Lucrare de Autocontrol

Lucrare de autocontrol
© 2013 by Editura Polirom

Această carte este protejată prin copyright. Reproducerea integrală sau parţială, multiplica
rea prin orice mijloace şi sub orice formă, cum ar fi xeroxarea, scanarea, transpunerea în
format electronic sau audio, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin
reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme
cu posibilitatea recuperării informaţiilor, cu scop comercial sau gratuit, precum şi alte
fapte similare săvîrşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului reprezintă o
încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal
şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.
Pe copertă : c a by Augusto De Luca
Foto autoar e : din arhiva personală
www.cartearomaneasca.ro
Editura Cartea Românească
Bucureşti, Calea Victoriei nr. 133, sect. I
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României :
STĂNIŞOR, MIHAELA‑GENŢIANA
Lucrare de autocontrol / Mihaela‑Genţiana Stănişor.– Bucureşti : Cartea
Românească, 2013
ISBN print : 978‑973‑23‑3046‑3
ISBN ePub : 978‑973‑46‑4266-3
ISBN PDF : 978‑973‑46‑4267-0
821.135.1‑31
Printed in ROMANIA
Cartea RomâneascĂ
2013
Mamei mele
Nu mai ştiu cum am început să scriu fragmentele acestea
pe care le‑am recitit de curînd cu mai puţină detaşare decît
aş fi crezut. Fiecare rînd de aici e încă parte din ce a mai
rămas din mine, din cea care ar fi vrut să scape de spectrele
sinelui, alungite nu doar pe pereţii camerei în care s‑a obiş
nuit să zacă fără vreun rost, ci şi pe foaia albă şi seacă a unor
gînduri care, aici, se joacă de‑a revelatul tenebrelor din zori
şi pînă la apus. Deasupra mea, un cer pe care îl mînuiesc cu
sfori, sub care mă ascund, uneori, sau pe care‑l las să mă
invadeze, alteori, cerul aceleiaşi nopţi, umplute cu sinele
gumos al unei fiinţe despre care nu ştiu nimic. Mă împiedic
în şanţurile alunecoase ale pereţilor ei, dezveliţi de mîini
dibace, cad şi‑mi zdrobesc genunchii, mă întind în mine
însămi ca‑ntr‑un cazan cu smoală roşie, de unde privesc
punctele negre şi fugare de pe cerul meu, care se scurge
printre copaci bătrîni şi singuri. Nu‑i nimic dincolo de cerul
singurei mele nopţi, sau poate e un alt cer, unde sufletele se
întind spumos, unde mama împleteşte nori dantelaţi în care
dorm îngeri din vată de zahăr, clipind rar şi lipindu‑se,
adeseori, unul de altul, în şiruri lungi, obosindu‑mi ochii
cu prea mult alb, mişcător, parcă într‑o concentricitate care
mă înghite. Din cînd în cînd, scap sforile şi aştept, spăşită,
ameninţarea. Însă tocmai atunci înaltul se deschide colorat,
7
Mihaela-Genţiana Stănişor
îmi pătrunde sub piele şi o relaxează, liniştea se întinde în

mine ca pe o pajişte de sînzîiene, îmi simt trupul uşor şi
parfumat, mi‑l pipăi curioasă ca pe ceva iscat din senin,
demn de a fi descoperit, oasele se zbat să iasă la suprafaţa
cărnii şi să le simt contorsionările şi siguranţa unei eternităţi
subpămîntene. Apoi, porţile cerului se închid la un semn,
sau chiar eu trag obloanele, ca să pun capăt dezmăţului de
albastru care s‑a înfipt în găunosul meu corp. Noaptea pro
prie îşi reintră în drepturi, mai puternică şi mai înfometată,
îmi varsă acid în vene şi le umflă dureros, nu‑mi rămîne
decît să le înţep cu creionul şi să le urmăresc curgerea în
jurul meu şi în mine.
E tîrziu, am încercat să dorm puţin, dar m‑am trezit
brusc, spre miez de noapte, patul îmi devenise ostil, aşa că
m‑am aşezat în fotoliu, cu laptopul în braţe, simţind că nu
mai puteam să scriu direct în jurnalul de hîrtie, că trebuia
să mă adresez cuiva, unei persoane reale, sau poate să‑mi
fabric parteneri de dialog care să‑mi pună în mişcare eurile
dezmorţite de imaginile colorate care se înşiruiau pe ecranul
luminos. Sau vroiam să le provoc, să le stîrnesc reacţii dintre
cele mai violente, ca să mă ajute, astfel, să‑mi reconstitui,
pînă la ultimele detalii, trecutul, să‑mi trăiesc, în orice formă
s‑ar fi putut, prezentul, să‑mi proiectez, cu siguranţă de
călău, viitorul. Aveam la îndemînă amintiri, senzaţii şi intu
iţii care se amalgamau în siluete de cuvinte, venite parcă
dintr‑o grotă interioară, în care nu‑şi mai aveau nici loc, nici
sens, nici formă. Ţîşneau la suprafaţa pielii de hîrtie şi nu
aveam decît să le dispun, să le sechestrez în spaţiile goale ale
unui sine fracţionat.
Simt nevoia să fac ceva, nu mă prea pricep la multe, aşa
că‑mi bat capul cu tot felul de secvenţe din zilele de pe urmă,
8
pe care le retrăiesc în forţă, acuzîndu‑mă de te miri ce reacţii

sau atitudini, îmi provoc suferinţă ca să o pot duce pînă în
zori. Îmi place tot ce‑mi face rău. Să mă rănesc.
În cîteva minute, va fi aniversarea mea. Prima fără mama.
Mai poate fi vorba de aniversare ? La ce bun să întind timpul
ăsta, mereu acelaşi, mereu duhnind a cadavru ? Cum să umplu
golul din mine, de lîngă mine ? Voi merge la mormîntul ei,
mîine în zori, îi voi vorbi, ca şi cum am fi amîndouă în
bucătăria gălbuie ca un cîmp de păpădii, unde încerca de
atîtea ori să‑mi bage minţile în cap, să mă facă să înţeleg că
viaţa nu‑i în cărţile pe care le ţineam lîngă pernă. O voi
mai putea simţi ca altădată ? Mă va mai învălui căldura ei,
cu aromă de flori tîrzii de munte, care‑mi lipseşte aşa de
tare ? Voi putea face abstracţie de realul gol, ca aerul ce se
strecoară între bulgării de pămînt aruncaţi peste sicriul ei,
ca să‑i aud vocea şi să‑i simt respiraţia ? Sau mă voi arunca,
disperată, peste mormîntul ei, şi mă voi tîrî pe piatra şlefuită
cu migală de cîţiva muncitori prăfuiţi şi transpiraţi, plătiţi
cu ora ca să‑i încrusteze, pe o cruce, un nume şi nişte cifre ?
Mă va fi iertat oare ? Pentru atîtea dăţi în care mi‑am invocat
moartea, m‑am rugat Lui să mă ia... Pe mine... Şi a luat‑o
pe ea, pedepsindu‑mă pentru tot pustiul pe care mi se părea
că‑l trăiam, cu ea alături, dar pe care nu‑l trăiesc cu adevărat
decît acum. Şi pentru neputinţa de a‑i spune ce simt, pentru
spaima în faţa vieţii sau a cuvintelor în care mă încorsetam.
Aşa încît, fără vreun regret, am găsit consolare în proslăvirea
sensibilităţii mele şi ignorarea monstruozităţii ei, pe care,
probabil, nici nu o bănuiam, orbită de aura de fiinţă neobiş
nuită, venită pe lume doar ca să‑i condamne normalitatea.
Îmi studiam reacţiile faţă de ceilalţi, nu ca să le înţeleg în
profunzimea lor, cum este firesc, ci pentru a le scoate din
9
banal, pentru a le da o turnură insolită, surprinzătoare.

Voiam să ies în evidenţă prin diferenţă, prin infirmităţile pe
care mi le cultivam şi în care vedeam tot ce eu aveam mai
valoros. Naşterii mele nu‑i găseam alt sens decît pe acela de
a mă pune în faţa schismelor din mine, dintre părţile mele
componente, pe care le făceam să se duşmănească cu speranţa
că doar aşa vor izbuti să se izbăvească.
Cred că pare exagerat că aş fi vrut să nu mă fi născut.
Dar e ceva în mine, morbul acela al nefericirii şi chinului.
Dintotdeauna. Eram copil, aveam vreo şase ani, cînd mi s‑a
întîmplat ceva ciudat. Petreceam mult timp la bunici, printre
animale. Mă aşezam în grădină, pe iarbă, printre iezi şi miei,
şi le spuneam poveşti. Ore în şir, gesticulînd, încercînd să le
explic că lumea aceea din basm e frumoasă, că trebuie să
călătorim într‑acolo. În anul acela, mă împrietenisem cu un
ied care‑mi sărea în braţe şi mă urmărea, fidel, peste tot. Era
atîta afecţiune în privirea lui că parcă o simt şi acum. Într‑o
dimineaţă, plină de viaţă şi mustind de dor, l‑am căutat peste
tot, în iesle, în curte, în grădină, în livezile vecinilor, îngri
jorată că ar fi putut să se strecoare prin gard, fugi şi rătăci
drumul înapoi. Nu l‑am găsit nicăieri şi eram disperată.
Întorcîndu‑mă în curte să‑i alertez pe bunici, atîrnată‑n cui,
îi zăresc blana însîngerată. Înţeleg totul într‑o clipă. Strig
din plămînii mei de copil un singur „nu” cît să zguduie viaţa
din temelii şi fug. Nu pricepeam pe atunci rosturile acestei
lumi, că iezii sunt sacrificaţi cu sînge rece. Am plîns continuu,
bunicii nu m‑au putut opri, dar au constatat, mai repede
decît ar fi trebuit, îmi spun acum, cu regret, că ardeam
sperietor de tare. Mi‑am pierdut cunoştinţa, iar ei m‑au
coborît în fîntîna cu apă rece din curte ca să mă salveze.
Dacă bunicii nu‑i venea această idee, în satul acela uitat de
10
civilizaţie, fără medici sau medicamente, aş fi murit. Nu şi‑a

putut nimeni explica ce se petrecuse cu mine. Eu ştiu însă
că era primul meu refuz de a continua să mă înfrunt, să‑mi
înfrunt singurătatea şi nestăvilitul zbucium interior. Iedul
acela era sufletul meu, eliberarea mea de mine.
Apoi s‑au petrecut şi altele. În timpul facultăţii, am pre
ferat recluziunea, au fost ani în care am iubit cărţile şi nu
oamenii, personajele şi nu fiinţele din carne şi oase. Îmi
umpleam timpul cu poezie şi filosofie, şi‑mi cultivam izolarea
ca să ajung să‑mi dau un rost. Încercam din răsputeri să mă
cunosc, să mă înţeleg. Nu credeam în prietenie, nici în
iubire, la Dumnezeu mă gîndeam arareori, în dialoguri în
care îi fabricam răspunsuri pe gustul meu. Adoram Franţa
şi limba franceză. Şi mă visam plecînd la Paris într‑o zi. Parcă
numai în oraşul acesta proiecţia vieţii mele s‑ar fi animat.
Acolo puteam deveni, căci mă credeam la adăpost de orice
evenimente nefaste, de copilul care sălăşluia în mine şi pe
care nu l‑aş fi părăsit decît odată cu plecarea. Rămasă acasă,
nu mai reuşeam să simt trăirea, starea de a fi vie, luam totul
cum venea, cu scepticism şi răceală. Un automat, programat
întru totul de dorinţele celorlalţi. Şi de familiarul care avea,
pentru mine, un gust amar şi care mă prindea, pe nesimţite,
într‑un vîrtej de luciditate. O stare ciudată, în care trăieşti
doar prin imaginaţie, eşti conştient că numai inexistentul te
mai stimulează, te înstrăinezi de tine ca să guşti din spaimele
şi plăcerile necunoscutului, te multiplici în anti‑euri, vezi
mai degrabă ceea ce nu eşti, ceea ce ai spera să devii şi astfel
îţi sporeşti singurătatea. Îţi construieşti o lume cu care să te
ocupi, pe care să te lupţi să o stăpîneşti. În ea, apar încet şi
ceilalţi, îţi exersezi apropierea de ei, şi‑ţi perfectezi căderea
în sine. Pierderea mamei, în acest univers la ai cărui pereţi
11
tencuieşti zi şi noapte, devine sentiment de examinat. Aici,

flăcările iadului propriu îţi înnegresc pielea. Aici, reconstitui,
de cîte ori te pîndeşte liniştea şi vrei să o alungi, clipele de
pe urmă ale fiinţei ei. Îi cauţi privirea, te roteşti în jurul
trupului ei răstignit pe aparatele care‑i străpung organele, te
vrei ea, te condamni pentru tot răul pe care nu i l‑ai provocat,
dar cu care te‑ai identificat ca să‑ţi faci răni imposibil de
vindecat. Prin ele, urmărindu‑le cum supurează, reuşeşti
acum să‑ţi verşi sîngele în scenarii tragice care să‑ţi calmeze
setea de mîngîierea ei. Şi nevoia viscerală de suferinţă. Ceea
ce contează cu adevărat este cum te simţi în tine, cum te
împaci cu tine, cum tratezi nenorocirile care ţi se întîmplă,
cît de bine le poţi face faţă, din ce humă eşti făcut. Eu
obişnuiesc să plîng chiar şi pe străzile pustii ale Sibiului,
unde simt cum moartea te pîndeşte la fiecare geam, nu ca
să te ia cu ea, ci ca să te frămînte. Să‑i simţi suflul şi să ajungi
să nu te mai poţi lipsi de el.
Sunt momente în care fiecare dintre noi îşi simte abisul
interior, chiar îl atinge cu gîndul, şi se cutremură de adîncimea
lui. De cele mai multe ori, acesta i se revelează în urma unor
traume trăite, alteori ca rezultat al prea desei căutări de sine,
devenită obsedantă şi nocivă. Nu ai ce găsi, de unul singur,
înlăuntrul tău, sau ceea ce descoperi nu te mulţumeşte şi
atunci începi să te umpli cu idei şi sentimente ce nu‑s ale
tale, dar ţi le fabrici şi ţi le inculci, ajungînd în final să nu
te mai desparţi de ele. E un mod de a te forma, de a te
multiplica. Modul singuratic, cel mai la îndemînă, s‑ar zice.
Cred că cel mai greu trăim, nu cu altii, ci cu noi înşine.
Eu aş vrea măcar o lună pe an să scap de mine, de frămîntarea
asta, de senzaţia că totu‑i în van, că cele mai intense momente
ale vieţii mele sunt cele în care‑mi pipăi, cu degete sărate,
12
rănile. Mă revoltă neputinţa mea de a scăpa de nimbul

suferinţei, parcă pe zi ce trece am nevoie de o durere şi mai
mare care să mă mîntuiască.
Sunt o fiinţă fără prezent, poate pentru că mă captivează
prea des trecutul pe care nu‑l pot uita, ba chiar amintirea
lui îmi stîrneşte cele mai vii reacţii şi senzaţii. Avusesem,
totuţi, o perioadă în care scăpasem de coşmarul care mi‑a
controlat adolescenţa şi anii de după. O ciudăţenie greu de
admis, de înţeles, dar a cărei sursă am descoperit‑o cu ceva
timp în urmă. Pe la vreo doisprezece ani, asistasem, la ţară,
la înmormîntarea străbunicii. La tot ceremonialul, cu boci
toare şi cu tot felul de obiceiuri pe care nu le înţelegeam dar
le priveam captivată. Îmi amintesc că m‑au aşezat pe un
scaun în apropierea sicriului, eram, de obicei, cuminte, şi
toţi ştiau că nu o să mă mişc de acolo. Aşa că ascultam,
imobilizată, cîntările, şi priveam cum se perindă prin faţa
moartei oameni de tot felul. Ciudat, dar nu‑mi amintesc să
fi fost îndurerată, mai degrabă uimită. Eram fascinată de
lumea care umpluse camera, casa, curtea. Înţelegeam că
fusese o femeie iubită de vreme ce sătenii erau cu toţii în
locuinţa ei, vorbeau cu ea ca de obicei, şi parcă nimic nu ar
fi împiedicat‑o să le răspundă. Asta mă răscolea. Că, deşi ea
nu mai schiţa niciun gest din orizontalitatea ei eternă, sufle
tul îi vibra în toţi cei veniţi să o însoţească pentru ultima
dată. Cred că, la un moment dat, am început să mă bucur
pentru ea. Mă gîndeam că tare fericită trebuia să fie văzînd
cîţi îi duc dorul. Cîţi o preumblă prin minte şi prin inimă.
După vreun an de la acest episod, a doua experienţă
aproape fatală. Bunicii mei aveau o iapă, Berta, în apropierea
căreia am stat trei luni pe an timp de vreo zece ani. O vedeam
doar vara, în vacanţe, însă nu mă uita şi mă recunoştea de
13
fiecare dată. A fost, probabil, cea mai tulburătoare experienţă

a vieţii mele. Să călăresc în voia vîntului pe dealuri, să‑şi
plece capul, în fiecare seară, ca să‑i sărut steaua albă din
frunte, să‑mi plimb mîna prin negrul mătăsos, să alerge spre
mine, părăsind fără rezerve herghelia, la un simplu fluierat
de‑al meu, cînd nimeni altcineva nu o putea prinde, să
plîngă lîngă mine ori de cîte ori sufeream... Pare ireal, dar e
adevărat. Basmul meu... Trăit. În cîte nopţi nu mă întristează
încă dorul ei. Dar bunicii, fără să vrea, mi‑au înlesnit o a
doua experienţă, pe cît de iniţiatică, pe atît de traumatizantă.
Îmi dau seama că nu au încercat decît să mă protejeze. Berta
era bolnavă, la capăt de rîpă, iar ei au trimis‑o la abator,
după obiceiul de atunci, fără să‑mi dea nici măcar o şansă
să‑mi iau adio. Se poate oare povesti cum m‑am simţit în
faţa grajdului gol ? M‑am prăbuşit, am făcut febră mare, am
refuzat să mănînc zile în şir, îi uram pentru insensibilitatea
lor, deşi nu făcuseră decît să‑mi facă despărţirea de ea mai
uşoară. În acele zile însă, fiinţa mea refuza să mai trăiască.
Mă refugiam în grădină, unde transformasem o movilă în
mormîntul ei, doar de mine ştiut, pe care depuneam flori
de cîmp, uneori mă aşezam turceşte şi‑i depănam amintiri,
şi doruri, şi spaime, o mai fac uneori şi azi, deşi grădina e
altfel, eu am rămas aceeaşi. Aici mă gîndeam, poate involuntar
la început, la moarte. Din ce în ce mai des. Realizam, cu
tristeţe şi spaimă, că pe mine nu o să mă regrete mai nimeni.
Şi mă durea gîndul ăsta. Da, cu siguranţă pe mine nu mă
iubeşte nimeni, îmi spuneam. Iar mai apoi, într‑o noapte,
a început coşmarul. Era cam acelaşi, adeseori mă trezeam
fierbinte, plîngînd. Îl mai am şi acum. Mă visez moartă, iar
la înmormîntarea mea nu vine nimeni... Fug de oameni în
viaţă, dar mi‑i doresc la căpătîi în ceasul de pe urmă. Ca să
14
vorbească despre mine şi eu să‑i ascult. Să mă ducă, într‑un

cortegiu de silabe, în basmul acela alb, în care n‑am chip
şi‑n care nu mai simt nimic. Şi în care chiar şi sentimentul
de a fi înţeleasă nu mai are nicio importanţă.
Mă întreb adeseori ce face în nemişcarea în care zace cu

orele, pentru ca apoi, brusc, să treacă prin dreptul meu, fără
să mă observe, preocupată de imaginile pe care le poartă cu ea,
chiar şi atunci cînd mănîncă sau se îmbracă. Astăzi am între
bat‑o, din nou, la ce se gîndeşte. Vroiam, într‑un fel, să‑mi
mărturisească starea ei de spirit ca să nu mă mai lupt eu să i‑o
ghicesc din priviri şi gesturi. Mi‑a răspuns imediat, parcă ar fi
aşteptat să fie întrebată, cu voce ridicată, puţin deranjantă :
„Îmi asamblez copilăria şi sinele. Le secţionez şi le fărîmiţez cît
pot, ca să le reconstruiesc apoi din perspectiva maturităţii, a
asumării trecutului meu şi a fiinţei mele de altădată. Ca să
obţin o imagine unitară a ceea ce nu am fost dar aş putea să
devin, măcar aici, în textul acesta pe care mi‑l rotesc în gînd
şi care se va matura o dată cu scoaterea la lumină a sfărîmăturilor
nerotunjite provocate de eurile mele de apărare. Şi de camuflare”.
Răspunsul ei nu m‑a satisfăcut, prea complicat, aş fi vrut
să discutăm mai mult, să trecem de la starea ei la starea mea,
să apuc şi eu să vorbesc, nu despre mine, nu‑mi place să mă
confesez nimănui, cu atît mai mult ei, m‑ar devora cu presu
puneri şi verdicte tragice, ci despre autori, cărţi, evenimente,
tot ceea ce ne‑ar fi ajutat să trecem dincolo de pereţii groşi şi
crăpaţi mult prea devreme ai individualităţilor noastre acapa
ratoare. Dar accentul final pe care l‑a aşezat pe ultimul cuvînt,
suflat parcă în flăcări, m‑a făcut şi pe mine să mă camuflez în
tăcerea mea compătimitoare.
15
O strigam cît puteam de tare, de la poalele dealului, şi o

