le spun ce să facă să fie mulţumite sufleteşte.
Eu le-am deschis uşa de aur la milostenie şi le-am rugat să înceapă să strângă între
dânsele ceva bani, să putem cumpăra Sfintei Preacuvioasei noastre Parascheva
veşminte, căci fusesem nu de mult la Iaşi şi văzusem că Sfânta avea veşminte tare
vechi.
Toate s-au bucurat şi s-au hotărât că, în cel mai scurt timp, le vor cumpăra. Eu le-
am spus că maicile noastre croitorese le vor coase, şi într-o bună zi să mergem în
pelerinaj, să le ducem Sfintei Parascheva, care este rugătoare întregii lumi, a ţării
noastre - în al cărei sân a binevoit să vie Sfintele ei moaşte, ocrotitoarea Moldovei
noastre scumpe, în al cărei leagăn a făcut atâtea minuni. Şi au rămas ca dânsele să
strângă bani, iar eu am venit la Mănăstire.
După un timp, m-am visat la Iaşi la Mitropolie şi mi se părea că racla Sfintei este
în mijlocul bisericii. Mă apropii să mă închin şi văd că sfântul ei trup lipseşte din raclă.
M-am înfricoşat şi stam mirată, gândind cine o fi luat sfântul ei trup. Vedeam că ies
preoţii din Sfântul Altar, cu capul în jos, parcă i-ar fi ocărât cineva. În Altar se auzea
gălăgie mare. Mi-am zis: “Oare o fi certând Sfânta pe preoţi?” Şi vroiam să ies că-mi
ziceam că o să vie afară şi o să mă certe şi pe mine. Deodată, iese Sfânta Parascheva
din Altar şi vine către mine. Era supărată. Eu simţeam că mă fac mică de frică şi nu-
mi găseam locul. Sfânta se apropie de mine şi scoate mâinile de sub voalul ce-l avea
atârnat de pe cap pe corp şi mă ia în braţe. Eu eram aşa de mică în braţele Sfintei,
cum era un copil de doi ani în braţele mamei lui. Sfânta Parascheva mă sărută pe
amândoi obrajii, iar eu mă măguleam şi mă vâram sub voalul ce-i atârna.. Îmi zice:
-“ Sărută-mă şi tu pe mine.“
Mi-era teamă şi nu îndrăzneam. Iar îmi zicea:
-“ Sărută-mă!”
Cu sfială am luat-o de gât şi am sărutat-o pe frunte. Am simţit fruntea rece şi iar
m-am vârât sub voal. Dânsa mă sărută din nou pe obraji, îmi dă drumul din braţe şi-
mi zice:
-“De ce nu te duci să-mi cumperi veşmintele ce mi-ai făgăduit?” Eu îi spun că nu
avem bani destui. Dânsa îmi spune că atât cât sunt strânşi ajung şi îmi zice:
-“Să mergi la Bucureşti la magazinul Pop şi Buzescu şi să ceri ceea ce-ţi trebuie
şi o să-ţi scoată un vânzător trei valuri. Să-mi iei din fiecare doi metri.”
Apoi, mă sărută a treia oară, se suie în raclă şi-mi zice:
-“Am certat pe preoţi pentru lăcomie şi pentru furturile care se fac lângă mine. Vezi
veşmintele cu care mă acopăr eu? Mie nu-mi plac, dar le primesc, că sunt date cu
dragoste de cei ce mi le aduc. Tu dacă nu te duci acum să cumperi ceea ce mi-ai
făgăduit, nu ţi le mai primesc.“
Se culcă şi-mi zice s-o acopăr. Apoi m-am deşteptat.
Dimineaţa, cu primul tren am plecat la Bucureşti la doamna Lucia Costin şi cu
dânsa am mers la magazinul arătat de Sfânta Parascheva. Primului vânzător pe care
l-am întâlnit, i-am arătat ce ne trebuie şi l-am rugat să ne aducă dânsul cam ce crede
că ar merge. A plecat acest vânzător tot o fugă, zicându-ne să-l aşteptăm că ne aduce
ceva frumos. Noi stam cu inima la gât să vedem ce ne aduce, iar doamna Lucia, căreia
îi spusesem visul meu, sta să vadă de ne ajung banii ce-i aveam strânşi. Vine
vânzătorul foarte fericit spre noi cu trei valuri de catifea de mătase, roşu, galben şi
albastru. Când le-am văzut, n-am putut să mă stăpânesc şi am zis:
-Ce mult iubeşte Sfânta Parascheva culorile drapelului ţării noastre!
Şi, lăsându-le pe tejghea, am întrebat cât costă metrul. Ne-a spus costul, iar noi
făcând socoteala, am văzut că avem bani tocmai cât costă câte doi metri din fiecare
culoare. Şi aşa am cumpărat, mergând cu stofa acasă fericită. Am venit la Mănăstire,
unde veşmintele au fost lucrate de maicile noastre croitorese şi în primăvara anului
1942 am mers cu douăzeci şi cinci de maici şi surori şi cu mulţime de credincioşi din
Bucureşti, Galaţi, Tecuci şi Iaşi, la Sfânta Mitropolie, pentru a duce darul dragostei
credincioşilor rugătoarei noastre, Sfintei Prea Cuvioase, Maicii Parascheva.
Ajunşi acolo, eu, însoţită de domnul colonel Coman Ionescu, am mers la I.P.S.S.
Mitropolit Irineu Mihălcescu, care era pe vremea aceea, şi i-am spus motivul venirii
noastre, cerându-i înalta binecuvântare. S-a bucurat foarte mult de creştineasca
purtare a pelerinilor şi a dat poruncă să vie preoţi mai mulţi pentru a face o slujbă
frumoasă. Dar, mi-a zis că Sfânta Parascheva a iubit smerenia şi de se va lăsa grea,
nevrând să se ridice din raclă, să nu ne supărăm, căci nu vrea lux. Despre aceasta l-
am liniştit, căci noi ştiam căci Sfânta noastră scumpă nu se uită la stofa adusă de noi,
care în curând se murdăreşte şi se strică, ci se uită la dragostea cu care este adusă.
Şi fericite, dar cu inima strânsă, ne-am întors lângă racla Sfintei Parascheva, începând
s-o rugăm cu lacrimi multe. Apoi s-a făcut un Acatist după Sfânta Liturghie şi m-am
apropiat cu multă sfială de Sfântul ei trup, ridicându-l în sus, cu maicile: Tecla, Epraxia,
Olimpiada şi Fevronia. Celelalte maici şi surori cântau în jurul sfintei racle, iar sora
Mărioara Alexandrescu cu maica Singlitichia au ajutat la îmbrăcat. Nu voi uita
niciodată că în clipa când am pus mâinile să ridicăm Sfântul trup al Sfintei Parascheva,
singur s-a ridicat în sus, şi-l simţeam toate ca pe o pană, de uşor. Toată lumea ce era
adunată la închinare, a fost fericită, căci Sfânta a binevoit să lase simţit de toţi un miros
prea plăcut ce venea din altă Lume.
Din toate acestea putem lua o învăţătură, că deşi Sfânta Parascheva sta în
preajma Sfintei Treimi şi este înveşmântată în haina nemuririi, a primit darul ce i l-au
adus inimile credincioşi1or. Ştim că prin marea sa smerenie, a ajuns în Paradisul cel
de Sus şi credem că nu are nevoie de darurile noastre stricăcioase, dar că ne deschide
uşa fericirii, primind de la noi dragoste, fie ea arătată în fel şi chipuri, numai să fie
curată şi cu gând a ajunge acolo de unde am venit, în Mâna lui Dumnezeu.
De aceea trebuie să dăm Bunului Dumnezeu, Maicii Preacurate şi tuturor sfinţilor,
ceea ce avem noi mai scump şi mai drag, nu cum facem câteodată: dăm pentru
Veşnicie ceea ce nu ne mai place sau ceea ce nu ne mai trebuie. Frumuseţile Veşniciei
nu suferă amânare, iar de cele date de noi nu are nevoie Lumea Veşniciei. Noi, cu
ceea ce dăm aproapelui nostru, nu putem face altceva, decât să ne îmbogăţim sufletul
şi să ne îmblânzim Stăpânul pe care L-am supărat mult. Prin milostenie poţi face
milostiv pe Acela care ţi-a dat în dar atâtea bogăţii ca: mintea, sănătatea, frumuseţea
şi multe altele, pentru care rămâi atât de dator. Şi când milostenia este împletită cu
rugăciune şi cu curăţenia sufletească, ea devine un stâlp puternic spre Cer. Care nu
are milostenie, ce să facă? Toţi putem face milostenie! Milostenie se socoteşte şi
atunci când dai un cuvânt de mântuire unui om căzut în deznădejde sau îl scapi de
năpastă.
Câte uşi frumoase are milostenia, pentru a ne face fericiţi.

Începem biserica mare

După cum am spus mai înainte, noi aveam un plan al Mănăstirii, întocmit de
Consiliul Central Bisericesc, care avea cetate în jurul bisericii mari, ca la vechile
mănăstiri. Deşi nu aveam bani de loc, dar ca întotdeauna nu aşteptam să strângem,
ca apoi să începem lucrul, ci ziceam să începem cum o fi, că Măicuţa Domnului ne va
trimite ceea ce ştie că ne trebuie.
 Şi aşa, în primăvara anului 1941, martie 25, am avut slujba punerii pietrei
fundamentale a bisericii mari. La această slujbă am avut un delegat din partea Sfintei
Episcopii de Roman, pe părintele Anton Lucian (protopop). Au fost din satul Tudor
Vladimirescu: părintele I. Andrei şi părintele paroh Gheorghe Dimitriu şi părinţii noştrii:
Visarion şi Clement. Lume a fost multă. Cu banii ce s-au strâns la această slujbă, ca
ajutor pentru facerea bisericii, am putut plăti transportul a vreo 100 m.c. de pietriş.
Pentru restul de bani a trebuit să i-au condica şi să pribegesc din nou prin lume.
Mergeam la diferite biserici şi vorbeam cu preoţii slujitori, rugându-i să spună poporului
ce era în biserică, să dea la ieşire, cât îi lăsa inima pentru facerea Mănăstirii noastre.
Stam la ieşirea din biserici cu o tavă. Alţi preoţi mă ajutau, alţii mă dădeau pe mâna
poliţiei, cum mi s-a întâmplat în oraşul Brăila, la Biserica Sfinţilor Arhangheli. Când
eram la uşa bisericii cu învoirea părintelui paroh, m-am pomenit cu părintele Protopop
Vlad ce era pe vremea aceea, că mă ia în ocări şi cheamă poliţia să mă aresteze. Eu
îi spun:
-Prea cucernice părinte, pentru ce mă daţi poliţei din Biserică, doar n-am furat
nimic şi dacă strâng aceşti bani, sunt cu învoirea părintelui Paroh, eliberându-i chitanţa
în regulă de tot ce strâng.
Sfinţia sa doar cât nu m-a îmbrâncit afară din Biserică, luându-mi banii strânşi şi
chemând poliţia. Eu i-am dat banii stânşi, iar cei ce trebuiau să mă aresteze au ieşit
din biserică, zicând aceste cuvinte:
-Nu le mai ajung banii la popi! Maica este în regulă, are aprobarea Ministerului şi
a Episcopiei. Noi nu putem să-o arestăm. Să o aresteze ei.
Văzând aceasta, m-am dezgustat de aşa inimi şi am plecat, aşa cum spune
Mântuitorul, că acolo unde nu vă primeşte, plecaţi scuturând şi praful de pe tălpile
picioarelor.

Cunoaşterea ctitorului Chercea

Mergând prin alte părţi, am aflat că în Brăila se găseşte un oarecare creştin cu

numele Nedelcu Chercea, care a făcut multe fapte de milostenie, zidind biserici, şcoli,
primărie şi dispensare.
M-am gândit să merg şi eu să cer ajutor acestui mare filantrop şi rugând pe
părintele Visarion să meargă cu mine, am plecat iarăşi spre Brăila, unde nu eram
primită de nici un preot, dar se mai găsea câte un suflet prin câte o familie care urma
viaţa Patriarhului Avraam şi a Sarrei şi aşa puteam poposi în acest oraş. Am plecat cu
părintele Visarion şi cu sora Ionica, azi maica Luciana. Am poposit la familia Pertachi,
buni creştini ardeleni. Arătându-le motivul venirii mele, dânşii m-au rugat să nu-mi
pierd timpul la Nedelcu Chercea că-i un om zgârcit şi că trăieşte cu o evreică, de când
i-a murit soţia dintâi şi că tot ce a făcut el a făcut din îngâmfare, ca să fie lăudat de
lume. Inima mea n-a primit din cele spuse de această familie, căci acestea nu mă
interesau şi le zic:
-Orice-ar fi, eu tot mă duc să încerc să nu-mi fie drumul în zadar.
 Dânşii mă rugau să merg mai bine pe la cutare şi cutare familie, unde sigur pot
căpăta ceva, iar la Chercea să nu mă duc.
Părintele Visarion se lăsa influenţat şi-mi zice:
-Dumnealor cunosc, ficule (aşa-mi spunea sfinţia sa) pe acest domn şi de ce să
mai batem drumul până la el?
-Nu-i nimic, preacuvioase. Mă duc singură şi tot merg, fiindcă am îndemnul inimii.
Sfinţia sa nu mă lasă şi zice că merge, dar să-i caut o trăsură. A cerut trăsură,
doar o să mă las a mai merge la Nedelcu Chercea. Eu p1ec repede, caut o trăsură,
şi-i zic:
-Mergem, preacuvioase? Că uite am adus trăsura!
Sfinţia sa îmi spune:
-Nu te-ai lăsat? Să văd ce-o să-ţi dea Chercea?
Ei, ce i-o porunci Măicuţa Domnului. Şi de silă, de nevoie se urcă în trăsură şi
mergem la casa domnului Nedelcu Chercea. Ajunşi la el, sunăm şi văd că iese o
femeie la al doilea etaj, întrebându-ne ce dorim? Eu îi răspund că vrem să vorbim cu
domnul Chercea ceva. Dânsa ne spune că e în oraş şi dispare. Părintele Visarion îmi
zice:
-Ei! Ai terminat-o cu Chercea, hai să mergem.
Dar eu nu mă dezlipeam de uşă şi aveam o bucurie lăuntrică. Se deschide uşa
de la o prăvălie şi iese un domn care ne întreabă pe cine aşteptăm. Noi îi spunem:
-Pe domnul Nedelcu Chercea!
Ne pofteşte la dânsul în prăvălie. Acesta era un croitor şi pune în stradă un ucenic
să ne anunţe când va veni domnul Chercea. Băiatul nu ne-a mai anunţat şi în clipa
când l-au văzut pe domnul Chercea, i s-a adresat zicându-i că-l caută cineva şi-i în
prăvălia lor. Deodată vedem că intră pe uşă un domn bătrân, dar foarte sprinten care
ne întreabă:
-Cine m-a căutat, domnule?
Eu cum l-am văzut, am avut o mare bucurie şi parcă mi se părea că-l cunosc de
mult şi-i spun că noi îl căutăm, arătându-i cine suntem şi ce lucru ne-a adus la
dumnealui. Dânsul ne-a poftit sus unde sta, zicând foarte fericit, că mă cunoaşte pe
mine din Parcul Carol unde am vorbit la Arenele Romane şi adaugă:
-Azi sunteţi musafirii mei la masă!
Părintele Visarion, căruia-i plăcea să mănânce o mâncărică mai bunicică, era tare
fericit că ne opreşte la masă, crezând că dacă-i fabricant mare, cine ştie ce bunătăţi
va avea la masă. Ajunşi sus, după ce ne-am spălat, am trecut la masă, unde am servit
cu domnul Chercea un borş cu fasole uscată şi dres cu lobodă, cum şi biban prăjit, cu
cartofi. Părintele Visarion se întunecase tot la faţă iar mie îmi venea să mor de râs şi
nu ştiam ce să vorbesc ca să nu izbucnesc în râs, aşa din senin, fără să spun nimic.
Văd o pisică şi am început s-o necăjesc, ca să pot râde. După masă ne pofteşte să ne
odihnim puţin, mergând şi dânsul în dormitorul său, să se culce. Îl duce pe părintele
în camera ce ne-o arătase servitoarea, unde am luat o dojană de la sfinţia sa, zicându-
mi:
-E un zgârcit cum ni l-au mai arătat şi alţii şi o să ne pierdem timpul fără nici un
rezultat îmbucurător.
Şi-mi mai zice sărmanul parinte Visarion:
-Nu vezi că însuşi cu el e zgârcit? Ce sărmăluţe ne gătise doamna Pertache şi am
venit la un borş cu fasole. Parcă n-am fi noi sătui de aşa ceva.
Eu căutam să-l liniştesc, nemaiputându-mă ţine de râs. Îmi zice:
-Şi mai şi râzi, ficule! Lasă, o să te văd eu cu ce o să ieşi de aici.
Eu îi răspund:
-Cu voie bună. Lasă, preacuvioase, că noi doară n-am venit la Brăila pentru
mâncare, ci pentru căsuţa Maicii Domnului ne ostenim şi cum o rândui Cel de Sus, va
fi bine. Noi vom încerca la toate uşile. Dacă m-aş fi descurajat eu prin câte am trecut,
n-ar fi fost nici o piatră în Mănăstirea noastră. Hai, culcaţi-vă, că noi mergem la camera
noastră, să facem un Acatist.
După un timp auzim paşi, ne uităm să vedem cine-i: domnul Chercea.
-Aţi dormit, Măicuţă?
-Nu, domnule Chercea, ne-am făcut puţină pravilă.
-Vă simţiţi rău prin lume, nu?
-Numai Bunul Dumnezeu ştie prin câte am trecut a strânge un ban să facem Lăcaş
de pomenire Măicuţei lui Dumnezeu.
-Ei, Dumnezeu îţi ajută matale!
-Da, domnule Chercea. Şi eu cred că mă ajută Milostivul Dumnezeu, prin oamenii
buni ce-i are prin lume. Vă rog să mă credeţi, şi la dvs. am venit tot a vă cere un mic
ajutor.
-Eu, fata tatei, am făcut destul.
-Ştiu, domnule Chercea. Aţi făcut foarte mult, dar pentru inima bună ce-o aveţi, am
îndrăznit să vă supăr. Ştiu că aţi făcut biserici şi la creştini şi la israeliţi, dar Maicii
Domnului n-aţi făcut nimic. Bisericile ce le-aţi făcut, una este închinată Sf. Mucenic
Mina iar alta Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil. Aşa că v-a rămas pentru cea mai scumpă
şi mai aproape de Tronul Dumnezeiesc, Maica Prea Curată, să faceţi ce vă lasă inima.
Întunecându-se la faţă, repeta:
-Nu mai pot, am făcut destul. Am făcut biserici, am făcut şcoală, am făcut primărie,
dispensar şi casă la Ierusalim pentru pelerinii români. Aşa că nu mai pot.
 -Lăsaţi domnule Chercea, că o să vă dea Bunul Dumnezeu să puteţi să ne daţi şi
nouă puţin.
Şi cum vorbeam noi, iese şi părintele Visarion din cameră şi cum îl vede domnul
Chercea, ne pofteşte să mergem să-i vizităm ceea ce a făcut dânsul. Şi am plecat pe
jos în comuma cei poartă numele, unde făcuse Biserica Sf. Mina, şcoala, primăria, şi
dispensarul. Pentru noi, fetele, era uşor, dar părintele Visarion care avea optzeci şi
unu de ani, era tare greu să meargă pe jos vreo cinci km. şi totuşi, am mers. Am rugat
pe dommul Chercea să luăm tramvaiul, ca să mergem jumătate de drum cu el, dar-n-
a vrut, zicând că acei bani ce-i dă la tramvai, el poate să-i dea la un cerşetor şi-i
potoleşte foamea. În sfârşit, am ajuns în comuna Nedelcu Chercea, unde am vizitat
biserica, şcoala, primăria şi dispensarul. La întoarcere spre oraş, eu încep să-l întreb:
-Domnule Chercea, ceea ce aţi făcut în această comună, cum aţi hotărât să vă
apucaţi de lucru? Rugat de cineva sau la îndemnul inimii aţi făcut aceste mari opere
de binefaceri? Dânsul:
-Fata tatei, eu când eram tânăr de tot, mă ocupam cu rotăria şi am făcut o casă în
câmp, la marginea oraşului şi pe lângă mine, au mai venit şi alţi tineri săraci, care au
fost ajutaţi de mine cu ce puteam. Mai pe urmă am făcut o moară de la care câştigam
foarte bine şi câţi tineri săraci veneau să-şi facă o casă, îi ajutam, şi aşa s-a făcut un
sat mărişor. Eu m-am înstărit bine de la această moară şi am plecat în oraş,
cumpărându-mi o casă frumoasă şi făcând o fabrică de cuie, iar moara am donat-o
consătenilor mei, de unde am ieşit. Dacă s-a mărit satul, am văzut că le trebuie
biserică, şcoală, primărie şi dispensar şi m-am apucat să le fac pe rând, şi aşa am
făcut tot ce vezi azi.
-Ce lucruri minunate, domnule Chercea! Acum vreau să vă spun că dacă acolo
unde nu v-a rugat nimeni aţi făcut atâtea lucruri, eu cred că dacă cineva vă roagă cu
lacrimi în ochi să daţi un ajutor, nu se poate să nu-i daţi. Şi aceea care vă roagă cu
lacrimi sunt eu, care de doi ani pribegesc prin sate şi oraşe, adunând leu cu leu, şi tot
felul de ocări şi insulte, numai ca să pot duce la îndeplinire o dorinţă a Maicii Prea
Curate, pentru fericirea neamului nostru. Acum sunt călugăriţă şi Sfântul Antonie cel
Mare spune aşa: “Călugărul în lume e ca peştele pe uscat”. Şi eu încă trebuie să mai
merg mult prin lume ca să pot săvârşi acest lucru ce l-am primit prin voia Cerului.
-Şi ce-ai vrea să-ţi dau?
-Dvs. ştiţi mai bine ca mine ce trebuie la o construcţie de biserică.
-Eu, fata tatei, n-am bani ca să te ajut.
Nu-i nimic, domnule Chercea, eu am nădejde la mila Maicii Domnului că o să vă
dea, să puteţi avea de unde să ne daţi şi nouă.
-Dar cât ai vrea să-ţi dau?
-Cât vă lasă inima.
Se întunecă la faţă şi-mi zice:
 -Acum nu pot să vă dau nimic. Eu o să mă rog şi să văd ce--mi va porunci inima.
Deocamdată nu pot să vă dau nimic decât o fotografie a mea şi a şoţiei mele.
Eu fericită iau în mână cele două fotografii şi-i zic:
-Domnule Chercea, o să mă rog cu aceste două fotografii în mână, până o să vă
văd la noi.
Şi plecăm de la acest mare filantrop cu aceste două fotografii şi nimic mai mult.
Întorşi la familia Petrache şi auzind ce ajutor am primit de la domnul Chercea, toţi
mureau de ciudă pentru timpul pierdut. Părintele Visarion aproape că nu mai voia să
vorbească cu mine de necaz, zicându-mi:
-Am fi putut strânge multe lucruri şi bani de mergeam la persoane cunoscute de
domnul Petrachi.
Eu eram foarte liniştită şi chiar veselă. Ba le spun că plec îndată la Mănăstire. Toţi
se necăjiră pe mine. Eu îi rog să fie liniştiţi de vreme ce eu am pace. Doamna Pertachi
zice:
-El dă bani la evreică.
-Nu mă intresează pe mine unde dă şi ce face dânsul. Eu sânt fericită că l-am
cunoscut şi cred că Bunul Dumnezeu o să-i şoptească ceva. Omul care lacrimă când
îi vorbeşti de Dumnezeu, acela are suflet bun, şi-i un om obosit de viaţă, având în
spatele lui optzeci şi doi de ani, nu cred că se ocupă cu ceea ce-mi spuneţi dvs.
Se face tăcere în casă, iar unul din familie îmi zice:
-Ei, maică Veronica, crezi că toată lumea este aşa ca dumneata?
-Eu nu vorbesc de toată lumea, ci de un om în a cărui preajmă simţi linişte
sufletească şi fericire dumezeiască.
-Bine, să fie aşa cum spui dumneata.
-Aşa şi cred că este. Va adeveri Dumnezeu şi faptele şi inima tuturor, dacă nu aici,
în această lume, Dincolo.
-Ei, până Dincolo îi mult.
-Nu-i mult deloc. Se poate chiar în clipa aceasta să ne vedem careva din noi în
faţa Descoperitorului inimilor noastre.
Şi luându-mi rămas bun, am plecat spre Mănăstire, numai cu cele două fotografii.
Părintele Visarion îmi zice:
-Ce-o să zică Părintele Clement că mergi acasă fără nici un ban?
-N-o să zică nimic, preacuvioase, că o să-i spun că n-a luat lumea salariile. Doar
la oraş nu-i ca la ţară.
Ajunşi acasă, părintele Clement mă întreabă:
-Care ţi-i mama?
 -Mama mea îi Biserica. Numai această mamă mă poate mulţumi.
-Ei, acuma termină cu aceasta. Ia spune: ai adus ceva bani?
-Bani n-am adus deloc, părinte, fiincă n-a luat lumea salariile şi n-au avut de unde
să-mi dea.
-Și acum? N-ai adus chiar nimic?
Ca să-l liniştesc, cu nădejdea la Bunul Dumnezeu că-i va şopti ceva domnului
Chercea, îi arăt cele două fotografii, zicându-i:
-Numai aceste două fotografii am adus în drumul acesta, părinte.
-Şi ce faci cu ele?
-O să mă rog cu ele în mână, să-i dea Bunul Dumnezeu gând de a veni spre noi.
Şi de va călca pe locul acesta sfinţit de Domnul şi de Maica Sa Prea Curată, eu voi fi
prea fericită şi voi fi sigură că ne va ajuta. Că să ştiţi că-i om bun şi credincios, nu face
nimic până nu se roagă şi ce-i şopteşte inima, aceea face.
-Ce spui, Măicuţă?
Da, părinte, aşa-i! Să vezi câtă linişte ai în preajma acestuia, iar lumea îl vorbeşte
urât dar eu n-am crezut nimic şi nici nu pot crede.
-Şi sfinţia ta! Îi vezi pe toţi buni şi sfinţi.
-N-am zis că-i sfânt, deşi se poate să fie, că numai Cel de Sus ştie pe fiecare, dar
bun este.
Părintele Visarion ne zice:
-E bun, dar zgârcit cu el însuşi, că ne-a dat doar borş cu fasole şi biban prăjit.
-Ei nu, prea Cuvioase, aşa s-a întâmplat. Ce, a ştiut că va avea musafiri la masă?
Şi omul poate mânca în fiecare zi bine. Eu cred că pentru domnul Chercea, mâncarea
cea mai bună este să faci cuiva un bine.
Părintele Clement:
-Ei, te-oi vedea eu cu ce-ţi vine în ajutor!
-Cu ce-o vrea Bunul Dumnezeu. Şi p1ec fericită în grădină.

Ispitele vin, dar zidurile cresc

Când m-am întors de la Brăila era marţi, iar sâmbătă dimineaţa am primit o
telegramă de la domnul Chercea, care ne anunţa că duminică dimineaţa soseşte în
gară, la Tudor Vladimirescu. Când am văzut conţinutul telegramei, să-mi vină rău de
bucurie. Am uitat că sunt călugăriţă, săream ca un copil prin curte de veselie. Nu ştiam
ce să mai fac, mergeam în bisericuţă la Icoana Maicii Prea Curate şi-i vorbeam ca şi
cuiva viu, mulţumindu-i, pentru că-mi dădeam seama că acest om nu vine să ne vadă,
şi credeam din tot sufletul că ne va ajuta.
Duminică dimineaţa am mers eu şi domnul Stamatiadi cu maşina dânsului la gara
Tudor Vladimirescu, aşteptând trenul cu care venea domnul Chercea. Sosind trenul,
inima-mi bătea tare, şi mă uitam să văd pe unde coboară cel aşteptat. Deodată se
deschide uşa la o scară şi coboară domnul Chercea, cu fiica-sa, doamna Bratu. Când
i-am văzut, i-am sărutat mâna ca unui vlădică, iar dânsul mi-a spus aceste cuvinte:
-Tare-ai mai fost la rugăciune, fata tatei!
L-am poftit în maşină şi am plecat spre Mănăstire. Sosiţi la noi, dânsul mă întreabă:
-Măicuţă, care-i biserica ce trebuie s-o terminaţi?
Eu îi arăt şanţurile ce le săpasem pentru turnul temeliei. Dânsul rămâne pe
gânduri. Eu îl întreb:
-De ce v-aţi întristat, domnule Chercea?
-Fata tatei, eu am visat joi seara spre vineri, că mă aflam într-o biserică începută
şi a ieşit un preot, îmbrăcat în alb, din Sfântul Altar, şi mi-a zis: “Nedelcule, să-mi
termini biserica mea!”
Eu L-am întrebat: “Dar unde-i?” Iar el mi-a zis aşa: “Ştii tu unde-i, că doar câteva
zile sunt de când ţi-a cerut ajutor o maică.” Şi m-am deşteptat. Acum sunt nedumerit,
iar aici nu văd decât şanţurile.
Domnule Chercea, ceea ce aţi văzut dumneavoastră început, poate fi ceea ce am
făcut noi până acum.
-Se poate să fie aşa, fata tatei!
Şi am plecat la slujbă. După Sfânta Liturghie, la masă, aşa cum o luăm noi în curte
pe un dulap, am pus o masă mică ce-o aveam, la un capăt al dulapului. Şi pe ea au
servit masa domnul Chercea şi fiica dânsului, domnul Stamatiadi cu doamna şi Părinţii
noştri, Visarion şi Clement. Eu nu puteam să mănânc de fericită, şi-i serveam la masă
cu surorile ce erau de rând la bucătărie. Apoi am servit bomboane aduse de dânsul
pentru toate fetele noastre. Terminând de servit, m-am aşezat pe un scaun şi aud că
întreabă domnul Chercea pe domnul director tehnic Stamatiadi:
-Câtă cărămidă trebuie să facem biserica, domnule Stamatiadi?
Domnul Stamatiadi, ca să nu-1 sperie, îi răspunde cu jumătăte de gură:
-Cam o sută două zeci de mii domnule Chercea.
-Uite ce, eu dau bani ca să se facă o sută optzeci de mii de cărămizi.
Eu doar cât n-am căzut de pe scaun, aşa am sărit de bucurie. Luâdu-i mâna i-am
sărutat-o, zicându-i:
 -Domnule Chercea, cărămida o lucrăm noi cu un om şi nevasta lui ce sunt de
meserie cărămidari, iar cu banii ce-ar trebui daţi pentru cărămizi, poate ar fi mai bine
să cumpărăm fier, ciment şi var.
-Bine, fata tatei. Sunt şi eu de aceeaşi părere şi haideţi să începem lucrul serios.
Pietrişul îl avem, trimit cimentul necesar de la fabrica din oraşul nostru şi începem
turnarea temeliei.
Doamne, nu mă mai ţinea pământul de fericire! Simţeam că-mi iese inima din
piept, aşa eram de bucuroasă. Dânsul, seara a plecat, iar noi, pe a doua zi am chemat
un meşter cărămidar, Gheorghe Linguraru, cu nevasta lui, din Adjud şi i-am împăcat
pentru a putea lucra cu vreo treizeci şi şapte de surori la cărămida bisericii mari. Şi
lucram cu atâta spor şi erau toate fetele atât de vesele, că se părea că ziua-i atât de
mică şi nu ştiai când a trecut, doar că vedeai cum creşte banchetul de cărămidă.
Văzând că ne apropiem de sfârşitul cărămizilor trebuitoare pentru biserica mare,
am mers la Brăila să văd ce face cu cimentul domnul Chercea. Când am ajuns la
dânsul, 1-am găsit schimbat. Nu mai era cu aceeaşi voie bună pentru noi. Eu am tăcut
şi nu i-am spus nimic de ciment, decât atât:
-Am venit, domnule Chercea, să vă bucur şi să vă mulţumesc în numele soborului,
că la îndemnul dumneavoastră, noi ne-am apucat de lucrul cărămizii şi acum suntem
pe sfârşite. Măicuţa Domnului ne-a trimis ceva bani cu care am cumpărat lemne pentru
a le arde. Dacă nu veneaţi dumneavoastră să ne îndemnaţi la lucru, poate nu ne
apucam. Pentru acest îndemn, vă rămânem recunoscători.
Auzind domnul Chercea cele spuse de mine, s-a înveselit la faţă, şi-mi zice:
-Bine, fata tatei, eu am auzit că-mi cereţi cărămidă de fabrică şi m-am supărat că
nu aveţi cuvânt.
-Noi nu am vorbit nimic faţă de nimeni din ceea ce aţi auzit dvs. Cel ce v-a spus
acest lucru este un duşman al lucrării noastre.
-Ei, de-i aşa, hai cu mine la fabrică, să expediem două vagoane de ciment şi fierul
necesar. Auzi dumneata, cum vin cu intrigile!
-Noi, domnule Chercea, am lucrat tot timpul şi n-am mai putut veni la dvs., ştiind
că aveţi destule pe cap, şi am dorit, când am să vin, să am ce vă spune.
Şi plecând la fabrica de ciment, domnul Chercea a achitat costul a două vagoane
de ciment, rămânând ca fabrica să le expedieze. Pe urmă mergem la fabrica de cuie
a dânsului, să vedem de fier. Expediind şi fierul, am venit la Mănăstire în al noulea
Cer de fericire. Ne-am apucat de săpat şanţurile pentru a putea termina temelia
bisericii. Am început să turnăm noi, fetele, cu Părintele Clement, sub supravegherea
domnului Stamatiadi, care venea la noi de două ori pe săptămână. Până la urmă s-a
simţit nevoia unui meşter zidar, căci turnasem temelia cam strâmbă.
Am mers la Brăila, la domnul Chercea, să-i spun bucuria că am început să turnăm
temelia noi, fetele, dar nu i-am spus că avem nevoie de meşter, decât l-am rugat dacă
cunoaşte vreun zidar meşter, bun de biserici, tare ne-am bucura să-l vedem la noi, că
am turnat temelia cam strâmbă. Dânsul s-a întunecat la faţă şi a tăcut. Eu, ca să nu-
1 mâhnesc, i-am spus că se poate îndrepta, că s-a turnat puţin şi ne-am oprit. N-a
scos nici un cuvânt; că aşa era dânsul când îl supărai cu ceva, nu-i mai auzeai glasul.
Eu am crezut că dumnealui s-a mâhnit de cimentul pierdut. Şi aşa şi era, căci domnul
Chercea era un om ce făcea multe şi-şi dădea seama ce va să zică un lucru prost
făcut, mai ales că avea darul de a scoate din mâna lui numai lucruri sănătoase şi
trainice. Apoi îi spun de cărămidă, că am ars-o şi că a ieşit foarte bună, lucru ce l-a
bucurat.
Şi m-am întors la Mănăstire cu gândul s-o mai iau pe undeva să strâng ceva
ajutoare pentru a ne împăca zidarii, să pornim lucrul bisericii. Stând de vorbă cu
maicile din comitet şi cu părintele Clement care era casierul, fiindcă se dizolvase
comitetul de construcţie format din fraţi mireni şi acum aveam comitetul economic
aprobat de Sf. Episcopie a Romanului, alcătuit din cele mai vechi surori şi maci, am
hotărât să meargă parintele Clement la Galaţi pentru a găsi zidarii ce ne trebuie.
Părintele a întârziat câteva zile la Galaţi că nu găsea, şi în acest răstimp, a venit
domnul Chercea cu cinci zidari, un dulgher şi un fierar, ca să se apuce fiecare de lucrul
său.
Doamne! Ce şantier a deschis Maicuţa Domnului la noi! Zidarii îşi făceau tărgile şi
cofrajul pentru temelie, dulgherul începe să răvăşească lemnele ce le aveam, pentru
a-şi începe lucrul, iar fierarul în foalele lui, sufla într-o parte, încălzind fierul, pentru a-
l face gata la înarmarea betonului. Cu maicile din comitet, am rânduit cine să ajute la
făcut betonul, cine să-l care cu targa, cine să ajute la bucătărie, fiindcă ei doreau două
feluri de mâncare şi bine gătită, iar eu am luat funcţia de brutar, făcându-le pâinea
trebuitoare. Domnul Chercea a stat tot timpul la noi cât s-a lucrat. După ce s-a terminat
temelia, s-a început zidăria. Printre zidarii aduşi de domnul Chercea, au mai lucrat şi
fete de-ale noastre, care deprinseseră bine zidăria. Cele ce-au zidit sunt maicile:
Epiharia, Apolinaria, Serafima şi Zenaida.
Un grup de patruzcci şi cinci de maici şi surori aduceau cărămida şi varul ca
salahoare. Îmi aduc aminte că trebuia să se ţină careva de dânsele să nu puie în
samar prea multe cărămizi sau în tărgi prea mult var. Aveau atâta râvnă că nu se
gândeau că puteau să se îmbolnăvească de greutatea ce-o duceau, ci cântând, urcau
pe schele cu cele trebuincioase zidarilor. A început şi timpul să ne ameninţe că va fi
frig. Cărau cu spatele cărămida, iar cu mâinile lucrau la ciorapi să-i aibă gata când va
veni frigul. Era atât de impresionant. că noi care stam tot timpul lângă ele, în multe
rânduri ne năpădeau lacrimile. Râvna şi dragostea care au avut-o primele vieţuitoare
ale Mănăstirii noastre nu se pot cuprinde în cuvinte. De aceea, eu le-am numit cele
dintâi ctitore şi albine Maicii Domnului.
Alte douăzeci de maici şi surori lucrau pământul ce trebuia să ne dea hrană pentru
anul ce venea. Toţi şi toate alergau cu cea mai mare grabă de parcă le spunea cineva
că trebuie să terminăm mai repede. Eu eram într-o veşnică bucurie şi când vedeam
că se înalţă zidul bisericii, nu mai ştiam unde sunt de fericire. Zidarii strigau pe schele:
“Creşte zidul nostru aşa cum creşte aluatul în mâna Măicuţei noastre Veronica!”
Şi adăugau: “Când Măicuţa nu-i acasă şi nu mâncăm pâine făcută de dânsa, nu avem
spor.”
 Eu îi rugam să tacă şi să nu mai facă glume, zicân­du-le că eu întotdeauna când
plec, le las pâine făcută. Dar ei nu mă credeau. Adevărul era altul. Eu mi-am luat
angajamentul, făgăduind că tot timpul cât vor lucra zidarii la Casa Măicuţei Domnului
să le fac pâine. Şi când frământam aluatul, eram într-o convorbire cu Stareţa mea,
prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, rugând-O, ca aşa cum frământ eu acel aluat
şi-l pun în forme pentru a ieşi pâine bună de mâncat, să-mi ajute ca şi eu să fiu aluat
în mâinile Sale, frămân­tându-mă şi punându-mă în forma iubirii Sale de Mamă, şi
Doamne, se facea o pâine ca un burete, căci eu uitam a mă opri din frământatul acelui
aluat, gândindu-mă la aluatul sufletului meu. Aşa că aveau dreptul să-mi ceara
socoteală zidarii noştri, că eu mă legasem cu această slujbă.
Ridicându-se zidurile bisericii, a trebuit să se facă schele şi, făcându-se schele, se
vedea de departe o groază de raiele urzite în toate direcţiile. Într-o zi, un om din Tudor
Vladimirescu trecu cu căruţa pe la poarta Mănăstirii noastre şi văzând pe o soră de-a
noastră mai aproape de poartă, o întrebă ce se vede acolo, cu lemnele acelea urzite.
Sora îi răspunde că e o schelă. El o întreabă:
-Da ce mai faceţi? Sora:
-Facem o biserică mai mare. Dânsul:
-Aţi înnebunit cu toţii! O să umpleţi câmpul cu biserici.
-Unde-i norocul să-l umplem cu aşa ceva.
-V-a înnebunit pe toate nebuna de Lica!
-N-o mai cheamă Lica pe cea care o numeşti nebună, că-i Măicuţa noastră
Veronica.
Omul se depărtează bombănind, iar eu am mers spre poartă să văd cine-i acela
cu acea aprinsă discuţie. Sora mi-a povestit convorbirea ce-a avut-o cu acel om. Eu
m-am bucurat şi am zis:
-Măcar de-ar fi el prooroc să se ajungă ca tot dealul Gurguetei să fie presărat cu
Biserici spre Mănăstirea lui Dumnezeu şi a Maicii Sale!
Într-un timp destul de scurt s-au ridicat zidurile până la acoperiş, turnându-se
bolţile din beton armat şi făcându-se şi o parte din acoperiş. Sosind iarna anului 1942
spre 1943, am oprit lucrările până primăvara.
În acest an, domnul Chercea nu ne-a mai ajutat cu nimic, deoarece a fost oprit de
cei ai familiei, declarându-l dement, făcând astfel de lucruri. Căci, după cum am arătat,
el a adus meşterii zidari, dulgheri şi fierari şi aceştia au fost plătiţi de dânsul, ceea ce
s-a ridicat la 600. 000 lei, aşa că la ai săi le intrase teama că le cheltuia averea, deşi
fiecare avea blocuri, case mari şi alte lucruri de valoare. Dar aşa-i omul: de ce are, ar
vrea să mai aibe.
În primăvara lui 1943, când s-a putut începe lucrul la acoperişul bisericii, am mers
la el numai să-l bucur, spunându-i că începem lucrul de unde l-am lăsat. Dânsul era
trist că nu mai poate da mai departe ajutor, căci câştigul ce-i ieşea de la fabrica de
cuie îl luau copiii, aşa că nu mai avea nici un venit. Eu, ca să-l liniştesc, i-am spus că
Măicuţa Domnului a îngăduit toate cele ale dumnealui, să ne mai ostenim şi noi,
îndeosebi eu, luând din nou condica sub braţ şi mergând ici colea să fac părtaşi şi pe
alţii la Mănăstire. Dânsul, care era ca un copil în nerăutate, m-a crezut şi s-a mulţumit
cu ce-a făcut, adică cu plata meseriaşilor ce-au ridicat biserica din pământ până la
acoperiş. Văzând că-l las liniştit, i-am făgăduit că-l voi ţine la curent cu toate, aşa cum
va merge lucrul şi cerându-i să mă ajute cu rugăciunile dânsului, căci aveam mare
încredere în rugăciunile ce le făcea, că era cu multă teamă de Dumnezeu şi curat la
suflet. Mi-a zis:
-Mergi, fata tatei, şi Dumnezeu drăguţul să-ţi ajute!
Am plecat cu atâta încredere spre Galaţi, fără să mă gândesc unde şi la cine merg.
Ajunsă la Galaţi, mergeam pe strada Brăilei, şi cum mergeam, aud că mă strigă
cineva. Mă întorc să văd cine-i, şi văd la un geam pe doamna Heriaclia
Papagheorghiu, care mă pofteşte la dânsa. Merg în prăvălia dânsei, căci avea prăvălie
de coloniale şi mă întreabă de unde vin şi unde merg. Eu îi spun că vin de la Brăila,
dar unde merg nu ştiu, şi încep să-i spun că domnul Chercea nu mai pote să ne ajute,
aşa că mă văd iar pe drum. Doamna mă întreabă de ce aş avea mai mare nevoie
acum. Eu îi spun că de un vagon de var. Merge şi vorbeşte cu soţul dânsei, domnul
Dimitrachi Papagheorghiu şi se întoarce râzând şi-mi zice:
-Măicuţă, în curând o să vă trimită domnul Dimitrachi un vagon de var pentru
biserică, să vă faceţi treaba.
Eu am început să plâng de bucurie şi i-am mulţmit mult. Am văzut rodul
rugăciunilor făcute de domnul Chercea pentru ajutorul meu la drumul ce mi se
deschidea iar. De mare bucurie ce aveam, am plecat spre Mănăstire să pot mulţumi
Măicuţei Domnului, aşa cum simţeam eu.
Într-un timp foarte scurt ne-a sosit vagonul de var dăruit de credincioasa familie
Papagheorghiu.

Pictura Bisericii mari

Mă rugam Stăpânei mele să-mi facă parte de pictori buni şi credincioşi. Căpătând
o adresă a unui pictor ce lucra pictură în frescă şi auzind că această pictură este mai
suferitoare, am mers întâi la Iaşi, să cer ajutorul şi binecuvântarea, pe lîngă cele ale
Maicii Domnului şi pe cele ale Prea Cuvioasei Maicii noastre Parascheva şi apoi am
plecat la Bucureşti.
Ajunsă la doamna Lucia Costin, o rog întâi să meargă cu mine la Sfânta Patriarhie,
să mă închin la sfintele moaşte ale Sfântului Dumitru, apoi îi arăt adresa pictorului pe
care-l caut. Dânsa mă întreabă:
-Dar ai ceva bani strânşi ca să împaci pictorul? Eu îi răspund:
-N-am nici un ban, dar are Măicuţa Domnului să-mi dea.
Cucoana Lucica, aşa îi ziceam eu, îmi spune:
 -Dar la pictor ce vrei să faci?
-Să-l cunosc şi să-i spun că avem o biserică de pictat.
-Bine, dar nimic mai mult, deoarece n-ai bani. Vei mai sta pe la mine şi vom merge
pe la cucoanele ce le cunosc, că-s credincioase, şi vom mai strânge ceva bani.
Eu i-am făgăduit că aşa o să facem şi plecăm spre pictor. Găsind casa pictorului,
cum 1-am cunoscut, am căpătat o pace în suflet şi parcă o voce lăuntrică îmi zicea că
acesta va picta biserica. Și fără să mă mai gândesc la bani, î1 rog să prezinte o ofertă
la Sfânta Episcopie a Romanului spre a fi aprobată, ca să se picteze biserica. El se
bucură, dar mă întreabă câţi metri pătraţi poate avea biserica, spre a-şi face socoteala
la cât va ajunge. Eu îi spun la întâmplare, fără să mai fi întrebat pe cineva, că are patru
sute de metri pătraţi.
Dânsul, văzând că vreau să începem repede, îmi zice:
-Măicuţă, chiar de va avea mai mulţi metri pătraţi decât ai spus matale, eu nu voi
lua mai mult decât pentru aceştia; iar de-o fi mai puţin, nu voi lua bani decât pentru ce
voi lucra, lăsând să treacă şi de la mine ceva la donaţiile Mănăstirii. Mie să-mi vină
rău de bucurie, şi-l rog:
-Domnule Hermeneanu, faceţi vă rog socoteala, să văd cât ne va ajunge plata la
patru sute de metri pătraţi.
Dânsul socotoşte şi-mi spune că ajung la opt sute de mii de lei, cameră şi masă.
Măcar că nu aveam nici un ban, dar eram aşa de fericită, că-l rog să facă repede
oferta, pentru a fi aprobată de Sfânta Episcopie, ca în luna mai să începem lucrul
picturii. Cucoana Lucica încremenise lângă mine şi strângându-mă de mână, îmi zice:
-Ce faci, Măicuţă, că ştii că bani nu ai.
-Da, eu nu am, dar v-am spus că are Maica Domnului.
Biata cucoana Lucica tace şi-mi zice: -
-Bine, Măicuţă, să fie aşa cum zici Sfinţia Ta.
Şi foarte veselă de banii ce-i mai aveam la mine, cumpăr un tablou ce-l avea
pictorul de vânzare, ce înfăţişa un copil culegând flori şi-un şarpe cu capul ridicat să-l
muşte, iar un înger îl apăra cu mâinile întinse. Cucoana Lucica a cumpărat icoana
Maicuţei Domnului, tot pentru Mănăstire, căci văzând cum săream eu în jurul icoanei,
şi mângâind pe Domnul ce sta în braţele Prea Sfintei cu atâta drăgălăşenie şi cu ochii
plini de gingăşie, n-a putut să mă lipsească de ea. Când mi-a dat-o, eu am primit-o cu
nemaipomenită însufleţire, sărutând-o şi strângând-o la piept, măcar că mâinile mele
n-o cuprindeau destul. Sărutam picioarele Domnului şi grăsuţa mânuţă care cuprindea
gâtul Mamei Prea Curate, Născătoare de Dumnezeu. Pictorul rămase încremenit de
exaltarea mea. Eu îi zic:
-Domnule Hermeneanu, când cauţi lucruri bune şi frumoase şi le mai şi găseşti cu
prisosinţă, uiţi de cele rele şi urâte. De aceea am atât de mare bucurie. N-aţi avut
niciodată asemenea bucurii?
 -Nu ştiu să fi avut! răspunde pictorul.
-Păcat! Bucuriile cereşti nu au asemănare. Aşa că aveţi dreptate să spuneţi că n-
aţi avut asemenea bucurii. Dar vreun bine n-aţi făcut la cineva, domnule Hermeneanu,
căci şi atunci simte omul astfel de bucurii?
-Oi fi făcut, dar nu ştiu să fi avut asfel de bucurii.
-Nu-i nimic domnule Hermeneanu, o să pictaţi la noi ceva sfânt în numele sfintei
milostenii şi o să aveţi bucuria pe care o am eu acum.
Ne-am întors la cucoana Lucica în culmea fericirii. Eu îi spun:
-Cucoană Lucica, mâine vreau să plec la Mănăstire, că nu-mi pot arăta mulţumirile
mele Măicuţei Domnului, decât în Biserica noastră.
Cucoanei Lucica nu i-a părut bine, că ştia ce sumă mare trebuie să adun pentru a
plăti pictura, dar m-a lăsat să fac ce vreau, zicând:
-Ce bine-i să gândeşti copilăreşte, că nu te mai frămânţi aşa cum mă frământ eu.
Sfinţia ta, Măicuţă, chiar ca un copil eşti, şi nici nu-ţi pasă de ce ai angajat cu pictura
bisericii, că Doamne, când ai să strângi opt sute de mii de lei?
-Să vezi matale, cucoano Lucica, că o să-mi dea Măicuţa Domnului mai mult decât
îmi trebuie!
Cucoana Lucica tace şi pleacă la bucătărie, iar eu rămân în casă. Sună telefonul
şi cum mie îmi plăcea foarte mult să vorbesc cu oricine sună, răspunzându-le la toţi
când eram întrebată cine-i acolo, că-i fata din casă, că ziceam eu: doar sunt în casă,
de data asta era la telefon domnul general Ioan Neagu, pe care-l cunoşteam foarte
bine. Şi cum întreabă cine-i acolo, îi spun şi dânsului că-i fata din casă. Dânsul crezând
că-i servitoarea, îl aud zicând:
-Ascultă mata, spune-mi te rog, Măicuţa Veronica se găseşte la doamna Costin?
Eu îl întreb:
-Dar cine sunteţi dumneavoastră?
-Eu sunt generalul Neagu. Când am auzit cine-i, îi răspund:
-Să fiţi sănătos, domnule general, eu sunt Maica Veronica, cu care vorbiţi la
telefon. Dar ca să nu ştie lumea că sunt la Bucureşti, fiindcă nu pot să le fac vizită, nu
spun că sunt eu, deşi fac pe telefonista cucoanei Lucica, s-o scutesc de-a mai veni la
telefon. La drept vorbind, mie-mi place mult telefonul.
Domnul general scapă un strigăt de bucurie, ştii, colea ca la armată, şi mă întreabă
de poate veni să mă vadă. Eu îi răspund că tocmai am nevoie de dânsul şi-l rog să
vie. După un ceas soseşte, iar cucoana Lucica îi spune cum am aranjat cu pictorul
fără să am un ban şi nici măcar nu mai stau, ca să adun ceva bani. Eu îi las să
vorbească pe amândoi, şi apoi îi spun:
-Ştiţi ceva, bani de pictură o să-mi dea Maica Domnului prin domnul general.
Săracul domnul general face ochii mari şi-mi zice:
 -Vai de mine, Măicuţă, de unde să vă dau eu? Că trăiesc numai din salariul ce-l
am. Nici un venit, altul, nu am.
Eu, foarte liniştită, îi spun:
-Domnule general, mi se pare că sunteţi pus de armată să inspectaţi fabricile de
încălţăminte şi tăbăcăriile din toată ţara.
-Ei, sunt eu ceva, dar ce pot face?
-Ce puteţi face? Lucruri mari, să vedeţi..
-Cum Măicuţă, că mi-e teamă să nu creadă că fac afaceri pentru mine.
-Nu! Eu vă ştiu pe dumneavoastră de om bun şi corect şi aşa vă ştiu toţi care vă
cunosc, dar când mergeţi să faceţi inspecţie, nu se poate să nu găsiţi nereguli, şi decât
să le faceţi rău, pentru că vă ştiu că nu sunteţi în stare a-l face, şi totuşi trebuie să vă
faceţi îndatorirea, eu vă rog să le daţi câte un canon, aşa cum se dă în duhovnicie, de
a trimite câte un pomelnic la noi, cu toţi ai familiei, iar banii ce-i trimit prin mandat poştal
direct Mănăstirii, să fie arătat prin cupon, că-s pentru pictura bisericii. Şi
dumneavoastră sunteţi curat de orice bănuială, iar noi ne rugăm pentru sănătate,
ajutor şi îndreptarea celor ce ne vor ajuta şi totodată, se face şi pictura Bisericii
noastre. Ce ziceţi? E bun acest gând al meu? Domnul general, răspunde:
-Măicută, nu-i bun, e foarte bun, numai Sfinţia ta să te rogi să-mi duc la desăvârşire
această aleasă învrednicire. Acum văd că Sfântul Dumitru, la ale cărui moaşte te-ai
închinat dimineaţă, mi-a insuflat în această după-amiază să viu să te caut. În clipa
când părintele citea pomelnicele lângă Sfântul, mi-a şoptit c-ai fost şi Sfinţia ta de
dimineaţă şi te-ai rugat lângă sfintele moaşte ale Ocrotitorului capitalei noastre.
Primesc cu toată inima această ascultare, ştiind că făcând eu acest lucru, stai Sfinţia
ta în mijlocul soborului, rugându-te pentru toţi şi pentru mine. Şi plecând spre casă, eu
toată noaptea n-am dormit de bucurie.
A doua zi, am plecat cu primul tren spre Mănăstire, unde am spus tuturor felul cum
m-a ajutat Măicuţa Domnului. N-am uitat nici pe domnul Chercea, de a-l face părtaş
la această bucurie a mea.
După o săptămână, au început să vie cupoane în fiecare zi, cu: 80.000, 50.000,
30.000, 70.000 lei şi chiar câte 100.000 lei. Într-un răstimp foarte scurt, s-au strâns
banii pentru pictură. Iar la 1 mai 1943 s-a început pictura bisericii şi la 18 iunie 1943,
adică în două luni şi optsprezece zile, a fost gata pictura bisericii şi a catapeteasmei.
Catapeteasma a fost lucrată la Focşani de un sculptor, Dumitru Ioan. Ne mai
rămăseseră stranele de făcut. Mergând din nou la Bucureşti, am dat idee printre
familiile ce le cunoşteam, că de pot, să-şi facă fiecare câte o strană. Şi aşa am putut
face stranele tot la Focşani, la acelaşi sculptor, costând două sute cincizeci de lei o
strană. Banii ce ne prisoseau de la pictură, îi păstram pentru cheltuielile sfinţirii
bisericii, mult aşteptată.
Pictorii au fost Stan Hermeneanu cu unchiul său Dogănescu şi trei lucrători, care
erau foarte buni şi evlavioşi. Eu i-am rugat că atâta timp cât vor picta biserica, de are
careva patima fumatului, să nu fumeze. Şi mi-au îndeplinit dorinţa. Le-a mai dat un
ajutor trei maici din ale noastre, maicile Mihaila, Evlampia şi Macrina. Le făceau
vopselele, le tăiau câlţi şi le făceau var pentru pictura în frescă, pe tencuiala udă.
Cum a fost gata, am plecat la Sfânta Episcopie de Roman să aduc la cunoştinţă
Preasfinţitului că pictura s-a terminat. La Sfânta Episcopie, vlădica Lucian s-a bucurat
foarte mult de toate cele ce-a auzit despre Mănăstirea noastră, atât de la alţii, cât şi
din cele spuse de mine. Mi-a zis cu lacrimi în ochi:
-Mă simt foarte fericit că ţi-am dat concursul necesar să porniţi această Lucrare de
preamărire a Tatălui Ceresc. Când mi-ai cerut o aprobare pentru ceva, ziceam că nu
voi pierde nimic, mai încerc şi cu aceasta. Şi văd că ceea ce am făcut cu oarecare
îndoială, azi îmi bucură şi îmi mângâie suferinţele mele trupeşti şi chiar bătrâneţile.
Şi, întrebându-mă când vreau să sfinţim biserica, eu l-am rugat de se poate, să ne
dea binecuvântarea pentru 15 august 1943, arătându-mi durerea că nu avem parte de
prezenţa Preasfinţiei sale. O boală nemiloasă îl pironise la pat şi foarte puţin se mişca,
în casă numai; nu i-a venit bine nici Presfinţiei sale, dar ne-am mângâiat unul pe altul,
cu gândul că Bunul Dumnezeu ne va face parte cândva să-l vedem în mijlocul nostru,
ca pe cel dintâi Vlădică pe care 1-a avut.

Sfinţirea bisericii mari

În acea vară a anului 1943, la 15 august, “Adormirea Maicii Domnului” , am avut

sfinţirea bisericii noastre.
Câteva zile înainte de sfinţire, am anunţat pe Domnul Mare (Chercea), căci aşa-i
spuneam noi, să poată veni din vreme, să primească ca gazdă pe toţi cei ce au pus
umărul la greutatea ce atârna şi pe umerii dânsului. Domnul Paul Diaconescu din
Bucureşti a mers cu maşina sa, însoţit de domnul general I. Neagu la Sfânta Episcopie
a Romanului, de a adus pe Preasfinţitul Ilarion - Vicarul şi reprezentantul Vlădicului
nostru. Din partea Sfintei Episcopii au mai fost: părintele exarh ce era pe vremea
aceea - Justinian Florea, părintele diacon Teofănescu şi părintele Bucevschi,
consilierul Sfintei Epscopii. Preasfinţitul Ilarion era un om tare bun şi se simţea foarte
bine la noi.
În ajunul sfinţirii, am făcut Vecenia cu priveghere, cântând Prohodul Adormirii Prea
Curatei Născătoare de Dumnezeu şi făcând înconjurul Bisericii, purtând Prea Sfinţitul
pe mâini sfintele moaşte ce ne-a fost rânduite să le primim de la Sfânta noastră
Episcopie, ale Sfântului Sfinţitului Mare Mucenic Haralambie, am intrat cu toţii în
Biserică, miruind pereţii în semnul Sfintei Cruci, apoi 1-am îmbrăcat cu o cămaşă de
antilopă albă, peste toate odăjdiile de Arhiereu, cămaşa făcută pentru aceasta, şi
legându-l la mâini şi la mijloc cu câte un prosop ne-am apucat să spălăm marmura ce
era aşezată pe piciorul Sfintei mese. Erau preoţi, maici, surori, mireni, domni, doamne
şi câţi am putut încăpea în Sfântut Altar, căci până începe să se aşeze cei patru
Evanghelişti poate sta în Sfântul Altar oricine din cei botezaţi. După ce începe să se
îmbrace Sfânta Masă, nu rămân în altar decât persoanele sfinţite. Preoţi n-aş putea
să spun câţi au fost. Atât ştiu, că am avut 25 de prosoape şi când le-am dat, ne-au
mai rămas preoţi fără prosoape, dându-le câte un şerveţel mai mic.
După slujba Sfintei Liturghii, au ieşit pe scările sfintei biserici Prea Sfinţitul cu toţi
preoţii, precum şi lumea ce era în biserică. În curte era lume aşa multă, cum n-a mai
fost niciodată de când ne aflam noi aici, şi ca să-i mulţumească pe toţi, Preasfinţitul
Ilarion le-a vorbit foarte frumos. A arătat Prea Sfinţia sa cum a râs de mine când m-a
văzut prima dată la Episcopie, cerând aprobare pentru a începe o Mănăstire. Acum,
preamărea pe Atotputernicul Dumnezeu şi pe Maica Sa Prea Curata, care au ajutat
ca într-un timp de trei ani şi ceva să umbreze pe acest loc de câmp două biserici, chilii,
livadă cu pomi, şi chiar pe noi cei ce vieţuim aici şi pe cei ce ne cercetează în duminici
şi sărbători. Deci ne găsim pe un loc pe care, cu câţiva ani în urmă, nu era altceva
decât cum se vede alături de hotarul acestei Mănăstiri. Aşa fel le-a arătat mila
Domnului, că au plâns toţi cei de faţă.
După Prea Sfinţitul a vorbit părintele Protopop Anton Lucian, arătând că m-a
ascultat din prima zi a chemării mele de Domnul şi azi se bucură de rezultatul ascultării
ce a făcut de glasul Cerului. A vorbit domnul colonel Coman Ionescu şi domnul Traian
Codreanu, care căutau cu orice prilej să facă garda de onoare în jurul bisericii şi toţi
fiii neamului nostru. Părintele Clement a arătat în predică greutăţile prin care au trecut
toţi cei care au pus umărul la zidirea acestei lucrări şi ajutorul dat de Puterea Divină
prin oameni la timp.
La urmă, am spus şi eu două vorbe, deşi nu se mai simţea nevoia de nici o
completare dar ca să fiu recunoscătoare întâi către Cer şi apoi către oamenii care ne-
au ajutat cu banul lor, cu munca lor, şi cu cuvântul lor, acolo unde eu nu puteam
merge, adică la oamenii mari. Şi pentru tot ajutorul ce l-am primit, am ridicat glas de
bucurie, ca bătrânul Simion: “Acum, slobozeşte pe roaba ta, Stăpâne, în pace, că
văzură ochii mei împlinirea voinţei Tale!” Adresându-mă Prea Sfinţitului, preoţilor,
autorităţilor ce erau de faţă cu prefectul judeţului şi un grup de armată cu comandanţii
lor, ce erau pentru menţinerea ordinei şi tuturor credincioşilor ce stăteau ca o mare
întinsă peste tot locul Mănăstirii noastre, şi pe alăuri, le-am împărtăşit bucuria şi starea
de fericire în care mă găseam eu şi toţi cei din staulul iubirii urzit de Mila Maicii Prea
Curate. Şi mulţumidu-le la toţi, i-am rugat ca nici o inimă să nu fie străină de această
casă pe care Tatăl a zidit-o, fiul a întărit-o şi Duhul Sfânt ne-a sfinţit-o, pentru
mântuirea neamului nostru scump.
Apoi, dându-le Vlădica arhiereasca binecuvântare şi sfârşin­du-se sfânta Slujbă,
a mers Prea Sfinţitul şi preoţii şi ctitorii la masa de sub umbrarul ce era făcut în curte
din frunze de stejar, iar restul de lume aşezându-se pe iarba verde, au fost serviţi de
surorile şi maicile noastre cu pâine, friptură şi caş de oaie în Cinstea Praznicului Prea
Sfintei Născătoare de Dumnezeu.
Pe a doua zi, Preasfinţitul cu însoţitorii săi au mers la gara Hanu Conachi de unde
au luat trenul spre Roman. I-am condus până la tren.
Pe urmă s-au început la noi slujbele de zi şi noapte în noua biserică, pe care noi
o vedeam mai mare şi mai frumoasă ca orice altă Catedrală. După sfinţirea bisericii,
văzând că ne-au rămas bani şi cărămidă, am început clădirea Stăreţiei, în care să fie
camerele oficiale, biroul Mănăstirii, sala de primire, o chilie pentru mine, şi una pentru
maicile şi surorile ce aveau să aibă grija acestei clădiri. Până în toamnă a fost gata
toată clădirea, aşa că bunul Dumnezeu, pe lângă biserică, ne-a ajutat să mai facem
şi alte încăperi care sunt tot pentru împodobirea “ GRADINII MAICII PREA CURATE”.

Grija Mamei Cereşti

În acel an, ţara noastră era în război şi în toate spitalele erau răniţi. Primesc un
sfat de la cineva, că tare bine ar fi să putem duce ceva de ale mâncării la răniţi. Facem
noi un cuptor cu pâine, tăiem vreo zece găini şi le frigem, şi cu ceva caş, punem la
coşuri, şi vrem să plecăm eu cu câteva maici la tren să putem merge la spitalul din
Tecuci. Când am fost gata de plecare, am mers în biserică la icoana Prea Curatei să
cer binecuvântare pentru drum, dar nu mi-a apărut semnul “M” de blagoslovire, ce
trebuia să-l văd, ca să pot pleca.
Am rămas mult timp în biserică, neştiind ce nu i-a plăcut Stăpânei la noi de nu ne-
a îngăduit plecarea. Şi liniştindu-mă, fără să mai iscodesc cu gândul ce-ar putea fi, am
desfăcut coşurile şi le-am dat să le mănânce obştea.
A doua zi a venit la noi fratele Marin Lupoaie, care făcea serviciul la calea ferată
şi fără să-l întrebăm noi, ne-a spus că în ziua ce trecuse, trenul de zece, adică cel cu
care trebuia să mergem noi, a fost bombardat de avioane străine, fugind lumea prin
câmp şi ascunzându-se prin semănături. Atunci ne-am dat seama de ce spaimă şi
primejdie ne-a ferit Măicuţa Milei, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, şi mergând
la biserică, am făcut un acatist de mulţumire.
O, Doamne, de câte ori când vrem ceva de la Bunul Dumnezeu şi vedem că nu ni
se împlineşte dorinţa, ne supărăm şi cădem în mare întristare, întrebându-ne în gândul
nostru de ce oare nu ne-a ajutat, că doar cerem ceva ce credem că ne poate mulţumi!?
Aşa mă întrebam și eu cu întristarea mea şi a doua zi am primit răspunsul prin acel
creştin. Ştiutorul inimilor şi a tuturor lucrurilor ştie ce ne trebuie şi ce ne poate face
sufletul fericit şi mulţumit şi ne dă ceea ce ştie că ne trebuie şi ne fereşte de ceea ce
ştie că noi nu putem duce cu slabele noastre puteri. Deci todeauna este bine să primim
cu seninătate şi voie bună, tot ce rânduie Părintele Iubirii, Dumnezeu Prea Milostivul,
căci singurul este care ne vrea binele, şi aici pe pământ, şi dincolo de zările acestei
lumi, dându-ne în dar Împărăţia Sa, cea Cerească.

De vorbă cu un sectant

Mergând odată cu trenul spre Galaţi, un om de pe bancă se adresează către mine

aşa:
-Dumneata eşti Lica, cea care-ai strâns tinere şi trândăveşti într­-un câmp? Îi
răspund:
 -Am fost Lica, azi sunt Maica Veronica, din Mila Maicii Domnului. Cât priveşte
tinerele fete, nu eu le-am strâns, ci dragostea lor ce-au avut-o de Dumnezeu şi Maica
Prea Curată. Iar despre trândăvia, ce vorbeşti că am duce-o în acel câmp, eşti greşit
informat şi înseamnă că vorbeşti ce nu ştii şi nu cunoşti.
-Cum, nu cunosc?
-Da, aşa-i cum îţi spun eu, că vorbeşti despre un lucru de care nici măcar n-ai
auzit. Poftim, priveşte pe geamul trenului, că vezi pe dealul acestui câmp, încolo, spre
miază-noapte, ce-a ieşit din trândăvia acelor fete pe care zici că le-am strâns eu.
-Ei! Nu vreau să mă uit!
-Bine, aşa spune, că nu vrei. Asta înseamnă că eşti lipsit de orice omenie şi de
eşti aşa, ţi-ar sta mai bine să taci din gură.
-Iaca, n-o să tac.
-Ei bine, atunci vorbeşte să te cunosc ce eşti, că întrezăresc că ai fi lup îmbrăcat
în piele de oaie.
Toată lumea din vagon sta să vadă ce-o să iasă din această discuţie. Începe el:
-Şi ce faceţi acolo?
-Ne rugăm la Biserica Bunului Dumnezeu, Maicii Prea Curate şi tuturor sfinţilor,
prin slujbele ce se fac ziua şi noaptea, iar restul vremii ne ocupăm cu diferite lucruri
trebuitoare existenţei.
-Da ce slujbe faceţi?
-Vecernia, Utrenia şi Sfânta Liturghie.
-Dar de ce spui numai Liturghiei, sfântă?
-Pentru că prin Sfânta Liturghie săvârşită de preoţi, noi căpătăm mântuirea
sufletului.
-Ce ziseşi, că Liturghia te mântuie? Sau preoţii? Sau chiar Maica cu sfinţii?
Ah, m-am stăpânit că eram gata să-l pocnesc peste gură şi-i zic cu inima
tremurând:
-Da, cu adevărat prin Sfânta Liturghie, prin care vine Domnul Hristos, Maica Prea
Curată şi toţi sfinţii, preotul face să se coboare Cerul pe pământ. Prin Sfânta Liturghie
eu mă mântui de păcate. Pari un om ce-ai şti ceva din ale credinţei şi poate eşti sporit
în viaţa bună. Mă mir că nu cunoşti pe Iisus Hristos Cel Viu din Sfintele Taine şi nici
dreptatea, nici mila şi nici dragostea Lui fără margini. Din cuvintele ce le-ai grăit, mi se
pare că pe sfânta Fecioară, Maica Domnului, n-O cunoşti şi n-O cinsteşti şi nici pe
sfinţi.
-Da ce? Mă mântuie ei?
-Bine, aş vrea să ştiu de ai mamă.
 -Da, îi bătrână.
-Dar o iubeşti?
-Sigur că o iubesc.
-Foarte bine faci, e şi firesc să iubeşti pe aceea care te-a purtat în pântece şi te-a
adus pe lume. Dar dacă eu am să adresez cuvinte de ruşine şi de necinste mamei
dumitale, spune-mi, te rog, ce-ai zice?
-Ei! Cu toată credinţa mea, cred că bine nu ţi-ar fi.
-Şi ce mi-ai face?
-Poate ţi-aş scăpa şi-o palmă.
-Ah, sărace omule, care mi se pare că eşti din cei care a-ţi furat Sfânta Scriptură
din Biserică, căci numai Biserica a fost, este şi va fi aceea care a păstrat-o în toate
timpurile şi v-aţi trezit s-o luaţi sub braţ şi să vorbiţi cum vă şopteşte satana despre
Iisus pentru care nişte mincinoşi, de câte palme sunteţi voi vrednici de la Fiul acestei
Mame care a purtat în pântecele ei pe Acela despre care vorbiţi frumos, dar ce folos
că nu-L gustaţi de loc? Otrăviţi sufletele slabe care vă ascultă cu cuvinte pline de
veninul şarpelui, care a înşelat şi pe Eva în Rai, cu acele cuvinte pline de neruşinare
şi de neteamă, către Mama lui Iisus pe care Îl propovăduiţi. Şi mi se pare că nici în
Sfânta Cruce nu credeţi!
-De ce să cred? Unde scrie în Scriptură despre cruce?
-Eşti de plâns, omule. Te duci în iad cu Scriptura sub braţ.Ţi-aş putea da atâtea
dovezi despre Sfânta Cruce, dar văd că n-am cui, căci eşti aşa de umflat de mândrie,
de nu-ţi încapi în piele, cum spune românul. Ştii câteva versete pe de rost şi gata! Cu-
o mână te-ai şi prins de barierele cerului, te găseşti la poarta raiului şi te cerţi cu Sfântul
Petru care ţi-a încuiat uşa cu smerenia şi lacrimile pocăinţei, ce le-a a avut toată viaţa.
Eu ştiu că un bun creştin este îmbrăcat în haina smereniei, stând ca o oaie blândă,
condusă de păstorul ei sufletesc şi crezând, fără să ispitească, lucruri pe care mintea
lui slabă nu le poate nici atinge. Aş vrea să ştiu în ce credinţă te-ai născut şi eşti
botezat?
-În care eşti şi dumneata acum, în plus că eu mi-am completat botezul, aşa cum
şi l-a completat şi Mântuitorul la treizeci de ani; nu s-a lăsat numai cu tăierea împrejur,
care înseamnă botezul la evrei.
În grozavă rătăcire te găseşti, omule al lui Dumnezeu. Dar spune-mi, te rog, de
când este credinţa mea şi de când este cea în care te găseşti acum? Că eu sunt o
fiinţă păcătoasă, zămislită şi născută în păcate, dar credinţa în care cred, este dreaptă,
ortodoxă, şi creştinătatea aceasta ţine de aproape 2000 de ani, iar a dumitale e o
sectă născocită de un om mândru ca şi dumneata.
-Cine-i acel om de care îmi vorboşti?
-A, nu-l ştii?
-Liturghia dumneavoastra este o idolatrie.
 -Cel răstignit pe Sfânta Cruce, îşi repetă lucrarea Sa de mântuire prin Sfânta
Liturghie. Toate tainele sunt pline de măreţie, dar Sfânta Liturghie le întrece pe toate.
Sfintele Taine sunt ca nişte vase care conţin mila dumnezeiască pentru cei vii, Sfânta
Liturghie este oceanul nesecat al dărniciei dumnezeieşti pentru cei vii şi pentru cei
morţi. Mi se pare că n-aveţi nici Taine, nici Sfânta Liturghie.
-Noi avem Sfânta Scriptură şi nu ne mai trebuie nimic.
-Da, am mai spus; aţi furat-o din Biserică, cea care v-a păs­trat-o de aproape 2000
de ani şi mergeţi cu hârtia ei, nu cu sfinţenia ei, în iad. Fiindcă în hârtie, nu în literă
credeţi, nu în puterea ei de mântuire, care se dă numai prin Biserica lui Dumnezeu. Şi
ce să vă mai vorbesc mult? Că-i vădită rătăcirea dumitale, întrucât ai lepădat al doilea
izvor de credinţă, după Sfânta Scriptură, care este Sfânta Tradiţie, fără de care nu ne
putem mântui, chiar de-am şti Sfânta Scriptură din scoarţă-n scoarţă. Numai Sfânta
Tradiţie ne-a păstrat nouă toate comorile de taină şi toate lucrurile sfinte pe care din
Duhul Sfânt le-au săvârşit Sfinţii Apostoli, le-au lăsat prin viu grai ucenicilor lor,
episcopilor, preoţilor şi diaconilor, până în zilele noastre şi până la sfârşitul veacurilor.
Unde vă sunt episcopii, preoţii şi diaconii?
-N-avem nevoie de ei.
-Nu aveţi nevoie de ei, că sunteţi lepădaţi de Dumnezeu, făţarnici şi lupi răpitori de
suflete! Vai de sufletele voastre, că sunteţi ca o frunză pe apă care-i dusă de valuri
într-un necunoscut. Să ştiţi că de-aţi vieţui ca sfinţii, dacă ieşiţi afară din Corabia
mântuirii care-i Sfânta Biserică, vă înecaţi şi nu vă mântuiţi în veac de veac! Dumnezeu
iubeşte pe omul plin de păcate, dar care rămâne în Biserică şi se pocăieşte cu ajutorul
Sfintelor Taine, ai preoţilor sfinţiţi de Duhul Sfânt, decât pe unu mândru ca dumneata.
Bunul Dumnezeu şi Maica Domnului să te lumineze şi să te aducă pe calea mântuirii.
Şi coborând la Galaţi, am aflat de la cineva că acest necunoscut era adventist.
Doamne, luminează-i cu un ceas mai de vreme de a-şi da sufetul, că sunt pierduţi.

Visul judecăţii

Am să povestesc acum un vis al meu, în care mi-am văzut Judecata.

M-am visat că eram pe un loc necunoscut şi cineva mi-a zis că trebuie să merg la
Judecată. Şi, deodată, m-am văzut înaintea a trei bărbaţi, care aveau fiecare în faţa
lor o masă şi pe masă câte o carte foarte mare, că de-abia întorceau filele şi se uitau
cu multă grijă pe ele. Cel de lângă mine îmi şoptea aşa:
-Cel din mijloc este Dreptul Judecător, Stăpânul Hristos!
Şi tace. Eu mă uit la dânşii cum răsfoiau cărţile, fără să vorbească între ei sau să
facă altă mişcare. Domnul Hristos şi cei doi oameni, care nu ştiam cine să fi fost, erau
îmbrăcaţi în haine necunoscute şi numai înfăşuraţi cu o pânză foarte fină de culoare
deschisă, foarte frumoasă şi aveau capetele goale.
 Când iau seama la mine, şi eu eram îmbrăcată cu astfel de haine, cu capul gol şi
cu părul lung lăsat pe spate. Când m-am văzut în felul acesta, am început aşa să
tremur şi mă întrebam de unde am eu această îmbrăcăminte şi aşteptam din clipă în
clipă să primesc dojana sau îndepărtarea mea din faţa Stăpânului.
Cel din dreapta mea se uita la mine şi iar începe să caute. La fel făcu şi cel din
stânga, iar eu cu puţin n-am căzut în groază. Dreptul Judecător termină de căutat în
acea mare carte şi se uită şi la dreapta şi la stânga să vadă ce găsesc cei doi care de
asemeni căutau de zor în carte.
Cel din dreapta se uită la mine blând, iar cel din stânga era furios şi căuta mereu
şi în carte şi spre mine. Eu mă găseam într-o spaimă de nedescris, nu atât de frica
păcatelor, cât de frica înfăţişării mele în felul acesta. În loc să fiu îmbrăcată călugăriţă,
mă găseam într-un veşmânt pe care nu ştiam nici cine mi la dat, nici când l-am primit.
Tot cel din stânga Stăpânului se uita la mine aşa de furios şi căuta în carte aşa de
repede, că nu i se mai vedeau degetele. Eu am început să-mi capăt liniştea şi-mi
ziceam că din pricina repeziciunii nu va mai vedea nimic din cele scrise şi nu vream
să-l mai privesc, uitându-mă numai la Dreptul Judecator.
Deodată, văd pe Stăpânul Hristos că se uită la mine şi zâmbeşte. În acea clipă am
simţit că Domnul m-a iertat de toate greşalele mele şi când am văzut că toţi trei au
închis cărţile, marea bucurie ce am avut-o n-o pot descrie şi în acestă fericire m-am
deşteptat.
O, Iisuse, Nume scump şi dulce, ajută-mi să-mi duc viaţa în aşa fel, ca atunci când
voi veni la dreapta ta judecată - nu în vis, ci aevea, să primesc dumnezeiescul surâs
ca în acest vis. Iar pe tine, iubitul meu Înger păzitor, te rog să fii întotdeauna lângă
mine, oprindu-mă de la cele rele şi îndemnându-mă să fac cele bune şi plăcute
Domnului şi Maicii Sale Prea Curate, ca la ziua Cea Mare să-ţi aduc Ţie bucurie, iar
mie MÂNTUIRE!
Eu cred că această judecată ce-am văzut-o în vis este înfăţişarea omului adus de
îngerul său păzitor, după părăsirea acestei lumi în care ne găsim noi. Ah, momentul
acela până îţi primeşti răspunsul, este neînchipuit de greu, căci nu ştii ce te aşteaptă.

Rămânem pe acest loc chiar cu preţul vieţii

În primăvara anului 1944, în ţara noastră şi îndeosebi în Moldova noastră scumpă,

vedeai pe toate drumurile şi şoselele spre Muntenia, căruţe încărcate cu ceva lucruri
şi copii mici, şi câte o vacă legată la spatele carului sau câte o turmă de oi, sau câteva
capre, de te bătea jalea cum vedeai că fug şi erai sigur că de ce fug nu scapă.
Erau toate acestea rodul urei popoarelor între ele şi a blestematului de război, care
în toate vremurile nu aduce altceva decât moarte, lacrimi şi sărăcie.
Deşi această nelinişte era aşa de simţită în Moldova noastră, noi ne vedeam de
lucru, ca şi când n-ar veni nici o primejdie, cum nici nu puteam să credem din clipa ce
ne pusesem toate nădejdile noastre în braţele acelui Stăpân, care conduce toată
suflarea de pe pământ şi nu putem crede de asemenea că mâna Maicii Prea Curate
ne-a adunat în această grădină de odihnă sufletească, numai pentru un timp aşa de
scurt. Şi rugând obştea să-şi pună încrederea mai mult în Dumnezeu decât în oameni,
lucram fericite, dând prin aceasta mult curaj celor care ne vizitau.

Generalul binevoitor

Într-o zi, vine la noi o maşină cu un domn general şi cu doi ofiţeri şi văzând că noi
nu avem nici un gând de evacuare, mi-a spus:
-Parcă trăieşti pe altă lume, îmi spune dânsul, şi nu ştii ce vine în Moldova! Îi
răspund:
-Domnule general, vă rog să mă credeţi că aţi proorocit că trăiesc pe altă lume,
fiindcă niciodată n-am voit să ştiu prea mult din născocirile oamenilor şi vă rog să-mi
spuneţi ce vine în Moldova noastră?
-Cum, Măicuţă, chiar nu ştii?
Eu mă fac că nu înţeleg şi-l întreb a doua oară:
-Ce anume, vreo boală?
-Ei, dar naivă mai eşti. Este poporul rus care vrea să ocupe cu război Moldova.
-Şi cum? Dvs. credeţi că dacă intră în Moldova lui Ştefan cel Mare, nu intră în
Muntenia şi chiar în toată ţara?
-Nu, nu, că-i vom opri la Siret.
-Vă înşelaţi, domnule general. Bunul Dumnezeu de va trimite acest popor peste
noi, nu-l va opri la Siret, ci o să vedeţi cât o să meargă.
-Dar dumneata ce ştii ce fel de popor este acesta?
-Eu nu ştiu de este sau nu este cu Dumnezeu, dar ştiu că fără porunca lui
Dumnezeu, nu se mişcă chiar nici un fir de păr de pe capul cuiva, dar popoare? Nu se
poate ca din aceasta să nu câştige Dumnezeu suflete de mântuire.
-Cum îi asta, Măicuţă? Eu nu înţeleg de1oc.
-Vă cred că nu înţelegeţi, dar o să vedeţi. Aş vrea să rămân o mincinoasă, dar
cred că Dumnezeu vrea să cearnă şi acest popor, care i-a prevestit de mult o cernere,
unora spre mântuire, iar altora spre pierzare.
-Sunt foarte nelămurit...
-Nu-i nimic. O să vă lămuriţi când o să vedeţi în fapte aceste cuvinte aruncate mai
mult în glumă azi de mine.
Dând din cap, mi-a zis:
 -Vei nenoroci o sută de fete tinere, că nu ştii ce te aşteaptă. Ce-o să faceţi aici, în
acest câmp, în faţa furiei armatelor ce vin cu război?
-Şi noi vom avea o armată, domnule general.
-Ce armată?
-A îngerilor lui Dumnezeu...
-Eu, ca un creştin, mi-am făcut datoria, dumneata vei răspunde şi în faţa lui
Dumnezeu şi în faţa oamenilor. Crezi că oamenii sunt aşa cum crezi dumneata?
Nu mă puteam ţine de râs, şi-i zic:
-Să vedeţi, domnule general, că asta-i credinţa mea şi niciodată nu n-a înşelat.
-Adică, cum?
-Iată cum! Eu pe toţi care-i întâlnesc îi cred buni şi să vedeţi minune: chiar de vin
unii cu gânduri rele, aici se schimbă şi ne despărţim prieteni, căci doar suntem fiii
aceluiaşi Părinte, Dumnezeu.
-Şi crezi că şi armata sovietică ce vine cu război vei face-o prietena dumitale?
-Fără îndoială că da, căci atunci n-aş mai crede în nici-o Lucrare pe care o face
Bunul Dumnezeu spre binele nostru.
-Ce naivă mai eşti!
-De ce mă rog, domnule general? Ruşii sunt aşa de răi? Eu nu cred.
-Nu-i vorba de ruşi, Măicuţă, dar orice armată ar fi, care vine cu război, nu cruţă
nimic în calea ei.
-Să vedeţi dvs. că nu vom păţi nimic, căci avem pe Domnul Păcii cu noi, care-i
face buni, blânzi şi chiar ne vor fi fraţi, venin­du-ne în ajutor.
-În ajutor?
-Da, în ajutor, ce vi-i de mirare?
-Dar cum poţi crede aşa ceva?
-Foarte lesne. Căci Dumnezeu care mişcă aceste popoare din locurile lor a făcut
ca lupii, leii şi chiar şi alte fiare, când au fost slobozite pentru a-i sfâşia pe unii care
credeau în El, să fie blânzi şi să se tăvălească la picioarele acestora pe care trebuiau
să-i sfâşâie în dinţii lor. Oare nu tot acel Dumnezeu din vremurile acelea. îl avem şi
noi astăzi? Și pot fi oameni mai răi ca fiarele? Să zicem că am fi, dar nu poate acel
Stăpân de atunci să-i facă blânzi?
-Bine Măicuţă, să fie aşa cum crezi dumneata.
-Cred şi nu mă îndoiesc nici o clipă că s-ar putea întâmpla altfel decât aşa cum vă
spusei.
 -Eu mi-am făcut datoria, cum v-am mai spus, iar dumneata faci cum îţi spune
sufletul.
-Da, sigur şi vă mulţumesc pentru grija ce ne-o purtaţi, dar ce să fac? Eu din firea
mea sunt cam îndărătnică şi mai am şi un păcat, că mai ascult şi glasul inimii, care nu
m-a înşelat niciodată.
-Bine, Măicuţă, sărut-mâna şi la revedere.
Şi urcându-se în maşină cu ochii plini de lacrimi, n-a mai zis nimic. Acest bun
creştin nu a venit la noi cu gând rău ci ca un bun părinte a avut grijă să ne prevină de
o primejdie ce s-ar fi putut petrece, ca unul care cunoştea furia frontului. La despărţire
i-am zis:
-Bunul Dumnezeu, Maica Prea Curată şi toţi Sfinţii să fie cu dumneavoastră,
domnule general, povăţuindu-vă în toate.
Şi plecând maşina, am rămas în marginea şoselei, pe gânduri, nevăzând praful
ce-mi venea în ochi, cugetând la cuvintele spuse de dânsul. Deodată, mintea mi-a
fugit la Protectoarea tuturor necăjiţilor, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi am
primit o pace şi o bucurie, plecând în salturi ca un copil ce se bucura de o jucărie a lui,
spre surorile care lucrau în grădină. Ajunsă la ele, nu le-am spus nimic din cele vorbite
cu domnul general care ne vizitase, decât le-am întrebat:
-Dacă ar veni vreun ordin de la Sfânta Episcopie sau din altă parte, pentru
evacuare, ce-am face? Am pleca?
Ele toate, într-un glas, mi-au răspuns:
-Nu, nici una să nu plecăm din cuibuşorul nostru acum, pe care ni-l încălzeşte
iubirea de Mamă, a Măicuţei Domnului.
Una din ele mă întreabă:
-Dar Sfinţia voastră ce ziceţi, Măicuţă?
-Sunt de aceeaşi părere cu sfinţiile voastre şi frăţiile voastre.
-A! Ce bine ne pare!
-Ştiţi ceva fetelor? Mie mi-a venit o idee.
-Ce anume, Măicuţă?
-N-aţi vrea să ne facem o ascunzătoare, ca să nu se zică că suntem chiar
încăpăţânate?
-Da, vrem! Dar unde?
-Unde? Să vedeţi! În groapa de unde am făcut noi cărămida pentru biserică şi
chilii, să începem un tunel, căruia să-i zicem catacombă. Şi vom ruga pe părintele şi
pe fratele Pavel să vie în ajutor cu priceperea ce-o au, dându-ne un plan. Eu să vă
spun, deşi e cam greu, aş vrea să aibă o ieşire într-o chilie, că de ne va astupa cineva
intrarea, să avem pe unde ieşi.
 Sar toate în sus, bătând din palme şi-mi zic:
-Dar când începem, Măicuţă?
-Ar trebui cât mai curând. Şi cerând sfatul părintelui Clement şi al fratelui Pavel,
dogarul nostru, ei la început au râs de ideea noastră, dar după ce-au văzut că noi
vorbim serios, ne-au dat ajutor cu sfaturi.
Şi am început lucrul, făcând din cele o sută cinci maici şi surori, echipe de zi şi de
noapte, câte cinsprezece în echipă. Unele săpau cu târnacopul, altele cărau cu targa
afară pământul săpat, iar câte una citea acatiste şi sta la Psaltire, în întunericul acestei
gropi, la lumima unui opaiţ. O echipă lucra câte trei ore şi li se părea la toate o clipă.
Lungimea acestei catacombe la care începusem să lucrăm, era de 82 m. Nu ştiam de
vom ajunge la capătul dorit, dar lucram cu încredere. Lăţimea era la intrare de 3 m,
dar pe urmă am îngustat-o la 2m., ca să nu fie prea largă şi să se dărâme. Înălţimea
era de 2m. - puteai să mergi bine în picioare, iar de la bolta acestei catacombe până
la faţa pământului erau trei metri.
O strajă de două surori patrula cu ora, zi şi noapte, pe afară, să nu lase să vie
nimeni din cei străini de casa noastră, până nu vom termina, căci ne era teamă să nu
ne oprească şi ne-ar fi părut foarte rău, căci eram învăţate cu salahoria şi acum ne
simţeam prost a sta, şi Doamne, se lucra cu atâta mare spor şi numai în cântece şi
rugăciuni.
Mai făceam şi câte o glumă, zicând că ne săpăm mormântul şi că vom fi toate într-
un singur mormânt. Şi eram tare fericite şi pentru acest lucru. În timp de patru luni, am
ajuns la locul dorit, adică lângă zidurile incintei, ieşind la mijlocul unei chilii, cu o scară,
ca într-un beci.
Când ne-am văzut la sfârşitul celor 82m. toţi ai casei eram în culmea fericirii, căci
vedeam săvârşită încă o osteneală pe care am primit-o mai mult ca să ne aflăm în
treabă. Dar cum omul e nemulţumit întotdeauna, aşa eram şi noi, că iată, ne-am
apucat după aceea să facem diferite coridoare, cămăruţe pentru stat, am mai săpat o
fântână tot acolo, şi în sfârşit, ne-am instalat şi sonerie pentru diferite anunţuri în caz
de nevoie. Când intram înăuntru, de la uşă începea să ţi se pară că intri într-o altă
lume, şi fără să-ţi poţi stăpâni emoţiile, te năpădeau lacrimile. Ne gândeam că am
pornit o jucărie de copii şi a ieşit ceva care-ţi răscolea toţi perii de pe cap. Nu ştiam de
vom sta vreodată în ea, căci inimile noastre erau îngropate la temelia Bisericii noastre
dragi şi totuşi eram foarte fericite că aveam şi noi un loc de refugiu mai mult sufletesc,
căci când intrai, cum mai spusei, în acele galerii subterane, orice trufie sau alt necaz
ce-l aveai de la învechitul duşman, satana, cu care eşti într-o veşnică luptă pe frontul
acestei vieţi, toate-ţi dispăreau şi puteai gândi uşor la cele veşnice şi la toate bucuriile
ce aşteaptă pe om dincolo de malul groapei. Şi ca un fulger furios, ţi se strecura teama
de chinurile veşnice ale întunericului iadului, de care să ferească Bunul Dumnezeu pe
toată lumea şi pe noi de a le avea şi vedea.
În acele galerii ne simţeam ca şi în biserică, mai aproape de Dumnezeu şi Maica
Prea Curată.
Prin catacomba noastră

După sfârşitul acestei lucrări, eram aşa de liniştită, că oricine s-ar fi ivit cu sfatul
de a părăsi calda şi scumpa noastră vatră de lumină, vom putea scăpa arătându-le că
am avut grija de a feri şi trupul de primejdiile care se zic că vin.
Şi cu acest gând am fost liniştită până în ziua august, ziua 20, când a venit un
camion cu un ofiţer şi cu doi soldaţi români, trimişi de un alt general din Tecuci,
zicându-mi că au ordin să mă ia pe mine cu bunurile Mănăstirii şi zece maici care sunt
mai bune.
Eu i-am răspuns:
-Dar unde vreţi să ne duceţi, domnule căpitan?
Dânsul îmi răspunde:
-Peste Siret.
-Vă mulţumesc pentru bunăvoinţă, dar eu cred că voi sta mai bine pe locul unde
m-a pus Mila Cerului, decât unde mă va pune mila oamenilor care nu cunosc ce le va
aduce viitorul, nici peste un ceas de vreme. În obştea mea, nu se găsesc mai bune
sau mai rele. Care sunt bune le ştie şi le cunoaşte Cel de Sus. Iar cele rele n-aş putea
să le ştiu, căci aici toate suntem la fel!
-Cum? Toate sunteţi rele?
-Da.
-Dar prin ce se arată această răutate, Măicuţă?
-Să vă spun: bun nu se poate numi nimeni, căci numai Dumnezeu e bun, noi toate
suntem rele, râvna fiecăreia în parte o ştie numai Ştiutorul inimilor care va răsplăti
tuturor la arătare, după faptele sale.
-Ei bine, una-i credinţa şi alta-i prudenţa.
-Prudenţă fără credinţă nu vreau să ştiu. Şi staţi să vă spun, că suntem şi prudente,
dar o prudenţă îngemănată cu credinţa.
-Cum, Măicuţă?
-Poftiţi să vă arăt! Şi o luam spre gura dragei noastre catacombe.
-Oftiţerul era tare nedumerit că-l scot din incinta Mănăstirii şi-l duc la livadă, iar
când a mai văzut că mă cobor în groapa de unde pornea gura catacombei care era
ascunsă, s-a oprit pe malul gropii şi încreţind din frunte, ne-a spus:
-Măicuţă, constat un lucru foarte ciudat.
-Prudenţa ne-a învăţat, domnule căpitan.
-Şi unde vrei să mă bagi?
 -Poftiţi, poftiţi, domnule căpitan, să vă arăt ce ne-a învăţat pe noi credinţa şi
prudenţa.
Şi dându-mă în groapă cu un grup de maici după mine, m-am îndreptat spre gura
catacombei şi deschizând-o, atâta bucurie mi s-a revărsat în suflet, încât nu mi-am dat
seama că acest om este străin de casa şi familia noastră şi am început să sar ca un
copil care se bucură de ceva, uitând că sunt călugăriţă. Dându-mi seama ce fac, m-
am oprit de îndată şi am început să rog pe binefăcătorul nostru să coboare în această
groapă care pe mine mă făce întotdeauna fericită. În sfârşit, coboară foarte serios de
pe mal în groapă.
-Domnule căpitan, când mă apropii de gura acestei catacombe, mă cobor într-o
aşa de mare fericire... Nădăjduiesc a nu vă ştirbi credinţa cu acest fel de bucurie.
Haideţi, să nu ne mai pierdem la uşa acestei frumoase plimbări. Eu voi intra cu
lumânarea aprinsă, iar dvs veniţi după mine.
-Dar mai ieşim, Măicuţă?
-Sigur că da, domnule căpitan, fiindcă noi am făcut-o aşa, ca cei ce vor sta aici,
de va fi nevoie, să iasă vii. Cum mergeam prin catacombă, aud pe domnul căpitan
zicându-mi:
-Măicuţă, mai este mult? Şi pe unde vom ieşi?
Am început să râd, zicându-i:
-Socotiţi că sunteţi pe front şi aţi găsit această catacombă unde să vă ascundeţi
de inamic şi... fiţi mai curajoşi! Aşa viteji are ţara? Să se teamă de o jucărie de copii?
-Jucărie, jucărie, dar mi s-a zburlit părul pe cap de ce văd că a ieşit din această
jucărie.
Şi văzându-l că-i fricos, am tras de-o sonerie, care se auzea la cealaltă ieşire a
catacombei, aşa că cei ce se găseau acolo îşi puteau da seama că am ajuns la mijlocul
catacombei. Domnul căpitan mă întreabă:
-Ce se aude? Cine sună?
-Soneria noastră.
-Cum, sună singură?
-Nu, eu am tras-o.
-Dar pentru ce-aţi pus-o?
-Pentru alarmă.
-Ei, mare ţi-e mirarea...
-Şi iată, domnule căpitan, că avem camere şi fântână cu apă.
-Ei, aşa ceva nu mi-aş fi închipuit să văd aici! Dar aţi avut vreun inginer care v-a
condus această lucrare, Măicuţă?
 -Da, am avut mulţi conducători, domnule căpitan.
-Aşa da. Şi pe care aţi avut?
-Pe inginerii lui Dumnezeu...
Tace o clipă, lăsându-şi capul în jos.
-Şi cum, n-aţi avut nici un inginer?
-Nu, decât noi, cei ai casei, care am cerut ajutorul Celui Atotputernic, care a
măsurat cerul şi pământul cu palma, să ne trimită pe Sfântul Duh a ne lumina.
-Da, se şi vede că aici n-a intervenit nici o minte omenească, decât ceva divin şi
ar fi bine ca această catacombă să fie zidită cu marmură.
-Prevăd că o să se dărâme cu vremea, domnule căpitan, pentru că nu avem nici
cărămidă s-o salvăm, aşa că ceea ce spuneţi dvs, e cu neputinţă de făcut. Ce ziceţi,
am fost prudente? Mai avem noi oare iertare în faţa lui Dumnezeu de vom părăsi acest
aşezământ? Spuneţi-mi vă rog, domnule căpitan, ce părere mai aveţi?
-Măicuţă, nu mai am nici o părere. Am devenit un om născut din nou, care dibuie
cuvintele ca să alcătuiască o frază. Cred că e mai bine să rămâneţi sub povaţa Cerului.
Noi, ca oameni, am judecat omeneşte, dar aici văd că o minte din altă lume strecoară
în mintea dvs. ceea ce trebuie să faceţi şi-i bine să ascultaţi, aşa cum aţi ascultat şi
până acum!
-Vă mulţumesc de sfatul dat, domnule căpitan. Sunt de părere să mergem să
cunoaştem şi ieşirea cealaltă.
Şi mergând spre ieşirea de la răsărit, ne-am trezit în mijlocul chiliei din incinta
Mănăstirii. Acolo, iar s-a mirat domnul căpitan şi dându-i lacrimile, s-a închinat
mulţumindu-I lui Dumnezeu că i-a prilejuit o bucurie ce n-a avut-o niciodată. I-am spus:
-Domnule căpitan, bucuriile care le oferă Cerul omului nu au asemănare cu nici o
bucurie din această viaţă. Dvs. gândind la Dumnezeu şi călcând în picioare toată trufia
acestei lumi, fără să vreţi, acel Dumnezeu care a făcut cerul şi pământul şi pe noi toţi,
s-a atins cu degetul de inima dvs. şi v-a făcut să vă simţiţi fericit şi să dispreţuiţi toate
gunoaiele acestei lumi, care ne împiedică de cele mai multe ori a zbura cu sufletul
spre zările de lumină a Lumii veşnice.
Mergând gânditor spre maşina ce-l aştepta, mi-a întins mâna, cerând
binecuvântare şi rugându-mă să-l pomenim în sfintele rugăciuni cu numele de
Dumitru, pentru a muri împăcat cu Dumnezeu. Şi, închinându-se spre biserică, n-a
mai putut spune nimic mai mult decât:
-Sărut-mâna, Măicuţă.
Şi dând drumul la maşină, a plecat. Am rămas la marginea şoselei cu grupul de
maici ce m-a însoţit tot timpul, fericită că, prin jucăria noastră subterană, s-a putut
câştiga un suflet pentru Dumnezeu.
 -Ah, Doamne, ce bucurie simţi când vezi că un trufaş şi plin de încredere în sine
se preface într-un om nou care dispreţuieşte deşertăciunile lumii şi cugetă la viaţa cea
neînserată a iubirii lui Hristos.

Gând de răpire

A doua zi vine o maşină cu trei ofiţeri nemţi care fuseseră trirmişi să mă ia pe mine.
Cum am putut şti planul lor? Au întrebat de superioara Mănăstirii şi eu m-am prezentat,
întrebându-i ce vor. Şi m- au întrebat dacă avem radio sau telefon. Eu le-am răspuns
că nu avem nimic. Văd că pune unul din ei mâna pe pistol, făcându-se că-l şterge de
praf. Eu îi spun la o maică din cele ce erau cu mine:
-Ieşi puţin afară şi vino, zicându-mi că mă cheamă cineva afară.
Iese cea trimisă şi se reîntoarce peste câteva minute, adre­sîndu-se mie aşa:
-Măicuţă, vin pe drum armate de-ale noastre şi ruseşti!
Ei, când aud, se schimbă la faţă. Şoferul vine către mine. Maşina era trasă chiar
în calea mea. Eram cu tot soborul după mine şi voiam să trecem, ca şi când am fi voit
să mergem să vedem cele spuse de aducătoarea veştii. Ceilalţi doi veneau în urma
noastră ca doi lei. Cel de la maşină scoate din ea un pachet şi mi-l întinde, rugân-du-
mă să-l primesc. Eu îi răspund:
-Vă mulţumesc frumos, nu primesc nimic.
Şi mă uitam pe unde pot să fug, că mi se bătea inima ca la un pui ce simte
deasupra lui o pasăre răpitoare. Văzând dânsul că nu vreau să primesc ceea ce-mi
dădea, a azvârlit pachetul în maşină şi cu mâinile întinse, alerga după mine să mă
prindă. Eu fugeam ca un iepure, pitită printre maici, uitindu-mă peste tot să văd o uşă
deschisă pentru a mi se pierde urma. Toate maicile şi surorile ţipau şi punându-se de-
acurmezişul în calea celui care mă fugărea, am putut să intru într-o chilie cu câteva
maici, încuind uşa, dar căzând ca o moartă jos. Atunci când a văzut că m-a pierdut a
spus maicilor:
-O să daţi seama de superioara voastră căci ceea ce-a făcut ea aici, va putea
oriunde, iar de vor pierde-o cei ce vin, veţi câştiga? Noi am fost trimişi s-o răpim pentru
a o salva, căci altfel nu pleacă. Voi veţi vedea ce-o să păţiţi.
Maicile i-au ţinut de rău că trebuiau să procedeze omeneşte, nu hoţeşte. Ei s-au
simţit prost şi au plecat, plângându-se. Maicile le-au zis: “Să se plângă pe ei, nu pe
noi, care avem pe mama noastră, Biserica cu toate visteriile de ajutor în ea”.
Desigur, am văzut că intenţia le-a fost bună, numai procedura le-a fost rea. Dar
chiar dacă procedau aşa cum au făcut şi ai noştri, plecau tot cu acelaşi rezultat, fiindcă
încrederea mea a fost şi este că Domnul m-a adus aici, nu un om şi de aceea nu
puteam primi sfatul de a-L părăsi sub nici o formă, chiar de aş fi atras asupra mea şi
moartea. Nu că aş fi dispreţuit dragostea celor ce-mi ofereau ocrotirea, dar cred că
mi-aş fi pierdut încrederea purtării de grijă a lui Dumnezeu.
 Vin ruşii

În sfârşit după câteva zile, au început să curgă pe toate drumurile acele armate pe
care, desigur le aşteptam din clipă în clipă, să vedem ce le-a poruncit Domnul să facă.
N-am putea spune că nu ne era frică, ne zguleam toate la sânul iubitor şi cald al Prea
Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi dacă am văzut că toţi cereau mâncare, am
rânduit o echipă de vreo douăzeci de surori şi maici care pe rând, făceau într-una
mâncare şi le dădeam masa. Toţi erau flămânzi şi foarte grăbiţi. Din bunurile Mănăstirii
ne-au luat trei cai şi trei căruţe. Nu ne-am supărat, că ne-am dat seama că-i război şi
că trebuie să pierdem şi noi ceva. Dar caii care erau învăţaţi numai cu maici, când s-
au văzut pe mână de bărbat, au început să le sară în cap. A trebuit să-i mângâie maica
ce-i conducea, deşi îi curgeau lacrimile pe obraz, pentru a putea pleca, iar când le-a
dat bici, parcă turbaseră, aşa se învârteau în loc şi săreau. Şi totuşi, i-au luat. Noi am
intrat în biserică şi am rugat pe Maicuţa Domnului să fim plătite cu această jertfă, sigur,
fără voia noastră, dar cu rânduiala de sus. Tot soborul timp de cinci zile a stat zi şi
noapte în biserică, nemâncând decât sfânta anafură.
În acest timp, satana ca să ne tulbure, a trimis doi soldaţi ruşi ce erau rămaşi de
cârd şi intrind în pivniţa noastră, ne-au luat o damigeană de vreo zece litri ce-o aveam
plină cu oţet, căci vin nu aveam. Desigur că au devenit fiare, şi intrînd prin chilli, căutau
ceasuri şi lucruri de valoare. Maicile toate erau ascunse prin chilii cu uşa încuiată, iar
o parte în biserică. Eu eram în stăreţie cu două maici. Când am văzut că lovesc uşa
cu patul armei, mi-am dat seama ca o să se strice toate broaşte1e uşilor şi m-am urcat
în pod, spunându-le la toate să fugă în biserică, lăsând uşa deschisă. Coborând iar la
mine, am deschis toate uşile, ca să-i atrag de la chiliile maicilor, pentru a putea ele
fugi în biserică, iar eu cu maicile şi surorile ce erau cu mine, am ieşit pe un geam ce
dădea în spatele incintei şi am mers spre maicile şi surorile ce erau la bucătărie să
văd de ele ce s-a intîmplat. Ele, când m-au văzut, mi-au ieşit înainte cu ochii
întrebători, ce să facă? Deodată auzim un foc de armă şi puţin după aceea, alt foc de
armă mai înăbuşit.
Eu eram tare nedumerită: ce să fac şi încotro s-o iau? Maicile toate tremurau, mă
rugau să fugim în câmp prin porumb pentru a ne ascunde. Neputând să gândesc ceva,
am luat-o aşa cum le venise în gând maicilor şi am intrat în lanul de porumb cu un
grup destul de mare de maici şi surori şi cu părintele Gherasim care era la noi, venit
din acea vară. Dându-ne seama că mai curând putem fi atinse de vreun glonte rătăcit,
am fost de părere să mergern spre biserică orice ar fi, să vedem ce a fost cu acele
focuri de armă ce-am auzit. Cum veneam spre biserică, vedem pe părintele Clement,
ascuns într-o tufă din grădina stupilor. Îl rugăm să meargă cu noi în biserică. Deodată
auzim o pârâială de mitralieră. Intrăm repede în Sfântul Altar şi întrebăm pe maici de-
au păţit ceva rău. Ne-au spus că n-au păţit nimic rău, le-au cerut la toate ceasurile -
căutându-le la mâini şi negăsind, au voit să tragă cu arma în Sfânta Masă din Sfântul
Altar. În clipa când a întins mâna să tragă în Sfânta Masă. Maica Mihaela, secretara
Mănăstirii, s-a aşezat în faţa sfintelor uşi cu braţele întinse. La unul i-a fost milă şi a
oprit pe acela ce voia să tragă, scoţând el pistolul şi trăgând, totuşi, în Sfântul Altar,
prin uşa ce era deschisă. Glontele a mers spre geam, ricoşând spre cel ce trăsese şi
rămânând numai semnul în perete, unde a lovit. Acest fapt i-a înspăimântat pe cei doi
soldaţi şi au ieşit în grabă afară. Celelalte focuri de armă erau din pricina că ei duceau
lucrurile ce le luau de prin chilii în porumb şi când veneau să ia alt rând, tatăl unei
maici ce se întâmplase să fie la noi şi cu doi fraţi credincioşi din Tudor Vladimirescu,
le luau şi le mutau locul, pentru a le pierde urma, şi văzând că nu le găsesc, au început
să tragă în Mănăstire.
Apare un alt rus pe o cărare. Noi, disperate, îi zicem, arătând către cei ce trăgeau
spre noi că-s nemţi şi aşezân­du-se spre ei, a început să tragă în ei de ploua cu sute
de gloanţe, şi aşa am scăpat. E ra şi acesta criţă de beat, dar cu firea de om mai
liniştit, ne-a cerut o cameră să se culce şi dându-ne arma să i-o păstrăm ca nu cumva
să vie altul şi să i-o ia. Noi am luat-o cu grijă şi am pus-o în patul din acea cameră ca
atunci când se va scula, să nu mai fie nevoie a o cere de la cineva şi să creadă cine
ştie ce, dar aşa, văzând-o lângă el, s-o ia şi să plece. Ceea ce a şi făcut a doua zi.
Noaptea eram toate strânse în trapeză pentru a mânca ceva, dar cine putea să
mănânce căci deşi nu pierdusem nădejdea în Mila Cerului, totuşi ca oameni slabi, nu
găseam răspunsul la întrebările ce ne veneau în minte. Deodată, auzim câinii lătrând
şi tropote de cai. Ne-a stat inima, mai mult de durere că nu suntem în biserică. Vedem
că intră pe uşă trei ofiţeri ruşi, întrebând care-i stareţa. Toate maicile spuneau că nu
avem pe nimeni mai mare, arătând icoana Prea Sfintei de Dumnezeu Născătoare şi
zicând că aceea e stareţa şi cea mai mare a lor, temându-se să nu-mi facă ceva rău.
Văzându-i că se necăjesc şi că stăruiau să le-o arate, am ieşit în faţa soborului şi le-
am zis:
-Stăpâna, Mama şi Stareţa noastră este aceea pe care au arătat-o sfinţiile voastre,
adică Maica Prea Curată, pe care o simţim fiecare din noi cu inima. Aceşti musafiri
doresc să vadă pe aceea ce-a pus-o în mijlocul vostru care e reprezentanta şi orice
mi s-ar întâmpla, eu trebuie să mă arăt, că doar nu-s stareţă numai la vremuri bune ci
cred că sunt şi la vremuri grele că altfel să nu ne fie mai rău. Şi adresându-mă lor, i-
am întrebat ce doresc. Aceşti trei erau un maior, un locotenent şi un soldat cu un om
beat de la primăria din Tudor Vladimirescu care i-a condus la noi. Cei doi creştini care
luaseră parte la zbuciumul nostru cu cei doi soldaţi beţi de oţet, au mers şi-au spus la
comandantul rus ce se întâmplase şi aceştia veniseră să cerceteze de-a fost aşa sau
nu.
Noi le-am spus adevărul aşa cum se întâmplase. Maiorul era un suflet bun,
arătându-mi o cruce de aur ce-o purta la gât, pentru a-mi arăta că putem avea
încredere în el şi mi-a spus că până la etatea de cincisprezece ani a stat în Mănăstirea
Kievului unde a învăţat şcoa1ă căci avea un unchi vieţuitor arhimandrit. Iar de la etatea
de cincisprezece ani 1-a luat statul sovietic, dându-l la şcoli înalte. Aşa că avusese o
creştere religioasă ce încă o păstra, făcându-şi totuşi şi serviciul de ofiţer. După ce ne-
a mai dat multe sfaturi, pentru a înlătura orice primejdie, a plecat spre satul Tudor
Vladimirescu, făgăduindu-ne că va mai veni la noi din două în două zile şi dându-mi o
hârtie scrisă ruseşte pentru a o arăta oricui ar veni, c-am dat cal, căruţe şi alte animale,
ca purcei şi viţei, asigurându-mă că vom fi scutite de alte obligaţii. Şi de câte ori veneau
soldaţii sovietici şi ne cereau vite, noi le arătam acea hârtie. Şi de îndată plecau. Acel
maior rus ce era la comandamentul sovietic din Tudor Vladimirescu, ne-a fost trimisul
lui Dumnezeu, căci atunci când simţea că vin trupe pe la noi, el cu un soldat mergeau
călări şi întâmpinându-i, le arăta alt drum ce trecea spre şosea.
Vine odată şi ne spune ca s-a hotărât să se facă un pod peste Siret în dreptul
comunei noastre şi să ne rugăm, că va fi greu, trebuind hrană pentru armată şi că va
fi nevoie să dăm şi noi ceva vite. După două zile ne-a anunţat că a venit un general
sovietic şi a găsit Siretul prea lat în dreptul comunei noastre şi că-l va muta mai
departe.
Am văzut şi noi şi el în aceasta, mâna lui Dumnezeu care ne păzea şi ne ocrotea.
Această ocrotire divină au văzut-o toţi acei care ne sfătuiau altădată să părăsim
Mănăstirea, că am fost mai 1iniştite decât cei care au fugit, căutând astfel linişte şi
ocrotire.
Unde poate fi omul mai mulţumit decât lângă acela de la care se revarsă numai
mulţumiri, bucurii şi adevărata linişte, şi Acela este Dumnezeu Atotputernicul. Noi am
crezut mai mult în purtarea Lui de grijă decât în chibzuinţa noastră.

Calul scăpat de Sf. Mina

Într-o zi, vedem că ne lasă cineva la poarta Mănăstirii un cal. Merge o maică să
vadă cine-i. Era un om din Tudor Vladimirescu ce găsise în via lui un cal care de-abia
sta pe picioare de slab. Maica mă întreabă ce să facă cu calul acela,că omul care l-a
adus a plecat. Eu am alergat spre poartă să văd acel cal. Era un cal foarte înalt, dar
slab cum n-am mai văzut. Puteai să-i numeri toate coastele. L-am pornit încet, încet,
spre grajd. Când am ajuns la umbra grajdului, a căzut jos. Am pus şi i-am fiert ovăz şi
cu zeama acelui ovăz fiert l-am hrănit vreo trei zile. Apoi a început să mănânce boabe
fierte şi câte puţină iarbă verde. Când a început să meargă, 1-am trimis la păscut cu
o soră care croşeta lângă el. Îl şi botezasem pe căluţul nostru pe care 1-am scăpat de
la moarte, şi-i pusesem numele de Topalea, căci avea copitele foarte mari.
Topalea al nostru se învăţase cu noi şi era chiar “manierat”. Când voiam să-i
punem căpăstrul în cap, nu prea putea ajunge orişicine că, după cum am spus, era
foarte înalt, el lăsa capul în jos spre cel ce voia să-i pună căpăstru, ca să poată ajunge.
Pentru această purtare a lui, toate ţineam la el, ba când îi dădeam zeama de la ovăzul
fiert, îi puneam şi câte puţin zahăr, zicând că bea ceai.
Într-o zi după masă, cum sta la păscut Topalea al nostru lângă sora ce-l păzea,
vine un băiat şi întreabă pe sora, de unde a cumpărat acest cal aşa de frumos. Sora,
sinceră, îi povesteşte toate întâmplările calului nostru. Băiatul se face că-l mângâie,
încalecă pe el şi o ia spre sat. Sora care nu ştia pe acel băiat, vine acasă plângând şi
spunând la o maică ce i s-a întâmplat. Eu chiar atunci terminasem Acatistul Sfântului
Mina şi spusesem să toace la Vecernie.
Când eram la slujba Vecerniei, văd că vine o maică ce vrea să-mi spună ceva şi
totuşi se sfia. O întreb:
-Ce-i, maică? Îmi răspunde:
 -Ne-a furat un băiat pe Topalea al nostru, Măicuţă! O întreb:
-Când s-a întâmplat asta?
-O fi vreo oră, răspunde ea.
La acest răspuns, nu m-am gândit la nimic, decât am mers la icoana Sfântului
Mina, şi cu lacrimi în ochi, îi spuneam ca unui om viu: “Bine, Sfinte Mina, eu îţi fac
acatistul şi tu laşi să-mi fure calul!” Ca şi când m-aş fi certat cu Sfântul, am zis: “Te
rog să mi-l aduci, că ştiu că ai putere şi eu te iubesc aşa cum te-au iubit toţi aceia
cărora le-ai venit în ajutor!” Dându-mi seama de ceea ce fac, am căzut în genunchi,
rugându-l să mă ierte şi să nu se uite la nebunia mea, căci văd că Prea Bunul
Dumnezeu nu vrea să iubesc nimic pe pământ, mai mult ca cele cereşti. Am văzut că
dacă şi unei flori, care este tot ce-i mai gingaş şi mai curat de pe faţa pământului, mă
robesc de dragostea ei, ea se usucă dar un animal ca Topalea nostru?... Aşa că m-
am liniştit, stând la Vecernie până la sfârşit, nemaiputând ridica ochii spre sfintele
icoane, pentru obrăznicia mea.
După Vecernie, am intrat în chilie să fac Paraclisul Maicii Domnului pentru a-mi
linişti sufletul care era mâhnit că am supărat pe Sfântul Mina cu nesocotinţa mea.
Când eram pe la sfârşitul Paraclisului, aud maicile fugind spre chilia mea, speriate că
nu ştiau ce poate fi, auzind tropote de cal. Ieşind afară şi întrebându-le ce au, văd că
intră în curte tot într-o goană Topalea căluţul nostru, trăgând drept la grajd.
Am mers apoi în biserică şi am mulţumit Măicuţei Domnului şi Sfântului Mina, apoi
m-am dus în grajd, mângâind pe Topalea care a venit la noi din porunca Sfântului
Mina. Mai târziu am aflat cine îl luase şi că scoţându-l la fântână să-i dea apă, el a
fugit spre Mănăstirea noastră, nemaiputând pune mâna nimeni pe el.
Şi de data astaca întotdeauna, n-am avut cuvinte potrivite pentru a aduce laudă
Prea Curatei Maici, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi tuturor Sfinţilorcare ne
miluiesc cu ajutorul şi binecuvântarea lor cerească. Căci, după cum se vede, nu
meritam de loc mila; în loc să fi zis ca dreptul Iov: “Domnul a dat, Domnul a luat“ m-
am certat cu Sfântul Mina cerându-i socoteală, că doar i-am făcut acatistul şi cum de-
a îndrăznit acest furt ca şi când sfântul ar fi avut nevoie de acatistul făcut de mine şi
nu eu de ajutorul lui. Ce nebunie! Şi de câte ori nu facem noi aşa, răzvrătindu-ne chiar
şi împotriva lui Dumnezeu, Părintele nostru şi împotriva Maicii Prea Curate care sunt
Mila întruchipată pentru noi toţi.
Din această mică şi neînsemnată faptă, eu am putut învăţa foarte multe. Întâi, am
avut micimea omenească întruchipată în mine, în faţa iubirii şi a milei cereşti. Această
nesocotinţă a mea o repetă mulţi şi de multe ori, cerând socoteală lui Dumnezeu, Prea
Sfintei Sale Maici şi Sfinţilor, zicând ca mine că “Doar eu mă rog, sau fac alte fapte
bune şi cum laşi să vie asupra mea cutare si cutare necaz?”, uitând că nici Bunul
Dumnezeu, nici Măicuţa Domnului şi nici Sfinţii nu au nevoie de nimic de la noi, ci
ceea ce ni se pare că facem, facem pentru a căpăta noi milă şi ajutor de Sus, de care
avem nevoie necontenit. Iar încercările sunt pentru întărirea şi curăţirea noastră. Deci
şi cele bune şi cele rele, care ni se par nouă că sunt rele, ni le trimite Bunul Dumnezeu
cu scopul de a ne mântui.
Aşa-i când judeci pătimaş

Nevoile Mănăstirii mă mai scoteau din când în când din grădina paradisului în
lumea mireană, lucru pe care-l făceam cu tot dragul, ştiind că orice osteneală cât de
mică ar fi, făcută pentru casa lui Dumnezeu, este ruptă din mănunchiul faptelor bune.
În una din zile, mergeam spre Tecuci cu trenul. Cum m-am urcat, m-a întrebat un
om care sărise din somn că ce gară este. Eu îi răspund:
-Tudor Vladimirescu! În acel compartiment mai era şi o doamnă. Acest drum era
în vara anului 1944, prin iunie. Mă întreabă:
-De la ce Mănăstire eşti, măicuţo? Îi răspund:
-De la Mănăstirea Maicii Domnului care ţine de această comună.
Doamna întreabă pe domn:
-A! De la vrăjitoarea aceea de fată care o cheamă..., ah, stai cum o chema, dragă?
-Ei, nu ştii cum o cheamă, că doar o cunoşti?
-Ba da, o cunosc foarte bine, dar îmi scapă acum din minte.
-Lica îi zice lumea...
-Aşa! Începe dânsul:
-Şi cum s-a făcut Mănăstirea? Doamna:
-Taci, dragă, că nu s-a făcut nimic; stau ca şobolanii pe sub pământ, în nişte
amărâte de bordeie.
Eu nu mă mai puteam ţine de râs şi totuşi mă chinuiam să fiu serioasă, pentru a
le descoperi inimile, ba chiar de la o vreme mă făceam că mă interesează să ştiu
despre acea vrăjitoare cu numele de Lica, pe care dânşii o cunoşteau foarte bine, iar
eu nu. Îmi ziceamc ă acum am ocazia să aflu ce ştiu oamenii despre mine. Întreb pe
doamna:
-De când n-aţi fost pe la noi dumneavoastră?
-N-aş putea spune căci aşa mi-i urâtă Lica, încât nu pot să mă hotărăsc să vin.
-Să ştiţi că nu o mai cheamă Lica ci Maica Veronica, şi ce aveţi cu ea de vi-i aşa
urâtă?
Începe domnul foarte grăbit:
-Măicuţă, să-ţi spun eu cauza...
-Ei, ştiţi că chiar mă interesează şi pe mine.
-Fiindcă vrei să ştii cine este aceea care v-a sucit mintea, iată, ţi-o spun. Află că
ea nu-i româncă, că-i jidoavcă.
-Cum? Jidoavcă?
 -Da ce? N-ai ştiut?
-Îmi vine să râd...
-Ce râzi, Măicuţă, nu crezi?
Eu mi-am dat bine drumul la râs şi-1 întreb:
-Dar de unde ştiţi dvs. atât de bine despre Măicuţa noastră?
-De la consătenii ei, Măicuţă, care-i cunosc toată viaţa.
-Dvs. aţi văzut-o vreodată?
-Da, am văzut-o.
-Unde?
-La Biserica Regina Maria din Tecuci.
-Şi seamănă ea a jidoavcă?
-Da, seamănă, după convingerea vorbirii...
-Cum, noi românii, nu avem putere de convingere? Numai evreii au? Mă doare
sufletul că faceţi aşa proastă reclamă neamului nostru.
-Te-o fi durând, dar asta-i realitatea.
-Dar dacă dânsa are sânge de evreu, se prea poate să ne jidovească şi pe noi?
-Tot ce se poate.
-Dar eu vă par ca un sânge de evreu, că văd c-aţi fi bun psiholog.
-Dumneata pari o româncă veritabilă şi păcat că acea criminală ţi-a închis viaţa.
Iar mă scap de râs:
-De ce râzi, măicuţă?
-De bucurie că am înfăţişare de româncă. Şi nici la vorbă nu m-a influenţat cu
ceva? Ce ziceţi?
-Nu, dumneata vorbeşti ca o moldoveancă curată.
-Ce bine-mi pare, căci eu iubesc foarte mult Moldova lui Ştefan cel Mare şi sunt
fericită că sunt moldoveancă.
-Şi cum te împaci cu acea fiinţă, că-mi închipui c-aţi pus-o stareţă.
-Da, e stareţă şi mă împac foarte bine.
-Foarte bine?
-Da, de ce vă miraţi?
-Încă n-o cunoşti, măicuţă, pe acea criminală.
 -Eu cred că o cunosc mai bine decât dumneavoastră şi aş dori să ştiu de ce-i
crimina1ă?
-Să-ţi spun. Câte fete sunteţi acolo?
-Peste o sută.
-Peste o sută? Şi mai zici că nu-i criminală? Toate dacă eraţi căsătorite, numai un
copil să aveţi şi ce-ar fi fost pentru ţara asta care a pierdut atâta tineret în război.
-Poate aveţi dreptate. Dar aş vrea să ştiu, dvs. sunteţi căsătorit?
-Da, sunt.
-Câţi copii aveţi?
-Nici unul.
-De ce?
-Sunt timpuri grele.
-Dar pentru noi n-ar fi fost timpuri grele?
-La ţară mai merge.
-Dar de unde ştiţi dvs. că n-am fi fost şi noi căsătorite la oraş şi atunci căsătoria
noastră ar fi fost stearpă ca şi a dvs. Şi n-am fi adus nici un folos ţării, aşa cum credeţi
că ar fi fost.
-Ei, dar bine mai ştii să-ţi salvezi stareţa! Ce studii ai şi de unde eşti?
-N-am nici un fel de studii şi sunt din comuna Tudor Vladimireseu.
-Şi cum îţi cunoşti stareţa?
-V-am spus mai înainte că o cunosc mai bine ca dvs. şi ceea ce aţi spus referitor
la neamul ei, nu-i nimic adevărat. Este o româncă curată şi-şi iubeşte neamul
românesc mai mult decât fiinţa ei.
-Te înşeli, măicuţă.
-Cred că nu.
-Să ştii, măicuţă, că de voi ajunge vreodată un mare om de stat, o s-o pun la zid
şi o s-o împuşc fără milă că a nenorocit tinerele neamului nostru.
-Aflaţi că de aveţi acest gând, nu veţi ajunge niciodată om mare, aşa că nu o să
vedeţi îndeplinită această dorinţă diabolică.
-Nu cumva eşti rudă cu ea, că prea îi iei apărarea?
-Ştie Bunul Dumnezeu ce sunt şi nu-i iau apărarea, ci arăt adevărul după slaba
mea pricepere. Căci toate câte sunt acolo nu ne-am dus de dragul nimănui, decât de
a căpăta mântuirea noastră, a neamului din care ne tragem şi de dorul după
Dumnezeu şi după frumuseţile raiului.
 -Ce etate ai, măicuţă?
-Douăzeci şi patru de ani.
-Nu ţi-ar fi stat mai bine să fii o gospodină la casa dumitale?
-Nu ştiu dacă mi-ar fi stat mai bine sau mai rău. Eu cred că Bunul Dumnezeu m-a
îndemnat să-mi aleg ceea ce-mi convine mai bine, şi tot ceea ce-aş fi putut face la
casa mea, fac azi Casei lui Dumnezeu. Nu că aş dispreţui căsătoria, ferească
Dumnezeu, că tot ceea ce iese dintr-o căsătorie blagoslovită, iubeşte sufletul meu şi
aş fi iubit-o, dacă chemarea mea ar fi fost pe acel drum, aşa că nici taina căsătoriei n-
o înjosesc, dar nici valurilor călugăriei nu pot să nu le ţin înălţimea frumuseţii lor.
-Crezi că n-ai fi fost mai fericită căsătorită?
-Dacă aş fi fost mai fericită sau nu, asta o ştie numai Bunul Dumnezeu.
-Ce bucurii aveţi dvs. în Mănăstire?
-Bucuriile noastre din Mănăstire nu poate nimeni să le cunoască, decât cei ce le
trăiesc, şi la umbra acestor bucurii, la masa nemuririi, unde Domn şi Stăpân este Acel
căruia ne-am predat, Iisus Hristos. Iar acea masă este împodobită şi servită de îngerii
Stăpânului ce înfrumuseţează masa cu razele dumnezeirii Sale.
-Acestea le-ai învăţat tot de la stareţa dumitale?
-Fără să vreţi, aţi vorbit un adevăr, că aşa-i; toate cuvintele ce mişcă inima omului
după frumuseţile Cerului sunt influenţate de acea Stăpână sau cum se potriveşte la
mine, de Stareţa mea cea de drept, care este Prea Sfânta de Dumnezeu Născătoare.
-Eşti călugăriţă sau soră?
-Sunt călugăriţă.
-Şi te simţi fericită?
-Cred că aţi putut înţelege din discuţia noastră că-mi cunosc şi iubesc chemarea
şi când omul iubeşte ceva, înseamnă că-i fericit.
-Dar de popi ce părere ai?
-Fiindcă mi-aţi pus această întrebare, cred că e mai bine să vă daţi dvs. părerea
ce-o aveţi, deoarece pe a mea cred c-o bănuiţi.
-Ei, dar dârză mai eşti!
-După cum v-am spus, sunt moldoveancă de-a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt care
şi-a iubit credinţa şi neamul, apărându-l cu cea mai mare însufleţire şi ar fi ruşine
pentru mine să mă dau după gustul fiecăruia. Eu am două vârfuri pe care le privesc
mai mult ca ovalul soarelui şi le iubesc mai mult ca pe fiinţa mea. Aceste vârfuri sunt:
întâi Dumnezeu cu toate frumuseţile Cerului, şi al doilea, neamul românesc din al cărui
sân mă trag şi eu. Dacă aceste două vârfuri strălucesc în inima mea, nu pot să zic că
sunt un om fericit?
-Dar bună şcoală a mai făcut Lica cu dvs! Aşa-s toate, cum eşti dumneata?
 -Toate sunt la fel, şi aş vrea să ştiu în ce constă şcoala pe care a făcut-o Măicuţa
noastră cu noi, căci sfinţia sa, după cum aflai de la dvs., nu-i nici româncă şi mi-a spus
doamna că-i şi vrăjitoare, iar vrăjitoarele cu Dumnezeu nu au nici o apropiere,
deoarece vrăjitoarele sunt satana, tartorul întunericului.
-Spusei aceasta că văd că-ţi merge guriţa ca şi a ei.
-Sunt fericită că totuşi semăn la ceva cu Măicuţa noastră Veronica.
Vorbeam cu aceşti doi domni despre mine, fără să fiu cunoscută de ei, deşi
pretindeau că mă cunosc foarte bine.
-Ei, şi de popi nu vrei să-mi spui nimica?
-Eu v-am spus că n-am să vă spun, lăsându-vă să spuneţi dvs. ce ştiţi.
-Fiindcă eşti un copil, cred că nu ştii vicleniile popilor. Să ştii că sunt cei mai mari
hoţi, lacomi şi pungaşi.
-Bun. Poate să fie, în unele cazuri, aşa cum spuneţi dvs., dar eu aş vrea să faceţi
şi dvs. un lucru mic, pe care-l face un preot, care are acele patimi pe care ziceţi că le
cunoaşteţi.
-Ce să fac eu?
-Ce face un preot.
-De băgat un copil cu capul la fund într-o cădelniţă umplută deja cu apă, şi să zic
că 1-am botezat? Sau de dus un mort la groapa cu un “Doamne mi1uieşte!” şi să iau
colaci şi bani? Cine n-ar face?
-Staţi, staţi. Că vă învârtiţi ca sectarii, fără să mergeţi în miezul lucrurilor.
-Ce miez vrei să spui?
-Vreau să zic că şi acelea ce-aţi spus până acum trebuie să le facă un preot, adică
botezul şi înmormântatul. Dar este altceva mai de mare preţ: Sfânta Liturghie. Prin ale
lor mâini, oricât de nevrednice ar fi, vine şi se pogoară Dumnezeu între oameni.
Aceasta însă-i prea mult, dar aş vrea să faceţi şi dvs. măcar o aghiasmă, adică
sfinţirea apei, şi să văd: nu se strică? Că de pe urma oricărui preot, fie el cum o fi,
acea apă sfinţită de darul lui, stă şi zece ani fără să capete vreun miros rău. Aşa că
este mult mai de folos dacă aţi vedea la un preot, pe lângă cele rele, şi pe cele bune,
de care noi nu ne putem folosi. Şi cred că ar fi mult mai bine să ne vedem de păcatele
noastre, nu de cele străine, pentru care nu noi vom răspunde în faţa Dreptului
Judecător.
Şi cum vorbeam noi, iată că se urcă în tren doamna preoteasă Vlad de la
Umbrăreşti şi cum mă vede, îmi zice:
-Măicuţă Veronica, ce faci şi unde mergi?
-Mulţumesc bine, merg la Tecuci, doamnă preoteasă.
-Dar de ce eşti aşa aprinsă în obraji, ori ţi-i rău?
 -Nu, sunt foarte sănătoasă, am vorbit tot drumul cu dumnealor despre vrăjitoarea
de Lica, cea care a nenorocit fetele neamului nostru, închizîndu-le în Mănăstirea ce
are numai bordeie, şi stau ca şobolanii pe sub pământ. Dumnealor zic că o cunosc
foarte bine pe acea nenorocită.
Doamna preoteasă şi sora dânşii pornesc la râs şi râdeau cu lacrimi, iar eu eram
foarte serioasă, spunându-le că mi-a sucit capul o evreică precum Maica Veronica.
Cei doi făcuseră ochii mari. Se întorc cu spatele la mine şi cu faţa spre geam, şi-i aud:
-Ea este... zice dânsul
-Da, ea, răspunde doamna.
Apoi îşi iau bagajul şi ies din compartiment, iar noi muream de râs. Eram necăjită
că nu ştiam cine sunt aceşti doi domni cunoscători ai persoanei mele, dar mi-a făcut
Bunul Dumnezeu parte să-i cunosc. Trebuindu-mi o baterie pentru lanternă, mi-a spus
gazda mea, doamna Ioana Rotaru, că se găsesc la prăvălia lui N. Şi mergând acolo,
am descoperit că acesta era omul din tren. Cerându-i o baterie, mi-a răspuns scurt:
-N-am!
-Bună ziua!
Şi am ieşit mulţumită că am putut afla cine a fost şi cum se numea acel binefăcător
şi cunoscător al meu. Acesta, din păcate, era roman, din informaţiile pe care le-am
luat de la alţii şi totuşi cred că era o corcitură şi nici creştin adevărat. Aşa face
îngâmfarea pe om, de nu-l mai cunoşti din ce ramură se mai trage. În drumul acesta,
am putut să aflu şi să cunosc inimile şi intenţiile unor oameni, şi cât de slabi sunt în
credinţă şi de fa1şi în toate pornirile lor.

Mă roade gândul şcolii

Vreau să arăt cât de grozavă-i umilinţa când îţi lipseşte cunoaşterea intelectulă
care se prelinge din înţelepciunea lui Dumnezeu şi se capătă prin munca ta.
După cum am povestit, nu am avut parte să-mi termin la timpul lor, nici măcar
patru clase primare, găsindu-mă în fruntea unei răspunderi, atât în faţa lui Dumnezeu,
cât şi în faţa oamenilor. Mă loveam mereu de un gol, pe care vroiam să-l umplu, dar
nu-i găseam calea potrivită care se cerea. Deci simţeam acest gol, totuşi golul meu
nu era uşor, cum de obicei se simt golurile ci era unul foarte greu care mă arunca în
tristeţe, deoarece nu puteam îndeplini, aşa cum aş fi dorit, îndatoririle ce mi se cereau.
De foarte multe ori am cârtit în inima mea, şi-mi ziceam: “Măicuţa Domnului, dacă ai
voit să mă pui la această conducere, de ce nu mi-ai făcut parte şi de pregătirea care
mi se cere, că doar Tu, Stăpâno, ai ştiut”. Şi deşteptându-mă din somnul nebuniei
cădeam în genunchi cerân­du-I iertare Prea Milostivei Stăpâne, Stareţa noastră de
obşte, rugând-O să nu se uite la nesocotinţa mea, şi să privească durerea şi umilinţa
mea, că nu pot să O laud în cântări şi în citiri, aşa cum aş vrea, şi nici îndatoririle mele
nu le pot îndeplini. Aveam lucruri de cancelarie ce se cereau de la mine, pe care nu
ştiam să le fac. Secretară încă nu aveam. Îndeplinea această cerinţă Părintele
Clement, pe lângă celelalte îndatoriri ce le mai avea, ca slujba bisericii şi altele în
gospodărie, căci gospodăria îi plăcea foarte mult şi era priceput la toate, învăţându-
ne şi pe noi multe. Dar eu având de la Mila Cerului o fire păcătoasă, nu-mi găseam
linişte ştiind că nu cunosc ceea ce mi se cere şi-l necăjeam pe părintele Clement
mereu, să-mi arate ba la una, ba la alta şi aşa mă repezea câteodată, zicându-mi că
ce tot îl sâcâi. Eu plecam din chilie, dar nu trecea un ceas şi iar mă duceam,
întrebându-l:
-Şi cum se lucrează, Părinte, în registrul acesta şi ce se trece în el? Nu vă supăraţi,
nu vreau să ştiu altceva, decât mă gândesc că de vom avea o inspecţie, să ştiu şi eu
ce să răspund când voi fi întrebată.
Săracul părinte, fiindcă eu mereu îl băteam la cap, într-o zi, nu ştiu ce şi-o fi
închipuit că-mi aruncă toată arhiva, zicându-mi:
-Du-te cu ele, să te saturi de register, că m-ai omorât între-bându-mă.
Le adun pe toate din sală, de unde le aruncase, merg în chilia mea şi încep să le
iau unul câte unul, buchisind să văd ce scrie în fiecare. Ah, mi se păreau foarte grele
şi nu ştiam ce înseamnă unele denumiri şi nici nu aveam pe cine să întreb, că nu
aveam venite între surorile mele nici una cu pregătire intelectuală. Mă gândeam să
merg tot la Părintele Clement, dar cu ce să-l liniştesc, arătându-i că n-am voit nimic
mai mult decât dorul de a şti şi eu cum se lucrează. Îmi ziceam: “O să-i arăt cum am
fost împinsă de duhul mândriei” şi-mi venea să cred că-i chiar aşa, dar un gând nu-mi
da pace, zicându-mi:
“Este o datorie ce trebuie s-o cunosc, dar ce să fac, deoarece nu pot, fiindcă
priceperea nu mă ajută”. Şi, încet, încet, am început să mă uit în urmă şi am prins a
lucra şi eu. Părintelui i-a trecut supărarea şi îmi mai arăta la ceea ce nu mă pricepeam
eu.
În anul 1942 mi-a venit salvarea, trimisă de Măicuţa Domnului - o soră licenţiată,
Maria Iordache, azi Maica Mihaela, cu care mă sfătuiam şi puneam la cale toate
lucrările. Eu nu mai lucram acum, că-i predasem ei toată arhiva, numind-o secretara
Mănăstirii, dar ştiam toate ce sunt şi pentru ce se lucrează. Corespondenţa a fost
totdeauna foarte bogată şi din cauză că nu le puteam citi, le mai şi aruncau. Acestea
toate mă trânteau într-o durere şi într-o umilinţă cărora nu le găseam asemănare.
Având secretară, am scăpat şi de această greutate. Dar tot nu eram mulţumită, că nu
mă vedeam pe picioarele mele. Cu toate sforţările, nu-mi puteam completa lipsurite
ce le aveam. Mai aveam şi o timiditate grozavă care veşnic îmi zicea: nu ştii cutare şi
cutare şi nu ai pregătirea intelectuală necesară!
Luptându-mă ani de-a rândul cu acest pui de necurat, într-o zi, în toamna anului
1944, m-am hotărât să deschid front contra acestui neobosit gând, zicându-mi: nu voi
mai scăpa de acest vrăşmaş care mereu îmi pune înainte teama şi nevrednicia mea,
decât atacându-l cu completarea lipsurilor mele intelectuale. Dar mai aveam teama să
nu fie acest gând de la Dumnezeu, căci vedeam în Pateric spunâdu-se că este bine
şi de folos ca monahul să aibă mereu în faţa lui nedestoinicia şi prostia, pentru a nu
cădea în mândrie.
 Alt gând îmi zicea: bine, dar dacă prin prostie şi nepricepere se necinsteşte numele
lui Dumnezeu şi al Măicuţei Domnului, atunci ce-o mai fi? Şi deodată, mi se revarsă
în suflet un dor de a învăţa carte şi-mi zic: mai bine este ca monahul să fie mereu
ocupat, ca să nu-i dea altă ocupaţie satana şi fiindcă eu nu prea am ce face, mă voi
apuca să învăţ carte şi să-mi completez patru clase primare. Ca răspuns la acest gând
al meu, am simţit un foc în întreaga fiinţă a mea. Fiindcă eu mai am o slăbiciune, a nu
face nimic până nu mă sfatuiesc şi cu alţii, şi orice gând al meu, fie el cât de bun, nu-
l pot crede dacă nu am şi încredinţarea altora. De aceea, am alergat la părintele
duhovnic să-i spun gândul meu şi să-mi dea povaţă, de-i bine sau rău. Părintele
Clement m-a încurajat, zicându-mi că nu voi pierde nimic de voi începe să mă
pregătesc.
Am chemat maicile din comitet şi pe acelea care aveau o pregătire intelectuală să
mă sfătuiesc şi cu dânsele, pentru a vedea, nu cumva de voi începe această muncă,
voi neglija îndatoririle ce mi se cer. Sfinţiile lor, toate, m-au încurajat, încredinţându-
mă că-mi vor da tot concursul, spre a nu se cunoaşte cu nimic lipsa mea de la datorie,
în acest timp de pregătire. Desigur, dorul s-a aprins mai tare. La masa de prânz am
spus acest gând şi soborului pentru a şti şi am rugat pe toate maicile să-mi vină în
ajutor cu rugăciune, să ştiu dacă-i de la Bunul Dumnezeu acest gând. Toate, într-un
glas, mi-au răspuns că vor face o zi de ajunare şi în această zi să nu se lucreze nimic,
decât să se roage toate. A doua zi era vineri, aşa că s-a pus în fapt dragostea soborului
meu, răspunzându-mi Cerul cu prisosinţă de dar şi ajutor. Această vineri a fost pentru
Mănăstirea noastră o sărbătoare făcută de dragostea acelora care mă înconjurau. Am
început lucrul pregătirii mele pentru clasa a treia primară, că-mi era frică să mă
pregătesc pentru două clase odată, adică a treia şi a patra. La această lucrare am fost
ajutată de surorile ce aveau pregătirea necesară.

Reiau firul şcolii întrerupt la moartea mamei

În ziua de 1 decembrie 1944 am mers la Tecuci, unde m-am înscris pentru a putea
da examenul clasei a treia primară. Candidaţii erau foarte mulţi, şi copii, şi unii mai
uitaţi de vremuri, ca mine. Aşa că am prins curaj şi aşteptam cu nerăbdare să mă văd
în bancă precum o elevă. Mi se părea că mă găsesc în faţa unui fapt extraordinar de
greu şi nu mai aveam răbdare; voiam să înceapă odată. În sfârşit, soseşte timpul să
intrăm în clasă. M-a apucat bătaia de inimă şi-mi ziceam: “Oare o să-mi dea ce ştiu
eu?” Şi aşezân­du-ne fiecare în bancă, pe clase, încep să vină profesoare şi profesori,
pentru fiecare an în parte. Când am văzut câţi or să mă întrebe, am început să tremur,
de-mi sărea cerneala de pe peniţă şi-mi ziceam: “Mi-a trebuit examen, acum să
tremur, fiindcă n-am putut să învăţ fără să mă prezint la această hărmălaie. Plec eu
de la liniştea mea şi vin în haosul acesta de iad!” Şi mă certam cu gândul, zicându-mi:
“Am primit îndemnul cucoanei mândrii să vin la examen, acum de nu vei şti, să
pocneşti în mii de bucăţi, mândrie afurisită care nu mi-ai dat pace ani de-a rândul! Eu
care mă credeam respectată de multă lume, să mă umilesc la un amărât de examen
pentru a căpăta o hârtie, pe care să scrie că am patru clase primare! Ce nebunie!
Parcă o să cunosc sau o să fiu mai deşteaptă decât am fost până acum?” Această
ceartă cu mine însămi am avut-o atâta timp cât s-au dat subiectele la clasa întâi şi a
doua.
Deodată, îmi vine alt gând care îndepărtează pe toate celelalte, şi-mi zice: “Prin
aceasta se va vedea frumuseţea smereniei, punân­du-te alături de toţi copiii, văzând
că nu poţi face nimic, şi dacă ai crezut că lumea te cinsteşte, acest fapt se datoreşte
milei lui Dumnezeu care te-a ridicat din neagra umilinţă, dar nu pentru meritele tale.
Deci, calcă în picioare adevărata mândrie ce te chinuie acum, şi-ţi ridică mintea în
Sus, de unde vine înţetepciunea”. Şi liniştindu-mă la porunca acestui gând, am căpătat
o pace şi m-am apucat să scriu lucrarea ce-mi era dată de profesoară. Ce-am lucrat
nu mai ştiu, decât îmi aduc aminte că după ce am dat-o, s-au strâns la catedră
profesorii şcolii citindu-mi lucrarea.
Când mi-a venit rândul la oral, am fost întrebată din toată materia ce se cerea la
clasa mea. Ştiu că am răspuns foarte bine. Întrebau pe elevele de clasa a patra lucruri
atât de uşoare, că eu mă repezeam să fiu ascultată şi mă întrebau. Deodată, se scoală
inspectorul şi mă întreabă:
-Pentru ce clasă dai mata examen, măicuţă?
-Pentru clasa a treia, răspund eu.
-Pentru ce nu te-ai înscris să dai examen şi pentru clasa a patra?
-Mi-a fost frică, domnule inspector.
-Examenul matale se anulează.
Eu încep să plâng şi-l întreb:
-Pentru ce-mi anulaţi examenul, domnule inspector?
-Pentru că ai răspuns şi la a patra.
-Bine, dar dacă nu trebuia, de ce am fost întrebată?
-Fii liniştită, măicuţă, eu îţi vreau un bine.
-Bine? Ce fel de bine? Eu nu-l văd!
-Când vrei să dai examenul pentru clasa a patra?
-La primăvară, când va fi examenul de sfârşit de an.
-La sfârşitul anului? Nu se poate. Atunci să dai clasa întâia de liceu!
-Iertaţi-mă, domnule inspector, eu nu vreau să fac decât patru clase primare.
-Să te văd când oi prinde gustul cărţii, n-o să te mai laşi.
-Şi acum ce voi face dacă dumneavoastră îmi anulaţi examenul?
-Iată ce să faci: mergi la inspectoratul de la Galaţi, spunând că ai pierdut sesiunea
examenului şi să-ţi aprobe a da mata numai clasa a treia şi a patra.
-Bine, dar voi minţi.
 -Acest păcat să fie al meu. Gata, examenul matale s-a anulat. Eu voi da telefon la
Inspectoratul de la Galaţi, anuntând că ai venit când examenul se terminase şi că
trebuie să dai examen, că vrei să te înscrii la liceu.
M-am întors la Mănăstire ca zăpăcită şi-mi ziceam să renunţ, dar simţeam o
ruşine. Am plecat la Galaţi, la Inspectorat, zicând să mai încerc şi de data aceasta, că
doar nu-mi va strica cu nimic. La Inspectorat ştia toată lumea de mine, dar ştia cum a
fost, nu cum propusese inspectorul de la Tecuci, căci profesorii ce-au fost la
examinarea mea, au spus adevărul la Galaţi. Inspectorul de la Galaţi m-a întâmpinat
cu aceste cuvinte:
-Eu îţi urez pentru clasa întâia de liceu, măicuţă.
Eu am încremenit, căci ştiam că nu mă cunoaşte, şi-i răspund:
-Până la acest examen mai am, domnule inspector. Vă mulţumesc frumos, dar
deocamndată aş vrea sa dau examen pentru clasa a treia şi a patra primară.
-Ştim noi că acest examen l-ai dat la Tecuci, dar pentru că ai fost înscrisă numai
pentru o clasă, nu s-a mai putut face nimic pentru a te înscrie şi pentru clasa a patra.
Nişte oameni de treabă au pus la cale ceea ce ştim şi noi, iar acest lucru să nu te
neliniştească cu nimic. Vei veni peste două săptămâni şi vei da examen la noi, iar pe
urmă aş dori să ştiu că te-ai înscris la liceu. Nu trebuie să-ţi fie teamă. Pentru ce
monahismul nostru românesc să nu aibă în rândul lui şi oameni cu ceva pregătire
superioară? Cred că putinţă ai, numai voinţa s-o primeşti pentru a te hotărî. Numai în
felul acesta eu îţi urez succes la examenul ce te aşteaptă. Mulţumindu-i încă o dată,
i-am spus că voi lăsa ca de obicei, toate ale mele la hotărârea Cerului, de la a cărui
hotărâre ştiu că nu voi greşi.
Am venit acasă, apucându-mă din nou a pregăti materia clasei a patra. Era multă
materie de învăţat, şi-mi era groază să mă prezint peste două săptămâni. Nu era chip
să înveţi, doar să treci o dată prin materie şi iată că a sosit timpul să plec la Galaţi,
pentru examen. Am plecat cu încredere în ajutorul Măicuţei Domnului. Am dat singură
examen cu un profesor şi cu sora care mă însoţea. Am dat lucrare scrisă la română şi
matematică, iar la restul numai oral.
La despărţire mi-a urat succes şi acest profesor pentru examenul de liceu ce mă
aştepta în februarie, zicându-mi că acesta este luat. Eu îmi ziceam: “Ce-i, Doamne,
cu aceste îndemnuri că eu nu m-am pornit la drum pentru aşa ceva.”
În sfârşit, vin la Mănăstire. Cu acelaşi tren cu care m-am întors eu, a venit şi Prea
Sfinţitul Veniamin Pocitan, vicarul Sfintei Patriarhii, la noi, căci auzise că m-am apucat
să-mi completez patru clase primare şi acum, fără să ştiu nimic, mi-a cumpărat cărţile
ce-mi trebuiau pentru clasa întâi de liceu şi mi le aducea cu gândul să nu-l refuz de-a
învăţa mai departe. Ajunsă acasă, am mai găsit aduse de un grup de surori din
Bucureşti toate cărţile cu dicţionare şi caiete, absolut tot ce-mi trebuia pentru a începe
pregătirea primului an de liceu.
Eu nu ştiam ce să mai cred. Am alergat iar la dragostea soborului meu, pentru a-i
cere să se roage împreună cu mine, să primesc binecuvântarea Maicii Domnului sau
îndepărtarea, dacă nu-mi va fi de folos. Iar soborul a sărit cu aceeaşi dragoste, făcând
cu toate rugăciuni pentru a hotărî Cerul îndemnurile oamenilor. Cercetarea iubirii
cereşti n-a întârziat, dând belşug de binecuvântare din adâncurile de iubire ale Prea
Sfintei de Dumnezeu Născătoare. Eu aveam dorinţa aceasta, dar în orice caz, voiam
să fac ceea ce voia Iisus de la mine. Ce mângâiere simte inima când se supune!
Supunerea revărsa o linişte pe care n-o poţi spune! Cinstesc supunerea, pentru că de
la ea îmi vine toată pacea. O, frumoasă şi scumpă supunere!...
Am voit să arăt cât este de grea umilinţa, dar trebuie să mulţumesc cu lacrimi
Bunului Dumnezeu că mi-a făcut parte de darul umilinţei. Mândria a depărtat pe om
de Dumnezeu. Mândria este izvorul nenorocit al tuturor virtuţilor.
Deci, crezând şi văzând că de la Dumnezeu au fost îndemnurile pentru a începe
să merg pe un drum pe care eram sigură că voi întâlni pe scumpa soră, umilinţa, m-
am hotărât şi am plecat ca să gonesc o falsă umilinţă care nu-mi dădea altceva decât
o întristare care-mi tulbura pacea sufletească.
Pe acest drum al cărţii, am început să mă pregătesc pentru examenul de liceu. N-
aş putea să spun că n-am întâlnit umilinţa, dar aceste umilinţe, îmi îmbogăţeau
cunoştinţele şi-mi omorau mândria care-mi şoptea din când în când: “Tu, care eşti
cinstită de lume, să ajungi să te umileşti pentru o hârtie?“
Această şcoală nu a fost uşoară la etatea mea de douăzeci şi cinci de ani şi pe
lângă etatea înaintată, mai erau şi grijile Mănăstirii, pe care nu puteam să nu le trec
prin suflet.

Primele lecţii și examene

Totuşi, din acest liceu, eu n-am învăţat numai materia ce se cerea la examenul ce
mă aştepta ci mai ales am învăţat cum să preţuiesc o muncă a cuiva şi am cunoscut
adevărata umilinţă care, fiind împletită cu munca, te ţine lângă Dumnezeu.
Mi-aduc aminte când am mers să dau primul examen la Liceul de fete din Tecuci,
în februarie 1945, mi se părea că urc o treaptă extraordinar de grea, ca până în
septembrie să dau şi clasa întâia şi pe a doua, iar în sesiunile din februarie şi iunie să
dau clasa a treia. Nu cu a mea pricepere am ajuns să dau în doi ani, trei clase, ci cu
ajutorul Domnului şi al Maicii Sale Prea Curate. Mergeam la examene cu o emoţie ce
n-o pot spune, dar cum începeam examenul, icoana Maicii Domnului, pe care o aveam
la mine, mă liniştea. Ceva mai mult, o dădeam la toate colegele mele de-o sărutau şi-
i cereau ajutorul, pe care-l primeau cu prisosinţă.
Se întâmpla câteodată să întârzii şi veneam la şcoală când ajungea şi profesoara.
Atunci toate colegele se uitau la mine şi aveau figurile disperate, întrebându-mă ce
fac. Eu le ziceam printre gâfâielile fugii:
-Mintea sus, fetelor, că Maica Prea Curata vă va ajuta!
Şi ne aşezam la lucru. Când ieşeam, care mai de care-mi zicea:
-Măicuţă, dacă sărutăm sfânta icoană, lucrăm mai bine, aşa că nu ştiu ce-am făcut.
 Eu le încurajam pe toate. Fete care dădeau examen cu mine, particular, erau
foarte multe. Mă simţeam foarte bine între ele, ba mai mult, la sfârşitul examenului, ne
despărţeam foarte greu. Deşi de la an la an nu mai erau aceleaşi colege, că unele se
înscriau la cursuri, altele se retrăgeau, eu totuşi legam o frumoasă prietenie cu fiecare
dintre ele, dându-le câte o cruciuliţă sau câte o iconiţă, semănându-le în suflet
încrederea în ajutorul lui Dumnezeu, pe care-L căutau, căci sufletele lor erau încă
curate, deşi unele erau în etate ca şi mine. În aceşti doi ani cât am stat la Tecuci, am
avut multe bucurii sufleteşti.
În timpul examenului stam la familia Constantin Rotaru, care căuta pe toate căile
să-mi producă numai bucurii. Dânşii nu aveau copii, dar creşteau două fete orfane. La
examenele din iarnă, în nopţi1e cu lună când domnul sau doamna Rotaru vedeau că
sunt mai îngrijorată la vreo materie, nu ştiau ce să-mi facă să-mi îndulcească buna
dispoziţie. Şi ştiind că-mi place să mă joc cu zăpadă, mă chemau în curte. Eu credeam
că vor să-mi arate ceva interesant şi ieşeam, zicându-le că nu stau mult că am de
învăţat. Iar dânşii tuspatru mă luau în primire după uşă cu bulgări de zăpadă, zicându-
mi:
-Te predai nouă sau cărţii?
Eu stam puţin, că mă luau fără veste, dar când îmi dădeam seama că-i joacă, nu
mă lăsam, şi ceream să se facă dreptate, pentru că nu se poate patru să sară asupra
uneia, şi cât ei se gândeau pe cine să dea în tabăra mea, eu făceam zăpada bulgăre
şi le-o aruncam, zicându-le în glumă:
-Sunt viteaz de-al lui Ştefan cel Mare care era mic de stat dar iute la mânie şi nu
mă las la voi, turcilor, măcar că sunteţi mulţi.
În joaca noastră, ei erau turcii mulţi, iar eu un singur viteaz al lui Ştefan cel Mare.
Şi, pentru că-l iubeau şi dânşii pe Ştefan cel Mare, Domn creştin şi sfânt, se lăsau să
fie bătuţi de micul viteaz moldovean care eram eu. După joaca noastră, aveam mai
mult chef de învăţat.
Aşa a fost la această blagoslovită familie, în casa căreia mă simţeam ca la părinţii
mei. Erau săraci în ale trupului, dar erau bogaţi cu sufletul.