vedeam cum se desprinde dintre ceilalţi cai, uşor la început,
nu pentru că ar fi fost indecisă, ci pentru că vroia să pre
lungească momentul apropierii de mine, apoi îşi intensifica
paşii şi începea să alerge spre mine. Se oprea brusc, la vreo
doi, trei paşi înaintea mea, şi‑şi apleca graţios capul ca să o
pot mîngîia. Cum poate să te facă să te simţi o astfel de
dăruire ! Nu luam niciodată căpăstru ca să o prind, aşa cum
făceau stăpînii ei. Nici măcar funia aceea groasă, de un alb
murdar, pe care nu o suportam la gîtul ei. O conduceam de
coamă sau, mai bine zis, mă lăsam condusă de ea pe drumul
spre casă. Mergeam amîndouă agale, o călăream doar uneori,
dacă nimeream pe drum vreo ridicătură de pămînt ca să pot
să mă urc, dar nu rîvneam mereu la senzaţia aceea de libertate
totală. Preferam adeseori să păşesc lîngă ea, să‑i urmăresc
mişcarea graţioasă a picioarelor subţiri şi să ascult sunetul
cadenţat al potcoavelor izbite de pietrele ascuţite. Mai poposeam,
din cînd în cînd, uneori cuprinsă de o fericire spumoasă,
alteori secerată parcă de imaginea mea fără ea. Nu trăiam
bucuria aceea decît ca să‑i intuiesc trecerea. Duceam cu
mine, încă de pe atunci, o oboseală, provocată de conştien
tizarea faptului că totul are un sfîrşit. Nu, cu siguranţă, nu
eram dintre cei care trăiau clipa. Clipa mea era compusă din
zeci de alte clipe, venite să o disece şi să‑i arate neputinţa şi
scurgerea. Ajunse în faţa porţii, ne opream puţin, simţeam
că‑i un prag pe care nu l‑am fi trecut, Berta ezita, din curte
se auzeau voci îngrijorate, întrebîndu‑se pe unde rătăcim,
aşteptîndu‑ne ca să ne facă avînt într‑o lume în care refuzam
amîndouă să intrăm. Îi răsplăteam afecţiunea în fiecare seară
cu un braţ de otavă, furat pe întuneric din şopul bunicilor,
cu vreo trei mere, soiuri diferite, ca să‑şi rafineze gustul. Îmi
16
plăcea să‑i văd botul adulmecîndu‑mi mîna prin ferestruica

grajdului. Şi dacă nu‑i ofeream nimic, mă mirosea puţin,
apoi îşi culca buzele în palma mea, nu se grăbea să şi le
retragă şi găseam în asta cel mai duios gest al ei. Da, şi mai
era ceva răscolitor : nu‑i plăcea să fie ţinută în grajd. Suferea
în spaţiul acela întunecos, în care nu zărea cerul şi pajiştea.
Dădea cu piciorul în uşă doar o auzi‑o cineva. O auzeam,
însă nu‑i puteam da drumul. Aşa că, îi ţineam companie.
Mă aşezam lîngă ea şi‑i povesteam, însufleţindu‑mă de liniş
tea care se aşternea în noi. Nu mai dădea din picior. Dar,
luîndu‑i capul în braţe, vedeam cu durere cum lacrimile‑i
curgeau şi dîra umedă îi intensifica luciul pielii, pe chip avea
şiruri de negru alunecos, izbitor de aprinse, aşa mi le amintesc
acum, chiar i le şterg cu gîndul, şi‑i spun, pentru a cîta oară,
că nu mai trebuie să plîngă, că sunt acolo... aici. Dar ea
continuă să plîngă, sau nu‑s decît eu, copleşită de aerul
irespirabil şi înnegrit al camerei mele în care mă simt uitată
de atîţia ani.
Îşi escamotează cît poate mai bine prezentul. Îi e frică de

clipă, de mine, de obiectele care o înconjoară, aşa că ne îndepăr
tează şi ne ocoleşte. Poate că mai reuşim, cumva, să‑i denaturăm
somnul. Cred asta pentru că‑mi tot repetă semnificaţia unor
secvenţe pe care i le‑ar plăsmui eul ei de adîncime, cel care‑i
provoacă imaginaţia în timp ce dorme. Recunosc, se agită mult
în somn, geme, plînge, chiar silabiseşte uneori, mă trezeşte, dar
adorm la loc, mulţumit parcă să o recunosc în complexitatea
delirantă a fiinţei ei adormite.
Azi‑noapte am avut coşmaruri demne de cel mai înfrico

şător film. Am reuşit să adorm dar, probabil, epuizată de
17
toate grijile mele. Am avut, prin somn, impresia că sună

telefonul, de cel puţin trei ori, mă trezeam şi verificam, mă
apuca tremuratul la gîndul că ai mei ar fi putut suna să‑mi
dea vreo veste tragică. Mă chinuiam încercînd să‑mi dau
seama dacă a sunat sau doar am visat că suna. Nu ştiam ce
să fac, nu puteam să le dau telefon în miezul nopţii ca să le
verific starea, i‑aş fi speriat. Şi, uite aşa, am dus‑o pînă spre
dimineaţă, cînd m‑am ridicat din pat, cu capul umflat de
întrebări fără răspuns, de apa negru‑roşiatică în care am visat
că mă scufund, cu frunze mari, verzi, căzînd peste mine, sau
poate curgeau din interiorul meu, nici nu mai ştiu, dar
sîngele ţîşnea prin piele, îmi înfigeam mîinile în carne ca să
opresc hemoragia, în zadar însă. Am simţit cum nu mai
respir, senzaţia aceea că te înăbuşi şi că asişti neputincios la
propria‑ţi sufocare.
Încă o dovadă, venită din straturile de adîncime ale con

ştiinţei mele, că nu mai pot să mă tîrăsc de la o zi la alta.
Că nu mai găsesc energia şi că toate eforturile mele de a‑mi
mai exersa supravieţuirea sunt zadarnice. Vorbele tale se
desprind, acum, din mine, cu un ton şi mai impunător, şi
mai tragic : mi‑am făcut socotelile în jurul datoriei de a le
asigura celor dragi liniştea de veci. Aceasta‑mi este misiunea
şi toată forţa mea gravitează în jurul ei. Nu mă mai abat de
la pustiul pe care‑l trăiesc în faţa fiecărui mormînt din
cimitir, poate pentru că el a devenit cea mai confortabilă
stare. Aceea a limitei existenţei, cînd nu‑i mai simţi adierea
pentru că este înghiţită de vîntul rece şi pătrunzător, nici
căldura cărnii pentru că e anihilată de răceala oaselor. La
acest hotar, te demarchezi de tine însuţi, cu ochii în văzduh
îţi adulmeci duhul pe care‑l atinge, uşor, toiagul unui mag
18
obosit. Apoi totul se tulbură, lespedea grea, iarba din jurul

ei, florile proaspete, lumînarea aprinsă, toate există, dar parcă
dincolo de o apă limpede, ca‑ntr‑un tablou în care‑ţi recunoşti
un chip trecut, care a fost al tău şi nu mai e.
Cred că am refuzat dintotdeaua să‑mi pese de mine. Nu

cunosc arta prin care o idee neagră devine roz sau se volati
lizează, plînsul se transformă în rîs, indiferenţa devine pre
ocupare şi afecţiune. Acum simt că‑i prea tîrziu să învăţ toate
astea. Am ajuns să mă îndoiesc de tot, mai puţin de cruda‑mi
realitate, poate că gîndesc prea mult şi asta mă împiedică să
simt, am făcut din existenţă o carte la care tot lucrez, dar în
care nimeni nu visează la nimic. Cred că această dominantă
conştiinţă a nefericirii deturnează orice rază de lumină venită
înspre mine. Aşa mi‑e destinul. Şi nu e mult de cînd am
înţeles că ar fi fost normal să trăiesc şi eu, să nu privesc doar
mut propria‑mi coridă, în care sunt şi taurul şi toreadorul.
Dar durerile se ţin lanţ de mine, pe unele mi le provoc ca
să scap de monotonie, pe altele le primesc cu zîmbetul pe
buze şi braţele încrucişate de neputinţă. Respir sacadat, între
lovituri, întrebîndu‑mă ce am rezolvat topindu‑mă la pro
pria‑mi lumînare. Încerc să compensez netrăitul cu scrisul,
deşi gustul e amar, mă tot întreb de unde nevoia asta impe
rioasă de a şti că cineva îmi împărtăşeşte neputinţele şi jalea.
Mă chinui singură, din imposibilitatea de a accepta că sunt
oameni care ţin la mine, aşa că‑i jignesc ca să‑i alung, plăsmu
iesc replici dure, pe care mi le repet de mai multe ori ca să
nu le uit, mă izolez cît pot şi‑mi savurez rătăcirea. Încă mai
cred că nu am nimic de oferit. Căci mă copleşeşte sentimentul
că, orice aş face, oricît aş da, nimic nu‑mi poate vindeca
sufletul condamnat la ispăşire. Ce şanse mai am să uit de
19
suferinţele încrustate în mine ? Şi cum să nu mă ascund de

toţi cînd altfel i‑aş transporta în cele mai umbroase unghere
ale mele ? Fiinţă demnă de dispreţ. Torturată pe veci de
reflecţia chinurilor mamei sale în cele mai ascunse şi mai
pure cute ale cărnii ei. Aici nu se mai reflectă decît ura de
sine. Şi adîncirea în ea.
Se întîmplă cîteodată să mă amestec cu gîndul printre

frazele rostite de ceilalţi, mai exact să le port cu mine un
timp. E şi acesta un mod de a le răspunde. Nu mă perturbă
decît cele care, deşi exprimă normalitatea, mie îmi sună
complet absurd. „Numai tu poţi să te ajuţi !”, fraza asta mi‑o
adresează mulţi, subliniind că trebuie să‑mi găsesc eu însămi
sensul ca să pot să mai trăiesc. Că trebuie să mă analizez, să
mă caut, ca să văd ce m‑ar mai putea face să iubesc viaţa.
Ca şi cum nu m‑aş analiza din zori la asfinţit ! Ca şi cum e
atît de simplu să te iubeşti ! Să‑ţi găseşti calităţi demne de a
fi apreciate. Să te preţuieşti suficient cît să vrei să‑ţi desăvîrşeşti
pornirile. Să te sacrifici porţionat, atît cît să nu fi acuzat de
egoism sau izolare. Să te respecţi în primul rînd pe tine,
încercînd să nu te analizezi prea tare, ca să‑i laşi pe alţii să
o facă şi să scoată la iveală bunătatea din tine. Doar aşa se
va atenua, poate va dispărea, impresia de zădărnicie, în faţa
căreia taci sau răbufneşti sau îţi verşi nervii pe oricine poţi,
chiar în faţa mamei, în faţa ultimelor ei zile (de unde să
bănuieşti că‑s ultimele !), simţindu‑te ofensat de încercarea
ei de a te convinge să te schimbi. Să te deschizi lumii,
celorlalţi, ţie însuţi. Să te accepţi. Nu pricepeam nimic din
vorbele ei, rămîneam acelaşi zid, de care se izbea şi ea, îmi
reproşa răceala, uneori doar timid, alteori aproape în glumă,
ca să nu mă supere. Îmi vedea neputinţa, îşi trăia neputinţa.
20
Eu, cu lamentaţii, ea, cu demnitate. Lumea mea e o temniţă,

în care m‑am încuiat de ani buni, în care nu a mai pătruns
nici măcar ea. Şi niciun suflet neîncătuşat. Căci, dacă i‑aş fi
permis intrarea, ar fi însemnat să‑l omor încet. E spaţiul
putrezit de sila imensă de sine, mucegăit de imobilitatea în
care îţi laşi spiritul să zacă.
Încerc în zadar să o fac să înţeleagă că o viaţă nu poate trece

doar aşa, în obscuritatea, menţinută cu sîrguinţă, a închisorii
de sine. Pentru ea, dacă‑i pricep bine argumentele, (de cîte ori
stă de vorbă cu mine, scorneşte teorii, se animă la ideea fatalităţii
care o poartă mereu în aceeaşi hrubă pictată cu imaginile
chipului ei descărnat, în faţa cărora e cînd dezgustaztă, cînd
încîntată), realul are darul de a o duce într‑o existenţă care
nu‑i, însă, decît vis. Iar ea refuză să se trezească şi să se scuture
de el. Trăieşte intens în propria‑i plăsmuire. Cît despre sufletul
de dincolo de vorbe, pe care i‑l acopăr cum pot, în fiecare seară,
cu afecţiunea mea, ea se întreabă dacă există, chiar se îndoieşte
profund, din convingerea că al ei a fost hămesit şi s‑a prăbuşit,
incapabil să se înalţe. Pentru ea, un suflet înlănţuit e un suflet
mort, care‑şi adulmecă, îndurerat, mirosul putred al captivităţii.
Asta face al ei, de cîte ori nu mi‑a repetat‑o, nu mai vibrează
decît prin cimitire şi nu mai colorează decît în negru. Nu‑i
ajung rănile pe care şi le provoacă, aşa că inventează mereu
altele, iar pe mine mă transformă într‑un instrument de tortură,
cu care‑şi mutilează trupul şi‑şi asmute spiritul.
Eram, în felul meu, dependentă de suferinţă. Nimic nu

mă impulsiona mai mult decît ea. Visam, adeseori, că sunt
fericită şi mă trezeam cu o oarecare teamă să nu intru,
într‑adevăr, într‑o astfel de stare care nu prevestea nimic bun
21
pentru mine. Îmi plăcea să mă victimizez, aveam motivele

mele. Nu mă puteam suferi decît în acele clipe de cumpănă,
cînd nu mă mai gîndeam la nimic concret, cînd totul devenea
confuz şi patetic, cînd mîinile nu‑şi mai găseau locul pe
trupul meu şi‑mi alunecau de la tîmple, grele ca două sloiuri
de gheaţă.
Vroiam să experimentez trăiri pe care nu ştiusem pînă de
curînd să le fructific. La început, orice tristeţe mă împovăra
şi căutam cu disperare să mă smulg din ea. Apoi, am început
să mă obişnuiesc, tindeam spre intensitatea ei, într‑un efort
de stabilitate pe care îl practicam cu seriozitate, spunîndu‑mi
că nu‑i lucru mai demn decît să trăieşti din propriile tale
angoase.
Nădăjduiam să mă surprindă neputinţa mea. Aş fi vrut
să am ce‑mi reproşa. Slăbiciunile omeneşti sunt tulburătoare
şi le accepţi cu atît mai repede cu cît înveţi să le experimentezi.
Înţeleg acum de ce mă caut adeseori în propriile gesturi sau
vorbe. Nu ca să mi le explic sau ca să mă detaşez de ele, ci
ca să nu le repet. Viaţa, aşa cum o înţeleg eu, nu e un
duplicat. Şi nu e nici în altă parte. E bine înfiptă în ceva
anume, într‑un „eu” care se chinuieşte să se accepte. Mă uit
la mine, adeseori cu nedumerire, aş vrea să am ce spune
celorlalţi, celui ce mă aşteaptă în fiecare seară cu aceeaşi
răbdare şi curiozitate, simţind că se petrec lucruri neobişnuite
în mine, că m‑am proiectat pe un coridor care nu are nicio
ieşire, atît m‑am străduit să‑i zidesc capetele şi astfel să fiu
la adăpost de orice şoaptă de dincolo de ele. Am şi aşa destule
enigme de rezolvat în spaţiul îngust în care accesul este
interzis acelor sentimente indefinibile, plăcute prin incon
stanţa lor, care m‑ar putea abate de la strigătul delirant al
plăcerilor provocate de cele mai studiate chinuri.
22
Aveam uneori nevoie de chinuri livreşti. Citeam adeseori

pe bucăţi. Mă opream asupra unui cuvînt sau asupra unei
frînturi de text şi mă lăsam purtată de trăirea pe care o pro
vocau în mine. Mă aşezam comod în spaţiul dintre cuvinte
şi‑l umpleam cu interpretări dintre cele mai groteşti. Ar
trebui să scriem sărind direct la cuvintele care ne exprimă,
autoprovocîndu‑ne prin elipse care l‑ar obliga pe celălalt să
se oprească şi să mediteze. Da, nu trebuie să scriem pagini
întregi pentru a găsi adevărul sau esenţa, ci doar să selectăm
cuvinte care să (ne) strivească spiritul. Nu citeam niciodată
mult, cîteva rînduri, poate două, trei pagini. Lăsam cartea
într‑o parte, pe pat, iar gîndurile să se abată spre altceva,
visînd la universuri incitante, în care viaţa curgea zgomotos,
asemeni unei ape de munte. Mă simţeam bine ori de cîte
ori reuşeam să creez o situaţie beligerantă. În care eu aveam
de luptat cu părţi din mine, cu accesele mele de bunăvoinţă
faţă de lumea dinafară, sau cu răul pe care mi‑l făceau
propriile spaime. Asistam, parcă, de departe, asemenea unui
povestitor placid, la conflictul dintre însufleţire şi mortificare.
Dintre partea vie a mea şi partea moartă. Aş fi dat orice
pentru douăzeci şi patru de ore de obişnuinţă. În schimbul
lor, eternitatea mea, de acolo de unde ea nu ar fi făcut decît
să plîngă şi să implore îndurare.
Într‑o seară, am încercat să o provoc la un joc în care să‑şi

imagineze braţul lung al pîrghiei inelate al unei balanţe romane...
Să cîntărim împreună proporţia de viu dintr‑o fiinţă şi apoi
să o stîrnim. Să o ademenim într‑un joc închipuit, cu spaţii
întinse, cu acţiuni care să nu mai fie doar trăiri de duzină...
Să umplem cu lumină pustiul acestora. A părut încîntată, s‑a
însufleţit şi apoi s‑a retras, pregătită să scrie ceva. Mi‑am dat
23
seama că am provocat‑o sau îmi plăcea să cred asta. A doua zi,

i‑am găsit foile mototolite pe colţul canapelei şi i‑am parcurs,
spăşit, fanteziile interiorizîndu‑mi‑le ca să simt că‑i sunt ală
turi, măcar în actul lecturii.
... Mă imaginez la mare sau chiar sunt, la etajul şapte al

unui hotel oarecare... are asta vreo relevanţă, nu e totul tragic
de întîmplător ? Mă simt dominată de acea amărăciune pe
care ţi‑o lasă sentimentul pierzaniei. Să te risipeşti chiar
şi‑ntr‑un roşu de răsărit la mare ! Să te simţi solitar, ca focul
din mare care se naşte în pofida lunii... Să plîngi de frumuseţea
lui, de suferinţa ei. În jur, oameni, aceiaşi parcă, unul însutit,
blitzuri care captează naşterea luminii, nimeni însă nu se
sinchiseşte de neputinţa palidă a lunii, care se deformează
contorsionat sub razele abia lansate de soare. Să fie dispariţia
aşa de simplă ? Şi aşa uşor de ignorat ? Repetabilitatea ei să
ne facă imuni la spectacol ? Ca să priveşti moartea cu tot
trupul, trebuie să o simţi în măruntaie. Răsăritul este un
peisaj, apusul, o trăire.
Mă obişnuisem să‑mi proiectez zbuciumul peste tot şi‑mi
reuşea. O dată cu venirea mea, chiar şi marea devenise agi
tată, valuri înspumate îi crestau limpezimea, alge bezmetice
eşuau pe mal sau pe trupuri fierbinţi, devenite sicrie mobile.
Plîngeam eu pentru ele, cu lacrimi ce îmi cădeau direct în
stomac şi‑l fisurau. Simţeam cum durerea se instala uşor în
organele mele, cum toate se lăsau în voia ei. Îmi simţeam
trupul ca un trunchi, abia retezat, de arbore, încă umed şi
alb, mirosind a sînge proaspăt, zăcînd în roua ierbii care‑i
făcea mai suportabilă uscarea. Trupul se despărţise de mine,
îl puteam admira de departe, cum se zbate fără cap, ca un
animal sacrificat. Parcă m‑aş fi ascuns în propriul meu stîrv
24
dar nu mă puteam clinti din golul care mă înghiţise. Şi‑apoi,

orice însufleţire îmi producea greaţă. Nu eram singură parcă,
lîngă mine observam pieziş paşi inscripţionaţi în nisipul
dogoritor şi, pe cearceaful alb, urme maronii de tălpi grăbite.
Priveam în jurul meu şi recunoşteam feţele uşor bronzate
ale celor chemaţi să‑mi oprească delirul, să‑mi arate că reali
tatea există, adîncită în formele desenate pe nisip...
Habar nu am ce o să mai fac azi. Deocamdată scriu, aşa

timpul pare a trece cu un scop, îmi induce senzaţia aceea
plăcută de uitare, de foc stins cu apă. Da, au fost momente
cînd am trăit intens, chiar dacă parcă‑mi era greu să o
recunosc. Nu‑mi venea să cred că mai sunt capabilă de
senzaţiile unei fiinţe vii. Monstrul din mine, hrănit bine,
mă domina, nu speram să reuşesc să‑i scap. Mi‑am îngropat
succesiv pasiunea, cu tot ritualul, cînd am constatat că nu e
loc de ea, că nu face bine celuilalt. Firi frustrate, şi unul şi
altul, ne amăgim cu timpul şi evenimentele lumii dimprejur.
Cu un prezent pe care eu nu am învăţat să‑l trăiesc niciodată.
E adevărat că ai vrea să completez cumva această „aşa o

copilărie”, şi această „aşa o viaţă”, şi această „aşa o fiinţă” ? Să
intervin şi eu, să‑ţi dau replici, să facem teatru în teatru, la
patru mîini sau la două voci, nu, ar fi mai multe, mult mai
multe. Căci, intuieşti bine, exerciţiul acesta m‑ar face şi pe
mine proteiform, aş ajunge să scriu despre ce nu sunt, doar ca
să‑ţi fiu pe plac, m‑aş ascunde mai mult decît m‑aş înfăţişa.
Urăsc confesiunea, aşa că îmi va fi greu să mă expun aşa cum
sunt, prefer să fiu de nerecunoscut, eu, cel adevărat, îţi sunt
alături, din zori la apus, mă găseşti aici, în spaţiul real şi nu
în cel pe care l‑ar umple, după bunul lor plac, nişte cuvinte.
25
Speri că mă vei recunoaşte mai bine în ele ? Eşti naivă, atunci.