Bucuria familiei Rotaru Tecuci

Întorcându-mă cu gândurile îndărăt, am să povestesc că în iarna anului 1938 când

am cunoscut această familie, în a cărei casă mare jale era, eu am rugat pe Măicuţa
Domnului să mă ajute a le aduce în casă pe Iisus, Fiul Ei prea iubit care face pe om
mulţumit şi fericit.
Doamna Rotaru era de doisprezece ani anchilozată în pat şi o hrăneau cu linguriţa,
iar de-o loveai sau îi mişcai patul, ţipa de credeai că i-a vârât cineva un cuţit în inimă.
Dânsul, de supărare, luase căi rele. Dânsa, sărmana, avea două boli grozave. Una
pentru pierderea soţului căci spunea că de doisprezece ani nu l-a văzut mâncând
acasă, iar nopţile le pierdea aiurea, pierzându-şi şi sufletul, iar a doua era nemiloasa
boală care o pironise în pat. Ah, Dumnezeule, aşa de mult m-a neliniştit această casă,
că nu-mi găseam pace nicăieri, şi-mi ziceam că trebuie să-i văd fericiţi, că altfel eu
mor de durerea lor. Şi nu voi da pace Mamei Prea Milostive care mie mult nevrednica
mi-a făcut atâta bine, până nu o să văd în această casă ceea ce doreşte inima mea:
sănătate şi frică de Dumnezeu. Şi n-am plecat din casa lor timp de trei zile, hrănind-o
pe biata bolnavă cu ceai şi hrană sufletească, trimisă de Duhul Sfânt de la care ceream
cu toată căldura inimii mele să-mi dea ajutor, mai ales pentru boala cea mai gravă a
domnului Rotaru, care de ruşine că stam la dumnealor, trebuia să vină acasă de la
serviciu, în loc să meargă în locurile de iad unde era aşteptat. Cu ajutorul Domnului şi
a Măicuţei Sale Prea Curate, am început să arunc în sufletele lor, cu slaba mea
pricepere, azi o sămânţă, mâine alta, iar a treia zi a venit Cerul cu mila sa neînchipuită
şi neaşteptată de nimeni. S-a uitat mila Domnului la suferinţa dânsei, și la obrăznicia
mea pe care am făcut-o numai pentru a se proslăvi El, Prea Bunul.
Seara ne aşezăm să facem Paraclisul Maicii Domnului. Eu nu prea ştiam să citesc,
şi rugam pe domnul Rotaru să citească dânsul, zicându-i că eu nu am învăţat carte,
decât două clase primare, şi nu ştiu bine a citi şi ca să nu-l ţin mult în genunchi, să
facă bine să citească dânsul cu voce tare, ca să audă şi doamna Rotaru care sta în
pat. Nu prea îi cădea bine, dar n-avea ce face, că eu atâta îl fericeam că ştie a ceti,
încât lua cartea din mâna mea şi începea Paraclisul. Eram în al noulea cer de fericire.
Când mă sculam de la rugăciune, ne antrenam la vorbă, spunându-le câte-mi dădea
Bunul Dumnezeu, de ne apucau zorile. Le ceream iertare că le-am răpit noaptea, iar
dânsul, îndeosebi, începea să zică cu lacrimi în ochi:
-Copilă, cine te-a trimis la noi? Că în casa noastră simt că se desfac raze de lumină
care saltă sufletul într-o aşa bucurie, pe care n-am simţit-o niciodată.
Eram într-o voioşie aşa de mare, văzând trezirea dânsului din somnul păcatului şi
răspundeam că Iisus, viaţa şi lumina noastră, m-a trimis.
-Ei, cum te-a trimis Iisus, mă întreba el, chiar aşa cum aş trimite eu pe servitoarea
mea undeva?
-Da.
-Nu înţeleg.
-Hai să vă fac să înţelegeţi, domnule Rotaru.
-Ei, ia spune, fetiţo.
-Eu eram în Biserica Sf. Nicolae. O doamnă mi-a vorbit de suferinţa doamnei dvs..
Eu n-am crezut-o chiar aşa şi am avut un îndemn de la Iisus, a cărui servitoare sunt,
să vin s-o văd pe acea bolnavă despre care mi se vorbise. Văzând greaua suferinţă
ce-o are doamna dvs. şi văzând cât suferiţi şi dvs. pe lângă ea, am zis un cuvânt de
obrăznicie, că nu voi pleca din casa aceasta, până nu voi vedea mulţumirea aşezată
ca o împărăteasă pe tron.
-Şi cum? Vei sta la noi până ne vei vedea mulţumiţi?
-Da, nu vreţi?
 -O, suntem prea fericiţi. Dar când o să vie mulţumirea în casa noastră?
-Cât de curând, că doar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă, dacă El vrea şi dacă
noi Îl vom chema. Dvs. vreţi să fiţi mulţumiţi?
-Cum să nu vreau? Dar va fi greu.
-Greu? Nu vorbiţi, aţi început să simţiţi razele fericirii şi mai ziceţi că va fi greu?
Doar dvs. sunteţi bucovinean şi eu am auzit că bucovinenii sunt tari în credinţă.
-Da, aşa ai auzit?
-Da.
-Dar doamna care v-a spus de boala soţiei mele, de mine nu v-a spus nimic?
-Ce să-mi spuie? A fost destul să ştiu de suferinţele dânsei că mi-am închipuit că
şi dvs. luaţi parte cu toată fiinţa.
Desigur ştiam viaţa lui, dar n-am voit să-l mâhnesc. La vorbele mele, doamnei
Rotaru i se deschiseră ochii ca două robinete şi încep să-i curgă lacrimile. Eu încep s-
o mângâi, fără să-mi dau seama că dânsa nu suferea s-o atingi cu degetul. I-am luat
capul în braţe, m-am urcat în pat lângă ea, ştergându-i lacrimile şi rugând-o să nu mai
plângă. Toţi în casă încremeniseră, văzând cum o suceam pe toate părţile, fără ca ea
să zică ceva, decât plângea fără zgomot căci nici bine nu putea vorbi. Eu uitasem şi
de acest lucru că nu putea vorbi bine, şi o rugam să spună ce-a visat când făceam noi
Paraclisul Maicii Domnului, că am văzut-o râzând prin somn. La stăruinţele mele,
dânsa mi-a răspuns cu limba cam scurtată:
-Ceva frumos, dar nu ţin minte.
Eu sar din pat ca o minge de gumă şi fericită încep să fac metanii, zicându-i:
-Bine că a fost frumos, nu-i nimic că l-aţi uitat.
Servitoarea, domnul Rotaru şi doamna Sevastian Ionescu încremeniseră şi se
uitau la mine ca la o altă arătare. Eu le spun:
-Ce sunteţi miraţi? Mă simt fericită şi trebuie să fiţi cu toţii fericiţi. Haideţi să ne
rugăm!
Şi încep, nu să mă rog, ci să strig la Maica Domnului şi la cine mai era în sfintele
icoane, arătându-le că eu vreau fericirea acelei case şi ştiu că ei pot s-o facă repede.
Eram ca beată de fericire şi mă pălisem de somn... Mă urc lângă bolnavă să mă culc,
şi toţi din casă zic:
-Ah ce ţipete vor ieşi acum. Ce faci, fetiţo?
Eu, foarte fericită, le răspund:
-Mă culc! Iar bolnava întinde mâna peste mine ca şi cum ar fi vrut să mă
îmbrăţişeze.
Toţi încep să plângă, iar eu râd, zicându-le:
 -Plângeţi că v-a venit rândul!
În somnul meu, am visat un bărbat ca un preot că mi-a dat o cutie de aur, zicându-
mi: “Iată, s-a auzit dorinţa ta şi am să-ţi dau această cutie pentru a o aşeza pe bolnava
cu care dormi, ca s-o vezi fericită căpătându-şi sănătatea” Eu l-am rugat să-mi spuie
cum s-o pun în această cutie şi pentru ce? Şi-i zic mai departe că bolnava este
anchilozată şi-i mult mai mare decât această cutie. Dânsul mi-a spus că va încăpea
foarte bine în acea cutie şi o s-o pun eu singură în ea căci e uşoară şi s-o iau cu mine.
Cutia, mi-a spus, că-i cervera în care stă orice suflet până-şi va lua zborul în mâna
Aceluia care l-a slobozit pe pământ, Dumnezeu Atotputernicul. Eu, l-am întrebat dacă
toate cutiile sunt de aur. El mi-a răspuns că numai a celor ce suferă cu răbdare în boli.
Iar ale celor ce suferă pentru Dumnezeu sunt de aur şi împodobite cu pietre scumpe.
Şi am întrebat în vis: “Dar cine sunteţi?” Şi nu mai ştiu dacă mi-a răspuns, căci mi-a
vorbit foarte serios, zicându-mi: pune mâna şi aşeaz-o în cutie! Şi am luat cutia în
braţe plecând cu ea, dar unde, nu ştiu. Mă rog, ca în vis.
Când m-am deşteptat, bolnava era toată o sudoare şi a cerut apă. Cei din casă i-
au dat ceai, iar dânsa cerea apă. Eu, fără să mă gândesc că-i face rău, i-am dat un
pahar cu apă, zicând:
-Până când o s-o chinuim cu ceaiul? Nu-i aşa, doamna Rotaru că mâine o să
mâncaţi mâncare?
-Da, îmi răspunde dânsa, aş mânca nişte sarmale.
Toţi ziceau că a dat în ceasul morţii. Eu îi făgăduiesc că la ziuă o să-i facem
sarmale. Dânsa adoarme din nou şi a dormit cinci ore, până am sculat-o noi, să-i dăm
de mâncare. Domnul Rotaru a plecat la serviciu, zicându-ne că-i sigur că o va găsi
moartă. Eu, foarte veselă îi zic:
-Va muri răul care a cuprins-o, nu dânsa, că am visat un vis.
Şi le povestesc visul. Toţi ai casei ziceau că acest vis mi-a arătat că va înceta din
viaţă. Eu nu vream să cred, zicându-le că nu va fi aşa și ca să închid vorba, le-am
spus:
-Eu nu-s tălmăcitoare de vise. Cum o vrea Maica Domnului, aşa va face cu dânsa.
Domnul Rotaru iese pe uşă şi ne zice:
-Măcar de se va alege la un fel, că m-am săturat de atâta amar de vreme cu patul
tot întins. Eu îi strig:
-Mergeţi sănătos, domnule Rotaru, că la prânz vom mânca sarmale cu toţii.
Dânsul spune servitoarei, fără să se ştie că eu sunt la spatele lui:
-Fetişoara asta e cam într-o ureche, Chiţo!
Dar eu, râzând, îi răspund:
-Da mă simt chiar bine!
-Nu te supăra, fetiţo, dar vorbeşti ceea ce nu se poate crede.
 -Acum mergeţi la seviciu şi vom vorbi la prânz. Şi dând drumul la geamuri, făceam
curat în toată casa, şi aşezam masa cu flori pe ea şi cu tacâmurile ce le aveam mai
bune şi-mi ziceam: “Curând va fi ora două, până la venirea domnului Rotaru, o s-o
îmbrac împreună cu servitoarea, o s-o pieptănăm şi o s-o aranjăm în perne.” Zis şi
făcut. Pe la ora unsprezece, încep să trag de bolnava care dormea. Servitoarea îmi
spune:
-Oare nu-i moartă? Că de când sunt aici, n-am văzut-o niciodată să doarmă aşa
de mult.
-Ei, ce să fie moartă, Chiţo, nu vezi că respiră femeia? Şi o tragem noi până
obosim. Începusem să cred şi eu că-şi dă sufletul. M-a cuprins teama şi ridic ochii la
icoana Maicii Domnului, rugând-o să-i poruncească să se scoale, că doar doarme,
aşa o vedeam noi. Şi iar mai trăgând-o, se deşteaptă zicându-ne cu o voce foarte
clară:
-Ce bine am dormit, fetelor!
Eu am început să sar în jurul patului şi s-o rog să se scoale, s-o îmbrăcăm şi să
se spele că trebuie să mâncăm sarmale. Ea, săraca, speriată, ne zice:
-Eu, jos din pat?
-Da, îi zic eu, dvs, trebuie să vă daţi jos din pat, vă spălăm, vă îmbrăcăm, vă
pieptănăm şi vă aşezăm între perne că eu am un rămăşag cu domnul Rotaru.
-Ce rămăşag ai?
-Să vie la credinţă, dacă vă vede sculată din pat.
-Chiar aşa-i?
-Da, vă rog, hai, sculaţi-vă, ca să avem vreme să facem câte am pus la cale.
Biata începe să plângă, şi-mi zice:
-Soră Lico, eu n-am mâncat cu el la masă de 12 ani. Eu îi zic:
-Din cauză că aţi stat în pat. Hai acum să vă sculaţi şi să vedeţi minunea Măicuţei
Domnului.
O ajutăm noi să se dea jos din pat, o îmbrăcăm, se spală mişcându-şi mâinile şi
o aşezăm pe fotoliu. Servitoarea îi strânge părul, iar eu o pieptăn şi-i spun:
-Nu-i aşa că vă simţiţi mai bine?
-Da, ceva mai bine.
-Nu vreţi să vedeţi casa?
-E prea mult!
-Bine, atunci staţi în acest fotoliu, iar după masă vom vizita peste tot, toată casa.
Se uită la mine, dar n-avea ce să zică, că eu nu-i dădeam pace. Iată, intră pe
poartă domnul Rotaru. Eu îi ies înainte şi-i zic:
 -Ce daţi să vă zic o bucurie? Dânsul îmi zice:
-A murit Ioana?
-Spuneţi-mi, ce-mi daţi să vă zic o bucurie!
-El vrea să intre în casă, iar eu nu-l las, rugându-l să-mi spuie ce-mi dă. Cam
nervos, îmi zice:
-Ce vrei, aceea îţi dau, numai spune ce-i!
-Eu vreau să vă ştiu credincios şi să-mi făgăduiţi că veniţi regulat la masă.
-Da, voi face ceea ce mă rogi, că nu-i greu.
-Bine, să vă văd! şi-i deschid uşa.
Când vede pe doamna Rotaru în fotoliu, îmbrăcată şi veselă, puţin n-a fost de n-a
căzut pe jos. Eu îl apuc de mână şi-i zic:
-Haideţi să vedeţi că şi merge doamna dvs., numai de bucurie că veniţi acasă la
masă.
Dânsul o apucă de un braţ, eu de celălat braţ, şi începem să ne plimbăm prin
sufragerie. Am început să plângem de bucurie. Şi afară era o zi frumoasă, parcă toate
se bucurau cu noi. La masă am mâncat cu toţii sarmale, iar după masă am mers, eu
şi dânşii amândoi, să vadă doamna Rotaru toată casa. Te bătea jalea când mai întreba
câte un lucru, căci 12 ani numai servitoarea umblase cu ele. Domnul Rotaru a făgăduit
în faţa sfintelor icoane că va părăsi păcatul şi va iubi pe Dumnezeu şi pe Măicuţa
Domnului care i-a răsărit soarele fericirii abia acum, că îşi va iubi căminul, iar pe mine
să mă aibă ca pe copilul lor. Eu i-am sărutat mâna de bucurie şi l-am rugat să nu-l
înşele pe Dumnezeu, că singur va suferi pe urmă mai greu.
L-am rugat să ia un copil să-l crească. Mi-au făgăduit că pe toate le vor face, şi
aşa i-am lăsat mulţumuţi, plecând prin alte colţuri ale durerii, să vâr cu darul Maicuţei
Domnului, şi acolo fericirea.
Nu i-am părăsit şi din când în când, veneam să văd de se ţin de cuvântul dat.
Doamna Rotaru s-a făcut sănătoasă, văzându-şi de casă, ajutată de servitoare, iar în
sfânta duminică şi sărbători, megea la biserică.
În toate acestea, eu am văzut Mila Cerului cu prisosinţă când îi iei cu asalt. Am
văzut că Bunul Dumnezeu nu se supără chiar când eşti obraznic, dar obrăznicie cu
scop sfânt, de la care te foloseşti tu întâi. Ce nu poate Bunul şi Prea Milostivul
Dumnezeu a face? Toate câte cerem, numai de ne sunt cu folos. Pentru mine a fost
mai mare bucurie ridicarea din boală a domnului Rotaru, decât a doamnei. Căci, ce
folos are omul dacă s-ar face sănătos, să păcătuiască supărând pe Dumnezeu şi
îmbolnăvindu-şi sufletul?
La doamna Rotaru n-a fost aşa căci când s-a ridicat din patul suferinţei, sufletul a
luat-o mai înspre Cer, mulţumind mult Milostivului Dumnezeu.
 Milostenia aduce reuşita

Aşa cum am mai spus, gazda mea când veneam la Tecuci, era această familie ce
s-a legat cu dragoste de veriga mântuitoare care este în Sfinta Biserică Creştină ce
duce pe toţi ce-şi pun nădejde în Ea, în paradisul mântuirii.
Auzind credincioşii din satele de prin prejur, că mă găsesc la această familie în
Tecuci, au început să vie aducându-mi alimente. Mie-mi aduceau de la Mănăstire tot
ceea ce trebuia, dar nu le respingeam dragostea lor, primindu-le darul cu cea mai
mare bucurieca şi când n-aş mai fi văzut niciodată ceea ce îmi aduceau ei. După ce
plecau, o luam pe Aneta, fata ce-o creşteau, şi căutam familii necăjite sau pe văduve
cu orfani şi le duceam cele primite. Doamne! Ce bucurie aveam când puteam mângâia
astfel de fiinţe. Am văzut că poţi să te bucuri când faci milostenie cu milostenia ce-o
primeşti de la alţii.
Dar cel rău nu-mi da pace şi venea în gând, tulburându-mă şi zicându-mi că-mi
pierd vremea în loc să învăţ. Dar când îmi “pierdeam” timpul în astfel de împrejurări,
ştiam mult mai bine la examen şi eram aşa de odihnită şi de limpede la cap,
răspunzând bine la toate cele ce eram întrebată, încât mă minunam şi eu cum de am
ştiut. Am aflat până la urmă taina, şi-am îndepărtat pe duşmanul de veacuri al
dragostei de oameni.
O bătrână din Cernicari, o comună de lângă Tecuci, venea în fiecare dimineaţă cu
un litru de lapte. Nouă nu ne trebuia, că-i adusesem familiei domnului Rotaru o vacă
spre hrană mai demult, şi acum avea lapte, dar primeam cu aceeaşi bucurie ca de la
toţi, dându-l la o familie bolnavă de plămâni. Aceste bucurii mă făceau fericită, pentru
care nu voi putea niciodată să aduc mulţumire Prea Bunului Dumnezeu pentru aceste
bucurii care mă făceau să mă simt în altă lume.
Odată, a venit o creştină din Satul Nou, de lângă Tecuci, şi-mi spune că a avut un
vis să poarte rochie neagră. Dânsa era o văduvă credincioasă care avea vise mai
deosebite. Eu, crezând visul ei, n-am mai stat mult pe gânduri şi-am luat dulma mea
ce-o aveam mai bunicică, să i-o dau. La uşă, un gând îmi şopteşte aşa:
“Femeia asta e bătrână şi doar nu-i trebuie rochie bună, numai neagră să fie. Bine
ar fi să dezbraci pe cea care o ai pe tine, să i-o dai, că-i mai purtată.” La aceste şoapte,
m-am înfuriat rău, şi-am ieşit afară, dând femeii rochia cea bună şi o basma de cap,
tot atât de bună, zicându-mi: “Toate ale mele sunt de la Bunul Dumnezeu, aşa că piei
de la mine, gând spurcat!” După plecarea femeii, m-am trântit într-o tristeţe de n-am
putut să citesc nimic. M-am rugat şi am plâns de necaz, dar zadarnic. A venit timpul
să plec la examen. Dădeam examen la istorie. Am plecat spre liceu. Pe drum mă
cercetam să văd ce mai ştiu din ce-am învăţat. Eram aşa de goală, de parcă nu
pusesem mâna niciodată pe carte. Era o luptă cu mine grozavă căreia nu-i găseam
explicaţie.
Ajunsă la şcoală, cum a intrat profesoara în clasă, am căpătat linişte mare. Nu mă
mai gândeam deloc, şi minune cum ni se dau subiectele la clasa noastră, am început
să scriu un subiect din cele trei căci unul se cerea, în aşa fel că nu reuşea mâna să
scrie cum îmi venea în minte. Dau teza scrisă, mă aşez în bancă şi încep să mă uit
prin cartea de istorie. Nu puteam citi. O închid, mă las cu capul pe bancă, şi am
adormit. Sar deodată şi văd că ascultă la oral doamna profesoară la clasa a doua.
Respir liniştită că n-a ajuns la clasa a treia. Ne vine rândul şi nouă. Scoate la oral pe
colegele mele, ocolindu-mă pe mine. Eu încremenisem, întrebându-mă ce-o mai fi şi
asta. Colegele îmi spun:
-Măicuţă, te lasă la urmă, să te asculte mai greu.
Eu mă arăt liniştită, arătându-le icoana din servieta mea. La urmă mă ascultă şi pe
mine, dar ce mă întreabă? Îmi zice doamna:
-La ce dăm examen Maicuţă?
-La istorie îi răspund eu.
-Bine. Atunci, te rog să-mi povesteşti istoria Lucrării lui Dumnezeu din comuna
Tudor Vladimirescu, de unde eşti dumneata.
Eu mă uit la dânsa şi nu înţeleg. Doamna îmi zice:
-Nu ai înţeles ce vreau eu să ştiu?
-Nu, doamnă!
-Iată, vreau să ştiu Chemarea matale, făcută de Dumnezeu şi de Maica Sa Prea
Curata.
M-am închinat şi am început să-i povestesc toate câte a făcut Prea Bunul
Dumnezeu cu mine. La urmă, dânsa mi-a mulţumit, zicându-mi:
-Dacă ai şti cât am aşteptat eu ziua de azi ca să pot auzi din gura Sfinţiei tale toate
câte a făcut Prea Bunul Dumnezeu pe pământul ţării noastre...
Şi eu i-am mulţumit, dorindu-i de la Bunul Dumnezeu tot binele.
Am putut să văd şi de data aceasta ispita satanei, zdrobită de Mila Maicii
Domnului. El mi-a dat tristeţea, Maica Milei mi-a dat liniştea. El încearcă la tine, iar tu
de chemi în ajutor pe Aceea care-I mai strălucită ca soarele, toate lucrurile lui se sting.

Şoaptele satanei

Neobositul în răutăţi a început să sufle în mintea unor profesoare să mă sfătuie

că-i bine să întrerup şcoala, de acum va fi mai grea materia şi e păcat să mă chinui
când mi-am văzut o situaţie. La această milă, eu am protestat cu tăcere o vreme, iar
pe urmă le răspundeam tuturor că n-am nici o ocupaţie, că vreau să-mi umplu timpul
cu învăţatul şi că eu nu învăţ să-mi asigur o situaţie ci să-mi capăt puţine cunoştinţe
şi să mă găsesc în treabă.
Dacă au văzut că nu pot să mă oprească cu mila, au plecat la cei mai buni prieteni
ai Mănăstirii noastre, şoptindu-le că o să-mi pierd credinţa învăţând carte laică şi că
doar eu am Sf. Scriptură de citit, şi “Vieţile Sfinţilor”. Şi toată vacanţa în vara anului
1946 m-au pisat cu aceste sfaturi. Eu le răspundeam la toţi liniştită că am nădejde în
purtarea de grijă a Aceleia care mi-a fost Mamă şi Povăţuitoare în tot trecutul vieţii
mele, nădăjduind că nu mă va lăsa să rătăcesc de la calea la care m-a chemat. Le
mulţumeam pentru sfaturile date şi le spuneam că şi citirea Sfintei Scripturi este
necesară şi a “Vieţilor Sfinţilor”, dar pe acestea nu le neglijez cu nimic, învăţând carte
laică. Vieţile Sfinţilor le aud în fiecare zi la sala de mese, iar Sf. Scriptură o pot citi şi
învăţând pentru liceu.
-Bine îmi ziceau mie, dar nu poţi să înveţi fără să dai examen?
Le răspundeam:
-Din moment ce nu am grija examenului, nu voi învăţa nimic.
Şi ca să scap, le mai spuneam:
-Toate acestea sunt şoapte de la satana care a încercat mereu cu tot felul de
compătimiri pentru mine că doar mă va opri. Ştiu eu ce-l doare. Nu îi e lui că învăţ
carte ci îl arde ceea ce vede că se face pentru preamărirea lui Dummezeu, pe lângă
examenele ce le dădeam. Acelea nu mi le spune şi nici nu-i nevoie să mi le spună că
le cunoaşte Sfântul inimilor.
Unii din binefăcătorii mei, cărora nu le-am ascultat astfel de sfaturi, m-au părăsit,
alţii îmi scriau scrisori, dojenindu-mă cum voiau. O, Doamne, la toate tăceam şi lăsam
să hotărască Cerul. Îmi ziceam că poate-i greşit ce fac, iar cei ce erau sinceri cu mine
mă încurajau, zicându-mi să fac rugăciuni cu soborul, pentru a risipi Domnul toate
ţesăturile satanei pe care le întinde fie celor care tulbură liniştea, fie mie. Şi aşa am
făcut.
Când am mers la Tecuci să-mi fac înscrierea pentru clasa a patra, aranjase cel
care avea grijă de mine şi-mi trimitea sfaturi prin toată lumea să citesc cărţi sfinte, nu
laice, încât mi-am zis că cel mai bine ar fi să mă retrag, deoarece aceia care iubesc
Mănăstirea i-au rugat să mă sfătuiască a mă retrage. Atât doamnei directoare cât şi
doamnei secretare, le-am mulţumit cerîndu-le actele. Dânsele s-au bucurat foarte
mult, zicându-mi:
-Măicuţă, e foarte bine că ai făcut trei clase de liceu, să ştie lumea că ai trecut prin
liceu, dar nu va trebui să faceţi tot liceul că-i greu.
Eu am tăcut şi am făcut cerere să-mi dea actele şi o adeverinţă în care să se vadă
că am trei clase la Tecuci. La cererea mea, mi s-a răspuns că nu se ştie ce s-a făcut
cu actele mele. Aşa că nu mi le-au dat. De ce? Nu pot pricepe, şi am fost totuşi
mulţumită că mi-a dat o adeverinţă pentru cele trei clase.
Am venit până la urmă în comuna noastră şi mi-am scos alte acte cu care să-mi
fac înscrierea pentru clasa a patra la Liceul de fete din Brăila. Şi aşa am şi făcut.
La secretariatul liceului din Brăila, m-a întrebat de ce dau în particular şi nu mă
înscriu la curs, aşa cum am făcut şi la Tecuci. Eu i-am răspuns că nu am fost la curs
ci am dat examen tot în particular şi la Tecuci. Atunci doamna secretară îmi spune că
certificatul celor trei clase este al unui eleve care a urmat la curs. Când caut eu la el,
văd că aveam vreo cinci de trei la lucru manual ceea ce nu era adevărat că eu nu
dădeam examen decât o singură dată la lucrul manual. În această purtare am văzut
invidia femeiască şi nu ştiu cum au putut să şi-o arate faţă de mine, căci cred că nu
m-aş fi dus niciodată să ocup locul cuiva. Am rugat pe doamna secretară să dea un
telefon pe socoteala mea la Liceul de fete din Tecuci şi să întrebe cum am dat eu
examen. Voiam să se facă lucrul acesta, pentru a nu fi vreo neîncredere chiar de la
începutul prezentării mele la Liceul de fete din Brăila.
După convorbire, s-a constatat că a fost o rea voinţă, de care nimeni nu-şi poate
da seama. Eu am tăcut, deoarece ştiam că toate nemulţumirile vin numai de la
neobositul în răutăţi, satana. Dar nici aici, la Brăila, n-am fost scutită de aruncările lui
cu otravă. Totuşi, le-am biruit pe toate cu ajutorul Cerului.
Nu ştiu de ce, cu toate acestea, la Liceul din Brăila mă simţeam tare bine, nu mă
simţeam străină, ca la Tecuci. Profesoarele şi elevele de la curs aveau o deosebită
dragoste când mă întâlneau.

La examene la Brăila

A sosit examemul din sesiunea februarie. Candidate erau foarte multe, din toate
clasele. Când ne adunam în clasă, elevele începeau caracterizarea fiecărei
profesoare. Unele ziceau: cutare profesoară e mai severă şi cutare e mai bună. Altele:
nu, cutare e mai severă şi cutare e mai bună. Eu ca să le împac, le răspund:
-Fetelor, vreţi voi să fie toate profesoarele bune?
-Da, Da! Strigau ele în gura mare, dar cum să facem, Măicuţă?
-Iată cum: întâi să ştim noi materia care ni se cere, şi al doilea, vă mai spun ceva,
dar îmi făgăduiţi că nu se aude la cancelarie?
-Da, numai să le facem bune, mai cu seamă pe cea de latină şi pe cea de franceză!
Una strigă dintr-un colţ:
-Dar româna, ce, îi uşoară? Şi pe ea s-o facem bună!
Alta, disperată, striga:
-Măicuţă, pe cea de matematică, că-i jale cu J mare!
Iar una se urcă pe bancă şi strigă:
-Ce mai alegeţi fetelor, pe toate să le facem bune, că la toate-i jale!
Eu muream de râs şi nu mai voiam să le spun secretul. Ele toate sar asupra mea
cu o gălăgie nemaiîntâlnită, rugându-mă să le spun secretul, promiţând solemn că nu
va spune nimeni nimic, numai să ieşim cu bine. Încredinţată de sinceritatea lor, le rog
să facă linişte şi le spun:
 -A doua soluţie pentru a face pe profesoarele noastre bune este… Toate stau cu
ochii mari şi cu gura căscată să audă ce spun. Şi încep:
-Eu voi sta la uşă pentru a vedea când vine doamna noastră şi când se apropie, îi
voi deschide uşa mare salutând-o şi-i voi face semnul Sfintei cruci la spate de trei ori,
ca să fugă orice duh rău care însoţeşte pe orice om, dar mai ales pe profesori, pe
care-i ştie că luminează şi îmbogăţesc mintea copiilor. Voi să fiţi serioase şi cuminţi.
Să nu bufniţi careva în râs, că atunci îi rău.
Toate se închină, făcându-şi câte o cruce mare pe piept şi zic:
-Să fie într-un ceas bun hotărârea noastră!
Soseşte ora şi vine profesoara, iar eu îmi iau în primire misiunea de îmbunare. A
mers de minune primul şi al doilea examen, dar la al treilea, n-am mai putut să-mi pun
în aplicare metoda, căci profesoara aceasta era evreică şi unde mai pui că era şi de
franceză. Toate erau disperate şi mă rugau s-o închin, dar eu am refuzat, întrebându-
le ce ştiu mai bine.
Toate erau necăjite că se apropie ora şi nu va fi închinată. Atunci le spun:
-Alegeţi fiecare clasă câte trei subiecte pe care le ştiţi mai bine şi când o să vă dea
subiectele să vă gândiţi la acelea pe care le-aţi ales şi cu credinţă în Dumnezeu, să
nădăjduim că o să meargă bine.
Gata! A prins acest sfat aruncat la întîmplare, cum îl prinsesem şi eu de la alţii. Şi
se adună fiecare clasă, a1egându-şi subiectele. Intră profesoara şi ne zice:
-Ei, dar cuminţi mai sunteţi! Alaltăieri se auzea tocmai de la secretariat gălăgia, iar
azi nici nu suflaţi. Se vede că v-aţi cuminţit de grija examenelor, ori nu ştiţi la franceză?
Noi toate tăceam şi ne pregăteam hârtia pentru lucrarea scrisă. Încep să se dea
subiectele la clasa întâi, la a doua şi la a treia. Se începe mişcarea şi toate se
întorceau spre mine, făcându-mi semn de bucurie că a prins ideea mea. Ne dă şi nouă
la clasa a patra, la fel, aceleaşi subiecte pe care le alesesem cu toatele. Mare bucurie.
Am încetat mişcarea serioasă şi în special tusea. Dăduse subiecte ce le ştiam ca pe
Tatăl nostru: “Les monuments de Paris”. Nu ştiu ce-o fi crezut profesoara, că vine şi
se aşează lângă mine în bancă şi da subiectele mai departe la celelalte clase. Tot
timpul cât am scris, nu s-a sculat de lângă mine. Am văzut coarnele celui rău, dar
eram fericită de rezultatele tuturor şi nu-mi părea rău deloc de dublarea emoţiei.
Am ieşit toate din clasă, aşteptându-ne una pe alta afară şi împărtăşindu-ne
bucuriile, iar altele compătimindu-mă cum am mai putut lucra. Eu le spuneam că
bucuriile lor mă linişteau şi aşa am lucrat mai bine.
La examenul de latină, din pricină că am avut o criză de ficat, am intrat în clasă
după profesoară. Toate erau disperate şi văzându-mă palidă la faţă, mă întrebau ce-
am păţit şi ce-o să facem? Dar nici nu le auzeam, aşa de rău îmi era. Bunul Dumnezeu
a voit însă să mă scape repede, că ne întreabă profesoara:
-Aţi făcut jumătate din cartea de Latină?
 Fetele spun că au făcut care cinsprezece, care douăzeci. Ce-o fi avut, că se
supără şi zice:
-Dacă n-aţi făcut jumătate de carte, anulez examenul.
Eu, deşi abia stam pe picioare, merg la catedră, îmboldită de colege, şi o rog să
ne dea o lecţie din materia făcută şi două din cea nefăcută. Dânsa ne spune:
-Nu fac excepţii! Eu repet:
-Nu vrem nici o excepţie, ci numai vă rugăm să ne daţi o singură lecţie din ceea
ce am învăţat toate.
Tace, şi îşi ia catalogul şi pleacă. Ne sfătuim cu toatele ce să facem că eram de la
clasa a treia, până la clasa a opta. Mergem la cancelarie să cerem sfatul, dar ne
întreabă ce-a fost la clasa noastră că profesoara a lăsat catalogul şi-a plecat. Noi
spunem realitatea, iar directoarea ne spune să plecăm toate acasă că o să vadă pe a
doua zi ce-o să facă.
Aşa că am mers acasă să-mi liniştesc ficatul, şi în aceasta am văzut Mila Măicuţei
Domnului căci cred că n-aş fi putut face nimic, aşa-mi era de greu. Profesoara de
latină, săraca, era supărată de soţul ei, şi în acea seară a şi plecat din Brăila la Buzău,
unde era soţul suferind. Toate colegele mele se necăjeau pe mine, zicându-mi că dacă
eram în clasă la timp, aveam s-o închin şi dădeam tezele. M-am bucurat nespus de
mult văzând credinţa lor în Sfânta Cruce. Nevinovăţia şi pe altă parte interesul
personal, am văzut că ţin pe om aproape de Dumnezeu. Ce bine e ca omul să rămână
în nevinovăţie şi să simtă mereu nevoie de ajutorul Lui. Aşa că, venind unul după altul
şi celelalte examene, eu mi-am luat în primire slujba în care mă simţeam fericită,
făcând şi pe alţii fericiţi. Seara, când veneam acasă, la domnişoara Popescu Elena,
profesoară de matematici, unde am stat atunci timp de trei săptămâni, cădeam ca de
mal de obosită. Dânsa începea să-mi zică:
-Mâncăm repede, Măicuţă şi ne culcăm, ca mâine să fii cu capul limpede, să poţi
să te mai uiţi prin carte. Pe urmă, sora Lenuţa, că aşa îi ziceam eu, urma:
-Măicuţă, rugăciunea o facem oral, nu te mai las să citeşti după carte.
Eu muream de râs când auzeam că trebuie să mă rog oral, parcă până atunci
dădusem scris. Toate acestea le făcea din dragoste de a nu mă obosi. Şi-mi ziceam:
“Doamne, pe cei de-un sânge cu mine mi i-ai înstrăinat, iar pe străini i-ai făcut să aibă
milă de mine.” Adevărul este acela pe care 1-am spus şi mai înainte, că voia Domnului
a fost să nu-mi lipsesc inima de Cer. Am mulţumit şi neîncetat voi mulţumi Milostivirii
Cereşti, care m-a condus de mână prin poteci întortochiate, dar la capătul lor am găsit
un mare luminiş - pe Iisus, viaţa şi bucuria lumii şi ale mele.
Când a sosit examenul pentru sfârşitul clasei a patra, am stat în gazdă la
domnişoara Stela Arghirotianu, o profesoară pensionară. Această mutare o făceam
cu scopul de a câştiga cât mai multe suflete la Hristos, că pe toate le făceam prietenele
Cerului cu ajutorul Stăpânei Cereşti.
Din nou mi-am luat acea dragă misiune cu deschiderea uşii profesoarelor şi
închinările pline de succes dumnezeiesc. Dar când a venit ziua să dăm examen la
franceză cu domnişoara Bercovici care era de religie israelită, şi ştiind toate că nu va
putea fi închinată, eram opărite de îngrijorare.
La metoda din prima sesiune le-am rugat să nu mai apelăm şi să ne lăsăm în grija
Celui de Sus, să vedem ce-o să fie. Toate au fost de aceeaşi părere, pentru a preţui
mai mult pe urmă ajutorul Sfintei Cruci. Cu lucrările am ieşit la toate clasele foarte
bine, iar la oral clasa noastră a fost umilită foarte greu, punând întrebări la fiecare serie
ce era ascultată, să răspundă de ce face liceul. Eu stam în bancă şi mă gândeam că
de-mi va pune şi mie acestă întrebare, ce-o să-i răspund? Am început să mă rog la
Măicuţa Domnului să-mi lumineze mintea, pentru a şti ce să răspund. Şi iată că-mi
vine rândul să ies la oral. Începe şi cu mine la fel: să-i spun de ce învăţ carte. Eu i-am
răspuns:
-Domnişoară, vă rog să nu vă supăraţi că n-o să vă lămuresc destul de bine la
această întrebare.
-Cum vine asta? Eu nu vreau altă lămurire decât să ştiu de ce înveţi cartea?
-Învăţ din ordinul Episcopului meu!
-Dar ce are Episcopul cu dumneata?
-V-am spus de la început că n-o să vă pot da un răspuns, pentru că dvs. sunteţi
străină de rânduielile noastre şi nu le puteţi înţelege. M-aţi întrebat ce are Episcopul
cu mine. Din moment ce e superiorul meu, are puterea să dea orice ordin, iar eu
trebuie să mă supun. Şi mai cred că dvs. trebuie să vă bucuraţi când vedeţi că cineva
se munceşte pentru a-şi căpăta puţine cunoştinţe, şi nicicum a descuraja pe cineva.
Tace domnişoara mea, dar s-a răzbunat, ascultându-mă la citit, la gramatică,
făcând conversaţie şi în sfârşit crezând că m-a doborât, mă pune să-i povestesc o
lecţie. Când caut în carte, eu, în disperare că eram toată o apă, să-mi storci hainele
de pe mine, mă gândeam la istoria morţii Jeanei d’Arc, minune - aud că-mi zice în
româneşte:
-Să-mi povesteşti în franţuzeşte moartea Jeanei d’Arc!
Știam s-o povestesc ca şi în româneşte, că mi-a fost drag frumosul şi viteazul
sfârşit. Am terminat cu această povestire care a fost fără nici o greşeală, ca la urmă,
să-mi spună:
-Cinci îţi pun nota, că mi-ai răspuns obraznic la ceea ce te-am întrebat înainte de
oralul nostru.
Eu, foarte liniştită, i-am răspuns:
-Niciodată n-am învăţat pentru notă ci pentru a-mi căpăta puţine cunoştiinţe. Totuşi
eu vă mulţumesc pentru aprecierea dvs.
Cel rău n-a părăsit-o, ţinându-se de dânsa şi şoptindu-i să meargă la Direcţie,
pentru a mă zugrăvi cum i-a plăcut gârbovitului. A doua zi am fost chemată la
directoare şi întrebată să-i spun ce motive m-au făcut de-am jignit pe profesoara de
franceză. Am povestit cele întâmplate, zicând că în această purtare domnişoara
profesoara a dovedit ura de rasă şi de religie, căci îmi dădeam seama că dânsa a
deschis o luptă contra mea şi că nu poţi da înapoi pe un duşman, decât întrebuinţând
armele lui, deşi lucrul acesta nu-i călugăresc, dar au salvat aceste cuvinte pe toate
colegele mele căci toate erau în aceeaşi situaţie.
La domnişoara Arghintoianu, tot timpul cât am stat, m-am simţit foarte bine. Casa
era în faţa liceului, iar când veneam de la examen, îmi ieşea în cale, bătând din palme
şi zicându-mi plină de voie bună:
-S-a proslăvit Dumnezeu şi de data asta, Măicuţă?
Eu chiar de eram tristă sau obosită, când o vedeam pe dânsa cu atâta bunăvoinţă
şi dragoste, mă smeream sub mantia de iubire a Maicii Prea Curate, scăpând lacrimi
de recunoştinţă, pentru călăuzirea ce mi-o făcea, arătându-mi unde să merg pentru a
mă simţi fericită. Dragostea bunei mele gazde i-am răsplătit-o cu neuitarea în slabele
mele rugăciuni şi cu lipirea inimii de dragostea neasemuită a Măicuţei Domnului, care
cred că-i va fi de mare folos în viaţă.
Pentru toate mulţumeam Măicuţei Prea Curate, şoptindu-i în rugăciuni, în glas de
bucurie că şcoala mea, văd că mai are şi alt rost: de a reîntoarce sufletele acolo de
unde s-au rupt, de la Dumnezeu, ca să fie mai fericite şi să capete adevărata fericire
care se dă omului când trece de pe acest pământ, la Veşnicie! Ce trecere minunată!
Şi cum trebuie s-o dorim noi şi să suspinăm mereu în acestă vale a plângerii, în care
dacă nu ştim să ne chivernisim paşii, mergem cu siguranţă din durerea acestor cătuşe
ale trupului în neasemănata durere şi în groaznicele chinuri ale iadului, de care să dea
Bunul Dumnezeu să scape tot neamul omenesc.

Pleacă un grup de fete la Miclăuşeni

Trecând în clasa a cincea, materia ce mi se cerea era mai grea, iar în clasa noastră
se iviseră unele lucruri care şi mai mult îmi slăbeau puterile. Primeam sfaturi să
întrerup şcoala, că mi-e de ajuns, şi aş fi voit să le ascult, dar inima nu mă lăsa să
primesc. Îmi controlam gândul să văd dacă nu-i ambiţie omenească, dar un glas îmi
zicea: cine rămâne la jumătatea drumului pentru o teamă care s-ar putea înlătura,
acela nu are încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
După toate aceste frământări ale mele, mai vine şi ordinul Sf. Episcopii de Roman
să merg cu cineva să vizitez un aşezământ părăsit de-al prinţesei Ecaterina
Cantacuzino, pe care 1-a primit Sf. Episcopie cu act de donaţie, pentru a se face în el
mănăstire de maici. Am plecat la Sf. Episcopie cu părintele nostru Clement Cucu. De
la Sf. Episcopie am mers cu o căruţă la Miclăuşeni, unde se găsea această vatră
domnească. Ajunsă acolo, m-a uimit măreţul castel ce era cu trei etaje, iar pe lângă el
se mai găsea un castelaş cu două etaje şi alte diferite castelaşe pentru retragere la
mai multă linişte a celor ce o doreau, două grajduri mari cu locuinţă pentru grăjdari şi
paznicii curţii, tot cu etaj. Toate acestea nu mi-au mişcat sufletul ca atunci când am
intrat în bătrâna biserică, cugetând câte Sfinte Liturghii s-au făcut în ea, şi câţi
genunchi s-au plecat pe lespezile reci de piatră ce erau pe jos. Pe cât eram de
gânditoare în Sf. Biserică, pe atât eram de copilăroasă când am ieşit afară, văzând
frumosul parc cu tot felul de flori. Aş fi voit să le iau pe toate în braţe. Le mângâiam şi
le sărutam, vorbind ca şi cu cineva care ştia şi văzuse multe. Nu vroiam să le rup, că-
mi dădeam seama că le curm viaţa, dar când am dat de o tufă de crini pe un morman
de gunoi, nu m-am putut abţine şi am rupt trei lujeri, dându-i Preasfinţitului Lucian.
Reîntoarsă la Sf. Episcopie, am primit în mână în curte, de la cancelarie, ordin că
i se aprobă părintelui Clement Cucu să meargă ca duhovnic la noua Mănăstire
Miclăuşeni, aşa după cum ceruse sfinţia sa într-o scrisoare personală, fără să ştiu eu,
iar mie mi se cerea să repartizez un grup de maici cu surori care să-l însoţească. După
ce am citit, am intrat într-o cameră a palatului episcopal şi am plâns de cererea tăinuită
a părintelui Clement. Vlădica află de plânsul meu şi mă cheamă să-mi zică să fiu
liniştită, că nimic nu se face fără hotărârea Cerului şi să las pe părintele Clement acolo
unde s-a cerut, iar despre maicile care-l vor însoţi, mi-a dat sfat că numai acelora care
doresc, să le dau drumul şi să nu silesc pe nimeni.
Am ascultat şi m-am întors acasă la noi, povestind soborului la sala de mese ceea
ce am văzut şi spunând cine vrea să-l însoţească pe părintele Clement să se
gândească bine şi să se pregătească, deoarece în toamnă va trebui să ia fiinţă acea
mănăstire. Nu era uşoară această rupere pentru sufletul meu, dar mă mângâiam cu
gândul că se va mai proslăvi numele Celui Prea Înalt într-un loc, zi şi noapte, de un roi
ce-a zburat de la stupul Măicuţei Domnului din Vladimireştii Tecuciului.
Aşa că părintele Clement şi-a luat un grup de unsprezece fete de la noi, trei maici
şi opt surori, plus pe mama sfinţiei sale care se găsea la noi pe acea vreme şi în ziua
de 25 septembrie 1947, înzestrate cu tot ce le trebuia pe un timp mai îndelungat, au
plecat spre Miclăuşeni cu un camion trimis de Sf. Episcopie.
Acolo nu era deloc aspect de mănăstire, dar dorinţa prinţesei aşa a fost. Spre mine
a pornit o ploaie de gânduri că o să fie mai greu la conducere, plecând părintele
Clement care-mi da sfaturi în gospodărie. Dar am alungat norii grei ai gândurilor de
neîncredere şi am şi început să păşesc cu paşi siguri alături de soborul meu drag şi
de comitetul format dintre maici. Şi în toate am văzut răspunsul Cerului, mai bun ca al
oamenilor, în care-mi pusesem aşa de mult încrederea.
Din aceasta am învăţat multe. Mai întâi să am mai multă încredere în purtarea de
grijă a lui Dumnezeu şi mai puţină încredere în prefăcuta sinceritate a oamenilor care-
s aşa de schimbăcioşi, mai ceva ca vremea. Nu l-am acuzat deloc pe părintele că a
plecat şi, mulţumind lui Dumnezeu, am zis că atâta i-a fost dat sa fie la noi. Eu nu
voisem să plece şi credeam că o să dea Sf.Episcopie un duhovnic la fetele ce le voi
rândui pentru Miclăuşeni. Aşa că am pus toate nădejdile mele, din clipa aceea, în
mâna lui Dumnezeu, crezând din toata inima că atunci când voi fi slabă, îmi va trimite
şi un ajutor omenesc, deşi acum nu mai credeam că mai exista o inimă sinceră.
Am rămas cu părintele Pascal Gherasim, al treilea preot care a venit la noi dintr-
o curată dragoste de la Sf. Episcopie a Romanului în 1944, un suflet de om blând ca
mielul lui Dumnezeu şi care nu era în stare să te supere cu ceva. A rămas sfinţia sa
cu toate slujbele bisericii şi cu înduhovnicirea noastră. Căutam şi noi să nu-l supărăm.
În gospodărie nu l-am necăjit niciodată să ne vie în ajutor, decât atunci când se cerea
o asistenţă pur duhovnicească. De fapt nici sfinţia sa nu se vâra, căci îşi dădea seama
că nu-i bine ca duhovnicul să fie stareţ în mănăstire de maici. Când i-am cerut un sfat,
părintele nostru Gherasim, Blândul, cum îl numeam noi - căci aşa şi era, ne venea în
ajutor.

Părintele Ioan

Într-o zi, vin maicile din comitetul spiritual şi economic şi-mi zic că părintelui
Gherasim îi este prea greu singur şi că ar trebui să cerem la Sf. Episcopie încă un
preot ajutor. Am fost de aceeaşi părere şi de îndată am făcut raport la Sf.Episcopie de
Roman explicând situaţia. Sf.Episcopie ne-a răspuns că să ne căutăm un preot, că nu
are de unde să ne dea, iar când îl găsim să raportăm spre a ni-l aproba. Ne-am chinuit
noi cu mintea să găsim un preot, dar nu ne porneam cu inima nicăieri.
Într-o zi, spun soborului în sala de mese:
-Ştiţi ceva, fetelor? Am o idee pentru găsirea preotului.
Toate erau cu ochii mari şi atente să audă ideea. Şi le zic:
-Ne-am plimbat cu minţile noastre în lungul şi-n latul ţării pentru a ne găsi încă un
preot şi nu l-am găsit; vreţi să-l găsim?
-Da, da! – strigară toate.
-Ei, dacă vreţi să-l găsim pe acel om, haideţi să dăm mintea la o parte şi să ridicăm
inimile noastre să atingă Mila Cerului cerându-I un suflet copilăresc ca şi noi că altul
nu stă la noi.
Bietele fete, la aceste cuvinte destul de copilăroase, au început unele să plângă,
iar altele să râdă de bucurie şi îmi cereau sfatul cum să facă pentru a ajunge la scopul
dorit.
Fără să mai stau mult pe gânduri, le-am răspuns:
-Ştiu, dragele mele că prin post şi rugăciune se câştigă toate de la Dumnezeu.
Haideţi să facem trei vineri de ajunare toată obştea, de joi seara până sâmbătă
dimineaţa, şi cred că Prea Bunul Dumnezeu şi Măicuţa Domnului ne vor auzi şi ni-L
vor trimite acasă.
Toate au primit cu bucurie şi am început postul cu rugăciuni, fără să cerem pe
cineva, decât arătând Domnului dorinţa ce-o aveam. Ştiu, Doamne Iisuse Hristoase
că Tu eşti şi Preot şi jertfă totodată. De la tine vine toată puterea Liturghiei. Virtutea şi
credinţa preotului nu-i adaugă, precum nici nevrednicia nu-i ştirbeşte efectul întru
nimic. Dar noi ca oameni slabi, alergăm la alegerea Ta, Bunule, că noi nu putem cu
mânile noastre şi puterile noastre slabe. Credem că ne vei răspunde cu belşug şi dar,
căci nimeni care a cerut de la Tine ceva curat, nu s-a întors fără răspuns.
După două vineri, eu am plecat la examenul de la sesiunea februarie a clasei a
cincea. Înainte de a pleca, vine la mine un grup de maici din sobor cu rugămintea să
nu ajunez eu în vinerea ce vine, a treia, ca să nu-mi fie rău la examen, iar ele vor face
încă o vinere de ajunare pentru mine. Văzându-le dragostea, am lăcrimat şi am zis să
fie liniştite, că nu-mi va fi nici un rău, trimiţându-le la toate mulţumirea şi recunoştinţa
mea pentru purtarea de grijă şi rugându-le să păstreze liniştea inimilor şi legătura minţii
cu Dumnezeu, iar pe mine să mă ierte că nu pot să le îndeplinesc această dorinţă,
deoarece ideea a pornit de la mine, trebuie deci să o îndeplinesc cu sfinţenie şi bun e
Dumnezeu, eu cred că nu-mi va fi rău, ba din contră, îmi va fi bine şi voi lucra cu mai
multă uşurinţă la examenul ce-l am de dat. Şi aşa a şi fost, că am lucrat mult mai bine
ca în celelalte.
A doua zi, sâmbătă, am terminat examenele, iar seara am plecat la Sf. Mănăstire.
În gara Tudor Vladimirescu am aşteptat căruţa Mănăstirii noastre, iar cu maicile ce
erau cu căruţa, se mai afla şi fratele Silviu Iovan, pe care-l cunoscusem mai bine
vara trecută, 1947, de Sf. Veronica. Prima dată, l-am văzut la Sf. Mănăstire Sâmbăta
de Sus, Făgăraş, dar nu-l mai ţineam minte.
Acest frate era în acea vreme doctorand la teologie în anul al doilea şi profesor de
religie la Liceul Teologic din Cluj. Era foarte credincios, cum de altfel se cade să fie
teologii şi fiind şi fiu de preot se vedea că a avut o creştere îngrijită. Când venea acest
frate la noi, toată obştea se găsea într-o sărbătoare. Îl simţeam ca pe fratele nostru,
deşi numai de două ori venise, iar acum era a treia oară. Niciodată nu m-am gândit
să-l întreb ce va face în viaţă, că socoteam că nu-i frumos, şi aveam şi un deosebit
respect pe care mi-l impusese seriozitatea şi credinţa lui. Măicuţa Domnului a voit să-
mi facă un dar la întoarcerea de la examen. În curtea Sfintei noastre Mănăstiri, îl aud
pe fratele Silviu spunându-mi în limba latină:
-Măicuţă, sorţii îmi sunt aruncaţi!
Eu îi răspund că nu cunosc limba în care-mi vorbeşte el, luată de valurile dragostei
soborului meu, am intrat în Sfânta Biserica, toate cântând “Axionul” în genunchi la
icoana Prea Curatei – stareţa Noastră scumpă. În casă mai era şi doamna Lucia
Costin - azi maica Antuza, stareţa Mănăstirii Gologanul. După masă, fratele Silviu îmi
zice:
-Măicuţă, eu aş vrea să vin aici pentru totdeauna. Oare Măicuţa Domnului nu m-
ar primi şi pe mine?
Eu m-am deşteptat ca dintr-un somn. Am stat puţin fără să răspund, cugetând la
acestă întrebare, şi uitîndu-mă la icoana Măicuței Domnului din peretele de la răsărit,
i-am zis în tăcere:
“Prea Curată, oare acest suflet să ne fie rodul rugăciunilor noastre? Dar se va
putea, Doamna mea?“ Şi ca să nu supăr pe Făcătoarea de bine din toate timpurile,
m-am întors spre fratele Silviu şi i-am zis:
-Iartă-ne, frate Silviu, că niciodată nu te-am întrebat, fiindcă n-am îndrăznit - dar
cum vrei să vii la noi, intrând în familia noastră călugărească sau ca preot de mir?
Dânsul îmi zice:
 -Ah, Măicuţă, niciodată nu m-am gândit la căsătorie, dar ceva mai mult, când am
intrat să fac Facultatea de teologie, am mers la Catedrala din Oradea, rugând pe
Domnul Hristos să-mi ajute să fiu numai al Lui toată viaţa mea, slujindu-L cu mai multă
uşurinţă. Căci văd la tatăl meu care este preot, că oricât s-ar chinui, tot nu poate fi
numai a lui Dumnezeu, împărţindu-se săracul în trei: Domnului, familiei şi poporului.
Aşa că vă rog, Măicuţă, să vă rugaţi Maicii Domnului să-mi ajute să fiu, de se poate,
în familia noastră din Vladimireştii dragi, depunând aceleaşi voturi pe care le-aţi depus
şi Sfinţia voastră.
Eu am lăcrimat de fericire şi i-am răspuns:
-Să hotărască Bunul Dumnezeu şi Măicuţa Prea Curată cum or şti că-i mai bine,
aceste dorinţi sincere şi curate!
În primăvara anului 1948, aproape de sfârşitul anului şcolar, fratele Silviu Iovan,
îndemnat de Darul Duhului Sfânt, părăseşte catedra de profesor de la liceul din Cluj,
lăsând-o unui prieten care căuta să capete un post, şi vine la noi. Era civil. Am rugat
pe domnul general Ion Neagu să meargă cu fratele Silviu la Sf. Episcopie a Romanului
pentru ai aproba să fie diaconit, deocamdată, căci aveam mare nevoie, părintele
Gherasim nemaiputând singur. Preasfinţul a aprobat să fie diaconit chiar la Sf. noastră
Mănăstire şi pe seama ei, aşa cum cerusem noi în raport. Din cauza că Vladicul nostru
nu putea veni, am rugat să ne îngăduie a veni Presfinţitul Episcop al Oradiei Mari,
Nicolaie, sub ai cărui ochi crescuse viitorul nostru diacon. Preasfinţitul Nicolaie, după
ce-a primit invitaţia Vlădicului şi rugămintea noastră, a venit cu toată dragostea la noi,
hirotonind pe fratele nostru Silviu în deacon, în ziua de 26 mai 1948, de faţă fiind
delegaţii Sf. noastre Episcopii, părinţii tânărului nostru diacon şi mulţime de popor.
Părintele nostru diacon a început să slujească Maicii Domnului, înflorind-o cu
frumoase panglici şi ajutând pe părintele nostru Gherasim. La 27 noiembrie 1949 a
avut loc la Mănăstirea Sihastru călugăria sa, primind prin votul monahicesc numele de
IOAN, iar la 28 decembrie 1949 a fost hirotonit preot pe seama Sfintei noastre
Mănăstiri - tot de Presfinţitul Nicolae Popovici, având la noi şi pe Preasfinţitul Nica,
Episcop Locotenent al Galaţilor.
Fiind preot acum, era mai mult de ajutor Mănăstirii noastre, Părintelui Gherasim şi
credincioşilor ce ne vizitau. Dar şi pentru mine a fost în tot timpul anului şcolar un
neobosit pedagog şi profesor, aproape la toate materiile, afară de matematică, pe care
mi-o preda doamna Ecaterina Butunoi din Bucureşti. Când erau examene grele,
Părintele nostru Ioan se lipsea de bucuriile slujbei de la Mănăstire şi venea la mine la
Brăila, pentru a-mi da ajutorul de care aveam nevoie.

Bucurii de neuitat

Şi aşa au trecut clasele a cincea, a şasea şi a şaptea, ajungând cu ajutorul lui

Dumnezeu în ultimul an de liceu.
În aceşti ani am avut şi bucurii duhovniceşti. De pildă, am mai mers la familia
colonel C. Racoveanu să iau lecţii de chimie de la doamna Racoveanu şi am
descoperit într-o cameră la subsol două fetiţe orfane, Ana şi Maria, nemţoaice, care-
şi aşteptau moartea, căci nu mai aveau pe nimeni ca să le vină în ajutor. Nici nu puteau
vorbi, aşa erau de slabe. Le-am luat cu mine, neţinând seama că erau de altă religie
şi neam şi le-am dus la Mănăstire, dându-le câte puţină hrană ca să nu moară. Când
a început şcoala, am plecat la Brăila căutându-le inimi credincioase care să le vină în
ajutor. Mai aveau o mătuşă şi pe bunica lor după mamă, care erau slabe de
nerecunoscut. Nu ne-a lăsat Mila Cerului căci n-am avut linişte până nu le-am ştiut
viaţa asigurată cât de puţin. Slăvit să fie Numele Domnului care mi-a venit în ajutor şi
de la care luăm noi toţi ceea ce ne trebuie.
La gazda unde stam acum, am descoperit doi bătrâni de câte şaizeci de ani care
nu erau cununaţi religios, lucru pentru care nu mergeau la biserică şi nu dădeau nimic
milostenie, zicând că nu le primeşte Dumnezeu nici o osteneală sau faptă bună, din
pricina aceasta. Am zis bătrânei:
-Da, este bine să arăţi această teamă de Bunul Dumnezeu, dar de ce nu vă
cununaţi? Dânsa îmi răspunde:
-Dacă nu m-am cununat când m-am căsătorit, acum nu mai are nici un rost
cununia.
-Şi cum? Vrei să mori aşa cum te găseşti?
-Da’ ce să fac, că mi-e ruşine să merg la preot să-i spun că nu-s cununată.
-Şi de câţi ani eşti căsătorită?
-De patruzeci şi trei.
-Şi, în anii aceştia, nu ai fost vreodată spovedită sau împărtăşită cu sfântul şi
dumnezeiescul Trup şi Sânge al Domnului Hristos?
-A! Eu sunt împărtăşită de mică şi cum să mă fi împărtăşit acum căsătorită, dacă
eu, de când m-am căsătorit, n-am intrat în biserică deloc, căci spun unele femei că
nu-i bine.
-Dar că stai necununată nu-ţi spun că nu-i bine, ci numai să nu intri în biserică?
Doamne fereşte de aşa sfaturi! Eu nu voi pleca de aici până nu te-oi vedea în rând cu
lumea în casa lui Dumnezeu.
-Aş, asta n-oi mai face, că nu vreau să ştie preotul că n-am fost cununată.
-De ce?
-Mi-i ruşine.
-Dar la Cer n-o să-ţi fie ruşine când te vei înfăţişa aşa cum te găseşti?
-Până atunci mai este.
-De unde ştii că mai este? Capătul vieţii fiecărui om este în Mâna lui Dumnezeu
şi deci nimeni nu-l cunoaşte decât Cel ce-l ţine.
Strig la sora Mariţa, gazda mea:
 -Ştiţi, oameni buni că sunteţi nuni mari? Iată, veţi cununa pe aceşti bătrâni care vă
sunt şi rude.
Au primit cu bucurie, dar nu ştiau unde să se cunune, căci bătrânii nu voiau să
meargă la biserică. Ca să nu-i pierd şi să-i cosească neprevăzutul sfârşit, le-am
făgăduit că va veni Părintele nostru Ioan de la Mănăstire şi că-i vom cununa în casă,
fără să ştie nimeni, că altfel pierdem pe moşul care spunea că doar el este căsătorit
la primărie. În sfârşit, am avut mare bucurie să le văd pe cap cununiile împletite de
mine din flori, la aceşti tineri miri bătuţi de brumă …
Aceste bucurii nu au aseamăn pe acest pământ şi nici nu le poţi găsi pereche. Şi
rugându-i să meargă la sfânta biserică în duminici şi sărbători, le ziceam că nici o
limbă omenească nu poate inspira roadele de har şi de binecuvântare pe care ni le
aduce sfânta jertfă a Sfintei Liturghii. Ei mi-au făgăduit şi mie şi Părintelui că vor împlini
această rugăminte care li-i spre folosul şi mântuirea lor.
Un sprijin deosebit am avut de la familia profesorului V. Cocoş care fără să mă
cunoască, văzând răutatea unor oameni care credeau că prin înlăturarea mea de la
liceul unde dădeam examen, o să se urce pe o treaptă mai sus, a fost pentru mine ca
un Arhanghel. După un timp, am aflat de acea punere la cale şi am ţinut să cunosc pe
acela căruia i-a şoptit îngerul să-mi ia apărarea; şi până la urmă l-am cunoscut,
mulţumindu-i pentru creştineasca lui purtare, pentru care am făgăduit Măicuţei Prea
Curate că nu-l voi uita în slabele mele rugăciuni, pe el şi întreaga sa familie.
După legarea prieteniei cu această dragă familie, doamna Florica Cocoş, care-i o
fiinţă nespus de blândă şi de credincioasă, mi-a fost ca o soră, aducându-mi iarna, la
gazdele unde locuiam, lemne cu coşul, ca să nu sufăr de frig, şi alte bunăţăţi, pe care
numai dragostea curată a acestei fiinţe putea să le săvârşească. Mi-a fost şi-mi va
rămâne săpată cu litere de aur în mijlocul inimii mele creştineasca purtare a acestei
familii. Nu mai spun de el, care venea aproape zilnic să vadă cum au mers examenele
şi să mă încurajeze, dându-mi cărţile trebuitoare pentru lectură, în vederea
examenelor. Când eram în ultimul an, îmi trebuiau mai multe cărţi pentru lectură,
îndeosebi în limba română. Îmi aduc aminte cu multă plăcere de timpul acela când mă
pregăteam pentru examenele de sfârşit de an, şi când citeam la română din cartea de
la curs, rugam pe Părintele Ioan care-mi era şi profesor şi un nespus de mare sprijinitor
moral să-mi vină în ajutor cu domnul Cocoş.

Termin liceul

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi al Maicii Domnului, am ajuns la examenul de

sfârşit de an al clasei a XI-a, adică al clasei a VIII-a, după vechea denumire.
La matematică se cerea să ştii materia din cei trei ani din urmă. Eu aveam toate
caietele din anii ce trecuseră şi mă vedeam tare la acest obiect. Dar când am văzut
pe profesorul cu care trebuie să dau examen că avea un chip tare serios, am uitat tot
ce ştiam. Lucram teza şi începe să asculte la oral, de la clasele mici în sus. Clasa mea
era cea din urmă. Văzând că toţi băieţii şi toate fetele care erau ascultaţi, amuţeau
când ieşeau la table, mă prăpădeam de frică. Tremuram de credeai că-s bolnavă de
friguri. Mă mai uitam prin caiete şi prin maculatoare, dar în capul meu era un haos. Ne
găseam la acest examen într-o şcoală în care noi - fetele, şi îndeosebi eu, nu eram de
loc familiarizat, căci patru ani dădusem la liceul de fete, iar acum, fiindcă eram mai
puţine fete decât băieţi, dădeam examen la liceul de băieţi, unde ni se părea că-i mai
rece şi mă simţeam străină.
Toţi care se întorceau de la tablă erau ca nişte sfinţi bizantini, traşi la faţă şi-mi
ziceau:
-E jale, Măicuţă ce faci dumneat, că trebuie să ştii o groază de materie?
Eu îi mai făceam să râdă, zicându-le:
-Bun e Dumnezeu, cred că n-o să tac, chiar ca dvs. O prostie de-oi şti, pe aceea
o s-o spun, că-i a mea şi am muncit pentru ea s-o învăţ.
Se apropie să fie ascultată clasa mea. Eu cădeam în grupa de la urmă, după
alfabet. Scoate patru din colegele mele şi rămân trei în a două grupă. Văzând că şi
cei din clasa mea amuţiseră la tablă, îmi vine rău şi am crezut că-mi ia creierul foc.
Aud pe profesor zicându-le:
-Dar dvs. aţi venit la examen numai ca să vedeţi şcoala şi pe profesori? De ce
tăceţi toţi? Spuneţi măcar o prostie, dacă matematică nu ştiţi!
Eu am prins curaj auzind pe profesor spunând că mult mai bine e să zici o prostie,
decât să taci. Vine rândul nostru. Ce i-o fi părut domnului profesor, că-l aud zicând:
-Vine întâi cutare şi cutare, iar Maica la urmă, singură!
Eu am crezut că o să cad din picioare, auzind că o să mă asculte singură. Aud pe
profesor:
-Să poftească Maica!
Când am auzit că mă cheamă, am plecat spre catedră făcând o cruce mare şi
zicând: “Maica Domnului şi toţi Sfinţii ortodocşi şi catolici, ajutaţi-mă!” Şi luând creta,
mă uitam spre profesor şi aşteptam să-mi spună ce trebuie să lucrez. Profesorul sta
cu mâna la ochi şi râdea. Eu, în emoţia mea, nu mi-am dat seama ce făceam, că
strigasem la Sfânta Fecioară şi la Sfinţi cam tare, aşa că eram foarte mirată văzînd pe
professor care avea o faţă aşa de întunecată înainte, iar acum purtarea mea îl făcuse
vesel. Aceasta m-a încurajat. Şi punându-mi câte două întrebări din fiecare materie a
celor trei ani, le-am lucrat cu cea mai mare siguranţă, şoptindu-mi nu ştiu cine la
ureche. Am crezut o vreme că-i vreo colegă sau vreun coleg şi mă miram că nu-i vede
şi nu-i aude profesorul. Uitindu-mă în dreapta şi în stânga, am văzut că nu era nimeni,
fiindcă eram foarte atentă şi la cele ce-mi spunea profesorul şi la cel ce sta aproape
de urechea mea, aşa că n-am avut timp să mă gândesc cine să fie cel ce-mi şopteşte.
Nu reuşea mâna să scrie cât îmi şoptea acea voce la urechea mea.
Aud pe profesor:
 -Vă mulţumesc, mi-aţi răspuns pentru toţi colegii dvs. Poftiţi la loc. Las creta şi o
iau spre banca mea. Profesorul pleacă, iar toţi colegii şi colegele din toate clasele îmi
zic cu ochii speriaţi:
-Ce-ai făcut, Măicuţă?
-Ce-am făcut? le răspund eu.
-Te-ai nenorocit!
-De ce?
-Că te-ai închinat şi ai strigat la Maica Domnului şi la Sfinţi, şi te-a auzit profesorul.
-Ei şi ce? Dânsul nu-i creştin? Dvs. aţi văzut că dacă am strigat la Măicuţa
Domnului şi la Sfinţi, mi-au venit în ajutor? Că, sincer să vă spun, în momentul când
am plecat la tablă, nimic nu mai ştiam, dar o voce mi-a şoptit tot timpul cât rezolvam
problemele date. Aşa că nu mă tem de nimic şi de nimeni. Am făcut ceea ce trebuia
să facă toată lumea. Rezultatul îl vor spune toţi aceia pe care i-am strigat eu în ajutor.
Fiţi liniştiţi că şi eu sunt liniştită şi vă urez succes la celelalte obiecte.
Şi ieşind pe uşă, eram ca beată de o fericire ce umplea tot sufletul meu. Mergeam
pe stradă şi toată lumea mi se părea ca nişte pitici. Am luat-o pe o stradă care ducea
spre Sf. Biserică Greacă, unde mergea mai puţină lume, şi într-un colţ al măreţei şi
frumoasei biserici, în valurile de iubire, de recunoştinţă şi de adâncă smerenie, am
scos un oftat de durere către sfânta icoană a Maicii Prea Curate şi către Iisus,
dumnezeiescul Prunc, zicând: “Ah, de ce nu sunt ale mele toate făpturile, ca să le
depun la picioarele Tale, Doamne, pentru ca toate să se mistuie de iubire către Tine,
iar eu să Te iubesc mai mult ca ele?” Domnul mi-a răspuns: “Nu te mâhni, căci cu o
Sfântă Liturghie ascultată cu evlavie, îmi dai toată slava, de nesfârşite ori mai mare.”
Aceasta m-a liniştit şi mi-a sădit în sufletul meu dorul şi dulceaţa de a nu putea trăi
fără să ascult în fiecare zi Sf. Liturghie. Căci mi-am dat seama că pentru a ajunge la
comorile de har dumnezeiesc, nu este o cheie mai sigură ca Sf. Jertfă a Sf. Altar. Mulţi
păcătoşi se întorc la Dumnezeu şi nici nu gândesc că Sf. Liturghie este aceea prin
care dobândeşţi acest har nepreţuit, de la care ai culege roade în clipele sublime ale
Veşniciei, în nesfârşita iubire a lui Dumnezeu.
Terminăm examenele ultimei clase de liceu. Aştept promovarea, şi cu durere, văd
afişat că din cele şapte cât eram, trei sunt repetente, trei corigente, şi promovată numai
eu, care eram aşteptată de toţi colegii şi colegele mele că o să fiu picată, din cauza
purtării mele nesocotite, strigând la Maica Domnului şi la Sfinţi pentru ajutor în timpul
examenului. Nu mă miram deloc căci ştiam că nu meritele mele m-au salvat, ci
strigătele cu încredere la Cei ce stau în Lumina iubirii lui Hristos. Găsindu-mă cu
colegele mele, au început să-mi spună că şi ele se roagă lui Dumnezeu, şi de ce nu
le-a ajutat la examen? Le-am mângâiat, zicându-le că dacă Domnul nu ne împlineşte
câteodată cererile şi dorinţele noastre, o face pentru că ne pregăteşte ceva mai
folositor. Noi, din pricina slăbiciunilor omeneşti, nu ştim ce ne este mai de folos.
Nu ştiu ce ecou or fi avut în sufletele lor aceste cuvinte, dar eu mi-am făcut datoria,
arătându-le că a te ruga lui Dumnezeu este o datorie creştinească, aşteptând cu
răbdare hotărârile Cerului şi nu a porunci ceea ce vrei tu a ţi se împlini de îndată. Da,
se poate să-ţi vină şi îndată ceea ce ceri tu, numai dacă ai neapărat nevoie. Socotelile
lui Dumnezeu, nimeni nu le poate cunoaşte.

Bacalaureatul

Deci cu ajutorul lui Dumnezeu, al Măicuţei sale Prea Curate şi al tuturor Sfinţilor la
care am strigat cu tot focul, am ajuns şi la examenul de bacalaureat în vara anului
1951.
Şi acest examen l-am trecut tot prin minune, căci am fost singură, deoarece numai
eu absolvisem clasa a XI-a şi nefiind primită cu cei de la curs, am dat singură. La
început mi-a fost frică, dar a trecut foarte repede, căci fiind una singură, cum terminam
cu un profesor, mă lua altul la ascultat şi aşa am trecut. Dar când am scăpat, am
alergat la biserica ce-mi era mai aproape, a Sf. Petru, pentru a-mi pleca genunchii,
mulţumind Prea Bunului Dumnezeu şi Măicuţei Sale care m-a umbrit tot timpul cu
mantia Sa cea Cerească.
Luându-mi rămas bun de la profesoarele şi profesorii ce i-am avut, am venit în
calda şi iubitoarea vatră a Făcătoarei mele de bine, punând cu toată grija şi dragostea
în lucrare ceea ce făgăduisem Domnului că nu voi lipsi de la nici o Sf. Liturghie în tot
restul vieţii mele. Chiar şi când voi fi bolnavă, voi merge dusă de alţii, dacă bineînţeles,
Domnul, pentru păcatele mele, nu mă va pedepsi cu vreo boală în aşa fel ca să nu pot
lua parte. Dar, după ajutorul ce mi-1 dă, eu cred că preţuieşte mai mult decât toate
comorile din lume, de pe tot cuprinsul pământului.

Darul răsplătit de Domnul

În această vară a anului 1951 când nu mai aveam grija învăţatului, într-o zi, pe
când eram cu Maicile din Comitet prin curtea Sfintei noastre Mănăstiri şi făceam planul
pentru a începe un nou corp de chilii, aud în curtea gospodăriei de grajduri, plânsete
de femei. Am mers să văd cine-i, şi am găsit două femei de la T. Vladimirescu care
stăteau în dosul grajdului din pricina unei ploi ce fusese, căci ele se găseau la munca
câmpului. Una din ele când a văzut vacile noastre, a început să plângă cu hohote,
zicând că cine ştie când o să mai vadă vită în curtea ei. Ajungând la ele, întâi le-am
liniştit din plâns, apoi le-am întrebat de ce plâng. Mihaica Vlad fiind cu Eva Mihalache
- care plângea, îmi spune că a avut o vacă cu lapte de la care hrăneau cei şase copii,
căci soţul i-a murit de plămâni, iar după moartea soţului i-a murit şi vaca pe care a
plâns-o şi plânge de câte ori vede vită, ştiind că n-o să mai poată niciodată cumpăra,
fiind foarte săracă. Îmi povestea această creştină că cei şase copilaşi stăteau în jurul
vacii moarte şi nu lăsau s-o ducă în câmp s-o îngroape, crezând că se va scula. Una
dintre maicile noastre îmi zice:
-Măicuţă, să-i dăm ceva bani să-şi cumpere vreo viţică.
 Eu stau puţin şi uitându-mă la vacile noastre, întreb pe Maica Ierusalima care era
îngrijitoarea vacilior, care vacă dă mai mult lapte şi-i mai cuminte? Maica îmi arată
vacile pe care le ştia mai bune, iar eu merg între ele, dezleg una de la ieslea din care
mânca şi pornesc cu ea și cu viţelul spre femeia deznădăjduită să i-o dau. Maica
Ierusalima mă întreabă:
-Ce vreţi să faceţi, Măicuţă cu această vacă?
Îi răspund:
-Vreau s-o dau acestei creştine care plânge că n-are cu ce hrăni cei şase copii.
-Măicuţă, îmi zice maica, hai să dăm o vacă mai slăbuţă de lapte, că asta-i prea
bună.
-Nu, maică, îi răspund când dăm ceva, să dăm ceea ce-i mai bun, nu ce avem
mai rău. Lasă-le pe cele slabe că or să se facă şi ele bune la noi, dacă ridicăm necazul
unui suflet. Are Bunul Dumnezeu grijă de noi!
Şi strig pe cei şase copii ce stau ca ulcicuţele în jurul mamei lor, le dau vaca şi
viţelul lângă ea, dorindu-le să le trăiască, iar ei stau cu ochişorii mari spre mine,
neştiind ce să facă. Eu le spun:
-Este a voastră copii, vaca asta! Ei au început să plângă de bucurie, iar unul care
de-abia vorbea, zice către ceilalţi:
-Haideţi cu vaca, să nu ne-o ia altă măicuţă!
Unul care era mai mărişor, îmi zice:
-Nu ne-o ia, că Măicuţa ce ne-a dat vaca, este fata cea mai mare a Maicii Domnului
şi celelalte măicuţe o ascultă.
Pe noi, toate câte ascultam vorbirile micuţilor orfani, ne-au năpădit lacrimile de
înduioşare şi de bucurie că am putut să mângâiem o mamă îndurerată.
Mare le-a fost bucuria celor ce-au primit această vacă, dar mai mare a fost bucuria
noastră, a celor care am avut fericitul prilej să gustăm din fagurul scump al milosteniei.
Domnul, care pe toate le priveşte, a privit şi spre noi, căci seara am fost chemată la
grajd de Maica Ierusalima, îngrijitoarea vacilor care îmi spune că a venit o femeie cu
o vacă și un viţel foarte frumos şi vrea să mi-o dea mie în mână. Văzând vaca ce stă
în grajd pentru a o dărui, i-am zis maicii:
-Vezi, Maică, să dăm totdeauna ceea ce avem mai bun, ca să ne vie ceva şi mai
bun şi mai frumos decât ce-am aşteptat.
M-am întors în chilia mea şi am meditat asupra tuturor celor ce mă înconjurau şi
mi-a răspuns glasul inimii că timpul vieţii noastre este timp de milă, pentru a putea
pătrunde în zările iubirii brodate cu firul milei, pe când Veşnicia este păstrată dreptăţii
lui Dumnezeu, pentru care să suspinăm mereu.
Minunea untdelemnului sporit

În miercurea patimilor, în anul 1951, mă pregăteam să merg la sfânta biserică.