Eu îţi citesc copilăria în grilă critică, episoadele ei mă marchează
evenimenţial şi nu sentimental. Mă vei acuza că urmăresc probe
ale trecutului în structura de granit a sinelui tău, pe care, îmi
spui, o cunosc din afară, accesînd‑o, în zori, cu chei solide şi
strecurîndu‑mă, fără frică, înăuntru, pentru a te şlefui în
singurul mod pe care mi‑l permiţi, considerîndu‑l felul meu de
a te ajuta. De a te lustrui pe interior, din convingerea că
puritatea pleacă de acolo. Tu continui să te cauţi în trecut,
într‑o copilărie neasimilată, în absenţe conştientizate tîrziu, te
descrii cu tot ce ai simţit demult şi de atunci tot simţi. Te tîrăşti
între două lumi, două familii, două vieţi, două stări, două
euri... Niciodată împăcată cu ce trăieşti, niciodată capabilă să
te retragi într‑un singur gînd sau într‑o singură emoţie. Mereu
în conflict cu tine însăţi, căutînd să te adînceşti într‑un zbucium
pe care ţi‑l provoci singură, sau care vine din străfundurile tale
şi fără de care nimic din exterior nu pare să aibă vreun sens
pentru tine. Nici eu nu capăt sens, nici formă, în serile pe care
le parcurgem împreună, tu iscodindu‑mă ca să vezi dacă îţi
simt tensiunea şi mă pot conecta la ea, apoi refăcînd, cu lacrimi
în ochi, istoria eternei tale singurătăţi, pe care o prelungeşti în
privirile piezişe pe care mi le arunci, din cînd în cind, ca să
mă asiguri că încă‑mi mai eşti interlocutoare.
Copil, nu aveam stare. Nu‑mi găseam sensul pentru că

nu puteam trăi fără regrete şi doruri. Petreceam iernile la
Sibiu şi verile la Rod. Părinţii mă puneau pe autobuzul acela
de ţară, cu miros ascuţit şi rînced, care‑mi intra, prin haine,
în piele, şi se cuibărea acolo timp de o zi, două, parcă pentru
a face şi mai obsedant gîndul că eram victima unei treceri
fatale. Îmi amintesc şi acum de rucsăcelul meu, în care erau
26
cîteva haine şi cărţi, pe care tata mi le îndesa cu grijă şi, din

priviri, îmi impunea să le citesc. Mi‑l aşeza în autobuz, apoi
mă îmbrăţişa şi‑mi spunea că ne vom revedea în curînd.
Îl priveam, simţeam cum mă invadează sentimentul acela
tulburător cînd te desparţi de cineva drag, cînd nu vrei să o
faci, dar eşti obligat. I‑aş fi spus de fiecare dată cît îmi
doream să rămîn acasă, că‑mi este sufletul suferind, dar nu
îndrăzneam. Făceam pe dîrza pînă cobora, apoi valul de
tristeţe mă cuprindea uşor, îl simţeam cum îmi invadează
tot corpul, cum spală totul în trecerea lui. Sufeream pentru
că mă gîndeam, la fiecare plecare, că nu mă voi mai întoarce,
că e ultima dată cînd îl văd, duceam cu mine povara presenti
mentului morţii. Fiecare îmbrăţişare părea, pentru mine,
ultima, un adio dureros. Nu‑mi puteam imagina decît sfîrşitul,
niciodată revederea. Tot drumul pînă la bunici nu făceam
decît să trec prin amintire momente frumoase, trăite cu ai
mei, şi să‑mi reproşez slăbiciunea de a nu le fi spus ce simt
cu adevărat. Ajunsă la Rod, mă izolam, respingeam în primele
zile orice apropiere de bunici, îi vedeam ca pe cei care mă
luaseră din paradis ca să mă facă să descopăr şi să‑mi cultiv
iadul din mine. Îmi găseam refugii pe dealuri şi printre
animale, iar pe înserat, cînd liniştea îmi invada simţurile,
mă afundam în citit. Devoram pagini ca să nu am timp să
mă devorez pe mine. Petreceam mult timp singură, deşi
aveam prieteni pe uliţă, care se strîngeau zi de zi, care mă
strigau de dincolo de zidurile înalte ale casei. Uneori ieşeam
pe poartă doar ca să le spun că nu aveam chef de joacă,
alteori mă aruncam cu elan în schema cu de‑a v‑aţi ascunselea,
pe o hudiţă plină de brusturi şi zarzări şi ceva zmeuret, locul
ideal pentru mine de a sta culcată şi a admira forme şi culori
perfecte. Trecea timp pînă eram depistată, nu mă mişcam,
27
stăteam întinsă pe spate şi urmăream jocul norilor, mi se

părea uneori că se unesc într‑un sens, ca literele din alfabet.
Mă iluzionam că e cineva dincolo de ei şi‑mi trimitea mesaje
codate pentru că mă ştia atrasă de mistere. Cîteodată, nu‑mi
doream decît un semn alb de la mama, un dor noros care să
se reverse asupra mea. Aşa că, în momentele acelea, fugeam
la cuierul din pridvor şi‑i luam halatul, şi‑l îmbrăcam, ca să
mă las cuprinsă de parfumul ei, copleşită de îmbrăţişarea ei
volatilă. Simţeam în mine atunci atîta iubire încît nu mai
ştiam dacă mă uşura sau mă strivea.
Am avut o noapte pe gustul meu. Am străbătut aparta

mentul în lung şi‑n lat, nu am vrut să‑mi las camera să mă
strivească, şi am stat de vorbă cu trei fiinţe dragi, pe care
le‑am pierdut mult prea repede, la două dintre ele nu m‑am
mai gîndit de mult timp, o prietenă care s‑a sinucis pe la
vreo şaptesprezece ani şi un student de‑al meu, zdrobit de
un camion, la vreo săptamînă după moartea mamei. În felul
meu, am trăit intens aceste trei morţi, nu atît în momentul
producerii lor, cît după, încercînd să reconstruiesc trei exis
tenţe din amintirile mele cu ele, multe sau puţine, mai
îndepărtate sau mai apropiate. Să fie trei încercări de reabi
litare a hazardului ? Lovitură de zaruri tragică, făcînd să se
dilate şi mai tare absurdul existenţei. Într‑un fel ciudat, cele
trei morţi fac să vibreze tot ce este mai viu în mine. Mă fac
să detest şi mai tare viaţa, dar mă împing spre a căuta
lămuriri, spre a‑i găsi rosturi de adîncime. Sau poate că nu‑s
decît iluzii, provocate de dorul acela care te îmbătrîneşte.
Spre miez de noapte, noaptea de sînzîiene, am retrăit

ultimele zile cu mama, am încercat să dau sens ultimelor ei
28
vorbe, pe care atunci le‑am tratat cu oarecare indiferenţă.

Puse toate cap la cap, am înţeles că ea ştia că va muri, că
mi‑a ascuns suferinţa ei, luni de zile. Cuvintele rostite la
sfîrşit îmi sună implorator în urechi, şi le percep acum ca
pe o formă camuflată de adio, o tentativă discretă, dar atît
de afectuoasă, de a‑mi arăta că trebuia să ne despărţim : „Nu
mai pot ! Trebuie să mă înţelegi. Şi să nu te superi pe mine”.
Iar eu o priveam nedumerită, cum se scurge uşor, uşor, fără
să înţeleg că era totuşi acolo (ah, acest „totuşi”, ce încărcătură
primeşte acum !) şi că puteam să‑i spun lucruri pe care nu i
le mărturisisem niciodată. Eram preocupată doar să‑şi ţină
mîna drept, o tot mişca şi împiedica sîngele să‑i intre în
venă, lăsîndu‑l să se scurgă pe aşternut sau blocîndu‑l în
tubul perfuziei. Îi tot deschideam palma, şi‑mi strecuram
mîna acolo, ca să pot să i‑o menţin pe a ei în poziţia potrivită.
Nu mai ştiu cum i‑am perceput atingerea atunci, dar acum,
în amintire, domină senzaţia de uscăciune fierbinte, parcă‑i
simt oasele contorsionate, cu noduri albe, ieşite prea mult
în relief. Şi eu o strîngeam şi ea tot încerca să‑mi scape,
gemînd de durere, sub ochii mei tîmpi, incapabili de a vedea
că moartea venise, alături de mine, pe marginea patului. Şi
că era puternică, şi că dorinţa ei de a mi‑o lua era mai mare
decît dorinţa mea de a o mai păstra, de a o mai vedea
chinuindu‑se. Mi‑am amintit apoi ultima ei privire, cu care
ne‑a căutat, pe mine şi pe tata, parcă ar fi vrut să ne trimită
un zîmbet care s‑a izbit însă de zidul calcaros al oaselor ei,
nu a mai ajuns la noi, nu am văzut decît doi ochi tulburi
care începeau deja să aparţină unei alte lumi.
Mulţi medici în jurul meu, aleargă după tot felul de

instrumente pe care eu nu le cunosc şi astfel nu pot să ştiu
29
ce se petrece, aştept la uşa salonului, respectînd cererea unuia

dintre ei, aud strigăte repetate „O pierdem !” şi „Să vină cei
de la reanimare”, apoi unul din medici iese grăbit şi plin de
sînge, pe mîini, pe piept, pe obraji, eu rămîn nemişcată, „era
să‑mi moară în braţe”, îmi strigă cu atîta uşurinţă aceste
cuvinte, parcă inconştient de efectul lor, eu însă nu le înţeleg,
parcă‑s la cinema, în faţa unui ecran din care nimic nu
răzbate pînă la mine. Văd un pat mobil şi cearceaful alb cu
forma de trup, şi multe aparate. Şi cam atît. Dispare într‑o
rezervă, unde accesul îmi este interzis, nimeni nu‑mi dă nicio
explicaţie, sunt total ignorată. Rămîn minute în şir nemişcată,
în faţa unei uşi imense, cu geamuri mate, pe care se perindă
halate albe şi verzi, nimeni nu mă vede, nici eu nu mă mai
simt, mă aşez pe jos, simt cimentul rece, dar nu mai am forţa
să mă ridic. Nu‑mi mai amintesc de mine pînă cînd cineva
mă aşază pe un scaun şi încearcă să afle cine sunt. Află, se
pare, de vreme ce îmi spune că mama a intrat în comă. Mă
trezesc brusc şi încep să înşirui întrebări : De ce ? De cînd ?
Cum ? Ce s‑a întîmplat ? Pot să o văd ?
Noul ei medic mă conduce în rezervă şi consideră impor
tant să mă informeze că o persoană în comă nu poate vorbi,
dar aude tot. Că puteam, prin urmare, să‑i vorbesc, dar fără
să o supăr, cu calm, că ea mă simte, ştie că sunt acolo şi
înţelege tot.
Şi eu stăteam lîngă ea în celulă, dar nu o mai vedeam,
era acolo doar o adunătura de aparate zgomotoase, şi tuburi,
multe tuburi, care păreau a intra într‑un trup pe care‑l
recunoşteam cu greu, şi galben şi vînat şi roşu şi negru,
respirînd neregulat, prin mişcări bruşte, înspăimîntătoare.
Cum să pot crede că mă aude ? Nu reuşeam să articulez mai
nimic, poate din cînd în cînd cîte un „O, mamă !” care
exprima mai degrabă uimire decît iubire.
30
Dar s‑a întîmplat ceva tulburător care mi‑a arătat că ea

încă trăia, că ştia exact ce se petrece în jurul patului ei. În
ultima ei zi, am adus‑o pe bunica să o mai vadă o dată. A
intrat în, ah, îmi vine să spun cuşetă, da, aşa să rămînă, îmi
place să cred că ea a luat un tren spre o altă lume, şi s‑a oprit
lîngă patul ei, strigînd‑o pe nume şi strîngînd‑o de mînă.
Eram la stînga bunicii, îi urmăream gesturile, a început să
plîngă şi, printre lacrimi, îi vorbea cum numai o mamă ar
fi putut‑o face. Şi, după cîteva secunde, uitîndu‑mă pierdută
la chipul mamei mele, am văzut cum îi curg lacrimi, primele
şi ultimele ei lacrimi, a căror greutate o mai simt încă pe
degete, parcă acum mă ard, îmi pătrund pînă la os.
E toiul nopţii şi aş merge la mormîntul ei, să‑l îmbrac în
sînzîiene, să mă întind pe lespedea de piatră şi să‑mi imaginez
că sunt „La Brazi”, pe deal, împreună cu ea, relaxîndu‑ne,
după ce am cules braţe întregi din florile ei preferate. Nu‑mi
este greu să simt mirosul sînzîienelor, îmi vine chiar să
strănut de atîta joc cu nasul prin galbenul gîdilător, mama
mă priveşte din iarba înaltă, încă necosită, dar parcă mirosind
deja a fîn, îi zăresc pălăria şi ochii, este atît de aproape de
mine, dar îmi e teamă să mă ridic să o îmbrăţişez. Îmi este
cald, dar este acea căldură pe care ţi‑o dăruieşte iubirea, care
te arde plăcut, dinlăuntru. Ar trebui să‑i vorbesc, însă nu
pot încă, îmi e teamă de propriile‑mi cuvinte, de şanţurile
pe care le‑ar putea săpa în sufletul ei. Tac, şi încerc cu
disperare să‑i mai reţin privirea, să nu o pierd din nou. Aş
fi vrut să‑mi vorbească, uneori îmi e greu să‑mi amintesc
glasul ei, deja începe să se aştearnă uitarea. Ce‑o să‑mi rămînă
de făcut cînd nu o să‑mi mai amintesc chipul ei ?
31
Îmi spui că scriu direct, confesiv. Da, pentru că îmi scriu

mie însămi, scrisul e o formă de a sta de vorbă cu mine. Aşa
că nu e nevoie de corecturi repetate, nu revin, decît arareori,
asupra unui cuvînt, mai niciodată asupra unei fraze întregi.
Simt ce scriu, îmi ţîşnesc literele prin toţi porii. Pagina albă
devine cabina în care mă aşez ca să mă spovedesc. Îmi place
să cred că scriu corect. Am convingerea că mai întîi de toate
trebuie să stăpîneşti sistemul gramatical al unei limbi. Numai
după aceea, reuşeşti să te concentrezi pe lexic. Pentru mine,
învăţarea francezei a avut un rol determinant. Are o rigoare
care te pune la pămînt şi nici acolo nu ai linişte, te obsedează,
aşa că te redresezi şi începi din nou atacul. Recunosc însă că
citesc fiecare text numai după ce l‑am încheiat, mi se întîmplă
să observ lipsa unei litere sau a unei virgule. Şi cam atît. Nu
se întîmpla deloc aşa cînd scriam proză, mă căzneam, şter
geam în neştire, mă prelucram pînă îmi epuizam întreaga
sevă. Căutam cuvîntul care să epateze şi pierdeam, fără să‑mi
dau seama, starea, aura aceea de simţiri nedeformate.
De cîte ori scriam, pînă acum vreo cîteva luni, cuvintele
îmi veneau în franceză, nu le căutam intenţionat, nu‑mi
propuneam să mă exprim în franceză. Cred că respingeam
româna, mai mult sau mai puţin conştient. După moartea
mamei, ceva s‑a întîmplat. Tot ce simt de atunci nu prinde
formă decît în limba maternă. Cred că, în adolescenţă, se
produsese în mine un fel de mutaţie a limbilor (poate şi a
valorilor). Sau era o manieră de a fi o alta, de a‑mi construi
o altă identitate. O evaziune din mine însămi. Această duali
tate de limbaj părea a mă menţine pe linia de plutire. Şi
descopeream, uşor, uşor, că pot gîndi în două feluri, că ceea
ce româna dilata şi dezordona, franceza restrîngea şi ordona.
Mă strîngea în chingi şi asta‑mi plăcea. Mă punea la zid ori
32
de cîte ori încercam să‑i forţez resorturile, nu‑mi accepta

dezmăţul şi asta era tot ce‑mi doream. În română, părea
posibil să spun orice şi oricum, de la coadă la cap, punctul
de insistenţă nu era mai niciodată important, pe cînd în
franceză, trebuia să ştiu să‑l pun, să‑l scot în relief şi apoi el
mă purta în armătura de sensuri. Da, un fel de schizofrenie
„lingvistică”.
De cele mai multe ori, nu‑mi iese nimic, dar chiar nimic.
Lîncezesc. Şi urlu, mă descarc şi eu cum pot. Peste zi, îmi
mai amăgesc mintea obosită şi revoltată, dar noaptea, noaptea
îşi ia revanşa şi mă trimite în locurile cele mai dureroase,
şi‑mi fabrică cele mai cutremurătoare vise. Parcă aş pătrunde
într‑un alt tărîm unde îmi este şi mai greu să respir.
Mi se întîmplă să visez des şi să‑mi amintesc destul de
bine ce visez. Nu atît evenimentele, cît replicile. Par să ignor
detaliile de suprafaţă, dar aduc cu mine, la trezire, încărcătura
de cuvinte şi de stări. Mai totdeauna, plîng în vis, îmi dau
seama că plîng, dar nu vreau să mă trezesc, aşa că mă afund
în plîns pînă cînd îmi simt perna udă sau sunt trezită (fac
prea mult zgomot), în primele secunde nu ştiu prea bine ce
mi se întîmplă, apoi îmi amintesc totul, sîngele începe să
pulseze în inimă, lacrimile curg fără ca să le pot stăpîni.
Regret că m‑am trezit, asta mai ales pentru că nu mă pot
desprinde emoţional de atmosfera din vis. De senzaţiile
trăite acolo. De persoanele cu care eram acolo. Mă simt
golită de realitate, înspăimîntată chiar. Obiectele din jurul
meu îmi par necunoscute, nu pot atinge nimic, mă ridic şi
bîntui prin casă, oprindu‑mă îndelung în balcon, în faţa
ferestrei, cu mîinile încrucişate şi tot corpul cuprins de un
tremur sălbatic. Nimic din real nu mă face să mă simt în
33
largul meu, spaţiul visului îmi era mult mai familiar, parcă
trezindu‑mă mi‑am pierdut fiinţa. Mă percep ca pe un sche
let, alb‑verzui, lustruit de noapte, dacă mă pipăi mă izbesc
de oasele ascuţite, am o senzaţie de disconfort, ea se accen
tuează, simt cum parcă se rup bucăţi calcaroase din mine,
îmi cade greu craniul pe jos, rămîn minute în şir să‑l con
templu pînă cînd mi‑l înnegresc şi‑l integrez în noapte. Apoi,
fără cap, mă întorc spre fereastră, şi aştept să mi se disloce
şi celelalte părţi din schelet, să le adun într‑o grămadă şi să
le zdrobesc, să văd praful alb cum se întinde peste tot, cum
îmi şterge urmele degetelor de pe cărţi sau alte lucruri dragi.
Pe mama, nu am visat‑o decît o dată. Nu‑i mult de atunci,
dar am păstrat visul ca pe ceva sfînt. Nu l‑am interpretat,
nu fac asta, dar mi‑l tot povestesc, şi, ciudat, primeşte atîta
încărcătură afectivă, vreau să spun că simt cum amintirile se
desăvîrşesc în mine.
Suntem la bunici, văd figuri distincte, pe a tatălui meu,
pe ale unor prieteni dragi, pe ale verilor mei, pe ale unor
vecini de pe acolo, lume multă, îmbrăcată în combinaţie de
negru şi alb. Rîdem cu toţii, dar apoi privirile tuturor cad
secerate peste pietrele din curte sau se ascund în găurile
dintre ele. Aşteptăm cu toţii. Încă nu ştiu ce anume, eu port
o rochie albă, izbitor de asemănătoare celei de la nuntă, doar
mai scurtă. Vorbesc mai cu toţi, parcă e din ce în ce mai
multă lume, curtea e plină, eu stau în pragul porţii, nici în
curte, nici în afara ei. Chiar pe prag. Poate că ăsta e un
detaliu important. Şi parcă stau cu faţa înspre stradă, deşi
vorbesc cu oamenii din curte. Am o senzaţie de nesiguranţă,
zîmbesc forţat, doar pentru că aşa e politicos. Aştept. Da,
simt cum mă mistuie aşteptarea. Cum mă zbuciumă senzaţia
aceea de durere în intestine. Chiar mă ţin cu mîna de burtă,
34
aş vrea să mi‑o apăs ca să‑mi provoc eu durerea şi astfel să