Maica Luciana, care face ascultare la stăreţie, îmi zice:
-Măicuţă, Maica Olimpiada nu mai ştie unde să pună untdelemnul, că-i creşte în
butoi întruna, şi dă afară pe vană.
Stau puţin şi mă gândesc ce înseamnă aceste cuvinte despre untdelemn. Afară
era un noroi foarte mare şi lume nu era deloc la noi, ca să bănuiesc că a adus lumea
untdelemn şi-i zic:
-Eu nu te înţeleg deloc ce vrei să spui despre untdelemn. Cum nu mai are unde
să-l puie?! N-are maica Olimpiada patru butoaie de câte două sute de litri?
-Să vedeţi, Maică, eu nu ştiu prea bine, dar am auzit prin obştea noastră că este
a treia zi de când un butoi este mereu golit şi se umple de untdelemn, încât dă afară
pe vană.
-Ce spui, fato?
-Da, Măicuţă!
-Ei, da, aceasta-i numai o minune dumnezeiască, dacă-i adevărat.
-Eu nu ştiu cât e de adevărat, Maica Olimpiada poate să vă spună adevărul căci
nouă nu vrea să ne spună.
Trimit să cheme pe maica Olimpiada. Plec spre biserică şi iată că vine şi Maica
Olimpiada (responsabilă cu păstrarea hranei soborului) şi o iau lângă zidul bisericii şi-
i zic:
-Maică Olimpiada, suntem lângă Sf. Biserică, te tog să nu ascunzi de mine nimic,
dar nici să măreşti ceva ci să-mi spui adevărul cum e cu untdelemnul de la cămara
noastrăcă. Auzii lucruri prea minunate azi şi de-i aşa, eu nu ştiu ce-aş face ca semn
de mulţumire. Spune-mi, te rog, fără nici un ocoliş!
-Să vedeţi, Măicuţă, luni dimineaţă, sora Elena care-i cu mine la aceeaşi
ascultare, mai zice de ce vărs aşa mult untdelemn pe jos, iar dacă butoiul este plin,
de ce să mai pun în el? Că-i o risipă foarte mare de untdelemn lângă butoi.
-Dar noi avem patru butoaie de câte două sute de litri, nu?
-Da!
-Şi-s pline toate, nu?
-Sunt numai trei pline, iar unul care s-a golit, 1-am dat afară.
-Ei, şi cum? Spune-mi că-s tare nerăbdătoare!
-Când mi-a spus sora Elena că-i untdelemn curs lângă butoi, nu mi-a venit să cred
şi i-am zis că eu nu am scos nimic şi nici n-am pus untdelemn în butoi. Şi să vedeţi,
din cele trei butoaie ce le aveam pline cu untdelemn, unul, de la mijloc care nu fusese
plin ca celelalte două, văzui cum se prelinge pe vană şi curge jos.
-Şi ce-ai făcut?
-Am luat repede o cratiţă mare şi am umplut-o cu untdelemn, golind butoiul cam
cu vreo zece litri. Aceasta a fost luni. Mai pe seară, merg să văd ce mai este cu butoiul
meu. Credeam că fierbe untdelemnul, deşi la gust era bun.
-Şi când te-ai dus mai pe seară, cum era butoiul?
-Cu puţin nu era plin ochi.
-Adică, cum? Se umpluse la loc?
-Da, Măicuţă!
-Şi ce-ai zis sfinţia ta atunci când ai văzut această minune?
-Nu aveam puterea de a gândi la nimic, stam înmărmurită, fără glas.
-Şi n-ai mai deşertat?
-Nu, am mai vrut să văd ce se va mai întâmpla.
-Ei, şi?
-Am lăsat totul în grija Măicuţei Domnului şi am plecat seara la chilie. A doua zi,
marţi dimineaţa, când am mers la chelărie, ce să vedeţi? Un lac foarte mare de
untdelemn ce cursese din butoi şi se prelingea de zor. Eu m-am pornit şi am scos în
mai multe vas, cred că patru-cinci decalitri, socotind că n-o să se mai umple, dar iar
s-a umplut şi am mai scos şi azi în ce-am mai găsit. Acum să văd ce-o să mai fie..
-Şi ce crezi, sfinţia ta, maică Olimpiadă, despre această înmu1ţire a untdelemnului
nostru?
-Eu nu ştiu ce să cred, Măicuţă. Unele maici mi-au spus că fierbe untdelemnul, şi
drept să vă spun, am crezut şi eu, dar acum nu ştiu ce să mai cred, că la gust, nu-i
schimbat cu nimic.
-Maică Olimpiada, eu cred ca-i minunea Maicii Domnului şi nimic mai mult.
-Măicuţă, eu mă închin în faţa acestui fapt şi nu mai zic nimic.
-Aşa să faci, maică!
Şi mă despart de maica Olimpiada şi intru la Sf. Liturghie. Tot timpul cât am stat
la slujbă, am lăcrimat de bucurie pentru binecuvântarea ce ne-a dat-o Măicuţa
Domnului prin înmulţirea untdelemnului. După Sf. Slujbă, am mers şi am văzut butoiul
şi vasele în care era acel untdelemn ce fusese scos şi care nu avea absolut nimic
deosebit nici la gust, nici la culoare. M-am închinat purtătoarei noastre de grijă şi
Atotputernicului Dumnezeu care face minuni preaslăvite în toate felurile cu noi, mult
nevrednicele şi cu toată lumea, iar noi suntem nerecunoscători pentru toate facerile
de bine ce le varsă cu belşug spre fiecare din noi, acolo unde simte. O, Doamne, fă
să te înţelegem pe Tine în toate şi toate lucrurile ce le faci pentru a noastră mântuire!
 O uneltire diavolească

Într-o zi din toamna anului 1948, un grup de maici vin la mine la chilie tot o fugă
şi-mi spun că la troiţa de la poarta Mănăstirii noastre se găseşte un copilaş abia
născut. Nu m-am mirat deloc, căci ştiam că în satul meu era obiceiul că dacă vreun
sătean dorea ca cineva să-i boteze copil nou născut şi se temea că acela n-ar fi vrut,
moaşa lehurie îi ducea copilul la poartă şi il dădea în braţe. Această primire a copilului
în braţe era şi un legământ că-l va boteza. Eu, ştiind aceasta, am spus şi maicilor
noastre acest obicei practicat în satul meu, şi am zis să mergem la poartă să-l
primească cineva în braţe şi să-l botezăm.
Ajungând la poarta Sfintei noastre Mănăstiri, n-am văzut pe nimeni lângă troiţa
celor trei sfinţi, decât un coş rupt, iar în coş un copilaş înfăşurat într-o ţoală veche şi
fiindcă nu-l spălase de loc după ce-l născuse mama lui, era într-un hal de mizerie cum
nu mai văzusem niciodată. În guriţa lui avea o cârpă cu zahăr care îi hrănise
buzişoarele, încât când îl vedeai, îţi venea să cazi din picioare. Eu le spun maicilor:
-Fetelor, staţi că aici nu-i lucru curat. Cineva a vrut să necinstească în faţa
oamenilor curăţenia soborului nostru, dar cred că Dumnezeu, de al Cărui ochi nimic
nu scapă, va vedea pe această ticăloasă care nu s-a gândit că ar fi putut să fie mâncat
acest prunc de vreun câine, sau ar fi putut muri înainte de a fi dat de el şi nici nu s-a
temut de Dumnezeu că prin purtarea aceasta murdară aruncă o pată ruşinoasă asupra
soborului nostru.
Spun la surori să meargă cu căruţa noastră la sat pentru a anunţa doctorul,
primarul şi jandarmul şi a-i ruga să vină la faţa locului, iar noi să mergem în Sf. Biserică
să ne rugăm, pentru a vădi Domnul această ocară.
Aşa am şi făcut. După un ceas, au venit primarul şi moaşa comunei care au rugat
să fie botezat copilul la noi, ca să nu moară până în sat, căci abia mişca. Eu n-am vrut
să-l primesc în Mănăstire, căci aveam presimţirea că ni-l vor pune pe capul uneia
dintre noi, deşi netemeinicia acestui lucru s-ar fi putut de îndată dovedi. Eram ca o
leoaică fără pic de milă, zicându-le:
-Domnia voastră, poftiţi peste drum la arhondaricul ce-l avem pentru mireni şi-l va
boteza părintele nostru, dacă vi-i teamă să nu moară. Dar nu va muri căci acest copil
va scoate şi va descoperi pe acea neruşinată fiinţă care a căutat să arunce asupra
Mănăstirii noastre o astfel de ruşine.
Moaşa publică a făcut un gest spre primar, ce da de bănuit că sigur pruncul e de
la noi. Eu îi primesc mişcarea şi-i zic:
-Gestul dumitale mie nu-mi place, te rog să nu te gândeşti la ce nu trebuie, că o
să primeşti pedeapsa de Sus, de la Dumnezeu.
Dânsa îmi zice:
-Acest copil este născut de câteva ore şi nu i s-a dat nici un ajutor. Este cum l-a
născut mama lui.
 -Ei, şi ce vrei să spui cu aceste cuvinte? Că-i al nostru, nu?
-Nu zic, dar bănuiesc.
-Bănuieşti? Bine. Eu vreau să dezvălui această bănuială şi de aceea voi trimite
căruţa de îndată la comună să aducă şi pe doctoriţă, supunând tot soborul unui control
medical, căci eu îmi cunosc fetele mele cum sunt.
Dar o maică dintr-un colţ zice:
-Dar dacă nu veţi găsi ce bănuiţi dvs, ce va fi?
Moaşa tăcu. Primarul ne rugă să facem botezul copilului acolo, la casa pentru
mireni şi ne făgădui că nu se va lăsa până nu va găsi pe mama copilului. Vine părintele
Gherasim şi botează pe prunc. După Sf. Botez copilul s-a înviorat. Am plecat la
comună, iar moaşa a împânzit peste tot vorba că copilul este al uneia de la Mănăstire.
A doua zi am stat în rugăciuni, ca Bunul Dumnezeu să dea la iveală pe ticăloasa
mamă care-şi lepădase copilul la poarta noastră. A treia zi am făcut din nou rugăciuni
cu lacrimi, nu pentru noi, ci voiam să nu fie nici o umbră de bănuială murdară pe Sfânta
noastră Mănăstire. După ce am terminat acatistul Sfântului Mina, ies din biserică, şi
spun maicilor şi surorilor:
-Fiţi liniştite fetelor, că Sfântul Mina va face minuni. O să vedeţi!
Şi iată cum intru în chilie, aud în curtea Mănăstirii fetele noastre bucurându-se de
venirea unui frate al unei maici, din sat de la T. Vladimirescu, care a adus vestea că
s-a descoperit mama copilului ce a fost depus la poarta Mănăstirii noastre, spunându-
ne-o pe nume.
Când am auzit această veste, am strigat să vie toate maicile şi toate surorile în
biserică, să facem “Acatistul Maicii Domnului” şi să aducem mulţumiri pentru grabnicul
ajutor ce ni l-a dat. Tot soborul plângea la icoana Măicuţei Prea Curate, aducându-I
acest prinos de lacrimi curate şi de inimi zdrobite de fericire şi de recunoştinţă.
Pe urmă am aflat că a fost descoperită fapta sa. Primarul comunei noastre a bănuit
ceva fete uşoare din comună şi a rugat pe doctoriţă să meargă la ele şi să le cerceteze.
Doctoriţa nu voia să meargă la cele bănuite, căci se vede, ştia şi ea despre această
nelegiută faptă. Atunci primarul a luat doi jandarmi şi a plecat spre moaşă, luând-o cu
forţa să meargă la cine bănuia el.
Şi mergând la familia Dorosan, a întrebat pe un copil unde-i sora lui cea mai mare.
Copilul răspunde că mama sa i-a zis să spună că-i la cules de porumb, dar ea-i în
casă, că-i bolnavă. Vine bătrâna, mama copiilor, pe care o întreabă unde este fata ei
cea mai mare. Ea spune că-i la cules de porumb şi nu vine nici seara acasă. Primarul
spune că trebuie să facă o percheziţie în toată casa. Bătrâna ţinea morţiş că nu are
cheia, fiind la bărbatul său care vine seara de la Galaţi. Aşa că, să vină mai târziu.
Jandarmii îi spun că se poate scoate uşa din balamale şi se poate intra în casă, căci
diseară ei sunt ocupaţi. Ea n-a vut, dar n-a avut încotro, căci unul din jandarmi apucă
de uşă şi intră în casă. După uşă, sta înfăşurată în ţoale, fata bătrânei care născuse
copila pe care o trimisese la noi. În faţa autorităţilor, a fost nevoită să recunoască că
ea a născut copila şi că mamă-sa a dus-o la Mănăstire, s-o creasca maicile, că ei îi
este ruşine, nefiind căsătorită. Chemând-o pe bătrână, a spus şi ea adevărul. Pe urmă
a luat-o pe bătrână la dispensar şi punându-i copilul în braţe, un soldat de jandarmi
bătea în porţile caselor, iar bătrâna cu copilul în braţe mărturisea în gura mare fapta
ce-a săvârşit-o, aducând copila la poarta Mănăstirii.
Într-un târziu, a venit la mine mama acelei tinere, cerându-şi iertare şi spunând
totul cum a fost, zicând:
-Să mă iertaţi, Măicuţă, că am greşit aducând ocară şi hulă asupra Sf. Mănăstiri,
lăsând copilul fetei mele la poarta Sfintei Mănăstiri.
-Ascultă, Nuţă cum a fost, te rog, spune-mi....
-Măicuţă când am cunoscut pe fata mea că o să aibă un copil, ea a voit să meargă
la doctor să-1 dea afară. Eu am rugat-o să nu facă una ca astaci să-1 lase, că de se
va naşte, nu va şti nimeni, că eu îl voi lua de îndată şi-1 voi duce la poarta Sfintei
Mănăstiri şi maicilor o să le fie milă de el şi-l vor lua şi-l vor creşte, fiind aşa un copil
fericit. Iar după naştere, când am văzut că-i fetiţă, am zis că e chiar voia lui Dumnezeu
să-l aduc aici şi n-am lăsat pe nimeni să pună mâna pe ea, socotind că o să credeţi
că 1-a născut cineva pe câmp. Nu n-am gândit nici o clipă că o să aduc vorbe grele
asupra vreunei maici, ci m-am gândit să înlătur ruşinea fetei mele şi să scap copilul,
dar am văzut că Maica Domnului n-a îngăduit fapta mea, şi până la urmă, m-a şi
descoperit, făcându-mă de ruşine în sat.
-Nu-i nimic, Nuţă, mă bucur că-ţi pare rău de ceea ce-ai făcut. Te rog să crezi ca
pentru noi n-a fost lucru uşor când auzeam că ar fi copilul vreuneia din soborul nostru.
Şi am fi primit bucuroasă această ocară şi necinste de la oameni, căci îndeosebi eu
am fost şi sunt obişnuită cu astfel de vorbe care mi s-au adus de la slugile satanei, dar
eram liniştită că nu se vede nimic şi-mi ziceam că oricând şi oricine poate constata că
ceea ce se spune de către cei fără Dumenzeu şi care caută să ponegrească Lucrarea
Cerului va vedea că totul este o minciună. Şi drept să-ţi spun, eu care plâng o floare
când o rup sau când calc iarba care creşte, socotind că le curm viaţa, în clipa aceea
când am văzut copilul pentru care ar fi trebuit să am mai multă milă ca de o floare sau
de orice insectă ce se târăşte pe pământ, m-am văzut ca o leoaică ce îşi apără puii
săi de un duşman mult mai puternic decât ea. În faţa mea vedeam pe vrăjmaşul cel
mare şi veninos al bârfelilor asupra obştei mele pe care o iubesc mai mult ca pe mine
însămi, ştie Bunul Dumnezeu. Iar prin aceste bârfeli se necinstea Numele Domnului,
îndeosebi al Împărătesei noastre, care este podoaba sublimă şi floarea cea mai aleasă
a scumpului meu sobor pe care mi l-a dat Prea Curata a-l pregăti aşa cum îşi
pregăteşte un grădinar florile sale, având cea mai mare grijă să nu le atingă vreun vânt
rece sau ce-ar fi mai greu, vreo brumă ce i-ar distruge toate florile pe care le păstrează
şi le pregăteşte pentru cea mai dragă fiinţă a sufletului sau cea mai scumpă. Cea mai
dragă fiinţă, pentru care cu nevrednicie ocrotesc şi pregătesc florile sufletului soborului
meu, este Măicuţa Domnului pe care eu am rugat-O mereu şi O rog a-mi ajuta să pot
într-o zi a-i depune la picioareie Sale ca pe un buchet bine mirositor, florile pe care mi
le-a încredinţat. Cred că dacă am fost chiar rea cu micuţul nevinovat pe care l-ai adus
la poarta Sfintei noastre Mănăstiri, Domnul mi-a poruncit să fiu aşa, pentru a nu ofili
floarea sufletului obştei mele cu durerile ce-ar fi venit de la gurile bârfelilor asupra
întregii noastre Mănăstiri şi care ar fi fost o sminteală pentru cei slabi, mai mare ca
întărirea ce le-a putut-o da întreaga Lucrare ce-a făcut-o Bunul Dumnezeu şi Maica
Sa Prea Curată cu întemeirea Sfintei noastre Mănăstiri.
Rog pe Bunul şi mult Milostivul Dumnezeu să te ierte, că eu n-am nimic asupra
matale. Deci mergi sănătoasă şi pe viitor să fii cu mai multă grijă asupra copiilor ce ţi
i-a dat Dumnezeuca să nu-ţi vie o pedeapsă mai mare.
Multă vreme m-a chinuit gândul că trebuia să luăm copilul de la poartăcă făcând
aşa, aveam prilejul să primim răsplata sfântului Marin, care era o fecioară Maria şi se
tăinuia într-o mănăstire de călugări sub numele de Marin. Ştim din “Vieţile Sfinţilor”
cum ea a primit a i se pune în spinare hula că ar fi necinstit o fată care, născând un
copil, i l-a adus la mănăstire. Ea a tăcut şi fără să fie cunoscută de nimeni că-i fire
femeiască, a căzut în genunchi ca un om păcătos, în faţa stareţului, cerindu-şi iertare
şi luând pricina făcută de altul în desfrânare cu acea fată. S-a aşezat la poarta
Mănăstirii într-un bordei, crescând copilul şi proslăvind pe Dumnezeu care i-a dat
astfel de cale mântuitoare. Şi s-a împodobit mireasa lui Hristos cu asemenea
podoabe. Era izgonită chiar şi din biserică pentru păruta desfrânare. Într-o zi a venit
doritul ei Mire, Iisus Hristos, pentru care a suferit atât de mult, lăsând pruncul ce-l
crescuse cu atâta dragoste şi care a devenit un mare calugăr mai pe urmă. Iar Sfânta
Mireasă a lui Hristos, Maria ce se numea de monahi Marin, cât timp a crescut acel
prunc, a fost strigată de el “tată” şi nu a dezgolit feciorescu-i trup să arate că-i femeie
cu firea. Ce înaltă bărbăţie, ce mare şi vitejesc suflet! Abia la moarte s-a văzut că-i
femeie şi tot soborul a plâns pentru toate ocările ce i le adusese toată vremea acestei
sfinte mirese a lui Hristos.
Aceste pilde şi multe altele ca acestea mă înspăimântă şi mă mustră pe mine şi-
mi zic mereu: Cum să mă numesc eu Mireasa lui Hristos când n-am găteală pentru
Acel ce Îi iubesc atât de mult, dar pentru care n-am făcut nimic şi mă feresc de a pătimi
ceva, căutând cu orice prilej să arăt că nu-i adevărat ce mi se aduce de cei care
totdeauna au fost şi vor fi mereu puşi să arunce cu otravă asupra unora, pe care deşi
îi necinsteşte în faţa lumii, înaintea lui Dumnezeu le pregăteşte veşmânt de Nuntă
Cerească?
Deci mă tem şi mă înfricoşez a mă numi “Mireasa lui Hristos” ci sunt mult mai
fericită când mă numesc roabă netrebnică, fecioară nebună, fiică neascultătoare şi
altele ca acestea. Mă îngrozesc ducându-mă cu gândul la marile jertfe ce le-au făcut
înaintaşele mele, pe a căror putere de credinţă trăim şi ne bucurăm noi azi. De n-ar fi
nădejdea şi mila lui Dumnezeu şi a Măicuţei Prea Curate, ar fi o paragină sufletul
nostru şi am merge în prăpastia iadului.
Doamne Iisuse, cum să-Ţi mulţumim noi pentru această milă fără margini? De-am
da trupurile noastre să fie arse pentru dragostea Ta, Bunule, tot n-ar fi de ajuns. Decât,
smerite plecăm capul în Poala iubirii Prea scumpei Tale Maici, cerând iertare pentru
toate neştiinţele şi slăbiciunile noastre omeneşti. Şi Te rugăm, Bunule, să Te
proslăveşti Tu cum vrei, în slabele noastre fiinţe care sunt lucrurile mâinilor Tale căci
ştim că toate câte vrei le şi poţi.
Mă voi mulţumi cu gândul că aşa a voit, şi că n-am fost destul de tare pentru a ţine
piept necazurilor ce ar fi atras fapta bună, pentru care mă necăjesc că am înlăturat-o.
 Minunea moaștelor Sfântului Mina

În toamna anului 1949, în ziua de 28 august, am mers la Roman, la Sf. Episcopie,

cu un grup de maici şi cu părinţii noştri Gherasim şi Ioan, pentru a lua parte la
instalarea Prea Sfinţitului Teofil, pe care îl primea Sf. Episcopie a Romanului ca
episcop. După oficierea sfintei slujbe şi a tuturor bucuriilor duhovniceşti, am mers cu
două maici şi cu Părintele nostru Ioan la Sf. Mănăstire Miclăuşeni, unde era grupul de
maici şi părintele Clement, plecaţi de la noi. Ajunşi la Miclăuşeni, bucuria mi-a fost
mare revăzându-mă cu fetele mele. Toacă de vecernie şi mergem la Sf. Biserică. Eu
ştiam că în altar se găseşte o cutie cu sfinte moaşte, şi dornică de a le săruta şi de a
şti de la cine sunt, am rugat pe părintele Clement să mi-o scoată. Părintele Clement
mi-a scos cutia mult dorită, şi sărutând cu evlavie părticelele sfintelor moaşte ce erau
în acea cutie, am început să citesc să văd ce Sfinţi se găsesc între noi prin acele sfinte
părticele din trupurile lor. Dar era scris greceşte şi eu, neştiind acea limbă, am rugat
pe Părintele nostru Ioan să-mi citească, şi auzind că printre acele comori fără de preţ
se găseşte şi o părticică din sfintele moaşte ale Sfântului Mucenic Mina, mi-au trecut
prin faţa ochilor toate minunile ce le-a făcut Sfântul Mina şi ce le face peste tot unde-i
chemat.
Şi neputând să mă stăpânesc, am căzut în genunchi, lăsând lacrimile ce veneau
năvală să curgă pe obraz. Sărutând încă o dată părticica sfintă a sfintelor moaşte, m-
am retras într-un colţ al Sf. Altar, lăsându-mi inima să se plimbe prin acele fericite
vremuri ale Sfântului Mina, şi de-a lungul veacurilor ce s-au deşirat în zilele noastre
cugetând la ajutorul ce l-a dat sfântul tuturor şi-l dă şi azi. Mi s-a aprins inima cu evlavie
către Sfântul Mucenic şi am dorit să avem şi în Sfânta noastră Mănăstire o părticică,
fie cât de mică, în care eu aveam credinţa că se cuprinde tot darul ce l-a capătat Sf.
Mina de la Bunul Dumnezeu. Şi luând curaj, am îndrăznit să rog pe părintele Clement,
care era duhovnicul mănăstirii Miclăuşeni şi pe care l-am avut şi noi opt ani, zicându-
i:
-Părinte, ştiu că sfinţia voastră care aţi pus o părticică din sufletul meu la zidirea
Sfintei noastre Mănăstiri, o iubiţi şi vreau să-i faceţi azi un darcă puteţi, numai să vreţi.
Părintele îmi zice:
-Da, Măicuţă, eu iubesc Mănăstirea Sfinţiei tale, dar nu ştiu ce dar vrei să-ţi fac.
Un dar prea scump şi de mare preţ.
-De mare preţ? Ce-ai fi vrând?
-Iată, părinte ce vreau, dar vă rog să nu vă întristaţi: să-mi daţi, dacă vreţi, o bucată
mică, mică, foarte mică din sfintele moaşte ale Sfântului Mina pe care le aveţi. Toţi
sfinţii care îi aveţi în această cutie sunt comori fără preţ, dar eu pe Sf. Mina îl iubesc
mult. Ştiţi, sfinţia voastră când eraţi la noi că eu făceam câteodată glume asupra inimii
mele, zicând că vreau să pictez în mijlocul ei două tronuri: unul pentru Mântuitorul
Hristos şi unul pentru Măicuţa Domnului. Iar în jurul acestor tronuri, ca podoabă de
pietre scumpe să fie: Sf. Vasilie cel Mare, al cărui nume l-am purtat până la primirea
botezului în călugărie, Sf.Ioan Evanghelistul, iubitul Domnului Hristos, pe care cu
vrednicie l-am căpătat povăţuitor în drumul vieţii mele, Sf. Ioan Gură de Aur, despre
care când vorbesc, simt că-mi saltă inima de bucurie neînţeleasă, Sf. Mina, parfumul
îmbătător al sufletului meu; Sf. Nicolae, pe care l-am simţit totdeauna grabnic ajutător,
Sf. Pantelimon, despre care mi-a spus Măicuţa Dornnului că-l am rugător către
Domnul de când m-am născut; Sf. Simion Stâlpnicul, îndrumătorul meu pentru viaţa
călugărească, apoi Sfânta mea prea iubită Veronica, cea care aşa de mult a iubit pe
Domnul Iisus pe drumul calvarului şi al cărui nume îl port şi pe care o rog să-mi dea o
fămitură din dragostea ei, pentru a iubi şi pe Bunul Iisus... Prea Cuvioasa Maică
Parascheva, podoaba omenirii şi fagurele divin al scumpei noastre ţări şi ce să vă mai
spun, aş fi vrut în jurul acestor stâlpi de granit care susţin slabul şi neputinciosul meu
suflet să aibă pe faţa inimii mele pe toţi sfinţii şi pe toate sfintele. Glumeam atunci, dar
gluma mea a lăsat urme adâci în inima mea şi mereu îmi cere această picătură, dar
nu găsesc culorile potrivite după care tânjesc.
-Ei, Maică, Sfinţia ta ai fost totdeauna visătoare.
-Da, părinte, cu aceste visuri am trăit şi trăiesc şi cred în purtarea de grijă a lui
Dumnezeu, că într-o bună zi visul meu va fi o realitate, că-l doresc cu mult dor. Acum
ce ziceţi? îmi daţi o părticică din Sf. Mina?
-Nu-ţi dau, Măicuţă, că Sfântul nu vrea să se risipească...
-Ah, părinte, dacă sfântul n-ar fi vrut să se risipească, nu venea nici această
părticică aici.
-Ei, bine, dar această părticică a fost adusă de prinţi.
-Ascultaţi, părinte, eu cred că în faţa lui Dumnezeu şi a Sfinţilor nu contează nici
starea omului şi nici rangul, ci numai inima şi evlavia cu care preţuieşte el sfinţenia.
-Nu te supăra, Măicuţă, dar nu pot să-ţi dau.
Eu m-am retras într-un colţ al Sf. Altar şi am plâns mult de neaşteptatul răspuns.
Liniştindu-mă, am rugat pe părintele să-mi dea încă o dată voie să mai sărut părticica
din trupul Sfântului Mina.
Părintele Clement scoate cutia dintr-un dulap şi desfăcând capacul, o ţinea pe
mâinile sfinţiei sale, iar eu mă apropii, îngenunchez şi sărut părticica de os uscat, aşa
cum părea la vedere. Mir cu mireasmă îmbătătoare a început a se prelinge spre
marginea cutiei! Când a apărut izvorârea sfântului mir din părticica Sf. moaşte ale Sf.
Mina, aveam impresia unui izvoraş ce ţânea dintr-un munte printre frunzele scuturate
ale copacilor. O clipă n-am avut glas. Părintele Clement îmi zice:
-Maică ce-i asta? Îi raspund:
-Minunea Sfintului Mina...
Şi am început să-mi moi degetele în minunatul mir, atingându-mi fruntea, ochii,
pieptul, mâinile şi picioarele, aşa cum se miruieşte la Sf. Maslu. Şi trăgând puţină vată
din cea care era la o altă particică din sfintele moaşte, am început să o îmbibez cu
acel sfânt mir.
 Părintele nostru Ioan a făcut acelaşi lucru ca şi mine: şi-a atins degetele, miruindu-
se peste tot. Eram îmbătaţi de fericire.
Părintele Clement îmi zice:
-Măicuţă, nu cumva-i lacrimă de-a sfinţiei tale?
Eu îi raspund:
-Iartă-mă părinte, lacrima mea nu-i groasă, nici galbenă şi uleioasă şi nici aşa
frumos mirositoare. Sfântul Mina a văzut cât de mult am dorit eu să am o mică părticică
din Sfintele Sale moaşte şi dacă sfinţia voastră nu v-aţi îndurat să-mi daţi, mi-a dat
Sfinţia Sa izvor viu, arătându-mi prin această minune că el este viu în orice loc, numai
să-i ceri ajutorul.
Acest minunat fapt mi-a întărit mai mult credinţa şi dragostea în prea Bunul
Dumnezeu şi în sfinţii săi.
Dar e dureros!... În clipa în care părintele Clement s-a îndoit de această minunată
izvorâre, ea s-a oprit şi s-a cristalizat ca o sticlă ce fusese topită la o temperatură mare
şi trecând la rece, s-a întărit. A rămas pe metalul cutiei o dâră groasă de ulei înţepenit,
cum şi urmele degetelor noastre ce se pot vedea până azi neşterse. Când pipăi cu
degetele această prelingere minunată, ai impresia că te tai.
Am mulţumit Domnulul şi Sfântului Mina că l-am făcut pe părintele Clement grijuliu
de a nu risipi cele sfinte, căci în felul acesta, eu mult nevrednica, am capătat chiar de
la Sfântul Mina, prin voia şi dragostea Sa, mir viu, căci de la orice uscătură pe care o
tai nu vei vedea niciodată seva curgând ci numai din ceva viu, fie trup de om, animal
sau plantă.
Din acest minunat fapt, atâta învăţătură am căpătat, hotărându-mă că niciodată în
viaţa mea să nu fiu zgârcită cu lucrurile ce nu-mi aparţin, căci toate ale Domnului sunt
şi dintre ale Domnului nădăjduiesc să împart.
O, Iisuse Doamne, cine oare a fost sau este mai dornic de Tine decât numai Tu,
Prea Milostive! Căci Te sfărâmi în mii de bucăţele în mâinile preotului şi Te dai nouă
spre hrană şi viaţă veşnică. Ce risipire minunată, şi cât Te mâhneşti când vezi că
slugile Tale sunt mai puţin darnice cu Tine! Tu te-ai dat şi Te dai pentru păcătoşi că
să le fii de ajutor, iar ei Te strâng într-un, metal fie el cât de preţios. Ştiu, Stăpâne, că
bună plăcerea Ta este să stai mai curând într-o inimă nevrednică pe care s-o
învredniceşti Tu, decât să stai într-un vas, fie el împodobit chiar cu briliante. Am văzut,
Prea Bunule, că iubeşti mult mai mult o inimă ce a avut toate păcatele, dar care prin
adierea uşoară a Duhului Sfânt, se trezeşte şi vine să îmbrace haina pocăinţei şi a
smereniei. În acea inimă vrei să Îi faci altar şi sălaş de odihnă şi chiar Îţi faci dacă acea
inimă, trezită din somnul păcatelor, va lua pe buzele ei nevrednice pe Iisus Euharistic
din Sf. Potir al Bisericii noastre creştine. O, Doamne, ce taină minunată, de parcă nu
poate mintea cuprinde cât simte inima. Cum să fie cel neîncăput nicăieri, cuprins de o
minte slabă şi mărginită? Te înspăimânţi numai când gândeşti la măreţia, dărnicia şi
puterea de dragoste ce o are Bunul Dumnezeu, pentru noi oamenii.
 Nu-l pot osândi pe părintele Clement nici de îndoiala ce a avut-o în clipa când a
văzut izvorând sfântul mir din sfintele moaşte ale Sf. Mina, căci aşa a voit Prea Bunul
Dumnezeu să se preamărească între sfinţii Săi. Căci s-a putut arăta adevărata minune
a Sfântului Mina, lăsând pe metalul cutiei, din acea izvorâre de sfânt mir, urme pentru
toţi credincioşii şi necredincioşii din toate veacurile. Ce minunat lucrează iconomia
Dumnezeiască! Strecoară îndoieli ca să se arate mai limpede lucrarea Lui de mântuire
pentru noi, oamenii. Eu cred că nu-s osândite de Domnul îndoielile cele săvârşite cu
gând curat. Cel mult Îl poţi mâhni cu neîncrederea ta, dar El vine şi-ţi arată minunea,
ca lui Toma coasta şi cuiele. Şi totuşi, Toma a rămas mai departe apostolul Domnului,
măcar că a avut acea neîncredere că ar fi înviat Domnul. Şi dacă medităm asupra
cuvintelor dumnezeieşti ale Domnului, când a zis lui Toma: “Toma, adu-ţi degetul
încoace şi uită-te la mâinile mele, şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta mea, şi nu fi
necredincios!” Parcă în aceste cuvinte se zăreşte o uşoară mâhnire a Domnului.
Deci, bine este să fim ca pruncii, crezând toate. Căci de credem, nu pierdem nimic,
iar de nu credem, nu câştigăm nimic. Ba, ceva mai mult: poţi pierde şi ce mai ai!
Este bine ca omul să se dăruiască cu simţul inimii, căci inima este aceea care, de-
i curată, te poate ţine în legatură cu Dumnezeu, dar dăruirea să fie deplin sinceră şi
atunci vei descoperi cu siguranţă ceea ce urmăreşti spre folosul tău şi al multora, fără
să auzi cuvintele spuse de Toma, căci Domnul se uită la intenţia pe care o ai.
Sunt oameni care iscodesc şi drămuiesc pe toate părţile unele lucruri pe care le
face Prea Milostivul Dumnezeu în lume, dar nu le cercetează cu gând curat ,ci numai
să arate semenilor lor că este ori înşelăciune ori o minciună. Se poate să fie şi
înşelăciuni, căci cel rău nu doarme şi se poate să fie şi vorbe ticluite, dar eu cred că
Cel ce hotărăşte toate în Cer şi pe pământ, le zădărniceşte pe acestea chiar dacă ele
par de folos obştesc.

Mai aproape de Domnul

Mă chinuia în suflet o durere pe care n-aveam cum s-o limpezesc: eram veşnic
nemulţumită de tot ce se face în obştea noastră şi nu-mi găseam explicaţia acestei
stări sufleteşti. Dar Bunul şi Prea miostivul Dumnezeu nu m-a lăsat prea mult în aceste
chinuri sufleteşti şi într-o zicând eram la Sf. Liturghie numai vreo câteva maici, mi-a
venit în gând o părere, pe care am început s-o dezbat cu slaba mea minte. Şi să vedeţi
lupta ce a durat toată ziua şi încă n-am terminat nedumeririle, lăsându-le şi pe ziua
umrmătoare.
Îmi zice un gând: ”Voi v-aţi închinat toată viaţa Domnului şi cu ce vă deosebiţi de
cei care stau în lume? Căci iată, nu sunteţi toate în preajma Domnului vostru, în clipele
când El este mai aproape prin aducerea jertfei Sfintei Liturghii!”
La acest gând, pe care cred că mi-l şoptea Îngerul păzitor, venea şi îngerul cel
rău, grijuliu cum se prezintă el totdeauna, şi-mi spunea în minte următoarele
răspunsuri: “Dacă toate ne-am ruga şi am sta la sfintele slujbe mereu, cine ar mai
putea face atâtea treburi? Că doar suntem trupuri şi ne trebuie multe!”
 Cel bun îmi zice iar: “Vă trădaţi Stăpânul, încrucişându-vă cu muncile ce le fac şi
cei ce n-au depus nici un vot.”
Acest gând m-a făcut să-mi strâng inima, să-mi leg mintea de firul dragostei de a
sta alături de inimă şi am socotit cele două gânduri ca două persoane ce se contrazic,
iar eu, m-am hotărât să le ascult, pentru a primi pe acela care mi-ar plăcea că-i mai
bun pentru Mănăstirea noastră.
Începe lupta. Gândul cel bun zice: ”Mireasa ce nu-şi iubeşte mirele, nu-i vrednică
de el. Maicile şi surorile de prin Mănăstiri sunt miresele lui Iisus, căci cu a lor voie l-au
rugat să le primească în cămaşa veşniciei şi iată-le că un ceas nu pot sta cu Acel ce
le dă haină pentru nuntă. Iar pentru trup, care-i mâncarea viermilor, cele douăzeci şi
trei de ore nu le ajung”.
“Ce nebunie! răspunde celălalt. Da, dar ascultarea pentru vieţuitorii de prin
mănăstiri este cea mai scurtă scară către Cer.”
“Ascultarea fără binecuvântarea Stăpânului Ceresc, niciodată nu va duce pe
cineva la Cer! Şi dă un exemplu: o tânără din lume se logodeşte cu un tânăr şi este
mireasa lui. Acea mireasă e cu grijă de a fi ordonată în toate ale ei, ca să nu-şi
mâhnească logodnicul care ar putea să vie la ea pe neaşteptate, în orice clipă. O astfel
de mireasă care numai un timp foarte scurt este mireasă, mergând spre casa ei, se
întâmplă uneori din nefericire, să intre într-un trai de iad cu acela căruia-i păstra atâta
dragoste, ori cu cei din casa în care a intrat. Începe pe urmă să-şi plângă scurtul timp
al logodnei sale, în care visase o fericire de rai. Fără să vrea, îşi strânge toate idealurile
ei închipuite. Încep apoi împletiturile vieţii cu tot felul de neplăceri, iar sufletul se
veştejeşte şi de oboseala păcatului, uită că mai are un Stăpân, şi de n-ar fi braţul plin
de milă al Prea Curatei Fecioare Maria, Mama tuturor amărâţilor, al cărei nume, din
fericire, este pe buzele tuturor necăjiţilor, ar merge dintr-un iad al acestei vieţi
trecătoare în alt iad al vieţii veşnice. Şi vai de acel suflet nenorocit.”
O, Dumnezeule, dar cum trebuie să fie mireasa care s-a logodit cu Acel Mire care
îi dă în dar, zestre, Împarăţia Sa Cerească? Câtă grijă trebuie să aibe în orice clipă,
pentru a fi întotdeauna plăcută Mirelui ei, care poate veni oricând să-şi ia Mireasa! O,
şi atunci când o ia, o duce în casa nemuririi, unde îi slujesc Îngerii! Iar ea plânge, că
în timpul logodnei sale, n-a agonisit mai multă dragoste şi bucurii iubitului Său Mire –
Iisus, care a iubit-o cum nu şi-a închipuit. Şi pentru aceasta, mireasa începe
împletiturile vieţii, dar nu cu neplăcere ci dimpotrivă cu bucurii ce n-au sfârşit. Şi cea
mai mare bucurie, pe care o are o Mireasă Cerească, este clipa în care priveşte pe
Împărăteasa, pe Stăpâna şi Mama ei, Prea Sfânta şi de Dumnezeu Născătoare, de la
care radiază fericirea neînsemănată, iar sufletul miresii, este împodobit cu raze
nemuritoare. Ce fericire după care trebuie să respire orice suflet!
Cugetând acestea, sufletul meu a simţit o zguduire puternică, deoarece am văzut
că în mâna mea este pregătirea Mireselor lui Hristos, pe care, prin grijă, le pot duce la
fericirea veşnică a Mirelui Ceresc, iar prin negrijă, la îndepărtarea lor de Acela căruia
i-au jurat iubire aleasă, pe veci.
Biserica veșnic deschisă și Psaltirea neadormită

Cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu, am început să-mi frământ mintea cu darul

Duhului Sfânt, pentru a dibui şi găsi terenul cel mai sănătos, pe care să poată păşi cu
siguranţă şi fără primejdii acele fiinţe ce mi le-a încredinţat Măicuţa Prea Curată să le
pregătesc pentru întâmpinarea Mirelui Ceresc. Dar cum vor întâmpina pe Mire dacă
Miresele nu sunt într-o ţinută cerută pentru o aşa fericită întâmpinare? Şi dacă n-au
avut o strânsă legătura cu Acela pe care trebuie să-L întâlnească cum Îl vor cunoaşte?
Toate sunt trebuincioase şi de folos şi chiar binecuvântate de Dumnezeu, dar am găsit
că-i mult mai bine să dăm mai întâi de toate laudă Domnului, de ale Cărui bucurii, mai
ales noi, ne folosim şi apoi să ne îndreptăm grijile şi spre cele trupeşti.
Pentru ca grijile să fie mai uşoare, am socotit că este bine să cerem mai întâi
ajutorul Cerului, şi apoi să mergem noi cu slabele noastre priceperi, a le rezolva. Şi
am rugat pe Stăpânul Hristos să-mi socotească obştea mea un trup, iar capul acestui
trup să fie El. Şi cu această încredere, am început să gândesc cum să fac spre a
aprinde focul Iubirii de Dumnezeu în trupul obştii mele scumpe. Şi neîndrăznind,
Îngerul cel bun mi-a şoptit că nu voi găsi o dezlegare mai potrivită, decât ţinând în
continuu legătura cu Cerul, prin starea de vorbă cu Bunul Dumnezeu.
Şi mi-am zis: “Voi merge prin toate ascultările unde se găsesc maicile şi surorile
mele şi le voi ispiti de se simt mulţumite aşa cum se găsesc cu starea lor sufletească.”
Aşa am şi făcut. Mergeam cu cea mai caldă prietenie şi le rugam să-mi spună cum
se simt sufleteşte, dar ele, din modestie şi crezând că dacă îmi vor da un răspuns aşa
cum le-ar fi dorit inima, m-ar mâhni, totdeauna îmi răspundeau că se simt bine. Eu nu
eram mulţumită cu acest răspuns pe care-l căutam şi am tot mers până mi-am găsit
răspunsul ce-mi trebuia. Şi iată cum:
Într-o zi am mers la grădina de zarzavat unde lucrau o grupă de treisprezece surori
şi maici. Spre marea mea bucurie, găsesc o soră ascunsă într-o groapă a malului din
marginea grădinii noastre pe unde curgea un pârâu, făcându-şi rugăciunea: “Acatistul
Maicii Domnului.” Am stat în spatele ei până ce-am văzut că şi l-a terminat, apoi am
coborât la ea, zâmbindu-i cu o bucurie nestăpânită. Am rugat-o aşa:
-Te rog, soră dragă, să-mi răspunzi sincer şi fără nici un ocoliş la toate cele ce te
voi întreba eu căci vreau să-mi liniştesc sufletul care se chinuie de mult după găsirea
unui adevăr care este de folosul obştei noastre.
Ea mi-ar răspuns:
-Da, Maicuţă, cu ajutorul Domnului nădăjduiesc să nu ascund nimic de Sfinţia
voastră.
Am început convorbirea în felul următor:
-Ascultă, soră, de cât timp eşti la grădină?
-De două zile, Măicuţă.
-Cu cine ai mai stat aici?
 -Cu încă două surori şi cu Maica ce ne-aţi dat-o Sfinţia voastră ca şefă a echipei
noastre.
-A fost neapărat nevoie să staţi tot timpul aici?
-Da, Măicuţă, c-am udat zarzavatul.
-Dar celelalte maici şi surori din echipa frăţiei tale de ce n-au stat cu frăţia ta sau
de ce nu v-aţi rânduit?
-N-am voit să le mâhnim, că am văzut că doreau să vie la Mănăstire, zicându-ne:
”Ne ducem să facem măcar o metanie la icoana Maicii Domnului în Biserică.”
-Dar frăţiei tale nu ţi-e dor de icoana Măicuţei Domnului din biserică?
-Da, mi-i dor, dar am rămas cu dorinţa, dând drumul la acele surori care-s mai
vechi ca mine şi mângâindu-mă, zicându-mi că şi eu când oi avea vechimea lor în
Mănăstire, o să fiu îngăduită de alte surori care vor fi mai noi ca mine, şi mă
mulţumeam, făcând un Acatist Măicuţei Domnului aici.
-Dar dacă ai avea prilejul să citeşti un acatist în biserică,cum te-ai simţi?
-Prea fericită. Dar când vin eu de la grădină, Biserica este încuiată, că se termină
sfintele slujbe.
-Dar spune-mi, te tog, n-ai auzit fete de-ale noastre arătându-şi dorinţa de a-şi face
o rugăciune în biserică, noaptea?
-Pentru că mi-aţi spus de la început să fiu sinceră şi să nu ascund nimic, o să vă
spun că foarte des, cele mai noi, am vrea să ne facem câte un Acatist la cine avem
noi evlavie, şi ca să nu ştie nimeni, mergem să-l facem pe la tufele de salcâm.
-Bine, draga mea, asta-i ziua, dar noaptea, dacă vi se aprinde acest dor, ce faceţi?
-Mergem la treptele bisericii, facem câteva metanii, sărutăm uşa bisericii şi ne
întoarcem la chilie.
-Nu cârtiţi atunci?
-Nu, dar avem o mâhnire, căreia nu-i găsim nici o alinare.
-Nu-i găsiţi, draga mea, căci sufletul vrea să fie adăpat cu apă răcoritoare ce curge
din roua Duhului Sfânt prin vorbirea cu Prea Bunul Dumnezeu, în rugăciune. Dar dacă
aş pune eu să ţină Biserica mereu deschisă zi şi noapte, s-ar bucura fetele noastre?
-O, Măicuţă, ar fi o nespusă bucurie pentru toate, chiar de nu putem sta la sfintele
slujbe, totuşi am avea biserica deschisă şi atunci când scăpăm de la ascultările
noastre, am intra în sfânta biserică, unde este Domnul Iisus viu pe Sf. Masă, în sfântul
chivot care păstrează dumnezeiescul şi sfântul Trup şi Sânge al Stăpânului nostru şi
El ne-ar vedea şi ne-ar auzi cererile noastre. Numai duminica, iertaţi-mă, parcă-i prea
puţin.
-O, Duhul Sfânt grăieşte prin gura frăţiei tale, scumpa mea! Aşa este cum spui.
Domnul Iisus Hrirtos care este viu cu toată dumnezeirea sa în Sf. Altar, pe Sf. Masă,
ne aduce ce-i şoptim la orice oră din zi şi din noapte, când sufletete noastre simt
nevoia a lua legatură cu creatorul lor, pentru a-i da răcoreală strecurată din divinitate.
Dar mai spune-mi, te rog, n-ai auzit printre fetele noastre dorinţi de a sta la Sf.
Liturghie?
-N-am auzit, Măicuţă, aşa ceva, şi cred că asta ar fi prea mult.
-Ah, draga mea, cum să fie mult, când sfânta Liturghie este inima creştinătăţii?
Ştii, frăţia ta, că îngerii se grăbesc în timpul Sfintei Liturghii să culeagă rugăciunile
noastre, pentru a le duce la Cer şi a le răspândi înaintea Tronului lui Dumnezeu ca pe
un parfum plăcut? Şi cât suspină sufletul meu de a ajunge ca noi, toate, să gustăm
din dulceaţa Sfintei Liturghii, ca Iisus Euharistic să vindece slăbiciunile noastre în clipa
când vine între noi, prin Sfânta Jertfă a Sfintei Liturghii. Nădăjduiesc la mila Măicuţei
Domnului că o să-mi văd şi acest dor împlinit într-o fericită zi, aşa precum mi-a făcut
parte de a-mi limpezi şi de a-mi dezlega o sumedenie de probleme în clipele acestea
ce le-am avut cu frăţia ta. Mulţumesc Domnului că mi-a prilejuit aceste clipe, şi-ţi
mulţumesc şi frăţiei tale că ai fost sinceră cu mine. Domnul să-ţi răsplătească cu
darurile sale cele bogate, pentru a te face vas al Duhului Sfânt.
Şi, venind spre Mănăstire, eram în culmea fericirii, pentru cele descoperite. Acum
căutam clipa când şi cum să arăt obştei mele hotărârea de a sta biserica veşnic
deschisă.
În sfârşit, soseşte ziua cea mare de 22 octombrie 1947 care amintea prima mea
Chemare făcută de Domnul în câmpul de păpuşoi şi fiindcă se împlineau zece ani de
atunci, am rugat ca în Sfânta noastră Mănăstire să se serbeze această zi, aducându-
se Domnului mulţumiri prin rugăciuni. Pentnu mine şi soborul meu a fost o zi mare, iar
seara, la sala de mese, eu i-am arătat dorinţa în felul următor:
-Iubitele mele maici şi surori, bunătatea lui Dumnezeu ne-a smuls cu un ceas mai
devreme din sânul familiilor noastre şi din pământul fărădelegilor în care şi-ar fi înfipt
rădăcinile fragedele noastre suflete şi ne-am fi înstrăinat şi n-am fi putut gusta din
atâtea bucurii ce ni le dă Maica Domnului în această grădină a Ei, ruptă din paradisul
fericirii. Această milă cerească ce-a fost revărsată cu belşug de dragoste spre noi,
cred că trebuie s-o preţuim, aducând prinos de recunoştinţă Aceluia care ne-a ales
din gunoaiele păcatului, făcându-ne fiicele Împăraţiei Sale. Şi pentru ca noi să ne
bucurăm Stăpânul care aşa de mult ne-a iubit, trebuie să-I aducem laudă. Şi ca să-l
preamărim, se cade să-l preamărim acolo unde este El, în Sfânta Biserică. Şi iată cum:
chiar din această seară, uşa sfintei noastre biserici ale cărei cărămizi au fost
frământate de mânuţele noastre şi în zidăria căreia s-au zidit şi sufletele noastre
copilăreşti, să nu mai fie încuiată, ci să fie descuiată tot timpul pentru orişicine ar avea
dorinţa de a sta de vorba cu Cerul prin rugăciuni.
Cred că mare bucurie facem Prea Sfintei de Dumnezeu Născătoare cu această
hotărâre, căci este mult mai bine să facem o rugăciune în casa Domnului decât în
dosul unui tufiş. Şi să mai ştiţi că noi avem datoria să ne rugăm şi pentru neamul
nostrum care-i obosit de truda necazurilor zilnice. Şi cei vii şi cei morţi aşteaptă ajutor
de la noi. Noi nu avem greutăţi familiale cum au ei, deci putem mult mai uşor zbura cu
mintea spre zările de lumină, de unde putem căpăta milă pentru ei. Dar dacă noi nu
ne vom osteni nici pentnu noi, cum le putem veni în ajutor? Căci, ca să poţi încălzi pe
cineva, trebuie să fii tu foc. Dacă focul sufletelor noastre este stins, judecata noastră
va fi aspră, că am stat lângă Focul iubirii de Dumnezeu şi-am dormitat, ca “fecioarele
cele nebune”. Deci, scumpelor, ca să nu auzim glasul Domnului nostru Iisus Hristos
spunând: “Nu vă ştiu pe voi!” mă duc cu mintea la cuvintele aurite ale Sfântutui Ioan
Gură de Aur, ce ne spune tuturor: “Mai bine să înceteze soarele din călătoria sa, decât
să înceteze citirea Psaltirei; că Psaltirea este mai folositoare decât toate cărţile. Toate
cărţile, zice el, sunt de folos şi mare grijă fac dracilor, dar nu ca Psaltirea” Zice şi
Sfântul Vasile cel Mare: ”Nici o altă carte nu slăveşte pe Dumnezeu ca Psaltirea şi nici
nu se poate asemăna cu foloasele ei”.
Ce credeţi sfinţiile şi frăţiile voastre? N-aţi vrea să începem citirea neîntreruptă a
Psaltirei, făcând fiecare din noi câte o oră din ceasurile de zi şi din noapte, când nu
avem slujbă în biserică? Căci în felul acesta facem o ascultare de Sfântul Ierarh Ioan
Gură de Aur, care-i spre folosul nostru. Avem biserica deschisă la orice oră din zi şi
din noapte pentru orice suflet care ar dori să-şi răcorească inima cu o rugăciune spusă
acolo unde este Dumnezeu viu, şi am menţine şi o veşnică legătură cu Cerul. Noi
suntem peste o sută, şi ca să treacă fiecare, prin rotaţie, la citirea Psaltirei, ne ajunge
rândul la aproape trei zile. Şi haideţi să păşim în al unsprezecelea ceas cu această
sfântă hotărâre de ale cărei foloase se vor bucura sufletele noastre!
Toate maicile şi surorile au sărit de pe scaun de bucurie şi au început să cânte
“Axionul Maicii Domnului” cu şuvoaie de lacrimi drept recunoştinţă Maicii Prea Curate.
Îmi simţeam sufletul îmbătat de mireasma fericirii fetelor mele. Aşa am fost de fericită,
încât am simţit că părăsesc lumea aceasta, am putut să-mi dau seama că trupul este
mai slab la bucurii decât la necazuri. La necazuri îi ajută sufletul, pe când la bucurii,
sufletul puţin de nu zboară în zările de lumină, iar bietul trup merge la maica lui,
pământul.
Şi cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi al Măicuţei Sale Prea Curate, am început
citirea neadormită a Psaltirei. La început am avut necazuri cu duhurile rele, căci ne
stingeau lampa sau lumânarea, ne strigau pe nume, zicându-ne să ieşim afară. Alte
dăţi ne trăgeau de haină şi ce mai puteau face cu slabele lor puteri. Eu nu credeam
că-i aşa, căci la mine nu veneau. Într-o noapte, am mers de la ora unsprezece la ora
doisprezece şi mă simţeam chiar vitează.
La un moment dat îmi venea un fior de frică, am început să citesc cu glas tare, şi
deodată, mă pomenesc cu o palmă peste cap, de mi-a căzut culionul peste nas. N-a
fost uşor, tremuram ca varga. Citeam cu glas cât mă ţinea gura, doar o să mă audă
cineva căci nu voiam să ies nici de m-ar fi omorât. Începe să mă tragă de haină afară
şi când am văzut că e jale, am strigat: “Măicuţa Domnului, ajută-mă!” Şi deodată
aud o suflare urâtă că-mi stinge lampa şi lumânarea care arde şi trânteşte uşa la
Paraclis (biserica de iarna) ca şi când ar fi ieşit cineva. Dar n-am văzut pe nimeni. Eu
aveam cu mine chibrituri. După ce mi se mai linişteşte puţin sufletul, am aprins lampa
şi lumânările prin toată sfeşnicele.
Din ziua aceea am hotărât să fie câte două sau trei fete când citesc, căci îmi
ziceam că de frică, nu vor mai veni la citire. Eu nu le-am spus păţania mea nici până
azi ca să nu le înspăimânt. Dar diavolul nu ne-a dat pace, răzbunându-se pe mine cu
tot felul de născociri de-ale lui, pe care însă Mila Măicuţei Domnului le-a spulberat şi
cred şi pe viitor în ajutorul Ei de Mamă.
O, câte bucurii am cules eu, nevrednica, de pe urmele acestei hotărâri! Când
mergeam câteodată noaptea să văd cine-i în biserică, vedeam câte trei psaltiri cum
se citeau, iar prin străni stăteau cu ceasloave sau cu acatistiere deschise la lumina
unui opaiţ citind acum cu foc în pragul Sfântului Altar, de unde altădată sărutau numai
uşa bisericii. Şi ca să nu cădem în mândrie, le spuneam la ora de convorbire
duhovnicească:
-Surorile mele dragi, fiţi grâu bun şi măcinaţi-vă în moara smereniei! Căci în
smerita cugetare nu poate mintea cuprinde ceea ce simte inima în bucuriile sufleteşti.
Nu mai vorbesc că în cuvinte nu se pot cuprinde acestea. Bucuriile strecurate din
nemurire sparg veşmântul cuvintelor şi se pierd în trăirea unei fericiri chiar de aici de
pe pământ. Dar eu aş mai avea o dorinţă, întru care mereu suspină sufletul meu, şi
iată care: pentru a face cea mai mare bucurie Maicii Domnului, a cinsti pe Îngeri şi pe
Sfinţi şi pentru mântuirea noastră, să mergem toate la Sfânta Liturghie. Când va vedea
sufletul meu şi această dorinţă împlinită, atunci voi fi sigură de nădejdea mântuirii
sufletului meu, prin dragostea frăţiilor voastre către cele sfinte. Vă aşteaptă sufletul
meu şi cred că nu voi închide ochii până nu se va îndeplini aceasta, ajutându-mi
Domnul şi Maica Sa Prea Curată.

Plânsul Maicii Domnului

În dimineaţa de 2 februarie 1950, Maica Ierusalima mi-a povestit că mergând la

Paraclis să schimbe pe surorile ce citeau la Psaltire, la ora 12 noaptea, a auzit în
Sfântul Altar pe cineva plângând. Ea a crezut că sunt eu şi a întrebat pe una din cele
ce citeau:
-Cine plânge? Îi răspunde:
-Oare nu-i Măicuţa? Că plânge de când am început să citim!
Intră în Sfântul Altar să roage pe aceea care plânge să nu mai plângă, dar nu vede
pe nimeni. Atunci, a spus dânsa că puţin de n-a căzut. Pe mine lucrul acesta m-a pus
la grijă şi am început să-mi cercetez cunoştiinţa cum şi viaţa soborului, spre a găsi
motivele dureroase pentru care am supărat atât de greu pe Maica Milei, căci am socotit
că nimeni nu poate plânge decât Mama care ştie soarta osândirii noastre, Prea Sfânta
de Dumnezeu Născătoare.
Dar spre marea noastră zguduire, în noaptea de 12 spre 13 februarie 1950, la
două săptămâni după primul plâns, de la ora două până la şase în zori, s-a auzit iaraşi
plâns de durere, acum în biserica mare, care se găsea încuiată, slujbele şi citirea
Psaltirei făcându-se, în paraclis, fiind iarnă. Cea dintâi care a auzit a fost sora Dumitra
Silion, azi, prin călugărie, Maica Ambrozia, care a vestit pe toate maicile şi surorile de
prin chilii, să iasă să asculte, că în Biserica mare plânge cineva. Unele au început să
spună: e Măicuţa noastră! Altele spuneau că-i glas de femeie vârstnică şi-şi frângeau
toate mâinile de durere, că o auzeau. Şi au stat până dimineaţa în jurul bisericii, aşa
cum stau strugurii îngrămădiţi în butucul din care fac parte, nesimţind răceala iernii şi
a gheţii care se topea sub picioarele lor, căci multe din ele fugiseră aşa cum erau în
pat, luând doar ceva pe spate și aşteptau să vadă cine va ieşi din sfânta biserică.
Eu, în dimineaţa acelei zile, m-am sculat mai devreme ca de obicei şi voiam să-
mi fac puţina mea pravilă. Dar aud la uşa mea o gălăgie şi vreau să văd ce-i. În uşă
sta o grupă de maici, întrebând pe maicile ce dorm la stăreţie, dacă eu sunt în chilie.
Când mă văd, toate sar asupra mea şi-mi zic:
-Măicuţă, nu ştiu cine este în sfânta noastră biserică. Ah, şi cum mai plânge de ţi
se rupe inima!
-Ce spuneţi, fetelor?
-Da, Măicuţă, aşa se vaită de parcă ar înfige cineva o sabie în ea. Noi am crezut
că sunteţi Sf. Voastră. Of, şi nu mai putem şi suntem sfârşite de puteri, de durerea
plânsului ce-l auzim.
-O, surorile mele, eu cred că-i Măicuţa Domnului, în a cărei inimă înfigem noi şi
neamul nostru săbii de durere. Şi n-aţi deschis sfânta biserică?
-Nu, ni-i teamă...
-Hai să mergem s-o deschidem şi să plângem şi noi lângă icoana Prea Curatei,
pe care aşa de mult am supărat-O.
Toate fetele se îndreaptă spre mine şi-mi spun:
-Măicuţă, se aude gemând!
-Veniţi după mine, dragele mele, să cădem la Stăpâna, să cerem milă pentru
greşelile noastre, prin care iar am răstignit pe Domul nostru şi cred că de asta plânge
Prea Curata de Dumnezeu Născătoare, Doamna şi Fecioara, Împărăteasa iubirii şi
Mama Milostivirii. Veniţi şi nu vă temeţi. Să ne temem de a greşi, dar de Prea Sfânta
să nu ne temem, că ale Ei sunt toate!
Şi deschid uşa Sfintei Biserici, O, minunile Tale, Doamne! Aşa cum ai destupa o
sticlă ce ar avea un parfum puternic şi frumos, aşa am simţit când s-a deschis uşa
Sfintei Biserici şi alergând la sfânta icoană a Prea Sfintei de Dumnezeu Născătoare,
cu lacrimile pâna la bărbie, am început să-I cântăm “Axionul”. Şi nu se mai înţelegea
cântatul de hohotele maicilor şi surorilor noastre. Vroiam cu toate să ne sfârşim în
clipa aceea lângă sfânta icoana a Doamnei şi Stăpânei noastre...
Plânsul Sfintei Prea Curate
ne-a aprins de Sf. Liturghie

Acea zi pentru noi a fost o zi de meditaţie şi de convorbiri duhovniceşti. După

sfârşirea Sf. Liturghii, ne-am adunat toate la trapeză şi ne întrebam ce să fie cu
această durere ce şi-a arătat-o Măicuţa Domnului în plânsul din Biserica noastră, căci
noi am crezut şi credem că n-a fost altcineva decât Maica Milostivirii.
 Am fi voit un sfat de la cineva, dar nu puteam spune oamenilor, că ne temeam că
nu vom fi crezute. Şi ne-am tot chinuit cu gândul cui să-i destăinuim, şi ne-am oprit cu
gândul la Prea Sfinţitul Episcop Nicolae Popovici, care era pe acea vreme Episcopul
Oradei Mari şi fusese la noi şi ştiam că preţuieşte lucrarea lui Dumnezeu de aici şi
crede. Scriind Prea Sfinţiei Sale cum au decurs toate, am primit răspunsul următor:
“Acela care a dat semnul va da şi dezlegarea lui, numai rămânând să vă cercetaţi faţă
de obşte şi individual.”
Şi chemând soborul iar la trapeză, pentru că nu aveam linişte, am spus maicilor
şi surorilor:
-Fetele mele dragi, eu cred că păcatele noastre au supărat pe Măicuţa Domnului,
căci noi am plecat din lume să schimbăm cununa Domnului - din cunună de spini în
cunună de trandafiri, şi după cum mi se pare, noi am adăugat la cununa ce-I
însângerează dumnezeiasca-I frunte. În loc să-I vindecăm rănile prin dragostea şi
râvna noastră spre El, noi le-am deschis mai mult. Cred că-i bine să ne întoarcem spre
Domnul şi Stăpânul nostru şi prin Măicuţa Sa Prea Curată, să-L rugăm să ne ierte ca
L-am minţit grozav, făgăduindu-I una şi făcând alta. Nu trebuie să mai stăm pe gânduri
nici o clipă. Să mergem şi să rugăm pe Domnul nostru Cel ce se zbate în cuie pentru
păcatele noastre, să vină şi să troneze în casa sufletului nostru. Să ştiţi, loc gol în
sufletele noastre nu stă. Or vine Stăpânul lumii, Dumnezeu, or vine al întunericului -
satana.
Iar chemarea dulcelui Iisus nu putem să o facem decât prin spălarea mai deasă a
sufletelor noastre în baia spovedaniei şi hrănirii cu Sfintele Taine din Sfântul Potir al
Bisericii noastre scumpe. Măcar din patruzeci în patruzeci de zile să ne hrănim cu
pâinea vieţii, care este Hristos, Domnul nostru. Noi ne-am predat Domnului pe veci şi
cred că-i bine să-L primim în chilia sufletelor noastre tot pe veci. Nu cred că-I place de
a ne întâlni cu El numai în posture, căci El nu e Hristosul postului, ci a toată vremea.
Sfinţii noştrii Părinţi au rânduit ca măcar în cele patru posturi să se împărtăşească
omul cu sfintele Taine şi dumnezeiescul Trup şi Sânge, dar aceasta-i pentru cei mai
puţini râvnitori nicidecum pentru cei râvnitori, care trebuie să fie pregătiţi a-l primi şi a
pleca la El acasă în orice clipă. Acei care trebuie să suspine mereu pentru El şi care
nu pot trăi o clipă fără El suntem noi, care nu avem greutăţile familiale ce le au oamenii
din lume şi de la care Dumnezeu nu aşteaptă atât cât aşteaptă de la noi.
Cum vom alerga în urma Lui, dacă noi nu cunoaştem nici drumul, nici cărarea pe
care merge El? El vrea de la noi curăţirea sufletească, dragostea sinceră, râvna
nefăţarnică şi devotament deplin. Haide să gustăm din apa ce ne răcoreşte sufletele,
dar să bem chiar de la izvor, căci e mult mai curată şi mult mai răcoritoare decât dintr-
o cupă sau dintr-un vas de mare preţ. Apa răcoritoare este Iisus Hristos - Învăţătura
Lui care-şi are Izvorul în Cerul altarelor Bisericilor nostre drept măritoare. Cupele şi
vasele care ne sunt de folos şi cu al căror ajutor bem apă din acest izvor sunt Sfinţii
noştri, la care ne plângem în rugăciuni şi în meditaţii, nevrednicia noastră, şi care ne
răcoresc sufletele, după măsura credinţei noastre.
Dar eu cred că decât orice rugăciune sau meditaţie pe care ne-ar putea-o
recomanda cineva, este mult mai de preţ Sfânta Liturghie. Deci este mult mai de folos
ascultarea Sfintei Liturghii, căci ai reprezentarea reală a lui Hristos care este acea apă
vie, apa vieţii. Şi dacă prin venele noastre nu va circula Sfântul Sânge al lui Iisus, noi
nu vom gusta din Viaţa Veşnică, din raiul nemuririi. “O, parfum îmbătător al Sângelui
prea scump al lui Iisus, fă să te căutăm cu nesaţ în ascultarea zilnică a Sfintei Liturghii“.
Aşa, surorile mele, să ne întoarcem şi să ne recunoaştem Stăpânul, pe care L-am
rugat cu multe lacrimi să ne primească în staulul iubirii Sale şi când vom aparţine
numai Lui, nu vom mai auzi pe Stăpâna noastră plângând! Şi toate lucrurile noastre
ce până acum le făceam cu greutate, le va uşura Hristos, Domnul nostru şi Măicuţa
Sa Prea Curată.
La dorinţa mea, râvna curată şi sinceră s-a aprins de Focul iubirii lui Iisus,
răspunzându-mi toate pline de fericire:
-O, Măicuţa noastră, ceea ce ne-ai rugat este spre binele şi fericirea noastră şi
cum nu vom asculta? Dar ce vom face cu ascultările noastre, căci ca să trăim cu Iisus,
trebuie să fim şi aproape de El?
-Da, iubitele mele, neapărat că trebuie să fim aproape de El şi nu putem să fim
aproape decât ascultând regula Sf. Liturghii. De vreţi, dragele mele, să avem spor în
lucrurile noastre, întâi să împreunăm mâinile la închinarea sfintelor slujbe din sfânta
biserică, apoi să mergem şi la lucrul nostrum, şi atunci vom avea binecuvântarea, iar
lucrul nostru de prin toate ascultările va fi cu mult spor. Vreau să-mi spună vreo maică
sau vreo soră care lucrează la atelierul de covoare ce spor are în timp de o oră cât
ţine Sf. Liturghie sau chiar din toate atelierele, ca de pildă la croitorie, la flori artificiale,
la preşuri şi în sfârşit la toate secţiile ce sunt în atelierele noastre? Cele care stau la
stână să zicem că ar avea o acoperire în faţa lui Dumnezeu, că nu pot lăsa târla de oi
singure şi să vină la Sf. Liturghie, fiind şi departe, dar de celelalte ascultări şi de
muncile agricolece ziceţi? Rog pe fiecare să se gândească pentru a-mi da un răspuns.
Dar vă rog un singur lucru, în clipele acestea, eu nu sunt stareţă în faţa frăţiilor şi a
sfinţiilor voastre ci cea mai apropiată soră căreia-i puteţi spune sincer ceea ce aveţi
pe suflet. Chiar cea mai nouă soră îşi poate da părerea, deoarece nu putem şti prin
cine ne poate vorbi Bunul Dumnezeu mai luminat.
Se ridică o maică de la atelierele de covoare şi spune:
-Măicută, eu vă spun drept, am căzut în deznădejde cu ghergheful meu. Urzesc
mereu şi stric mereu, şi ce să mai spun ce facem în ora cât se face Sf. Liturghie, că
doar auzim cum toacă de Sf. Liturghie şi până să ne aşezăm bine la lucru, vedem că
s-a terminat.
Alta, dintr-un colţ:
-Ba ne mai şi certăm, că una a luat lâna mai frumoasă, iar mie nu mi-a rămas, sau
iarna ne certăm cu sora care-i de rând la curăţenie că n-a fost cald, iar vara că n-a
aerisit salonul cum trebuie. Şi aşa ne facem noi, nu o oră, cât s-ar zice că o pierdem
cu ascultarea Sf. Liturghii ci câteodată, multe ore...
Cealaltă maică:
-Eu, Măicuţă, am lăsat într-o seară geamul deschis ca să pot intra dimineaţa în
atelier să lucrez ca să iau înaintea sorei care lucra la alt covor alături de al meu. Şi să
vedeţi, că lăsând Sf. Liturghie, m-a pedepsit Dumnezeu şi am pus florile pe covor toate
de-a-ndoa­selea. Şi vai de capul meu ce necaz mi-a fost, mi-am pierdut o jumătate de
zi pentru cât am lucrat în două ore.
-Dar erai singură în atelier?
-Da, singură.
-De ce? Unde erau celelalte?
-Erau la biserică.
-Dar ce era de merseră toate la biserică?
-Era cineva de la Bucureşti care dorea să audă o slujbă şi Sfinţia Voastră aţi dispus
să vină toate la Sf. Liturghie.
-Vedeţi, fetele mele, cum am voit să împlinesc dorinţa unui om, atunci cum lui
Dumnezeu nu vreau să I-o împlinesc! Ce bătaie voi lua eu de la Bunul Dumnezeu
pentru nepăsare şi prin mine, toată obştea!
Una de la croitorie:
-Noi, cele de la croitorie, ce să vă spunem, Măicuţă? Este destul să ştiţi că suntem
mereu bolnave şi n-avem nici un spor.
-Dar noi, cele de la covoare, parcă avem vreun spor? sări una, căci trebuie să dăm
statului cincisprezece metri pătraţi pe lună şi noi n-o să dăm nici zece....
-Şi ce mai, Măicuţă, săriră şi mai multe, peste tot este acelaşi lucru. Ne ciocnim
de toate nimicurile, parcă am lua ceva cu noi şi nu-i nici un spor.
-Da, surorile mele, vă cred. Toate acestea se petrec fiindcă nu avem
binecuvântarea lui Dumnezeu asupra noastră. Maica de la vaci sări şi ea şi zise:
-Măicuţă, pe noi, cele de la vaci, mereu ne-aţi rugat să stăm la Sf. Liturghie şi nu
v-am ascultat, zicându-vă că vacile pe răcoare mănâncă mai bine. Şi, după cum ştiţi,
în vara ce a trecut, opt vaci ne-au murit.
-Ştiam, dragele mele, că acesta-i plata neascultării, de aceea nici nu-mi părea prea
rău de aceste pagube.
Cele de la agricultură:
-Noi, Măicuţă, numai când vom fi cu muncile prea departe de Mănăstire, să avem
blagoslovenia de a lipsi de la Sf. Liturghie, în rest să luăm parte regulat, că doar asta-
i bucuria noastra.
-Şi grădina de zarzavat ne îngăduie, numai să vrem noi, sări una din echipa de la
grădină, căci ne vom scula noaptea şi vom uda grădina, apoi vom veni la Sf. Liturghie.
Pe urmă vom merge s-o prăşim.
Toate la Sf. Liturghie

- Ah, surorile mele, câtă bucurie vom face Măicuţei Domnului când vom fi toate în
preajma Fiului Ei, prin ascultarea Sf. Liturghii. Viaţa noastră trebuie s-o ducem aşa:
întâi, trebuie să aducem mărire lui Dumnezeu şi cinste patriei prin pildele vieţii noastre,
din toate punctele de vedere. Munca este frumoasă şi să ne ostenim ca şi când am
trăi multe veacuri, dar să ne pregătim ca şi când am părăsi acest pământ într-o clipă.
Ne plângem adesea de răceală în rugăciune. Să mergem la Sf. Liturghie, iar Iisus
va împlini neputinţele noastre. Căci valorează mai mult o rugăciune slabă făcută la Sf.
Liturghie, decât o rugăciune cât de bună făcută de noi singure în chilie. Sufletete
noastre, rătăcite şi obosite de patimi josnice să alerge la Sf. Liturghie şi vor dobândi
prin Iisus Hristos ceea ce nu pot dobândi prin puterea lor. O singură Sf. Liturghie
ascultată de noi cu credinţă în viaţă, ne va fi de mai mare folos decât multe Liturghii
ce s-ar săvârşi pentru noi după moarte.
Ştiu pe cineva care iubea mult pe Iisus Hristos ca prunc, ca bărbat desăvârşit şi
ca Dumnezeu. Odată, având oarecare ocupaţii, s-a gândit că-L va ierta scumpul Iisus
pentru lipsa de la Sf. Liturghie căci îi va vedea pricinile serioase ce-l opreau de a lua
parte la ea, iar când se va trage clopotul pentru Sfânta Prefacere, se va scula în
picioare şi cu gândul va merge la Sf. Altar lângă preotul ce liturghiseşte şi aşa va lua
parte cu inima la venirea lui Iisus între oamneni. În clipa când se învoia cu acest gând,
auzi un zgomot uşor. Se uită şi văzu un bărbat foarte frumos cu braţele pline de
trandafiri. Căzu în genunchi şi se rugă. Acel bărbat se apropie cu un zâmbet care
numai în rai se poate vedea. Acel suflet crezu că-i Iisus Domnul şi zise: „O, Domnul
meu, iartă-mă de toate!” Dar el a răspuns: “Eu nu sunt Iisus Domnul ci Îngerul tău
păzitor. Vezi ce am eu în braţe?”
“Da, răspunse, trandafiri.”
“Aceştia sunt crescuţi pe locul fiecărui pas ce-l faci spre Biserică. Eu îi culeg pe
toţi şi-i duc la Cer. Priveşte câţi am cules şi azi, dar m-am oprit când ai primit gândul
să nu mai mergi la Sf. Liturghie. Eu te sfătuiesc să laşi la o parte planul ce-ai făcut şi
să mergi regulat să asculţi Sf. Lifurghie, sfătuind pe alţii a face la fel.”
Omul începu să plângă, se plecă, sărută pământul şi se închină lui Dumnezeu.
Frumuseţea îngerului, parfumul trandafirilor, îi răcoreau sufletul, încât se credea ajuns
la poarta Raiului. Toate ale pământului în faţa acestei convorbiri cereşti au căzut şi
bietul om n-a mai lipsit de la Sf. Liturghie.
Vedeţi, surorile mele, câtă bucurie facem noi îngerului nostru păzitor dacă mergem
la Sf. Liturghie?! Prin rugăciune, sufletul se înalţă către Dumnezeu şi trăieşte o viaţă
pe care o numim desăvârşire creştină. Noi nu trebuie să facem noi sforţări de a ne fixa
gândul în Dumnezeu, ci trebuie să trăim cu gândul la prezenţa lui Dumnezeu în tot
timpul şi locul. Această neîntrerupere de la lucrurile cereşti va deveni atât de firească,
încât nu vom obosi de loc, ci dimpotrivă, ne va fi greu să ne fure alte preocupări.
O, dragele mele surori, lauda şi preamărirea se cuvine nemărginitei iubiri a lui
Hristos care milostivindu-se spre neputinţele noastre, ne dă toate mijloacele ca să
ajungem la iubirea Lui. Iisus este comoara şi nu L-am cunoscut. Acum să ne străduim
a-L cunoaşte. Şi nu-L vom cunoaşte decât luând parte la Sf. Liturghie. Nu vom şti
niciodată să preţuim Sf. Liturghie la adevărata ei valoare, dar vă rog să mă credeţi că
toate faptele noastre bune, luate la un loc, nu valorează cât jertfa liturgică, deoarece
ele sunt lucruri omeneşti, pe când Sf. Liturghie e lucrarea lui Dumnezeu. Ascultarea
Sf. Liturghii ne capătă ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Cea mai grea zi din
viaţa mea am avut-o când n-am ascultat Sf. Liturghie şi mi se părea că nu sunt nici
creştină iar eu mă numesc călugăriţă. Ce minciună!
Una din sobor zice:
-Măicuţă, dar afară de Liturghie, mai putem face vreo rugăciune?
-Da, nici vorbă! Toată viaţa voastră ar trebui să fie o rugăciune. Rugăciunea este
poartă şi drum către toate harurile pe care ni le dă Domnul Dumnezeul nostru. Cred
că dacă ar fi o singură zi sau o singură oră în care pământul n-ar trimite nici o
rugăciune către Cer, acea zi sau oră ar fi ultima oră a Universului. Rugăciunea mi-a
fost cea mai mare mângâiere. Dragele mele, şi când am fost luată în seamă şi când
am fost ocărâtă, eu m-am simţit cea mai fericită rugându-mă. Rugăciunea mi-a potolit
foamea după Dumnezeu şi cred că nici un suflet nu se poate plictisi rugându-se.
Să vă spun o faptă hazlie: Când eram la Brăila, la unul din examene, am plecat
într-o zi la şcoală fără să-mi iau masa, că era târziu. Am luat în geantă un covrig şi am
fugit la tramvai. Iau bilet, plătesc, mă aşez pe bancă, îmi fac cruce şi încep să mănânc
covrigul. “Un om mă întrebă: la voi toată lumea se roagă înainte de mâncare?” “Nu
toţi, îi răspund, ci sunt şi din aceia care se aruncă asupra mâncării fără a se ruga.
Aceştia sunt porcii!” Nu vă puteţi închipui ce prost s-a simţit bietul om, dar să mă
credeţi că nu mi-am dat seama deloc c-o să-l jignesc înainte de a da drumul acestor
cuvinte. Deşi nu era creştin, mi-a mulţumit că şi-a dat seama că ele au fost spre
învăţătura celor din tramvai.
Ah, câte ar mai fi de spus, dar să mai lăsăm pe diseară, ca să nu fie mai obositor.
Iar diseară să vorbim de preţuirea lui Iisus din Sf. Potir, pentru care lucru vom cere şi
ajutorul părinţilor noştri.
-Da, Măicuţă, aşa să facem!
Şi, ieşind din trapeză, am mers la Sf. Altar şi am făcut o scurtă rugăciune la Iisus
Euharistic din Sf. Chivot, pentru a mă lumina şi pe mine şi pe părinţii noştri de a hotări
ce-ar fi de folos în soborul nostru drag.

Sfătuire pentru împartășanie deasă

Mergând la părinţii noştri pentru a le cere sfaturi, am căutat mai întâi să le fac o
mărturisire, arătându-le că doresc să am pe Iisus mai aproape de sufletul meu, căci
am văzut că toate binefacerile ce le-am avut în viaţa mea mănăstirească, le-am avut
în clipele când eram împărtăşită cu Sf. Taine şi vreau să descopăr această taină a
unei împărtăşiri dese mai întâi obştei noastre şi apoi, de s-ar putea, lumii întregi. Nu
m-aş simţi bine ca să gust din ceva scump, iar pe soborul meu care e în centrul inimii
mele, să-l lipsesc de-o dulceaţă veşnică. Nu vreau să silesc pe nimeni, dar vreau să
le înfăţişez frumuseţea de a trăi în Harul lui Dumnezeu. Vreau să-mi obişnuiesc
soborul, dacă cumva vreuna dintre ele face un păcat, să nu stea cu el nici o noapte ci
să meargă numaidecât la scaunul de mărturisire pentru a lepăda la picioarele
duhovnicului. Căci toate sunt tinere şi ne pot veni ploi şi ispite pe care cred că cu nimic
nu le poate înlătura, decât cu ajutorul Aceluia căruia ne-am predat viaţa, adică al lui
Iisus. Și i-am spus Părintelui Ioan:
- Eu nu vreau să fac politică cu nimeni din soborul meu, totuşi mă gândesc că am
datoria să supraveghez aproape trei sute de fete tinere, după care se ţin legiuni de
duhuri rele, spre a le da tot felul de ispite ce omoară sufletul. Mă îngrozesc. Vă rog să-
mi spuneţi dacă nu calc rânduiala Bisericii cu această dorinţă a mea. Căci îmi ştie şi-
mi cunoaşte Bunul Dumnezeu gândurile şi intenţiile mele că nu vreau nimic altceva
decât să le aprind dragostea lui Iisus care le va fi Povăţuitor şi Îndrumător în viaţa lor
şi care le va ţine conştiinţa trează în orice clipă a vieţii lor. Nu strig după acest ajutor
de la Dumnezeu că vreau odihnă, ci pentru că mă simt foarte slabă a povăţui o obşte
aşa de mare. Dacă credeţi că ar fi o abatere, spuneţi-mi vă rog. Ştiu că se spune că
creştinul adevărat trebuie să se împărtăşească în cele patru posturi. Dar eu mi-am
pus întrebarea de ce oare or fi scris Sf. Părinţi aşa, că doar nu greşim numai în cele
patru posturi şi se poate să uiţi ce-ai greşit de la un post la altul. Eu ca o fiinţă slabă şi
neştiutoare, vă arăt dorinţa mea pentru care nu am linişte, şi mă tem să nu fie această
nelinişte de la cel rău. Părinte Ioane, Sfinţia voastră sunteţi teolog. N-aţi găsit nicăieri
în cărţile de teologie ceea ce doresc eu?
-Stai, Măicuţă că tocmai teza mea de licenţă şi celelalte lucrări pentru doctorat au
fost despre Sf. Împărtăşanie şi despre îmbisericirea omului. Şi ca dovadă că gândul
Sfinţiei voastre este de la Dumnezeu, să luăm “Liturgica” Bisericii Ortodoxe şi să
vedem ce spune ea întâi şi apoi vom căuta şi alte izvoare ortodoxe. Iată, am găsit:
“Răstimpul primirii Sfintelor Taine”.
Cu privire la aceste mari daruri, creştinii dintr-un început obişnuiau a primi Sf.
Împărtăşanie ori de câte ori luau parte la Sf. Liturghie, adică în fiecare zi. Ba ei luau
Sf. Împartăşanie chiar acasă şi se împărtăşeau singuri cu ea când nu se făcea Sf.
Liturghie sau când nu puteau lua parte la ea. Acest zel a aflat la unii abatere, se vede
din prescripţiile Bisericii în urma cărora, toţi credincioşii care luau parte la Sf. Liturghie
erau obligaţi a se împărtăşi, iar aceia care erau nepăsători în privinţa aceasta erau
ameninţaţi cu scoaterea din comunitatea bisericească.
Sf. Ioan Gură de Aur mustra pe contemporanii săi pentru nepăsarea lor în primirea
Sf. Împărtăşanii şi-i îndemna a se Împărtăşi adeseori.
Iată, în veacul al şaselea se împărtăşea poporul cel puţin în fiecare duminică şi
din secolul al şaptelea şi al optulea sunt urme că între comunităţile creştine exista
obiceiul împărtăşirii în fiecare zi. Mai târziu se răci zelul creştinilor în privinţa aceasta
şi mai mult şi aşa se văzură siliţi Părinţii Bisericii din timpurile mai târzii a reduce
obligaţia primirii sfintei împărtăşanii la răstimpuri mai mari.
 Astfel scrie Sf. Simeon al Tesalonicului: ” Nimeni din cei ce se tem şi iubesc pe
Dumnezeu să nu lase să treacă peste patruzeci de zile ci mai vârtos să caute a se
apropia de împărtăşania lui Hristos, dacă se poate şi în fiecare duminică.”
-Părinte cum stau aceste mărgăritare încuiate în dulapuri, biblioteci şi nu se dau
la îndemâna creştinilor?! Văd acum că nu Sfinţii Părinţi au hotărât împărtăşania rară,
adică numai în cele patru posture, ci noi cu răceala şi cu necredinţa noastră i-am silit
la aceasta. De aceea noi suntem aşa de slabi în credinţă faţă de primii creştini că am
îndepărtat pe Hristos de noi, nu El s-a îndepărtat.
-Da, Măicuţă, Domnul este aşa de aproape de noi şi aşteaptă să-L chemăm în
casa inimii noastre. Iar dorul ce v-a venit de a-L primi în chilia sufletelor voastre şi al
soborului pe care îl iubiţi ca şi pe sufletul Sfinţiei voastre, eu cred că-i de la Iisus care
bate la inima fiecăruia dintre noi. Deschideţi-vă inima şi primiţi-L, că nu-i nici o abatere
ci-i o revenire. Dacă Prea Bunul Dumnezeu v-a pus acel zel în inimă, fiţi deschizătoare
a cât mai multor inimi către Iisus căci vă făgăduiesc că nu voi osteni niciodată de a vă
ajuta şi de a arăta şi altora această şoaptă ce v-a inspirat-o numai Iisus Hristos.
-Să mai căutăm, Părinte şi alţi Sfinţi Părinţi, să văd ce ne mai spun.
-Da, Măicuţa noastră, vă ajut cu tot ce pot.
Şi atunci Părintele mi-a mai dat următoarele izvoare din Sfinţii Părinţi. Sf. Ignatie
Teoforul, în Epistolia către Efeseni la Cap. 13 scrie: ”Sârguiţi-vă de a vă aduna cât mai
des la Euharistia (Împărtăşania) lui Dumnezeu şi spre slava Sa căci dacă vă adunaţi
la aceasta, se nimicesc puterile satanei şi în unirea credinţei voastre piere înrâurirea
lui cea rea”.
Sf. Vasile cel Mare, în Episotolia 93 despre Sf. Împărtăşanie scrie că: “Este bine
şi de mare folos a se împărtăşi în fiecare zi, primind Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos,
fiindcă Însuşi Domnul Hristos lămurit spune: “Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea
Sângele Meu, are viaţă veşnică.“ (Ioan IV, 54). Cine oare se mai îndoieşte că a fi de-
a pururea părtaş al vieţii nu înseamnă altceva decât a vieţui cu adevăr din plin?”
Sf. Ioan Gură de Aur, în Omilia a treia la Efeseni, mustră aspru pe credincioşi
pentru lipsa de râvnă către Sf. Împărtăşanie, zicând:
“În zadar facem zilnic Sf. Liturghie. Se aduce zadarnic jertfă şi am stat în zadar în
faţa altarului căci nimeni nu se împărtăşeşte! Nu spun aceste cuvinte că se va
Împărtăşi oricum s-ar întâmpla ci ca să vă faceţi vrednici de Împărtăşire! Nu eşti
vrednic de jertfă, nici de Împărtăşanie? Atunci nu eşti vrednic să stai nici în biserică la
rugăciune. Spune-mi, te rog, când cineva este chemat la masă, dacă şi-a spălat
mâinile şi s-a aşezat şi este gata pentru mâncare, dar nu mănâncă, oare nu insultă pe
cel ce l-a chemat? N-ar fi fost mai bine ca unul ca acesta să nu fi venit? Aşa ai venit
şi tu! Ai cântat împreună cu ceilalţi cântarea dumnezeiască, ai mărturisit că eşti dintre
cei vrednici şi nu dintre cei nevrednici. Deci, cum ai rămas şi din masa împărătească
nu te împărtăşeşti? Îmi răspunzi: “Sunt nevrednic!” Dar atunci îţi răspund şi eu: “Ai fost
vrednic să iei parte la rugăciunile din biserică?” Să nu învinovăţim neputinţa, să nu
învinovăţim firea ci, mai degrabă, lipsa râvnei după sfintele Taine ne face nevrednici”.
 -Părinte ce buni au fost Sfinţii noştri Părinţi, cum ne-au mai rugat să fim cu Iisus
şi să trăim cu cu El, nu numai să vorbim despre El...
-A, dar să mai vedeţi, Măicuţă, ce ne spune tot Sf. Ioan Gură deAur!.
-Haideţi citiţi-mi, Părinte că simt că-mi saltă sufletul de fericire!
-Zice aşa: “Cine nu se simte vinovat de păcat greu, să păşească zilnic la uşa
Domnului” Şi mai sunt şi alţi Sfinţi Părinţi care ne îndeamnă la fel.
Sfântul Ciprian se întreabă cu multă dragoste: “De unde să luăm putere de a ne
vărsa la nevoie sângele pentru Hristos, dacă noi nu râvnim să bem Sângele lui
Hristos!”
Sf. Ambrozie, episcopul Mediolanului, iată cum lămureşte trebuinţa şi folosul
împărtăşaniei dese: “Dacă Sângele lui Hristos se varsă pentru iertarea păcatelor,
atunci noi trebuie să-l primim des, pentru ca de fiecare dată să fie iertate păcatele
noastre.”
-Părinte, dar acum aş vrea să aud sfaturile vreunui cuvios părinte care a crescut
şi a condus obştea de călugări.
-Da, Măicuţă, se găsesc şi cuvioşi întemeietori şi conducători de obşti monahale
care au îndemnat la trăirea deasă cu Hristos din Sf. Potir. Aşa de pildă, Sfântul Teodor
Studitul, în cuvintele sale, ne învaţă următoarele:
“Sf. Împărtăşanie este cel mai mare dar dumnezeiesc. Cu toate acestea, noi nu
purtăm grijă să ne împărtăşim destul de des şi mult. Mă mir pentru ce ne împărtăşim
numai duminica, iar în alte zile când se face Sf. Liturghie, nu? Că se cuvine mai ales
monahului că se află în sânul vieţii de obşte, în toate zilele să se împărtăşească. De
se va înâmpla să fie chiar la muncă şi la ascultare afară şi vom auzi toaca bisericii, să
lăsăm treaba şi să alergăm cu multă sârguinţă de a ne împărtăşi şi mult ajutor vom
câştiga. Căci cu această grijă fiind mereu, ne vom feri de orice păcat şi vom fi gata
totdeauna, iar dacă nu avem grija a ne împărtăşi, cădem în multe patimi ale păcatelor”.
-Doamne, Doamne, cât de adevărat ne mai spune Sf. Teodor Studitul, Părinte.
De-abia aştept să le arăt şi fetelor mele diseară.
O, Doamne, cât de bun ai fost cu mine şi mi-ai limpezit aşa de clar drumul
dorinţelor mele, pentru mântuirea mea, şi a soborului meu, pe care Tu, Bunule, mi l-ai
dat! Deci, ajută-mă, mult Milostive, de a-l îndruma aşa încât să nu mai poată trăi fără
Tine. Atunci sunt sigură că Prea Curata Fecioară Maria va avea în viaţa noastră
lăuntrică un loc ce ar fi trebuit să-L aibă întotdeauna şi nu va mai plânge pentru noi
copiii Ei ci se va mângâia, iar noi O vom ruga să ne ajute să-I putem mulţumi.