fie mai uşor de tolerat. Se aude un zgomot de maşină. Brusc,
durerea se înteţeşte şi‑mi dau seama că asta aşteptam. O
maşină. Opreşte în faţa porţii, eu alerg să deschid portiera
şi să‑mi ajut mama să coboare. În drumul dintre poartă şi
stradă, am înţeles că‑mi aşteptam mama de la Sibiu. Coboară
uşor, e slabă, foarte slabă, totuși roşie în obraji. O strîng în
braţe îndelung, apoi o întreb cînd i‑au dat drumul din spital.
Îmi răspunde senin, nu cu tristeţe sau nelinişte, ci cu împă
care şi afecţiune : „Doar aseară m‑au lăsat să plec. Şi am venit
doar să te văd. Ştii, draga mea, nu m‑am făcut bine”. M‑am
smuls atunci din strînsoarea ei, i‑am aruncat o ultimă privire,
trebuie să fi fost de nedescris, am avut timp să observ că avea
coafura de la nunta mea, părul acela cărunt, perfect rotund,
aranjat cu grijă înspre interior, şi un deux‑pièces alb. Şi cam
atît. M‑am aruncat pe jos, în plină stradă, am simţit puternic
durerea provocată de pătrunderea pietrelor ascuţite în carne,
m‑am tîrît la vale, îmi înfigeam degetele în pămîntul, parcă
moale, dintre pietre, şi mă trăgeam cu forţă pe ele ca să le
simt fiecare colţ, mă dureau toate organele, strigam că nu e
adevărat, că ea nu‑mi poate face asta... Apoi, privirea mi s‑a
oprit asupra sîngelui meu, care se prelingea pe drumul pe
care altădată‑l străbăteam agale, nu mai era nimeni în jurul
meu, se pustiise totul, doar eu pe pămîntul neprimitor,
neluminat, realizam că înainte soarele era sus, acum un
clar‑obscur invadator, plîngeam cu spasme, dar nu, nu de
durere, ci de disperare, de dorul îmbrăţişării de care avusesem
parte cu doar cîteva momente înainte şi pe care o ratasem,
o scurtasem nepermis de mult. Deşi o simţisem cu adevărat.
35
Îmi amintesc că, după înmormîntarea mamei, mi‑a fost

rău. M‑am îmbolnăvit. Într‑o noapte, nu mai puteam respira
şi aveam dureri insuportabile în gît. Şi, aţipind în chinuri
cîteva minute, am simţit‑o venind lîngă mine. Era a şaptea
zi de la moartea ei. I‑am simţit căldura corpului şi a respiraţiei,
s‑a întins pe patul meu şi m‑a mîngîiat. Purta eşarfa ei, aceea
cu care se lega mereu pe patul de spital, pe care a avut‑o
pînă în ultima clipă şi care urma să devină purtătoarea mea
de noroc. Din mătase, în culorile toamnei, păstrînd încă
parfumul ei... M‑am ridicat din pat, am căutat‑o în sertar,
mi‑am legat‑o în jurul gîtului şi m‑am întors în aşternut.
M‑am simţit învăluită de o senzaţie imposibil de exprimat,
combinaţie de căldură, siguranţă, ocrotire, iubire. Am adormit
după cîteva minute. A doua zi, cînd m‑am trezit, durerile
de gît dispăruseră. Eram vindecată. Şi sigură că ea mă văzuse
şi făcuse totul să‑mi fie alături. Să o simt.
E tare cald şi mă gîndesc la fîntîna bunicilor. Şi la uşură

tatea cu care priveam atunci tot ce mă înconjura. Acum nu
mai iau nimic cum vine, analizez mai tot, mă disec, şi aştept
să‑mi văd hoitul putrezind. Şi doar atunci simt o oarecare
satisfacţie. Cine să stea în preajma unui stîrv ?
Azi, după mult timp, simt nevoia viscerală să scriu. Să

mă jupoi de vie pe pagina asta imaculată, să mă lupt cu ea
ca să scap de mine. O duc din înmormîntare în înmormîntare.
Ritualurile funebre imaginare le îndur cu cinism, ba chiar
le găsesc o doză de savoare, însă cele reale, la care am început
să particip cu o regularitate care mă sperie, mă zbuciumă
prin diferenţa dintre cel săvîrşit şi cei rămaşi ne‑de‑săvîrşiţi,
tremurînd de durere şi nostalgie, aliniaţi în faţa sicriului ca
36
în faţa unui pluton de execuţie al cărui comandant amînă

prea mult ordinul de tragere. Am observat un obicei pe cît
de straniu, pe atît de înduioşător : cei dragi continuă să
vorbească cu cel ce s‑a săvîrşit (cît mă obsedează verbul acesta
pe care preotul îl tot repetă, şi care ar putea beneficia de o
hermeneutică aparte, mergînd de la săvîrşirea trupească la
săvîrşirea de sine, de la trecerea vieţii la petrecerea morţii),
rememorează episoade ale vieţii lor, poate, cu predilecţie, pe
cele de ultimă suflare, invocă ultime gesturi şi ultime con
fesiuni, îşi potenţează plînsul şi dorul printr‑un cult lingvistic,
în care cuvintele nu‑s chemate să vindece ci să sporească
jelirea. Eu nu rostesc în astfel de momente, dialogul cu
mortul se construieşte, însă, în tăcere, ignorîndu‑i orizonta
litatea imobilă, şi aşezîndu‑l într‑un loc care‑i fusese drag şi
făcîndu‑l să se desfăşoare în toată familiaritatea lui. Lăsîndu‑i
replicile să se succeadă după respiraţia celor vii.
Nu poţi iubi un trup inert şi rece, care se schimbă de la
oră la oră, parcă‑şi ţipă nerostul şi‑ţi semnalează că locul lui
e altundeva. Şi‑l priveghem cu dăruire, îi ignorăm semnal
mentele cît putem mai bine, ne supunem ritualului şi ne
iluzionăm că l‑am vrea, chiar şi aşa, pămînt, în camera aceea
cu miros puternic de cimitir. Dar ceea ce vrem cu adevărat
este un ultim suflu cald, o ultimă atingere fină, o îmbrăţişare.
Parcă le aşteptăm, convinşi că trebuie să vină, de la oră la
oră speranţa creşte, în ciuda împămîntenirii pe care o zărim,
instalîndu‑se din ce în ce mai confortabil, în sicriul frumos
aranjat. Şi aşteptăm, răbdători, chiar şi cînd ni‑l scot din
casă, tot mai rîvnim la chipul cald, ne luăm după sicriu, ne
ţinem de el ca de cea de pe urmă fericire, şi o ducem tot aşa
pînă cînd momentul adevărului ne blochează prin chiar
duritatea lui : cu un firesc respingător, preotul ne invită să
aruncăm pumnul de pămînt.
37
Mă uit în jur şi lumea aşteaptă cu, simt eu, o oarecare

încîntare, acest gest pecetluitor, dar îmi este greu să‑l săvîrşesc.
Mă aplec după pămînt, atingerea lui, rece şi umedă şi cleioasă,
mă face să am o reacţie de spaimă, i‑aş da drumul pe loc,
dar ce ar spune spectatorii mei ? Eu, care visam încă îmbrăţi
şarea caldă a fiinţei mele dragi, să primesc, în schimb, o
bucată de pămînt pe care să o arunc peste ea ! Mă supun, cu
junghiuri în inimă, noii ordini, înţelegînd că eu am rămas
prizoniera de la suprafaţă, în vreme ce ea, trupul ei, şi‑a
regăsit rostul din adîncuri. Înţeleg apoi că îmbrăţişarea nu
va mai veni, că va trebui să o reconstitui din amintiri şi
imaginaţie, că va trebui să învăţ să mă iubesc pentru că tot
ce mai era viu din ea se mutase în mine.
De obicei, mă culc foarte tîrziu. După ce fac obişnuitele,

deja, incursiuni în trecutul meu mai apropiat sau mai înde
părtat, umblînd parcă după ceva, uneori cu lumînarea aprinsă,
atentă la umbrele pe care le proiectează pe pereţi, picurînd
ceară fierbinte peste foi şi peste mîini, învăluindu‑mă în
aerul bisericesc, ocrotitor, în care m‑aş putea relaxa puţin.
Mă cufund în starea aceea de perfect echilibru sufletesc,
detaşîndu‑mă de frămîntările lumii mele de idei bine uscate.
Reuşesc, dar rar, să nu le aprind.
Alteori, ascult, ca‑n transă, melodii, ba chiar le fredonez
şi eu, repetînd obsesiv cîte un vers, precum „Avec le temps,
on n’aime plus”. Ce verdict tragic într‑o biată şansonetă ! Cu
versul ăsta răsunîndu‑mi în urechi, m‑am întins în pat. Şi
am continuat să cînt melodia, zeci de minute, pînă cînd m‑a
cuprins frămîntarea fiindcă nu mai reuşeam să mă detaşez
de ea. Devenea supărător. Şi enervant. Şi am tot repetat‑o
pînă cînd, fără să realizez, am adormit. Şi am visat un chip
38
rotund, foarte palid, o cămaşă albă, atîrnînd peste pantaloni,

nişte pantofi albi, strălucitori, un ring de dans gol. Nu
răsuna nicio muzică. Linişte. Deplină linişte. Pentru cîtva
timp. Apoi, o voce joasă, cred că a chipului rotund, spunea
ceva despre dorinţa de a se lovi de obiecte. De a le simţi
consistenţa, şi a‑şi pipăi vînătăile. „Aş da orice pentru un
trup !” Nu mi‑am dat seama de unde venea acest strigăt
agonic. Dar am simţit un fel de adiere peste faţă, firele de
păr s‑au ordonat peste chipul meu adormit, mi‑a fost cald
şi apoi frig, a fost plăcut şi apoi înfricoşător, a fost o imagine
şi apoi un spirit. M‑am decorporalizat sau cineva a vrut să
se întrupeze în somnul meu. Să se mişte vioi în lumea
obiectelor pe care nu le mai putea lovi. Să fi crezut că pot
într‑adevăr să mă ridic deasupra propriului corp şi să‑l privesc
ca pe ceva străin, hidos prin chiar imobilitatea în care l‑am
părăsit ? Sau poate că nu era decît suflarea mamei, împinsă
de regretul de a mă vedea atît de singură. În orele ce au
urmat, mi‑am tot atins părul, mi l‑am pieptănat îndelung,
aranjîndu‑l dinspre spate înspre faţă, lăsîndu‑l să‑mi acopere
chipul, închizînd ochii şi mirosindu‑l în neştire, ca pe ceva
dintotdeauna al meu şi de scurt timp al altcuiva.
Zilele astea sunt singură şi pe dinăuntru şi pe dinafară.

Aşa că am acceptat invitaţia de a merge, pentru cîteva ore,
la o cabană la Sălişte. Nu mai fusesem acolo de ceva timp,
mai exact de cînd casa bunicilor paterni nu mai era a noastră,
deşi nu‑mi amintesc să o fi simţit, pe aceasta, vreodată, cu
adevărat a mea. Rămăsese cea mai veche casă din Sălişte. Am
trecut prin faţa ei şi i‑am aruncat o privire. Sfida timpul.
Noul proprietar nu i‑a schimbat mai nimic, i‑a refăcut doar
acoperişul. Dar nu a demolat‑o. Am privit‑o cu melancolie
39
şi am încercat să refac, cu mîinile lipite de gard, acelaşi gard

de acum mai bine de douăzeci de ani, figura mamaiei şi
atmosfera încinsă de fumul de clătite cu dulceaţă. Zăream
din stradă pridvorul, dar nu mai era acolo niciun balansoar
de lemn, pe care tataia avea obiceiul să se aşeze pentru a‑şi
răsuci mustăţile imense, aşa mi se păreau, sau a pufăi din
trabucul lui, mereu acelaşi parcă, interminabil. Nu i‑am
înţeles niciodată aerul aristocrat, mi se părea o formă perfectă
de a mă ţine la distanţă, deşi mă lua adeseori pe genunchi
şi‑mi vorbea. Dar în preajma lui nu scăpam de timiditate,
nu mă simţeam în largul meu. De fapt, la Sălişte, sentimentul
înstrăinării era cel mai puternic. Nu‑mi explic de ce. Erau
şi verii mei acolo, aveam companie, făceam cam tot ce ne
trecea prin cap. Mă simţeam liberă, dar atît. Oare nu acest
sentiment este cel mai important ? Nu, cu siguranţă, nu.
Acordul cu tine însuţi, asta este esenţial. Pot să‑mi dau seama
de asta printr‑o simplă comparaţie. La Sălişte, nu eram
singură, nu trebuia să fac nimic, doar să mă joc, mi se oferea
cam tot ce‑mi doream. La Rod, eram singură, trebuia să
particip la muncile cîmpului, nu era timp de joc sau de
oferit. Dar aici eram în adecvaţie cu mine însămi. Fibra
ţărănească a mamei era dominantă în mine. Fibra aristocrată
a tatii nu avea, decît mai tîrziu, să‑şi facă jocul. Da, e greu
să închizi în tine două lumi şi să‑ţi menţii echilibrul. Şi nu‑i
o simplă chestiune de alegere. Deşi aşa poate apărea : să alegi
între două sate, între două perechi de bunici, între două
tipuri de comportament, între două profesii, chiar şi între
două moduri de a te îmbrăca sau coafa... Nu am putut mai
niciodată alege. Uneori interiorul nu‑mi dădea pace, alteori
alegerea era impusă din afară. Arareori a decis hazardul.
40
Stau în faţa casei ăsteia aparţinînd unei epoci revolute,

şi‑mi doresc să simt podelele sub picioare, să le măsor crăpă
turile, să le pipăi găurile locuite de cari sau să aud, măcar o
dată, scîrţîitul acela umbros, sădind în mine sentimentul
sfîrşitului. Aş apăsa clanţa să văd dacă alunecă la fel de uşor
ca altădată, dacă în cămară se mai întinde, prăfuit, lădoiul
verde, din care gîze frumos colorate îşi făcuseră căminul
ideal. Zăresc geamurile mici şi pătrate, brăzdate de zăbrele
din fier, între care altădată îmi aşezam capul ca să pot privi
trecătorii de pe stradă. Oare de ce totul îmi apare aşa de
întunecat ? Încerc să‑mi amintesc lumina care trebuia să fi
pătruns în încăperi. Imposibil. Rămîn obscure, umede, cu
miros de prune uscate şi levănţică. Nu‑mi mai amintesc decît
de cîteva obiecte dar pe acestea le‑aş putea descrie cu cea
mai mare precizie. Două paturi din lemn, înalte şi tari,
probabil cu saltele din paie, pe care mă căţăram cu greu, cel
mai adesea ridicată de subsuori de tata, unde rămîneam cu
capul în palme, pînă ce mamaia îmi întindea, pe o farfurie,
eternele ei clătite cu dulceaţă, pe care le mîncam cu poftă,
făcînd eforturi susţinute să nu‑mi pătez rochiţa, cu care
mama mă îmbrăcase, în zori, şi care trebuia să‑mi pună în
valoare trupul în creştere. Parcă simt şi acum mirosul de
prăjeala în păr, care îl invada nepermis pe cel al celulelor
mele, al pielii mele care mă făcea să mă simt eu. Revăd apoi,
întinse pe o ladă din lemn vopsit, în albastru parcă, borcanele
cu dulceaţă, legate frumos, aliniate cu grijă, din care întot
deauna, la plecare, unul îmi era dăruit mie. Încerc să mă uit
la fotografiile agăţate pe pereţi, în rame de lemn lăcuit, dar
nu desluşesc mai nimic, doar o combinaţie de negru şi alb
murdar, nişte chipuri indescifrabile. Dacă mă străduiesc
puţin, remarc totuşi nişte mustăţi, tataia, aşezat parcă într‑un
41
jilţ, imaginea lui impenetrabilă, misterioasă, ca şi a casei

acesteia în faţa căreia mă aflu şi care trebuie să‑i fi păstrat
forţa şi încăpăţînarea. Altfel, cum s‑ar mai ţine în picioare ?
Probabil că l‑a iertat pentru că a părăsit‑o ani la rînd, trecînd
munţii, ca să nu fie nevoit să lupte contra alor lui, contra
lui. Ea l‑a aşteptat răbdătoare, el s‑a întors o postată de timp,
apoi a plecat definitiv. Dar ea îl mai aşteaptă şi acum. Căci
rădăcinile sunt bine înfipte. Temelia nu o poate niciun război
distruge.
Amintirile astea sunt preponderent vizuale. Aproape niciun
sunet. Doar sfîrîitul clătitelor, voci nu sunt, amintirea se
fixează pe obiecte şi pe cîteva gesturi. Totul se derulează în
tăcere, figurile nu rostesc nimic, execută doar ritualurile
neuitate, păstrate undeva în ungherele minţii mele. Cît timp
scriu despre toate astea, o vorbă a bunicii celeilalte, ciudat
nu ?, îmi tot zboară prin minte. Răspunde apăsat la întrebările
mele, oricît de banale ar fi ele. Dacă o întreb ce face, îmi
răspunde cu o seninătate răscolitoare : „Învălui lumea”. Doar
vorbele ei mă animă acum, în faţa casei celeilalte bunici, a
cărei prezenţă nu o simt, semn că mi‑a rămas străină. Şi aici,
se pare că doar afecţiunea celeilalte, care m‑a crescut, învăluie
şi mai misterios lumea din mine. Şi o zbuciumă. Stau împie
trită în faţa casei, aud că sunt strigată, dar nu‑mi pasă, parcă
aş aştepta ceva, nu ştiu ce, dar mă sufoc de nerăbdare. Şi
stau, şi mă uit ca‑ntr‑un hău. Apoi realizez ce se întîmplă.
Chiar şi în amintirile de aici figura mamei dispăruse. Şi eu
vroiam ca ea să apară, să‑mi aranjeze rochiţa şi părul, să mă
ia în braţe şi să mă strîngă tare, aşa, în văzul tuturor. De
fapt, proiectasem tot scenariul acesta pentru îmbrăţişarea ei.
În zadar, ea nu are loc, în spate aud pe cineva spunîndu‑mi
să mergem, apoi sunt luată pe după umeri şi mă îndepărtez,
42
uşor şi trist, de locul unde plănuisem cu migală să‑mi reîn

tîlnesc mama.
Azi mă aflam într‑un restaurant, instalată, parcă pentru

totdeauna, într‑un fotoliu confortabil. Senzaţia aceea de a
te lăsa cu totul în seama timpului, gîndindu‑te cu toată
seriozitatea că este ultimul lucru pe care‑l faci. E o tehnică
la care apelez adeseori ; mă conving, nici nu‑i nevoie de mari
eforturi, că fac lucrul respectiv pentru ultima dată. Aşa
reuşesc să pun toată pasiunea în acele momente, pe care le
percep drept cele de pe urmă. Prima senzaţie pe care o simt
este de fierbinţeală, mă însufleţesc cumva a moarte, sufletul
îmi iese prin pori şi‑i învăluie pe cei din jurul meu ca un
fum gros de trabuc. Capăt apoi stigmatele unei femei fericite :
zîmbet liniştitor, faţă luminoasă, grai răsunător, gesturi lejere
şi acaparatoare. Astfel, îi asigur pe ceilalţi că sunt în formă.
Mi‑am exersat rolul de atîtea ori încît acum dedublarea îmi
iese de minune. Nici nu mai e vorba de mască, pînă la urmă.
Reuşesc să mă bucur de eveniment ca de ultimul de care am
parte. Aşa că ofer cît mai mult din ceea ce mai este viu în
mine. Din afecţiunea de care mai sunt capabilă.
Intrată în atmosferă, nimic nu părea a mă sustrage reali
tăţii. Şi totuşi, eram distrată, din moment ce doar după vreo
oră mi‑am dat seama că în restaurant era muzică. Probabil
că acordurile melodiei, fiindu‑mi cunoscute, au pătruns
dincolo de stratul de suprafaţă al atenţiei mele aplicate.
Adoram piesa şi ştiam că va trebui să lupt ca să nu‑i cad
pradă. Ca să nu‑mi cad la picioare într‑un gest de infinită
disperare. Aşa că, din senin, liniştea s‑a spulberat, şi am simţit
fiorii aceia prevestitori de furtuni interioare. Continuam să
zîmbesc şi parcă‑i mai ascultam pe ceilalţi, dar vocile li se
43
estompau şi glasul cîntăreţului mă sfida din boxa aceea

neagră, atîrnată pe un perete prea colorat. Eram dezarmată,
în faţa unor ritmuri care mă atrăgeau în grota din mine,
doar cît să‑mi înfigă, pe la spate, pumnalul. Eram oarecum
fascinată de ceea ce simţeam. Sunetele mă înfiorau, îmi
picurau otravă în sînge, ştiam că‑mi fac rău, dar le aşteptam
ca pe o mîntuire. Acea durere plăcută, inima prinsă în cleşti,
care se joacă de‑a închis‑deschisul cu ea. Mă strîngeau şi apoi
mă eliberau în spaţiul unei biete secunde. Vroiam doar să
simt, să nu am niciun gînd. Nu mai vedeam nimic în jur,
nu mai priveam de fapt, eram absorbită de muzică, trasă
înlăuntrul meu. Dar nu‑s capabilă nici măcar de stări vege
tative. Un cuvînt, şi totul a intrat pe făgaşul raţiunii. Nu,
nu mi‑a amintit de ceva din trecutul meu, nimic clar sau
petrecut nu a venit să‑mi tulbure ataraxia. Dar sunetele
încărcau încăperea, prefigurau întîmplări neîntîmplate, dar
care s‑ar fi putut întîmpla, acea istorie a nefericirii fiinţei.
Acordurile însăilau eterna poveste a iubirii pierdute sau
negăsite, iar mintea mea schiţa chipuri suferinde, le inventa
greşeli impardonabile şi le blama neputinţa de a face să
triumfe armonia. Sufeream pentru cuplul nenorocit care se
joacă şi se dejoacă, cuplîndu‑se şi decuplîndu‑se în ritmul
infernului, singurul pentru care are apetit. Îi vedeam defec
tele, lipsa de profunzime a sentimentelor, groaza faţă de
obişnuinţă, distrugerea misterului iubirii prin revelarea coti
diană a celor mai intime aspecte. Mă simţeam asemenea
ciorchinelui în teasc, numai că din mine nu curgea nimic,
sîngele mi se uscase de mult. Durerea se cuibărise în ficat,
îl porţiona, parcă, pentru un festin al viermilor, mi‑am înfipt
degetele în piele, în locul unde‑l simţeam cum geme, voiam
să‑l asigur că‑l simt, că ştiu că suferă pentru toţi cei care au
44
norocul de a nu şti cît sunt de nefericiţi. Nu, azi nu mi‑am

plîns de milă, disperarea venea de dincolo de mine, urlau
prin ea toţi străbunii, mă simţeam o verigă, un simplu punct,
în care se oglindea, cu precizie, slăbiciunea umană. Aş fi vrut
să‑mi fixez durerea pe ceva, aşa cum îţi fixezi iubirea pe
cineva. Era bine înfiptă în ficat, e adevărat, dar căutam o
persoana pe care să o fac responsabilă de tristeţea grea care
mi se înfipse în măruntaie. Dar nu am găsit pe nimeni. Mi
se părea că‑mi gravez notele muzicale pe piele, cu fierul
înroşit, aşteptînd, cu sufletul răcorit, să mi se prăbuşească,
istovit, trupul.
Nu mai ştiu bine cum am ascuns celorlalţi semnele deli
rului, dacă le‑am ascuns, preţ de minute am rămas sub pînza
groasă şi neagră a singurătăţii, forfecată de astă dată de
sunetele pătrunzătoare ale unui cîntec venit parcă din neant.
Întoarsă acasă, am făcut tot posibilul să găsesc melodia
şi să o reascult. Vroiam să văd cum o voi trăi în camera mea.
Dacă‑şi va pierde din forţă. O pornesc, mă lungesc pe canapea,
şi mă uit în tavan. Îmi fixez de fapt privirea într‑un loc, şi
mă las purtată de muzica. Dar nu mă duce cu ea, se pare că
punctul acela pe care mi‑am aşezat privirea e mai puternic ;
spaţiul în care mă aflu mă înăbuşă cu totul, tavanul coboară
uşor, îmi atinge pielea, apoi mă strînge, senzaţia de cavou
mă îngheaţă, ah, trebuie să mă concentrez pe muzică, trebuie
să mă forţez să o aud, altfel voi fi strivită sub povara propriilor
mele spaime. Aici, acasă, ea nu mai reuşeşte decît să‑mi
trăiască viaţa, doar pe a mea, acordurile se înalţă în mine
pentru mine, îmi văd chipul alb, trupul răstignit pe gama
muzicală, dar nu‑i nimeni să‑l dea jos şi să‑l acopere cu
ţărînă.
45
Simt nevoia, de multe ori, să ies de sub fascinaţia, dăună

toare cel mai adesea, a propriei subiectivităţi. Măcar în scris.
Asta nu înseamnă că scrisul meu devine ficţiune, sau că eu
reuşesc să dispar din idei sau cuvinte. Doar registrul confe
sional pare a se muta sub auspiciile unei alte persoane grama
ticale, cu aer detaşat şi cap limpede, semn că era nevoie de
o ieşire din lanţurile strînse ale eului. Această evadare trebuie
pregătită, ea nu‑i o simplă lovitură de teatru, ci o repliere a
eului pe un altul, sau o ucidere a lui de către un altul, mai
puternic şi mai insensibil, măcar în aparenţă. Oricîte persoane
gramaticale aş folosi, tot eu sunt în spatele măştilor din piele,
tot eu mă port prin ţesătura de argumente trăite ca să le
unesc într‑un tot ce parcă s‑a creat pe sine. În cîte o seară,
se întîmplă ca propria‑mi figură să se dilate, chipul de Ianus
să mă ademenească, să mă proiectez alta şi altfel, într‑o lume
în care toţi se metamorfozează, în care trăirea are puterea de
a schimba ochi şi culori.
Îşi pusese în gînd să nu mai lupte, pentru o zi, cu ea.

Să‑şi dedice cîteva ore, deşi nu prea ştia cum să exercite o
astfel de dăruire. Se simţea, de ceva timp, asemeni unui aluat,
pus la dospit, care creşte nebuneşte, are toate semnalmentele
unui produs excepţional, dar gospodina l‑a uitat şi, astfel,
s‑a trecut de la sine. Era vorba de o intensitate a trăirilor
care‑şi căutau sursa şi care se vroiau aplicate, exploatate. Avea
în faţă o noapte, pe care să o petreacă într‑o casă de împrumut,
cu obiecte care‑i erau total străine şi care nu o însufleţeau
cîtuşi de puţin. Aşa că, ascunsă în faţa luminii calculatorului,
compunea, mai mult în gînd, scenariile unei revederi care‑i
aducea o senzaţie reconfortantă, îi umplea un gol. Însă gîn
durile i se ordonau cu greu, nu‑şi dădea seama dacă era de
46
vină lipsa de familiaritate a locului unde se afla sau un fel

de vibraţie interioară pe care i‑o aducea imaginarea viitorului
apropiat. Avea impresia că se pregăteşte pentru o ultimă
confruntare cu ceva din ea, încă viu, partea însufleţită a ei,
care se căznea să nu capituleze în faţa cărnii moarte de atîta
aşteptare şi delir. Noaptea s‑a scurs în reflexele verzui ale
venelor proeminente, pe care şi le privea la lumina moni
torului, insistînd la încheieturi şi neputînd să‑şi imagineze
sînge ţîşnind din ele, credea că‑s goale pe dinăuntru, ca nişte
tuburi largi. Trupul îi era închis după gratii albastre. Se
privea cu dezgust, în ultima vreme îşi devenise ostilă, nimic
din ea nu îi mai aparţinea, se fragmentase, ca să poată să fie
a celorlalţi. Nu înţelesese că felul acesta, dumicarea, nu era
în fapt decît un exerciţiu de mutilare. Totuşi, la început se
împărţise din convingerea că nu poţi aprecia un tot, că orice
sentiment profund vine pe bucăţi, dacă vine chiar şi aşa. Iar
ea dăruia unuia sau altuia, fără vreo pretenţie, partea din ea
care‑i putea vindeca rănile celui ce‑şi vărsa plîngerile în
straturile de profunzime ale fiinţei ei.
Ani în şir crezuse că orice asemănare între ea şi altcineva
era imposibilă. Încerca adeseori să descifreze privirea celorlalţi
şi apoi să o poarte prin locurile tainice ale pielii ei tăbăcite.
Spera într‑o privire care, asemeni unui tăvălug, să‑i zdrobească
singurătatea. Să‑i netezească fiinţa de ale cărei roci nu părea
să se mai agaţe nimeni. Abruptul din ea înspăimînta. Uneori,
se speria şi ea de cîtă piatră neagră descoperea înăuntru. Un
pustiu dezolant pe care‑l ascundea cum putea mai bine. Îşi
procura afecţiunea, cum să poţi trăi fără ea, din legătura cu
obiectele. Erau cîteva de care nu se putea desparţi, în care
investise multe sentimente şi pe care‑şi exersa dorul. Într‑un
fel, ele‑i struneau acordul cu sine, ordonau umbrele acelea
47
interioare, venite, în momente nepotrivite, să mărturisească

suferinţe imposibil de îndurat. Bunăoară, fotoliul ei, în care
se aşeza visătoare, pe ale cărui braţe îşi plimba degetele, ori
de cîte ori căuta să nu se lase cotropită de melancolie, care‑i
marcau, cumva, trecerea din real în imaginar, erau lopeţile
ei, care o purtau înspre insula tuturor posibilităţilor. Îşi putea
imagina cu uşurinţă o arcă unde se strîngeau toate fiinţele
dragi, pe care le pierduse, dar pe care se zdrobea să le regă
sească. Ca să le poată vorbi. Ca să nu se mai simtă a nimănui.
Da, visa un spaţiu închis, unde să vieţuiască cei dragi, pe
care ea să‑l ţină sub supraveghere, de unde ei să nu se mai
facă nevăzuţi şi de unde să‑i poată cere ajutorul. Era un fel
nebunesc de a trăi cu morţii, de a‑şi imagina că, prin nepu
tinţa ei de a‑i uita, aceştia îşi continuau periplul lumesc. Nu
credea în virtuţile uitării. Cum nu credea în oameni. De
fapt, nu mai credea nici în ea. Ca să te poţi vedea, trebuie
să te poţi oglindi. Iar ea nu mai avea oglindă. Nu i se mai
fixa nici măcar umbra pe trotuare, noaptea tîrziu, cînd se
odihnea la lumina felinarului, ascultînd paşi îndepărtîndu‑se
şi amintindu‑şi cum, în copilărie, se amuza de firavul umbrei
sale, care se subţia, strangulată parcă de mîini nevăzute.
Acum, singurătatea o obosea. Pentru că o făcea să se înfrunte
mereu cu ea însăşi, cu atîtea regrete care‑i ieşeau din cimitirul
lăuntric şi se preumblau de‑a lungul şi de‑a latul trupului.
Ca nişte cadavre reînsufleţite în chip miraculos sub lună
plină, se năpusteau asupra ei ca să o devoreze. Şi se lăsa pradă
lor, căci doar aşa găsea o justificare durerii atroce care o
chircea noapte de noapte. Se făcea ghem sub povara unor
mîini nevăzute, care‑i smulgeau pielea şi o lăsau scheletică,
întinsă pe covor. Atunci doar începea adevăratul chin. Nu
avea pe cine chema în ajutor. Nu era nimeni să‑i adune
48
rămăşiţele şi să le orînduiască după datină. O macera gîndul

că nimeni nu o plînge. Niciun bocet nu se va înălţa în
văzduh, niciun ochi nu o va petrece în lumea cealaltă. Ea,
care nu uitase nimic, va fi pe veci uitată. Ştia că nu există
moarte şi asta o teroriza. Pentru ea, uitarea nu figura printre
rînduielile omeneşti şi nici printre cele ale lumii de dincolo,
pe care şi‑o imagina ciudat. Un tunel, îngust şi nu prea înalt,
(oare pentru că avea accese de claustrofobie ?), cu pereţi albi,
pe care eşti obligat să‑l străbaţi la infinit, fără să poţi să te
aşezi, neavînd nimic altceva de făcut decît să‑ţi reiei viaţa,
să ţi‑o compui şi descompui, în funcţie de gama variată a
sentimentelor. Îşi imagina că nu ai la îndemînă decît un
cuţit, cu care să‑ţi scrijeleşti, pe pereţii aceia torturant de
albi, dorul. Căci moartea nu era pentru ea decît tunelul
dorului de ceea ce nu poţi uita că se află dincolo de el. Ai
conştiinţa că nu vei mai avea niciodată ce ai avut, vezi totul
clar, dar prea tîrziu ca să mai poţi face ceva. Aici, eşti doar
tu cu gîndurile tale, un suflet încovoiat de neputinţa de a
uita. În care cresc ciulini şi zbiară corbi. Şi, uneori, cîte o
adiere vine să mărească abisul, amintirea unei priviri sau
unui gest atît de vii încă, de parcă auzi cum tot tunelul
vuieşte, iar tu încerci să‑ţi menţii echilibrul şi întinzi mîinile
ca pentru a face, aici şi acum, ceea ce nu ai făcut acolo şi
atunci. Şi înţelegi că infernul zace‑n tine. Şi că nu‑i nimeni
să facă să‑ţi devină suportabil măcar cîteva blestemate de
ore.
O nouă intervenţie a mea în schema asta complicată a ei.

Mi‑a cerut să fiu eu elementul strîns legat de părţile ei consti
tutive, să le asigur succesiunea logică pe care ea nu o putea
realiza. Sau nu voia. Cum să cultive tocmai ea o relaţie apropiată
49
şi armonioasă între părţile din ea, cum să tindă spre coeziune

şi unitate cînd frîntura şi frămîntarea sunt idealul ei ?
Oricît se amăgea (sau eu mă amăgeam), ceilalţi nu existau,
sau prezenţa lor reală nu ajungea pînă la ea. Nimic din pătrun
derea lor nu răzbătea pe gazonul uscat al fiinţei ei. Îi alunga
sau ei se retrăgeau, speriaţi de silueta ei fantomatică. Nu rostea
mai niciodată nimic în prezenţa lor, aştepta să fie singură ca
să le judece spusele, atitudinea, diferenţa.
Nu am putut niciodată să înghit chestia asta cu „viaţa

trebuie să meargă înainte”. Mai întîi, obligativitatea acestui
„trebuie” mă revolta şi mă amăra. Apoi, nu vedeam direcţia
lui „înainte”, nu puteam să‑i dau vreun rost. Am început să
cred că sunt fiinţe care nu au prezent. Adică se zbat între un
trecut de care nu s‑au putut despărţi şi un viitor pe care pot,
cumva, să şi‑l proiecteze clipă de clipă. Amintirile sunt un
mod de viaţă, o încercare de refugiu dintr‑un prezent care
nu‑i al tău sau pe care nu ţi‑l poţi face al tău. Eu nu mă simt
decît fie în retrăirea momentelor tensionate şi profund mar
cante, fie în proiectarea unor dezastre ce vor veni, a căror
certitudine ajunge să mă izbească. Oare percep clipa de faţă ?
Acum, cînd scriu ? Sunt deja dusă în trecutul meu. Nu am
dormit, m‑am zvîrcolit în pat vreo două ore şi m‑am întors
la birou. Ca să inventez noi tehnici de abolire a timpului.
Ah, l‑aş pîndi după uşă, cu securea bunicii în mînă, şi l‑aş
tăia, aşa cum tăiam urzicile în copilărie, fără mănuşi de data
asta, ca să‑i mai dau o ultimă şansă să mă usture. L‑aş îndesa
apoi într‑un sac, l‑aş lua în spinare şi m‑aş duce, sus pe deal,
să‑i dau foc, după ritualul acela de mătăuzare, cînd, înainte
de sărbătorile de iarnă, copiii se strîngeau pe colină şi făceau
foc înalt din rămăşiţe de lemne şi alte obiecte abandonate
50
pe coclauri, şi dansau frenetic în jurul lui, şi cîntau, şi uitau

de clipă în favoarea unei eternităţi trase adînc în piept...
Cum să te descarci de povara timpului ? Cum să mai uiţi
fumul gros şi înecăcios, de cauciuc ars pe îndelete, care ţi
s‑a imprimat în pielea de lapte, pe care ţi‑o miroşi zile la
rînd cu uimire ? Tehnica perfectă de escamotare a timpului
constă în a‑ţi fixa, cu încăpăţînare, un proiect. A‑ţi da un
termen de realizare a lui. Desigur, pentru ca şmecheria să
funcţioneze cu adevărat, trebuie să fie vorba de ceva pasionant
şi revoltător, care să te mistuie pe dinăuntru. De îndată
stabilită ducerea lui la bun sfîrşit, timpul începe să‑ţi ofere
o altă amplitudine şi un alt suflu. Poţi, uneori, să‑i uiţi
trecerea, alteori să te bucuri de rapiditatea cu care se scurge
pentru că te forţează să te confrunţi cu acea limită pe care
ţi‑ai dat‑o şi care a devenit reflectarea perfectă a rostului tău.
Dîndu‑ţi un sens, i‑ai dat şi timpului. Sau invers ? Cred că
singurătatea este o formă de exorcizare a timpului. Să o
trăieşti din plin şi totuşi să o deteşti cu toată fiinţa ta. Să‑i
cazi pradă malgré toi. Să aştepţi mai degrabă să te ucidă decît
să lupţi contra ei. Să vrei să descoperi privirea. Calea de
izbăvire stă în ea. Într‑o privire care‑ţi decide soarta. Care
te decimează sau te salvează.
Fiecăruia i se întîmplă cîteodată lucruri ciudate. Ieri mi

s‑a întîmplat şi mie ceva emoţionant. Am fost în Piaţa Cibin
la cumpărături. M‑am învîrtit pe la tarabe, în căutarea unor
legume veritabil ţărăneşti. Nu‑mi plac intermediarii, aşa că‑i
ocolesc cît pot. Era cald şi obosisem. M‑am oprit în faţa
unor grămezi de zarzavaturi ce păreau proaspete, neglijînd
de data asta persoana care le vindea. Le‑am pipăit ca să le
simt prospeţimea şi trebuie să fi fost destul de concentrată
51
căci a trecut un timp pînă să conştientizez că duiosul

„Domnişoară” îmi era adresat. Mi‑am ridicat privirea spre
fiinţa care l‑a rostit şi am descoperit o bătrînică zîmbitoare,
prototipul ţărăncii din Oltenia, cu gesturi rapide şi vorba
iute. Îmi flutura prin faţă o legătură de morcovi. „Uite,
mamă, îmi zice, sunt proaspeţi. Eu am zarzavaturi bune, n‑ai
ce să le reproşezi.” Continuam să o privesc, zîmbind probabil.
Am auzit‑o spunîndu‑mi : „Măi, da frumuşică mai eşti”,
apoi, din senin, „Vino să te sărute mama”. Şi m‑am trezit
sărutată pe obraz, cu infinită căldură. M‑am cutremurat.
Instantaneu, m‑am gîndit la mama, imaginea ei mi‑a apărut
cu insistenţă, am luat foc din creştet pînă‑n tălpi. Am simţit
nevoia să mă aşez, ca să evit un posibil leşin simandicos, nu
aveam însă unde, aşa că am rămas înlemnită, privind spaţiul
gol dintre mine şi bătrînica aceasta apărută din senin, emanînd
atîta afecţiune cîtă nu mai primisem de mult timp. De prea
mult timp. Apoi, întreaga zi, am păstrat atingerea aceea,
gîndindu‑mă cum a fost posibilă o aşa trăire, într‑un ase
menea loc, în vacarmul acela detestabil, care nu anunţă
niciodată nimic bun.
Mă întreb adeseori dacă nu e chiar suferinţa cea care mă

ajută să trăiesc. Fără ea, m‑aş plictisi de moarte. Să‑mi fie
bine, mi se pare de neconceput. Fericirea e absurdă. Devii
tîmp atunci cînd ai parte de ea. Dintotdeauna am încercat
să învăţ să‑mi exersez nefericirea. Iar viaţa mi‑a oferit o suită
sumbră de ocazii. Sentimentele plăcute devin agasante, tocmai
pentru că nu le poţi trăi în profunzime. Nu te poţi bucura
de ceva la nesfîrşit, dar poţi face din suferinţă un infinit de
gînduri şi trăiri. Destinul meu este legat dintotdeauna, în
chip misterios, de ea. Altfel cum să explic senzaţia de tremur
52
interior pe care o aveam, de mică, toamna, urmărind, intinsă

pe iarba deja în agonie galbenă, plutirea delirantă a frunzelor
sîngerii ? Rămîneam nemişcată şi le percepeam atingerea
finală ca pe o ultimă mîngîiere pe care mi‑o dedicau cu
pasiune. Eram fascinată de tot ce lua sfîrşit. Şi, oricît de
ciudat ar părea, muream şi eu cîte puţin, căci, printr‑o durere
ascuţită în măruntaie, se instala, în mine, sfîrşitul a orice.
Apoi, Sibiul este oraşul toamnei. Al poeziei ei. Este ceva
misterios la mijloc, o combinaţie fatală de copaci dezgoliţi
şi de case pustiite, de ferestre cu ochi măriţi de groază şi
umbre contorsionate, care par a‑şi cresta pielea cu pumnale
dintre cele mai ascuţite. În Sibiu, toamna se moare. Nu poţi
să rămîi indiferent la agonia oraşului. Fiinţa intră şi ea în
descompunere şi se preumblă fantasmatică printre clădiri,
pe străzi pe care întunericul le îngustează şi mai mult. Nu‑i
mai place soarele, nici lumina, se lasă răpusă de farmecul
ploii mărunte şi reci, de pămîntul jilav, de chemarea firească
şi liniştitoare a morţii. Toamna, în Sibiu, am învăţat să mor.
Pe străzi şi‑n parcuri. Am învăţat să nu mă tem. Dar, mai
apoi, pusă în faţa morţii mamei, trăindu‑i, de pe margine,
ultimele ore de suflu şi ultimele trei zile de chin, am simţit
un fior. Şi încă‑l simt. Corpul ei drag şi‑a păstrat căldura
pînă cînd preotul a decis închiderea lui în sicriu. Îmi amintesc
cum îmi strecuram mîna sub braţele ei împreunate ca să‑i
simt căldura. Şi nu o mai scoteam de acolo pînă spre zori,
cînd lumînarea de la căpătîi începea să dea semne de stingere.
Le‑am arătat şi celorlalţi ce se întîmpla. Mă gîndeam cu
adevărat că mama era încă acolo, că‑mi mai oferea, cît mai
putea, afecţiunea ei. Cînd bunica mi‑a rostit, cu voce stinsă,
„încă e aici”, nu am prea înţeles gravitatea acestor cuvinte,
sfîrşeala din ele, sfîrşitul pe care‑l anunţau.
53
Mă întreb acum, la zece luni de la moartea ei, dacă încă