Așa am ajuns zilnic la potir

Seara am spus soborului meu aşa:

 -O, surorile mele, azi am trăit clipe din altă lume care mi-au limpezit şi mi-au întărit
dorul după Iisus. În consfătuirea pe care am avut-o cu Părinţii noştri, am descoperit
comori de pietre preţioase care nu se pot preţui. Părintele Gherasim, care este chipul
blândeţii şi al smereniei ca totdeauna mi-a răspuns la întrebarea mea că sfinţia sa
crede că tot ce-mi vine în minte este de la Maica Domnului, mai cu seamă dezgroparea
acestui lucru care este îngropat de veacuri de răceala oamenilor. Am avut o clipă de
reculegere sufletească, m-am temut să rămân cu acest răspuns, ştiind şiretlicu1
neobositului duşman al oamenilor, satana care a căutat să trântească în rătăcire
oameni sfinţi, nu una ca mine, şi mi-am zis: Părintele Gherasim a căutat totdeauna să
nu mă jignească, fiindcă aşa-i firea sfinţei sale, dar mă voi duce la Părintele Ioan care-
i şi teolog şi-1 voi ruga să nu mă cruţe şi să-mi arate limpede dacă-i de la Dumnezeu
această dorinţă a mea! Căci înţeleptul în răutăţi poate să-ţi înfăţişeze unele lucruri pe
care le iei de bune, iar de nu sunt drămuite de balanţa înţelepciunii şi a iubirii lui
Hristos, poţi cădea din rătăcire în rătăcire. Această frică mă face pe mine să cer sfatul
tuturor şi să păstrez ceea ce văd ce-i de folos, ca şi albina care zboară peste toate
florile, dar culege numai polenul buncare este de folos.
Să vedeţi, fetele mele dragi, cum Măicuţa Domnului mi-a venit în ajutor prin
Părintele nostru Ioan: chiar teza de licenţă a Sfinţiei sale a fost despre împărtăşanie
şi despre îmbisericirea omului. Eu tot n-am fost mulţumită şi l-am rugat să-mi spună
dacă se mai găseşte scris şi în alte cărţi din Biserica noastră creştin-ortodoxă. Ah, şi
ce mi-a spus, căci nu i-am dat pace până nu mi-am văzut sufletul liniştit!
-Spune-ne, Măicuţă, spune-ne ce-aţi găsit?
-Ce-am găsit v-am spus şi mai înainte: o comoară fară preţ şi cred că numai puţine-
s acelea din cele multe şi mă mir că nu sunt folosite spre mântuirea omenirii. Din Sf.
Scriptură, din Sf.Tradiţie, din sfintele canoane apostolice, din Sfinţii Părinţi: Sf. Ioan
Gură de Aur, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ignatie Teoforul, Sf.Teodor Studitul care a fost
povăţuitor de obşti călugăreşti, Sf. Ciprian și în sfârşit, Fericitul Augustin. Care mai de
care ne îndeamnă spre trăirea cu Iisus viu din Sfânta Taină şi ne mustră pentru răceala
noastră.
Fetele mele dragi, atât de drag ţi-L înfăţişează Sfinţii Părinţi pe Iisus din Sf. Potir,
încât nu mai poţi trăi nici o zi fără a gusta din marea bucurie a împărtăşaniei cu El. Eu
cred că de acum încolo, a pierde o zi fără împărtăşanie înseamnă a pierde pe Iisus
Hristos şi Cerul de taină. Sfinţii Părinţi şi îndeosebi Sf. Ioan Gură de Aur, spun că acei
ce iau parte la Sf. Liturghie, neapărat să se împărtăşească cu Sfântul Trup al Lui
Hristos şi cu Sângele Lui. Şi eu cred că nimeni din zilele noastre, să mă ierte ce-i ce
s-ar simţi jigniţi, nu au duhul Sf. Ioan Gură de Aur şi al celorlalţi Sfinţi Părinţi, pe a
căror temelie de credinţă se aşează întreaga Biserică creştină. Acum ascultaţi să vă
citesc ceea ce am scos din izvoarele Bisericii noastre!
Şi citindu-le, le aud pe toate spunând:
-Măicuţă, cum n-am ştiut până acum că Domnul este aşa de aproape de noi?
-Deci să ne sârguim a primi de acum mereu în stricăciosul nostru trup pe
Preacuratul Trup al lui Hristos, viaţa şi lumina noastră. O să scoatem toate învăţăturile
acestor Sfinţi Părinţi pe care vi le-am citit şi să le aveţi fiecare la chiliile voastre pentru
a vă hrăni şi a vă ajuta în râvna spre Iisus Hristos cel viu şi sfinţitor. Căci lumea ne
crede pe noi sfinte, iar ca să împrăştiem sfinţenia, trebuie să avem sfinţenie în noi, pe
Iisus, soarele iubirii.
O maică din comitetul economic zice:
-Măicuţă, dar cele ce au griji gospodăreşti, se pot împărtăşi des?
-Da, se pot căci grijile acelea nu sunt lumeşti şi nici pentru binele lor ci pentru
binele obştei. Sf. Teodor Studitul ne spune:
“De se va întâmpla să fiţi chiar la muncă şi ascultare afară şi vom auzi toaca
bisericii, să lăsăm treaba şi să alergăm cu multă sârguinţă a ne împărtăşi şi mult ajutor
vom câştiga!“
Aceste sfaturi ale Sfântului Teodor Studitul sunt pentru noi, monahii! Şi eu cred că
în Mănăstirea noastră nimeni nu are mai multe griji ca mine. Şi pentru că am multe
griji, cred că Sf. Împărtăşanie îmi dă în fiecare zi curaj. Ştiu că am multe lipsuri în
conducerea treburilor mănăstireşti şi pentru aceea mă silesc să mă apropii în fiecare
zi de Sf. Împărtăşanie pentru a lua lumină. Sf. Împărtăşanie, primită cu frică ne apără
de păcate de moarte. Ştiu, surorile mele că vom auzi nenumărate critici cu privire la
mărturisire, vom auzi şi mai multe cuvinte de hulă la adresa Sf. Împărtăşanii, vom auzi
batjocuri din partea oamenilor care au uitat tot ce e mare şi frumos. Ei bagă de seamă
numai ceea ce e mare şi necuprins. Dar ce are de-a face necuprinderea? Lumea
întreagă oare nu este o taină de necuprins? Una din cele mai mari mângâieri ale
sufletului omenesc este să te serveşti de Biserica Creatorului Tău!
Ce bucurie pentru un suflet a spune: “Dumnezeu este oaspetele meu, El e în
mine”. De unde vom lua atâta putere că să putem învinge cursele vrăjmaşilor sau să
biruim ispitele şi să ajungem la fericirea veşnică? Dar iată, Dumnezeu ne-a dat o pâine
nouă, coborâtă din Cer; această pâine este Hristos Însuşi, din Sf. Împărtăşanie, iar
aceluia care o mănâncă, El îi dăruieşte puterea Sa.
O, lisuse, în câtă secetă spirituală ne găsim noi! O, Mirele meu prea iubit, aşa de
mult doresc să mă bucur de Tine, încât dacă aş fi moartă, aş învia să Te primesc în
Sfânta Împărtăşanie! Căci nimic nu-mi pricinuieşte atâta bucurie ca atunci când mă
hrănesc cu această pâine a iubirii.
Omul are dorinţe mari şi numai acela face lucruri mari, care are dorinţe mari. Toţi
sfinţii aveau dorinţa arzătoare de a se apropia de Hristos. Să ne aţintim privirea în
Dumnezeu deci ca un vultur falnic ce se înalţă către soare, fără a fi robit de strălucirea
Lui! Scopul rugăciunii este de a sta cu gândul pururea în faţa lui Dumnezeu şi de a fi
unit cu el prin credinţă. Şi cu astfel de bucurii creştine prin prezenţa lui Dumnezeu,
sufletul nostru va fi ca o mireasă cu inima rănită de iubire. Noi, atunci, nu vom mai trăi
decât pentru Mirele ceresc.
Oh, ce poate să fie în Rai, dacă numai lăsând gândul să zboare spre El, eşti
îmbătat de fericire, ce va fi în frumuseţile lui, Doamne? De-ar şti toţi oamenii cât de
frumos e Raiul şi cât de bun eşti Tu, ar muri toţi cu dorul după Tine. Şi totuşi, este atât
de puţin iubit! Inima noastră e făcută să iubească un singur lucru, pe marele
Dumnezeu. Ce frumos este să iubeşti pe Dumnezeu, pierzându-te în El! Atunci totul
tace în noi, iar sufletul gustă bucurii din Rai. Ce dulce este să stai în prezenţa lui Iisus!
Aţi fost vreodată așa, fetele mele? Ah, ai vrea să nu se mai sfârşească. În urma acestei
apropieri, se naşte în om o nespusă pace lăuntrică, o pace care ţine sufletul într-o
odihnă liniştită. Şi această linişte cerească îl face să simtă prezenţa lui Dumnezeu.
O, Iisuse, aş vrea ca glasul meu să străbată până la marginile lumii, să chem pe
toţi oamenii şi să le zic să intre în iubirea Ta prea Sfântă! Am un dor pe care sufletul
l-a iubit şi l-a gustat, dar încă nu-1 posedă. Durata acestui zbucium care se porneşte
în mijlocul sufletului, se numeşte sete de iubire. O, Dumnezeule al iubirii, cum aş vrea
să înţeleg mai bine lucrurile acestea sublime şi să le exprim mai bine! Iisuse, Bunule,
câtă mângâiere am când ştiu că eşti al meu şi al tuturor celor ce Te caută! Doamne,
Dumnezeule, dacă aşa de fericiţi ne faci pe pământ, ce va fi în Cer? Să ne înscriem
în Academia Cerului care ne învaţă a iubi pe Dumnezeu din Sf. Potir, din bisericile
noastre creştine!
Cât de mare este fericirea şi bucuria ce o simte inima în prezenţa lui Iisus din Sf.
Taină! O, Dumnezeule, dacă aici, pe pământ, binele ne aduce plăcere prin el însuşi,
ce plăcere vei aduce Tu, care eşti Domnul Binelui? Tu singur îndestulezi, Tu singur
faci curat, Tu singur faci nepătaţi pe cei ce trăiesc în Tine şi Tu locuieşti în ei! Tu
locuieşti în sufletul acela, pe care L-ai creat după chipul Tău, în sufletul aceluia care
Te caută, care Te iubeşte şi care Te doreşte. Aş vrea să înţeleagă sufletul meu atât
de lipsit, aş vrea să înţeleagă avuţiile iubirii Tale. Dragele mele maici şi surori, e vorba
de a îmbina două lucruri extreme: pe Dumnezeu care este totul, cu făptura care este
nimica; pe Dumnezeu care este Lumina, cu făptura care e întuneric; pe Dumnezeu
care e sfinţenie, cu făptura care e păcat.
Da, eu ştiu, Iisuse, că e mai bine să Te primesc decât să Te privesc, dar mă
întristez pentru că mă gândesc: chiar dacă ani şi ani de-a rândul m-aş pregăti ca
îngerii, n-aş fi niciodată vrednică să Te primesc. O, Iisuse, bine este să vorbim de
Tine, dar mai bine este când ne hrănim cu Tine. Îmi este atât de dulce să-mi
mărturisesc nevrednicia mea înaintea Ta. Ajută-mă, Doamne, că eu cred că tot mai
bine este să Te primesc, decât să Te privesc. Ce fericire-i să Te împărtăşeşti cu Iisus
din Sf. Taină, lângă Maica Raiului! Cerul nostru este Euharistie, de la care nimeni şi
nimic nu ne va opri, căci Stăpânul a toate este Însuşi El, la care râvnim cu dor şi sete.
Şi Doamne, în Tine, care cuprinzi tot ce poate fi numit dulce, ajungem, cu a Ta
iubire, să gustăm şi noi dulceaţa iubirii Tale. Am sărit peste hotărârile pe care le
luasem noi în sobor, ca să nu treacă nimeni de patruzeci de zile fără a Te gusta, şi în
fiecare zi să fie careva din soborul nostru care să poată a Te primi pe Tine, Bunule,
zic, gustându-Te şi văzând ce primim de la Tine. Ne-a părut prea lung timpul acesta
de patruzeci de zile în a Te primi în chilia sufletului nostru şi cu îndrăzneală sinceră
am păşit la o lună, apoi la două săptămâni. Şi când firea noastră ne oprea să ne
apropiem de Tine, eram fericite primind măcar binecuvântarea Părintelui nostru ce
Liturghisea, a acelora dintre surorile noastre care purtau în inima lor pe Dumnezeu din
Sf.Taină.
Dar Tu, care eşti Foc ceresc, ne-ai aprins inimile noastre şi ai făcut ca soborul să
zboare din râvnă în râvnă, ajungând să nu mai poată trăi fără prezeţa Ta în sufletul lor
nici măcar o zi. Ce mângâiere mi-ai dat Tu, Bunule, când câte o mireasă de-a Ta este
trimisă în ascultările sfintei Tale Case şi ea se întoarce înapoi în paradisul iubirii fără
să ia în gură ceva - fie cât de mare căldura şi oboseala, vine cu sufletul ars să i-l adăpi
tu cu Apa vieţii din Potirul iubirii.
Acestor bucurii la care Tu mă faci părtaşă, eu nu le găsesc nici o dumerire în
lumea aceasta, căci cred că sunt rupte din Lumea fericirii.
Decât smerită mă plec, lăsând ochii să plângă şi inima să se bucure. Şi această
lăcrimare de fericire, o am nu numai pentru că mai sunt şi simt dulceaţa Ta, Iisuse, ci
mai cu seamă pentru că prin smeritul meu îndemn, s-a aprins dorul după Tine în
întregul meu sobor şi în miile de credincioşi închinători la Mănăstirea noastră.
Această dorinţă de unire cu Hristos Euharistic, ne-a costat şi se prea poate să ne
coste multe înfruntări şi răstălmăciri, dar tuturor loviturilor venite uneori tocmai de unde
aşteptam încurajare, noi am răspuns şi vom răspunde cu glasul Sf. Liturghii mai
înainte sfinţite care zice: ”Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul!”
De mii de ori repet şi voi repeta: “Doamne al meu, în clipa când mă împărtăşesc
cu sfântul şi dumnezeiescul Trup şi Sânge al Tău, gust din dulceaţa Raiului. Cum aş
vrea să-Ți înfăţişez sufletul meu curat şi frumos, aşa cum mi l-au dat mâinile Tale! Şi
răul ştiu unde este: pentru că puţinele mele virtuţi sunt slabe când mă apropii de Tine
fără nici un merit. Câteodată tremur şi mă părăsesc puterile când mă gândesc că atât
de necurată merg să Te primesc pe Tine, Iisuse care eşti curăţia însăşi. Dar Tu,
scumpul meu Iisus, mă iubeşti şi-n felul acesta, şi necontenit mă 1aşi să Te simt în
sufletul meu, iubindu-Te cu dragostea cu care năzuiesc spre Tine, nu cu vrednicia sau
nevrednicia mea. Trebuie să-Ți mulţumesc, Bunule că ai îngăduit câteodată să simt
în gura mea, când mă împărtăşesc, gustul unei hrane căreia nu-i pot găsi nici o
denumire. O, cât era de bună şi cât de bine îmi făcea! Dacă Tu, Isuse, m-ai face să
mă simt totdeauna aşa, n-aş trăi decât numai pentru Tine! Dar eu, în cele mai multe
zile din viaţa mea, îmi risipesc timpul pentru grija vieţii. Caut, totuşi, Prea Bunule, să-
mi recapăt liniştea, ştiind că n-ai dispreţuit nici pe Marta, deoarece îndeletnicirile ei
erau rânduite pentru dragostea Ta!

Raspunsul ceresc pentru plânsul Preacuratei

Mila de Mamă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu nu m-a lăsat însă prea mult
să mă gândesc asupra celor două plânsuri ce-au binevoit a se lăsa auzite de soborul
meu şi a rânduit ca în ziua de 19 martie 1950 să trimită pe unul din Apostolii Domnului:
pe Sfântul Ioan Evanghelistul, Sfântul iubirii şi al curăţiei, în bisericuţa noastră scumpă,
în clipele când eu intram acolo să cer binecuvântarea de la Stareţa şi Stăpâna mea,
Prea Sfânta de Dumnezeu Născătoare, pentru a merge să vorbesc soborului meu
scump în sala de mese. În clipa aceea, când alergam ca cerbul spre izvorul cel mare
şi dătător de toate bunătăţile, la Sfântul Altar al Scumpei noastre Biserici, văd lângă
sfânta masă pe Sfântul Iubirii care şi-a plecat capul pe pieptul Domnului la Cina ce de
Taină şi-mi zice:
-De ce ţi-e sufletul îndurerat, Maică Veronica?
 Eu n-am putut să-i răspund, decât îmi curgeau lacrimile pe obraz şi simţeam că-
mi amorţeşte trupul. Îl aud că-mi zice:
-Spune-le tuturor, când mai simt miros de smirnă cerească, ce nu are asemănare
pe pământ, să se închine şi să zică rugăciunea cea pe care a zis-o Prea Sfintei
Fecioare Maria: “Bucură-te cea plină de dar, Marie, Domnul este cu Tine...” căci atunci
se plimbă Ea peste acele locuri, înconjurată de Heruvimi şi de Serafimi.
Şi mai adaugă:
-Să mai ştii că Maica Milei plânge în trei locuri în ţara voastră, pentru
răscumpărarea neamului vostru: aici şi în alte două locuri.
Apoi mi-a spus şi altele în legătură cu soborul meu, pe care nu le mai înşir aici,
căci se găsesc scrise în cartea cu Vedenii.
O, Prea Milostivo, în ce fel vom putea schiţa Preasfântul Tău Chip în inimile
noastre şi unde vom găsi culorile cele mai sublime pentru a zugrăvi frumuseţile iubirii
Tale pe faţa inimii noastre? O, Doamnă şi Fecioară! O, mamă şi Împărăteasă care în
faldurile mantiei Tale păstrezi şi iubirea pentru neamul românesc şi laşi să curgă
Dumnezeiasca Ta lacrimă şi pe pământul nostru scump! O, câte ascunzi în inimă, prin
aceste lacrimi ce binevoieşti a le lăsa să cadă pe obrazul Tău, Preamilostivo! Aşa cum
ştiu că ţii în poala iubirii Tale toate neamurile de pe faţa pământului, ţine şi neamul
nostru, pentru ca atunci când valurile necredinţei se abat asupra lui, Tu cu mâna Ta
bună de Mamă, să-l încă1zeşti şi să-l trezeşti din somnul necredinţei, arătându-i în
suflet zările veşniciei şi în tăcerea Ta divină, să ne iei de mână, neprivind la nimeni
din cei ce Te-au lovit şi să ne duci în faţa Prea dulcelui Iisus!

De vorba cu doi stilişti

Printre vizitele făcute de preoţii de mir la Sfânta noastră Mănăstire, într-o zi, a
trecut şi părintele Andrei Bârjoveanu din com. Asău – Bacău. Sfinţia sa era însoţit de
mai mulţi credincioşi şi credincioase...
După Sf. Liturghie, vine părintele la mine şi-mi spune că în grupul lor de
credincioşi care l-a însoţit, sunt şi doi oameni cu soţiile lor care nu vor cu nici un preţ
să vină la Sfânta Biserică la slujbe, că ei ţin stilul vechi şi că stilul nou e erezie. Ceva
mai mult: atunci când întâlnesc preotul pe stradă scuipă spre el şi nici vorbă să-l
primească în casa lor.
-Acuma, zice Părintele, ei vor să vorbească cu Sfinţia ta, să te întrebe cum e mai
bine şi cum ţi-a spus Maica Domnului: să ţină pe nou sau pe vechi?
Am rugat pe părintele să-i aducă să vorbească cu mine, dar sfinţia sa să nu stea
cu noi. Şi îngenunchind, am rugat mila Cerului să-mi vină în ajutor, să mă lumineze şi
să-mi pună în gură ceea ce le va fi de folos. După ce m-am închinat cu semnul Sfintei
cruci şi am rugat-o pe Măicuţa Prea Curată care iubeşte pe tot omul, i-am primit cu
dragoste, rugându-i să ia loc. Începe convorbirea noastră:
 -Sunteţi din Bacău, fraţilor?
-Da, Măicuţă.
-Aţi venit cu părintele dvs.?
-Da, zice unul din dispreţuitori.
Mă uit spre sfintele icoane din colţul de la răsărit şi cer ajutor.
-Fraţii mei, ce părinte evlavios şi bun aveţi! Câtă dragoste are de turma sfinţiei
sale, că uite, nu v-a lasăt să mergeţi singuri, temându-se să nu vă rătăciţi în cine ştie
ce.
-Aşa îl vedeţi dumneavoastră, Măicuţă?
-Da, fraţilor, aşa îl văd eu şi dumneavoastră la fel trebuie să-l vedeţi, fiindcă e
părintele dumneavoastră care vă deschide cerul.
-Cum, Măicuţă, popa ne deschide cerul?
-Da, fraţilor, numai dacă îl ascultaţi şi-l folosiţi cu darul ce-l are prin sfânta preoţie.
Căci ce folos de ai fapte bune şi de ai trăit ca un sfânt, dar ai dispreţuit sfânta preoţie?
Totul ai pierdut, căci ai dispreţuit pe Preotul cel mare, Hristos, a cărui slugă şi
reprezentant este acest om care are asupra lui, prin punerea mâinilor, darul preoţiei.
(N. Ed. Măicuţa se referă pe tot parcursul discuţiei ce urmează, la preoţi - cei care într-
adevăr au primit Harul preoţiei în urma trăirii lor curate şi nu l-au cumpărat sau furat,
după cum spun şi Sfintele Canoanele. Aşadar, nu orice persoană îmbrăcată în haine
de preot este şi preot, aşa cum greşit s-a ajuns a se considera în zilele noastre.)
-Măicuţă, cum să-i ascultăm pe preoţii de azi, dacă ei sunt eretici, slujind cum
slujesc catolicii pe stil nou şi părăsind stilul vechi ?
-Taci, frate că iei foc şi ardem cu toţii. Cum poţi să spui că sunt eretici? Nu te temi
de Dumnezeu? Ce poţi face d-ta fără preoţi? Poţi d-ta săvârşi o taină din cele şapte
ce ni le-a lăsat Mântuitorul Hristos? Spune-mi! Poate alt om pe faţa pământului să facă
Sf. Liturghie, decât preotul? În Sf. Liturghie limba preotului face dintr-o bucăţică de
pâine un Dumnezeu.
Să vă dau un exemplu, pe care-l puteţi întâlni oricând şi oriunde. Un cioban are o
turmă mare de oi. Dacă ciobanul nu are grijă să ţină oile la un loc curat şi le lasă să
intre prin spini, ca să se agaţe toţi spinii de lâna lor, spuneţi-mi, vă rog, când le tunde
lâna, cine suferă înţepăturile, oile sau ciobanul?
-Ciobanul.
-Aşa, fraţilor, este şi cu voi, oile cele cuvântătoare. Dacă păstorii noştri ne
păstoresc greşit, ei se vor înţepa în spinii răspunderii, iar noi nu vom avea nici o grijă,
că am căutat să stăm cu acoperişul răspunderii de părinţii noştri sufleteşti. Şi în faţa
Părintelui Ceresc, noi nu vom avea nici o răspundere de felul cum am ţinut.
-Măicuţă, dar in Vedeniile ce le-aţi avut, nu vi s-a spus cum să ţinem?
 -Fraţilor, atâta mi-a spus Milostivul Stăpân să spun la lume: să meargă la sfânta
biserică atunci când aude clopotul bătând.
Una din femeile lor îmi zice:
-Măicuţă, eu mai merg câteodată la biserică şi în sărbătorile noi.
-Bine. Dar când vii acasă lucrezi?
-Da, lucrez.
-Ce lucrezi?
-Tot ce am nevoie în gospodărie.
-Greşeşti amar, soră dragă. Dar sărbătorile pe vechi cum le ţii?
-Cu sfinţenie.
Ei, da câteodată mai lucrăm, uitând că-i sărbătoare, zice unul din ei.
-Vedeţi, fraţilor! Eu cred că-i cel mai bine să staţi sub ascultarea Sfintei Biserici, că
atunci nu veţi greşi. Cine vă face aghiasma şi vă botează copiii?
-Preoţii noştri.
-Cine vă spovedeşte şi vă dă sfântul şi dumnezeiescul trup şi Sânge? N-aţi citit în
Sf. Scriptură, în Vechiul Testament, despre Moise cum stropea poporul cu sângele
animalelor? Prin Noul Testament Preoţii noştri îi stropesc cu aghiazmă. Mânituitorul
stropeşte cu Sângele Său cel scump pe tot sufletul ce stă lângă Sfântul Potir din
Biserica noastră drept măritoare. Sunt sigură că aghiazma făcută de preoţii dvs.
miroase o vreme, iar a preoţilor care stau sub ascultarea Sfântului Sinod stă zeci de
ani şi nu prinde nici un miros.
-Nu toţi preoţii au acelaşi dar, Măicuţă.
-Greşeşti, frate! Nu trebuie să uitam că atunci când preotul se înfăţişează la Sf.
Altar, Dumnezeu nu se mai uită la dânsul ca la un simplu păcătos ci îl socoteşte ca pe
un trimis al bisericii ca pe ministrul reprezentant al lui Hristos, al cărui loc îl ţine pe
pământ, ale cărui haine le îmbracă şi în numele căruia rosteşte cuvintele prefacerii.
Deci, nu primi şoapta satanei a dispreţui pe unii dintre preoţi căci în fiecare preot
trebuie să vedem pe Stăpânul Hristos. Dacă Sfântul Apostol Pavel care este apostolul
neamurilor, zice că tocmai acei oamenii care sunt sporiţi în viaţa de sfinţenie sunt mai
mult supuşi slăbiciunilor şi simt greutatea trupului şi îmboldirea patimilor, darămite noi
care ne îngrijim aşa de puţin de împodobirea sufletului, cum nu am avea scăderi în
viaţa noastră?
Şi să mai ştiţi dvs. că totdeauna vezi la altul răul ce te stăpâneşte pe tine. În cele
mai multe rânduri, s-a văzut că cel pe care tu îl bănuieşi cu cine ştie ce, îţi seamănă
satana în privirea ta şi în inima ta, să fie curat în faţa ştiutorului inimilor, iar tu te încarci
cu multe păcate. Toţi oamenii de pe pământ avem de purtat o cruce. Intâi, pentru că
fără cruce nimeni nu poate fi asemenea Capului dumnezeiesc al lui Iisus Hristos, iar
a doua, pentru că omul, fiind stricat prin pacăt, trebuie să-şi supună toate înclinările
rele ale inimii şi ale simţului ca să ajungă la asemănarea Acelui care este sfinţenia
întruchipată. Deci să nu confundăm patimile oamenilor cu o cruce ce o au de dus.
Căci crucile sunt multe şi în multe feluri. Dar pentru că noi toţi suntem oameni mici,
slabi şi neînsemnaţi şi de cele mai multe ori nu putem să ne rostim ale noastre
neputinţe ce ne doboară spre mormânt, e mult mai bine să-i lăsăm să-şi facă datoria
pe acei oameni care ne au în grijă spre îndreptarea şi ridicarea spre Atotputernicul
Dumnezeu care-i fără margini în milă şi bunătate. Cine poate să te iubească pe frăţia
ta mai mult: tata, fraţii ce-i ai, sau prietenii?
-Eu cred că tata.
-Da, bine crezi. Aşa-i şi cu tot omul cel slab de păcate, în care ne oglindim noi, toţi
oamenii: cade sub povara lor. Şi vă rog să credeţi că nimeni nu ne poate ajuta decât
Tatăl - Părintele nostru cel Ceresc. El este Tatăl nostru cel plin de iubire, iar noi suntem
fii lui. Fraţi şi prieteni ne putem numi când noi căutăm să dăm o mână de ajutor
semenului nostru, dar nu putem niciodată stinge iubirea ce-o are Prea Bunul nostru
Părinte ceresc către toţi oamenii, dar mai vârtos către slujitorii săi care sunt preoţii -
fie cât de slabănogi, pe urcuşul virtuţilor. Preotul ca om, va da socoteală în faţa
Stăpânului de lucrul său, iar ca preot, Domnul se foloseşte de el pentru mântuirea
noastră, numai dacă noi stăm sub harul ce vine din Cer prin El şi numai prin El. Noi
să ne folosim de Lumina marelui Dumnezeu, neluând seama la cablul prin care vine
lumina şi care este preotul, căci ce-l ce şi-a potrivit cablul, are grijă să-l repare de este
rău. Deci staţi în Corabie pentru a nu vă îneca. Iar Corabia este Sfânta Biserică.

Dragostea biruie sminteala

Se iveşte în chilia inimii mele un vântişor care ar vrea să-i spargă geamul spre a
răscoli şi altele în ea. Eu am primit de veste şi am închis fereastra, pentru a păstra
liniştea chiliei, iar vântul n-are decât să bată cât o vrea. Adierea vântului acesta este
suflarea celui rău care încearcă prin cei slabi să împiedice unele obiceiuri pe care le-
am împrumutat şi noi de la înaintaşii noştri. Întrebau de ce o soră sau o maică spune
stareţei sale: ”Blagosloveşte, Măicuţă” şi trebuie să-i sărute mâna.
Unii ziceau: “Stareţa aşa le porunceşte să facă” Alţii că: “Stareţa ar fi mai sfântă
decât celelalte” şi de aici tot felul de comentarii, drept care m-am hotărât să curm acest
obicei care am văzut că a produs sminteală unor oameni. La început a fost greu pentru
soborul meu că nu ştia de unde vine aceasta. Eu le-am lăsat o vreme fără explicaţie,
dar pentru că nu aveam linişte să le văd mereu îndurerate, le-am spus pricina.
Ele nu ştiau cum şi când să prindă clipa pentru a zdrobi această hotărâre a mea.
Una a găsit soluţia. Ştia că mie îmi plac florile şi cere blagoslovenie să meargă la
Tudor Vladimirescu pentru un interes personal. I-am dat-o bucuroasă. “Interesul” ei
era să cumpere flori pentru a sfărâma sminteala smintiţior. Şi asta a şi făcut. După
câteva ore apare cu un buchet bogat de trandafiri şi strigându-mă, mi-l arată. Eu am
uitat de toate şi alerg spre frumuseţea trandafirilor. Ea îmi zice:
 -Măicuţă, pentru Sfinţia voastră i-am adus, dar vi-l dau numai dacă ne dați mânuţa
s-o sărutăm căci de două luni ne tot sângerează inimile, ascultând mai mult pe cei
care văd numai strâmb, decât privind la dragostea noastră.
Eu aproape n-am avut ce să le răspund căci aveau dreptate. Şi văzându-mă că
stau pe gânduri, au sărit toate maicile şi surorile asupra mea, rupând fiecare din
buchetul maicii Salomeea măcar câte o petală să-mi dea, şi repezindu-se la mâna
mea, erau ca bete de fericire! Nu ştiu dacă a mai rămas un trandafir întreg, dar ce mai
contau chiar mai multe buchete de trandafiri în faţa acestor prea frumoşi trandafiri ai
sufletelor mele?
Văzându-mă îngropată în iubirea lor de copii nevinovaţi, am pus legământ în inima
mea ca pe viitor să nu mai chinuiesc sufletete soborului meu scump care sunt curate
ca şi petalele de trandafiri, pentru cei care caută cu orice prilej să găsească un
dâmb de poticnire. Ştiu ce zice Domnul: ”Vai, prin cine vine sminteala!” Dar sunt din
nefericire unii oameni care caută cu multă dibăcie să găsească pricini de poticnire şi-
s gata să arate şi la alţii, căci din această hrană trăiesc. Nimeni dintre muritori nu este
fără păcat, căci ispititorul a îndrăznit de a ispiti pe însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru
Hristos, zicându-I în pustie să prefacă piatra în pâine, de este Fiul lui Dumnezeu şi
altele. Cum n-o să ne ispitească pe noi, nişte bieţi muritori care năzuim la mila Prea
Bunului Părinte de a ne căpăta mântuirea, nu prin vredniciile noastre, că nu le avem?
Aşa că de vrea cineva să găsească sfinţenie, o va găsi, iar de vrea să caute sminteli,
şi căderi, le va găsi şi pe ele căci suntem oameni, nu îngeri. Deci, de ochi şi de inimă
depinde descoperirea pe care vrei s-o faci.
O, Dumnezeule câtă nerecunoştinţă şi răutate sunt în lume! Oamenii trăiesc mai
departe în păcate şi în îndărătnicii şi pentru acest lucru nu pot vedea nimic curat,
nevinovat. Sufletele josnice nu-şi fac silă ca să-şi învingă trupul şi cred că toţi acelaşi
lucru îl fac, judecând după viaţa lor. Cei îndureraţi cad în disperare căci nu se găsesc
suflete eroice care să le ajute, iar de sunt, sunt prea puţine şi-s împrăştiate. Nepăsarea
creşte zilnic în toţi şi nimeni nu se trezeşte. Tu din Cer împarţi daruri tuturor făpturilor:
lumină şi viaţă Bisericii, virtute şi putere celor ce o conduc; înţelepciune celor ce
trebuie să lumineze sufletele ce stau în întuneric; statornicie şi tărie sufletească
sufletelor care trebuie să-Ți urmeze şi câte găseşte iconomia Ta în măreţia slavei Tale,
ni le dai nouă celor nemulţumitori. Ce sărbătorească încredinţare şi ce ruşinoasă
nepăsare din partea noastră către făcătorul nostru de bine care eşti Tu, Dumnezeule!
Doamne, nu privi la ticăloşia noastră, ci la credinţa înaintaşilor noştri care şi-au dat
viaţa pentru dragostea Ta şi al nostru folos. Prin a lor râvnă şi a ta iubire, nădăjduim
să ajungem la Tine, Bunule căci în noi nimic bun nu găsim.
O, Iisuse, nu părăsi pre cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu! Vreau să ne
mântuim toţi, iar cei ce nu vor, ajută-le Tu la mântuirea lor, prin mijloacele ce le crezi.
Ştiu, Doamne Iisuse că totdeauna asculţi pe Mama Ta şi pentru mai mare linişte voi
alerga la mijlocirile ei, pentru că ştiu că este cu neputinţă de a părăsi vreun suflet
această Mamă a milostivirii. Poate oare înceta vreodată Prea Sfânta Născătoare de
Dumnezeu să nu mai fie Mamă? E cu neputinţă.
Convorbiri cu maicile catolice

Mergeam pe stradă cu paşi grăbiţi spre Liceul teoretic al oraşului Brăila, unde
dădusem examen în particular. Câteva zile la rând am observat că în urma mea vine
o maică (calugăriţă) catolică.
Prima zi n-am dat nici o importanţă şi nici n-aveam timp să mă gândesc ce-ar
putea ieşi dintr-o convorbire pe care am fi avut-o. Mă străduiam să-mi ţin mintea Sus,
la Dumnezeu, căci îmi ziceam că numai Luminătorul lumii poate să-mi lumineze şi
slaba mea minte şi nu voiam să mi-o atingă nimic din lumea aceasta în acele clipe
când aveam nevoie mai mult de înţelepciunea minţii. La drept vorbind, totdeauna
aveam nevoie de ajutorul minţii, căci totdeauna am crezut că mintea noastră este
turnul lui Dumnezeu, iar inima-i sălaş de odihnă. Poate-i copilărească această părere
a mea, dar mă simt bine în această copilărie.
A doua zi la fel, văd pe acea călugărţă catolică grăbindu-şi paşii să mă ajungă. Nu
pricepeam ce poate fi această purtare. Dar intrând în clădirea şcolii, m-am uitat pe un
geam să văd unde merge această soră în Hristos. O văd că se întoarce înapoi. Atunci
m-am hotărât ca a doua zi, de va mai veni în urma mea, să mă opresc şi s-o înreb ce
doreşte. Aşa am şi făcut.
A treia zi, la fel, pe aceeaşi stradă, la aceeaşi oră, apare în urma mea călugăriţa.
Eu las pasul mai domol şi mă opresc, prefăcându-mă că cercetez în servietă, să văd
de am tot ce-mi trebuie pentru examen. Scopul era însă să mă ajungă acea mireasa
a Domnului, spre a-i vedea pricinile ostenelilor ei. Şi m-a ajuns.
Eu îi zâmbesc şi văzând-o că-i mai în vârsta, o salut. Dânsa îmi răspunde cu o
drăgălăşenie îngerească şi mă întreabă:
-Nu te supăra, unde mergi?
-La Liceul teoretic de fete.
-Dar ce faci acolo? Predai religia?
-Nu. Sunt elevă.
-Cum? Urmezi un curs?
-Nu. Dau în particular examen.
-Vai, şi cum te simţi? Căci îmi închipui că sunteţi mai multe în clasă.
-Da, măicuţă, suntem peste cincizeci de fete şi mă simt destul de bine.
-Aş vrea să ştiu, dacă nu te întârzii, eşti maica Veronica de la Tudor Vladimirescu?
-Da, măicuţă.
-Superioara Mănăstirii?
-Da, măicuţă.
-Vai, sunt încântată că te cunosc. Vreau să vorbim mai mult împreună.
 -Bine, măicuţă, numai că am examen în fiecare zi, afară de duminică, pe care
dimineaţa o petrec la sfânta biserică iar după-amiază sunt liberă.
-N-ai vrea sa vii la noi duminică după-masă căci avem o serbare foarte frumoasă
şi mi se pare că stai la o profesoară care-şi are catedra la Institutul nostru.
-Da, stau în gazdă la domnişoara Elena Popescu care-i profesoară de matematici
la dvs. Şi dacă vine dânsa, bucuroasă o voi însoţi. Bunul Dumnezeu şi Maica Prea
Curată să ne ajute la toţi, maicuţă.
-Amin, fata mamei! zice ea.
Când vine duminica, merg cu domnişoara Elena Popescu, gazda mea, la Institutul
“Sfânta Maria”. Ne întâmpină două maici, una mai tânără alta chiar bătrână de tot.
Domnişoara Popescu îmi zice:
-Măicuţă, în faţa noastră este directoarea Institutului şi superioara Mănăstirii.
-Dar cum le cheamă, soră Lenuţa? (aşa-i ziceam eu).
-Noi directoarei îi zicem Mater Angela, iar superioarei Mater Liberata.
Ne întâlnim. Eu mă închin spre dânsele, salutându-le. Îmi răspund cu dragoste
amândouă, iar directoarea mă întreabă:
-Eşti Măicuţa Veronica?
-Da, îi răspund eu.
-Suntem încântate.
-Vă mulţumesc de dragoste.
-Poftiţi în clasa unde va avea loc şezătoarea noastră.
-Vă mulţumesc.
La acea şezătoare s-au spus poezii, s-au făcut tot felul de exerciţii la matematici
şi au cântat elevele institutului. După şezătoare, ne-au tratat cu o gustare şi aici începe
discuţia între mine şi directoarea Maica Angela. Eu o întreb:
-Aş vrea să văd pe maica pe care am văzut-o cu câteva zile în urmă şi pe care nu
ştiu cum o cheamă, căci mi-a scăpat din minte numele.
-E plecată în misiune, Măicuţă.
-Da, unde?
-La Cluj.
-Şi când va veni?
-Nu se ştie.
-Vai, ce rău îmi pare că n-o s-o mai văd cât stau în Brăila.
-Şi unde mai pui că mi se pare că va pleca din ţară!
 -Da, unde?
-În Elveţia.
-De ce?
-Dânsa se cere să meargă, că-i de acolo.
-Ah, îmi pare rău că n-o s-o mai văd. Dar se mai întoarce la dvs., Măicuţă?
-Da, de aici pleacă.
-Doamne, cum aş vrea s-o mai văd, că scumpă-i.
-Prin ce i-ai văzut scumpetea ei?
-Prin dragostea cu care m-a urmat trei zile la rând pentru a sta de vorbă cu mine
şi avea o gingăşie din altă lume.
-E de viţă domnească, Măicuţă!
-Nu ştiu dacă asta o face să fie aşa, dar îmi pare rău că n-o s-o mai văd.
-Şi nouă ne pare rău, că era o profesoară foarte bună.
-Ce preda?
-La ce aveam noi nevoie preda, că limbi străine ştia la perfecţie vreo şase, şi cu
ce nu era ea înzestrată de Bunul Dumnezeu?
-Rău îmi pare că pleacă.
-Ei, dar în definitiv, nu-i româncă, de ce te-ai lipit aşa cu sufletul de ea?
Iertaţi-mă, dar am un păcat. Când simt cu inima că cineva e bun, îl iubesc ca pe
mine însămi. Această maică nu ştiu ce-a avut că de la primul cuvânt mi-a intrat in
suflet.
-Da, este foarte blândă şi politicoasă.
Intră pe uşă maica Liberata şi ne zice:
-Cine-i blândă şi politicoasă?
Maica Angela:
-Prietena Maicii Veronica, Maica Gertrude.
-A, da, e un suflet nobil. O iubeşti mult?
-Foarte mult.
-Nu vrei s-o însoţeşti în ţara ei, în Elveţia?
-Asta nu pot să fac.
-De ce? Că nu costă nimic.
 -Cred şi vă mulţumesc pentru ideea dată, dar eu nu iubesc nimic mai mult ca ţara
mea, după cum vedeţi că face şi această bună a mea prietenă, retrăgându-se în ţara
ei.
Maica Angela:
-Să ştii că în monahismul ortodox niciodată n-ai să poţi să le cultivi, căci din
graniţele ţării nu iese, iar invidia pentru cei pe care-i văd că ar putea face ceva,
stăpâneşte cam în toate mănăstirile ortodoxe.
-Nu-i chiar aşa, maică Angela.
-Îţi vorbesc ca româncă şi ca una ce-am cercetat mănăstirile ortodoxe, căci eu
sunt româncă din Craiova şi după ce am terminat liceul, am voit să trec la catolici
pentru a mă face călugăriţă. Dar fiindcă pentru părinţii mei era o durere dublă, întâi
că-i părăsesc, intrând în monahism, al doilea că-mi părăsesc religia, atunci ca să-i
liniştesc, le-am promis că merg la o mănăstire ortodoxă. Încercam să fiu primită ca
vieţuitoare în mănăstire, dar când auzeau că am bacalaureatul, mă respingeau,
zicându-mi că vreau să ajung stareţă. Şi izbindu-mă de teama celor rugate, am fost
nevoită să intru tot acolo unde am voit să intru prima data, adică unde mă găsesc azi.
-Bine, Maică Angela, eu cred cele spuse, dar câţi ani sunt de de atunci?
-Cam douăzeci şi patru de ani, căci aveam optsprezece ani pe acea vreme.
-Cred că aici dumneavoastră n-aţi insistat pentru a fi primită. De obicei, prin
mănăstirile noastre, când se prezintă o tânără, aşa cum îmi închipui că eraţi
dumneavoastră, pe acea vreme, pentru a fi primită fie ea cu pregătire, fie simplă, e
pusă la încercare, prezentându-i-se tot felul de greutăţi pentru
a-i vedea tăria şi aprinderea sufletului ei pentru viaţa în care vrea să intre. Să vă dau
un exemplu: La noi când vine o fată şi de mai este şi orăşeancă, după ce-i vedem
dorinţa, îi spunem: “La noi este foarte greu, trebuie să lucrezi de toate. Şi unde mai
pui că atunci când cad boii la plug de osteneală, înjugăm surorile cele mai noi şi trag
plugul pentru a face arătură”. Unele, care-s aprinse de focul jertfei, nu se înspăimântă
şi-mi răspund foarte curajoase:“Aşa cum au fost boii schimbaţi că au ostenit, aşa o să
fim şi noi schimbate”. Altele, care vin în Mănăstire numai să-şi schimbe portul şi locul,
încep să şovăie, căutând să ne arate că or să facă ce-or putea, dar la plug e prea
greu. Eu, la unele ca acestea le spun că greutatea plugului este foarte uşoară pe lângă
greutăţile satanei ce le întâmpini de-a lungul vieţii şi aşa îmi dădeam seama că e un
ostaş fricos care nici nu s-a văzut plecat spre front şi se şi îngrozeşte ce va păţi în faţa
inamicului. Pe astfel de persoane am obiceiul să le sfătuiesc să se mai gândească şi
apoi să pornească pe acest drum care-i presărat cu tot felul de spini şi pietre
colţuroase, în care te înţepi, te loveşti, ba încă uneori te şi tai. Şi când toate le birui cu
darul Mirelui tău Hristos, la capătul acestui drum primeşti, de la Stăpânul pentru care
ai suferit toate, coroana biruinţei care-i mai frumoasă decât orice comoară a vreunui
împărat pământesc.
Aud pe mater Liberata:
-Vai, scumpa mea, tare mă doare că ai să te pierzi în necunoscut.
 -De ce, mater Liberata?
-Fiindcă înzestrarea ce-o ai de la Bunul Dumnezeu n-ai să poţi s-o cultivi, risipindu-
ţi anii în mărunţişurile vieţii.
-Ah, dacă aţi şti dvs. cât studiu fac în cele mai mărunte îndeletniciri pe drumul lui
Iisus!
-Cred, draga mea, dar te destrami fără folos în ortodoxie.
Am simţit că mă doare inima la aceste cuvinte şi o întreb cum vede această
destrămare, la care îmi răspunde:
-Noi te-am urmărit din primul an de când am auzit că ai avut Viziune cerească şi
am voit să vedem ce face conducerea în faţa acestui Eveniment ceresc şi ştim toate,
nu-i nevoie să ni le spui.
-Nu ştiu dacă ştiţi toate, dar eu una ştiu că din clipa când am cunoscut mila
Domnului şi Măicuţei Sale Preacurate, n-am mai fost pe pământ, căci pacea, bucuria
şi dorul după Cer mi l-a revărsat în suflet Prea Bunul Dumnezeu, m-a făcut să-i văd
pe toţi oamenii buni. Iar când am fost încercată cu anumite lovituri, deşi dureau, mă
resemnam, crezându-le pe toate trimise de Sus, spre întărirea mea. Şi nu ştiţi
dumneavoastră că cel rău nu doarme? El duce lupta contra noastră prin trup. Deci, nu
oamenii sunt răi, ci diavolul.
Mater Angela sare de pe scaun, zicând:
-Am mers prea departe şi timpul trece. Ce zici, maică Veronica, n-ai vrea să-
nsoţeşti pe maica Gertruda? Vorbesc serios. E păcat să nu profiţi de ocazie. Şi nu-i
nevoie să-ţi părăseşti religia. Mergi pentu studii.
-După ce voi da bacalaureatul, poate n-aş refuza această dragoste ce-mi arătaţi.
Dar acum sunt un om necompetent.
-Dar ce-ţi trebuie, că eşti necompetentă?
-V-am spus.
-Vrei şi bacalaureatul? Ce copilărie să dai cu piciorul la aşa şansă. Un bacalauteat
luat în străinătate este cât o licenţă românească.
-Cred, dar eu din fire sunt cam încăpăţânată şi m-aş vedea ca un om oprit la
jumătatea drumului. Nu vă supăraţi, dar Mater Gertrud nu mi-a vorbit de aşa ceva şi
cred că nu-i bine să punem noi la cale lucruri ce nu ne aparţin.
Mater Liberata:
-A, crezi că la noi e ca la dvs.?
-Dar ce ştiţi că este la noi?
-E destul că fiecare maică are casa ei şi face ce vrea.
-Nu vă supăraţi, dar nu-i peste tot aceeaşi viaţă.
 -Bine că vrei să faci ceva, dar să văd câţi te vor înţelege.
-Nici n-am nevoie de înţelesul cuiva, decât să se preamărească Domnul, pe care-
L rog să-mi dea un strop de înţelepciune, care-L socot mai de folos ca toate. Da, un
înţelept e mai de folos decât multe oşti.
-După ce termini liceul, ce vrei să studiezi?
-Sufletul meu m-ar îndemna spre teologie, dar Cel de Sus să hotărască.
Mater Liberata:
-Eu am o soră care a studiat medicina şi teologia. Acum se găseşte în Argentina.
Ce te-ar ajuta ea! Ea este un suflet gata oricând de jertfă. Eu îţi voi sta la dispoziţie cu
toată cheltuiala mea, să te duc în străinătate pentru a putea studia.
-Vă mulţumesc, mater Liberata, Bunul Dumnezeu să vă răsplătească dragostea.
Mater Angela:
-Dar eu nu am linişte.
O întreb:
-De ce, mater Angela?
-Cum să pierzi ocazia aceasta?
Mater Liberata:
-Da, e adevărat, dar rămâne la hotărârea Maicii Veronica pentru care mă doare
sufletul că-şi pierde anii aici, unde nu are nici un sprijin. Noi suntem gata s-o ajutăm
chiar de nu va fi catolică, pentru care lucru îşi va da seama mai târziu că a greşit.
-Mater Liberata, mater Agela, cărui Mire v-aţi predat?
-Lui Iisus.
-Oare noi ortodoxele nu ne-am predat tot lui Iisus? Oare Iisus se uită dacă eşti
catolic sau ortodox, sau la inima cu care crezi în El? Oare Iisus se uită la studiile ce le
avem, ori la dorul de Cer pe care-l avem? Mă doare când între noi e prăpastie. Eu
niciodată n-am privit pe oameni după confesiune, ci ca suflet şi inimă i-am iubit. Poate
este naiv, dar asta sunt.
-O, fata mamei, ce pacăt că nu te-ai născut la noi.
-Iertaţi-mă, mater Liberata, dar în aceste cuvinte nu se strecoară egoism? Noi
trebuie să preamărim pe Domnul pentru toate căci nimic nu-i al nostru ci al Lui,
neprivind neamul sau religia, ci văzând numai lucrul Celui prea înalt, Dumnezeu. Acest
păcat mă stăpâneşte şi pe mine, de aceea l-am observat repede. Eu aş vrea să nu fie
nicăieri ca în Mănăstirea mea şi să am tot ce poate fi mai frumos, pentru a pune totul
la picioarele Stareţei Mele, Preasfânta de Dumnezeu Născătoare, Mama şi Stăpâna
noastră a tuturor.
-Şi, totuşi, draga mea, omul trebuie să fie egoist pentru Domnul.
 -Slăvit să fie Numele Lui. Eu vreau să mă retrag, dar vreau să rămânem prietene
şi mai departe.
-Sigur! Şi să ne ajute Bunul Dumnezeu să ajungem ceasul dorit!
-Adică cum? Să fie o turmă şi un Păstor, nu?
-Cum o vrea Dumnezeu.
-Da, aşa-i cel mai bine. El, Preamilostivul să închege dragostea între neamuri.
Şi ne-am despărţit. Întoarsă la gazda mea, am plâns mult uitându-mă la mine şi
văzându-mă goală de dragoste. Îmi ziceam: am arătat vreodată la cineva atâta
dragoste cât mi-au arătat azi mie aceste surori care sunt străine de religia mea? Chiar
dacă în dragostea lor se strecura o intenţie de a mă convinge să trec la religia lor, le
admir şi mă înjosesc pe mine că n-am făcut niciodată asemenea gesturi, nici cu cei
din familia mea, dar cu un străin. Ştiu că în ortodoxia noastră scumpă cresc multe flori
creştine necunoscute, dar eu nici n-am semănat vreo astfel de floare. Cui i-am
prezentat eu vreun ajutor ca să-i salte vreun necaz? Aceste surori m-au rugat pentru
a-mi face un bine, nicidecum un rău. O, dragoste, băutură mai dulce ca fagurul de
miere, unde eşti, să te consum? Ştiu că nu te găsesc decât la Izvorul cel mare, la
Dumnezeu care-i dragoste.
O, Dumnezeul meu, vreau să-mi văd sufletul meu şi al întregii omeniri plutind în
dragostea de Tine. Atunci nu vom mai trăi noi, ci Tu în noi, şi va fi raiul pe pământ,
căci ştiu că nu-i dragoste fără Dumnezeu şi unde-i Dumnezeu, e raiul Sau e fericirea,
e Veşnicia.

Hramurile la noi

Să vă povestesc acum frumuseţea hramurilor cu care ne-a prilejuit Bunul

Dumnezeu să ne parfumăm sufletele.
Hram înseamnă o sărbătoare ce o alege păstorul unei biserici fie în cinstea
Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, fie în a unui sfânt. Aşa, de pildă, marea noastră
Păstoriţă şi Povăţuitoare, Maica Domnului nostru, şi-a ales la locaşu1 Ei care a dorit
să fie făcut pentru mântuirea noastră şi îmblânzirea Stăpânului ceresc ca hram, o zi
ce trebuie să I-o închinăm Ei şi numai Ei, una din sărbătorile ce le are creştinătatea
închinate Preasfintei Fecioare Maria, “Adormirea”. Nu că ar avea nevoie de preamărire
de la noi, căci laudele aduse de noi Stăpânei noastre mult Milostive, nicidecum nu se
pot atinge de laudele ce I le aduc Îngerii, Heruvimii şi Serafimii şi toţi sfinţii, familia cea
scumpă a sufletului nostru.
Deci, această serbare închinată Măicuţei Domnului este pentru a ne îmbălsăma
sufletul nostru cu iubirea nepieritoare către Făcătoarea noastră de bine, Maica
Milostivirii, Împărăteasa iubirii. Doamne, nu ştiu dacă noi îi producem atâtea bucurii
Stăpânei noastre Cereşti, câtă fericire revarsă Ea, Milostiva, în suftetele noastre, la
praznicul Ei!
 Porneşti de la cele mai sublime slujbe, de la Priveghere, şi ajungând până la
osteneala unei bătrâne sau a unei mame cu pruncul sugaci în braţe. De la toate tu nu
poţi lua decât bucurii sufleteşti, căci toate aleargă să aşeaze în jurul Maicii Prea Curate
ce are mai frumos şi mai scump. O, Doamnă şi Fecioară, cum ai trimis Tu albinele
divinităţii să culeagă de pe floarea sufletului lor polenul dragostei care se sileşte să ţi-
l pregătească fiecare după putere. Şi parcă din an în an, florile se înmulţesc şi culesul
polenului va fi mai bogat. Mai bogat îl prilejuieşti Tu, pentru folosul nostru, Prea Bună
Mamă.
Cu două-trei zile înainte de praznic, aleargă spre locaşul Tău de la noi (zic de la
noi, căci Tu ai multe sfinte locaşuri în cinstea Preacuratului Tău Nume), suflete
însetate, suflete arse de arşiţa păcatelor şi suflete nevinovate de copii, pentru a aşeza
în jurul Tău florile recunoştinţei sufletului lor, pe care să le adapi, să le răcoreşti şi să
le sfinţeşti cu roua iubirii Tale de Mamă Cerească.
Oricât mi-am întărit credinţa văzându-i că nu se uită nici la depărtare nici la
cheltuiala sau osteneala călătoriei, cum nici la înfruntările ce le primesc de la slugile
celui rău. Ce m-a zguduit în ajunul unei sărbători, pe când stând în poartă, cam la dos,
să privesc dragostea lor, cum pe toate drumurile ce mergeau spre Sfânta noastră
Mănăstire veneau grupuri, grupuri de nu se mai vedeau de colbul drumului. Un căruţaş
îi întreabă, fie să le încerce credinţa, fie că era necredincios (îl ştie Cel de Sus):
-Da’ unde mergeţi, lume bună?
Îi răspund ca nişte viteji:
-La Maica Domnului.
-Dar n-aveţi pe Maica Domnului în locurile voastre de pe unde sunteţi?
-Da, Măicuţa Domnului este pretutindeni, dar noi vrem să-I serbăm ziua la lăcaşul
Ei de pe acest deal, unde s-a şi arătat.
-Dar vă place să mergeţi prin aşa praf?
-O, da, acest praf este sfinţit de Domnul şi de Maica Sa Prea Curată şi-1 primim
ca pe ceva plăcut.
Şi cu feţele înroşite de soare, ajung cu paşi grăbiţi la poarta Sf. Mănăstiri şi
îngenunchind la troiţa Sfinţilor de la poartă, lacrimile lor se amestecă cu praful de pe
obraz, iar cu fruntea ating pământul ca pe ceva sfânt. Piatră de granit de-ţi va fi inima,
se sfarmă în faţa acestui minunat tablou. Şi aşa cum, stăteam, îmi închipuiam pe
Marea Gospodină, pe Maica Milostivirii cu o năframă prea curată ştergându-le sudorile
frunţii şi hrănindu-i cu fagurul iubirii, pe care l-a primit în sânul Său cel fecioresc şi L-
a născut, L-a crescut ca să-L dea ca jertfă pentru a noastră mântuire. Acesta-i fagurul
iubirii care îndulceşte sufletele credincioşilor ce ostenesc în Moldova noastră scumpă
şi plină de evlavie şi din Ardealul cel de veacuri românesc şi creştinesc, care prin
sânge şi jertfă şi-a păstrat credinţa străbună primită la botez, din Bucovina cea plină
de mănăstiri şi de brazi, unde străjuiesc moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la
Suceava, din Dobrogea, pe unde au călcat paşii Sfântului Apostol Andrei - cel dintâi
chemat, din Muntenia cea care are în sânul ei capitala țării noastre cu moaştele
Sfântului Dumitru Basarabov, povăţuitorul Sfintei Patriarhii şi al Sfântului sinod şi din
Oltenia care a dat ortodoxiei noastre mănăstiri şi episcopii străvechi şi care se bucură
de mireasma moaştelor Sfintei Filofteea şi a Sfântului Grigorie Decapolitul.
Pornesc cu toţii spre calda vatră de lumină, unde se grăbesc să sărute pe Acea
mult dorită sufletelor lor, pe Maica tuturor amărâţilor, pe Mama lui Iisus. Aici, maicile
şi surorile caută pe cât le ajută bunătatea lui Dumnezeu, a le satisface dorinţele
sufleteşti.
Urmează clipa când văd pe Părintele mergând spre Paraclis, bisericuţa unde
spovedeşte. Aceasta este iarăşi nespus de interesant: cum fug ca disperaţii, să-şi
capete un locşor la rând. Fără să vrei, scapi lacrimi din ochi, şi ţi se înfurnică pielea,
căci parcă vezi lume din alte vremuri cum aleargă după Mântuitorul şi după Sfinţii
Apostoli. Şi chiar aşa şi este: în persoana unui Preot este chipul Mântuitorului nostru
şi al Sfinţilor Apostoli. În sufletele lor simt aceasta şi de aceea aleargă ca disperaţii.
Ce disperare minunată! Îi vezi cum se întorc de la spovadă cu frunţile vesele şi parcă-
s mai frumoşi. Frumuseţea sufletului se răsfrânge şi asupra trupului, şi nu-i deloc a
mirare.
Înconjoară biserica aşa precum puii pe mama lor şi aşteaptă cu nerăbdare să
audă toaca. Începe paraclisiera să toace în jurul bisericii. Toţi se închină şi sorb
sunetele toacei şi-o pierd din ochi pe maica căreia-i merge mâna cu ciocanul pe toacă
mai bine ca gura unei măiestre privighetori. Pe urmă toaca din clopotniţă şi clopotele
care au darul să strângă toată lumea adunată la această prăznuire în cinstea
Mănăstirii.
Biserica mare se vede ca şi cum ar fi ţinută de credincioşi pe urneri. O disciplină
îngerească. Soborul de maici şi surori cu părinţii noştri şi cu alţi preoţi, veniţi pentru
hram, încep slujba sfintă a Privegherii, care te transportă în Cer. Urmează cântarea
“Prohodului” şi ocolirea Bisericii cu “Sfântul Aer” cu Adormirea. Priveliştea e
copleşitoare: mulţime de luminiţe se aprind în mână şi cu ochii aţintiţi asupra “Sfântului
Aer”, de parcă ar vedea chiar alaiul de altădată al Precuratei Maici. Ce înălţare
sufletească!
Se termină slujba privegherii se face Molifta pentru “spovadă în comun”, iar cei ce
doresc a se spovedi, rămân pe a doua zi. Mulţimea este rugată să păstreze liniştea
ce se cuvine unei Mănăstiri. Le cerem să ne ierte, că deşi s-a pus la dispoziţia lor
pentru odihnă, pe lângă arhondaric şi saloanele atelierelor şi chiliile maicilor, nu-i
putem satisface aşa cum ne-am dori, dar fiindcă toţi au venit cu credinţă, ştim că n-o
să se uite la neajunsurile ce le vor întâmpina ci vor trăi o noapte de bucurie că stau pe
un loc sfinţit de cercetarea Domnului Iisus, a Măicuţei Sale Prea Curate şi a altor sfinţi.
Ce frumos este să-ţi fie aşternut pământul şi învelitoare cerul! Zic că-i frumos, fiindcă
ştiu din nopţile când dormeam cu soborul meu afară, lângă banchetele de cărămidă
lucrate de mâinile noastre, iar în locuinţele noastre se odihneau închinătorii Grădinii
Maicii Prea Curate, atâţi câţi încăpeau, iar ceilalţi
ne imitau pe noi, culcându-se afară. Şi când îmi aduc aminte cum dormeam pe pământ
şi pe piatră fără să se vaite careva că i-ar durea ceva, mă copleşea înduioşarea
văzându-le credinţa şi dragostea.
 La aceste sărbători ale Maicii Milei, mi-a fost dat să văd că de-ai fi voit să mergi
prin curtea noastră nu puteai din pricina desimei ce dormeau ca în patul cel mai cald
al casei lor.
A doua zi urmează punctul culminant al bucuriei de până acum, căci după
frumuseţile Sf. Liturghii, se învrednicesc aproape toţi să facă din inimile lor un Cer lui
Iisus Euharistic, prin primirea sfântului şi dumnezeiescului Trup şi Sânge. Te uiţi spre
ei şi-i vezi ca beţi de fericire; o fericire aparte de fericirile pământului căreia nu-i găseşti
nici o denumire. Cei ce vor să ispitească aceste bucurii, primesc răspunsul pe care l-
a primit femeia din Nămeţi - Putna, care a venit la noi să se spovedească şi să se
împărtăşească. Şi după ce s-a împărtăşit, a zis către alte femei cu care venise şi către
unele maici de-ale noastre aşa: “Eu am crezut că împărtăşania la Mănăstire nu-i ca la
preotul nostru, dar e tot pâine cu vin”.
Maicile s-au îngrozit auzind pe această nesocotită femeie spunând astfel despre
Cele Sfinte. Şi până s-o oprească ele, a oprit-o Acela pe care-L credea pîine şi vin,
adică Stăpânul Hristos căci a căzut din picioare ologind complet şi luându-i graiul.
Acest răspuns al Domnului Hristos a zguduit pe toţi acei ce erau la hram şi au
preamărit pe Cel ce-a arătat că-i viu cu toată dumnezeirea sa de taină în acea pâine
cu vin ce-o vedem în linguriţa din mâna preotului.
Din acest fapt, ne-am putut da seama că Domnul iartă mai curând pe un păcătos
smerit decât pe unul despre care se zice că are viaţa curată, după cum se zice şi
despre femeie, dar în curăţenia ei o stăpânea duhul mândriei care a îndemnat-o să
grăiască ceea ce-a grăit. O fi crezut că la Mănăstire va lua din linguriţă chiar carne şi
sânge! Săraca! Cum o purtau în ţoţi fraţii ei de la chilie la biserică şi de la biserică la
chilie! După o zi au dus-o la medic să vadă ce are. Medicul a trimis-o tot la rugăciune,
căci şi-a dat seama că-i palma de Sus pentru învegherea tuturor.
La urmă de tot se dă sfânta anafură în mai multe locuri, de preoţi şi maicile noastre.
Aici ordinea a zburat dintre oameni şi totuşi, îţi erau dragi cum se îmbulzeau pentru a
putea lua sfânta anafură, să ducă şi la cei de acasă. Ce obrăznicie plăcută Domnului!
La sfârşitul tuturor bucuriilor duhovniceşti, apăreau maicile noastre cu panerul de
pâine, caş, roşii şi fructe. Această hrană trupească se dădea la cei mai grăbiţi, iar
restul lumii venea în gospodăria economică şi pe mese improvizate se lua masa cum
se cade. Cea mai mare satisfactie sufletească o aveam tăind câte o vacă sau două.
Vieţuitoarele Mănăstirii nici nu gustau din ele. Socoteam totul în cinstea Maicii
Domnului.

Boul dăruit

La câteva zile după hram, vine un creştin din comuna Drăgăneşti cu un bou şi mă
întreabă:
-Măicuţă, eu aş vrea să vobesc cu Măicuţa Veronica.
Eu îi zic:
 -Dar ce vrei tu să-i spui?
Dânsul:
-Eu, Măicuţă, am fost la hram la dvs. şi din cauză că a fost lume foarte multă şi n-
am putut să mă spovedesc, am venit acum. Şi fiindcă am văzut că aţi tăiat două vite
pentru hrana închinătorilor, eu m-am gândit să vă duc acest boucare îmi prisoseşte în
gospodarie mea.
Pe mine m-au năpădit lacrimile văzându-i credinţa şi dragostea, şi uitându-mă lung
la el, n-am putut să-i răspund nimic, căci mă vedeam aşa de mică în faţa acestui
blagoslovit creştin care venise 30 de km. pe jos cu boul de funie, arzându-l soarele,
bătându-l vântul şi praful, iar aici nu voia decât să poată schimba o vorbă cu
conducerea Mănăstirii. După ce am văzut în acest îmbunătăţit creştin pe străbunii
noştri care duceau ce aveau mai scump lăcaşurilor sfinte de închinare, i-am răspuns
cu voce stinsă:
-Frate, tată şi părinte, eu sunt Maica Veronica şi te rog să mă ierţi că nu m-am
arătat dintr-un început căci am voit să-ţi văd frumuseţea sufletului.
Bietul om, când aude lasă funia boului din mână şi se repede spre mâna mea să
mi-o sărute. Boul păştea liniştit troscot prin curte ca şi când ar zice: “Stăpânul meu e
ocupat”. Îi primesc boul, mulţumindu-i, iar el merge cu Părintele nostru la paraclis
pentru a se spovedi.
Ce frumuseţe de suflet! Ce-o fi zis Măicuţa Domnului când a văzut astfel de suflete
mari? Cred că i-a şters multe lacrimi produse de alţi oameni. O, Maică Prea Curată,
primeşte ca o laudă de la toţi oamenii o cântare, o îngenunchere, o osteneală, o faptă
de milostenie şi o lacrimă. Eu cred că lacrimile ce curg pe obraz atunci când auzi
pomenindu-se numele Măicuţei Domnului, sunt mărgăritare de preţ pentru
împodobirea omului.

Prăznuirea Sfintei Veronica (12 iulie)

Stau de vorbă într-o vie, o bătrână cu nepoata sa pe care o creştea. Erau din satul
meu. Eu stam la umbra unei tufe privind valea îmbrăcată cu grâu verde, care prin
tăcere îmi vorbea de frumuseţile Veşniciei. Zice cea mai tânără către cea bătrână:
-Mătuşă Maranda, ce să fie oare, ce să fie oare? Că şi azi şi mâine este zi de lucru
şi ia priveşte, că toate drumurile care duc spre Mănăstire sunt pline de lume.
-Da, şi eu văd, răspunde bătrâna. Dar ştii ceva, Catincă, când au să ajungă în
dreptul nostru, să-i întrebăm ce caută în zilele acestea la Mănăstire.
-Bine te-ai gândit matale, zice cea tânără.
Lucrul acesta mi-a răscolit curiozitatea şi aşteptam cu nerăbdare convorbirea
dintre drumeţi şi lucrătoarele din vie. Ridică dealul spre Mănăstire un grup de bărbaţi,
femei şi copii, care la număr cred că depăşeau suta. Femeia cea tânără zice celei
bătrâne:
-Mătuşă Maranda, parcă vin la nuntă, aşa-s de fericiţi.
-Da, ei or fi aşteptând mese întinse la Mănăstire! Ia zi-le tu ceva, Catinco! Stai să
se apropie de noi! Hai, zi-le, zi-le!
-Hei, lume bună, unde mergeţi?
Răspunde un bătrân ardelean:
-La Mănăstirea Maicii Domnului!
-Dar ce alergaţi aşa, oare a plouat cu aur în curtea Mănăstirii, n-aveţi treabă
acasă? Că doar zi de lucru e şi azi şi mâine!
Răspunde o creştină:
-Da, a plouat cu aur, care-l simţim în sufletele noastre. Dar dacă ar ploua cu aur
în curtea Mănăstirii, oare n-am lăsa toate treburile noastre şi am merge să-l adunăm?
Şi cred că am aduna cât mai mult. E zi de lucru şi azi şi mâine, dar fiindcă noi ştim că
mâin,e 12 iulie, Măicuţa noastră Veronica îşi serbează ziua onomastică, venim şi noi
din Ardeal, din Bucovina şi cine ştie de unde mai sunt cei ce vin în urma noastră, să
luăm parte la sărbătoarea ce o are Măicuţa noastră cu soborul Mănăstirii în cinstea
acestei zile sfinte al cărui nume îl poartă.
Pe mine m-au năpădit lacrimile văzând vitejia dragostei lor, şi ieşind la drumul pe
care veneau aceşti blagosloviţi drumeţi, i-am întâmpinat cu dragoste, neputându-mi
opri lacrimile. După ce le-am întins mâna la toţi, căci m-au recunoscut, mulţumindu-le
de răspunsul dat celor două femei, le-am spus spre mângâierea lor:
-Sfântul Duh a vorbit prin gura dumneavoastră că da, a plouat cu aurul pe care-l
simţiţi în inimile dvs. din clipa când stai pe locul unde dragostea Cerului şi-a revărsat
din belşug mila. La toate locurile, dragii mei, unde este 1ăcaş de închinăciune
Domnului, Măicuţei Sale Prea Curate şi tuturor Sfinţilor, este vărsare de milă Cerească
şi-i tare bine s-o folosim aşa cum văd la dumneavoastră şi la toţi cei ce se ostenesc
pentru a-şi răcori sufletele la izvorul dătător de viaţă, la Iisus Hristos, a cărui iubire ne
ţine pe toţi pe faţa pământului.
Oare nu plouă din cer aur la fiecare Sfântă Liturghie? Căci aur scump este sporirea
Harului Dumnezeiesc, a virtuţilor şi a slavei cereşti. Aur scump este mângâierea şi
ocrotirea lui Dumnezeu asupra noastră. Aur scump este iertarea păcatelor şi a
pedepselor datorate pentru păcatele noastre. O, orbire şi împietrire a inimii omeneşti
care nu dă mai multă atenţie acestui dar nepreţuit, ba chiar cade în nepăsare, prin
zilnica amânare de a-l primi! Acum, dragii mei fraţi şi surori în Hristos, să intrăm cu
inimile îmbătate de fericire în Grădina Măicuţei Domnului, unde a binevoit să-şi facă
lăcaş de preamărire şi Siloam celor bolnavi cu sufletul.
Îi duc să se închine în biserică, apoi îi îndrept spre arhondaric casa de odihnă a
închinătorilor Sfintei noastre Mănăstiri. Curtea se umple de lume şi urmează
frumoasele şi înălţătoarele slujbe ale noastre. A doua zi, curtea devine neîncăpătoare
şi toţi stau aţintiţi cu ochii spre Altarul din curte şi sorb cu sete din mireasma Sfintei
Jertfe a Sfintei Liturghii. Privindu-le disciplina credinţei şi toate sacrificiile prin care au
trecut până au ajuns aici, nu te poţi stăpâni în faţa copleşitoarei emoţii, iar lacrimile vin
ca ploaia pe obraz, căci genele streaşina ochilor au devenit neputincioase pentru a le
ţine.
Se cade a le mulţumi la sfârşitul Sfintei Liturghii. Încep a căuta cuvinte potrivite,
dar e tare greu a răspunde unei atât de îmbelşugate dragoste. Sfârşitul Sfintei Liturghii
a sosit şi trebuie să le răspund cu un cuvânt cât ar fi el de slab:
-Preacuvioşi și sfinţiți părinţi, iubitele mele maici şi surori şi dragi oaspeţi, iată-ne
adunaţi lângă sânul Mamei noastre, Biserica. Unde putem găsi noi un sân mai cald şi
mai plin de dragoste ca acela al scumpei noastre Mame, Biserica? Cine poate să ne
mângâie mai dulce decât ea? Ce dulce e numele ei de mamă, că ţi se pare că ţi se
lipesc buzele! O, Mamă Sfântă şi prea scumpă sufletelor noastre, cât eşti de bogată
în milă şi în iubire! Cum încăpem noi, toţi oamenii, în braţele tale de Mamă iubitoare!
Cum să-ţi mulţumim că ne-ai prilejuit clipe rupte din liniştea, frumuseţea şi fericirea
raiului, unde se desfată toate sufletele care au preţuit mai mult veşnicia decât scurta
trecere a acestei vieţi? O, ancoră mai puternică decât toate deşertăciunile lumii
acesteia. O, portule prea bogat din care ne încărcăm noi corăbiile sufletelor pentru
Cer! Ce cuvinte de laudă putem să-Ți aducem, că suntem slabi şi nepricepuţi? Aur nu
avem şi nici n-ai nevoie de el! Primeşte, Prea Curată şi Prea Sfântă Mamă, inimile şi
lacrimile noastre, ale tuturor, care au făcut azi dintr-o zi de lucru o sărbătoare în cinstea
Sfintei Treimi, a Ta, Prea Sfântă a tuturor Sfinţilor care se bucură de frumuseţile
Veşniciei, a iubitei mele patroane, Sf. Mare Muceniţă Veronica, cea care, pentru
iubirea ce-a arătat-o truditului Hristos când urca pe calvarul Golgotei, povara păcatelor
întregii omeniri, a fost martirizată de însuşi tatăl ei.
O, Stăpână Prea Milostivă, ştiu că toate câte vrei le şi poţi, că Te-ai învrednicit să
fii Biserică, Chivot şi Tron Împăratului ceresc, Iisus Hristos! Cere de la el pentru mine,
Mamă dumnezeiască, ajutor, ca aşa cum a binevoit să-şi lase dumnezeiescul Chip pe
năframa Sfintei Veronica, al cărei nume cu nevrednicie îl port, să-mi ajute să pot şi eu,
nevrednica, întipări pe inimile credincioşilor din neamul meu şi al tuturor închinătorilor
acestui mic lacaş al Tău, chipul trăirii cu Iisus, viaţa şi mântuirea noastră. Primeşte,
Prea Sfântă, ca pe nişte coroane de trandafiri, laudele ce le aduc maicile şi surorile
mele prin cântările lor curate, rupte din sufletele lor.
Ajută-mă, Prea Milostivă, să culeg florile dragostei din inimile de români şi de
românce, spre a le presăra pe drumul necredinţei noastre şi atunci când ca o Mamă
milostivă, vei călca pe ele, să-ţi aduci aminte şi de neamul românesc pe care ştiu că
l-ai iubit, îl iubeşti şi-l vei iubi până la sfârşit, dacă noi ne vom ruga. Tu, Maică Prea
Curată, care-Ți întinzi mantia dragostei peste toată omenirea, ajută-ne să vedem
frumuseţile Cerului şi să ne îndulcim de vederea Sfintei Tale Feţe, deopotrivă călugări
şi mireni de toate stările. Iar dumneavoastră, iubiţi închinători, vă mulţumesc din inimă
pentru dragostea sfântă pe care mi-o arătaţi, sărbătorind împreună cu mine pe Sfânta
Muceniţă Veronica.
 De încheiere, rog pe Măicuţa Domnului să vă acopere pe toţi cu Sfântul ei Omofor,
iar Sfânta Mare Mucenţă Veronica să vă fie mijlocitoare către Iisus, căruia I-a şters
faţa de sudori pe drumul crucii.
O, Prea Curată Doamnă şi Fecioară, Tu mi-ai pus în inimă dorinţa de a mă vedea
cu surorile mele la un loc. Îngrijeşte-te, Prea Milostivă, pentru desăvârşirea dorinţelor
noastre, care-i spre lauda şi preamărirea Ta. Ştiu că poţi să îndeplineşti tot ceea ce-i
presărat din iubire în inimile noastre, nu am nici o îndoială, căci toate câte vrei le şi
poţi face. Ştiu, Stăpână, că diavolul avea să înceapă atacuri mari ca să împiedice
lucrul acesta sfânt şi curat şi să ridice tot felul de piedici, dar noi, cu încrederea în
Dumnezeu şi în iubirea Ta de Mama l-am biruit şi-l vom birui, căci ştiu că-i neputincios
şi nu ştie ce putem culege în viitor, din necazurile ce ni le întinde el.
O, Prea Milostivă Doamnă, n-aş putea să-Ți spun ceea ce am simţit când Tu mi-
ai arătat iubirea Ta prin chemarea de aţi sluji pe veci, ci numai atât pot spune, că am
simţit o trebuinţă mare de a plânge.
Am fugit îndată, singură într-o odaie, ca să fiu nestingherită, şi am plâns mult,
foarte mult. Dar lacrimile mele nu erau de durere, ci de bucurie, că mă voi numi fiica
Împărătesei Celei cereşti. Şi totuşi, nu eram mulţumită de această favoare, căci mă
vedeam singură. Aş fi voit ca toate fetele neamului românesc să se numească fiicele
Ei. Îmi ziceam: “Nu mă va asculta Prea Milostiva, că în felul acesta, ar însemna să se
împuţineze neamul” şi parcă nici aceasta n-aş fi voit. Alerg atunci la Îngerul meu
păzitor, să-1 rog pentru a mă ajuta să adun într-un buchet toate dorinţele mele şi
încredinţându-i-le, să facă milă cu mine, a mi le aduce în faţa Aceluia care poate alege
pe cele mai bune de cele rele. Şi le-a ales Prea Milostiva, căci e mare gospodină în
Cer şi pe pământ şi le-a rânduit aşa cum numai Ea ştie mai bine. Şi a început să
culeagă cu cea mai mare iscusință şi ca cea mai desăvârşită Grădinăreasă, floricele
nebătute de bruma păcatelor grele din toată țărișoara noastră scumpă şi după ce le-a
smuls din pământul unde se găseau, le-a adus şi le-a răsădit pe locul unde a binevoit
să se facă o grădiniţă în cinstea Ei şi a Fiului Ei prea scump, Domnul nostru Iisus
Hristos. Iar după ce le-a răsădit, nu le-a părăsit, ci s-a silit să le aclimatizeze cu aerul
cel mai dulce, ce adia din fruntea şi din coasta lui Iisus. Apoi a trimis Înger să le ude
la vreme ca să nu se pălească sau să se usuce vreuna. Iar după ce florile s-au prins,
le-a cerut să rămână curate şi fără buruieni.
Florile sunt fete de-ale neamului nostru, pe care le-a rupt Măicuţa Domnului din
trunchiul familiilor lor şi le-a aşezat în Biserica lui Hristos. Strădania pentru a le răsădi
înseamnă aşezarea fetelor în Casa lui Dumnezeu de pe toată faţa pământului.
Aclima­tizarea înseamnă obişnuinţa lor cu o viaţă liniştită şi singuratică, iar udarea
închipuieşte roua Sfântului Duh ce trebuiau s-o păstreze necontenit prin seva cea
dătătoare de viaţă a Sângelui Domnului Hristos. Curăţia de buruienile păcatelor o
puteau face cu ajutorul acestei seve, sub epitrafirul duhovnicului. Şi când aceste griji
se întipăresc pe coroana florii, încep să iasă petalele ce împodobesc floarea, adică
virtuţile ce tot din darul Sfântului Duh, iar cea mai desăvârşită petală, care ţine pe toate
celelalte să nu cadă, este dragostea. Dragostea stă la temelia tuturor, ea le ţine pe
toate. Şi cum nu le-ar ţine această minunată temelie, care e Dumnezeu, căci unde-i
dragoste e, Dumnezeu şi unde-i Dumnezeu, e dragoste.
 Oare nu dragostea m-a ridicat pe mine din praful umilirilor şi al necazurilor şi m-a
făcut fiica Împăratului? Oare nu dragostea lui Dumnezeu m-a dezbrăcat de o haină
obişnuită şi mi-a dat o haină ce seamănă cu a Împărătesei mele? Oare nu dragostea
cea fără de margini a lui Dumnezeu m-a adus să pot pregăti masa Împăratului şi
Împărătesei Cerului şi să gust şi eu din această masă?
O, dragoste, care ai atâtea frumuseţi şi pe care nu le pot arăta oamenilor aşa cum
aş vrea! Dar tu, scumpă dragoste, care ai rădăcinile în inima lui Dumnezeu, fă să te
vadă toţi oamenii, să te simtă şi să te mistuie în inimile lor şi fă în aşa fel încât Tu să
trăieşti în ei şi ei in Tine.
Tu, iubită dragoste, care ai o bună parte din rădăcinile tale înfipte în inima Prea
Curatei Fecioare Maria, Maica Dumnezeului nostru, ți-ai lăsat greutatea petalei pe
celelalte petale şi cu suflarea cea uşoară a Sfântului Duh, ai făcut să se scuture
polenul, care la rândul lui face să răsară pe pământul inimilor obştei mele, floricele.
Dar fiindcă tu ai luat parte la această răsărire, tu te faci simţită mai mult în inimile
tuturor, pe tine te iubesc mai mult, şi de tine se folosesc mai mult. Şi cum să nu te
iubesc şi
cum să nu te folosesc şi cum să nu te propovăduiesc cea oarecând zvârlită, azi
cinstită, oarecând goală şi săracă, azi îmbrăcată în haina împărătească, oarecând
căzută de suferinţă în praf, azi văzând cum se aruncă mii de oameni în praf cerând
binecuvântare, prin mine de la tine, scumpă şi aleasă floare a dragostei…?
Nu mă trufesc, ba dimpotrivă, mai mult mă umilesc, ştiind ce-am fost, văzându-mă
ce sunt, datorită ție, prea scumpă dragoste şi dacă nu voi şti să te preţuiesc, dând
numai pe seama ta toate ale mele, ştiu că ceea ce am făcut este nimic pe lângă ceea
ce mă poate aştepta, osânda iadului care n-are asemănare în dureri, în chinuri şi
suferinţă. Nu mă bizui în mine ci pe tine, prea iubită dragoste!
Tot tu ai făcut să nu fiu singură pe lumea aceasta, adunând în jurul meu fete, surori
de-ale mele, care cu aceeaşi măsură te iubesc pe tine, floare mult preţioasă a
sufletelor noastre. Tu le faci pe ele să-şi arate iubirea faţă de mine, în fel şi chip, ceea
ce mă copleşeşte. O, scumpă floare, te rugăm să ne ajuţi a nu lăsa să te ofileşti de
tot, ci a ne îndemna să căutăm să te udăm zilnic la rădăcina ta veşnică, prin picurii
dragostei noastre, una către alta şi toate către cei din lume! Apoi să ne ajuţi ca toate
să căutăm pe cât poate fiecare a îmbiba rădăcina familiilor noastre scumpe cu apa
Veşniciei din Sfântul Potir, prin care şi numai prin care, totul trăieşte!
O, Maică Prea Curată, iartă-ne şi suflă, Te rog, praful trândăviei noastre de pe
petalele scumpei noastre flori cereşti, care-i dragostea! Au fost clipe când biata floare
o vedeam cum se înconvoaie în fiecare zi, când spre mine, când spre alte surori din
obştea mea şi în tăcerea ei de taină, ne şoptea s-o iubim tot mai mult. Acum mă
mângâi cu aceea că am deprins din foşnetele încovoielilor că totuşi, o să se simtă bine
când o s-o aşezăm în vaza aurită a Sfântului Potir din inimile noastre, ca s-o culeagă
Îngerii şi să Ți-o înfăţişeze Ţie, Doamnă şi Fecioară, cu care apoi Tu vei împodobi
Tronul Sfintei Treimi.
O, Doamnă îmbrăcată în soare, iubirea Fiului Tău a făcut-o pe desfrânată mai de
cinste decât pe fecioară. Aşa, pe Maria Egipteanca, cea care a fost oarecând
desfrânată, a făcut pe urmă mai cinstită decât pe multe fecioare. Aşa se petrece cu
toţi aceia care aleargă la mijlocirile Tale, Prea Curată Fecioară, Mama adevăratului
Dumnezeu. O, ce minunată înfrumuseţare eşti Tu tuturor creştinilor; eşti împlinirea
proorocilor, slava apostolilor, podoaba mucenicilor, lauda fecioarelor, și prea
minunatul Acoperământ la toată lumea. Tu știi Doamnă, Născătoare de Dumnezeu,
că într-un veşnic război este viaţa noastră pe pământ. Cerească Împărăteasă, Cea
întru rugăciuni neadormită, porunceşte Îngerilor să nu aibă odihnă împreună cu Tine
să ajute oamenilor ca ei suindu-se, să înalţe la Bunul Dumnezeu rugăciunile celor ce
se roagă, iar pogorându-se, să aducă de la Dumnezeu ajutor oamenilor. Această
Scară din Cer, pe care a văzut-o Iacov, a coborât-o mulţimea Îngerilor, aducându-ne
nouă acoperire şi apărare.
Tu, Fecioară Prea Curata, care întreci în lumină soarele, luna şi stelele, iartă-ne
că Te numim şi Negură. Ştim că negura nici un fel de frumuseţe nu are, dar ştiu că
atunci când se lasă negura, multe fiare scapă de vânători. Şi noi suntem astfel de fiare
şi ne ajung tot felul de vrăjmaşi. Căci pentru neomenia noastră, dobitoace şi fiare
suntem. Ne ajung, Prea Milostivă, fărădelegile noastre, ne apucă vrăjmaşii cei
nevăzuţi, ne sapă vrăjmaşii cei văzuţi. Ne pândeşte, Mamă Sfântă, dreapta mânie a
lui Dumnezeu izbândind toate beteşugurile noastre cele rele. Deci, îndrăznim la Tine,
Negura cea Sfântă, să ne scapi sub Acoperământul Tău cel Sfânt, căci toate câte vrei
le şi poţi.
Ajută-ne, Ocrotitoarea noastră, să ne strecurăm cu darul Tău printre mrejele
acestei vieţi trecătoare, ca pătrunzând în Grădina Veşniciei, să putem aşeza florile
dragostei la picioarele milostivirii Tale.