e aici. Uneori, am impresia că a trecut un veac de cînd nu
am îmbraţişat‑o, parcă‑mi e greu să‑i reconstitui chipul sau
vocea. Mă chinui să resimt în nări parfumul ei, cu esenţă de
magnolie. Alteori, cel mai tîrziu ţîrîit al telefonului mă duce
cu gîndul la ea, şi parcă o aud întrebîndu‑mă, duios, ce
prăjitură să‑mi facă.
Am lîngă mine, oare de ce nu‑l rup, plicul primit astăzi,

pe numele meu de fată, şi în care zace o citaţie prin care
sunt chemată la notariat în calitate de moştenitor al defunc
tului... Numele mamei, şi‑n dreptul lui „decedată la...”. M‑a
izbit, prima dată mi‑am spus că e o greşeală, apoi, în cîteva
minute, mi‑am dat seama că e adevărat, apoi nu am mai
putut gîndi nimic. S‑a făcut un gol imens în mine, am rămas
imobilă, nu ştiu cît, fără vreun gînd. Nu m‑am gîndit la ea,
nu m‑am gîndit la nimic. Vidul. Lipsa de sens, în mine şi‑n
toate din afara mea, o inimă care trimite trupului pulsaţii
cu venin, dovedind că nu toţi sunt făcuţi pentru viaţă.
Scriu pentru că nu pot altfel. Pentru că nu am altceva

mai bun de făcut. Cel mai adesea, aş prefera să vorbesc cu
cineva, dacă nu, poate doar să urlu. Ce sunt eu ? O sumă de
experienţe nefericite. Pe cele fericite, cîte au fost, le‑am uitat
sau le‑am transformat, prin analiză şi deturnare, în traume.
Privită din afară, viaţa unui om poate apărea minunată. Şi
cine mai are răbdare sau har să vadă ce e dincolo ? Îţi trebuie
un fel de năruire a propriului suflet ca să ajungi să cunoşti
în profunzime un om. Ce‑ai crede dacă ţi‑aş spune că, într‑un
fel straniu, eu trăiesc tocmai datorită unei astfel de năruiri ?
Surparea aceasta de stînci de sînge coagulat este propice
54
transformării lor. Nu te amăgi, nu‑i la mijloc vorba de

altruism, ci de pur egoism. O formă de imaginaţie maladivă.
Mi‑i închipui pe toti, veghind la căpătîiul meu, părînd deran
jaţi de praful alb care se ridică dinspre trupul meu inert. De
fapt, vreau să‑i văd suferind de usturimea otrăvii pe care o
eman prin pielea pămîntie. Sau, mai bine spus, vreau să mă
afund în irisul lor ca să nu mă uite. Nu cred în eternitate.
Dar mă înspăimîntă ideea că moartea nu‑i decît o veşnică
şi secătuitoare aducere aminte. Nu uitare totală, ci reîncarnare
perpetuă a aceloraşi groteşti greşeli de pămînt cu ochi. Moartea
nu‑i pierdere pentru cei rămaşi, ci cîştig. O reînsufleţire. Un
suflu nou, parcă mai proaspăt şi mai decis să sălăşluiască în
trup.
Gîndul vieţii de dincolo de moarte mă înspăimîntă. Să
duci cu tine la nesfîrşit idei şi obsesii, amintiri şi sentimente,
şi doruri. Te‑ai gîndit vreodată că veşnicia ar putea fi o
continuă rătăcire ? O apăsătoare căutare solitară a nu ştiu ce.
Ţi‑ai dorit vreodată să dezgropi trupul unui mort ? De
fapt, nu trebuia să spun „dorit”. Mie îmi vine instinctiv să
ridic lespedea şi să o scot pe mama afară. Nu mi‑o imaginez
intactă mereu, ştiu că m‑ar putea îngrozi rămăşiţele ei, dar
disperarea e făuritoare de absurd. Îşi are ordinele ei nefireşti.
Te învăluie cu straturi de piele pestriţă pînă ce nu te mai
recunoşti în oglindă. Am nevoie de un fir de păr de‑al ei, de
orice. Parcă sunt momente în care simt că sufletul ei s‑a
retras în mine, că‑şi caută aici învelişul lui, dar că nu‑i place
trupul meu, aşa că scoate spini prin pielea mea, vrea ceva
din ce a avut şi a pierdut. Sîngele se trage din mine, înapoi
în mama, nu în somn, ci în momente de luciditate extremă.
Căci nu dorm, iar cînd sunt întrebată de ce, răspund inva
riabil : „Sunt prea lucidă”. Stau întinsă în pat, şi‑mi amintesc
55
te miri ce, ţes poveşti, şi‑mi proiectez episoade existenţiale

dintre cele mai neobişnuite. Şi le tot reiau firul epic, şi nu
mă las convinsă de niciun final. Nu‑i niciunul pe măsura
suferinţei pe care o trăiesc. Nu pot nici în imaginaţie să pun
punct chinului. Tot retrăiesc secvenţe, le tot rumeg, şi urmă
resc cum mă prăbuşesc în mine cu amintiri cu tot. Mă
înspăimîntă să înţeleg că, în ciuda torturii ăsteia, clipele care
nu mă torţionează sunt fade. Goale.
Oare e normal să‑ţi aminteşti numai de eşecuri, de pier
deri şi nenorociri ? Şi să te condamni neîncetat pentru ele ?
Să‑ţi faci zilnic lista de autocondamnări. Şi automutilări. Să
nu poţi face nimic ca să ieşi din cercul, mereu mai încăpător,
al propriilor angoase ! Să nu poţi uita niciun blestemat de
incident ! Nicio privire, niciun cuvînt ! Să te bîntuie în orele
de singurătate, să te învinovăţeşti mereu pentru actele săvîrşite.
Iar tu să nu te mai vezi săvîrşită.
Aici m‑am oprit din scris aseară, tîrziu, părăsită şi de
cuvinte. Nu le mai puteam înlănţui, mă întemniţaseră ele
pe mine, aşa că aveam nevoie de strînsoarea diafană a tăcerii.
Am abandonat foile şi creionul tocit, m‑am întins în pat şi
am început să butonez în căutarea unui film care să mă
adoarmă. Tocmai începea unul, iar titlul mi se părea incitant :
Sub anestezie. Întotdeauna adorm la jumătatea unui film
pasionant. De data asta nu s‑a mai întîmplat aşa. Nu am
reţinut prea multe secvenţe sau replici, pînă cînd nu m‑a
făcut să tremur, din tot trupul, imaginea asta : un tînăr de
douăzeci şi doi de ani este supus unei operaţii chirurgicale
de transplant de inimă. Este anesteziat, însă, lovitură de
teatru sau amară premoniţie scenarială, el rămîne conştient
de ce i se întîmplă, vede, aude şi simte totul. Doar medicii
care‑l taie cu nepăsare nu observă nimic din ce se petrece cu
56
el. Aşa că, lucrează mecanic la opera lor, îl secţionează pe

viu, îl supun propriului masacru, vorbind doar despre ale
lor. Mult timp, nicio reacţie fizică din partea pacientului.
La un moment dat, îşi dă seama că‑i curg lacrimi pe obraz
şi e uimit că nimeni nu pare să le observe. Lacrimile, semn
al prezenţei într‑ale acestei lumi, nu‑i sunt de niciun folos.
Doar eu, spectatoare a propriei absenţe, i le văd, însă brusc,
încep să le revăd pe ale mamei din ultima ei zi. Şi totul mi
se limpezeşte prin punere în abis. Mama plîngea pentru că
mă auzea, pentru că înţelegea ce i se întîmplă. A ştiut în
fiece secundă totul. Şi cînd eram lîngă ea, şi cînd plecam...
Trebuia să stau lîngă patul ei, să‑i tăinuiesc atîtea lucruri pe
care nu am avut şansa sau puterea de a i le spune vreodată.
Mă gîndesc acum la orele acelea, ultime şi grele, în care era
lucidă şi atît de singură. Acela trebuie să fi fost infernul ei.
Şi eu nu am înţeles că ea era lîngă mine ca să o mîngîi pe
braţele umflate şi înnegrite, pe corpul ei iodat, pe care‑l
străpungeau tot felul de tuburi... fugeam de lîngă ea pentru
că imaginea mă cutremura. Pentru că mă durea prea tare.
Pentru că nu înţelegeam că mai tîrziu aveam să‑mi regret
laşitatea şi slăbiciunea. Cum este posibil să‑mi amintesc cu
exactitate forma şi culoarea pixului cu care i‑am semnat
condamnarea la moarte şi să nu‑i pot desluşi trăsăturile feţei
prin pînza pe care spaima vieţii fără ea a ţesut‑o cu abilitate ?
Am tăcut la picioarele ei, îmbrăcată caraghios, cu un halat
din pînză de proastă calitate, încălţată cu nişte papuci din
plastic, folosiţi înaintea mea de alţi vizitatori ai acestui salon
de muribunzi. Să fi fost aceste accesorii de vină pentru
tăcerea mea vinovată ? Nu mă simţeam bine în ele, le perce
peam ca pe o barieră ce se interpunea între mine şi mama,
între lumea care rămînea încă a mea şi pe care ea o părăsea
57
prin cearceaful maculat de pete mari de galben şi roşu,

diforme şi mişcătoare, barbar de indiferente faţă de graţia
pură a unui suflet ce‑şi exersează valsul desprinderii de trup.
Ce‑mi mai amintesc ? Gestul firesc, dar atît de dur, al medi
cului, care, încercînd să ne convingă de starea gravă a mamei,
o tot deconecta de la aparate, în ritmul agoniei, ca să vedem
cum pulsul îi scade rapid sub limita viului. Şi toate astea,
sub ochii deschişi pe dinlăuntru ai mamei, care vedea spectaco
lul crîncen la care o supuneam, învăţînd sîrguincioşi să o
predăm întunericului. „Deconectată, mai respiră cel mult o
oră, timp suficient să o duceţi acasă ca să moară în patul ei.”
Şi aşa am făcut, am semnat actul acela, mecanic, cu numele
meu, fără să citesc ce semnez, parcă dornică să scap de vocile
şi puzderia de gesturi absurde. Am plecat în grabă, arun
cîndu‑mă într‑un taxi, spre casă, unde să‑i pregătesc patul,
patul vieţii ei, nici măcar nu am rămas cu ea în salvare, să
mă aşez alături de trupul ei uscat, ca scoarţa de copac trăsnit
de fulger. De spaimă, aş zice, acum, sau ca să mă scutesc de
chinuri. Nici nu mai ştiu de ce. Sau poate pentru că doctorul
a insistat să rămînă în ambulanţă un bărbat, ca să ajute la
transportarea ei pe targă. Am abandonat‑o. Tocmai atunci
cînd ar fi trebuit să veghez la căpătîiul ei, în chinurile morţii,
să o alin cu căldura mea, cu viaţa din mine pe care mi‑o
dăruise cu ani în urmă, cu iubirea asta care acum nu mai
are asupra cui să se reverse. Aşa că ia calea organelor mele şi
le macerează, simt cum mă devorează în ceasurile tîrzii, cum
îi dedic, pe rînd, cîte un organ, încă tînăr, cum parcă vreau
să‑i refac plămînii şi rinichii, şi inima. Să‑i redau viaţa pe
care ea o iubea. Îmi pipăi pe întuneric fiecare organ, îi caut
forma, şi rostesc înspăimîntată „mamă, mută‑te în mine”.
„Locuieşte‑mă”.
58
Tot insişti să‑şi spun ce cred despre tine, despre cea din scris.
Dar arareori mă asculţi, cel mai adesea mă acuzi. Mi‑am notat,
ieri, cîteva din observaţiile tale, pe care mi le‑ai adresat, cu ton
furios şi privire hăituită, şi pe care le tot recitesc ca să găsesc
punctele slabe ale comunicării dintre noi. Iată‑ţi vorbele, la a
căror lectură te vei găsi şi mai nefericită : „De cîte ori încerc
să‑mi argumentez unele idei îţi par artificială, parcă ar vorbi
altcineva, mă recunoşti cu greu, îţi citesc pe chip nedumerirea,
chiar îmi spui că am o logică inventivă, pasională, dar care
nu‑mi slujeşte credinţa, ci mă falsifică, alungîndu‑mă din
mine. Discuţiile noastre devin monologurile a două spirite ce
vor să se domine unul pe altul. Numai că în timp ce al tău
păstrează savoarea experienţei, al meu se îndepărtează de ea,
îşi rupe învelişul de aşa zise convingeri, ca să‑şi formeze un
altul, mai şocant, chiar dacă mai fals. Ca urmare, cea din faţa
ta devine de nerecunoscut, o străină interesantă, care apucă
paharul de vin cu toată palma, şi nu‑l roteşte la infinit în jurul
nasului, ca să se lase îmbătată de lichidul roşu şi ameţitor,
înainte de a sorbi, cu fineţe, vrînd parcă să se descopere la fiecare
înghiţitură. Tu‑ţi sorbi picăturile şi te bucuri de aromele lor,
eu le las să cadă adînc, în crestăturile pe care ideea zădărniciei
le‑a săpat în mine”.
Cam asta a fost, eu am tăcut neputincios, mi‑am sorbit vinul
şi te‑am privit, mă simţeam bine, ca‑ntr‑un bistrou întunecos,
alături de o fiinţă graţioasă, preferam să mă gîndesc mai tîrziu
la reproşurile tale şi să mă bucur de momentele acelea de
convieţuire.
Totuşi, am să încerc să‑ţi explic de ce pentru o femeie

nu‑i important să fie iubită ci să se ştie dorită. Dorinţa
59
funcţionează ca un prag (între ceea ce simţi a fi şi confirmarea

acestei simţiri) ; iubirea este o stare. Iubirea presupune un
ritual, dorinţa se sustrage oricărui ritual, este în mişcare
incontrolabilă, te poartă cu ea, şi‑ţi aduce acea binefăcătoare
pierdere de sine, dar şi, paradoxal, încredere în sine. Poate
că unora le plac ritualurile, acelaşi refren, aceeaşi stare bine
făcătoare, împinsă la nesfîrşit, acel calm binecuvîntat. Iubirea
înseamnă confort, stabilitate. E, în general, un sentiment
plăcut, care, dacă s‑a configurat, nu te mai poartă din deal
în vale, nu te mai unduieşte în niciun fel. Cel puţin aşa văd
eu lucrurile. Dorinţa se situează, cumva, la celălalt capăt. Îşi
bate joc de obişnuinţă, te poartă pe suişuri şi coborîşuri, este
esenţa viului. Te ţine în priză, îţi asigură doza aceea de
zbucium şi căutare, fără de care totul devine monoton şi
arhicunoscut. Dorinţa te rupe lăuntric, într‑un sens bun,
iubirea te împlineşte într‑un sens banal. Iubirea te face prizo
niera propriului sine, dorinţa te face prizoniera celuilalt.
Adică te abate de la sine, îţi oferă singurele momente în care
uiţi de tine sau te simţi cu adevărat pe tine, cu tot ceea ce e
mai vulcanic, mai uman, mai terestru în tine. Dorinţa te
trimite în celălalt, nu te separă de el. Iubirea te redă – ciudat,
vei spune –, singurătăţii tale. E o anumită izolare în iubire.
Iubirea înseamna a privi, senin şi detaşat, marea liniştită şi
albastră, dorinţa înseamnă a te lăsa strivit de priveliştea unei
cascade.
Cîte femei preferă marea şi cîte cascada, rămîne de văzut.
Habar nu am. Dar ceva îmi spune că cele mai multe se
complac în bunăstarea iubirii. Căci a vrea să te simţi dorită
presupune, mai mereu, să‑ţi accepţi înfrîngerea, să‑ţi priveşti
moartea. Şi fugim de ele ca de ciumă. Deşi simţim în sinele
nostru că moartea dorinţei înseamnă cu siguranţă moartea
60
iubirii. Femeile comit greşeala, poate şi bărbaţii, de a dori

să se lase complet cunoscute. De îndată ce sunt sigure de
sentimentele bărbatului, se arată în toată spendoarea lor.
Fără pic de perdea. Or reţeta, în viaţă, ca şi în scris, este să
laşi o imagine incompletă despre sine. Să poţi să‑l surprinzi
pe celălalt. Să‑l tentezi în permanenţă. Pentru asta trebuie
mult tact şi multă înţelepciune. Şi multă reţinere. Însă, cred
eu, este complet greşit să vrei să dezvălui celuilalt totul despre
tine, din tine. Să renunţi la pudoare, la o timiditate firească,
la acele mici ascunzişuri ale trupului şi spiritului tău. Întot
deauna vor fi pliuri pe care celălalt să le poată descoperi. Şi
să le poată îndrăgi.
Să se ştie dorită îi conferă femeii siguranţă, încredere în
sine şi o întreagă paletă de senzaţii agreabile. Îşi vede chipul
cu claritate, poate că este momentul suprem al preţuirii de
sine. Nu‑i vorba aici doar de dorinţă fizică, desigur, ci mai
degrabă de dorinţa aceea de a se contopi cu celălalt, în
abstracţiune, de a se contempla reciproc, în deplin acord.
Zîmbind. Păstrînd şi potenţînd misterul ce s‑a ivit între ei.
Eu te cunosc, chiar dacă tu nu simţi asta, sau eu nu pot să

ţi‑o dovedesc. Te prelucrezi, este opţiunea ta, sau misiunea,
uneori am impresia că‑ţi dedici toată energia plăsmuirii de alte
euri, niciodată satisfăcută de ce eşti, de ce trăieşti. Îţi place să‑ţi
devii străină. Alienarea este pentru tine un ţel sau o stare de
bine. Ciudăţenia asta o simt nu doar citindu‑te, atunci cînd
nu eşti prin preajmă, ci şi cînd te întorci dintr‑un voiaj, împo
vărată de locurile noi în care nu te‑ai mutilat suficient, din
imposibilitatea de a te părăsi vreodată cu totul. Îţi vei scrie
impresiile, şi mă vei trage în ele, ca să mă convingi că nu ştiu
61
nimic despre tine, că niciodată nu voi izbuti să te cunosc aşa

cum vrei tu. În fiecare detaliu al imaginaţiei tale maladive.
Am ajuns la Sibiu, orele de călătorie cu trenul m‑au ajutat

să meditez la o seamă de lucruri. Au fost zile frumoase, în
care zbuciumul şi‑a schimbat traseul, iar eu m‑am simţit vie,
în ciuda toamnei şi a obsesiilor mele.
Instalată în tren, m‑a cuprins o senzaţie ciudată. Îmi tot
coboram privirea spre propriul trup şi‑l vedeam spintecat,
îmi vedeam cu claritate organele, mai ales inima, mărită de
sentimente pe care nu le mai trăise, nu mă înspăimînta
priveliştea, parcă nici sîngele care se prelingea, din ficat şi
plămîni, uşor. Mi‑am aşezat mîna pe stomac, am ţinut‑o
acolo, nemişcată, minute în şir, nici nu mai ştiu cît, percepeam
doar cum mi se încinsese palma şi cum căldura trecea din
ea, dincolo de haine, mă însufleţeam cumva din propria‑mi
mînă. Am simţit, la un moment dat, cum tot viul trecuse
în bucata aceea de carne aprinsă, cum restul trupului meu
fugise, se exilase, poate într‑un alt compartiment din tren,
după vreo perdea îmbîcsită de fum. Rămăsesem o bucată
din mine. Cînd controlorul m‑a întrebat dacă‑mi este frig,
nu am ştiut ce să‑i răspund. Am privit în jur, şi i‑aş fi spus
doar că, pentru a obţine un răspuns, trebuia să‑mi caute
trupul. Eu nu‑i puteam răspunde. Însă întrebarea lui îmi
distrusese echilibrul. Mi‑am mişcat palma şi m‑am trezit
invadată de propriul meu trup. Îmi era frig. Dincolo de
venele dese şi albastre, corpul îngheţase. Mi‑am privit mîinile.
Venele erau mult mai pronunţate şi aş fi putut jura că şina
albastră de la tîmplă ieşise şi mai mult în relief. Mîinile‑mi
erau galbene, ca de mort. Le simţeam ca pe două frunze
uscate pe care cineva le sfărîma între degete. Mi‑am ridicat
62
privirea înspre controlor : „Da, cred că‑mi este frig”. „Trebuia

să‑mi spuneţi, se rezolvă.” A plecat, iar eu mi‑am cufundat
jumătate din faţă în eşarfă, mulţumită să regăsesc acolo
mirosul propriei mele respiraţii. Înţelegeam că trăiam un alt
fel de gol, unul care nu era al meu pentru că nu‑mi era
cunoscut. Trebuie să fi fost golul pe care ţi‑l dă plinătatea
sentimentului. Adică devastarea pe care o produce în fiinţă
conştientizarea unui sentiment. Sentimentele nasc vidul în
mine, tot aşa cum prezenţa nu‑i decît forma cea mai covîr
şitoare de absenţă. Da, nu aveam decît prezenţa propriului
trup, mi‑l strîngeam ca să‑l anim puţin, îmi plimbam mîinile
peste picioare ca să mă reconstitui în totalitatea corpului
meu. Apoi prin păr, pe care‑l simţeam neobişnuit de aspru,
am avut chiar impresia că mă joc cu paiele răvăşite de vînt
din frizura sperietorii de ciori care zîmbea cîndva în livada
bunicilor. Oare ce făceam eu acolo ? Mă căutam ? Sau vroiam
să mă pierd cu totul ? Parcă aveam un corp închiriat. Sau să
fi fost părăsit de suflet ? Îmi eram cu totul străină, aşa cum
eram tuturor pasagerilor din tren, unii cufundaţi în cifre,
alţii ţîşnind din ei înşişi prin sutele de cuvinte rostite cu
patos către partenerii de compartiment. Parcă eu nu mai
aveam nici corp, nici suflet, nici cifre, nici cuvinte. „V‑aţi
mai încălzit, domnişoară ? Am rezolvat problema. Îmi cer
iertare, mecanicul a uitat aerul condiţionat deschis.” I‑am
răspuns ceva, nu mai ştiu ce, pentru că nu a contat pentru
mine decît sunetul vocii mele. Îmi devenise străină şi propria
voce. Eram nimeni. Oare controlorul ăsta agasant nu‑şi dă
seama că se adresează neantului ? Oare de ce insistă să mă
tragă în mizeria asta călduţă a banalului călător ? Şi cît de
naiv este ca să creadă că totul se rezolvă ? Abia după ce s‑a
îndepărtat şi o voce obosită a anunţat sosirea la Sibiu, am
63
înţeles că destinaţia mea fusese nicăieri, că Sibiul era forma

supremă a nicăieri‑ului din mine.
Eu cred că tu nu pricepi că nu poţi niciodată trăi în trăirile

celuilalt. Şi de aici şi incapacitatea de a‑l înţelege. Vibrăm,
fără să ne dăm seama, nu la ce simte el, ci la ce ne imaginăm
noi că simte. Ţi‑am mărturisit adeseori că‑ţi respect suferinţa,
chiar dacă nu o înţeleg întotdeauna. De aici tăcerea în care
mă retrag, orele lungi în care tu presupui că te abandonez,
hărţuindu‑te cu absenţa mea, pe care o percepi mereu ca pe o
dovadă dureroasă de nepăsare. Acum, atît de tîrziu, pari a‑i fi
decriptat semnificaţia, jalea care se ascundea în camera cealaltă,
în care eu mă lungeam în pat, cu cîte o carte în mînă, trăindu‑ţi,
în felul meu, calm şi amuţit, agonia. Acesta era singurul mod
pe care‑l descopeream, de a‑ţi fi alături, printr‑o depărtare
spaţială care exprima, oare chiar nu‑ţi dai seama de asta ?, o
nesfîrşită apropiere sufletească. Eu mă retrăgeam, cumva, în
tine, în ciuda uimirii de a nu descoperi pe nimeni acolo,
rămîneam însă, încrezător, în aşteptare, urmărindu‑te cît te
mişti de uşor într‑un univers născocit, cum, mai apoi, îţi faci
uşa prezentului să scîrţîie ca să poţi să te strecori, purtată de
sunet, în ceva de demult, doar în parte trăit, dornică de a te
zămisli din alte molecule.
Morfologia dorinţei... M‑am trezit cu aceste cuvinte în

cap. Ar fi un titlu demn de un rus sau de un ratat şiret.
(Mărturisesc că ele mi‑au venit în franceză şi aveau o altă
sonoritate : „un titre digne d’un Russe ou d’un raté rusé”).
Sau de cineva care trăieşte puţin, pentru a putea reflecta la
ce se întîmplă cu el, în el. În realitate, nu am prea dormit.
Nu mai dorm ca altădată. Asta mi s‑a întîmplat dintr‑odată,
64
ca un fel de normalitate pe care trebuia să o iau ca atare.