Vicleanul e grijuliu pentru gospodărie

-“Nu înţeleg, zice grijuliul prin slugile sale slabe, ca o stareţă să-şi piardă atâta timp
cu Vecernia, cu Utrenia şi dimineaţa când să se gândească pentru cele bune ale
gospodăriei, să fugă la Biserică, zicând că se face Sf. Liturghie. Oare această metodă
nu-i un misticism bolnăvicios?” Însoţitorul acestei persoane iscusite, care nici nu ştia
ce o fi însemnând misticism, tăcea gândind foarte adânc ce-o fi însemnând acest
cuvânt.
Vin şi eu, acea care port numele de stareţă, de la biserică, să-mi văd musafirii, dar
văd că pe feţele acestor zidiri ale lui Dumnezeu sunt trăsături ce fac parte din lumea
celor cu patru picioare. Feţele lor îmbujorate, îţi produceau mila. Mai văzându-i şi
trântiţi pe lespedea rece de piatră, mă apropii şi vreau să le zâmbesc cu dragoste,
zicându-le bun venit.
Unul sta pierdut cu mintea cine ştie unde, altul avea un ochi de leu răpitor. Nu mi-
am pierdut liniştea şi m-am apropiat cu încrede-rea că le voi împrumuta ceea ce am
în suflet şi cu această încredere îi salut cu voie bună.
Vipera începe să arunce otrava, zicându-mi:
-“Ai fost să vorbeşti cu Maica Domnului, Maică Veronica?”
 -“Da, iată-vă, fără să vreţi, aţi vorbit un adevăr, căci când stăteam în sfânta
biserică, stăteam de vorbă nu numai cu Măicuţa Domnului ci cu Sfânta Treime, cu toţi
Sfinţii, cu Sfinţii Îngeri şi cu toate Puterile Cereşti. Mila Măicuţei Domnului pe cel
neînfrumuseţat îl înfrumuseţează cu buna podoabă din harul Ei, pe cei păcătoşi îi face
drepţi şi pe cei necuraţi îi face curaţi.”
-“Bine, bine, astea le crezi dumneata, dar nu le crede toată lumea.”
-“Să mă ierţi, dar mie niciodată nu mi-au plăcut oamenii falşi şi tăgăduitori.”
-“Cum? Noi suntem falşi şi tăgăduitori?”
-“Ce? Nu vă cunoaşteţi? Staţi să vă explic: Sunteţi falşi că n-aveţi demnitate de
creştini, iar la un necaz vă vădeşte frica, strigând după ajutorul lui Dumnezeu şi la
moarte strigaţi ajutor şi fără să vreţi trimiteţi după preot. Sunteţi tăgăduitori pentru că
nu credeţi în ajutorul Divin, de care avem toţi atâta nevoie şi nu putem face nici o
mişcare în călătoria acestei vieţi fără de acest dumnezeisc sprijin, ce-l primim de Sus
prin Biserica Lui.”
-“Dar nu ţi se pare că pierzi prea mult timp cu slujbele acestea prea lungi? În acest
timp, câte treburi n-ai rezolva pentru Mănăstire..”.
-“Mă miră faptul că aveţi atâta grijă de treburile Mănăstirii. Eu socot că o stareţă,
care are grijă de treburile conducerii, trebuie să stea mai mult în legătură cu Cerul, ca
să poată primi Lumină din Lumina lui Hristos, întâi pentru a conduce turma ce i-a
încredinţat-o Dumnezeu şi apoi pentru îndrumarea instituţiei prin care-şi mântuie şi ea
sufletul şi cei ce sunt alături de ea. Pierderea de vreme pe care o socotiţi dvs. la
sfintele slujbe, eu o socot ca pe cea mai adâncă meditaţie, din care îmi vin inspiraţiile
aşa cum vrea Dumnezeu, nu cum aş vrea eu, pentru treburile Mănăstirii. Am văzut că
ele au ieşit bine. Ieşeau pe dos când eu credeam pierdere de vreme timpul stat la
Sfânta Biserică.”
-“Dar ai timp să rezolvi toate lucrurile ce se cer unei conducătoare de aproape trei
sute de persoane?”
-“Da, căci nu trebuie să alerg cu picioarele, ci cu mintea.”
-“N-am văzut niciodată ca o stareţă să alerge pe drumuri.”
-“Da, s-alerge până îşi face ucenicia, apoi să stea, să manevreze motorul primit
de la Dumnezeu prin micuţul ei creier, apăsând pe butoanele tuturor ascultărilor
(lucrărilor) ce trebuie să le săvârşească.
Meritul unei stareţe nu-i să alerge ea, ci să-şi facă ucenice, care să rezolve ca şi
ea orice lucru, ba de se poate, şi mai bine. Cu aceste bucurii şi cu cele primite în
sfintele slujbe se hrăneşte o stareţă. Şi totuşi, eu cred că-i greu, pentru că-i greu.
Trebuie să apelezi în slujbe la Acela care poate să le facă uşoare. Aş vrea să-mi
spuneţi: când ne întâlnim cu vreun prieten de-al nostru şi stăm de vorbă ascultând
noutăţile lui, şi spunându-i-le şi pe ale noastre, atunci nu-i pierdere de vreme? Şi cum,
o să mă lenevesc de a merge pe calea fericită a Bisericii şi a nu mă grăbi pentru
împodobirea sufletului care nu-i al meu, ci al Domnului, care 1-a scos din celula
umilinţei şi din umbra morţii şi 1-a aşezat în tinda nemuririi? Niciodată nu voi primi
gândul sau povaţa cuiva că trebuie să mă ocup de cele trecătoare mai mult, care sunt
bune şi de folos trupului, dar în limita putinţelor, în al doilea rând, în timp ce în Sf.
Biserică se face slujbă şi îndeosebi, Sf. Liturghie! Pentru mila ce-a făcut-o Prea
Milostiva Stapână, de Dumnezeu Născătoare cu mine, eu nu voi osteni îndeajuns
niciodată.
O, Doamnă şi Mamă cerească, ajută-mă să fac din inima mea o vatră în care să
ardă Flăcări Cereşti şi să pâlpâie veşnic o iubire curată faţă de Dumnezeu. Ştiu că
astfel de inimă nu va putea să moară niciodată. O, Iisuse, Tu, printr-o minunată voie
a Ta, mi-ai încredinţat să conduc aceste suflete alese, pe cărările Duhului. Tu mi-ai
dat Lumină, ca micimea mea să nu fie împiedicare pentru înaintarea Lucrării Tale, pe
calea virtuţii. Tu mi-ai poruncit să fac cunoscută mărimea îndurării Tale şi a iubirii Tale
faţă de oameni. Tu mi-ai ajutat să înfiripez această Oază de mântuire. Şi acum,
împlinind eu supunerea, alta nu-mi rămâne decât numai să-ţi zic: “Sunt slugă
netrebnică!”
O, Iisuse, fă aceste sărmane imagini să ajungă în mâinile multora şi să fac pe toţi
a înţelege cât de bun eşti Tu şi cât de dulce este a sluji numai Ţie şi a Te iubi numai
pe Tine, cum făceau primii creştini care şi-au vărsat şi sângele pentru dragostea Ta.
Slujirea la Tine nu stăpâneşte pe nimeni şi nimic, ba dimpotrivă, le face pe toate mai
desăvârşite. Ah, Prea Sfântă, Prea Curată Fecioară, Mama scumpului Iisus, Prea
Bună Doamnă, să ne mistuim de plăcerea iubirii Lui Hristos şi ajută-ne să-Ți
încununăm Sfântul Tău cap în toată viaţa noastră, cu laude de cântări şi cu tot felul de
osteneli, Mamă Prea lăudată.

Vitregia mai marilor bisericeşti

Ce nu poate iubirea lui Iisus Hristos, mânată de sufletele calde? O, Maică Prea
Curată, aş vrea să se mângâie toţi păcătoşii, căci au fost răscumpăraţi cu scumpul
Sânge al lui Hristos, Viaţa şi Lumina noastră! Ştiu, Doamnă, satana, care e răutatea
întruchipată, se uită asupra noastră cu ochii lui de foc şi-l auzim cum ne zice cu glasul
ameninţător: “Pâna când faci pentru tine, fă ce vrei, dat ia seama să nu faci nimic
în folosul păcătoşilor, pentru că atunci mi-o plateşti scump!”
Diavolul tremură de mânie când vede pe un om că are dragoste de cei căzuţi în
păcate, zicând că i se face nedreptate şi atunci cere de la Dumnezeu să se atingă fie
de cel miluit, fie de cel care miluieşte. Şi aruncând otrava în inimi moarte de dorul lui
Iisus, le face slugi, pornind un aprig război contra celor ce i se pare că-l nedreptăţesc.
Aşa văzând duhul necurat că nu-i merge bine, a început să ne tulbure şi pe noi, cu tot
felul de închipuiri, pentru a ne trezi în inimă tristeţea, amăraciunea şi frica, cu gândul
să ne arunce în deznădejde.
Îmi înfăţişa în culorile cele mai întunecate situaţia Mănăstirii noastre şi sfârşea
zicându-mi: “Iată ce ai câştigat din atâta osteneală în slujba lui Dumnezeu; răstălmăciri
şi ascultări de la cei care ar trebui să fie părinţi buni cu tine!” Apoi îşi dă silinţa cu toate
vicleniile, să mă convingă că sunt părăsită de Dumnezeu şi că, desigur, voi fi osândită
de cei ce au puterea în mână. Făcea vicleanul să văd înşelăciunea şi făţărnicia, chiar
şi virtuţile eroice şi darurile cereşi cele mai înalte. Lupta aceasta din urmă a fost cea
mai îngrozitoare din toate. De multe ori rămâneam ca zăpăcită, neştiind cum e mai
bine. Îmi ziceam: să ascult inima care-mi zicea să trăiesc numai prin Dumnezeu sau
să ascult pe oameni, prin care nu vedeam decât o invidie asupra darului frăţesc şi o
falsitate.
Dar m-am hotărât să-mi arăt greşe1i1e mele printr-o mărturisire generală, zicându-
mi că pentru păcatele mele s-a strâns armata iadului asupra mea şi asupra liniştii
Mănăstirii noastre. În neliniştea sufletului şi în tulburarea minţii, mi-am răscolit toată
viaţa şi m-am văzut vinovată de mii de iaduri. Acest pas al meu nu i-a plăcut vicleanului
şi neodihnindu-se, a început să arunce pâră asupra ticăloşiei mele, înfăţişându-mă la
Vlădica meu de la Galaţi că aş fi vinovată de necurăţii trupeşti. Ştiind de unde vin
toate, am ridicat ochii spre icoana care îmi arăta chinurile Domnului şi am căpătat
linişte, răspunzând atât:
-Şi ce credeţi, Prea Sfinte Stăpâne, toate cele aduse de slugile satanei?
Răspunsul Preasfinţitului:
-Eu n-aş crede, dar iată anonimele ce-mi stau pe birou.
-Vă rog, Prea Sfinte, luaţi omoforul de după gât şi să cad la scaunul de spovadă,
unde nu se poate minţi, să vă arăt viaţa mea, care este murdară, căci sunt un om
păcătos, dar nu cunosc astfel de greşeli ce mi le aduc de pârâşii mei. Ştie duhul cel
necurat cu câtă iubire şi grijă am păstrat comoara curăţiei în tot cursul vieţii şi cu
eroism m-am luptat totdeauna împotriva lui. Dar nu-i nimic. Cel ce ştie inimile şi
rărunchii, vede şi această pâră diavolească. Zic cu seninătatea conştiinţei care nu mă
apasă cu astfel de păcate.
În căderile mele de tristeţe pe care mi le făcea necuratul, mi-a înfăţişat odată că
viaţa mea se va schimba într-un iad, într-o beznă de neînţelegere din partea
oamenilor, de la care aşteptam mai mult sprijin sufletesc. Şi în copleşirea sufletului
meu, am rugat pe Ştiutorul inimilor să trimită pe Îngerul păzitor al meu pentru a face
milă cu mine, că simţeam că-mi slăbesc puterile trupeşti şi sufleteşti, nu cum vreau
eu, ci cum va şti iconomia Sa dumnezeiască că e mai de folos pentru mântuirea mea.
Şi când o luptă se sfârşea, începea alta, că mă văzui pârâtă de satana chiar la
părintele suprem al bisericii noastre, pe care-l socot ca pe ultima verigă către
Dumnezeu, la Înalt Prea Sfinţitul Patriarh Justinian. Aici a apărut mai înţelept
încornoratul, arătând că eu vreau să tulbur liniştea bisericii în timpul păstoriei Sale, cu
sfaturi străine de religia noastră şi că am pus la cale sabotarea seminariilor teologice
înfiinţate de Înalt Prea Sfinţia Sa. Fiind chemată la I.P.S. Patriarh, mi-am dat seama
că ghearele satanei au mânjit cu răutatea lui de veacuri umilul meu nume şi la
persoana cea mai înaltă. Şi-mi şoptea el: “De aici nu mai scapi!” Dar rugându-mă
Măicuţei Domnului să spulbere fiara cu sufletul ei Divin, m-am liniştit puţin. Turbatul a
început să-mi sfâşie sufletul prin cuvintele pe care mi le auzeau urechile. Îmi ziceam:
este cu neputinţă să nu-i arate Sfântul Duh Înaltului, adevărul? Când am văzut că
Înaltul a isprăvit toate acuzaţiile ce i le aduseseră la cunoştinţă slugile satanei, i-am
cerut voie să-i răspund şi eu. El mi-a îngăduit. Am început:
 -Vi s-a spus, Înalt Prea Sfinţite, ca eu vreau să tulbur liniştea bisericii ce stă sub
înalta păstorie a Înalt Prea Sfinţiei Voastre cu sfaturi străine. Aş vrea să ştiu ce sfaturi
v-a adus aducătorul de veşti că dau eu monahismului şi la mireni!?
-Tu ştii.
-Va să zică nu vi le-a spus pe nume.
-Nu, dar o să le aflu eu.
-Înalt Prea Sfinţite Stăpâne, ştie Domnul prea Mărit, iar inima mea clocoteşte de o
bucurie negrăită, atunci când văd o lacrimă ştearsă de pe obrazul unui suflet chinuit.
Aceste bucurii cu care ne hrănim noi calcă în picioare mii de acuzaţii pe care satana
le ridică asupra noastră şi din care se hrănesc slugile cele nerecunoscătoare ale lui
Dumnezeu. Cred că Dumnezeu va zări inimile, dacă nu aici în viaţa aceasta, Dincolo,
în faţa nemitarnicei Judecăţi a Dreptului Judecător, Iisus Hristos.
Şi, sărutându-i mâna, am ieşit alergând la sfintele moaşte ale Sf. Dimitrie din Sf.
Biserică a Sf. Patriarhii, unde am plâns mult. Prin strădania satanei au putut slugile
aducătoare de răutăţi să facă cunoscute Înaltului Patriarh “învăţăturile străine” ce le
dau eu şi cei de lângă mine, din această vatră a iubirii. Şi în seara de şase octombrie
1952 vine Înaltul la noi. De cum a sosit, inima mea s-a făcut pământ şi nu puteam
vorbi nimic. Aşteptam cu nerăbdare punctul culminant, în care să văd sforile satanei,
care mai de care mai potrivite cu urâtele lor culori. Am căutat să mă liniştesc, rugând
pe Domnul şi pe Măicuţa Sa Prea Curată să-mi ajute a birui pe vrăjmaşii mei, ca din
toate şi prin toate să se preamărească Dumnezeu în care cred orbeşte.
Până a doua zi când am văzut maşina Episcopiei cu Prea Sfinţul Chesarie şi cu
Părintele exarh Suparschi, mi s-a părut un an. Prea Sfinţitul nostru ţinea servieta în
mână parcă ar fi avut în ea pietre scumpe şi nu voia s-o lase nicidecum. Mi-am dat
seama că sunt documentele pârâţilor mei.
După ce a servit o gustare, Înaltul Patriarh cu Prea Sfinţitul nostru au intrat în biroul
meu, unde m-a chermat şi pe mine şi pe Părintele Ioan - unul dintre preoţii Mănăstirii
noastre. După ce fiecare au luat loc pe scaune, începe Înalt Preasfinţitul Patriarh
cuvântul, cu documentele în faţă. În dosarul cu documente am observat un manuscris
bătut la maşină. Vedeniile ce mi-a fost dat să le am, cu diferite hârtii scrise şi cu nişte
bileţele de la nu ştiu cine, căci nu le-am putut vedea bine şi nici nu mi le-a arătat. Şi
mai erau şi câteva sticluţe cu sfărâmături de pâine albă, zicând că-s părticele din
Sfântul şi dumnezeiescu Trup. Ne arată sticluţele şi ne întreabă Înaltul dacă
cunoaştem aceste sticluţe. Noi răspundem că nu le cunoaşem. Ne zice:
-Cum de nu le cunoaşteţi, că voi le-aţi dat unor călugări ca să se poată împărtăşi.
Eu răspund:
-Înalt Prea Sfinţite, dar acei călugări nu au biserică unde să se împărtăşească? A
trebuit să le dăm noi Sfinte! Sunteţi siguri că sunt Sfinte? Poate pune oricine în diferite
sticluţe astfel de sfărâmături şi să zică că au Sfinte date de noi şi mai poate zice că le-
am dat spre profanare. Trebuie oare crezuţi unii ca aceştia? Înaltul:
 -Ce spui tu, Veronico, voi nu practicaţi împărtăşania deasă şi chiar zilnică, aşa
cum e la catolici? Nu-i adevărat că această metodă e străină de ortodoxie? Şi cum să
nu cred că aţi dat Sfinte în sticluţe la diferiţi călugări?
-Da, Înalt Prea Sfinţite, ceea ce ştiu că am făcut, vă mărturisesc şi susţin că am
căutat să trăim o viaţă mai cu Hristos, o viaţă aşa cum Însuşi Mântuitorul nostru ne
învaţă, o viaţă cum ni se cere nouă, celor ce nu avem grijile ce le au cei din lume, o
viaţă cum ne-o arată mulţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre şi îndeosebi viaţa cu
împărtăşanie deasa, aşa cum ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur, care spune că: “Cei
care nu sunt vrednici să se împărtăşească cu Sfântul şi dumnezeiescul Trup şi
Sânge, nu sunt vrednici să ia parte la Sf. Liturghie.”
Şi dacă această învăţătură a Sfântului Ioan Gură de Aur nu-i bună, apoi nu-i bun
nimic din ceea ce ne-a lăsat şi nu-i bună nici Sf. Liturghie care o avem, aşa cum se
practică azi prin insuflarea Sfântului Duh, dar tot prin persoana Sfântului Ioan Gură de
Aur, pe care eu îl iubesc şi vreau să mă străduiesc a-l asculta.
Eu recunosc că am dat sfaturi la vieţuitorii din mănăstiri şi chiar la mireni, să
trăiască o viaţă plăcută Cerului, o viaţă prin ale cărei vine să curgă sângele lui Iisus
Hristos, că numai aşa pot să-şi ducă viaţa ca primii creştini. Dacă aceste sfaturi se
socotesc străine de religia noastră ortodoxă, eu nu ştiu ce să mai cred. Şi dacă aceste
năzuinţe pe care sufletele noastre doresc a le săvârşi sunt o practică catolică, atunci
e foarte rău că la noi nu se îndrumează lumea spre a trăi cu Hristos, ci numai a se
vorbi de Hristos. Iertaţi-mă, dar mi-am spus focul meu.
-Ţi l-ai spus, dar o să te coste!
-Aveţi puterea în mână. Faceţi ce doriţi, dar la Hristos nu putem renunţa, căci el
este viaţa noastră. Ştiu că nici unui deţinut, chiar ocnaş condamnat pe viaţă, nu i se ia
pâinea, apa şi aerul, care alcătuiesc viaţa. Cu atât mai mult noi nu ne putem lipsi de
Sfânta Împărtăşanie cu Hristos care nu ne întreţine numai viaţa noastră, ci şi pe cea
Veşnică. Şi sub conducerea mea am peste două sute de fete tinere cărora nu vreau
să le fiu poliţai şi nici agent să le urmăresc viaţa, ci vreau să le fiu şi să le rămân mamă,
dându-le îndreptare şi sprijin, cel mai scump şi mai sigur toiag, pe Hristos, Mirele
nostru din Potir. Agentul cel mai nimerit e conştiinţa de a se feri de cursele satanei şi
a ne păstra gata în orice ceas din zi şi din noapte, pentru a zbura în braţele Mirelui
căruia s-au predat. Iertaţi-mă că vorbesc prea mult, dar vreau să fac o comparaţie: o
tânără din lume care se logodeşte cu un tânăr câtă grijă are în timp ce este mireasă,
ca nu cumva să vină mirele ei pe neaşteptate şi s-o găsească negătită cu ceea ce ar
credea ea că i-ar place lui. Şi după ce se căsătoresc, unele, din nefericire, pot să fie
aruncate din inima şi dragostea acelui tânăr căruia i-a predat credinţa. Dar o Mireasă
care s-a logodit cu Mirele Ceresc cum trebuie să se poarte, când acest nestricăcios
Mire al ei îi dă în dar, ca zestre, Împărăţia cea Cerească?
-Deci, ceea ce facem noi este egal cu nimic? Dar numai voi sunteţi Miresele
Mirelui ceresc?
-Nu, Înalt Prea Sfinţite, ci tot sufletul omenesc e o Mireasă a Mirelui ceresc şi de
aceea eu am dat sfaturi tuturor de a trăi o viaţă ce l-ar bucura pe Mirele miresei.
 -Dar îmi spuseseşi de Învăţăturile Sfântului Ioan Gură de Aur. Ştim noi ce învăţa
el, dar le spunea pe vremea când era prigoana în creştini, nu nouă, azi, când avem
libertate şi biserici măreţe cu mii de preoţi.
-O, Înalt Prea Sfinţite, cum? Noi nu ne găsim în prigoană? Oare nu-i cea mai
aprigă prigoană aceea pe care ne-o face diavolul ca să ne apuce sfârşitul sufletului
neîmpăcaţi cu Dumnezeu? Şi cine, oare, să ne ajute nouă mai mult decât acela care
stăpâneşte toate în Cer și pe pământ, Iisus Hristos?
-Ei, bine, voi faceţi cum vreţi. Treaba voastră, dar pe mireni să-i opriţi de la acest
obicei. Eu văd că la voi este un elan curat, dar pentru că nu-i peste tot la fel, o să vă
aprindeţi paie în cap.
-Nu-i nimic, înaintea noastră este Hristos, iar noi avem încredere că El va stinge
focul aprins de diavolul invidiei.
-Bine, dar ce facem cu răspândirea Vedeniilor? Voi nu ştiţi că nu e voie să se
împrăştie ceva fără să treacă pe la cenzură?
-La cenzură au trecut odată, în anul 1940, înainte de a se tipări, iar acum le
transcrie lumea cu tocul, cu maşina de scris, sau cum pot.
-Dar nu-i voie!
-Nu-i voie, dar ţara-i plină de cărţi şi noi nu le putem aduna. Când le-am tipărit era
voie şi de aceea s-au putut tipări.
-Iată un manuscris bătut la maşină! Ce zici de asta?
-Ce să zic? Pot oare opri râvna şi credinţa oamenilor pe loc?
-Bine, dar intri tu la apă.
-Când mă voi vedea în apă, voi zice tuturor: fiţi mulţumiţi cu mine şi în mijlocul
durerilor, căci se va răzbuna Dumnezeu, cu sfânta sa iubire.
-Dar iată, am dovezi că tu patronezi “Oastea Domnului’, de asta ce mai zici?
-Nici nu mai ştiu ce să zic.
-Tu nu ştii că “Oastea Domnului “ e o sectă?
-Eu nu pot crede că dacă s-au rupt unii de biserică, toţi sunt rupţi. Sectă sunt aceia
care n-au biserică, Sfinte Taine şi nu vor să recunoască pe Prea Sfânta Născătoare
de Dumnezeu ca mijlocitoare între om şi Dumnezeu. Iar cei care stau sub acoperişu1
Sfintei Biserici şi se hrănesc din sfintele Taine toţi sunt “ostaşi” ai Domnului, căci duc
lupta cu satana. Mă faceţi să mă trufesc cu acest nume, că aş patrona o Oaste aşa
de mare, eu, care sunt aşa de mică şi la trup şi la suflet.
-Bine. Mai vreau să-ţi spun, fiindcă-i şi Vlădica vostru aici, că de azi înainte nu va
mai sluji în biserica voastră nici un preot sau diacon care nu are aprobarea Episcopului
vostru, că fac manifestări religioase.
 -Ascultăm şi ne vom supune Înalt Prea Sfinţiei Voastre şi Vlădicului nostru, dar
mă doare sufletul, deoarece ştiu că vor veni preoţi din depărtări pentru o zi numai, ca
să se închine la Lăcaşul sfânt al Maicii Domnului, care nu-i numai al Eparhiei Dunării
de Jos, ci al ţării întregi şi Doamne, cum n-am face manifestaţii pe un loc unde ieri era
sălbatic, iar azi plugul Duhului Sfânt l-a desteţenit. Ieri era lan de grâu sau păpuşoi,
iar azi lan de suflete dornice de mântuire, care nu caută nimic, decât alinarea sufletului
şi scăparea unei lacrimi în vasul iubirii Maicii Domnului Curate. Dar ne vom supune cu
sfinţenie, spre smerenia noastră. Cred că această ocazie de fericire spirituală, o vor
secera Îngerii spre mântuirea celor ce se ostenesc în bine şi spre slava lui Dumnezeu.
-Gândeşte-te mai mult la voi şi lasă lumea, că are ea păstori.
-Ah, şi dacă aţi şti ce linişte sufletească agoniseşti când te gândeşti la altul şi uiţi
de tine!
-Dar din acest câştig nu veţi culege decât scârbă.
-Nu-i nimic. Scârba dă răbdare, iar răbdarea-iscusinţă, iscusinţa este Hristos spre
care năzuim şi care nu ne va părăsi niciodată! Părcă Îl aud cum zice: “Pune-ţi nădejdea
în Mine, în loc să te întristezi!” Ne vom umili sub atotputernicia lui Dumnezeu, iar
ispitele nu ne vor obosi, şi ne vom împotrivi întodeauna, fără a ne lăsa învinşi vreodată
de linguşirile satanei. Şi dacă ispititorul va stărui, stăruiască, căci lupta pentru Hristos
ne va duce la o biruinţă frumoasă, căci cu noi este Dumnezeu. Niciodată nu ne vom
arăta plictisiţi ori obosiţi şi nici posomorâţi la faţă, ci vom fi întotdeauna mulţumiţi şi
zâmbitori. Iar când trupurile noastre vor cădea de slăbirea durerilor, vom striga:
“Doamne Iisus, nu mai putem!” Iar Maica Milei ne va zice: “Nu mai ziceţi că nu mai
puteţi, ci că toate se pot cu darul lui Dumnezeu!”
După ce am rămas numai cu ai casei noastre, am început să-mi dau seama ce
poate ieşi de aici. Şi în mijlocul atâtor dureri ce au urmat şi în cruda frământare ce am
avut, am petrecut clipe de slăbire sufletească şi am strigat:
“O, Iisuse, unde eşti de nu Te răzbuni, că nu mai pot! Tu vezi inimile şi intenţiile
noastre şi nu ne mai lăsa să suferim. Vreau îndată să vin la Tine şi să se vădească
inimile fiecăruia. Dar dacă aceasta este pentru mai mare mărire a Ta, să rămân şi să
continui să sufăr. Căci ştiu că-i mai frumos să pătimeşti calomnii şi tot felul de înfruntări
pentru Tine, Doamne, decât a ne lepăda de Tine. Când Tu îmi vei coborî în inimă
numele cel mai dulce al Tău, Iisuse, suferinţele îmi vor înflori viaţa, căci ştiu că numele
Tău înlătură orice întunenic. Învaţă-mă, Iisuse, cum să iubesc suferinţa şi pe oamenii
care-mi prilejuiesc fericirea prin născociri urâte. Ştiu că dulce e iubirea Ta, chiar în faţa
groaznicei morţi, căci seninătatea nădejdii şi dorul după Cer te fac să-ţi fie dulce
moartea. Fericit va fi omul acela care a ştiut să-şi umple inima cu această seninătate.
O, Dumnezeule cel mare şi bogat în milă, fă ca vrând sau nevrând, să se mântuiască
prin iubirea Ta de oameni tot neamul românesc. Ştiu că floarea cea scumpă pe care
o iubeşti Tu este dragostea. Sădeşte această floare în sufletele tuturor, ca să Te
iubească pe Tine şi să nu mai fie falşi şi nerecunoscători!”
Bucurii copleşitoare

Şi apropiindu-mă de sfârşitul povestirii mele, nu vreau să trec cu vederea unele

bucurii pe care le-am avut în sânul obştei mele scumpe şi dragi. Nu ştiu dacă puterile
mă vor ajuta de a înfăţişa frumuseţea lor firească aşa cum aş vrea, căci de multe ori
m-au depăşit şi m-au copleşit, nemaiputând gândi prea mult şi nici grăi.
Şi fiindcă dragostea depăşeşte toate virtuţile, trebuie să vorbesc despre ea mai
întâi, arătând cum va înveşmânta pe surorile mele cu această scumpă haină a
dragostei faţă de mine, sora lor cea mai netrebnică.
Din primele zile de când Măicuţa Domnului ne-a adunat şi ne-a făcut o familie, am
fost gata de a muri una pentru alta. Când era nevoie să merg undeva pentru treburile
Mănăstirii, mă conduceau cu lacrimi, iar la întoarcere îmi ieşeau în cale câte doi sau
trei km. Şi când ajungeam acasă, vai de mine, că toate săreau asupra mea şi de
bucurie că am venit se repezeau la mâna mea, care să mi-o sărute, care mă apuca
de cap şi până ajungeam în chilie, eram jumătate dezbrăcată.
Această flacără a iubirii sfinte ne mistuia şi cădeam toate cu fruntea la pământ în
faţa icoanei Stăpânei noastre, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi cu lacrimi de
recunoştinţă îi mulţumeam în cântări, iar cele care nu puteau să cânte că nu aveau
talent, lăsau să li se scurgă lacrimi pe obraz, socotind şi aceasta o laudă Stăpânei
noastre Prea Curate. Când lipseam câte două-trei săptămâni în vremea când dădeam
examene, vai de mine, ce era la întoarcere: îmi ieşeau înainte la gară, stăteau pitite la
marginea satului, iar când ieşeam din sat, fără să ştiu, pentru că aşa era întocmit totul
de agerimea iubirii lor, începeau să cânte „Axionul” Măicuţei Domnului, sărind asupra
căruţei noastre, cu bucurie de nedescris. Până la Mănăstire veneam cu toate numai
în cântări. Oare aceste bucurii nu erau scuturate din Pomul nemuritoarelor bucurii? Eu
cred că da, fiindcă fără să guşti nimic, te simţeai ca beată.
Odată, alergând toate ca un roi de albine furioase asupra căruţei în care eram, se
afla între ele şi una care fusese operată. Eu strig:
-Aveţi grijă de sora Victoria că-i operată şi să n-o trântiţi! Dar când am zis au şi
trântit-o şi altele la rând peste ea, căci în fuga lor se împiedicau fără să se ştie cine e
jos. Şi aşa se făcu un morman de fete. Se sculară una câte una şi fugeau toate ca
disperate.
Lucrul acesta, de a săruta pământul şi de a se amesteca cu ţărâna, s-a petrecut
de multe ori, pentru că dragostea lor niciodată n-a fost mai mică faţă de mine, sora şi
mama lor, aşa mă iubeau.
Surprizele ce le aveam când mă întorceam de la examen, la onomastica mea şi la
sărbătorile mari, cine oare le poate descrie? Căci eu mă văd neputincioasă pentru a
le arăta în culorile ce s-ar cuveni, deoarece nu am meşteşugul scrisului şi al poeziei.
Întrucât dragostea nu se poate cuprinde cu nimic, mă mângâi şi eu în smerenie cu
cuvintele Domnului Hristos care a zis că la El “înalţă pe cei umiliţi”.
Oh, Dumnezeule, fă-mă Tu aşa ca nu cumva să-mi pierd, prin această iubire ce-o
primesc din partea soborului meu scump, înălţarea inimii mele la Tine. O, Doamne, nu
doresc altceva decât numai o scânteie din scumpa Ta iubire. Priveşte-ne şi vezi-ne!
Fă Tu ca luptele să ne fie spre mântuire, Prea Sfântă Doamnă Cerească, roagă-te să
putem ajnge la Tine în Rai, dimpreună cu tot neamul nostru.
Veronica, Sfânta mea, fă pentru mine şi pentru soborul meu, ceea ce faci înaintea
lui Iisus pentru Tine. Spune-I ce vrem noi, căci ştiu că eşti ascultată. Şi darul acesta,
o, Sfântă a lui Dumnezeu, este câştigul pentru toţi creştinii şi pentru noi. Scapă o
scânteie din această iubire care a ars inima ta atunci când ai cunoscut pe Iisus urcând
cu povara Crucii. Noi toţi mergem spre rău, pentru că puţini, foarte puţini iubim acel
bine prea înalt pentru care suntem creaţi să-l iubim, să-l slujim.
O, Mamă a lui Iisus, ajută-ne şi insuflă-le tuturor iubirea şi dorul după Cer. Iar
moartea va fi atunci ca o sărutare, căci noi vom suspina de dorul Tău!

Seceta şi mila

În vara anului 1947, Bunul Dumnezeu ne-a uluit cu o secetă grozavă, de s-a uscat
tot ce era semănat pe pământ, cât şi iarba vitelor. Au scăzut şi apele fântânilor. Noi în
Mănăstire eram 87 de maici şi surori; și pentru că făceam munci grele, trebuiau să se
servească măcar două mese la sobor. Eu şi cu alte maici din comitetul economic eram
mereu pe drum pentru a agonisi pâine şi ce se mai putea pentru hrană. Prefectura
Tecuciului ne-a ajutat într-un mod cât se poate de creştinesc, dar pentru că erau aşa
de mulţi flămânzi la uşa lor, ne-am hotărât să nu mai mergem să le cerem, căci ştiu
de câte ori ne dăduseră şi ziceam: când vom termina, vom răbda până ce vom muri,
pentru că alţii sunt mai în primejdie ca noi, cu prunci şi cu bătrâni. Şi cu această
hotărâre, ne-am aşezat pe rugăciuni şi pe lucru.
Într-o zi vine sora Olimpia care era chelăriţă (magazioneră) şi-mi spune că nu mai
are pâine pentru acea zi. Ca să n-o descurajez, îi zic:
-Fii liniştită, Maică, până ce avem pe Dumnezeu şi pe Măicuţa Domnului în
sufletele noastre, nu vom duce lipsă de nimic, căci Ei sunt cei mai bogaţi în milă şi pot
să ne trimită tot ceea ce ne trebuieşte.
Biata maică, crezând că eu am aranjat ceva pentru hrană, fiindcă mă văzuse cam
nepăsătoare, a plecat la treaba ei liniştită şi aşteptând din clipă în clipă să-i cadă făina
de care avea nevoie să facă prânzul la cele 87 de vieţuitoare, pe lângă care se mai
adăugau şi unii copilaşi săraci ai satului T. Vladimirescu, căci nu era zi de la
Dumnezeu să nu avem prispa trapezei plină cu copilaşi; când îi vedeam palizi la faţă,
nu mai puteam mânca şi rupeam din felia noastră de pâine, ca să le dăm să-şi
astâmpere foamea.
Rămânând singură, m-am dus să mă rog, dar nu puteam, căci mă simţeam sfârşită
de orice puteri. Priveam icoana Prea Sfintei Nascătoare de Dumnezeu şi-i şopteam
cu inima că nu mai pot. Nu credeam că o să mă lase să mă pierd cu soborul meu. Şi
cum stăteam trântită jos în chilia mea, mă strigă o maică. Ieşind, alerg să văd cine-i.
Era moş Culai Lupoaie din com. T. Vladimirescu, unul din ctitorii noştrii, care văzându-
mă, i s-a luminat faţa şi mi-a zis:
 -Măicuţă, tare mi-a fost teama că nu te-oi găsi acasă.
-Dar ce necaz te-a adus la noi, moş Culai?
-Vreau să fim numai noi ca să-ţi pot spune necazul meu.
-Pofteşte în biroul meu!
Şi intrând în chilia unde aveam biroul, începe moş Culai să-mi spună:
-Măicuţă, eu am ceva porumb pus deoparte şi am auzit că o să-mi facă autorităţile
locale percheziţie, căci bănuiesc ei că trebuie să mai am eu ceva boabe ascunse şi
unde vor găsi, nu ştiu câţi ani de închisoare ne dă. Eu am venit să vă rog să mi-l primiţi
aici la Sfinţia voastră.
-Bine, moş Culai, dar noi o să ţi-l mâncăm.
-Nu-i nimica! Să-l mâncaţi, căci e doar mai bine să-l mâncaţi, decât să mi-l
găsească şi să mă nenorocească.
I-am mulţumit întâi Prea Bunului Dumnezeu şi apoi lui moş Culai care a primit acel
zvon dat de Îngeri prin oameni, pentru a-mi ridica grija de pe umerii mei slabi şi
neputincioşi. Şi aşa păşeam fără grija zilei de mâine, spre Sălaşul păcii şi spre Vatra
bucuriilor rupte din Rai, plângând de fericire şi recunoştinţă faţă de Mila Cerului şi de
dragostea oamenilor ce ni i-a dat El în toate timpurile grele.
Şi când mă găseam în culmea bucuriilor, Domnul Iisus din icoană, cu ochii Săi
plini de iubire, îmi zice: “Ce v-aş putea face mai mult? Cere-mi tot ceea ce doriţi!” La
această invitare divină a Sfântului nostru Hristos, inima mea îi răspunde: “Nu mai
avem lipsă de nimic, decât de un cui ca să putem pironi aceste fericiri şi bucurii în
mâna Ta, Doamne, pentru a nu le pierde.”
O, Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-ne ca în Flacăra iubirii Tale să ne mistuim toate
dorinţele noastre, iar cel mai mare dor al nostru să fie de a vedea Cerul cu toate
frumuseţile lui şi pe Măicuţa Preacurată, Mama Ta cea iubită, care înfrumuseţează
toate ale Cerului.

O convertire la Hristos

O femeie mă întreabă:
-Măicuţă, ce să facem pentru a scăpa de mocirla necredinţei şi a desfrâului? I-am
răspuns:
-E foarte simplu!
-Cum?
-Fă-te dumneata o sfântă şi eu la fel, şi atunci cei necredincioşi şi desfrânaţi vor
lua pilde de viaţă plăcută lui Dumnezeu-şi i-am scăpat de iad.
-Dar ce să fac să devin sfântă?
 -Să nu treacă nici o zi fără să faci o faptă bună. În mintea dumitale să nu fie nimic
rău care ar putea opri bunul mers spre Cer, ci să troneze în ea Dumnezeu cu toate
frumuseţile Cerului, iar inima predă-o Măicuţei Prea Curate, care-i Mama lui Iisus şi a
noastră a tuturor. De ziua care a trecut fără folos duhovnicesc ni se va cere socoteală,
iar intenţiile curate pot schimba în aur cele mai mărunte fapte. Cine nu trăieşte după
învăţătura lui Hristos, nu poate să se numească creştin, iar cine poartă acest frumos
nume şi nu are fapte creştineşti, acela este un mincinos. Numai acela e adevărat
creştin, care se sileşte să fie asemenea lui Iisus Hristos prin virtuţile sale. Deci, dacă
vom azvârli poftele întunericului, ne vom îmbrăca prin harul Sfântului Duh, cu hainele
luminii. Atunci omul păcatului moare şi se naşte omul cel nou în Iisus Hristos.
-Bine, Măicuţă, dar eu doar nu sunt calugăriţă, ca să am gândul numai la Cer.
-A, dar crezi că numai călugăriţele trebuie să aibă gândul Sus? Te înşeli, soră
dragă. Dar stai, cei despre care te plângeai că trăiesc în necredinţă şi în alte păcate,
n-or fi din Mănăstiri?
-Nu.
-Sunt mireni ca dumneata? Atunci lor de ce le pretinzi o viaţă de sfinţenie?
-Dar nu le pretind viaţă de sfinţene, ci de creştini adevăraţi.
-Ascultă, soră, viaţa de adevăraţi creştini este viaţa dusă cu sfinţenie.
-Atunci, dacă eu cred în Dumnezeu şi păstrez cinstea soţului meu, duc viaţă
sfântă, Măicuţă?
-Da, dar te-ai cercetat să vezi dacă nu ai desfrânat cu ochii, privind cu poftă pe
cineva? Sau nu cumva ai zis vreodată prin necazurile prin care ai trecut că: dacă ar fi
Dumnezeu nu ar lăsă să ţi se întâmple cutare necaz?
-Ei, acestea le-am făcut cam des, căci de! Ce să fac, dacă am familie grea şi lucrez
mult. Şi Doamne, cum mai vin necazurile şi la mânie mai scapi...
-Că mai scapi câteodată câte un cuvânt greu, încă nu-i aşa primejde mare dacă
te căieşti şi-l mărturiseşti preotului.
-Ah, dacă n-aş avea copii aşa de mulţi, n-aş păcătui aşa greu.
-Nu ofta asupra copiilor, că părinţii Sfântului Vasile cel Mare au avut şase copii şi
toţi au fost sfinţi. De unde ştii că nu vei fi fericită prin unul din aceşti copilaşi pe care i-
ai lăsat să vie pe lume şi nu i-ai omorât în pântece, cum fac multe femei, căpătându-
şi astfel un loc de frunte în iad?
-Măicuţă, am citit într-o carte şi am văzut că spunea aşa: “Grija vieţii ne scoate din
rai!” Şi ce-o să mă fac eu că toată ziua ne sfătuim cum să facem să putem ieşi bine
din necazurile vieţii.
-Este adevărat că grija vieţii te scoate din Rai dacă eşti robit şi nu ai gând decât
să strângi avere, să nu mai fie altul ca tine, dar când grijile sunt numai pentru a vă
putea strecura prin viaţă, fiţi siguri că aceasta nu-i păcat, ba, dimpotrivă, este o ferire
de păcat, că nu ai vreme să gândeşti la cele rele când eşti prins cu ale tale necazuri.
Să-ţi spun, că în viaţa mea de Mănăstire, eu am ajus să nu am nici un sfert de ceas
fără ocupaţie, bineînţeles, aşa fel împărţită ocupaţia, de a nu neglija partea
sufletească, căci ştiu că dacă nu-mi fac eu ocupaţie, îmi dă cel rău, din care vine
căderea sufletului. Am mereu două lucruri pe care nu vreau să le neglijez: dimineaţa,
pentru a vedea ce trebuie să fac, iar seara, mă cercetez să mă văd ce-am făcut. Iar
coroana acestor două griji este clipa când cad în genunchi să mulţumesc Domnului
petru toate şi să-i cer Lumină să-mi cunosc greşelile, să cer iertare şi ajutor pentru
viitor.
-Măicuţă, mai e o durere pentru că nu pot merge regulat la biserică.
-Este adevărat că pentru un iubitor de Sfântă Liturghie, nu există suferinţă mai
grea decât neputinţa de a asculta Sf. Liturghie.
-Sărut mâna, Măicuţă!
-Domnul şi Măicuţa Domnului să-ţi ajute, frate!
-Nu vă supăraţi că intru şi eu în discuţia dvs.
-Cum să mă supăr? Numai că discuţia este pe sfîrşite...
-Se poate începe.
-Da, atunci când este spre folosul sufletului, nu ca atunci când căutăm să ne găsim
în vorbă.
-Măicuţă, dar ce vă spunea femeia asta că lumea-i necre­dinicioasă?
-Ascultă frate, omul e dator să-şi controleze părerile, iar despre lume, Fericitul
Augustin zice asta: “Nimeni nu este necredincios, decât cel desfrânat.”
-El, şi eu dacă desfrânez fără să mă vadă cineva, cine o să ştie că sunt
necredincios.
-Bine, bine, dar este un Ochi care te vede oriunde te-ai băgat.
-Care ochi?
-Ochiul lui Dumnezeu.
-Dar nu cred în Dumnezeu.
-Foarte rău că te exprimi cu atâta uşurinţă despre Dumnezeu, fără de care noi nu
putem trăi. Şi chiar de mişcăm în această viaţă, suntem ca şi morţi...
-Dar cum să cred eu, Măicuţă, în cineva care nu există?
-Aş vrea să ştiu, dacă Dumnezeu nu există, de ce I se înjură numele de cei
nervoşi?
-Dar diavolul există, Măicuţă?
-Da, există, căci numai el te sfătuieşte şi pe dumneata că nu există Dumnezeu.
-Dar eu nu cred nici în el.
 -Nu-i nevoie să crezi în diavol. E destul că-i faci voia. Dar atunci când ai vreun
necaz pe cineva, de ce-l dai diavolului, căci nu-l dai lui decât pe cel ce-ţi face necaz?
De ce nu-l dai Dumnezeului?
-Ei... zice el.
-Ce vrei să spui? Sufletul parcă ar vrea să grăiască adevărul, dar cineva îţi
stăpâneşte voinţa.
-Ce mai, Măicuţă, eu nu cred nici în Dumnezeu, nici în diavol...
-Dar în ce crezi dumneata?
-Eu cred în puterea Universului.
-Bine, dar Universul întreg n-a putut lua naştere dintr-o simplă întâmplare, ci cred
că trebuie să fie făcut de cineva, iar acel cineva e Dumnezeu.
-Dumnezeu?
-Da, fără îndoială.
-Am auzit că dvs. spuneţi la lume să creadă în Dumnezeu.
-Da, nu vezi că apăr şi caut să-ţi arăt? Ce vrei să-ţi mai spun? Trebuie să fiu
nebună a învăţa altceva decât despre Dumnezeu pe cei ce mă întreabă de El, pe care
eu, nevrednica, L-am văzut şi-L simt cu inima în toată clipa.
-Dar numai cei nebuni nu cred în Dumnezeu?
-Da, căci aşa grăieşte psalmistul: “Zis-a cel nebun în inima sa că nu este
Dumnezeu!” Când ai ajutorul 1ui Dumnezeu cu tine, pânza de păianjen se face zid,
iar când nu ai pe Dumnezeu, zidul nu e decât o pânză de păianjen. Iar dacă în inima
noastră strălucesc literele care compun numele lui Dumnezeu, atunci avem curajul să
zicem oricui e duşman: “Nu te atinge de mine, că aparţin 1ui Dumnezeu şi bagă de
seamă ca nu cumva şi luptător de Dumnezeu să te numeşti!”
Cred că-i bine să vă schimbaţi ideile cele rele şi să trăiţi ca pentru Dumnezeu, iar
Îngerul păzitor o să vă dea mâna şi o să vă scape de la o moarte sigură. Căci Bunul
Dumnezeu se va milostivi şi o să vă ajute să vedeţi faţa blândă a lui, lăsându-vă
condus de sfaturile Îngerilor păzitori.
-Dar eu nu vreau să iubesc pe Iisus pe care mi-L prezentaţi dumneavoastră, ci
vreau să iubesc un om mare.
-Nici un om, oricât de mare ar fi el, nu va putea întrece măreţia Iui Iisus Hristos şi
sunt sigură că n-ai iubi pe acel om despre care se zice că-i mare, numai atâta cât e
tare. Nu, oamenii mari nu sunt iubiţi, ci linguşiţi. Singurul Iisus Hristos este iubit, căci
de douăsprezece veacuri El a rămas, este şi va fi încă iubit.
-Dar eu nu-L iubesc.
-Ei bine, eşti un îngâmfat, căci doar ai făcut Cerul, pământul, apele şi toate ale lor
şi ai tot dreptul să nu te pleci la Iisus, care-i smerenia întruchipată. Domnule, eu te rog
să îngenunchezi şi aşa să-L priveşti pe Iisus Hristos, ca să-ţi poţi da seama ce-a făcut
El pentru noi. Frumuseţile lui Iisus nu se pot vedea decât atunci când stai în genunchi
şi vorbeşti cu El în rugăciune. Fără Numele lui Iisus, nu înţelegem nici viaţa noastră,
nici moartea, nici pe Dumnezeu şi nici pe noi înşine nu ne înţelegem, trăind într-un
haos necunoscut. Toţi oamenii mari şi chiar împăraţii cad învinşi, dacă nu altor
oameni, cad cu siguranţă în faţa morţii. Iar Iisus Hristos rămâne singur învingător, chiar
şi în faţa morţii, căci este atotputernic...
Oamenii slabi cred că distrug religia atunci când omoară sau chinuie pe cei ce o
servesc, dar ea trăieşte mai mult decât slujitorii ei. Ce tristă amintire va păstra istoria
despre deznădejdea şi durerile pe care le suferă cei ce şi-au pierdut credinţa.
Doamne, Dumnezeul nostru, acela ce-ai înnecat oastea lui Faraon în Marea Roşie,
înneacă şi mulţimea necredinţei noastre în marea milostivirii Tale!
-Măicuţă, vreau să mă spovedesc şi Te rog, ajută-mă să cred în Dumnezeu!
-O, frate, eram sigură că Maica lui Dumnezeu, care este mila întruchipată, îţi va
atinge inima cea împietrită, prefăcându-ţi-o în cocă moale şi aşezând-o în forma iubirii
sale de Mamă. Stai puţin să plâng de fericire şi te voi duce cu toată căldura inimii mele
la slujitorul lui Iisus, căci eu nu pot să-ţi primesc spovada, neavând acest mare dar ce-
l au numai preoţii. Iar de ajutorul ce mi-l ceri,vom apela la Aceea care ne ajută pe toţi,
la Măicuţa Domnului, care-i Mama Milostivirii, care-i milostivirea însăşi.
-Dar mă va primi?
-O, te va primi şi se va bucura mai mult ca de noi toate câte ducem viaţă aici.
-Cum asta, Măicuţă?
-Foarte simplu de înteles, fratele meu, căci Măicuţa Prea Curată şi chiar Stăpânul
nostru Hristos se bucură mai mult de un suflet care i-au tăgăduit decât nouăzeci şi
nouă de suflete care-l adoră. Aşa-i iubirea cerească: nu ţine minte răul. Fii fericit că ai
simţit cu inima iubirea lui Iisus şi vei vedea viaţa plină de bucurii şi pace lăuntrică pe
care nu o pot cunoaşte decât acei care trăiesc cu Iisus şi se mângâie cu numele
Măicuţei Domnului. Eu te rog ca de azi înainte să ai grijă că atât în suferinţă, cât şi în
bucurii, să stai de vorbă cu Iisus prin rugăciuni. Nu-i vorba să te aşezi în genunchi şi
să nu te mai scoli, ci să ai inima într-o legătură cu Iisus, arătându-ţi recunoştinţa şi
parfumându-ţi sufletul cu pomenirea Numelui cel prea scump al Lui şi să nu treacă nici
o zi în care să nu te rogi la Maica Prea Curată aşa: “Maica lui Dumnezeu, vindecă
inima mea cea otrăvită de veninul şarpelui diavol. Pironeşte, Doamnă cerească, cu
frica şi cu iubirea Ta, trupurile noastre şi ne miluieşte.”
Dacă mânia şi răutatea îți asaltează parcă sufletul, ridică-ţi ochii spre Mama lui
Iisus. Când îţi simţi povara păcatelor şi-ţi vine teama de Judecata lui Dumnezeu şi
începi să te clatini în descurajare, roagă-te la Preasfânta Fecioară Maria. În pericole,
în strâmtori, în îndoieli-te îndem să te rogi la Prea Sfânta Fecioară Maria, că-i foarte
aproape de fiecare, numai s-O chemi. Numele Ei Preasfânt să nu lipsească de pe
buzele frăţiei tale. Urmind-o pe Ea, nu rătăceşti, rugând-o, nu te pierzi; gândind la Ea,
nu greşeşti; rezemându-te de Ea, nu oboseşti şi dacă Ea te ajută, vei ajunge în port.
Roag-O pe Ea să te păzească, ca pe un bun al Ei.
 Tânărul făgădui că se va strădui să împlinească rugăciunea mea care va fi spre
folosul lui. După mărturisire, îl îndreptai la icoana Maicii lui Dumnezeu şi îngenunchind,
plângea, zicând: “O, cât e de bun Dumnezeu, Preasfântă”!
Întoarcerea lui era lucrarea Prea Curatei. Cum să nu audă Doamna pe cei ce-O
cheamă cu cuvântul de Mamă?
-Măicuţă, sărut mâna şi vă mulţumesc că m-aţi deşteptat din somnul necredinţei.
-Domnul, Măicuţa Sa Prea Sfântă şi toţi Sfinţii să te ajute, frate şi te rog să crezi
că Harul Sfântului Duh acordă astfel de daruri când vrea, spre a deştepta credinţa
oamenilor necredinţei. Şi dacă Bunul Dumnezeu ni-l dă, ni-l dă pentru a ne desăvârşi
în cele plăcute Lui.

La stâna noastra

Aflăm că la stâna Mănăstirii noastre s-a ivit o boală care ne omoară oile şi nu i se
dă de leac. Eu m-am gândit să merg cu un părinte de-al nostru şi cu două maici să le
facem o slujbă, adică o aghiazmă. Cum ajungem noi, ne iau câinii în primire, tăvălindu-
se în faţa noastră şi cerând mângâiere. Eu, ca una ce am această slăbiciune de a
dezmierda toate animalele, încep să le netezesc capul, vorbind cu ei. Doamne, ce
bucurie pe câini! Săreau în sus ca alte arătănii şi făceau alergări, se întorceau spre
noi, săreau şi nu ştiau cum să se mai distreze. Ce impresionantă recunoştinţă!
Apare şi şirul de gâşte înşirate ca cei mai disciplinaţi soldaţi, făcând o strigare de
găgăieli, parcă ar fi dat raport despre ceva. Şi, înconjurându-mă, întindeau gâtul spre
mine, vorbindu-mi limba lor. Nu m-am putut stăpâni să nu plâng. Iese repede pe la
spatele perdelei de stuf şi măgăriţa cu puiul după ea, întinzându-şi gâtu1 şi dând
drumul la glasul ei strident. Se apropie de ea maica ciobăniţă şi-i zice:
-Sărută mâna Măicuţei, că a venit la noi. Apoi a mers la Părintele şi la celelalte
maici sărutându-le şi lor mâna. Aşezăm o masă pentru începerea aghiazmei. Pe
maicile ciobăniţe, care erau cu obrazul ars de plesnetele vântului şi cu fruntea
încruntată că li se micşora turma de oi le sărut pe amândoi obrajii coşcoviţi de soare,
de lacrimi şi de vânt, zicându-le:
-Toate sunt trimise de Sus şi să vedeţi că bun e Dumnezeu şi-o să gonească
această pacoste din turma noastră.
Vin şi oile. Ciobanul, cum ne vede, începe să plângă, zicând:
-Măicuţă, ne cad oile.
-Fii liniştit, frate, că Măicuţa Domnului ne va scăpa de această mânie pe care o
merităm, dar o va înlătura, ca să nu te mai vadă că plângi.
Începem slujba aghiazmei. Oile pornesc din locul unde le lăsase ciobanul. O maică
vrea să meargă să le bage în staul. Eu o opresc, zicându-i:
-Lasă-le să văd ce vor face şi unde vor merge.
 Şi, minune! Oile mergeau spre masa unde se făcea slujba, înconjurată de toţi câţi
eram lângă masă şi se culcară cu botul întins pe pământ, iar un miel iese din turmă şi
vine şi se culcă lângă picioarele Părintelui.
Părintele ne spune în glumă:
-E reprezentantul turmei! Să punem epitrafirul pe el!
Şi, minunat eşti, Doamne! Mieluţul dezlegat a stat tot timpul slujbei sub epitrafir.
Toţi au fost impresionaţi până la lacrimi, preamărind pe cel ce înţelepţeşte şi pe
animalele cele necuvântătoare.
După terminarea sfintei slujbe, părintele le-a stropit cu aghiazmă pe toate, iar ele,
nici una nu se mişca. Maica ciobăniţă striga:
-Părinte, vreau să fie şi oile noastre încreştinate!
Părintele îi răspunde:
-Da, cer ajutor în suferinţă pentru că simt, se vede o alinare în durerea lor.
Maica şi ciobanii:
-Ah, ce păcate, oare, ne-a adus această ispită pe capul nostru?
-Nu fiţi necăjiţi-le spun eu, că aşa cum am primit pe cele bune, trebuie să le primim
şi pe cele rele.
-Dar, oare ce-am făcut, Măicuţă, de ne pedepseşte Domnul?
-O, dragii mei, nu ştiţi ce-aţi făcut? Ia să gândim încetişor şi să ne cercetăm
sertarele inimii noastre câte nu găsim, încât ne va fi ruşine să ridicăm ochii spre cer.
Păcatele sunt multe şi de multe feluri, dar trebuie atenţie mărită. Păcat nu e atunci
când simţi o ispită, ci atunci când te învoieşti bunăoară cu ea, când o cauţi şi te
îndulceşti de ea şi o primeşti înlăuntrul inimii tale.
Ispite sunt multe: ispite lăuntrice, ispite în familia noastră şi ispite ce vin de la
oameni. Ispitele lăuntrice sunt cele mai primejdioase, căci strică sufletul depărtându-
1 de Dumnezeu şi dacă n-ar apărea nădejdea, eşti sortit să cazi în iad. Cele familiare,
este adevărat că îţi chinuie şi sufletul şi trupul. Dar spre necazul celui care ne dă ispite,
noi nu-i răspundem. Chinuie trupul, că-i mâncarea viermilor, iar sufletul ni-l pregăteşte
pentru Cer. Şi aşa ne ridicăm deasupra tuturor ameninţărilor.
Ispitele ce vin de la oameni se aseamănă cu un vânt puternic care, pe lângă că nu
te vezi de praful răscolit de suflarea lui turbată, ne mai ia şi acoperişul de pe casă. Iar
tu să stai liniştit în casă, cu o candelă aprinsă, îngenunchiat spre colţul minunat şi de
razele candelei luminat şi să aştepţi să treacă mânia uraganului, ca să-ţi aşezi cele
stricate de el, să ţi le repari cu răbdare şi demnitate. În răbdare şi demnitate se
odihneşte Dumnezeu, iar în ură şi răzbunare se tăvăleşte Lucifer.
Diavolul se arată totdeauna sub o formă atrăgătoare, ceea ce nu este altceva
decât o cursă pentru a ne răpi sufletul. Dar ochiul lui Dumnezeu ne priveşte mereu;
noi să avem curajul de a lupta cu ispitele până la capătul vieţii noastre, căci Dumnezeu
este cu noi şi ne va ajuta de a ne împotrivi ispitelor. Ah, şi când faci un pas spre
Dumnezeu, El te ajută să vezi cât de frumos este cerul virtuţilor Sale. Iisus ne vorbeşte
la toţi aşa: “Pentru tot răul ce l-ai făcut cu urechile, cu mintea, cu picioarele, cu inima
şi pentru păcatele întregului trup, Eu am suferit. Iar pentru slăbiciunle voastre, Eu v-
am pregătit balsamul potirului din Biserica Mea. Folosiţi-vă de el ca să vă întăriţi!”
O, Dumnezeule, de câte bucurii ne faci Tu parte, iar când noi ne aprindem de acest
foc, se mistuiesc necurăţeniile noastre. Stăpâne, de câte ori te luăm pe Tine, noi
simţim o sărbătoare şi ne găsim în mare emoţie. Iar din această emoţie cădem victima
iubirii Tale, încât puţin de nu ne zboară sufletul la Cer. Şi cum să nu ne emoţionăm,
când ştim că într-o bucăţică de pâine mică poate încape Dumnezeu. Ştiu că nu-i nici
o mirare, căci Tu eşti atotputernic şi faci tot ceea ce vrei tu în Cer şi pe pământ.
Şi acum, dragii mei, trebuie să plecăm şi vreau să vă ştiu liniştiţi şi încrezători că
boala va înceta la oile noastre. Fiţi încredinţaţi că orice suflet îmbrăcat în haina
sfântului botez este fiu al lui Dumnezeu. Căci apa sfântului botez a făcut din noi
Biserica vie a Sfântului Duh. Oare păcătuind, nu vom nesocoti titlul nostru de fii ai lui
Dumnezeu? Noi, care suntem după Chipul şi asemănarea Lui, trebuie să ne străduim
să-l avem pe El cu noi. Iar dacă vrei să pictezi Chipul lui Dumnezeu în inima ta, trebuie
să ai în tine totdeauna pe Dumnezeu Euharistic. Iar cine vrea să fie convins de
existenţa lui Dumnezeu, nu trebuie să înmulţească dovezile, ci să-şi stăpânească
patimile.

Flori rupte de Stăpâna din obştea noastră

De câte ori ne-a părăsit o soră sau o maică, luându-şi zborul spre Cer, a fost pentru
noi o zi de primăvară: soare, aer lin şi frumos. Clopotele trăgeau, dar glasul lor nu era
a jale, ci a bucurie - că se rupsese o floricică, ce de-abia îşi desfăcea petalele pentru
a-şi arăta frumuseţea.
Stăpâna grădinei şi Grădinăreasa, învăluită de iubire, Prea Sfânta de Dumnezeu
Născătoare, găsea de cuviinţă să rupă floarea grădinii sale, pentru a înlocui cu ea un
spin din coroana Stăpânului Hristos. Ce înlocuire minunată şi plină de iubire şi de taină
nepătrunsă! Nu-i minune? Şi cum să nu fie invidiată o astfel de floare care a fost ruptă
în toiul frumuseţii şi nu bătută de toate vânturile vieţii acesteia trecătoare.
-Ei, dragele mele maici şi surori, să nu vă văd că plângeţi pe această soră a
noastră, care astăzi se bucură de vederea Sfintei Treimi, de frunuseţea Măicuţei
Domnului, se hrăneşte cu parfumul Sfinţilor, se acoperă cu aripile Îngerilor şi se
topeşte în razele Luminii cereşti. Pe noi să ne plângem, care putem fi prada
duşmanului diavol în orice clipă a vieţii, iar pe ea s-o fericim, că a biruit moartea,
trecând la adevărata viaţă. Dacă acest loc pământesc pe care stăm noi ne face atât
de fericite, cum va fi Ierusalimul ceresc, de care se bucură sufletul acestei surori a
noastre? Eu sunt fericită când văd că Împărăteasa şi Stăpână noastră găseşte câte
una gata pentru Cer, pentru că ea, ştiind lupta noastră, se va ruga cu mai mult foc
pentru noi şi rugăciunile ei vor fi mai primite decât ale noastre, pentru că ea scăpat de
trup, prin care se îngreuiază sufletul.
 O, Doamne, cine va putea înţelege bucuria unui suflet care stă în preajma
paradisului ceresc şi cine va putea arăta durerea acelui amărât suflet care stă în chinul
iadului? Toate nenorocirile trupeşti sunt îngrozitoare, dar ce sunt ele în comparaţie cu
sufletul viu care stă îngropat în iad chiar pe pământ, făcând la sfârşitul vieţii o mutare
din Rai la groaznicul rău?
Ştiu că pentru cel împietrit la inimă şi înglodat în păcate, nu mai există nici cruce,
nici jertfă şi nici Dumnezeu. Ce grozăvie! Am văzut că oamenii care au părăsit pe
Părintele Ceresc şi au fost înşelaţi de diavol, ajung de nu mai recunosc pe Părintele
de la care au fost răpiţi. Dacă ne-am face o închipuire cum trebuie să fie chinurile
iadului, n-am sta nici o clipă fără să ne spovedim păcatele la duhovnic. Şi am căuta
să ducem o viaţă plăcută Domnului. Trebuie să ştim că gravitatea pedepsei măsoară
demnitatea persoanei jignite. E foarte folositor să ne gândim mereu la iad, că asta ne
face să ne ferim de lucrurile care ne pot duce la rău. Şi pentru că avem suflet, trebuie
să avem ochi de Heruvimi, ca să nu-l pierdem.
Este drept că această despărţire a sufletului de trup şi de toate cele ale pământului
este grozavă, mai cu seamă când au fost gata pentru Cer, că le curgeau lacrimile pe
obraz când vedeau că se apropie ruperea. Dar când îl vedeau pe Îngerul lor păzitor,
sau ştiu eu pe cine vedeau ele, nu mai contam noi nimic în faţa lor, ci li se înveseleau
faţa, obrajii li se rumeneau, buzele li se înfrumuseţau cu un zâmbet asemănător cu al
Îngerilor.
Toate fetele noastre au fost rupte de Împărăteasa grădinii cu iubire. Prima, prin
vărsare de sânge, fiind lovită cu o cărămidă la cutremurul din 1940, iar celelalte prin
diferite suferinţe pe care le-a rânduit Stăpâna pentru a grăbi deschiderea florii, şi
pentru că noi ştim că orice durere trimisă de mila Cerului nu căutată de el, este un dar
al iubirii lui Dumnezeu, ne-am liniştit cu sufletul, zicând că cel ce le suferă arată lui
Dumnezeu o iubire eroică. Iisus ne cerşeşte inimile noastre şi ne vrea iubirea. El se
risipeşte pentru noi cu o iubire fără măsură.
O, dragele mele maici şi surori, de-am cunoaşte chiar limba îngerilor, fără iubire
către Cer şi către oameni, nu suntem nimic. Multă vreme am crezut că cineva poate fi
de omenie, fără a avea această iubire. Acum nu o mai cred. Leul rămâne leu oriunde
se află. Dacă ceasornicul deşteptător al conştiinţei noastre bate totdeauna cu sunet
de iubire şi nu-l ascultăm, mergem cu siguranţă în iad. Un suflet predat Domnului nu
se teme de diavol chiar când unelteşte să-i ridice viaţa printr-o moarte năpraznică,
căci el e pregătit cu sufletul şi doreşte să se închine acelui Stăpân, după care a
suspinat în tot trecutul vieţii. Şi cine a pierdut? Nu satana?
Ah, Dumnezeule, de ar vedea şi ar simţi oamenii frumuseţea şi bunătatea Ta, nu
s-ar mai despărţi de această vedere pentru tot aurul din lume. Oare cu ce fel de moarte
vor fi vrednice acele suflete care se leapădă de Dumnezeul lor, de Stăpânul lumii,
pentru a plăcea unei făpturi? Dumnezeule, ca Părinte al nostru, nu ne vei uita şi iubirea
Ta nu va lăsa pe fiii tăi întru neştiinţă! Ştiu că suferinţele lumii acesteia sunt nimica pe
lângă răsplata ce se va da de Tine, Bunule! Domnul ne zice: “Iată eu cu voi sunt în
toate zilele, până la sfârşitul veacurilor!”
 Ce bun e Domnul cu noi, nemulţumitorii, iar noi nu putem face nici un bine
aproapelui nostru, care-i lipsit! Nu trebuie să întrebăm niciodată dacă există săraci şi
lipsiţi, ci să ne întrebăm unde sunt. Cu un ajutor prea mic ce-l faci aproapelui tău, pe
tine te împodobeşti.
Îmi aduc aminte de o orfană din satul meu ce o chema Bogdana. Când îi puteam
da un bănuţ, era în al nouălea cer de fericire. Această copilă nu era iubită de nimeni,
pentru că era foarte urâtă la chip. Avea capul ca o maimuţă şi picioarele foarte mari,
dar avea cuvinte cereşti în gura ei. Carte nu învăţase deloc, dar cum ştia să vorbească
din Sf. Scriptură, nu mă pricep. Eu, care ştiam că-i orfană, căutam mereu să-i arăt
dragoste şi o aduceam câteodată la noi la Mănăstire. De câte ori mă vedea, sărea în
sus ca altă naţie, bătând din palme şi spunând tot felul de cuvinte, pline de iubire
copilărească. Lumea o socotea nebună, dar mie îmi era dragă, căci toată nebunia ei
era o exaltare spre Cer. A murit sărăcuţa la etatea de paisprezece ani, troienită în
zăpadă. Nu-mi iert această nepăsare ce-am avut-o faţă de această copilă, că n-am
luat-o lângă noi. Mă liniştesc ştiind că n-ar fi stat cu noi, căci având apucături
animalice, nu se simţea bine să stea cu oameni în casă şi umbla peste tot vara şi
iarna. Ca să mă liniştesc, am căutat şi i-am făcut toate cele trebuitoare pentru un suflet
ce a părăsit lumea aceasta, aşezând-o în pomelnicul meu şi pomenind-o regulat, ştiind
că n-are pe nimeni s-o ajute. După o vreme mi-a venit în vis şi mi-a zis:
-“Brânduşico (aşa-mi zicea ea când trăia) pentru că mă pomeneşti mereu, la ziua
Judecăţii te voi căuta printre oameni, pentru a-ţi răsplăti, că mult bine îmi faci prin
pomenirea ta la Sf. Liturghie şi la parastase”.
După ce m-am deşteptat, amintindu-mi visul, mi-am zis şi cred că aşa şi este, că
acest nevinovat suflet a căpătat îndrăznealaă către Domnul, prin felul cum mi-a vorbit
în vis.
Am putut vedea că arătând o cât de mică dragoste cuiva, poţi căpăta fără să te
gândeşti, un bun apărător şi mijlocitor în Cer la Tronului Sfintei Treimi. Bine se zice în
popor că ajutând pe aproapele tău, împrumuţi pe Dumnezeu şi vei lua cu dobândă
înapoi.
O, Maică Precurată, vino şi rupe Tu, cu mâna Ta de Mamă, floarea sufletului nostru
atunci când crezi că-i mai frumoasă şi mai bine deschisă şi du-o, te rog, şi-o aşează
în vaza iubirii Tale, în preajma Sfintei Treimi.
Până atunci, floarea stă ascunsă şi cu ajutorul Tău se va strădui să-ţi dea mirosul,
căutând să nu fie văzută de nimeni. Am vrea ca atunci când Tu te plimbi prin grădina
noastră, parfumul discret al florilor să-Ţi liniştească durerea ce ţi-o produc mulţi, printre
care sunt şi eu. Te rog, Doamnă Grădinăreasă, să cauţi şi să-mi găseşti şi floricica
sufletului meu care stă în dosul unei flori mai mari şi aşteaptă vremea atingerii
degetelor pline de fineţe şi de har, pentru a fi ruptă şi aşezată acolo unde Tu vrei, că
eu nu ştiu de am vreun merit, aşa că nu-ţi cer nici un loc. Până atunci trimite-mi roua
iubirii Tale, ca să se desăvârşească deschiderea florii pentru a fi gata de rupt.
Recunoştinţa la necuvântătoare

Am mai spus în decursul povestirii mele că eu, pe lângă multe slăbiciuni ce le am,
mai am şi pe aceea de a iubi animalele.
Mă găseam într-o zi la Tecuci în casa familiei Calbiniţă. Aud că vrea să otravească
un căţeluş, fiindcă trebuiau să plătească taxe, ca aveau prea mulţi. I-am rugat să nu-
1 otrăvească, ci să mi-l dea mie, ca să-l duc la Mănăstire. Bucuroşi mi 1-au dat. Îl
chema Ursulica, dar eu i-am pus numele Cuculina. Acest animal căuta cu ochişorii lui
să-mi mulţumească pentru salvarea lui de la moarte şi timp de zece ani cât a stat în
preajma casei noastre, a fost cum nu se poate de credincios. Când greşea ceva şi-1
certam, lăsa capul în jos, ca şi când ar fi cerut iertare. Când eram supărată de ceva,
sta lângă mine, atingându-mă cu lăbuţa şi curgându-i lacrimi din ochi. Şi începea să
facă tot felul de figuri în faţa mea ca să râd. Iar când vedea că râd, sărea în sus, făcea
tumbe şi nu ştia ce să mai facă de fericire. Când plecam de acasă, el nu mânca
aproape nimic. Avea un miros grozav de dezvoltat, căci deşi cei din Mănăstire nu ştiau
când vin, el, cu simţul lui, începea să dea un lătrat anumit şi alerga pe şosea înaintea
mea, până mă găsea pe drumul pe care veneam.
Atunci toţi ai casei noastre erau încredinţati că veneam.
Tot în acest timp mai aveam şi un noaten căruia nimeni nu ştia ce să-i facă, murea
săracul, fiindcă mama lui fiind bătrână, nu avea lapte să-1 hrănească. Ce-mi veni în
gând? Să-i dau ca la copiii mici zahăr în cârpă să sugă. Şi încrederea mea a fost în
ceas bun, căci mânzul a început să sugă din cârpa dulce câteva zile, apoi i-am dat
bucăţele mici de zahăr, şi cu ce s-a mai putut, 1-am scăpat de la moarte. I-am pus
numele de Zăhărel, căci zahărul i-a fost salvarea. Dar animalul a prins prin cine i-a
venit salvarea și minune, lăsa pe mama lui şi venea după mine oriunde aş fi fost. Mă
cunoştea după glas şi mă pomeneam cu el cerându-mi zahăr. Acum noatenul nostru
se face căluţ mărişor şi chiar frumos, dar căuta ca şi copiii tot zahăr, deşi acum mânca
boabe. În zorii zilei, cine sta la uşa mea când mă sculam? Zăhărel. Venea, îmi lingea
palmele şi nu pleca până nu-i dădeam o felie de zahăr. Intra în chilie după mine,
scuturându-şi copitele afară.
Când s-a făcut mare de tot, a trebuit să-l vindem, căci nu-l mai puteam ţine legat
în grajd, vroia zahăr mereu şi nu puţin. Iar când eram plecată de acasă, pentru el era
o nenorocire, căci nu voia să-şi ia porţia decât din mâna mea. Am hotărât să-1 vindem.
Vine un gospodar să-1 vadă, dar când a văzut omul lângă el, a început să-l bată cu
picioarele şi, rupând lanţul, a fugit lângă mine punându-şi capul pe umărul meu.
Ce gelozie pe bietul Cuculina când îl vedea lângă mine. Atâta îl lătra, iar el îi
azvârlea câte o copită. Doamne, îţi venea să leşini de râsul lor! Aceste animale doar
nu aveau grai să vorbească, în dar îşi arătau credinţa, recunoştinţa, fiecare cum putea.
O, Doamne, de câte ori nu ne scapi pe noi de la moarte şi totuşi, noi nu suntem
aşa devotaţi şi credincioşi, cum am văzut eu pe aceste animale. Noi, oamenii, care
avem atâta belşug de daruri şi iubire de la Tine, în loc să-ţi mulţumim, arătându-ne în
tot felul recunoştinţa, suntem nemulţumitori.
 O, soare scump, care eşti atât de curat, străluceşte întotdeauna peste sufletele
noastre şi dă viaţă din razele tale binefacătoare, căci altfel pierim. Noi suntem mult
mai nerecunoscători decât animalele, căci ne stăpâneşte trufia. Ştiu, Doamne, cu
multă bucurie priveşte satana la cei care sunt nerecunoscători pentru facerile de bine
ce le primesc de la Tine şi leşină de fericire când mai vede pe unii oameni spumegând
ca turbaţii contra Ta, Bunule! Aceşti oameni, eu cred că sunt mai nenorociţi decât
surdo­muţii, deoarece abuzează de grai, pentru a se pierde. Robi ai satanei se mai
fac şi acei oameni care vor să se răzbune pe aproapele lor, în loc să-l ajute în
neputinţă.
O, Iisuse, dă-mi darul să Te iubesc în adevăr şi insuflă-mi Tu felul cum trebuie să
Te iubesc. Ajuta-mă, ca deopotrivă să iubesc pe toţi care-mi fac bine şi pe toţi care-
mi fac rău. Căci numai aşa voi fi fericită şi mulţumită. Altfel iubirea mea faţă de tine ar
apărea ca o goană după vânt, adică o minciună.

Animale binecuvântate

-Auziţi, dragele mele maici şi surori, minune! Azi mi-au spus fetele noastre care
îngrijesc de văcuţe, că se scoală de noapte şi duc vacile la păscut, ca să mănânce pe
răcoare. Iar când aud clopotul de Sf. Liturghie, zic ele, cea mai frumoasă o ia înainte
spre grajd şi celelalte după ea şi aşa, liniştite, merg şi se culcă, iar fetele pot să ia
parte la Sf. Liturghie în felul acesta. Spun fetele, de asemenea, că numai în zi de lucru
vin la grajd la ora şase, iar în zi de sărbătoare, pentru că se face Sf. Liturghie mai
târziu, vin pe la ora opt. Ce ziceţi de aceasta?
-Minune, Maicuţă...
-Curat minune. Fetele mi-au spus că stau departe de vaci, privindu-le să vadă ce
vor face. Mi-am pus şi eu întrebarea de ce nu vin decât atunci când aud clopotul de
acatist? Şi de ce vin la al doilea tras de clopot, când se trage de Sf. Liturghie? Eu,
dragele mele, cred că vreun Înger le îndreaptă să porneacă spre grajd, ca să poată
lua parte fetele noastre, în felul acesta, la Sf. Liturghie.
-Ce nu poate Dumnezeu face?
Ah, Dumnezeule, dacă aceste animale Te cinstesc pe Tine, stând în grajd în timpul
venirii Tale între noi păcătoşii, cu cât dor să aştept eu revărsarea zorilor? Inima ar
trebui să tresalte şi să suspine de dorinţa de a-L vedea în sine pe Acela care este
viaţa ei. O, dumnezeiască Pâine, ce dulce îmi este să mă unesc cu Tine! O,
dumnezeiescule Sânge care eşti viaţa prelinsă de viaţa lumii, Hristos, cum trebuie să
Te sorb, pentru a-mi învia şi fiinţa mea. Tu eşti binele, fericirea şi bogăţia mea. Numai
pe Tine vreau să te am. O, Iisuse, viaţa sufletelor, Împărat al Îngerilor, fericirea
sfintelor, fericirea mea, şi mai mult decât toate acestea laolaltă cum să Te preamăresc
eu, nevrednica? Pentru aceasta, Iisuse, ajută-mă să-mi văd greşelile şi scapă-mă de
dorinţa de a fi stimată şi dă-mi harul să doresc ca alţii să fie mai iubiţi decât mine!
Iisuse, căldura mea, ajută-mi să-mi văd slăbiciunile şi scapă-mă de dorinţa de a fi
iubită şi onorată, de a fi lăudată şi aprobată de oameni, dă-mi harul, Bunule, să doresc
ca alţii să fie 1ăudaţi, iar de mine să nu se vorbească, alţii să fie preferaţi înaintea
mea, iar eu să nu fiu luată în seamă, alţii să fie mai sfinţi decât mine, iar eu să mă
sfinţesc prin umbra lor. Fereşte-mă, Iisuse, de dorinţa de a-mi cere sfaturi, că ştii ca
n-am nimic bun în mine. De teama de a fi insultată, fereşte-mă, Iisuse, şi ajută-mi să
le pot duce pe toate şi să nu urăsc pe acei care îmi pregătesc, prin ura lor, fericirea
neînserată şi ajută-le să Te iubească pe Tine mai mult. Într-un cuvânt, Iisuse, partea
mea de viaţă să fie umilinţa, căci unde este umilinţa acolo eşti Tu, Stăpâne al meu!

Sfârşit şi lui Dumnezeu laudă

Iată-mă, cu purtarea de grijă a Proniei cereşti, ajunsă la capătul povestirii mele.

Găsindu-mă aici, mintea, inima şi toate simţurile mele mă părăsesc şi-şi iau zborul
spre Creatorul lor, Dumnezeu, pentru a-I înapoia fusul recunoştinţei pe care am tras
firul iubirii Sale, din caierul de milă, ţinut de mâna de mamă iubitoare a Maicii
Preacurate - Fecioara Maria. În clipa când fiinţa mea spirituală s-a înfăţişat înaintea
Părintelui Ceresc predându-i fusul, L-am rugat să-mi dea vopseaua cea mai frumoasă
ce se găseşte în tezaurul smereniei, cu care să pot zugrăvi minunatul chip al Blândului
Iisus în inima mea, pentru a nu avea loc duşmanul de veacuri, satana, cu duhurile lui
rele. Aştept cu încredere mijlocirea hotărâtoare a lui Dumnezeu. Un miros minunat mă
îmbată; se simţea de o calitate căreia nu se putea găsi nume. Venea de la Iisus, izvorul
cel dătător de viaţă. Apoi am venit să aşez toate dorurile mele pentru a le lumina cu
iubirea Sa dumnezeiască, să-I dau inima şi toate simţurile mele, de a le preface după
a Sa voie, şi privindu-L cu nesaţ, I-am şoptit încetişor aşa:
-Ai voit, Iisuse, ca răstignirea să fie icoana sub care trebuia să îngropi toate
fărădelegile noastre. Ai voit, Iisuse, ca frumosul şi dumnezeiescul chip să fie pălmuit
şi chinuit, iar trăsăturile feţii Tale divine să fie însângerate pentru înfrumuseţarea şi
luminarea noastră. Ai voit, Iisuse, ca ochii Tăi, care cuprind Cerul şi pământul, să fie
înnecaţi în lacrimi de sânge, pentru a noastră spălare de păcate. Ai voit, Iisuse, să
primeşti pe buzele Tale adăparea cu oţet şi fiere ca dulceaţa îngerilor să ne-o dai
nouă, celor nemulţumiţi de fiere. Ai voit, Iisuse, să-Ți fie mâinile sfâşâite, primind
trestia ca un sceptru de batjocură, ca să dai oamenilor scutul nădejdii şi sceptrul
biruinţei asupra păcatelor. Ai voit, Iisuse, să-ţi fie picioarele străpunse de piroane, ca
sângele prelins din ele să fie Sfântul Tău trup sfâşâiat de loviturile bicelor şi de
greutatea Crucii, ca pe noi să ne aperi de greutatea iadului. Glasul Tău, Iisuse, care
gemea şi suspina, nu gemea de durerea ce-o simţeai, cât suspina după neamul
omenesc. Şi, o, Împărate al Îngerilor, Te-ai ridicat pe cruce ca pe un tron, ca astfel pe
toţi oamenii să-i faci fii ai Împărăţiei Tale.
Dar ce vom spune şi cum vom spune, Iisuse, de cununa de spini, care-Ți
sângerează dumnezeiasca frunte? O, Iisuse blând, dar despre rănile şi sângele ce
curgea din ele, cine poate grăi, decât că Tu ai voit ca să-Ți faci mantie de purpură
împărătească, cu a cărei frumuseţe să ne luminezi şi să ne înfrumuseţezi pe noi, Iisuse
scump, când Te vom privi şi nu ne vom mai sătura de frumuseţea Ta, Bunule? Atunci
va fi veşnicia ca o clipă. Ah, Iisuse, din jertfa Ta curge într-una iubirea Ta, care ne
cuprinde şi ne schimbă din oameni păcătoşi în oameni virtuoşi, din oameni ai păcatului
în oameni ai jertfei, din diavoli în Îngeri. O, Iisuse, am şi eu o dorinţă: să vii şi în inima
mea şi a obştei mele ori să Te răstigneşti ori să tronezi cum vrei Tu, numai să vii, căci
fără Tine, eu pier.
Căzând acum la poala Maicii Prea Curate, n-am putut să-i mulţumesc, că era prea
puţin. Am privit-O încărcându-mi sufletul cu razele iubirii ce cad mereu peste toţi aceia
care cu nesaţ, sorb frumuseţile Sale divine şi se lasă mistuiţi de focul milostivirii Sale.
Şi când mi-am văzut sufletul pierdut în cutele mantiei Sale înstelate, mi-am adus
aminte de acele fiinţe care m-au îndemnat a începe acest lucru şi în taină, am rugat-
O să le rânduie ce va crede că le este de folos, pentru strecurarea trupului prin golurile
acestei vieţi şi pentru împodobirea sufletului, spre a fi gata pentru a intra la masa
Împăratului Ceresc.
Apoi, am rugat-o pe Doamna Cerească să prilejuiască, de va fi cu voia Sa, astfel
de lucruri, ca nu cumva diavolul să se folosească de lenevirea mea, ca de-o portiţă
deschisă gândurilor necurate şi dorinţelor mele. Căci ştiu că Doamna mea are putere
întocmai cu vrerea, ca o Născătoare de Dumnezeu. Stăpâna cu privire blândă îmi zice:
“Luptă-te cu curaj şi să nu te supui gândurilor, ci numai Fiului Meu, căci aşa vei
birui pe ispititorul!”
-Şi, închinindu-mă Sfinţilor strămoşi, Patriarhilor, Proorocilor, Apostolilor,
Evangheliştilor, Mucenicilor, Mărturisitorilor, Pustnicilor, Cuvioşilor şi Drepţilor, le-am
aşternut lacrimi de iubire şi preţuire pe lespedea inimii mele, rugându-i să-mi dea câte
un strop de binecuvântare şi câte o scânteie de încurajare, ca aprinzindu-mi-se sufletul
să clocoteasca inima în dorul după Cer, ajutindu-mă cu această mijlocire la tronul
Sfintei Treimi.
Se simte un miros ca de iasomie. Nu poate fi decât din lumea Veşniciei şi cine
oare se mai coboară în astfel de miros de taină? Oare mai este cineva care poate să
încovoaie dreptatea Cerului topind-o în şuvoaie de binecuvântare? Ah, e Ioan
Evanghelistul, Părintele iubirii, care s-a rezemat de pieptul Domnului Hristos. El vine
să vadă ce poate să culeagă de la cei ce s-au predat pentru a fi fii de Împărat. Inima
îmi tresare şi mă străduiesc să presar în cale buchete de mărgăritar. Să le adune, să
le ducă la Împărăteasă în cunună. Mirosul lor să fie pentru alinat inima Maicii
Preacurate şi te rog, Părinte bun, fă să pătrundă, culoarea lor neatinsă de Maica
nevinovată, ca prin Ea să căpătăm milă, har şi loc în Cer. Şi prin Tine să săltăm şi să-
ţi predăm lacrimi calde, de recunoştinţă.
În chip deosebit am căutat pe Sfântul Vasile al cărui nume l-am purtat de la botezul
din pruncie, pâna la celălalt rânduit mie, pentru a mă închina şi a mulţumi, căci
rugăciunile lui mi-au ajutat să fiu fiica Împăratului.
Alături de acest Sfânt Părinte, pe care se sprijină credinţa noastră, la aceeaşi
treaptă de aleasă preţuire, am pe Sfântul Ioan Gură de Aur care ne parfumează
sufletele noastre cu cel mai sublim parfum, acela al Sfintei Liturghii zilnice, prin care
noi putem sta în preajma lui Iisus Euharistic. Cum să-i mulţumesc acestui Sfânt
Părinte, care aşa de mult ne cheamă la masa Împăratului? Nu i se pot găsi cuvinte de
recunoştinţă, decât să-l rugăm de a ne ajuta mereu să putem lua fagurul nemunirii,
arătându-i prin aceasta cea mai sincera supunere şi laudă.
 Iată, îmi iese în cale Marea Mucenică Veronica, Sfânta milei, arătându-mi năframa
iubirii. În faţa acestei Sfinte, am avut mai mult curaj, ca la aceia care au binevoit să-
mi dea numele de a il purta din clipa predării mele totale Cerului. Am rugat-o să-mi fie
şi mai departe povăţuitoare, arătându-mi frumuseţile iubirii lui Iisus, picurând în inima
mea o lacrimă din râvna ei şi iubirea pe care le-a avut pentru Domnul pe drumul crucii.
O, Sfântă Veronica, tu, comoara sufletului meu, te rog, fiindcă ştiu că ai multă
îndrăzneală către Domnul, fii mijlocitoare pentru sufletul meu ca să nu se rupă nici de
vânt, nici de furtună. Ştiu că Domnul te iubeşte şi te ascultă. De aceea, te rog Prea
sfânta mea iubită.
Şi acum, îmi ridic ochii spre icoana Sfintei Mare Muceniţe Ecaterina, ce o am în
camera mea de lucru, pentru a-i mulţumi, că a binevoit să i se audă de către mai multe
maici inima bătându-i-se ca la un om viu. Ea mi-a fost şi sfătuitoare la această lucrare
pe care am săvârşit-o din clipa când am început-o. Şi cum? Dacă mă aşezam să scriu
fără a cere ajutorul de Sus printr-o scurtă rugăciune, ea îmi atrăgea atenţia, lăsând să
se audă o lovitură în geamul de la icoana ei.Şi de îndată mă ridicam în picioare, zicând:
“Îţi mulţumesc, Sfânta mea prea iubita, că mi-arăţi că eşti cu adevărat vie şi-mi porţi
de grijă” Şi aşa legam firul minţii cu Cerul.
O, Iisuse, toate aceste faceri de bine numai Ţie şi Maicii Tale Prea Sfinte se
datoresc. Primeşte acest dar din darurile Împărăţiei Tale, ca pe o jertfa curată şi fă ca
aceste rânduri să fie de folos sufletelor ce vor citi şi acum, şi atunci când vor avea
parte de lumina tiparului, pentru a se preamări Numele Sfintei Treimi şi a Maicii Milei.
AMIN!

13 noiembrie 1953
Praznicul Sfântului Ioan Gură de Aur
 Vedeniile

Dumnezeiești avute de

- Maica Veronica -

Sfânta Mânăstire

Adormirea Maicii Domnului

 CUVÂNT CĂTRE CITITORI

Sfânta Mânastire, Adormirea Maicii Domnului, de la Vladimiresti este asezata

pe colina Gurgueta în preajma comunei Tudor Vladimirescu, raionul Liesti (fost judetul
Tecuci ) — Moldova.

Acest Sfânt Lacas s-a întemeiat în anul 1938 prin vedeniile Dumneziesti avute de
maica Veronica, fosta sora Vasilica Barbu Gurau.

Maica Veronica s-a nascut la 26 august 1920 în comuna Tudor Vladimirescu, din
parinti evlaviosi.

De la vârsta de 9 ani, când a ramas orfana si pâna la vârsta de 17 ani, când a cercetat-
o Dumnezeu, a avut parte numai de lacrimi si necaz, gustând din plin amarul
strainatatii. Prin chemare sfânta, Maica Veronica si-a închinat toata viata Domnului,
care, dupa voia Lui nepatrunsa, a gasit-o unealta vrednica pentru a-si descoperi prin
ea mila Sa catre neamul românesc. Pe locul unde i s-a aratat Dumnezeu, Maica
Domnului si alti sfinti din Cer, la început era un lan de porumb iar acum este un
asezamânt mânastiresc unde locuiesc aproape trei sute de calugarite fecioare,
condusa cu multa întelepciune de catre maica stareta Veronica. Aceasta mânastire
fiind povatuita de Maica Domnului a devenit un loc sfânt si sfintitor la care alearga mii
si mii de credinciosi din toate colturile tarii pentru ca se fac nenumarate minuni si
vindecari, atât trupesti cât si sufletesti. În acest lacas dumnezeiesc se face o mare
lucrare de mântuire si de îmbisericire a sufletelor. Aici s-au închinat si au slujit
nenumarati preoti, mitropoliti si chiar patriarhul tarii.

Aceasta dragoste a Maicii Domnului porneste spre gradina Vladimiresti mii de români
evlaviosi de prin Moldova, Ardeal, Banat, Maramures, Bucovina, Oltenia, Dobrogea si
din alte parti. Multi vin pe jos nemâncati, de la departari mari. Cine ar putea sa-si
stapâneasca plânsul si dorul evlaviei în fata cârdurilor nesfârsite de batrâni si batrâne
cu plete albe, care vin pe jos împreuna cu cei mai tineri, ca sa cinsteasca pe Maica
Domnului si sa se pocaiasca de pacatele lor?

La praznice mari, când casa Mântuitorului nu-i poate adaposti pe toti, cei mai multi
dorm fericiti afara, având ca asternut tarina blagoslovita de Dumnezeu, iar ca
învelitoare Cerul dupa care sunt însetati. Precum un pom se cunoaste dupa roade,
daca este bun sau rau, tot asa lucrarea de la Vladimiresti, pentru ca a dat si da Bisericii
Ortodoxe Române, roade minunate si binecuvântate.

Iata care sunt roadele: prin mijlocirea Maicii Domnului si cu darul lui Dumnezeu,
Mânastirea Vladimiresti mii de suflete întareste în credinta, mii de suflete au scapat
de patimi grele: de curvie, de betie, de fumat, de înjuraturi. De mânii si de altele. Multi
s-au izbavit de pagube, de napastuiri, de blesteme, de felurite scârbe si necazuri si
vrajitorii. Prin rugaciunile de la Vladimiresti, multe familii învrajbite au dobândit linistea
sufleteasca, pace în casa, buna întelegere si binecuvântarea de la Dumnezeu.
Nenumarati bolnavi, orbi, muti, schiopi, paralizati, epileptici cuprinsi de frica si de boala
cea rea s-au vindecat cu desavârsire. Chiar unii nebuni adusi în lanturi s-au întors
sanatosi la casele lor. Aici toti necajitii gasesc alinare, iar cei cazuti în prapastia
deznadejdii primesc ajutorul Maicii Domnului care scapa pe om de orice necaz. Nu
numai români, ci si crestini din alte neamuri si chiar de peste hotarele tarii noastre au
alergat laVladimiresti pentru folos sufletesc. Scrisorile lor de multumire si de adânca
recunostinta pentru Maica Domnului sunt marturii ale ajutorului primit de la Dumnezeu,
care miluieste pe toti cei ce-L cauta cu credinta tare.

La Vladimiresti, mai scump decât toate este ca bunul Dumnezeu l-a ales loc de
pocainta, loc de vindecare a sufletelor de pacate, caci însusi Mântuitorul a poruncit
asa: „Aici se vor vindeca suflete" (vedenia din ziua de 9 sept. 1938). Spre bucuria
sfintei noastre Biserici Ortodoxe, aici învie mii de suflete din moartea pacatului si
scapa pe om de osânda vesnica a iadului prin sfânta spovedanie si sfânta
împartasanie, viata si mântuirea noastra.

Harul revarsat la Vladimiresti cu oarecare prisosinta dupa voia cea nepatrunsa a lui
Hristos, stiutorul inimilor, nu este deosebit de al celorlalte biserici, ci este întru totul
acelasi Har, care lucreaza în toate bisericile din tara noastra si din lumea întreaga.
Astfel, mânastirea Maicii Domnului de la Vladimiresti este un madular viu al Bisericii
Ortodoxe ecumenice. Pentru toate acestea, vedeniile Maicii Veronica, precum si toata
lucrarea dumnezeiasca de la Vladimiresti are încuviintarea deplina a Bisericii si
binecuvântarea Sf. Sinod. Dumnezeu si Maica Domnului sa binecuvânteze pe toti
cinstitorii vedeniilor Maicii Veronica de la Vladimiresti. Pe cei care nu le cinstesc, ba
chiar scriu împotriva si vorbesc, noi nu-i osândim, caci singuri se osândesc si ne rugam
ca Domnul sa-i miluiasca iar Maica Domnului sa-i acopere necontenit cu sfântul Ei
Omofor.

Cartea aceasta cuprinde toate vedeniile pe care le-a avut Maica Veronica. Cititorii
acestei carti sunt rugati sa raspândeasca între credinciosi aceste minuni ale lui
Dumnezeu, ca prin ele sa se întoarca la credinta , sa vina la pocainta, sa se
mântuiasca cât mai multe suflete.
 SEMNE MINUNATE

— La vârsta de 7 ani —

(1927)

Când eram de 7 ani, într-o dimineata, cum mergeam eu la scoala, dupa ce am

trecut calea ferata, am vazut de la rasarit un norisor alb care m-a învaluit. N-am auzit
si n-am vazut nimic. Ma simteam ca într-o baie, dar nu stiu ce poate fi ca am strigat,
speriata pe mama mea. Apoi norul s-a ridicat spre rasarit si eu am mers mai departe
la scoala. Când am ajuns în clasa, domnisoara învatatoare m-a întrebat de ce am
întârziat si ce am de sunt palida si schimbata la fata. Eu i-am spus toate cele
întâmplate pe drum. Tin minte ca dânsa mi-a spus asa:

– As vrea, Vasilico, sa traiesc sa vad ce va fi cu tine!

— La vârsta de 9 ani —

(1929)

Înainte de a muri mama mea, eu plângeam la patul ei si o rugam sa nu ma lase

singura, caci fratii mei toti ma urau fiindca eu eram de la alt tata. Atunci, parca o aud
si acum cum îmi zice, printre lacrimi:

– Daca eu plec, Lico, n-o sa ai pe nimeni, dar roaga-te la Maica Domnului sa-ti fie
mama.

Apoi m-am mângâiat ca totusi nu ramân singura.

Îndata dupa moartea mamei, ceilalti frati au hotarât sa ma îndeparteze de acasa si nu

voiau sa-mi dea nimic, nici perna primita de la nana (nasa mea de botez). Atunci stiu
ca m-am dus în iatac; în bucataria de iarna, unde a zacut si a murit mama si am plâns
mult la Maica Domnului. Deodata am auzit o voce oftând:

– Nu mai plânge, vei fi mai fericita ca toti!

— Primele descoperiri —

În seara de 13 octombrie 1937 am visat ca eram pe o câmpie verde si vad ca

vine o femeie înalta si subtire, cu rochie neagra, lunga pâna în pamânt, parul pe spate
atârnând pâna la genunchi si o naframa neagra pe cap, care atârna pâna jos.

Eu când am vazut-o de departe, am zis:

– Este mama mea care e moarta...si când am zis aceste cuvinte, apare împrejurul ei
o raza de lumina. Atunci am zis:

– Nu este mama mea, nu este mama mea.

Ea veni cu pasi rari în fata mea si îmi zice:

– Vasilico, tu n-ai sa te mai duci cu fetele unde te-ai dus pâna acum. De ce ti-ai taiat
parul capului, nu stii ca este podoaba lui Dumnezeu?

Eu i-am raspuns:

– Nu stiu Preasfânta, dar sa ma ierti ca la noi în sat toate fetele sunt retezate si mi-am
retezat si eu parul.

Preasfânta îmi zice cu voce blânda:

– Tu n-ai sa mai fii ca fetele de la voi, vezi cum ma port Eu?

Eu i-am raspuns:

– Da, vad!

– Îti place tie?

Eu îi raspund:

– Da, îmi place.

– Asa ai sa te porti în veci, în negru si cu parul pe spate si îmbrobodita, capul tau

descoperit soarele sa nu-l vada.

Eu am început sa plâng si i-am spus:

– Prea Sfânta, eu doar nu sunt femeie maritata sa stau numai îmbrobodita. Dânsa îmi
zice:

– Asa ai sa stai, ca destul femeile maritate vin cu capul descoperit în fata Sf. Altar. Tu
sa te rogi cu naframa neagra pe cap.

Apoi m-am desteptat ca dintr-un vis si ma gândeam cu mare atentie la aceste

minunate cuvinte.

În ziua de 15 octombrie 1937, am avut un vis în care mi-a aparut un tânar de o

frumusete rara, îmbracat ca un mocan, cu o manta.

El îmi zice:

– Vasilico, sa mergi la preotii din comuna voastra, la primar si sa spui la sateni sa

faceti o cruce cu chipul Mântuitorului Hristos pe ea, pentru iertarea pacatelor.
Eu i-am raspuns:

– Bine, am sa ma duc.

Apoi a disparut.

Dupa aceasta descoperire, eu m-am gândit la tot ce-mi spusese acest tânar, am
povestit la parintii mei care ma cresteau, apoi am spus preotilor si primarului.
 VEDENIILE DUMNEZEIESTI

VEDENIA DIN ZIUA DE 22 OCTOMBRIE 1937

În ziua de 22 octombrie 1937, când eram la cules de porumb cu sora mea Ghinita,
la ora 10 ziua, am simtit o dogoare de foc, care ma dogorea la fata, la mâini si la
picioare. Ma uitam sa vad cine face focul si n-am mai vazut pe nimeni. Ma întorc catre
sora mea si îi spun:

– Ghinito, cine o fi facând focul?

Ea, care nu simtea nimic îmi zice:

– Trebuie sa fii nebuna, Lico! (asa îmi zicea acasa ) cine sa faca focul prin ciocani?

Eu îi raspund:

– Vad ca fum nu se vede.

Atunci m-a cuprins o frica si încep sa fac sfânta Cruce si zic:

– Maicuta Domnului, vrei sa ma prapadesti?

Dar de ce ma închinam, fierbintelile dispareau si nici frica nu aveam. Ies la drumul

mare de prin mijlocul bucatii sa ma uit daca vine tata de acasa. Tata nu venea, dar ce
sa vezi? Tânarul pe care-L vazusem în vis, cu o saptamâna înainte, venea spre mine.
Când L-am vazut, m-am gândit: ce sa fie cu acest tânar? Teama de el nu aveam,
fiindca aceasta persoana îmi era cunoscuta din vis. Se apropie de noi si-mi da buna
ziua. Eu i-am multumit si ma întreaba:

– Mai aveti de cules?

Eu i-am raspuns ca mai avem.

– Dar singure culegeti?

Eu îi raspund:

– Singure culegem, tata a plecat acasa cu un car de bostani si noi culegem jos.

El îmi zice:

– Bine faceti, dar pe mine ma cunosti?

Eu îi raspund ca îl cunosc, ca diseara — saptamâna l-am vazut în vis.

El îmi zice:

– Adevarat este, dar ce ti-am spus, ai ascultat?

Apoi ridica mâna spre rasarit si-mi zice:

– Uite tu aici!

Eu m-am uitat si vad pe norii Cerului lumina mare de statura unui om care stralucea
ca soarele. Eu, când am vazut aceasta lumina am zis:

– Ce sa fie?

El îmi zice:

– Ce, nu cunsti?

Eu îi raspund:

– Cum sa cunosc la asa departare?

El îmi zice:

– Mai uita-te odata!

Când ma uit a doua oara, aceasta lumina stralucea mai tare. Eu îi spun:

– Nu e prapadul lumii?

El îmi zice:

– Nu este nimica. Mai uita-te odata!

Atunci ma uit a treia oara; aceasta lumina se apropie de noi si vad un om în mijlocul
ei. Atunci îi spun tânarului:

– Vad un om!

Tânarul îmi zice:

– Este Mântuitorul, nu te teme!

Pe mine atunci m-a cuprins un cutremur, caci ma gândeam cum o sa stau în fata
Mântuitorului, cine stie cum are sa vorbeasca si n-am sa stiu ce sa-i raspund.

Dar tânarul îmi zice:

– Nu te teme de aceasta, sa vezi ce blând vorbeste!

Atunci sora mea, vazându-ma schimbata la fata si auzind ce vorbesc, îmi zice:

– Ce-i cu tine, Lico? Te-ai schimbat cu totul. Ce vezi si cu cine vorbesti ca eu nu vad
nimic.
Atunci eu îi raspund:

– Acesta este tânarul care mi-a spus sa facem Sf. Cruce.

Ea îmi zice:

– Cum tu îl vezi si eu nu-l vad? N-am si eu ochi ca si ai tai?

Eu am tacut din gura ca am vazut ca acea persoana ce venea pe norii Cerului,

înconjurata de lumina, a venit în dreptul nostru si coborî în jos în fata noastra, sus de
la pamânt de jumatate de metru. Eu, când am vazut acea persoana, nu mi-a mai fost
frica, caci avea o fata blânda, ochi albastri si lini, barba blonda, mustatile la fel, rasucite
si bagate în barba, parul în doua parti, lasate pe umeri, facut inele, îmbracat într-o
mantie alba, lunga pâna jos de I se vedeau degetele de la picioare si larga la mâneci.
Unde sta cu picioarele, avea ceva alb, iar în jurul lui o raza de lumina. Eu, când L-am
vazut asa de frumos, îl priveam, nemaiputându-ma satura de frumusetea Lui. El îmi
da buna ziua. Eu îi multumesc si El ma întreaba:

– Mai aveti de cules?

Eu îi spun:

– Mai avem.

El îmi zice:

– Dar singurele culegeti?

Eu îi raspund:

– Tata a plecat acasa cu un car de bostani si noi culegem jos.

El îmi zice:

– Bine faceti!

Apoi întinde mâna catre tânar si îmi zice:

– Pe acest tânar îl cunosti tu?

Eu îi raspund ca îl cunosc, ca diseara saptamâna l-am vazut în vis.

El îmi zice:

– Dar ce ti-a spus, l-ai ascultat?

Eu îi spun:

– Da, l-am ascultat.

El îmi zice:

– Dar la preoti si la primarie ai spus?

Eu îi raspund:

– Da, le-am spus.

El îmi zice:

– Te-au crezut?

Eu îi raspund:

– Atunci am vazut, cînd le-am spus, ca m-au crezut, dar în urma nu stiu ce-or mai fi
vorbit.

Eu, ca cel ce nu mai vazusem niciodata asa om, ma uit cu mare atentie la El.

El îmi zice:

– Ce te uiti asa la Mine? Oare nu Ma cunosti?

Eu îi spun:

– De unde sa Te cunosc? De când sunt asa om n-am mai vazut!

Si îmi zice atunci:

– Nici n-a fost dar nici nu este. Eu sunt Lumina Lumii. Eu sunt Mântuitorul vostru care
mântuie toata lumea.

Eu am început sa ma închin, mirându-ma si spuneam:

– Eu pâna acum nu te-am mai vazut.

El îmi zice:

– Nu ma arat la toti si nici totdeauna.

Apoi îmi spune:

– Sa spui la preotii din comuna voastra si la sateni sa deschida sfânta Biserica, ca

este pacat când face preotul sfânta slujba afara, trece lumea pe drum si râde, nu-si ia
palaria din cap sa respecte sf. Biserica.

Atunci eu îi spun:

– Lasa, ca am sa le spun (fiindca biserica noastra fusese în reparatie si preotii faceau

slujba în pridvor).
Apoi îmi zice:

– Mergi sa ne petreci pâna la capat?

Eu îi spun:

– De ce sa nu merg?

Lepad sacul de la gât, care era cu porumb si-l las jos. Sora mea Ghinita, când a vazut
ca am lasat sacul jos, a început sa tipe. Atunci ma întorc catre dânsa si îi zic:

– De ce tipi, tu , Ghinito?

Ea îmi zice:

– Cum sa nu tip, o fierbinteala de foc m-a ajuns si un bânzar bâzâie sa-mi ia auzul.

Eu, care nu simteam nimic, îi spun:

– Fii pe pace si vino si tu dupa mine!

Si ma întorc iarasi catre Mântuitorul. Când am dat sa pornesc, Mântuitorul a trecut în

dreapta mea, iar tânarul în partea stânga. Am plecat pe drumul de la mijlocul bucatii
si ma uit la Mântuitorul cum mergea prin aer. Am ajuns la gramada de porumb unde
culesesem si pusesem jos. Acolo era si cosul cu mâncare învelit în bulendre (haine).
Sta în loc si îmi zice:

– Ce aveti voi în cos? Oare mâncati voi de dulce azi? Eu îi raspund:

– Nu mâncam de dulce, ca e sf. Vineri. Mama ne-a pus noua poame.

– Asa sa spui la lume, ca sunt trei zile de post pe saptamâna: lunea, miecurea si
vinerea.

Eu, care stiam ca sunt numai doua zile de post, îi raspund:

– Bine, am sa le spun. Da stiu ca lumea n-are sa ma creada, caci stiu ca lunea nu e

zi de post.

El atunci iar îmi zice:

– Lasa, am Eu grija, cine o sa creada, bine, cine nu, am Eu grija, tu esti datoare sa le
spui. Vezi, colea v-am dat papusoi sa nu muriti de foame si tot felul de roade aveti pe
fata pamântului si lumea tot rea este. Eu de mult am voit sa va pierd, dar nu M-am
îndurat de ruga Maicii Mele, ca sta pururea în genunchi si se roaga: „Iarta-i si de asta
data! Si oamenii o înjura si o necinstesc si ea are rani la genunchi stând si rugându-
se pentru voi".

Eu am început sa plâng si am zis:

– Cred ca asa o fi, suntem rai, si am dat sa pornim iarasi.

Apoi îmi zice:

– Cuvintele pe care le-ai vorbit cu Mine sa le spui la lume si sa nu te rusinezi.

– Lasa, ca am sa le spun si de ce sa ma rusinez, dar stiu ca lumea nu are sa ma

creada.

– Lasa sa nu te creada, ca va vedea ea când va veni focul cel mare si moartea cea
înfricosatoare, atunci va fi prea târziu.

Eu îl întreb:

– Matale de ce nu calci pe pamânt?

Lasa privirea în jos si, putin zâmbind îmi zice:

– Eu nu calc pe pamânt, ca pamântul s-a spurcat.

Eu îi raspund:

– Cred ca asa o fi.

Apoi se întoarce cu fata catre mine, având degetele în forma sfintei Cruci si îmi face
semnul sfintei Crucii în fata, zicându-mi:

– Sa Ma asculti!

Eu i-am raspuns:

– Lasa, ca am sa te ascult!

Apoi se înalta la Cer catre rasarit iar eu am ramas uitându-ma dupa Dânsul pâna S-a
acoperit de nori. Am ramas cu sora mea si cu tânarul care îmi zice:

– Ia seama bine, acesta este Mântuitorul Hristos, are sa mai vina la tine, sa nu-ti mai
fie frica.

Eu îi raspund:

– Nu-mi este frica de-acum, ca-L cunosc.

Tânarul îmi zice:

– Mergi la cules!

Când întorc capul sa vad pe unde se duce, vad ca parca îl luase un vânt si trupul lui
s-a prefacut într-un abur. Atunci am cunoscut puterea lui Dumnezeu. M-am întors cu
sora mea la cules, i-am povestit si ei ce vazusem si ce vorbisem. Ea îmi zice ca n-a
vazut nimic, doar un zgomot a auzit. Între timp, a venit si tata caruia i-am povestit
întâmplarea. Rabdare nu am mai avut ca sa mai lucrez si am mers în sat la parintele
paroh si la domnul primar carora le-am povestit si lor vedenia. Parintele paroh a facut
cunoscut la autoritatile bisericesti, iar domnul primar, la popor.

VEDENIA DIN ZIUA DE 20 NOIEMBRIE 1937

La 20 noiembrie 1937, când eram la rugaciune, vad ca drept la sfintele icoane,

în casa, apare o raza de lumina. Când iau seama bine, vad chipul Maicii Domnului.
Eu am început sa ma închin si sa ma rog. Prea Sfânta Fecioara îmi zice:

– Vasilico, aveti sa puneti sfânta Cruce într-un loc unde sunt 15 crime facute, acolo
este varsat sânge de crestini.

Apoi a disparut.

VEDENIA DIN ZIUA DE 27 NOIEMBRIE 1937

În ziua de 27 noiembrie 1937, veneam de la sfânta biserica, ajungându-ma din

urma o femeie. Pe drum vorbeam cu dânsa despre credinta. Am ajuns în dreptul portii
noastre, având în mâna o sticla cu aghiazma. Ca si când mi-ar fi tras-o din mâna
cineva, a cazut jos pe o piatra fara a se strica, numai gâtul a sarit, parca l-ar fi retezat
cineva. Desi sticla era rasturnata, aghiazma nu s-a varsat de loc. Am luat-o de jos si
am intrat în casa povestind si parintilor întâmplarea. Am intrat în alta camera ca sa ma
dezbrac de haine si deodata, vad ca trece prin fata mea o pasare alba, care se aseaza
pe umarul drept si aud ca-mi zice cu glas omenesc:

– Nu te dezbraca, iesi afara!

Am iesit afara, când ce sa vezi, tânarul de mai înainte îmi zice:

– Haide sa-ti arat unde sa asezi sfânta Cruce.

Când mi-a zis tânarul aceste cuvinte, m-am pomenit într-o clipa pe un loc cunoscut de
mine si îmi zice:

– Stai aici si fii smerita!

Deodata, vad ca apare de la rasarit un nor care sta sus de la pamânt, iar în mijlocul
lui vedeam pe Mântuitorul care îmi vorbise asa mai înainte. Abia îi auzeam glasul de
sus ce era. În mâna dreapta tinea un toiag, cu care face semnul crucii si îmi zice:

– Aici am ales locul în fata vrajmasilor mei, aici o sa puneti sfânta Cruce, care este
puntea voastra de trecut la Mine.

Eu i-am raspuns:
– Bine, aici avem s-o punem.

– Sa spui la preoti ca în fiecare vineri sa se faca slujba la aceasta sfânta Cruce.

El îmi face semnul Crucii si îmi spune sa ascult ce va spune tânarul si dispare în nori.
Plecând apoi cu tânarul spre casa, îmi zice:

– Cunosti locul ?

Eu îi raspund:

– Da îl cunosc.

El îmi zice :

– Tu stii cine sunt eu?

Eu îi raspund:

– De unde sa stiu ?

– Eu sunt Simion Stâlpnicul.

Atunci eu am zis:

– Bine.

El îmi zice:

– Vasilico, tu te vei purta de azi înainte în negru si îmbrobodita.

Eu i-am fagaduit ca asa ma voi purta.

Apoi, el îmi zice:

– Sa spui la lume ca orice om ce va fi certat cu neamul, cu vecinul, cu orice om, sa se

împace si sa nu mai traiasca în ura si în dusmanii, ci sa se iubeasca unii pe altii. Sa le
spui sa nu mai fure, sa nu mai lucreze duminicile si în zilele de sarbatoare. Când aude
clopotul, sa mearga la biserica. Sa nu mai înhame caii si boii la carute, ducându-se pe
la treburile lor, ca e mare pacat. Duminica e zi de odihna, trebuie sa se odihneasca si
animalele. Sa le spui sa nu mai înjure de lucruri sfinte, ca-i pacat de moarte. Sa le spui
sa tina cele patru posturi de peste an si zilele din cursul saptamânii.

Eu îi raspund la cuvintele lui:

– Bine, am sa le spun.

Apoi el ma întreaba:

– Dar când veneai de la biserica, ai vazut pe diavolul în calea ta ?

– Nu l-am vazut!

– N-ai fost atenta, dar diavolul ti-a iesit în cale si ti-a luat sticla din mîna, ca sticla sa
se sfarme, aghiazma sa se verse si tu sa faci pacat. Ai vazut ca sticla nu s-a sfarâmat?

Eu îi raspund:

– Da , am vazut.

Se da câtiva pasi mai departe de mine si îmi zice:

– Mergi sanatoasa !

Atunci vad ca parca l-a luat un vânt si trupul lui s-a prefacut într-un abur. Apoi, cu
ajutorul lui Dumnezeu, sfânta Cruce s-a facut pe acel loc si sfintirea a fost pe ziua de
10 decembrie 1937.

VEDENIA DIN ZIUA DE 12 DECEMBRIE 1937

În ziua de 12 decembrie 1937, dimineata, am fost la biserica. Dupa ce s-a spus

Crezul, vad ca drept la sfânta Usa Imparateasca, sus pe sfânta Catapeteasma, pe
Domnul Iisus Hristos, se uita peste toata lumea care era în biserica. Se muta drept la
sfânta icoana a Mântuitorului si îmi face semn cu mîna sa ma duc la El.

Eu m-am dus în fata Mîntuitorului si stam sa vad ce-mi zice. Si îl aud:

– Ai venit la biserica, Vasilico ?

– Da, Doamne.

– Baga de seama, dupa ce se termina slujba, însotita de preoti, voi face o minune.

Eu îl întreb:

– De bine, Doamne ?

– Da, de bine.

Apoi, a tacut. Eu nu am mai avut rabdare si am plecat la sfânta Cruce, însatita de

lumea din biserica, care m-a vazut ca am plecat. N-a trecut mult timp si au venit si
preotii la sfânta slujba ca sa savârseasca slujba. Aceasta sfânta slujba, parintele paroh
a predicat la lume. Apoi, am spus la timp toate câte vorbisem si cum si vazusem pe
Mântuitorul. Vad deodata o umbra în partea dreapta. Aceasta umbra îmi dadea peste
mâna dreapta si ceva ma facea sa ma uit în sus. Prima data când m-am uitat, am
vazut deasupra preotilor un om batrân cu barba alba si par stufos, care sta cu mâinile
întinse deasupra preotilor. Eu, când L-am vazut, am lasat privirea în jos, ca nu puteam
privi la El. Nu a trecut mult timp si umbra îmi da iarasi peste mâna dreapta. Iarasi m-
am uitat în sus, atunci vad ca sta deasupra preotilor Domnul Iisus Hristos, care vorbise
cu mine. Eu când L-am vazut, L-am cunoscut si am zis în mintea mea ca e Mântuitorul.

Apoi, dintre bolnavii care erau adunati împrejurul sfintei Cruci, vad ca se ridica o
femeie plângând cu hohote, spunând multimii care era acolo:

– Uitati-va, eu sunt Profira de la Malu, din judetul Râmnicul Sarat. De doi ani si
jumatate de când sunt cu mâinile întepenite la piept si acuma bunul Dumnezeu s-a
milostivit si mi-a dat drumul. Uitati-va, pot sa fac semnul sfintei Cruci si pot sa misc
mâinile !

Dupa aceasta, preotii ascultând cuvântul Mântuitorului, faceau slujbe în fiecare zi.

VEDENIA DIN ZIUA DE 17 DECEMBRIE 1937

În ziua de 17 decembrie 1937, când îmi faceam rugaciunea, mi-a aparut

Mântuitorul înconjurat de raze de lumina si mi-a vorbit:

– Roaga-te pentru cei care sunt departati de Biserica, ca-i greu de sufletul lor!

Eu i-am raspuns

– Da Doamne

– Tu sa spui la toata lumea sa mearga la biserica, în fiecare duminica si sarbatoare,

ca de pacatosi ce sunteti, urmeaza ca de acasa pâna la biserica, în genunchi sa
mergeti, lingând tarâna pamântului, dar voi nici pe picioare nu va duceti. E greu de
voi! Sa spui la lume asa: daca n-au sa se pocaiasca, am sa trimit o ploaie cu foc si
pucioasa.

Iar eu am raspuns:

– Bine, Doamne asa am sa spun.

Dupa aceea, s-a facut nevazut.

VEDENIA DIN ZIUA DE 6 IANUARIE 1938

În ziua de Boboteaza, anul 1938, când eram la Biserica si se savîrsea sfânta

Liturghie, am vazut în sfântul altar, stând sus, deasupra sfintei mese, Mântuitorul
îmbracat ca un preot cu vesminte si înconjurat de multi îngeri albi ca zapada si mari
si mici. Când citea preotul sfânta evanghelie, ieseau îngeri multi mici din sfântul altar
si se asezau pe umarul drept la toti cei care stateau în genunchi, iar pe cei care erau
în picioare, îi ocoleau si apoi intrau în sfântul altar. Când a iesit preotul cu sfinele
daruri, iarasi am vazut cum o multime de îngeri care se asezau pe umeri la oamenii
care stateau în genunchi. Iar deasupra preotilor erau trei îngeri si au trecut fiecare la
locul lor. Când au intrat preotii în sfântul altar, au intrat si îngerii, fiecare la locurile lor.
Si Mântuitorul a stat tot timpul înconjurat de îngeri deasupra sfintei Mese, pâna la
terminarea slujbei.

VEDENIA DIN ZIUA DE 28 IANUARIE 1938

În ziua de 28 ianuarie 1938, dupa ce s-a terminat sfânta slujba la sfânta Cruce,
a predicat parintele paroh al comunei noastre. Apoi m-am suit la si eu pe tribuna si în
timpul când tineam cuvânt catre popor, a aparut într-un nor Mântuitorul, care mi-a
spus:

– Vasilico, sa spui lui Ioan Jalba si Stefan Nedelcu sa faci o cruce de lemn de cinci
metri înaltime si dupa aceasta sa mergi la Ioan Cucu si Nedelcu Lupoaie si asemenea
sa faca o cruce de cinci metri înaltime. Sa te duci la proprietarul Gogu Gheorghiade
din comuna Serbanesti si sa-i spui sa faca o cruce de cinci metri înaltime.

Eu atunci îi spun:

– Doamne, de ce ma trimiti la aceste persoane si la acest boier, caci pe acest boier

eu nu-l stiu.

– Nu spune ca nu-l stii, ca Eu te voi îndrepta la el.

Dupa aceasta îmi spune:

– Mergi si la Dumitru Ciobotaru si câte trei sa faca o sfânta Cruce de noua metri
înaltime.

Eu îi raspund:

– Da, Doamne, am sa le spun.

Apoi, îmi zice:

– Sa-mi urmezi ca sa-ti arat locul unde trebuiesc asezate.

El mi-a zis:

– Sa ai în mâna ta patru lumânari si unde ti-oi lasa semnele, sa faci cu lumânarea

semnul sfintei cruci si s-o lasi jos.

Si din mâna Mântuitorului au cazut pe pamânt stele în patru colturi, la fiecare loc unde
trebuia înfipta sfânta Cruce.

Dupa aceasta, am trecut la loc pe tribuna si îmi spune:

– Cheama pe Dumitru Tecuceanu de la Cahul care este mut si surd, precum si pe

Marita de la Silistea, judetul Tecuci, care este cuprinsa de duhul cel rau si pe Domnica
de la Slobozia Conachi — întinde mâna peste aceste trei persoane si le spune:
„Credinta lor îi va vindeca". Acest mut si surd sa stea trei vineri la sfânta slujba, caci îi
va veni graiul si auzul.

Toti eram de fata la aceasta sfânta slujba. Femeia din Silistea a simtit în acel moment
o usurare, iar Dumitru Tecuceanu de la Cahul, care a fost mut si surd dupa trei vineri
i-au venit graiul si auzul. El care nu vorbise si nu auzise de când era de patru ani ,
când a început sa strige asa: „Eu aud ce vorbeste sora Vasilica". Lumea care stia ca
el a fost mut si acum vorbeste si spune ca si aude, plângea de mila lui.

Apoi, Mantuitorul pleaca, înconjurând lumea, care se adunase la sfânta slujba, iar în
urma Lui cadeau fulgi albi ca de zapada si lumea spunea ce fel de ninsoare este numai
asupra celor adunati la slujba ? Dar aceia nu erau fulgi de zapada, ci era puterea lui
Dumnezeu care se cobora pe lume.

Dupa ce Domnul a facut înconjurul lumii adunata la sfânta slujba, iarasi a venit la mine,
spunându-mi:

– Iata, aceste suflete le-am spalat cu Duhul Sfânt; spune-le ca de acum sa nu mai
greseasca, ceea ce au facut pâna acum.

Multimea adunata, vazând minunile si vindecarile care le-a facut Mântuitorul Hristos,
striga: „Doamne, iarta-ne, Doamne, iarta-ne, caci de acum nu vom mai gresi". Dar n-
a trecut mult si unii din cei care striga: „Doamne, iarta-ne", strigau dupa câteva luni
moartea mea. Totusi, eu ma rugam pentru dânsii, ca-i vedeam ca sunt nenorociti si
nu stiu ce fac.

VEDENIA DIN ZIUA DE 3 FEBRUARIE 1938

Vineri, 3 februarie 1938, pe când stam la rugaciune în casa, vad ca apare în

dreptul sfintelor icoane o raza de lumina puternica în mijlocul careia era Mântuitorul.

Dar, suparat, îl aud ca-mi zice:

– Vasilico, ce te rogi pentru toti, oare nu te simti pacatoasa?

Eu i-am raspuns:

– Cum sa nu ma simt pacatoasa?

– Atunci de ce nu te rogi numai pentru tine?

– Doamne, mi-ai spus sa ma rog pentru cei departati de biserica, ca e greu de ei si eu

am mila, ma rog pentru toti.

Atunci îmi spune mâniat:

– Nu pot sa mai rabd, focul îl trimit pe acest pamânt!

Deodata, apare în partea dreapta a Mântuitorului, Preasfânta Fecioara, Maica
Domnului, îmbracata în negru, cu o naframa neagra pe cap, de nu se vedeau ochii,
decât numai lacrimile care-i curge pe obraji. Sta cu mâinile înclestate si se ruga catre
dânsa si îi zice:

– De ce, Mama, plângi?

Si n-a raspuns nimic Sfânta Fecioara.

Iarasi o întreaba:

– Pentru ce, Mama, plângi?

Atunci am auzit un glas plin de durere zicând:

– Plâng, Fiul meu, ca sa-i ierti si de asta data.

– Nu pot Mama, sa-i mai iert, caci au facut pacate mari strigatoare la Cer, nu mai
îndrazni si de asta data sa ma opresti!

Atunci, Maicuta Domnului, cu lacrimi în ochi, curgând la vale pe obraz si frângându-si

mâinile, îi zice:

– Iarta-i, Fiul meu, si de asta data!

Apoi Mântuitorul îi zice:

– Le-am dat timpuri bune, dar ei tot rai, le-am dat seceta, ei tot rai, le-am facut minuni,
ei nu vor sa creada, le-am dat pagube, ei nu vor sa se întoarca. Iata, pe tine ca pe o
mama, te ascult, dar ca un Dumnezeu n-as putea sa te mai ascult.

Atunci, Preasfânta Fecioara s-a plecat catre Mântuitorul si deodata a disparut. Si

Mântuitorul se întoarce spre mine, zicându-mi:

– Vezi cât se roaga Maica mea pentru voi? De nu s-ar fi rugat Ea pentru voi, de mult
v-as fi pierdut!

Iata, acuma sa spui la lume, sa faceti o sfânta cruce de marmora neagra cu chipul
Maicii mele pe dânsa, asemenea cu aceea de la Vlad Tepes.

VEDENIA DIN ZIUA DE 4 MARTIE 1938

Vineri, 4 martie 1938, când eram la rugaciune, a aparut Mântuitorul si mi-a zis:

– Vasilico, tu stii ce se petrece în satul vostru?

– Nu stiu, Doamne.
El îmi zice:

– În sat la voi sunt 294 de femei care au aruncat copiii lor prin grâu si prin porumb. Vai
de sufletele lor ! Mai trageti nadejde sa mosteniti acest pamânt? Eu când am auzit
aceste cuvinte, nu stiam unde ma mai aflu.

Apoi îmi zice:

– Tu stii ce se petrece în sat la voi?

Eu îi raspund:

– Nu stiu, Doamne!

El îmi zice:

– În sat la voi sunt 112 oameni care traiesc ca câinii, necununati. Vai de sufletele lor.
Înca mai trageti nadejde sa mai mosteniti acest pamânt?

Si îmi spune pentru a treia oara :

– În sat la voi sunt sapte femei, care, când la biserica se face sfânta Liturghie, ele
umbla cu necuratul în mâna sa faca pe fiicele lor sa se marite. Vai de sufletele lor. Si
crestinii în duminici si sarbatori, în loc sa mearga la biserica, înfunda cârciumile, bând,
fumând si înjurând numele cel sfânt. Vai de sufletele lor. Oamenii care fumeaza nici
la ziua Judecatii nu vor vedea fata Mea, pentru ca Eu i-am lasat curati si am pus o
particica de dumnezeire întrânsii, iar ei acum afuma aceasta particica, încât nici cât
voi pune degetul n-am sa am curat. Spune la lume sa se lase de pacate!

VEDENIA DIN ZIUA DE 10 MARTIE 1938

Într-o duminica, am fost la un cerc preotesc. Unii dintre preoti m-au îndemnat
ca atunci când voi avea vedenii, sa pipai persoana vazuta, ca sa vad ce-oi simti.

În ziua de 10 martie, pe când îmi faceam rugaciunea în fata sfintelor icoane, deodata
vad ca apare Mântuitorul.

Eu, când L-am vazut, mi-am adus aminte de ce m-au sfatuit preotii si am încercat sa-
L pipai. Atunci, îndata am simtit un vântisor care m-a trântit jos si n-am mai vazut, nici
n-am mai auzit nimic. Apoi, a venit mama si m-a ridicat.

VEDENIA DIN ZIUA DE 13 MAI 1938

Sâmbata, 13 mai 1938, când ma pregateam sa merg în comuna Mândresti,

judetul Tecuci, unde eram chemata, m-am dus la sfânta Cruce ca sa ma închin, iar
dupa rugaciune, ma îndreptam spre casa. Între fântâna si sfânta Cruce s-a lasat un
nor nergu pâna la pamânt. Eu am început a plânge si am zis ca s-a terminat cu mine.
Deodata, am vazut ca din nor apare Mântuitorul care mi-a zis:

– Mergi în lume si spune cuvintele care ti le-am dat Eu, caci este greu de voi, din ce
în ce pamântul se spurca, iar Eu nu ma pot lasa pe pamânt.

Deodata vad ca face semn cu mâna la dreapta si la stânga si atunci au aparut un

numar de tineri, carora nu le mai stiam socoteala. Toti erau îmbracati în alb si cu brâu
rosu de matase încinsi. Fiecare tinea în mâna câte o faclie de foc, încât numai porunca
asteptau sa lase focul pe pamânt.

Atunci Mântuitorul îmi arata cu degetul si îmi spune:

– Uite ce vine peste voi, focul si nenorocirea. Spune lumii sa se pocaiasca.

De la flacarile pe care le tineau tinerii în mâna venea o dogoreala puternica. Eu

puneam mâna la fata, întorcând capul si într-o parte si într-alta. Trei zile dupa aceea,
am simtit usturimea ochilor. Dupa aceea, a facut semn cu mâna si tinerii au disparut.

Atunci Mantuitorul îmi spune:

– Înca mai au îndrazneala sa spuna ca nu le dau ploaie sI alearga dupa sfintele

icoane? Au avut cuvântul Meu sfânt care l-am lasat scris în Evanghelia Mea, ce mai
este? Nu vor sa asculte de cuvântul Meu, nu vor sa asculte de slujitorii mei care sunt
preotii! Daca lumea se va întoarce, toate vor fi bune, iar de nu, focul si nenorocirea
vor veni peste voi.

Apoi Mantuitorul întinde mâinile în laturi si vad cum norii cei negri dispar si El îmi zice:

– Mergi si marturiseste cuvintele Mele si Eu voi fi cu tine si te voi scapa de la toate.

Apoi, dispare în nori.

VEDENIA DIN ZIUA DE 31 MAI 1938

Marti, pe ziua de 31 mai 1938, venind de la sfintele Cruci, unde aprinsesem

candelele, ajungând în dreptul cârciumei lui Ghita Iancu, ca niciodata m-am uitat spre
dânsa. Vad aparând în pragul cârciumei un calugar. Acest calugar se uita la mine si
ma ajunge din urma. Îmi da buna dimineata. Eu i-am multumit. Si el ma întreaba:

– De unde vii dumneata?

– Am fost la sfintele cruci de am stins felinarele si am potrivit candelele.

– Uite, ducându-te dumneata în fiecare seara si dimineata, obosindu-te cine te

plateste?

– Eu i-am raspuns:
– Cine sa ma plateasca? N-am nevoie de plata pe acest pamânt.

Atunci el îmi zice:

– Uite, eu sunt trimis de staretul nostru, n-ar fi bine sa mergi la o mânastire?

Eu i-am raspuns:

– De doua saptamâni ma munceste un gând sa plec la o mânastire, dar astept, doar

s-o milostivi Sfânta Fecioara sa-mi spuna.

El îmi zice:

– Hai cu mine.

Eu i-am raspuns:

– Eu ma duc la mânastire de maici.

El îmi zice:

– Pai la maici te duc eu.

Eu i-am raspuns ca nu ma duc. El atunci îmi raspunde:

– Nu-ti place în mânastire?

Eu îi raspund:

– Ba da, îmi place.

Apoi el îmi zice:

– Ducându-te dumneata în atâtea sate si orase, obosindu-te, cine te plateste?

Eu i-am raspuns:

– Vai de mine, de la ce mânastire esti?

Caci vedeam ca cuvintele lui nu sunt primite de sufletul meu.

– Lasa ca am sa-ti spun — si scoate un carnet din buzunar si un creion si spune:

– Scrie dumneata pe carnetul acesta ca ai sa vii la noi.

Eu, deodata m-am gândit ca smerenia e mai buna ca toate si îi spun ca nu ma scriu,
ca nici nu stiu bine sa scriu.

Atunci el imi zice:

– Nu este nevoie, scrie numele dumitale, ca doar uite, mai sunt, nu esti numai
dumneata.

Eu îi raspund:

– Nu ma scriu.

El îmi spune:

– Scrie-te sa te pomenim în mânastire.

Eu i-am raspuns:

– M-a scris Tatal Ceresc si ma pomeneste El.

Atunci el s-a schimbat, n-a mai fost calugarul de la început. Plin de mânie, ridica mâna
în sus sa dea în mine, spunându-mi:

– Ai de gând sa-mi iei toata suflarea?

Dar eu numai atâta am zis:

– Înapoia mea, Satana, suflarea toata Dumnezeu sa ti-o ia, caci eu n-am nici o putere.

El se repede a doua oara, zicându-mi:

– Ai de gând sa mergi în toate partile sa-mi iei toata suflarea?

Atunci eu îi spun:

– Blestematule, în focul gheenei sa ramai si suflarea toata Dumnezeu sa ti-o ia!

În clipa când ziceam aceste cuvinte, o mâna nevazuta lovindu-l în cap cu un bolovan
de foc, l-a amestecat cu pamântul. Eu am ramas plina de spaima si gândindu-ma ca
acesta n-a fost calugar de mânastire, ci a fost diavol, prefacut în chip de calugar, caci
el vedea gândul meu care-l aveam.

VEDENIA DIN ZIUA DE 27 APRILIE 1938

Un tânar s-a vorbit cu parintii mei care ma cresteau si au pus la cale casatoria
mea cu sila. Eu, aflând toate acestea, ma rugam la Prea Sfânta Fecioara sa nu ma
lase, caci vedeam ca nu este voia lui Dumnezeu.

Miercuri, a 4–a zi de Pasti, când ma rugam la Prea Sfânta Fecioara ca sa ma scape

din tot necazul care cazuse pe mine, deodata vad ca apare Prea Sfânta Fecioara,
înconjurata de raze puternice în lumina si îmi vorbeste:
– Vasilico, nu te mai plânge, ca nu vei avea nici un mire pe acest pamânt. Eu voi fi cu
tine si te voi scapa de la toate. Pregateste-ti armele tale asupra diavolului, caci îl vei
calca în picioare. Apoi a disparut.

VEDENIA DIN ZIUA DE 10 IUNIE 1938

Vineri, înaintea pogorârii Duhului Sfânt 1938, am avut o vedenie deosebita de

celelalte. Mi s-a aratat un om batrân, parul capului si barba cuprindeau tot corpul.

Eu de frica, am început sa tip si sa fug, dar deodata aud ca-mi zice:

– Vasilico stai, nu fugi!

Atunci m-am întors înapoi.

El mi-a zis:

– Nu mai plânge. Eu sunt Tatal cel Ceresc care va tine pe voi pe pamânt. De când nu
v-a plouat?

– Cam de mult nu ne-a plouat, îi raspund eu.

– Nici nu va dau ploaie în curând, caci nu mi s-au ascultat poruncile. De ce nu s-a

asezat Sfânta Cruce de marmora?

Eu am raspuns:

– Nu este gata.

El îmi zice:

– Sa mergi la cei mai mari ai Tarii si sa le spui toate vedeniile câte ai avut pâna acum.

Eu am început a plânge si îi spun:

– De ce ma trimiti la cei mai mari ai tarii, eu sunt o copila, cine ma baga în seama?

El îmi zice:

– Lasa, nu zice ca esti copila, eu voi fi cu tine.

Eu am raspuns ca nu am nici un ban si cum o sa merg.

El mi-a spus:

– Mergi de cauta sub masa din chilia ta si vei gasi bani cât îti trebuie. Si cautând, am
gasit.
Apoi îmi zice:

– Sa mergi la colonelul Coman din Tecuci si el te va însoti. De n-au sa asculte toate

câte ti le-am dat, voi ridica domn peste domn si împarat peste împarat si focul si
nenorocirea vor veni peste voi.

Apoi aud: „O, poporul Meu ales, nu stiti ce va asteapta!"

Apoi deodata fata nu am mai vazut-o, lasa în urma un miros de smirna si nu L-am mai
vazut.

VEDENIA DIN 2 IULIE 1938

În ziua de 2 iulie 1938, când ma pregateam sa merg la prasit, vad în curte o

lumina ca un globulet. Eu m-am gândit ca o fi o comoara acolo si am vrut sa sap, sa
vad ce o fi. Când m-am apropiat de locul acela, aud un glas: „Nu sapa, ca nu vei gasi
nimic, ci aici sa faci o chiliuta, unde sa-ti duci viata, iesind din casa parintilor tai". Asa
am si facut.

VEDENIA DIN ZIUA DE 27 IULIE 1938

Dupa ce unchiul meu care m-a crescut (Ion Barbu) ma certa ca nu vreau sa ma
casatoresc, eu am încercat sa intru la o mânastire de maici, dar nu m-au primit, ca
ziceau ca le stric obiceiurile cu vedeniile mele. Stiind ca nu sunt primita, m-am hotarât
sa ma îmbrac barbateste, sa-mi tai parul si sa ma duc la o mânastire de calugari, ca
numai asa n-o sa fiu cunoscuta.

Dupa câteva zile de rugaciune, în ziua de 27 iulie 1938, pe când ma rugam dimineata,
vad ca apare Maica Domnului si îmi zice:

– Vasilico, sa cumperi o pâine si s-o duci sa ti-o sfinteasca preotul din sat si sa iei si o
sticla de aghiasma sfintita tot de preot si sa te duci la schitul Sihastru. Sa stai trei
saptamâni si sa nu-ti fie altceva mâncarea ta, decât sa manânci seara din pâinea
aceea si sa bei agiazma, ca la întoarcerea de acolo îti voi da un dar.

Apoi dispare, lasând un miros de smirna.

Asa am facut si la întoarcere, dupa trei saptamâni, acasa am avut o vedenie sa facem
sfânta Mânastire a noastra de fecioare.

VEDENIA DIN ZIUA DE 5 AUGUST 1938

În ziua de vineri 5 august 1938, am fost la sfânta mânastire Sihastru, jud.

Tecuci. Când eram la rugaciune, cam la ora 11, sub un cires în curtea mânastirii, vad
un parinte în fata mea. Imbracamintea era deosebita de a calugarilor de la mânastire.
In mâna dreapta avea un baston si la capatul bastonului avea o maciulie galbena.

Eu m-am aplecat si am cerut blagoslovenie.

El cu voce blânda ma întreaba:

– Da ce faci, Vasilico?

Eu îi raspund:

– Uite, îmi fac rugaciunile mele.

El îmi zice:

– Bine faci, Vasilico, sfânta Cruce de marmora neagra aveti s-o puneti la biserica
Maicii Domnului, care are sa se faca.

Eu îi raspund:

– Bine, acolo o vom pune.

Acest parinte avea scris pe piept doua litere galbene.

Îmi zice:

– Cunosti aceste litere care sunt pe pieptul meu?

Eu îi raspund:

– Da, le cunosc.

El îmi zice:

– Ce sunt?

Eu îi raspund:

– A si P.

El îmi zice:

– Iata, eu sunt Apostolul Pavel.

Se da la spatele meu si a disparut.

 VEDENIA DIN ZIUA DE 21 AUGUST 1938

Dupa întoarcerea mea de la schitul Sihastru, vineri 21 august 1938, dupa

terminarea slujbei la sfintele cruci, a aparut Mântuitorul într-un nor si îmi zice:

– Sa iei doua fete cu tine si sa mergi la câmp unde v-am aratat si sa faci trei zile
rugaciune.

Apoi, am plecat însotita de doua surori, pe deal, unde avusesem prima vedenie.

Am ajuns acolo, am cazut în genunchi si am început sa facem rugaciunea. Deodata

vad ca vine un nor pe jos. Când ma uit atenta, vad în acel nor doua figuri. Iau seama
bine si cunosc figura Mântuitorului. Se apropie de noi si atunci cunosc si pe Prea
Sfânta Fecioara. Noi mai înainte cautasem locul unde se aratase întâi si am pus un
semn, semn care a fost pus gresit.

Aud vocea Mântuitorului:

– Urmeaza-ma!

Când m-am sculat de jos, s-au sculat si fetele dupa mine si Mântuitorul dându-se
deoparte cam patru metri, întinde mâna dreapta si vad cum cade din mâna
Mântuitorului o lumina puternica, care a intrat în pamânt.

Aud ca-mi zice:

– Aici sa fie altarul meu! Aici sa ridici o mânastire în cinstea Maicii Mele. Sa fie un schit
cât de sarac de maici, dar numai fecioare. Aceasta mânastire sa poarte numele Maicii
Mele. Ca de n-ar fi fost Maica Mea sa se roage pentru voi, de mult v-as fi pierdut.

Eu auzind toate acestea, desi stiam ca fonduri nu avem, dar m-am gândit ca Domnul
Dumnezeu care porunceste va ajuta si se va face, am raspuns:

– Da, Doamne, se va face.

Apoi îmi zice:

– Mai înainte de vreme, am vorbit prin gura preotului de la Sihastru, iata acum îl pun
conducatorul fecioarelor.

Eu L-am întrebat:

– Dar eu sa vin la mânastire?

– Da, ai sa vii.

Apoi, Prea Sfânta Fecioara mi-a spus:

– Sa cânti cântarea îngereasca: Sfinte Dumnezeule, de care îngerii se bucura în Cer.

Ea sta cu fata blânda si ne privea cum stam noi în genunchi. Vad ca întoarce spatele
la noi. Eu am început rugaciunea, a ramas un miros puternic de smirna, iar din norii
care erau împrejurul Mântuitorului si a PreaSfintei Fecioare a ramas multime de îngeri
care ne înconjurase pe noi. Eu vedeam pe fete ca se uitau în sus, dar taceam din
gura.

Dupa ce terminam rugaciunea, aud ca-mi spun:

– Ce miros de smirna, surioara, dar uite ce de fluturasi sunt pe sus, tare sunt frumosi
si albi.

Eu le spun:

– Vedeti fratiile voastre?

Ele îmi raspund:

– Da, vedem.

Si iarasi îmi spun:

– Noi am auzit ce ti-a spus Mântuitorul fratiei tale.

Apoi îmi spun tot ce vorbisem cu Mântuitorul.

Eu le spun:

– Adevarat este.

Hai sa mergem în sat, sa spunem la lume.

Si am mers cu toatele spre sat, cântând „Sfinte Dumnezeule". Eu tot drumul am plâns,
caci stiam ca locul unde culesesem porumb este al tatalui meu, care ma crestea si îmi
era teama ca n-are sa mi-l dea. Ajung acasa, îi spun tatei si îl aud ca zice: „Locul nu
este al meu, ci al lui Dumnezeu".

Apoi, tatal meu a dat acte sfintei Episcopii de Roman, ca pe acel loc sa se zideasca
sfânta mânastire.

Auzind fecioarele credincioase aceasta dumnezeeasca vedenie, s-au înscris mai

multe inse, hotarându-se ca tineretea si toata viata lor sa si-o petreaca în mânastire,
dând parintii lor cu mare dragoste zestrea fetelor, mânastirii Maicii Domnului.

VEDENIA DIN ZIUA DE 2 SEPTEMBRIE 1938

Dupa ce am avut vedenia sa facem mânastirea, eu am fost îndemnata de unii

credinciosi sa ajunez un timp mai îndelungat, ca sa primesc mai mare dar. In ziua de
2 septembrie 1938, dupa cinci zile de ajunare, când ma rugam în chilia mea, dupa
masa, vad ca apare înaintea mea un înger ce tinea în mâna o bucatica de pâine alba
si-mi zice:

– Deschide gura, ia si manânca aceasta, întareste-te si nu mai ispiti pe Domnul.

Eu am mâncat toata pâinea aceea si pe urma îngerul s-a facut nevazut si a lasat în
chilia mea un miros de smirna.

Apoi, crezînd ca a fost îngerul meu pazitor, din botez, am încetat ajunarea si m-am
hotarât ca, pe viitor, sa las totul la hotarârea lui Dumnezeu.

VEDENIA DIN ZIUA DE 9 SEPTEMBRIE 1938

Sfatuindu-ma multi sa nu mai cred în vedenii si auzind ca în alte locuri se fac

multe minuni si vindecari, m-am îndoit putin în inima mea despre lucrarea lui
Dumnezeu cu mine si socoteam ca sunt ispitita de diavolul.

In ziua de 9 septembrie 1938, pe când ma rugam la Sfânta Cruce unde a poruncit

Domnul sa fie altarul Mânastirii, fiind tulburata de aceste gânduri, deodata am simtit o
mâna ca se atinge de umerii mei pe la spate. M-am întors sa vad cine este, dar n-am
vazut pe nimeni. Îndata dupa aceasta, s-a simtit un cutremur puternic si mi-a aparut
în fata Mântuitorul, care mi-a zis:

– Sa nu te mai îndoiesti de lucrarea mea, ci sa crezi. In alte locuri se vindeca trupurile,

aici se vor vindeca sufletele.

Si a disparut, lasând în urma un miros frumos de smirna.

VEDENIA DIN ZIUA DE 26 OCTOMBRIE 1938

În ziua de sf. Dumitru, 26 octombrie 1938, am venit de la biserica. Eu scriam o

scrisoare prin care înstiintam pe un frate de ziua când trebuia sa ma duc la satul
Tecucelul Sec, jud. Tecuci, sa marturisesc cuvântul Domnului, unde eram chemata de
parintele paroh si sateni.

Deodata aud fâlfâit între candele si apare un copil de vreo cinci ani, care se aseaza
pe masa si-mi zice:

– Ce faci?

Eu i-am raspuns ca scriu o scrisoare.

El îmi zice :

– Dar ce scrii tu acolo?

Eu îi raspund:

– Scriu o scrisoare în care am hotarît ziua în care sa ma duc la Tecucelul Sec.

El îmi zic:

Ia citeste-o, ca sa aud si eu!

Eu m-am ridicat în picioare si am citit scrisoarea.

El îmi spune:

– N-ai sa te duci când ai scris tu. Uite, eu sunt îngerul Gavriil trimis de Parintele Ceresc
sa-ti spun sa mergi în lume, ca sa marturisesti pocainta, caci vor veni timpuri grele.
Nu va trece mult si toate Scripturile se vor aduna si toate cartile sfinte. Atunci veti dori
sa mai auziti cuvântul lui Dumnezeu , dar nu veti avea de unde sa-l mai auziti.

VEDENIA DIN ZIUA DE 12 DECEMBRIE 1938

În ziua de 12 Decembrie 1938, ma aflam în chiliuta mea si ma rugam cu lacrimi

la Maica Domnului sa ma ajute, ca eram mult încercata de necazuri. Deodata vad ca
apare Maica Domnlui, bust, învaluita de lumina si tinea în mâna o tavita cu doua inele
de aur pe ea.

Eu am început sa ma rog si vad ca Maica Domnului întinde spre mine un inel si-mi
zice:

– Primste Vasilico!

Eu, întind mâna sa-l primesc, dar Maica Domnului trage inelul si-mi zice:

– Sa te silesti sa-l primesti, fara a te mâhni de ispitele si încercarile ce vin din afara!

Si a disparut, umplând chilia de mireasma.

VEDENIA DIN ZIUA DE 23 DECEMBRIE 1938

Vineri dimineata (23 decembrie 1938), la ora opt, m-am dus în chiliuta mea
cântând — Sfinte Dumnezeule — sa fac curatenie. M-am aplecat sa adun presurile
de pe jos si cum cântam Sfinte Dumnezeule, aud o voce: „Mai cânta înca odata
aceasta cântare mareata!"

Eu am cazut în genunchi si am început sa cânt înca odata "Sfinte Dumnezeule".

Deodata, nu mi-am mai simtit corpul si m-am pomenit în palate mari , foarte luminoase.
Vedeam ca e ceva necunoscut de mine, totusi cântam. Vad în fata, pe un scaun, de
o frumusete rara, ca sta Mântuitorul îmbracat ca un preot în sfinte odajdii galbene, pe
cap avea o mitra împodobita cu pietre scumpe, ce nu mai vazusem niciodata. În mâna
dreapta avea o Cruce care stralucea, iar în partea dreapta a Mântuitorului, sta Prea
Sfanta Fecioara pe un scaun la fel cu al Mântuitorului si îmbracata cu vesminte
galbene, care straluceau ca soarele. În stânga Mântuitorului erau o multime de preoti
, parte din ei erau tineri, iar ceilalti erau foarte batrâni, iar în mâna tinea câte un baston
având la capat o maciulie galbena. In partea dreapta a Prea Sfintei Fecioare erau o
multime de femei, toate îmbracate în alb, cu parul lasat pe spate si toate aveau pe cap
cate o coroana, dar nu erau toate coroanele la fel. Unele erau impodobite, iar altele
erau mai simple.

Aud glasul Mantuitorului:

– Iata , avem sa-ti dam un dar. Ce doresti de la noi?

Eu , care nu doream nimic decat viata monahiceasca, am zis:

– Doamne, stii ce doreste sufletul meu!

Atunci, deodata vad în fata chipul meu îmbracat monahiceste . Eu am început sa plâng
si am zis :

– Doamne, sunt eu vrednica de asa dar?

Iar Mântuitorul cu voce blânda îmi zice:

– Râvna si dragostea ce o ai catre aceasta viata, iata ca ti-am aratat.

Apoi, vad ca întoarce privirea catre preoti si parca le-ar fi facut un semn. Deodata,
preotii încep sa cânte, dar marturisesc ca asa cantare frumoasa n-am auzit niciodata.
Si întreb:

– Doamne, de ce cânta preotii?

– Se veselesc ca ti-ai ales cea mai frumoasa parte.

Eu am tacut. Dupa câteva minute le face semn sa taca si se uita la acele femei ce
stau lânga sfânta Fecioara, parca le-ar fi facut un semn. Vad deodata pe acele femei
tânguindu-se. Plângeau. Eu, când am vazut, m-am mâhnit.

– Doamne, de ce plâng acele femei ?

Domnul îmi zice :

– Plâng pentru acei care stau în întuneric (pacatosii) .

Apoi , dupa câteva minute le face semn sa taca, se uita catre preoti, le face semn sa
plece. Preotii pleaca. Unde se duc, nu stiu. Apoi face semn si la femei sa plece si ele.
Dispar. Aud ca-mi zice Prea Sfanta Fecioara:
– Bucura-te ca ti-ai ales cea mai frumoasa parte! Baga de seama, sa faci sapte scufii
de calugarie.

Eu îi raspund:

– Prea Sfânta Fecioara, ma stii ca eu nu stiu sa le fac, ca n-am vazut cum se lucreaza.

Prea Sfânta întinde pe mâna o pânza neagra, având în mâna o scufie ca a maicilor si
îmi zice:

– Asa ai sa le lucrezi!

Eu mi-am întiparit în minte cum trebuiesc lucrate. Stiind ca eu nu am bani cu ce sa le

fac, am zis:

– Prea Sfanta Fecioara, eu n-am cu ce sa le fac.

Dar Maicuta Domnului îmi zic:

– De nimic sa nu duci grija, Eu voi avea grija ta. Iubeste tacerea mai mult ca toate si
încredinteaza-te Domnului Dumnezeului tau!

Apoi, n-am mai vazut nimic în fata mea. Mi-am vazut chilia mea cum era si mai înainte.

VEDENIA DIN ZIUA DE 30 MARTIE 1939

Joi, 30 martie 1939, am intrat în gradina noastra, unde tata pregatise sa punem
zarzavaturile. Eu, cum ma uitam cântând, vad ca apare în fata mea o persoana
îmbracata ca Arhanghelul Mihail.

Aud ca ma întreaba:

– Ce faci, Vasilico ?

Eu îi raspund:

– Ce sa fac, mai plivesc în gradina.

El îmi zice:

– Iata, eu am venit sa-ti spun ca de postul, rugaciunea si milostenia ce o faci tu ti s-a

pregatit în Cer un scaun de marire.

Eu , auzind aceste cuvinte si simtindu-ma ca nici un bine n-am facut înaintea lui
Dumnezeu, îl intreb:

– Cine ssti?
El îmi zice:

– Eu sunt Mihail.

Eu iarasi îi spun:

– Baga de seama sfinte Mihaile, n-oi fi trimis la mine, eu nimic bun n-am facut înaintea
lui Dumnezeu, sunt o pacatoasa.

El îmi zice:

– Nu zice ca esti o pacatoasa, ca sunt trimis sa-ti spun aceste cuvinte. Eu, ridicând
ochii catre Cer, m-am închinat si am zis:

– Doamne Dumnezeule, nimic bun n-am facut înaintea Ta, sunt o pacatoasa.

Deodata, acest mincinos care îmi sta în fata, a disparut. Eu, gândindu-ma la spusele
lui, ziceam: n-o fi fost diavolul? Si m-am hotarât sa înalt rugaciuni ca sa-l departez.

VEDENIA DIN ZIUA DE 31 MARTIE 1939

A doua zi, la 31 martie 1939, când îmi faceam rugaciunea în chilie, vad ca apare
Prea Sfanta Fecioara. Eu, cu frica de la îngerul din ajun, am ridicat imnul de slava
catre Prea Curata Fecioara: „Bucura-te ceea ce esti plina de dar, Domnul este cu tine,
binecuvântata esti Tu între femei si binecuvântat este rodul pântecelui Tau, ca ai
nascut pe Hristos Mântuitorul sufletelor noastre".

Atunci, Prea Sfânta Fecioara a dat o raza de lumina atât de puternica, ca eu n-am
putut sa privesc si am lasat capul în jos.

Apoi aud vocea Prea Sfintei:

– Iata, îti dau voie sa te uiti la mine!

Eu ridic privirea catre Prea Sfânta Fecioara. Dânsa îmi zice:

– Ce te rogi pentru Dumitra care e plecata de pe acest pamânt, roaga-te pentru

omenirea care slujeste pacatului!

Eu ma rugam pentru o copila de patru ani care murise arsa de foc si îi raspund:

– Prea Sfânta Fecioara, mama ei mi-a spus ca sa ma rog.

Prea Sfânta aud ca-mi zic:

– Scris a fost asa sa fie. Scris este ca la ziua judecatii eu voi întâmpina pe Dreptul
Judecator cu fecioarele, iar îngerii cu pruncii. Prunc ori fecioara ce va fi pentru
întâmpinare trebuie sa plece de pe acest pamânt în dureri si suferinti grele.
Apoi eu o întreb:

– Prea Sfânta Fecioara, ce fel de înger a fost acela de aseara?