Somnul nu mai face parte din viaţa mea. Trebuie să rămîn
conştientă, pentru a‑mi macera viaţa, pentru a face, în deplină
luciditate, pasul spre moarte. Da, îmi simt moartea în preajmă,
apropiindu‑se pasional, devenind tot mai puternică, pe măsură
ce simte că nu mai am ce să‑i opun. Creşte în mine, îmi
mistuie carnea cu o anumită fervoare, iar eu îmi pierd, puţin
cîte puţin, forţele fizice, cîştigînd în luciditate, pregătindu‑mă
să‑mi asum destinul, lăsînd, în urma trecerii mele, gropi
negre pe care să le umple cei care ar mai vrea să mă cunoască.
Ar trebui să scriu, dar liniştea nopţii îmi controlează orice
tremur interior şi orice gînd. Arunc o privire în jurul meu :
pahare goale, acoperite de amprente, nu‑mi mai dau seama
care a fost al meu, (are vreo importanţă ?), o sticlă de whisky...
Atmosferă post‑dezmăţ. CD‑uri împrăştiate peste tot, pe
care refuz să le ating. Îmi place să privesc această dezordine
romantică, deposedată cum sunt de cuvinte. Aceste cuvinte
care nu fac, oricum, decît să ne golească. Murim, puţin cîte
puţin, prin fiecare frază, prin fiecare cuvînt pe care‑l înscriem
pe un colţ de hîrtie, pe nisipul modelat de amintiri, pe
inimă. Cuvintele ne preiau identitatea şi ne‑o ascund. Este
ceva nesănătos în dorinţa noastră de a ne regăsi prin limbaj.
Nu reuşim, în realitate, decît să ne risipim şi mai tare. Să ne
gîndim la iubirea nemărturisită, de dincolo de cuvinte, cea
care supravieţuieşte prin priviri şi gesturi, o iubire surdo‑mută.
Mă refugiez în bucătărie şi‑mi caut creionul cu care să
scriu măcar o frază rezonabilă, care să mă facă apoi să vibrez.
Parcă‑mi vine greu să mai încarc vreun personaj cu tristeţea
mea. Nu mai vreau intermediari între mine şi mine. Sau
celălalt ? Fidelitatea lui m‑ar jena în aceste momente, ca şi
arta de a trăi pe care mi‑ar sădi‑o în minte. Acest „tu”, căruia
65
i‑am încredinţat, de atîtea ori, iubirile mele, angoasele mele,

eşecurile mele, nu ar mai şti să mă mulţumească. Îmi văd în
el propriul vid. Doar atît. Două litere fără consistenţă au
luat, aşa de des, iniţiativa propriei mele vieţi. Le‑am încre
dinţat totul, din disperare. Atîta efort pentru a înţelege un
lucru simplu : viaţa este dincolo de litere. Cine‑şi propune
să trăiască din şi prin cuvinte nu reuşeşte decît să‑şi atingă
propriul neant. Da, ştiu, cuvintele, aceşti companioni fideli,
atrăgători, ne ajută să experimentăm aproape totul. Replica
ta este corectă. Chiar moartea, experienţa supremă, o simţim
graţie cuvintelor, nu ? Este singura modalitate de a avea o
întîlnire cu ea, cu noi înşine în faţa ei.
Mai încerc o dată să „găsesc cuvîntul potrivit şi să mor”.
Această frază, găsită prin Cioran, mă obsedează, parcă o am
în cap şi‑n visele mele, în care, mai niciodată, nu‑s în stare
să articulez, rămîn mută, nu strig şi nu mă mişc. Tăcere,
pietrificare. Pentru cine să articulez ? Nu‑i nimeni în visele
mele, nici la înmormîntarea mea ; singurătatea absolută, pe
care o simţi de fiecare dată cînd se deschide o uşă pe care
nu intră nimeni sau asişti la propriile‑ţi funeralii. În linişte,
la umbra unui copac, cu faţa mîngîiată de stropi negri de
ploaie, ascult panegirice pe care nu le rosteşte nimeni, şi
totuşi eu le aud, dar nu se aminteşte nimic esenţial despre
mine. Nu mă cunoaşte nimeni. Sunt, mai degrabă, cuvinte
imaginate în succesiune logică, o simplă practică discursivă,
fără încărcătură emoţională. Şi nu‑i nimeni acolo, la groapă,
să mă plîngă sau să arunce pămînt peste mine. Fac eu însămi
acest gest, cu o lejeritate care mă înspăimîntă. Tot imagi
nîndu‑mi scena, am devenit experta ritualului autoînmor
mîntării. Gesturile mi le diversific, schimb decorul, dar
niciodată, niciodată, nu reuşesc să‑l populez. Nu‑i niciodată
nimeni acolo. Iată invariabila acestui mo(nu)ment funest.
66
M‑am agăţat de această tristeţe profundă, singura constantă

a vieţii mele, care mi s‑a cuibărit în măruntaie. O port peste
tot, ca pe o eşarfă parfumată cu venin. Mă întreb de unde
această neputinţă în faţa vieţii, această senzaţie de exilat,
căreia nu‑i scap niciodată, nici chiar în cele mai intime
momente. Putem oare învăţa să trăim ? Sau numai eu nu ştiu
să trăiesc pentru că‑mi exersez atît de bine moartea ? Între zi
şi noapte, fac cu greu distincţie. Negrul învăluie totul, printr‑un
exerciţiu de refacere a traiectului luminii, tîrîndu‑mă şi pe
mine cu el. Întunericul mă redă mie însămi. Aici, la masa
mea de lucru, mă descompun, în întuneric, scriu aceste
pagini, pentru ca ele să‑mi provoace suferinţe. Căci nu mă
înţeleg decît în urma rănilor pe care mi le fac. Peisajul meu
interior e găurit, construit din denivelări pe care nimeni nu
a reuşit sau nu a vrut să le uniformizeze.
Să‑ţi petreci o zi cu cineva care se nelinişteşte din cauza

ta. „De unde atîta suferinţă pe tine ? Trebuie să‑mi spui, nu
mai pot să te văd aşa.” Ei bine, ar trebui să pui întrebarea
asta strămoşilor mei care şi‑au vărsat disperarea în mine
ca‑ntr‑un cuib de paie încinse de soare. Sunt într‑adevăr
victima lor sau a propriilor mele experienţe trăite la extrem ?
Ce să răspund ? Tac. Oricum, nu ai înţelege. Şi cît mai caut
încă să fiu înţeleasă. Să fiu disecată, golită de mine însămi.
Pentru totdeauna. Cineva care să scrie despre propria‑i moarte,
ca să o facă posibilă pe a mea.
Ar trebui să inventez cuvinte căci toate cuvintele sunt

uzate. Să mai existe vreo soluţie împotriva uzurii lor ? Să le
beau ultimul strop de sînge, să le văd în agonie. Să agonizez
o dată cu ele !
67
Cînd ai un destinatar precis, scrii gîndindu‑te în acelaşi

timp la ce o să spună el. Cînd te adresezi necunoscutului,
forezi mai tare, căci nu te gîndeşti decît la propria‑ţi uşurare.
Iată diferenţa dintre singurătatea în doi şi singurătatea esen
ţială, dintre absenţa asumată şi absenţa impusă, dintre un
mîine şi o eternitate.
Cum să trăiesc cu cineva care depăşeşte mereu limitele dintre

realitate şi ficţiune, care şi‑a construit căminul din frazele
celorlalţi, şi vieţuieşte aici, cu personaje, acţionînd precum ele ?
Vrei să recunosc că doar echilibriştii reuşesc să trăiască. Pentru
că echilibristul nu face decît să‑şi urmeze firul, singura lui
pasiune. Inutilă, după tine. Şi te‑ai convins, că ea nu‑i nimic
pe lîngă cădere. Eu mă feresc să cad, chiar şi în tentaţia de a‑ţi
arăta că am părţi întunecate, pe care mi le stăpînesc cu greu,
care mă încîntă cîteodată cu nefirescul lor, cu oroarea pe care
mi‑o strecoară în simţiri,că nu‑s atît de bine înfipt într‑o
structură unitară şi că nu port zîmbetul încrezător pînă în
ceasurile tîrzii ale nopţii. Dar aici nu‑i loc de mine, sunt doar
mîini chemate să dea la o parte franjurii negurii în care te
adînceşti cu disperare şi în care vrei să pătrund şi eu.
Am obosit, dar de ce aş mai spune‑o ? Nimic nu dispare

prin repetiţie. Mă cufund în limbaj, ca într‑un mormînt,
cuvintele mă strîng, îmi taie răsuflarea. Mi‑ar trebui o mîna
ca să mă reanime. Dar nu vreau să o caut de teamă că aş
găsi‑o şi mi‑ar domoli calvarul.
Şi totuşi, am nevoie de cuvinte ca să descriu senzaţii, ca
să mă eliberez de experienţe din trecut. Îmi dau seama că
sensibilitatea mea s‑a adîncit în timp, iar la asta au contribuit
68
o suită de evenimente care păreau să nu aibă nicio relevanţă.

Zilele trecute am avut o senzatie ciudată, corporală, familiară,
fară să ştiu însă de unde să o iau. Ea venise dintr‑odată, nu
ştiu precis dacă îşi avea originea într‑o imagine (o scurtă
secvenţă, la televizor) sau, mai degrabă, în vidul interior,
într‑un gol afectiv. Dar am revăzut, brusc, secvenţe din
copilăria mea, la care nu‑mi amintesc să mă mai fi gîndit
vreodată. Ele erau însă în mine, a fost suficientă o cască de
pilot ca să‑mi declanşeze trăiri de acum mai bine de douăzeci
de ani. Şi abia acum înţelegeam cu adevărat semnificaţia
acelor întîmplări şi a acelor sentimente. Aveam vreo treispre
zece, paisprezece ani, locuiam la casă pe atunci, şi, adeseori,
seara, vecinul nostru, un tînăr de vreo treizeci de ani, sas, îi
cerea mamei permisiunea de a mă lăsa cu el la plimbare cu
motocicleta. Îmi amintesc că suna la uşă, iar mama ieşea în
prag, în halatul ei cloş, de culoarea vişinei putrede, de după
care încercam să detectez cine era la uşă. Îmi răsună vocea
ei în urechi, caldă, alintată puţin, cu care îl ruga să fie
prudent şi să nu întîrzie prea mult aducerea mea acasă. Şi‑mi
amintesc cu exactitate cum Gerry, aşa îl chema, îşi ţinea
casca, în negru şi alb şi galben, da, astea erau culorile, sub
braţ, cu solemnitate şi dragoste, ca pe o urnă în care odihnesc
rămăşiţele fiinţei dragi. Îi priveam picioarele, uşor depărtate,
înţepenite în costumul de piele. Îmi dădeau impresia puter
nică de siguranţă, ca doi piloni pe care nici cel mai învrăjbit
val nu i‑ar fi clintit. Îmi doream picioare robuste ca ale lui,
mi se părea că ale mele erau prea subţiri, că nu aveam cu ce
umple o pereche de pantaloni. Din acest motiv, vara preferam
rochiile, care fluturau în viteza motocicletei, sporindu‑mi
senzaţia de libertate, de început şi sfîrşit de lume. Nimic nu
părea să‑mi aparţină şi totuşi mă simţeam stăpîna universului.
69
Mă ţineam strîns de pilot, cu capul sprijinit, într‑o parte,

de umărul lui, cu părul în vînt, adulmecam parfumul lui şi
parfumul şoselelor, combinaţia aceea de prospeţime de flori
şi mireasmă de pulbere. Băteam şoselele pentru zeci de minute,
în doi, înghiţiţi de întuneric, îndrăgostiţi de viteză şi incitaţi
de pericolul pe care‑l puteam întîlni. Să tot fi fost doi, trei
ani în care ajunsesem să mă deprind cu gustul aventurii şi
al întunericului, al lui sau al singurătăţii în doi. Într‑o seară,
a sunat la uşă mai tîrziu decît de obicei. Mama a refuzat, la
început, să‑mi mai dea voie să ies. Dar el a insistat şi, într‑un
final, iată‑mă lipită de el, mai mult adormită decît trează,
cu un uşor tremur (de frig sau de oboseală), gonind ca nicio
dată pe drumurile întortocheate care ne duceau înspre şosea.
Lua curbele cu viteză, aplecînd motocicleta de ajungeam să
simt cum genunchii şterg asfaltul, îi simţeam agitaţia şi
chinul, şi parcă‑şi vărsa oful pe motocicletă. M‑am strîns şi
mai tare de el (de frică sau poate ca să‑mi fac simţită prezenţa)
şi‑mi place să cred că m‑a simţit. Parcă se mai domolise.
Ne‑am oprit undeva, nu făceam asta niciodată, iar el a fumat
o ţigară. Fără grabă, savurînd‑o prin toţi porii, ca şi cum era
ultimul lucru pe care‑l făcea. La întoarcere, miroseam izul
de tutun, amestecat cu cel de piele, şi‑mi plăcea. Avea ceva
revigorant. Ne‑am întors în miez de noapte, mama era în
prag, neliniştită, eu m‑am aruncat în pat, pradă unei senzaţii
neobişnuite care mă fierbea şi mă răcea, conducînd nebuneşte
prin arterele trupului meu. Nu ştiu cînd l‑am revăzut după
acea noapte. La cîteva zile, probabil. Timp în care aflasem
că plimbarea aceea nocturnă fusese provocată de suferinţa
despărţirii de iubită. Se refugiase, timp de o noapte, cu mine,
pe motocicletă. Dar suferinţa lui se mutase, în săptămînile
următoare, în mine. Sub o altă formă, mult mai profundă
70
şi incurabilă. Abia acum mi‑o pot explica. Înainte de a afla

ce i se întîmplase, plimbarea aceea stîrnise în mine primii
fiori ai dragostei, melanj de sigurantă, aventură, pasiune,
neprevăzut. După aceea, suferisem un atac de orgoliu. Eu
nu fusesem decît înlocuirea perfectă sau cea mai la îndemînă.
Un substitut. Nu puteam accepta aşa ceva. Nici atunci,
niciodată de atunci. Incidentul acesta mă învăţase să fiu eu,
să vreau să fiu eu, îmi mărise orgoliul. Dobîndisem conştiinţa
de sine. În zadar mai venea să ne plimbăm, refuzam, şi
vedeam, de după perdea, cum privea în sus, spre mine, cea
ascunsă, şi cum îşi pornea motocicleta şi dispărea după colţ.
Pînă cînd ne‑am mutat de acolo, nu l‑am mai văzut în
compania alteia. Era mereu singur. E încă viu în mine fri
sonul din acea noapte, senzaţia de trupuri unite în vînt doar
atît cît să poată să‑şi conştientizeze individualitatea şi să‑şi
spună adio.
Cît de mult trăieşti în trecut ! Oare de ce ? Îţi e mai bine

acolo ? Nu, cu siguranţă. Te‑am întrebat de mai multe ori de
ce nu cauţi să simţi şi clipa de faţă. De ce o ignori, o respingi,
o condamni ? De ce lupţi doar să te împaci cu trecutul, cu cei
care ţi l‑au trasat, cu imaginea ta de acum, pe care ţi‑o analizezi
din perspectiva amintirilor care te împrejmuiesc, ca un ţarc,
şi‑ţi controlează orice senzaţie pentru a ţi‑o întoarce pe loc şi
a‑i ţese firele cenuşii ale unei istorii depersonalizate. Cunoaşterea
de sine, dacă este posibilă, îmi apare ca o îndepărtare de sine.
Este o formă de îngrădire a spiritului într‑un tipar pe care ţi‑l
aplici din lipsă de imaginaţie. Sau din plictiseală. Este ca şi
cum ai pretinde că‑ţi poţi îngrădi visele sau le poţi evita.
71
M‑am trezit în întuneric. Sau am visat că m‑am trezit în