Prea Sfânta îmi raspunde:

– Acela este dusmanul sufletului tau; baga de seama cele trei virtuti care le-ai ales;
lupta-te cu dânsele pâna la sfârsit, ca îl vei învinge.

Apoi dispare. Atunci am vazut ca diavolul are puterea de a lua chip de înger.

VEDENIA DIN ZIUA DE 3 MAI 1939

Miercuri dimineata la ora 6:30, pe când îmi faceam sfânta rugaciune, înainte de
cei sase psalmi, dupa ce am facut doua metanii, vad în chilia mea, în partea de rasarit,
o lumina mare. Eu m-am aplecat, facând a treia metanie si când m-am ridicat, vad în
acea lumina pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, îmbracat în sfinte vesminte (ca un
preot). Ce avea pe cap nu stiu sa spun, fiindca n-am mai vazut de când sunt acea
frumusete rara. În dreapta Mântuitorului sta Sfânta Sa Maica, Fecioara Maria
îmbracata în doliu, cu ochii plini de lacrimi si ma privea pe mine. Eu am îngenunchiat
si am început sa citesc cei sase psalmi. Cât am citit, Sfânta Fecioara a stat în fata
mea. Dupa ce am terminat, Mântuitorul îmi zice:

– Roaga-te mult si posteste ca sa se zdrobeasca diavolul ce lucreaza contra

fecioarelor.

Eu am început sa plâng. Domnul îmi zice:

– Pentru aceasta te-am ales din lumea aceasta în care nu am unde sa-mi plec capul,
sa lupti pentru viata vesnica, nu pentru aceasta care este atât de scurta. Lupta si
munceste pentru Sfântul Schit, ca scris este din veac, ca în acest schit sarac nu va
locui nici un suflet, decât numai cel ce este pentru jertfa. Munceste pentru viata
vesnica, pentru ca se apropie anii durerilor.

Apoi a disparut.

VEDENIA DIN ZIUA DE 27 MAI 1939

Vineri dimineata, în ziua de 27 mai 1939, sunt în chilia mea cu sora Paraschiva
Matei si cântând „Aparatoara Doamna", apare o raza de lumina puternica. Eu îi fac
sorei Paraschiva semn sa se uite. Dânsa, neputând suferi, iese din camera. Ascultând
ce-mi spune Preasfânta Fecioara, aud:

– Vasilico, sa trimiti actele tale la Sf. Episcopie sa-ti vie aprobarea sa primesti scufia,
chipul monahicesc. Din cele sapte scufii care ti-am poruncit sa le faci, una este a ta,
aceea care ai facut-o cu icoana Sfintei Treimi. O vei primi din mâna maicii Leonida din
Mânastirea Buciumeni, jud. Tecuci. Apoi dispare. Eu am ascultat cuvintele Preasfintei
Fecioare si am trimis actele maicii starete la Buciumeni, rugând-o sa primesc chipul
monahicesc care-l doream cu atâta dragoste.

Maica stareta, supusa cuvântului Preasfintei Fecioare, mi-a trimis actele la Sf.
Episcopie de Roman, primindu-ma ca sora de mânastire pâna ce se lucreaza
mânastirea noastra.

VEDENIA DIN ZIUA DE 10 IULIE 1939

În ziua de 10 iulie 1939, dupa ce m-am întors de la Bucuresti, când am ajuns

acasa, printre alte vorbiri ce am avut cu ai mei, dupa o lipsa de trei saptamâni, mama
mi-a spus ca luni, 10 iulie, sa merg la prasit de vie, împreuna cu sora mea mai mica
si cu nepotul meu.

Eu am raspuns mamei:

– Bine, eu merg, dar am, îndatoriri fata de Dumnezeu sa merg la Sfânta Cruce a Maicii
Domnului sa fac rugaciuni pomenind credinciosii care mi-au dat pomelnice.

Vazând parerea lor ca sa merg numaidecât si pe de alta parte vrând sa-i ascult, m-
am dus. În timpul când praseam, cam pe la ora 11, aud un glas care ma striga pe
nume:

– Vasilico!

Eu am raspuns:

– Aud!

Mama a întrebat cui raspund.

Eu îi spun:

– Dar ce, nu m-ai strigat?

Mama mi-a zis:

– Vezi cine te striga!

Eu m-am apucat iarasi de prasit. Dupa aceea, n-a trecut mult timp si iarasi aud ca ma
striga:

– Vasilico!

Eu am raspuns:
– Da, aud! ridicându-ma în sus de la treaba ce o faceam în momentul acela ca sa vad
cine ma striga.

Vad pe o creanga a nucului din fata noastra o pasare alba de marimea unui boboc de
gâsca cu aripi, dar capul ei era ca al unui copil mic. Cand am vazut-o, am strigat tare:

– Ce pasare frumoasa!

Atunci o putere m-a atras aproape de copac. Aceasta pasare îmi vorbea cu glas de
om si îmi zice:

– Ai venit la prasit?

Eu i-am raspuns:

– Da, am venit.

– Ai fost la Bucuresti?

– Da, am fost.

– Dar ti-ai luat acolo o sarcina. Sa te duci la Sf. Cruce a Maicii Domnului, caci Eu te
însotesc!

Eu i-am raspuns ca ma duc.

Apoi m-am întors catre ai mei care erau foarte atenti la convorbirea mea. Întrebându-
i daca au auzit si ei ceva, sora mea mi-a spus ca a auzit vorbind, dar nu întelegea,
nepotul meu mi-a spus ca a vazut un porumbel alb, iar mama a vazut în locul acela o
lumina mare alba.

Dupa ce le-am povestit cum a fost, m-am dus spre casa, în sat. Cum am dat sa plec,
aceasta pasare, îmi iese înainte si-mi zice :

– Stii sa cânti „Sfinte Dumnezeule" ?

Eu i-am raspuns:

– Da, stiu

Si ea mi-a zis:

– Cânta!

Dupa ce am început sa cânt si împreuna cânta si ea, dupa a treia cântare repetata,
mi-a zis:

– Rea s-a mai facut lumea!

Eu i-am raspuns:
– Da stiu! si pe urma a disparut.

Am ajuns acasa, am luat cartea de rugaciuni si pomelnicele amintite si ducându-ma

la locul unde se facea Sfânta Mânastire de maici fecioare, am îngenunchiat lânga
Sfânta Cruce a Maicii Domnului, împreuna cu doua fete, facându-mi rugaciunile.
Seara am ramas acolo facând priveghere si rugaciuni. Pe la ora unu noaptea ne-am
culcat si am adormit putin. M-a trezit apoi din somn un zgomot de clopote si am iesit
afara din bordeiul unde ma odihneam sa vad ce este. M-am dus la Sfânta Cruce a
Maicii Domnului si îngenunchind, m-am închinat. Am auzit si mai tare clopotele sunând
si coruri cântând cântece bisericesti. În timpul acesta vine si mos Ilie Badiu, paznicul
mânastirii. Întrebându-ma ce fac, i-am raspuns ca mare este puterea lui Dumnezeu
spunându-i si lui ce am auzit ( clopote si cântari ).

El mi-a raspuns:

– De multe ori aud în acest loc aceste clopote sunând si coruri cântând. Apoi ne-am
retras, dând slava lui Dumnezeu pentru câte face El.

VEDENIA DIN ZIUA DE 11 IULIE 1939

A doua zi de dimineata, 11 iulie 1939, dupa ce am terminat rugaciunea, am luat

un ibric cu tamâie si smirna ce era acolo si m-am dus sa tamâiez locul Sfintei Mânastiri.
Când am ajuns cu tamâierea la Sfânta Cruce de lemn, unde a poruncit Dumnezeu sa
fie altarul Sfintei Mânastiri, am vazut pe Sfânta Fecioara desupra Sintei Cruci,
înconjurata de sase îngeri, trei în dreapta si trei în stânga Ei.

Eu am îngenunchiat si am început sa ma rog la Dânsa:

– Sfânta Fecioara, ce a fost cu sunetul clopotelor si acel cor minunat ce cânta aseara?

Preafsânta Fecioara îmi zice:

– Acestea sunt clopote ceresti, iar corul ce ai auzit este corul îngerilor ce slujesc cu
Fiul meu si Mântuitorul vostru, care face slujba totdeauna. Voi amânati din zi în zi,
cautând sa faceti ziduri înalte (schitul), dar amânarea voastra este zadarnica. Când
veti voi sa-l mai faceti nu mai este primit, fiindca nu mai aveti timp ca anii durerilor v-
au cuprins. Aceste suflete care îsi vor petrece viata în acest loc, prin rugaciunile si
chinurile ce li se pregatesc, vor câstiga Tara Româneasca.

Eu am început sa plâng, iar Preasfânta Fecioara îmi zice:

– Nu te teme, caci Eu voi fi cu voi si va voi scapa de toate.

 VEDENIA DIN ZIUA DE 4 AUGUST 1939

Vineri în ziua de 4 august 1939, ma aflam în Sfânta Mânastire Sihastru, schit

de calugari din comuna Buciumeni, jud. Tecuci. Dupa utrenia de dimineata, stau în
curtea Sfintei Mânastiri cu mai multe surori si frati în Domnul nostru Iisus Hristos, unde
ne povestea parintele staret din vietile sfintilor.

Eu ma pregateam sa merg în gradina Sfintei Mânastiri sa-mi fac obisnuita rugaciune

si sa citesc carti religioase si în loc sa merg acolo, m-am pomenit pe cel mai înalt deal
din fata Sfintei Mânastiri.

Eu, vazându-ma în acea padure pe locul acela, ma gândeam ca cine m-a dus pe mine
acolo fiindca eu nu stiam nimic.

Uitându-ma în toate partile, nu vedeam pe nimeni decât Sfânta Mânastire în vale.

Atunci, am îngenunchiat si am început a face rugaciuni din cartea ce o aveam la mine.
Tot timpul cât am facut rugaciunea, m-a cuprins un miros de smirna si uitându-ma de
unde vine acest miros de smirna, n-am vazut decât pasarile ce cântau în jurul meu.

În rugaciunile mele, am citit si acatistul Maicii Domnului. Când am început a citi sfântul
acatist, doua mâini au început a ma pipai de la cap tot corpul, pâna au ajuns la vârful
picioarelor.

Eu m-am uitat sa vad cine ma pipaie si n-am vazut pe nimeni. In timpul acesta auzeam
mai multe glasuri de femei si, când ma uit, am vazut fetele care venisera cu mine la
mânastire, împreuna cu parintele staret. Ma cautau pe la poalele dealului în strigate
de chemare. Eu îi vedeam pe toti, dar nu puteam sa le raspund pentru ca mi se punea
un nod în gât, desi erau foarte aproape de mine. Ei, vazând ca nu ma gasesc, s-au
retras cu totii la mânastire. Am început din nou sa ma rog, dar înspre asfintit, vazând
ca se face seara, am zis în gândul meu: „cine m-a adus oare pe acest deal si cine ma
va scoate de aici?" Totusi, mi-am pus nadejdea în Dumnezeu si am zis: „Fa, Tu
Doamne, ce vrei cu mine!" Deodata, aud toaca de vecernie la Sfânta Mânastire. Atunci
ridic mâinile în sus si zic din adâncul sufletului: „fie voia Ta!"

În clipa aceea, o putere nevazuta m-a scos din padure si m-a lasat la poarta Sfintei
Mânastiri. Când au vazut toti aceia ca vin înspre ei, au alergat înaintea mea cu lacrimi
în ochi si ma întrebau unde am fost, fiindca ei m-au cautat si nu m-au gasit.

Atunci le-am povestit asa cum a fost, îngrozindu-se toti de cele auzite. Dupa sfânta
slujba a vecerniei m-am dus, eu si închinatorii cei ce se gaseau la acea Sfânta
Mânastire împreuna cu calugarii, la locul acela.

Când am ajuns ne-a cuprins iarasi mirosul de smirna si punându-ne cu totii în genunchi
ne-am rugat, slavind pe Dumnezeu pentru purtarea si mila Lui cea mare ce o are
pentru noi nevrednicii si pacatosii.
 VEDENIA DIN ZIUA DE 11 SEPTEMBRIE 1939

În ziua de 11 septembrie 1939, am fost la biserica din comuna Cristian, de lânga

Brasov, pentru propovaduirea cuvântului lui Dumnezeu.

La vremea când s-a facut binecuvântarea sfintelor daruri, am vazut o lumina mare
argintie intrând în Sfântul Potir, prin mâinile preotului.

M-am închinat atunci la locul unde ma aflam, iar dupa terminarea Sfintei Liturghii, i-
am marturisit cele vazute parintelui slujitor.

VEDENIA DIN ZIUA DE 26 OCTOMBRIE 1939

În ziua de 26 octombrie 1939, Sfantul Dumitru, dupa ce am luat masa cam pe

la ora unu, am iesit din bordei afara si mergeam catre chilia parintelui duhovnic.

Când m-am înapoiat în bordei, vazui în fata mea un înger alb ca zapada strigându-ma
pe nume. Când l-am vazut, cu sufletul plin de bucurie ma uitam la dânsul negraind
nimic, dar zâmbeam de frumusetea lui.

Sora Ileana Codrescu, vazându-ma ca râd, a chemat pe o alta sora si ma urmareau

amândoua, nestiind de ce râd.

Deodata vad pe Sfântul Înger zburând deasupra Sfintei Cruci spre Sfântul Altar. Eu
ma uitam dupa dânsul sa vad unde se duce. Deodata s-a oprit si vad pe Mântuitorul
Iisus Hristos, care mi se parea ca sta pe un scaun îmbracat în haine arhieresti.
Culoarea hainelor era albastra. Când L-am vazut am ridicat mâinile în sus si cu lacrimi
în ochi am cazut în genunchi, rugânu-ma.

Deodata, vad ca nu mai pot rosti nimic din gura si aud glasul Mântuitorului, zicându-
mi:

– Vasilico, norodul striga asupra ta ca Biserica se face pentru voi.

Apoi, ridicând mâna în sus, zice:

– Iata Biserica voastra!

Atunci am vazut ca se desface cerul în doua si s-a format o scara poleita cu aur. Apoi
vad sus o Biserica mareata din care ieseau raze de lumina.

Eu am strigat cu glas tare:

– Doamne Iisuse, Dumnezeul meu, ia-ma si pe mine acolo!

Domnul nu mi-a raspuns nimic. Deodata am simtit doua mâini care m-au apucat de
subtiori. Am ramas atunci cu trupul în nesimtire, înca vedeam cum într-o clipa am
ajuns la acea Biserica pe care o vazusem sus. De-a dreapta Bisericii era Prea Sfânta
Fecioara, îmbracata în vesminte galbene, ce straluceau ca soarele. Iar pe cap purta
o cununa, despre care nu pot spune cum era, fiindca nici o icoana nu am vazut-o asa
de împodobita. De alta parte a Bisericii, am vazut un calugar cu mantie pe el si în
mâna dreapta tinea o sabie.

La un semn al Mântuitorului, usile Bisericii s-au deschis. Mântuitorul a intrat în

Biserica. Eu simteam acele doua mâini ce ma purtau de subtiori ca ma baga în
Biserica. Vazându-o (biserica) asa luminoasa, am strigat cu glas tare:

– Cine slujeste în aceasta Biserica?

Domnul mi-a zis:

– Aici slujesc îngerii pâna la venirea fecioarelor celor întelegatoare.

VEDENIA DIN ZIUA DE 5 IANUARIE 1940

Vineri, în ziua de 5 ianuarie 1940, pe la ora 1 ziua, am iesit afara din bordeiul
unde locuiam si iata ce vazui: un parinte monah cu o haina zdrentuita, cu încaltaminte
rupta de se vedeau degetele, cu un culion vechi de tot si cu un bat în mâna. Când l-
am vazut, cu inima zdrobita de mila lui, m-am aplecat si facându-i metanie, mi-a zis:

– Dumnezeu sa te blagosloveasca, fiica mea!

Eu l-am întrebat:

– De unde vii, taica parinte?

El mi-a raspuns:

– De pe cale lunga, fiica mea, flamând si rufos, dupa cum ma vezi.

Vocea lui duioasa m-a facut sa plâng si am zis:

– Taica parinte, noi azi ajunam si nu avem ce va da de mâncare, dar sa cer putina
pâine de la o sora careia i-a adus mama ei de mâncare.

El îmi zice:

– Daca vrei!

Apoi, coborând i-am raspuns:

– Multumim lui Dumnezeu!

Apoi îi spun:

– Taica parinte, acum e frig si sfintia ta esti gol. Nu ramâi la noi?

El ma întreaba:

– Dar am loc?

Eu i-am raspuns:

– Rog eu pe parintele nostru sa te primeasca în chilie la dânsul.

Imi raspunde:

– Bine.

Apoi, eu vazându-l asa rufos, mi s-a facut mila de el si am zis:

– Taica parinte, eu am doua rase, nu vrei sa-ti dau una sfintiei tale? Caci nu se
cunoaste ca–i de sora.

El îmi zice:

– Daca vrei!

Atunci, plina de bucurie, cobor pe scari în bordei, zicându-i:

– Nu vii în bordei la noi?

El nu mi-a raspuns nimic. Vazând ca nu-mi raspunde nimic, l-am trimis în chilie la
parintele nostru. Am intrat în bordei, am taiat pîinea ce o aveam si ies afara. Vazând
ca nu mai este parintele calugar unde l-am lasat, am mers în chilie la parintele nostru
crezând ca este acolo, dar nu l-am gasit.

Atât stiu ca am zis: O, Doamne, unde s-o fi dus parintele cel strain?

Alerg fuga în alt bordei unde locuieste un frate batrân si îl întreb:

– N-ai pe nimeni înauntru, frate?

El îmi zice:

– N-am sora.

Ies afara, tânguindu-ma ca unde s-o fi dus. Mi-a venit în gând sa ma duc în Biserica
(paraclis) sa vad poate o fi acolo si merg sa-l caut.

În fata Bisericii vad pe Domnul nostru Iisus Hristos sus în aer, tânar si frumos, în haina
alba cu parul lasat pe umei si cu mâinile ridicate de la cot în sus, aratându-mi razele
si zicând cu o voce blânda:

– Iata Vasilico, pe Cel ce-L cauti! Nu-ti vreau pâinea, nici haina ta, ci îti vreau
dragostea.
 VEDENIA DIN ZIUA DE 31 MARTIE 1940

Ma aflam în casa doamnei Lucia Costin din Bucuresti si dupa terminarea sfintei
rugaciuni, stând la o masa, de la icoana Sf. Gheorghe din camera în care ma aflam,
a iesit o raza de lumina puternica catre mine.

Indata am îngenunchiat si am început a ma ruga catre Maica Domnului, zicând:

„Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, bucura-te ceea ce esti plina de dar, Marie,
Domnul este cu tine. Binecuvântata esti tu între femei si binecuvântat este rodul
pântecelui tau, ca ai nascut pe Hristos, Mântuitorul sufletelor noastre". Deodata, din
acea lumina apare Prea Sfânta Nascatoare de Dumnezeu, îmbracata în doliu,
zicându-mi:

– Vasilico, nu te mîhni de ispitele si încercarile ce vin asupra ta, ci veseleste-te. Tara

Româneasca si poporul ei este încercat în necazuri si ispite grele, dar sa nu se
mîhneasca, ca este o tara sfânta si un popor ales de Dumnezeu. Va trece prin necazuri
mari (tara), caci patru neamuri voiesc sa o împarta, dar Eu va voi ocroti. Am iubit
neamul românesc si-l voi iubi pâna la sfârsit, dar voi sa va rugati.

Auzind aceste cuvinte de durere pentru tara mea, am început a plânge.

Atunci Sfânta Fecioara, mângâindu-ma cu cuvinte dulci, îmi zice:

– Tu vrei sa primesti schima monahala? (calugaria)

Eu, care ardeam de asa lucru, dar socotindu-ma nevrednica, am zis:

– Prea Sfânta Stapâna, îmi cunosti dorintele sufletului meu.

Atunci îmi zice:

– Iata, vei primi ceea ce ai dorit, atunci când Eu am adormit pe pamânt si am înviat în
Cer (15 august). Asa cum m-am bucurat Eu de Fiul Meu în Cer, sa te bucuri si tu pe
pamânt cu surorile tale. Iar numele tau de calugarie, sa fie acela pe care l–ai dorit
(Veronica). Din toate fetele ce le ai în mânastire, doua vor avea o misiune mare
înaintea lui Dumnezeu.

Dupa aceasta, s–a învaluit într-o lumina si nu s-a mai vazut.

VEDENIA DIN ZIUA DE 10 IULIE 1940

Într-o vineri, 10 iulie 1940, pe la ora 1 ziua, mergeam prin gradina de zarzavat
a sfintei Mânastiri. Deodata aud în urma mea pe cineva strigându-ma pe nume. M-am
gândit cine sa fie la ora aceasta fiindca stiam ca surorile se odihnesc putin. Ma uit în
urma mea si iata vad un sfânt înger ca la doi metri înaltime deasupra pamântului, de
o frumusete rara, cu un par auriu, lasat pe umeri, cu voal bleu–deschis, înfasurat peste
tot corpul si cu aripi a caror frumusete nu o pot spune.
Cu o voce dulce, îmi zice:

– Ce faci, Vasilico?

Eu i-am raspuns:

– Ieri am pus surorile sa curete varza si ceapa de buruieni si acum am venit sa vad ce
au facut ele.

– Bine faci, Vasilico, sa priveghezi în toate. Iata eu sunt înger trimis de Imparateasa
Cerului si milostiva pamântului sa-ti vorbesc ca negresit în ziua de 15 august sa
primesti îngerescul chip (calugaria).

Eu i-am raspuns:

– Da.

Apoi nu l-am mai vazut.

VEDENIA DIN ZIUA DE 15 AUGUST 1940

În ziua de 8 octombrie 1940, ma aflam în sfântul paraclis unde, împreuna cu

alte surori, împodobeam icoana Maicii Domnului.

Plecând înspre strana din dreapta sa vad cum arata icoana îmbracata mai de deaprte,
mi s-a parut ca Maica Domnului misca si m-ar mustra pentru ceva. Eu, recunoscând
ca sunt o nevrednica, am spus surorilor:

– Iesiti afara, ca sa ma rog putin singura.

Dupa iesirea lor afara, am îngenunchiat în fata sfintelor icoane, rugându-ma. Deodata,
se deschide usa altarului dinspre miazanoapte. Ma uit sa vad cine este fiindca stiam
ca nu este nimeni înauntru. Când ma uit, vad stând în usa un tânar îmbracat în mantie,
cu parul pe spate si foarte frumos. Când l-am vazut am

cazut cu fata la pamânt si plângeam. El, cu voce blânda, spune:

– Maica Veronica, ridica-ti fata de la pamânt!

M-am ridicat în genunchi si încep sa ma rog catre El:

– Sfinte al lui Dumnezeu, oare am gresit înaintea Prea Sfintei Fecioare ca am îmbracat
în chip îngeresc pe surorile mele (îmbracasem cu scufie sase fecioare)?

El îmi zice:
– N-ai gresit, ca ai sa mai îmbraci, dar sa nu mai faci pâna nu vin Eu sa te vestesc si
sa nu le mai dai voie sa iasa din Mânastire pâna nu te rogi si vei vedea un semn care-
ti va fi descoperit tie mai târziu.

Eu i-am raspuns:

– Dar eu sa ies?

El îmi raspunde:

– Vei iesi pâna te va opri Stapâna de Dumnezeu Nascatoare.

Deodata îmi amintesc ca oriunde merg vad înaintea mea o lumina si întreb:

– Sfinte al lui Dumnezeu, oare ce vad eu, cu adevarat sa fie de la Dumnezeu?

El îmi raspunde:

– Da, da, de la Dumnezeu este. Este Sfantul si dumnezeiescul Mihail care pazeste
Tara Româneasca si te apara si pe tine. Nu poate oricine sa-l vada, ca este atât de
împodobit de lumina dumnezeeasca încât tu numai sabia i-o vezi.

Când am auzit vorbind de tara mea am întrebat:

– Oare în tara noastra va fi razboi?

Atunci sfântul se retrage în sfântul altar închizând usa si nemaivorbind nimic. Ma scol
si intru în sfântul altar sa vad daca este acolo însa nu l-am mai vazut.

VEDENIA DIN ZIUA DE 22 OCTOMBRIE 1940

Venisem de la Brasov sa vestesc cuvântul lui Dumnezeu, miercuri 22 octombrie

1940. Pe la 9 dimineata, pe când citeam pravila mea calugareasca, vad lumina mare
în camera în care ma aflam, acoperind toate icoanele de la rasarit.

Eram în camera cu doamna Elisabeta Teodorescu din Focsani, care m-a însotit în
Brasov.

În acea lumina apare Prea Sfânta Fecioara în doliu. Când a aparut Sfânta Fecioara
îmi zic:

– Vai de mine, este Prea Sfânta Fecioara!

Doamna Elisabeta Teodorescu când m-a auzit vorbind s-a uitat si dânsa sa vada ce
este. N-a vazut decât lumina ce acoperea sfânta icoana.

Prea Sfânta Nascatoare îmi zice:

– Veronico, întoarce-te la mânastire.

Eu i-am raspuns:

– Da, Prea Sfânta Stapâna mea, ma întorc.

Apoi îmi zice:

– Niciodata sa nu mai iesi din mânastire, pâna nu te vei ruga în fata icoanei mele si
când vei vedea litera „M" sa stii ca e semn de plecare, altfel sa nu iesi. Si pentru
celelalte surori ale tale acelasi semn.

VEDENIA DIN ZIUA DE 3 NOIEMBRIE 1940

În ziua de 3 noiembrie 1940, dupa–amiaza la ora 3, am intrat în altarul sfintei

Biserici sa las niste pomelnice si vad în partea de miazanoapte acelasi sfânt pe care-
l vazusem si mai înainte, stând rezemat de sfânta masa cu amândoua coatele.

El ma întreaba:

– Maica Veronica, asa sunt de înspaimântator de nu voiesti a privi la mine?

– Nu sunt vrednica!

– Iata, eu sunt cel ce înalta rugaciunile înaintea sfintei Treimi. Sunt trimis de Prea
Sfânta Fecioara de Dumnezeu sa îmbraci în chip îngeresc pe surorile tale ce doresc
a se îmbraca si sunt vrednice a primi acest chip.

Eu i-am zis:

– Sa le calugaresc, sau numai sa le îmbrac?

– Numai sa le îmbraci, fara a primi sfântul botez al calugariei.

Întrebând pe care surori sa le îmbrac, el mi-a spus pe nume trei surori.

VEDENIA DIN ZIUA DE 8 DECEMBRIE 1940

În ziua de 8 decembrie 1940, dupa masa de seara, ma aflam împreuna cu cinci

surori ale mele în chilia mea, unde citeam pravila, dându-le sfaturi.

Dupa ce am terminat rugaciunea, am stat de vorba. Uitându-ma la icoana Maicii

Domnului din peretele cu multe icoane, deoadata, la picioarele Mântuitorului se urca
o lumina sus, ce cuprindea mai multe icoane si vedeam cum Maica Domnului misca.
Ma întorc catre surori si le spun:
– Surorile mele, uitati-va, Maica Domnului este vie!

Ele s-au uitat catre Maica Domnului si au vazut si ele ce am vazut si eu, dupa care,
înspaimântându-se, au început sa strige si sa fuga pe usa. Eu le-am oprit si le-am zis:

– Rugati-va, nu fugiti!

Si cum ne rugam împreuna cu toatele, s-a ridicat în sus flacara de lumina de sapte ori.
Apoi vad ca se aseaza în icoana Maicii Domnului la loc. Pe noi nu ne-a mai prins
somnul în acea noapte, cutremurându-ne de puterea Maicii Domnului.

VEDENIA DIN ZIUA DE 12 DECEMBRIE 1940

În ziua de 12 decembrie 1940, la ora 2 dupa amiaza, scriam niste note muzicale
bisericesti, dupa care urma sa ma pregatesc pentru vecernie. Deodata, vad o
puternica lumina, acoperind toate sfintele icoane din chilia mea.

Am îngenunchiat, rugându-ma în taina, deodata vad ca apare Prea Sfânta Fecioara

îmbracata în doliu si îmi zice:

– Cum de ai îndrazneala sa te rogi înaintea mea dezbracata, fara rasa si culion? Nici
când dormi sa nu dormi dezbracata si cu capul gol. Tot asa si pentru celelalte surori
ale tale.

VEDENIA DIN ZIUA DE 25 DECEMBRIE 1940

În ziua de 25 decembrie 1940, dupa ce preotul a dat binecuvântarea de

începere a sfintei Liturghii, m-am uitat din strana unde ma aflam în sfîntul altar, pe
deasupra usilor împaratesti. In partea de nord a sfintei mese, vad, stând cu cotul
rezemat de sfânta masa, acelasi sfânt pe care l-am vazut de mai multe ori în sfântul
altar. Tot timpul a stat în acelasi loc. Când am voit sa citesc apostolul, mi s-a parut ca
ma cheama în fata sfântului altar. Dupa ce s-a citit sfânta Evanghelie, mi-a facut semn
sa vin în sfântul altar. Sfântul îmi zice:

– Când se va citi Heruvicul, sa vii în sfântul altar, sa vezi ce n-ai mai vazut de când
esti.

Eu i-am raspuns:

– Bine.

Si m-am retras la locul meu în sfânta Biserica.

Când a început Heruvicul, am intrat în sfântul altar, sa vad ce are sa fie. Deodata vad
ca bolta sfântului altar este deschisa, ca un car, din care vad ca se coboara deasupra
sfintei mese Mântuitorul cu multime nenumarata de sfinti îngeri. Acesti sfinti îngeri i-
am vazut asa: trei cu trupul complet îmbracat în vesminte albe stralucitoare stând unul
de-a dreapta si altul de-a stânga Mântuitoruloui si altul în spatele Mântuitorului. În
afara de acesti sfinti îngeri, restul erau cu câte doua aripi. Nu pot spune frumusetea
lor.

Când a iesit preotul cu sfintele Daruri, Mântuitorul, îmbracat în vesminte arhieresti, cu

mâinile amândoua ridicate de la coate în semn de binecuvântare, împreuna cu cei trei
sfinti îngeri întrupati, au iesit pe deasupra catapetesmei, sezând câte unul deasupra
persoanelor aflate în Biserica, iar restul, deasupra acestora — ca o pânza.

În timpul când ma minunam de puterea dumnezeiasca, sfântul care se afla rezemat

de marginea sfintei Mese îmi spune:

– Priveste în sus!

În aceste clipe vad cum coboara Prea Sfânta Nascatoare de Dumnezeu, tot pe unde
a coborât si Mântuitorul, stând deasupra sfintei Mese, îmbracata ca o mare
împarateasa.

În partea dreapta a ei se aflau numai preoti, iar pe partea stânga numai sfinte femei.
Vesmintele preotilor nu erau la fel si femeile toate erau îmbracate în alb, parul pe spate
purtând diferite cununi pe cap, care nu erau doua la fel. Preotii si sfintele femei ce o
înconjurau, erau asezati în chip de solzi, ca tabla de pe turla unei sfinte Biserici. Sfântul
care sta rezemat de sfânta Masa, înconjoara sfânta Masa, vine la mine si-mi zice:

– Iata Stapâna Cerului, iata preotii si fecioarele, siliti-va.

Apoi Mântuitorul, cu tot soborul de sfinti îngeri, se întoarce în sfântul altar, asezându-
se Mântuitorul deasupra sfintei Mese, asezati în triunghi, iar restul de îngeri înconjurau
tot soborul. Am stat pâna s-a terminat sfânta Liturghie. În ziua de 26 si 27 decembrie
1940, s-a repetat acelasi lucru. dar fara Maica Domnului.

VEDENIA DIN ZIUA DE 14 IANUARIE 1941

În ziua de 14 ianuarie 1941, orele 9 dimineata, am intrat în sfântul altar al

sfântului Paraclis al sfintei Mânastiri si vad acelasi sfânt pe care l-am vazut si mai
înainte, spunându-mi:

– Haide, maica Veronica, ca de mult te astept! Iata, sunt trimis de sfânta Fecioara sa-
ti spun sa îmbraci în chip monahicesc alte trei surori ale tale.

Si le-a numit. Eu i-am raspuns:

– Bine, am sa le îmbrac.

Apoi s-a facut nevazut.

 VEDENIA DIN ZIUA DE 25 MAI 1941

În ziua de 25 mai 1941, zi de duminica, ma aflam în curtea Mânastirii cu o

credincioasa de la Târgoviste si cu tatal unei surori din Mânastirea noastra.

În timp ce noi vorbeam, eu îmi arunc privirea spre rasarit, unde se afla poarta
Mânastirii azi. Mi se parea ceva, dar nu cunosteam ce poate fi. Deauspra copacilor
verzi era un sul de nori, pe care stateau câteva figuri, dar nu stiam ce poate fi. Le spun
atunci celorlalte persoane care erau cu mine: "Stati putin!" si o i-au spre poarta. Din
ce ma apropiam, picioarele mi se înmuiau de cele ce vedeam. Un grup de surori ma
urmarea din urma. Când am vazut ca picioarele nu ma mai slujesc, am îngenunchiat.
O, Doamne, dar ce sa vad! Pe acest nor era Prea Sfânta Nascatoare de Dumnezeu
ca si când statea în genunchi. Era îmbracata în haine aurii, cu coroana pe cap ce nu
se poate descrie de frumoasa. In dreapta si în stânga ei erau numai femei, toate
îmbracate în alb, cu parul pe spate, pareau de-o vârsta toate, purtau pe cap coroane,
dar nu erau doua la fel.

O, cât de frumoase erau! De jur împrejur le înconjurau niste frumosi îngeri. Cum erau?
Cap de copil, iar de la gât se formau aripioare, trup nu aveau. Vedeam pe Prea Sfânta
Nascatoare, ridicând ochii si bratele, apoi se aplecau cu bratele cruce pe piept si cu
fata spre pamânt. In sus, totodata, la fel faceau si acele sfinte femei.

Acum, Maicuta Domnului îmi zice:

– Iata, Veronico, cum ne rugam noi pentru întreaga lume!

– Doamne, dar nu se închina cu semnul sfintei Cruci?

Îndata Maica Domnului îmi zice:

– Veronico, cei ce au trecut de pe pamânt la cer nu mai au nevoie de semnul sfintei

Cruci, dar voi cei ce vietuiti pe pamânt, neîncetat sa aveti întiparit în mintea si pe trupul
vostru, caci fara de ea nu veti trece la viata vesnica.

Apoi îmi spune sa îmbrac în chip monahicesc cinci surori, spunândumi-le pe nume.
Tot acum îmi zice:

– În locul unde ma vezi, sa asezi icoana pe care voi ati dat-o în pridvor, spunând ca
nu este buna fiindca este catolica. Adu-o aici, pune-o deasupra portii, iar vrajmasii Mei
nu o vor birui. În locul unde te-a lasat Fiul si Dumnezeul Meu, în prima vedenie ce ti-
a fost dat s-o vezi, vei aseza o cruce care vine acum din Braila. Cel cel vezi adesea
rezemat pe sfânta Masa este Ioan, iubitul Fiului Meu.

Acum vad ca se desprinde un înger care îmi graieste:

– Scoala-te si vino!

El mergea în zbor prin livada pe deasupra pomilor, iar eu mergeam prin curtea
Mânastirii spre Biserica. Când am ajuns la Biserica, iar îmi graieste:
– Deschide usa Bisericii!

Eu am deschis-o. Îl vad ca intra în Biserica, face un ocol prin Biserica, apoi se lipeste
de icoana Maicii Domnului despre care îmi spusese sa o pun la poarta. Bate din aripi
si îmi zice:

– Aceasta este icoana pe care trebuie sa o asezi unde ti s-a spus de Stapâna Cerului
si Milostiva pamântului.

Apoi iese afara, o ia în zbor prin livada si nu-l mai vad. Acum nu mai era nici deasupra
portii nimeni. A doua zi a sosit în sfânta Mânastire a noastra o Cruce cu rastignirea
Domnului Iisus Hristos pe ea, despre care îmi spusese Prea Sfânta Nascatoare. Era
facuta de mai multi credinciosi din Braila.

VEDENIA DIN ZIUA DE 17 DECEMBRIE 1941

În dimineata zilei de 17 decembrie 1941, ma întorceam bucuroasa din Tecuci,

ca am putut face rost de lemne de foc pentru Mânastire. Când am ajuns în sat, m-am
grabit sa caut vreo caruta sa merg la Mânastire (ca a Mânastirii nu era venita), sa nu
merg pe jos. Si mi-am zis: „Voi merge pe jos!" Ies din comuna. La departare de
comuna, se afla o stâna de oi pascând, iar câinii ce-i avea acolo, mâncau o vita
moarta. Când ma vad pe mine, încep sa latre.

Eu îmi zic: nu voi merge înainte, acesti câini ciobanesti sunt rai si ce ma voi face eu
singura, ca ciobanii sunt departe. Ma întorc spre sat. Ceva parca ma mustra si îmi zic:
cum sa-mi pierd eu nadejdea în Dumnezeu, oare n-are putere sa ma apere? Si dau
sa merg înainte, dar cei opt câini ciobanesti lasa carnea lor si vin la mine.

Eu îmi zic: daca Satana v-a scos în calea mea, eu nu ma voi întoarce înapoi, peste
câmp am s-o i-au, voi iesi în alt drum si tot voi merge înainte.

Si asa am facut.

Dar cum mergeam pe câmp, apropiindu-ma de drumul pe care trebuia sa ies, vad
stând jos pe niste gunoaie adunate, trei barbati. Pareau de-o vârsta. Imbracamintea
lor era la fel ca oamenii, nici avuti nici saraci, ci de mijloc.

Când am ajuns la ei, le-am dat buna dimineata si mi-au multumit.

Eu nerecunoscându-i pe dânsii: acestia pe mine m-au asteptat sa ma prade, ce ma

voi face, Maicuta Domnului?

Totusi ziceam: am sa vorbesc frumos cu ei si Tu care mi-ai dat voie sa ies din
Mânastire, n-ai sa ma parasesti.

Unul din ei ma întreaba:

– De la ce Mânastire esti, maicuta?

Eu le-am raspuns:

– De la Mânastirea Maicii Domnului, fratilor, care se vede sus pe deal.

– Da? îmi zic ei, sa mergem si noi pâna acolo.

Si se scoala de jos, se da unul în dreapta mea, unul în stânga mea, iar unul pe cararea
pe care mergeam eu, în urma mea.

Eu, când i-am vazut ca s-au asezat asa, mi-am zis: iata-i cum s-au asezat! Acestia cu
adevarat sunt oameni hoti si când ne vom departa de sat, ma vor lovi din toate partile.
Dar într-una ma rugam la Stapâna noastra Nascatoare de Dumnezeu.

Cel din dreapta îmi zice:

– De unde vii, maicuta?

Eu le-am raspuns:

– Am fost la Tecuci, fratilor.

El îmi zice:

– Da, ce-ai facut?

Atunci am început sa le spun:

– Fratilor, Sfânta Mânastire a noastra este noua si slava lui Dumnezeu, avem ce ne
trebuie, dar nu-i ca alte mânastiri cu paduri si cu alte averi. Si acum am fost dupa
nevoile ce se simt la noi.

El îmi zice:

– N-ai credinta în Dumnezeu, maicuta?

Eu îi raspund:

– Ba da, fratilor, daca mi-as pierde credinta, degeaba as mai trai.

El îmi zice.

– Cunosti sfânta Scriptura?

Eu îi raspund:

– Da, o cunosc.

El îmi zice:

– Citesti în ea?
Eu îi raspund:

– Citesc, dar nu prea des, pentru ca citind, trebuie s-o si înteleg.

– Da, îmi raspund ei, daca ai s-o citesti cu luare aminte ai s-o întelegi.

Si a început sa-mi vorbeasca de Sfânta Scriptura, din Vechiul Testament de la Moise,

cum le-a dat mana în pustie si celelalte. Acum mi-am schimbat parerea despre ei.

El îmi zice:

– Câte surori sunteti în Mânastire, maicuta?

Eu le-am raspuns:

– Din mila Domnului suntem 73 si doi preoti.

Cel din dreapta îmi zice:

– Da, îi cunoastem noi!

Dar eu, cu atâta bucurie le-am spus:

– Da, îi cunoasteti fratilor? ce bine-mi pare!

Cel din dreapta iar ma întreaba:

– Dar cum se împaca ei?

Eu le-am raspuns:

– Bine fratilor.

Dar el adauga:

– Stim noi toate.

Eu le-am raspuns:

– Dar de unde stiti si ce stiti?

El îmi zice:

– Lasa acum, dar cu surorile cum te împaci, le iubesti?

Eu le-am raspuns:

– Cred ca le iubesc. Când vad ca fac ceva care nu-i dupa Dumnezeu, le mai cert.

Tot cel din dreapta îmi zice:

– Asculta Maicuta Veronica, când o sora de-a dumitale a gresit cu ceva, s-o chemi
între patru ochi si s-o mustri.

Acum eu îmi zic: da' ce-o fi oamenii acestia, de-mi vorbesc asemenea vorbe? Ei
mireni, si-mi spun asemenea învataturi.

Ei îmi zic:

– Când vreti sa terminati, maicuta, Biserica pe care ati început-o?

Eu le raspund:

– Bunul Dumnezeu stie, eu nu stiu nimic!

Acum îmi ridic privirea înainte, parca ma plictiseam de vorba lor, ca prea multe
întrebari puneau, ba chiar spuneau anumite greseli facute de noi, pe care unele le
stiam si-i întrebam:

– De unde stiti toate acestea, fratilor, parca ati fi profeti!?

Ei raspund:

– Nu suntem nimic.

Acum vad sareta Mânastirii ca venea de la sat.

Eu, cu atâta bucurie le spun:

– Fratilor, iata sareta Mânastirii, eu ma voi duce cu sareta, ma simt cam obosita (voiam
sa scap de ei ca prea mult ma întrebau).

Cel din dreapta îmi zice:

– Nu te bucura ca nu te ia.

Eu îi raspund:

– E sora mea din Mânastire, de ce sa nu ma ia?

El lasa capul în jos si îmi zice:

– Bine, vom vedea.

Acum vad pe sora care era cu sareta Mânastirii ca trece prin fata mea, se uita spre
noi, da bici si merge mai departe. Acum îmi zic ei:

– Te-a luat?

Eu le raspund:
– Ce sa fie fratilor, doar s-a uitat la noi si de ce n-o fi oprit. Cel din dreapta îmi zice:

– Pentru ca nu te-a vazut.

– Cum, îi spun eu, nu-s nici cinci sute de metri pâna la drumul pe care merge dânsa.

– Lasa acum, zic ei.

Tot cel din dreapta:

– Ce zici, maicuta, de lumea aceasta?

Eu le raspund:

– Care fratilor?

El îmi zice:

– De lumea asta, de azi.

Eu le spun:

– Fratilor, eu stiam din 1937, când mi-a spus Domnul în vie, ca de nu ne vom pocai,
vor veni mari dureri peste noi.

Atunci toti într-un glas îmi spun:

– Dureri mari înca n-au venit peste lume.

Tot cel din dreapta îmi zice:

– Maicuta, sa primesti în Mânastire cu dragoste, caci nu stii pe cine primesti!

– Da, fratilor, le spun eu.

Apoi încep sa le spun vedenia pe care am avut-o în ziua de 5 ianuarie 1940 cu

parintele rufos. O, si cât se bucurau ei când eu le spuneam si tot mereu ma întrebau:

– Si cum a fost?

Eu le spuneam asa, dupa cum am vazut. Ei se uitau la mine, apoi unul la altul si
zâmbeau. Când sora cu sareta urca dealul sfintei Mânastiri, eu am zis în sinea mea:
râzi tu de mine, sora Ileana, macar n-ai vrut sa-mi iei greutatea ce-o duc în mâna. Si
ma uitam si la acesti oameni si-mi ziceam în gândul meu: ce cap mai au, nu vor sa-mi
ia nimic din mâna, caci eram tot o apa de greutatea drumului. Tot cel din dreapta îmi
zice:

– Nu ti-e greu, nu?

– Da, îi raspund eu.

El îmi zice:

– Dar ce zici de sora, cum nu se uita în urma?

– Ce sa zic? îi raspund eu: chiar acum ma gândeam ca de voi ajunge la Mânastire,

am sa-i dau un canon.

– Nu, îmi zic ei, sa nu-i dai, caci asa a fost sa fie.

Am ajuns la sfânta Mânastire. Când am intrat pe cararea de la apus, eu am luat-o

înaintea lor si zic:

– Cu ajutorul bunului Dumnezeu, am ajuns. Veniti dupa mine.

Când ma uit sa vad daca vin dupa mine, nu mai vad pe cei trei barbati, ci vad la
înaltime deasupra pamântului mai bine de un metru, trei copilasi cam de 10 ani,
învaluiti cu un voal ce-mi zic cu voce dulce:

– Maica Veronica, pâna aici te-am condus noi, de aici îti iese în cale sora ta Ioana.

Eu când i-am vazut am ramas uimita. Am aruncat ce aveam în mâna, ma uit în sus si
zic cu glas tare: O, Doamne, cine a fost cu mine! Ah, cum n-am sorbit cuvânt cu
cuvânt? Iarta-ma Doamne ca ma plictiseam de desele întrebari ale acelor fete
dumnezeesti. Si au disparut. Dupa ce îmi strâng cele adunate, vad pe sora de care
îmi spusesera fetele dumnezeesti ca vine înaintea mea, luîndu-mi ceea ce aveam în
mâna. Apoi sora ma întreaba:

– De ce n-ai venit cu sareta, maicuta?

Dar eu zâmbind. îi raspund:

– Pe sora Ioana întreab-o, de ce nu m-a luat?

Atunci toate surorile o întrebara:

– Ce-ai facut de n-ai luat-o pe Maicuta în sareta?

Sora Ioana cu lacrimi în ochi, întreaba:

– Dar unde e Maicuta?

Acum vad pe sora Ioana. Eu, cu zâmbetul pe buze, îi spun:

– Asa, sora Ioana, treci pe lânga mine si nu ma iei în sareta!

Ea, plângând, ma întreaba:

– Cum ai venit, Maicuta, pe jos?

Acum eu glumesc cu ea:

– Nu sora, pe sus am venit, ca de veneam pe jos, ma luai în sareta! si încep sa-i spun
pe care drum am venit si pe care trecuse ea, si cum de nu m-a vazut.

– Cum, îi spun eu, doar e senin si ziua în toata puterea cuvântului.

Acum ea îmi zice:

– Când urcam dealul, am vazut o maicuta care venea între doi barbati spre Mânastirea
noastra, dar nu m-am gândit sa fie Maicuta noastra.

– Nu-i nimic, sora Ioana, iconomia lui Dumnezeu a fost asa.

Acum le spun eu cine au fost cei trei barbati, cum ca au fost fete bisericesti.

VEDENIA DIN ZIUA DE 24 FEBRUARIE 1942

În ziua de 24 februarie 1942, sfatuindu-ma cu câteva surori sa învatam o

cântare din antologie ce se cânta la Sfânta Liturghie mai înainte, le spun:

– Lasati lucrul de mâna si veniti în chilie la mine, ca eu ma duc în Biserica, sa aduc

cartea.

Intrând în Biserica, era ora 1 si ceva. Dupa datorie, fac trei metanii în mijlocul Bisericii
si caut cartea de care aveam nevoie. O iau, trec în mijlocul Bisericii, fac trei metanii
pentru ca sa ies. Intre timp cât le faceam, vad ca se deschide usa sfântului altar spre
miazanoapte (unde se plateste sfânta Liturghie).

Ma uit sa vad cine iese.

Vad ca iese pe usa sfântului altar o femeie înalta, subtire la corp, îmbracata în negru,
cu o naframa lasata pe cap ce-i învelea tot corpul.

Mi-am zis în minte: Doamne Iisuse, e Maicuta Ta!

Am zis rugaciunea pe care o fac eu întotdeauna când vad ceva, adica: „Nascatoare
de Dumnezeu, Fecioara, bucura-te ceea ce esti plina de dar, Marie Domnul este cu
tine, binecuvântata esti tu între femei si binecuvântat este rodul pântecelui tau, ca ai
nascut pe Hristos, Mântuitorul sufletelor noastre".

Cum statea Stapâna Cerului si Milostiva pamântului în fata sfântului altar îmi zice:

– Veronico, ce te tot întrebi cine sa fi fost cei trei barbati care te-au condus pe tine de
la satul tau pâna la Mânastire?! Unul a fost Sfântul Simion Stâlpnicul — povatuitorul
tau, altul a fost Pantelimon — rugatorul tau de când te-ai nascut si altul a fost Ioan,
iubitul Fiului Meu. În locul unde te-au parasit pe tine, sa faceti o cruce care sa poarte
trei brate si pe fiecare din ele sa pui chipul acestor placuti ai Fiului Meu.

Acum raspund eu:

– Prea Sfânta Stapâna, când i-am vazut ridicati pe toti trei de la pamânt, sus în Cer, i-
am vazut copii tineri ca niste îngeri.

– Da, îmi raspunde Sfânta Fecioara. Placutii Fiului Meu oricum se vor preface ca sa
poata aduce pe urmasi la Tronul pacii. Acum vei calugari pe acea sora a ta care
doreste a primi cinul monahicesc si este vrednica (spunându-mi numele).

Mai îmi spune Prea Sfânta înca de doua surori ca sp le îmbrac în chip monahicesc,
dar fara a primi botezul (calugaria) si iarasi îmi zice:

– Chilia în care ai stat în satul tau s-o muti aici si s-o întrebuintezi dupa cum mintea te
va conduce.

Acum intra Prea Sfânta în sfântul altar si închide usa.

VEDENIA DIN ZIUA DE 6 MAI 1942

În luna mai 1942, când noi eram în Biserica mare si nu mai aveam nici un sprijin
de nicaieri, îmi ziceam: „Vad, Doamne, ca ne-ai parasit! Tu mi-ai spus sa facem un
schit saracacios, iar noi am început Mânastire mare. Vad, Doamne ca ne pedepsesti
si ce ne-ai dat pâna acum vad ca ne-ai luat de la noi".

În ziua de 6 mai 1942, am mers în Bisericuta mica ce se cheama Paraclis si ma rugam

plângând sa aiba Atotputernicul mila si de oamenii Lui alesi, sa ne trimita iarasi ajutor.

Pe când ma rugam astfel, iese din sfântul altar, sfântul pe care-l vedeam, rezemat de
sfânta Masa si îmi zice:

– Ce te tot framânti, zicând ca Dumnezeu v-a parasit? Ce-ati facut, pentru greselile
voastre n-ati facut nimic. Crezi tu ca se supara Dumnezeu, ca-i faci un locas maret?
Fa-l cât de împodobit ca nu se supara Atotputernicul, greselile voastre cu nimic nu le
întreceti, doar mila lui Dumnezeu va poate ajuta si duce la viata pacii.

Apoi intra în sfântul Altar.

VEDENIA DIN ZIUA DE 13 NOIEMBRIE 1942

În ziua de 13 noiembrie 1942, eu si surorile mele ne aflam în Bisericuta mica

ce se cheama Paraclis, la slujba. Parintii nu venisera. Dupa ce noi am facut paraclisul
Maicii Domnului si am început ceasurile, eu am intrat în sfântul altar.

Dar ce sa vezi? Sfânta Masa era într-o lumina mare, deasupra sfintei Mese sta în aer
pe un tron Prea Sfânta Nascatoare de Dumnezeu, îmbracata ca o Împarateasa.
Avea în dreapta Sa trei barbati, îmbracati în haine de arhierei si în stânga Sa alti trei.
Acesti sfinti parinti arhierei nu aveau îmbracaminte doi la fel. Frumusetea lor si a mitrei
ce o purtau pe cap nu o pot spune.

Rezemat de sfânta Masa, vad pe acel sfânt pe care-l vazusem si alta data deasupra,
care mi-a spus ca este Ioan Evanghelistul, iubitul Mântuitorului Hristos.

Eu, când am vazut toate acestea, am strigat cu glas tare: „Doamne, Iisuse Hristoase
iarta-ma, cazând cu fata la pamânt!" Aud glasul Sfântului Ioan, ce sta rezemat de
sfânta Masa:

– Iata, sfintii lui Dumnezeu în marire stau si voi nu-i pretuiti, aratând spre arhiereii care
stateau de-a dreapta si de-a stânga Nascatoarei de Dumnezeu.

Eu, cum stateam în genunchi, iar ma las cu fata spre pamânt, plângând, în Biserica
toate surorile cu hohote, întelegând ce se petrece în sfântul altar.

Tot sfântul Ioan îmi zice:

– Sa îmbraci în chip monahicesc cinci surori ale tale (apoi mi le-a spus pe nume).

Apoi n-am mai vazut nimic.

În aceasta zi se praznuia Sfântul Ioan Gura de Aur.

VEDENIA DIN ZIUA DE 8 AUGUST 1943

În aceasta zi de sfânta duminica, 8 august 1943, pe la orele 4 dupaamiaza,

mergând spre sfânta Biserica mica (paraclis), am intrat în sfântul Altar sa iau putina
smirna sfintita sa dau unei credincioase din Bucuresti, ce adusese daruri sfintei
Mânastiri. Pe când puneam smirna în mâna, am simtit un curent puternic. M-am uitat
sa vad de unde poate fi. O, Doamne, vad lânga sfânta Masa, spre sfânta Proscomidie,
pe Sfânta Nascatoare de Dumnezeu îmbracata în auriu si lânga dânsa pe Sfântul Ioan
Evanghelistul.

Eu, când am vazut acestea, am îngenunchiat. Prea Sfânta Nascatoare, cu o voce

blânda, îmi zice:

– Veronico, sosesc clipele fericite. Voi impodobi casa Mea cum tu n-ai gândit vreodata.
Pastreaza pacea cât vei putea, caci spinii îi ard Eu. Lumea întreaga cere pace si între
ei pace nu gasesti. Vei îmbraca în chip îngeresc surorile tale (spunândumi-le pe
nume).

Apoi eu, închinându-ma si facând metanii, când m-am ridicat n-am mai vazut nimic.

Aceasta vedenie a fost înainte de sfintirea Bisericii mari.

 VEDENIA DIN ZIUA DE 22 SEPTEMBRIE 1944

Zi de mare bucurie duhovniceasca pentru mine, în amintirea lui 22 octombrie

1937. În aceasta zi sfânta vineri, Prea Sfânta Nascatoare de Dumnezeu s-a milostivit
iarasi sa ma bucure, cu bucurii Ceresti. N-as putea spune cam ce ora era când am
intrat în Sfânta Biserica sa fac acatistul Sfintei Paraschiva. Dupa ce l-am terminat, aud
ca se deschide usa de la sfântul altar (unde se platesc sfintele Liturghii). Ma uit sa vad
cine este. O, Doamne, iata o Doamna prea frumoasa, care asemanare nu are,
învesmântata în bleu deschis. Cine este?!

Am cunoscut-o: este Prea Sfânta Nascatoare de Dumnezeu.

Trupul mi l-am simtit ca un abur. Doar atât am zis: „Nascatoare de Dumnezeu,

Fecioara, bucura-te, ceea ce esti plina de har, Marie, Domnul este cu tine,
binecuvântata esti tu între femei si binecuvântat este rodul pântecelui Tau, ca ai
nascut noua pe Hristos, Mântuitorul sufletelor noastre".

Aud ca-mi zice:

– Veronico. ce gândesti tu, ca v-am parasit? Nu! Eu sunt printre voi asa cum v-am mai
spus. Limba va desparte de a Ma vedea oricând. Ce gândesti tu ca daca nu ai fi
stareta, ai face lucruri mai vrednice decât acum? Gresesti! Ajunge tie darul Meu. Ia
aminte la cuvintele mele, sa calugaresti surorile cele ce ti le-am dat, sa le pregatesti
pentru ziua cea mare. Nu te îndoi de cele date tie ca sa nu-ti pierzi plata. Nu cata la
guri seci; vei calugari pe surorile (spunândumi-le pe nume cinci surori), numele ce tu
iubesti le vei pune.

Ca un fulger mi-a trecut prin minte ce le voi face de îmbracaminte, caci razboiul a risipit
totul — si imi zice:

– Te gândesti la îmbracaminte? Gândeste-te la cele trei femei de asta noapte ce ti-

am aratat (visasem trei femei care adunau valuri de pânza neagra). Cele trebuincioase
se mai gasesc printre voi. Sa îmbraci în rasa si culion pe surorile tale (numindu-mi
doua surori).

Ca un fulger mi-a trecut prin minte ce voi face cu actele ca Ionica e prea tânara si n-
are sa-i aprobe sfânta Episcopie.

– Si te gândesti ca una e prea tânara, stiu Eu ce sa-i dau si cui sa-i dau, tu asculta ce-
ti spun eu. De ispite nu veti fi scutite, ca nimeni nu a fost scutit în lumea vremelnica.

Apoi intra în sfântul altar si închide usa. Când am iesit din Biserica era ora 11 si 5
minute.
 VEDENIA DIN ZIUA DE 11 DECEMBRIE 1944

Aceasta vedenie am avut-o eu, nevrednica, în ziua de 11 decembrie, asa cum

urmeaza mai jos.

În aceasta luminata zi, eu ma aflam în sfânta Biserica, facându-mi rugaciunea. Rugam

pe Prea Sfânta Nascatoare de Dumnezeu de este bine sau rau de a face liceul. Si iata
ca se deschide usa sfântului altar si vad iesind o femeie.

Este Sfânta Nascatoare de Dumnezeu, care îmi zice:

– Veronica, îndemnul ce-l ai de a face lectii pentru liceu, de la Mine este. Sa stii ca tu
nu vei ramâne aici, vei merge la alte neamuri ca sa le marturisesti evanghelia dreptatii.
Tu sa stii ca nu vei muri cu capul pe perna. Baga de seama sa nu pierzi acest odor. Iti
voi da oameni care sa te ajute, dar sa nu asculti pe fiecare pâna ce nu te rogi. Si, de
vei vedea o lumina deasupra lor, este trimisul Meu. Poate acela sa-ti devina un prieten
sau un dusman al tau. Bucura-te si pe toate sa le primesti ca pe niste margaritare
scumpe si mergi înainte, ca Eu te voi ajuta.

Acestea sunt cuvintele Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu.

VEDENIA DIN ZIUA DE 5 MARTIE 1945

În aceasta zi de duminica 5 martie 1945, din nou a coborât Maicuta Domnului

printre noi ca sa ne bucure. Intrând în sfântul Altar, dupa sfânta Liturghie ca sa ma
rog, deoadata a aparut deasupra sfintei Mese Prea Sfânta Nascatoare, stând pe un
Tron de aur, ca o Imparateasa prea frumoasa si tronul de aur stralucea ca soarele si
mi-a zis:

– Veronico, sa va bucurati ca Fiul Meu nicaieri n-a revarsat atâta dar ca pe locul
acesta, dar sa stiti ca si raspunderea voastra este mare. Sora Stefana numai a stropit
pamântul cu sângele ei, dar voi îl veti plamadi. Pentru ca n-ati ajuns la masura
dragostei desavârsite de Dumnezeu ca sa-L marturisiti de buna voie, veti fi cerute
jertfa peste vointa voastra. Depinde cum va veti afla atunci, caci puteti plamadi
pamântul acesta cu sânge si totusi sa gustati iadul de nu va vor gasi clipele acelea
pregatite. Multi va vor iubi cu dragoste sfânta, dar multi si cu dragoste diavoleasca.
De veti sti sa fiti treze, pe multi dintre acestia îi veti câstiga si îi veti face sfinti.

În anul 1940, ai avut vedenia în care ti-am spus ca tara voastra va avea o mare trecere
înaintea lui Dumnezeu.

Se afla un ales, care în clipa când va veni, în varsta de 30 de ani, îsi va începe
propovaduirea si va marturisi pe Hristos timp de trei ani, în care vreme multi îl vor
urma. Appoi, dupa cei trei ani de propovaduire, va da neamul vostru atâta multime de
mucenici încât va întrece pe ai tuturor neamurilor crestine de pîna acum.

Eu m-am gândit atunci ca oare vor fi si din mijlocul nostru nebune pentru Hristos, care
sa-l marturiseasca cu acelasi foc ca si omul acela?
Si mi-a raspuns Stapâna Cerului:

– Da, vor fi!

Apoi îmi zice:

– Mai sunt cam opt ani pâna va începe propovaduirea si în timpul celor trei ani de
propovaduire vor veni cei trei barbatiu care au fost înaltati cu trupul la Cer: sfântul Ilie,
Enoh si Ioan Evanghelistul.

Eu m-am întrebat în inima mea de unde vor veni si Prea Sfânta Nascatoare mi-a
raspuns:

– Nu trebuie sa stiti de unde vin, dar vor trece si pe la voi. Dupa venirea lor, veti
plamadi acest pamânt cu sânge. De aceea sa iubiti locul acesta si sa-i sarutati tarâna,
caci aceasta va va fi voua mormânt. Unele dintre voi nu vor trai pâna atunci, vor veni
mai devreme la Cer, prin boala sau altceva, dupa cum Dumnezeu va rândui. Rugati-
va si va siliti de pe acum ca sa puteti birui. Cele care nu vor fi calugarite sau îmbracate,
atunci când va sosi ceasul acela sa nu se întristeze, caci mai de folos este sa nu
fagaduiesti, dar sa împlinesti. Calugarite sau necalugarite, îmbracate sau neîmbracate
în chip îngeresc, toate veti fi împreuna. Bucurati-va ca v-am primit pe locul acesta asa
cum sunteti.

Apoi a zis:

– Sa spuneti surorilor voastre ce s-au ratacit de la Biserica vazuta a Fiului Meu, ca

sunt pierdute si nu vor avea parte nici de Biserica nevazuta si biruitoare a Cerului. Nu
lipsiti de la Biserica sau de la Liturghia Fiului Meu, fara o ascultare sau boala. Sfânta
Liturghie bucura Cerul mai mult ca orice. De ea se cutremura si îngerii. Nu lucrati în
timpul acesta pentru voi, cele desarte ale vietii trecatoare, de vreti sa nu Ma întristati
pe mine si pe Fiul Meu. Sorbiti cu sete sfânta Scriptura, învatându-o cum puteti, caci
cu ce veti învîta, cu aceea veti ramâne. Va veni vremea când veti dori sa o mai cititi si
nu veti mai avea-o. Siliti-va în toate ca sa câstigati Cerul! Spune tot ce ai auzit surorilor
tale si cui crezi.

Dupa aceste cuvinte, Prea Sfânta Nascatoare de Dumnezeu a disparut, lasând în

urma un prea frumos miros de smirna.

VEDENIA DIN ZIUA DE 22 APRILIE 1945

În aceasta zi de duminica, fiind în sfânta Biserica, în timpul sfintei Evanghelii,

mi-a venit rau, încât nu mai puteam sa stau si am voit sa plec la chilie, dar am stat
pâna s-a început cazania si am plecat.

În chilie, când am ajuns m-am uns cu sfântul mir mare de la sfintirea Bisericii si m-am
simtit mai bine. Înainte de a ma aseza la odihna, mai gândit sa merg mai întâi la
Maicuta Domnului sa-i multumesc pentru usurarea pe care mi-a dat-o. Intrând în
sfânta Biserica, am tras la sfânta icoana a Maicii Domnului si am început6 a plânge
cu laqcrimi de bucurie.

Deodata aud un glas blând, ca de mama, ca-mi zice:

– De ce plângi, Veronico, de ce plângi Veronico? Veti mai trece printr–un val, dar am
iubit neamul românesc si-l voi iubi pâna la sfârsit, numai voi sa va rugati. Toate ce vin
asupra voastra sa le primiti ca pe niste margaritare de mult pret, caci multi ar dori sa
fie unde esti tu (avusesem oarecare mâhnire). Asculta sfat nou ceti spun: sa treci în
cinul monahicesc pe surorile si fiicele tale duhovnicesti, numindu-mi cinci surori) si sa
îmbraci în chip îngeresc pe (numindu-mi alte cinci surori), caci dragostea curata este
scump platita si pacatele tot scump se platesc.

VEDENIA DIN ZIUA DE 14 IULIE 1945

În ziua de 12 iulie 1945, eram plecata la sfânta Mânastire Brâncoveanu la

Sâmbata de Sus, Fagaras, pentru un concediu la aer de munte. Ma luase un dor de
Mânastirea noastra. Îmi parea ca fetele strigau în urma mea si ma gândeam ca trebuie
sa se fi întâmplat ceva în Mânastirea noastra, sau fetele ce sunt în operatie ma striga.
Coplesita de aceasta neliniste, am intrat singura în bisericuta sfintei Mânastiri si
cazând cu fata la pamânt, ma rugam la Maicuta Domnului.

Atunci vad înainte pe Sfântul Ioan Evanghelistul, iubitul Mântuitorului Hristos care îmi
zice:

– Linisteste-te ca nu-i nimic la Mânastire, numai Olimpia s-a dus dincolo, la cei vii. A
iubit-o Maica Domnului si a luat-o ca daca o lasa, pleca din Mânastire si va facea mare
rana. Asa ca, fii linistita si asteapta ziua de 14 iulie ca vei vedea ceva.

Eu, bucurându-ma si multumind lui Dumnezeu, am iesit afara din Biserica. Am asteptat
cu mult dor ziua de 14 iulie si în sfârsit a venit.

Era duminica si sfânta Liturghie s-a slujit în Sfântul Altar de afara. Ma aflam în fata
altarului stând între doua maici de la sfânta Mânastire Bistrita.

În timpul slujbei, deodata vad ca sta lânga preoti de-a dreapta sfintei Mese sfântul
Ioan Evanghelistul ce-mi adusese vestea. Vazându-l, deoadata îmi slabira puterile si,
muindumi-se picioarele de aproape sa cad jos, m-am sprijinit de cele doua maici si,
rotindu-mi privirea de-a drepta preotilor, am vazuit, stând aevea, cinci surori de-ale
noastre din Mânastire, iar deasupra lor scria cu litere de aur cuvintele: „pentru
calugarie", ceea ce am înteles ca Maica Domnului îmi da porunca sa ma calugaresc.

Coborând privirea mai jos, vad alte trei surori, scriind si pentru ele tot cu litere de aur:
„pentru scufie", întelegând ca si pe acestea trebuie sa le îmbrac. Am ramas uimita si
asteptam sa se savârseasca slujba. Acele surori, au stat în fata mea cam 15 minute,
de-mi venea sa ma reped la ele sa le apuc si sa le întreb cum au venit acolo. Vazând
insa, ca nu sunt în trup si numai duhul le venise, am dat slava lui Dumnezeu pentru
iconomia cu care lucreaza aceste minunate lucrari în lume.
 VEDENIA DIN ZIUA DE 17 NOIEMBRIE 1946

Iisuse, dorul meu, Iisuse, bucuria mea, cum sa-ti multumesc pentru marea Ta
iubire ce mi-o arati mie, mult pacatoasa!

În aceasta prea luminata zi, când sufletul meu salta de o bucurie launtrica, pe când
ma aflam în sfânta Biserica mare, citind din cartea „Urmarea lui Hristos", o, Doamne,
aud si vad cum se deschide usa sfântului altar si iese Imparateasa Cerului în fata unui
putregai împutit ce sunt si cele dintâi cuvinte acestea au fost:

– Veronico, de ce cauti odihna, când esti facuta pentru osteneala?

Mi-a numit surorile ce trebuie sa le îmbrac (cinci surori), dupa aceasta mi-a zis:

– Veronico, sa introduci mâncarea de carne la masa de obste, ca e de mai folos sa

mâncati carne si sa lasati gura, mintea si inima voastra deapururea sa pomeneasca
numele cel sfânt, al dulcelui Iisus, ce îl aveti lasat de la sfintii cei de demult: „Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatoasa", iar tu, cât poti,
tine obstea în unire, ca aceasta este cea mai mare virtute, de rest am Eu grija.

Intrând în sfântul Altar, mi-a închis usa.

VEDENIA DIN ZIUA DE 1 SEPTEMBRIE 1948

De multa vreme ma apasa gândul ce va fi cu monahismul de mâine, de ne va

biciui prea bunul Dumnezeu pe dreptate si ce va fi cu sfintele locasuri. Si ce ma durea
mai mult, îmi puneam întrebarea: oare va îngadui Maicuta Domnului vreodata sa fie
pângarita aceasta gradina si florile Ei? Desi îmi spuneam ca florile se prea poate sa
fie buruieni uscate neavând si nestrângând apa vietii la timp si multe care nu se pot
spune acum.

Dar, preamilostivul Dumnezeu, care sta la orice inima si bate asteptând, a venit cu
mare graba, neasteptând sa mai deschid eu usa, parca mi-ar fi zis:

„Eu sunt Cel ce te-am zidit usa, deschide-te!" Si smerita si nevrednica de asa mila, s-
a deschis.

Cheama Dumnezeu la El pe oameni cu o suparare, cu o boala sau orice fel de

suferinta, numai sa crezi ca EL este acel care te cheama, nu dând vina pe oameni,
care sunt tot ca tine de slabi si necredinciosi.

Ei, asa ma chema si pe mine de vreo patru luni încoace si eu nu pricep, dând vina ca
o fi cutare lucru sau stiu eu ce. Dar aceasta zi, de 1 septembrie 1948, când trupul a
fost doborât de durerile zilelor, am simtit în suflet ca-mi zice cineva: „Eu sunt pacea,
Eu sunt linistea, vino la Mine, ca de când te astept!" Si, ca desteptata dintr-un somn,
am alergat la crucea Domnului din Sfântul Altar al sfintei noastre Mânastiri, fiind
încredintata ca nimeni nu poate sa-mi mai fie îndrumator decât Cel ce s-a jertfit pe
sine si, minunat esti Doamne! Am vazut în sfântul Altar un copilas ca de 12 ani,
îmbracat într-o camasa alba, lunga de i se vedeau numai degetele de la picioare,
blond si cu parul buclat. Nu mi-a fost deloc frica. Frumusetea Lui ma facea sa ma
reped sa-L iau în brate, dar seriozitatea Lui m-a îngenunchiat, m-a facut sa ma închin,
zicând: "Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, bucura-te..." si celelalte. În timp ce-am
zis aceasta rugaciune, El se plimba în jurul sfintei Mese si deodata când am sfârsit
rugaciunea, El s-a urcat sus pe sfânta Masa, zicându-mi:

– Ei, Veronico, de mult vrei tu sa Ma vezi copil! Iata Eu sunt Cel ce tin Cerul si pamântul
în palma si când i-oi da un calcâi o sa-l turtesc si vai de cei ce vor intra în mânia Mea.
De ce te muncesti cu gândul ce va fi cu monahismul si cu bisericile Mele? Monahismul
va suferi si multi se vor lepada, nu de cele trupesti, ci de Imparatia Mea. Unii din ei vor
primi cununa muceniciei, dar putinii vor fi. Daca Maica Mea a pribegit de frica lui Irod,
tu de ce te mâhnesti?

Se aude în departare un cor cântând. Vocile nu le puteam întelege;

si iarasi graieste Domnul:

– Biserica Mea nimeni nu o va darâma, dar sa stii ca Eu nu vorbesc de Biserica de

zid, ci de biserica vie. Si care este Biserica vie, tu stii?

Eu n-am putut raspunde nimic.

– Ei, sa stii, sunt inimile ce-Mi sunt predate Mie. Inima ce Ma cheama pe Mine si pe
Maica Mea cu tot dorul, Eu vin cu tot Cerul si o fac Biserica, Altarul Meu.

În timpul acesta eu am gândit: oare de ce am mai zidit noi aceasta Mânastire, daca
este asa cum spune Domnutul? ca-mi dadeam seama ca este Hristos Domnul. Si mi-
a raspuns la gândul Meu, fara sa-i spun nimic. Zâmbeste si zice:

– Fara de aceasta Biserica, voi nu puteti trai în Mine si Eu în voi. Cine se leapada de
ea. de Mine se leapada. Dar pe aceasta o poate darâma ca-i materie, pe cea a inimii
nu o poate darâma decât cel ce o are (omul). Eu n-am vrut de la voi ziduri, dar prin
ele veniti la Mine, de veti pastra ce v-am dat pâna la urma.

Dragostea uneste pamântul cu Cerul. În mânia prosteasca a diavolului, cele sfinte sunt
rapite de îngeri. Iar diavolul si ucenicii lui merg în focul nestins cu faptele ce le
savârsesc cu mândrie.

Între timp, mi se parea ca corul se apropie. Mi s-a parut ca un zgomot ce nu-mi

dadeam seama ce poate fi. Domnul îmi zice:

– Priveste! (aratându-mi cu mânuta).

Vad în aer, deasupra sfintei Mese, spre rasarit, pe Prea Sfânta Nascatoare, stând pe
un Tron, prea împodobita. M-am închinat cu capul la pamânt, zicându-mi rugaciunea:
Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, bucura-te...si celelalte.
Îmi graieste mie, nevrednica: – Veronico, cârtelile obstei tale s-au ridicat pâna la Mine.
Voi cu buzele Ma laudati si cu inima Ma întristati. Grea va fi Judecata, ca multe v-am
mai spus. De nu-Mi vor da pace, te voi lua dintre ele si te voi da strainilor.

Eu n-am raspuns nimic, dar ma gândeam ce o fi.

Maicuta Domnului mi-a raspuns:

– Nu trebuie sa stii tu ce este! Sa nu pastrezi gândul de a te departa de placutul Meu

Silviu (parintele Ioan) cu inima, ca Eu ti l-am dat pentru viata de necaz si nevoi. Iata,
vezi pe Fiul Meu copil ca de 12 ani, lumea nu vrea sa-L aiba nici ca pe un prunc de o
zi. Vai, vai, vai!

Sa treci în sînul monahicesc trei surori de-ale tale (numindu-mi trei surori) si sa îmbraci
pe surorile (numindu-mi alte cinci surori). Cere si nu împlineste. Darul se da dar se si
ia, când inima se face prada raului. Sa-ti pastrezi gândul ce-l ai, ca asa este la
Dumnezeu, o singura religie, nu mai multe câte au sfarâmitat-o oamenii. Sa crezi în
Biserica si sfaturile ei. Cine va fi supus siva primi cu dragoste curata cuvintele scrise
în sfânta Scriptura, chiar pagân de va fi, va primi Cerul ( ma chinuia gândul de catolici
si ceilalti). Pastreaza ce-ai auzit în inima ta si spune-le cui crezi. Si a disparut.

VEDENIA DIN ZIUA DE 19 SEPTEMBRIE 1949

În aceasta zi de luni, 19 septembrie 1949, dimineata, pe la orele 10, am intrat

în sfântul altar sa cer de la Maicuta Domnului blagoslovenia de plecare pentru
parintele nostru diacon Silviu (Parintele Ioan). In timp ce ma rugam si asteptam
semnul, vad pe sfântul Ioan Evanghelistul în dreapta sfintei Mese si-mi zice:

– Maica Veronica, spune placutului Meu Silviu sa intre cu toata încrederea în preotie
prin monahism si sa-i ai de grija, ca va avea necazuri, dar Eu îl voi ajuta, caci mult ma
iubeste. Cine asteapta bine aici, pe pamânt, se înseala. Vei sti ca pentru tine încep
durerile de care si pentru care te vei bucura, daca te vei feri de sfatul oamenilor, chiar
care crezi ca-ti vor binele.

Eu m-am gândit ce-o fi? Sfântul mi-a raspuns fara sa ma întrebe:

– Nu-i nevoie sa stie omul viitorul, totul sa fie pentru a capata Cerul. Si tu, cu cei ai tai,
sa traiesti în aceasta nadejde. Dar tu, de dorul inimii ce-l ai, care întotdeauna a fost
ca un raspuns al Cerului la gândul tau, te poti folosi oricând si la orice. Cu ce vei
rasplati Domnului pentru aceasta mila? Sa te calauzesti, cerând neâncetat lumina din
lumina.

Apoi a disparut.
 VEDENIA DIN ZIUA DE 19 MAI 1950

În aceasta duminica, dupa vecernie, am hotarât sa ne adunam la trapeza (sala

de mese) toate maicile si surorile pentru un sfat duhovnicesc.

Am plecat spre trapeza. Trecând prin fata sfintei Biserici, mi-a venit în gând sa intru
sa iau blagoslovenie de la Maica Domnului. Asa am si facut. Intâi am intrat în sfântul
altar cu gândul sa ating fruntea de sfânta Masa, ca sa primesc întelepciune. Si,
Doamne, când am deschis usa, am vazut pe sfântul Evanghelist Ioan. Eu am
îngenunchiat si mi-a zis:

– De ce ti-i sufletul îndurerat, maica Veronica?

Eu n-am putut sa-i raspund, decât îmi curgeau lacrimile si simteam ca-mi amorteste
trupul.

– Spune-le tuturor, când simt miros de smirna cereasca ce nu are asemanare pe

pamânt, sa se închine si sa zica rugaciunea arhanghelului ce a zis-o Prea Sfintei
Fecioare Maria, caci atunci se plimba Ea peste aceste locuri, înconjurata de Heruvimi
si Serafimi. Sa mai stii ca Maica Milei plânge în trei locuri în tara voastra pentru
rascumpararea neamului vostru. Aici si în doua locuri. Sa îmbraci în rasa si culion pe
surorile (spunând pe nume cinci surori) si când te va întreba cineva de ce faci asa,
spune-le ca în Cer sunt mai multe trepte de îngeri sau taci, fara sa le spui nimic. Si trei
surori pentru a le calugari (spunândumi-le pe nume).

În acest timp eu îmi zic în gând: ce folos ca nu au sapte clase cum se cere.

Si mi-a raspuns sfântul lui Dumnezeu:

– Te-ai gândit ca nu au sapte clase. Dupa legea bisericeasca nu pot depune

juramântul, dar la Dumnezeu sunt calugarite. Aceasta hotarâre este pornita de Sus,
pentru ca juramintele calugaresti, depuse în fata sfântului altar sunt calcate.

Nu spune la nimeni felul calugariei voastre, ferindu-i de pacat. Acum du-te la icoana
Maicii Domnului si ia-ti blagoslovenie dupa dorinta ta.

Si am iesit din sfântul Altar, închinându-ma Maicii Domnului.

Cu nevrednicie îmi plec capul si zic: fa-ti Doamne lucrul Tau si ajuta-ma sa-ti fiu
unealta buna pâna la sfârsitul vietii mele.

VEDENIA DIN ZIUA DE 25 SEPTEMBRIE 1950

Astazi ne-a cercetat Imparateasa Cerului si milostiva pamântului. Era ora 10

ziua, când am plecat spre sfânta Biserica sa duc smirna ce o primisem si o canuta de
aghiazma aurita ce a fost facuta de parintele nostru Gherasim, pentru sfânta candela.
De dimineata de când m-am sculat, aveam o bucurie launtrica si nu puteam sa pricep
ce putea fi. Ce altceva, decât o mila Cereasca.
Am intrat în sfânta Biserica si am tras drept la icoana Maicii Domnuluoi de pe bolta.
Am ridicat mâinile în sus si ma rugam cu voce tare, spunându-i: „Maicuta Domnului,
ajuta-ne si fa din inimile noastre locas de odihna tie si Stapânului nostru Iisus." Si
deodata aud:

– Veronico, ma chemi, iata-ma sunt aici!

Când m-am întors sa vad de unde vine vocea, am vazut în fata sfintei Mese o Doamna
împodobita, cu o naframa neagra pe ochi, de numai putin i se vedeau ochii. Am
cunoscut-o! Era Stapâna lumii! Am cazut cu fata la pamânt si am zis rugaciunea:
Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, bucura-te si celelate. Apoi îmi zice:

– Veronico, sa îmbraci pe toate surorile tale cu rasa si culion care au trei ani stati în
Mânastire si de acum înainte asa sa faci cu toate si lege sa fie în Mânastirea voastra
acest cuvânt al Meu. Iar pentru calugarie, când vei vedea semnul sfintei Cruci
deasupra lor, sunt gata. Ce ai spus ieri la trapeza, asa este. De va veti lupta sa pastrati
inima voastra pentru odihna mea si a Fiului Meu, cu sfânta Impartasanie, nimic rau nu
veti pati, iar de nu, roabe la cei fara de Dumnezeu veti ajunge, ca aveti chemare.

Eu m-am gândit ca numai de noi o fi vorba? Si Maica Domnului îmi zice:

– Te gândesti numai la voi, nu va fi numai pentru voi, ci pentru toti cei ca voi.

Apoi m-am gândit ca de vom ajunge asa, nu ne vom mai mântui, iar Maica Domnului
mi-a zis:

– Si totusi va veti mântui cu numele lui Iisus.

Am început a plânge si nu stiu unde s-o fi dus, ca n-am mai vazut-o.