întuneric. Noaptea Arhanghelului Mihail. Cîteva fîşii de
lumină, strecurate printre jaluzelele verticale, se intersectau
cu semnalul luminos, de un albastru iritant, al televizorului.
Atît, şi‑n rest, umbrele nopţii care patrulau în jurul meu,
neliniştite probabil de imobilitatea în care zăceam. Trebuie
să fi deschis ochii din moment ce vedeam mişcările lascive
ale beculeţului albastru înspre fereastră, ca‑ntr‑un fel de
evadare controlată, sau reverenţele albe, ale felinarului din
colţ, în fata întunericului. Cred că am vrut să mă ridic din
pat şi‑n acel moment am fost ţintuită de un gust familiar,
pierdut în timp şi revenit în forţă, aşa, în plin somn. Gustul
acela cremos, pe care‑l simţi cu toată cavitatea bucală ; sen
zaţia s‑a înteţit, aş fi putut jura că mestec nuci în unt, şi
scorţişoară, şi migdale, în sos de ciocolată, le percepeam
tuturor aromele distincte, apoi ele se uneau într‑o savoare
care mă făcea să tremur de plăcere. Aveam ochii închişi sau
deschişi, nici nu‑mi dădeam seama, pluteam pe blatul fin şi
aromat, ingredientele coborau, uşor, prin trup, mi‑l încălzeau
şi făceau să mi‑l simt viu. Eram pătrunsă de gustul acela care
mă definea şi mă reda, uluitor, mie însămi. Simţeam com
binaţia substanţelor, proprie viscerelor mele, le urmăream
alaiul prin straturile, abia trezite, ale trupului. Se petrecea
ceva ciudat în mine ; era ca şi cum gustul mă redusese la o
combinaţie de arome, care, puţin cîte puţin, se contopeau
într‑un tot, pentru a nunti în mine o amintire. „Îţi place
prăjitura ?”. Vocea mamei a răsunat în vis şi dincolo de el,
în cameră şi‑n mine, şi‑n ingredientele astea pe care le‑am
tot plimbat prin trup. Chiar era mama, în vis şi în cameră,
în ingrediente şi‑n mine. Îmi vorbea din mine. O simţeam
mai degrabă decît o vedeam. Mă mîngîia. Mîinile ei fierbinţi,
72
mici şi albe, mi le‑a întins pe piept, nu le simţeam materia

litatea, dar ştiam că sunt acolo. I le‑am luat şi le‑am mirosit.
Duceam dorul parfumului pielii ei. Am fost imediat învăluită
de aceeaşi mireasmă de pădure în amurg, de trunchi de
mesteacăn scrijelit cu unghia, de porumbe pîrguite, de sîm
bure de măceşe încă necoapte. Eram împreună, din nou, în
violetul brînduşelor de toamnă. Nu vroiam să‑i spun nimic,
rîvnisem atît la căldura ei, şi acum, că o aveam, nu mai ştiam
de nimic. Îi plimbam mîinile pe trup, vroiam să mă simtă.
Sau să o simt ? Vorbele ar fi distrus totul. Mă rugam să o ştie
şi ea şi să nu rostească vreun cuvînt. Ca să nu dispară minunea
de a fi împreună. Lucrul care timp de treizeci şi trei de ani
fusese cel mai firesc, cel mai la îndemîna noastră, devenise
imposibil, un miracol pe care doar somnul sau mintea
rătăcită îl mai făcea cu putinţă. Cumva, însă, reuşisem să o
găsesc. Dar nu era lîngă mine, era în mine. Senzaţia aceasta
o aveam de multe luni, mama ajunsese să mă locuiască. Nu
cred că‑şi dorea ea asta. Dar o ţineam în inima mea, o
hrăneam cum puteam mai bine, cu sînge curat, pe care‑l
strecuram, de trei ori, prin vene, ca să opresc orice impuritate.
Îi simţeam corpul greu, de pămînt îngheţat, căruia căldura
organelor mele nu‑i era de prea mare folos. Era prizoniera
mea mută. Căci nu o lăsam, nici măcar pentru o clipă, să
iasă din mine. Era sufletul meu de rezervă sau eu eram trupul
ei de rezervă. O chinuiam cu singurul scop de a mă tortura
pe mine. O supuneam la tot felul de amintiri, de greşeli, de
episoade tragice, la care ea nu mai reacţiona, dar care îmi
erau necesare. Aveam nevoie să‑mi fiu torţionar, să‑mi aplic
pedepse zilnice, ca să pot să mă iert. Ştiam că ea mă iertase,
că zăcea în mine mai mult vie decît moartă, mai mult neliniş
tită decît împăcată, dar nu‑i dădeam drumul. Îmi repetam
73
că nu sunt în stare să o las să se desprindă din mine, că m‑ar

fi sau m‑aş fi ucis. În schimb o omoram pe ea, reconstituindu‑i
viaţa, în fiecare zi. Şi‑n urma crimelor mele repetate nu
rămîneau decît lacrimi, negre şi otrăvitoare, cele mai multe
curgînd pe dinăuntru, încreţindu‑i chipul frumos, făcînd‑o
de nerecunoscut. Tăcea şi mă suporta. Nu avea să‑mi spună
nimic. Iar eu aveam să‑i spun totul. Şi eram obosită de prea
multele cuvinte pe care le înşiruiam, cu durere, pe firele
verzui şi ieşite în relief ale trupului meu, pentru ca ea să le
simtă cu degetele, să le parcurgă ori de cîte ori căuta o
certitudine a existenţei ei. Adeseori îi simţeam degetele oarbe
parcurgîndu‑mi sistemul vascular, în ritmul domol al împă
cării cu sine. Mă căuta, dar negăsindu‑mă, degetele‑i luau
foc şi atunci mă durea toată carnea. Dimineaţa îmi priveam
urmele de arsuri de pe genunchi, abia îi mai îndoiam, pre
feram să‑i ţin la piept şi să‑mi aşez buzele pe ei, căci erau
parte din ea. Aici schiţam, prin atingeri uşoare, semnele
afecţiunii de care fugisem întreaga mea viaţă. Cele pe care
nu le arătasem la timp, le trecusem sub tăcere, tăind orice
şansă de a‑mi întemeia, cu adevărat, fiinţa. Acum arsura
fiecărei hieroglife în care îmi încriptasem iubirea se întipărea
pe trupul de rezervă al mamei, în care eu mă simţeam încol
ţită, eşuată, străină, insuportabil de străină. Nu‑mi mai recu
noşteam nici linia vieţii, se scurtase brusc, cineva adăugase
piele peste ramificaţii, sau pielea se netezise peste noapte,
copilărindu‑mă în jocul cu moartea. Corpul meu se întorsese
în timp, se lepădase cu naturaleţe de zgura vremii, carnea
mirosea a lapte, firul de păr redevenise subţire şi lucios.
Pluteam pe braţele mamei, surîdeam zeilor potrivnici şi nu
aveam fir de gînd. Armonie şi siguranţă, ca‑n prima zi. Ca‑n
ultima zi.
74
Imagini, duci cu tine prea multe, toate fiind bucăţi din ceea
ce urmează să devii, din învelişurile în formare ale spiritului
tău, prea atent la nuanţe, şi prea torturat de senzaţii, pe care
nu le lasă niciodată să dispară, pe care le duce cu sine ca să le
analizeze, ajungînd să le cultive doar pe cele care‑i sporesc
delirul fibros menit să‑ţi susţină elementele mobile ale organelor.
Am ieşit să mă plimb prin parcul „Sub arini”. Căzusem

prea adînc în mine şi în starea aceea, atît de răvăşitoare, a
neputinţei de a uita. Speram ca evadarea din casă să provoace
şi evadarea din mine. Spaţiul îngust al camerei, intimitatea
cu lucrurile, obsesia prafului de pe cărţi şi rafturi mă frămîn
tau. Îmbrăcîndu‑mă, am început să ezit. Am văzut, ca‑ntr‑o
pictură impresionistă, agonia naturii. Ce să caut în parc
într‑un sfirşit de toamnă ? Era un gest sinucigaş aproape, ca
şi cum nu‑mi erau suficiente morţile la care asistam, în
fiecare zi, vroiam să bocesc şi‑n faţa copacilor dezgoliţi.
M‑am îmbrăcat şi m‑am dezbrăcat de vreo două ori. Mă
gîndeam că frigul şi umezeala de afară ar putea să‑mi abată
gîndurile, să nu mai fac altceva decît să simt prezenţa acestora
în mine, să mă zgribulesc, şi‑atît. Să ajung să‑mi ignor trăirile
de profunzime. Şi vuietul acela al conştiinţei. Era ceva ciudat
în atitudinea mea. De obicei, cînd trec pragul temperaturii
trupeşti normale nu mă mai simt. Adică simt că‑mi arde tot
corpul dar asta nu se compară cu arsura gîndurilor. Sufăr de
boala asta de cînd mă ştiu. De fapt, am ajuns să cred că
sufletul îmi e întemniţat, că‑mi atacă adeseori trupul, cu
suliţe, şi‑l străpunge ca să‑şi găsească drumul spre altcineva
sau altceva sau altundeva. Plîng mult şi, ca să‑mi înteţesc
hohotele, mă gîndesc la toate episoadele nefericite din viaţa
75
mea. La toţi dispăruţii (în lume sau în moarte) pe care‑i

cunosc. Nu mă ajută să mă gîndesc la cîţi nenorociţi sunt
pe pamînt, trebuie, cumva, să am o legătură cu fiinţele
invocate. Să le fi cunoscut, mai mult sau mai puţin, viaţa,
să se fi dovedit a fi mult mai îndreptăţite decît mine să
trăiască. În mintea mea se produce următorul raţionament :
eu nu pot aprecia existenţa, îmi plac umbra, întunericul,
singurătatea, cimitirul, vibrez numai la suferinţă şi moarte.
Par a nu face decît să neg existenţialul, să dezordonez, pro
gresiv, realul.
Am coborît treptele imobilului în viteză. De teamă să nu
mă răzgîndesc. Am lăsat uşa de la intrare să se izbească în
urma mea, şi, deşi ştiam zgomotul pe care‑l va face, tot am
tresărit la auzul lui. Am început să merg, destul de repede,
parcă aş fi avut întîlnire. Cred că nici nu realizam prea bine
că sunt de capul meu, fără destinaţie precisă şi oră fixă. Nu
puteam să opun nimic senzaţiei de aranjament cu necunos
cutul. În fapt, lucrurile erau simple : uitasem cum este să te
plimbi fără ceas, de dragul copacilor şi al cerului, să te pierzi
printre trecători. Şi, ce‑i mai trist, chiar nu mai reuşeam să
regăsesc starea aceea confortabilă pe care ţi‑o oferă natura,
peisajul, surîsul vreunui plimbăreţ singuratic. Mă frămînta
gîndul că am ceva important de făcut, că poate cineva are
nevoie de mine chiar în acel moment. Îmi tot priveam
telefonul mobil, cred că din minut în minut, cu aceleaşi
gesturi mecanice, de fiecare zi, i‑am şters ecranul de amprente.
Mi se păreau atît de dizgraţioase... Aveam noroc cu vîntul,
care‑mi tot flutura eşarfa şi, o dată cu ea, gîndurile. Decorul
a început să se instaleze în mine. Nu mai erau frunze, nimic
verde, nici măcar roşcat sau galben. Totul părea uscat, culoarea
aceea indecisă, nici maro, nici negru. Carbonizare. Nu puteam
76
detecta pic de viaţă în jurul meu. Oare să existe cineva care,

într‑un astfel de peisaj, să poată să se gîndească la primăvară ?
Doar absurdul rămăsese în floare. Şi totuşi, rodirea se va
întîmpla din nou. Pentru că aşa e ordinea. Normalitatea. Nu
căutăm mereu refugiu în ele ? Nu vrem mai mereu să ne
clasăm neorînduielile interioare ? Ne‑am spinteca fără regrete,
ne‑am lua straniile sentimente, le‑am şterge de praf, ba chiar
le‑am rade cu cuţitul ca să le uniformizăm, apoi le‑am aşeza
pe straturi, curate şi aliniate, numai bune de a fi admirate
şi lăudate pentru firescul lor. Nicio diformitate, nicio sînge
rare, nimic. Impecabila lăuntricitate.
Paşii mi s‑au domolit, simt aerul rece în piept, îmi dau
seama că am întors privirea şi am fixat‑o asupra unui trecător.
Mai privisem şi alte chipuri ? Nu, nu cred. Doar pe acesta.
Oare de ce l‑am remarcat ? Înţeleg. Cînd trecuse pe lîngă
mine, lăsase un miros de morgă. Aleea întreagă devenise o
hală de putreziciuni. Mirosea a nefiinţă. A mîl. A tulpini de
flori cărora nu le mai fusese schimbată, de zile bune, apa din
glastră. A intestine de miel, zvîrlite în zăpadă. Nu‑mi era
greaţă. Încercam să văd cine poate emana astfel de miresme.
Un chip rotund, roşu în obraji, cu ochii lucioşi dar evaziv
aplicaţi, încadrat de o scufie jerpelită, ca şi hainele, pe care,
se simte treaba, nu le dăduse jos de pe el de ceva vreme. Un
vagabond. Am avut impresia că ni s‑au întîlnit privirile. Eu
mi‑am coborît‑o prima, spre mîinile lui umflate care parcă
stăteau să crape. Unghii negre, lăcaş al mizeriilor de tot felul
prin care trecuse. Îmi era milă. Simţeam cum îmi îngheaţă
inima în sînge fierbinte. Gerul avea să‑i ciobească în curînd
carnea. Dar, cumva, îmi dădeam seama că nu frigul, nici
foamea, nu astea erau tortúrile cele mai greu de îndurat.
Realizam că blestemul îi era un altul : singurătatea. Să nu ai
77
pe nimeni. Am înţeles asta urmărindu‑i buzele. Vorbea dar

nu‑i auzeam vocea. Erau şoapte pe care şi le adresa sieşi sau
cine ştie cui. Îşi întreţinea iluzia că mai este cineva cu el. Sau
chiar mai era. Povestea. Vedeam cum, din cînd în cînd, faţa
i se strîngea într‑un rictus, ochii i se umezeau şi plîngea.
Plîngea. Apoi, brusc, surîdea. Îşi vorbea şi plîngea. Apoi
zîmbea. Şi nu era nebun. Cu siguranţă. Îi simţeam povara,
îi simţeam durerea. Mi le comunica tocmai prin ţinuta lui
care trăda conştientizarea propriei suferinţe. Rămăsesem
ţintuită pe alee, întoarsă pe jumătate spre el, dar nu‑mi
puteam învinge frica de a intra în dialog cu el. De a‑i profana
gîndurile. Aşa că stăteam nemişcată, în plin parc, ca de atîtea
ori în viaţa mea, fără să pot reacţiona. Privind dezastrul şi,
parcă, savurîndu‑l. Omul acesta avea nevoie de o vorbă
mîngîietoare, de un surîs de compasiune şi eu îmi înghiţisem
limba amară şi‑mi pierdusem controlul asupra muşchilor
feţei. Împietrisem. Parcul părea pustiu, un tărîm care aluneca,
în cadenţă, în moarte.
Îmi dau seama că parcul este doar pentru îndrăgostiţi şi
muribunzi. Doar ei îl savurează cu adevărat. Restul mulţimii
nu‑i decît în trecere prin el. Dar, în timp ce pentru perechile
înlănţuite aleile se lăţesc, oferindu‑le infinitul albastru printre
crengile contorsionate de copaci bătrîni, pentru muribunzi
cărăruile se îngustează tot mai mult, cerul cade peste ei şi‑i
îngroapă în albastru. Şi eu mă aflam acolo căutîndu‑mi
groapa albastră. Mă îmbăta adîncimea ei, m‑am aplecat să
o privesc mai de aproape, cred că am îngenunchiat şi am
strîns în palmă ţărîna proaspătă de pe margine. Materialitatea
ei mă cutremura. Asprimea realului. Era semn clar că, din
nou, mersesem în direcţie greşită. Că, orice aş face, rămîn
78
cu un pas în urma propriei mele morţi, ca o umbră obosită

care‑şi ratează însufleţirea.
De la moartea mamei retrăiesc episoade din viaţa mea,

reiau anii, întrebîndu‑mă dacă eu sunt rezultatul propriilor
mele experienţe, lecturi sau doar al unor tare. Am ajuns
să‑mi văd doar defectele, parcă doar pe ele le admir. Poate
că aşa a fost mai mereu. Să ne iubim oare doar partea stranie
pe care o descoperim în noi ? Nelalocul nostru ? Să‑l admirăm
şi să‑l detestăm în acelaşi timp ?
I‑am revăzut casa. Trecusem în ultimii ani de nenumărate

ori, cu maşina, prin faţa ei. Chiar şi pe jos. Oare am privit‑o
vreodată în tot acest răstimp ? Ce ciudat, nu‑mi amintesc.
Şi dacă am făcut‑o, trebuie să nu mă fi emoţionat nimic.
Nicio senzaţie. Acum, însă, era renovată. În culori vii. La
modă. Chiar şi în satul ăsta de munte pe care nu mi‑l puteam
imagina pătruns de civilizaţie. Poarta larg deschisă, din lemn
lăcuit, complet schimbată, introducîndu‑te într‑un spaţiu
vast, prin care se vedea totul înăuntru. Porţile astea ţărăneşti,
înalte şi bine înfipte în ţărînă, par să facă din case adevărate
fortăreţe. Cu cîtă greutate reuşeam să le deschid pe ale buni
cilor, scoţînd ţăruşul de fier, adîncit jumătate de metru în
pămînt, apoi, împingîndu‑le în laterală, apăsîndu‑le cu tot
corpul. Chiar şi scîrţîitul lor mă cutremura, era grav, amenin
ţător, parcă se opuneau gestului meu, rostul lor fiind să stea
lipite, să închidă, dincolo de ele, cine ştie ce mister ancestral.
I‑am privit casa, din viteza maşinii. Trebuie să fi fost
acolo, din moment ce era proaspăt zugrăvită. Încercam să
înţeleg ce simt. Dacă tulburarea era provocată de prezentul
pictat sau de imagini vechi, neasamblate la timp, pe care
79
le‑am tot mişcat prin memorie, încercînd să rezolv puzzle‑ul.

Înainte de a pricepe ce se petrece cu mine, de ce aveam pulsul
ridicat, m‑am lăsat pradă trecutului. Vocile celor din maşină
au dispărut, ei înşişi nu mai erau acolo sau eu nu mai eram.
Am fugit. Departe. Parcă trasă de o mînă nevăzută mai mult
decît de propria‑mi voinţă. La început, nu i‑am revăzut
chipul. Nu m‑am gîndit la el sau pur şi simplu nu‑l puteam
regăsi printre amintiri. Dar am pătruns fulgerător în ambianţa
casei, cu miros de pere coapte, cu iz de bere stătută, cu aromă
mentolată de tutun. M‑am aşezat, ca odinioară, pe lădoiul
de lîngă fereastră. Era încă acolo, cu ştergarul atîrnat dea
supra, într‑un cui parcă mult mai ruginit. Da, şi focul ardea.
Se pare că ajunsesem prima. Nu mai era nimeni în cameră.
Ar fi trebuit să mă întîmpine, totuşi, cineva. Cel care mă
invitase. Dar nu era acolo, semn, probabil, că eram mai
legată de obiecte decît de persoane. Sau ? Îmi era frică să‑l
aşez în faţa mea ? Să‑i cer socoteală ? Pentru mormanul de
amintiri sub care m‑a îngropat ? Pentru greşeala de a fi înţeles
prea tîrziu ce e cu el ? Pentru că, din cauza lui, am devenit
fiinţa plictisitor de demnă care acum zace în aşteptare în
odaia lui, înăbuşitoare, mult prea viu colorată de o imaginaţie
care s‑a forţat îndelung să nu mai fantazeze ? Va apărea, şi
acum, ca şi altădată, tîrziu, prea tîrziu, spăşit, prea spăşit.
Nu‑mi doresc decît să văd ce a făcut timpul din el. Timpul,
marele lui duşman. Cel care‑i seca fiinţa. „Nu am timp...
nu‑i momentul potrivit... peste cîţiva ani... dacă timpul mi‑o
va permite... vei înţelege că timpul le aranjează pe toate...
eu nu pot nimic, mă supun lui...” „Te supui pustiului”. Da,
asta era. De aceea remarcasem casa, cineva era acolo, o
readusese la viaţă, o depustiise. Cineva făcuse focul în încă
pere, băuse bere şi fumase aceleaşi ţigări mentolate. Totul
80
părea ca atunci, demult, cînd timpul nu mă apăsa atît de

tare. Cînd îmi era aliat. Mă uitam în jur, căutînd cărţile,
împrăştiate, de obicei, pe masă şi pe pat. Nu înţelegeam de
ce nu erau acolo. Niciuna. Nu‑mi mai aminteam ce citea.
Oscar Wilde ? Îi plăcea să citească în engleză, asta ştiu. Da,
era un Dorian Gray răsturnat. Îşi trăia, cu mine, bătrîneţea.
Parcă făcuse un pact cu timpul, să‑i facă posibil parcursul
invers. Avea obiceiuri bătrîneşti, exersate, îşi lăsa barbă şi
trăgea de pielea de sub bărbie pe care o considera scofîlcită,
îşi mîngîia guşa mult rîvnită, îşi admira ridurile inexistente
de pe chip, bea bere multă ca să‑şi umfle burta şi să devină
dizgraţios, se îmbrăca în negru şi se ascundea după un fular
imens, pe care‑l rotea de vreo trei ori în jurul gîtului. Mergea
cu capul în pămînt şi cu mîinile la spate, ca un filosof ajuns
la senectute. Un solitar răpus de prea plinul propriului sine.
Nu‑i saluta niciodată pe cei de vîrsta lui. Doar pe bătrînii
obosiţi ce veneau cu vitele de la obîrşie. Din Dosul Duşoii.
Acolo l‑am întîlnit prima dată. Eu, printre aluni, căutînd
umbra. El, plimbîndu‑se nonşalant, pe cărăruia ce ducea
spre izvor. Nu l‑aş fi remarcat, dar era rar să întîlneşti pe
acolo un tip cu o carte sub braţ. În plină vară. Cînd tot satul
e la fîn. Mergea aplecat. L‑am privit, îndepărtîndu‑se, urmînd
reflexiv dunga neagră, bătucită de atîţia paşi, mult mai gră
biţi decît ai lui. Am mai rămas un timp sub frunzele rotund
protectoare de alun, apoi am luat‑o la vale, săltăreţ, gîn
dindu‑mă la răcoarea care avea să mă întîmpine în tinda
bunicilor. L‑am ajuns din urmă. Trebuia să‑mi fac loc pe
lîngă el, pe cărăruia îngustă, dacă vroiam să‑l depăşesc şi
să‑mi urmez ritmul vioi spre casă. Mi‑a auzit paşii, s‑a ferit
puţin, salutîndu‑mă printr‑o aplecare din cap. Eu, ca să
păstrez nota de politeţe exagerată, mi‑am scos pălăria şi
81
m‑am înclinat, uşor, în faţa lui. L‑am auzit rîzînd. Am rîs şi

eu şi am luat‑o la fugă, ridicînd mîinile spre cer, în semn că
ceremonialul a fost îndeplinit. Întîmpinarea avusese loc.
Uşa camerei se deschide, şi, cu aceleaşi gesturi lente, îl
văd intrînd şi forţîndu‑se să nu se sugrume în încercarea de
a‑şi da fularul jos. Ţigara aprinsă, pe care o ţine în gură, îi
face gesturile şi mai stîngace. Nu a îmbătrînit. Doar părul,
în bucle grizonante, îi dă un aer distins. Burta îi refuzase
gonflarea. Pare şi acum grizat. Se schimbase ? Sau nu era
vorba decît de efectul de grosisment la care‑l supuneam ?
Mi‑a întins mîna şi m‑a izbit senzaţia de grunz pe care mi‑a
lăsat‑o la atingere. Mi‑am amintit imediat că‑i admira pe
gropari. Ne furişam adeseori în cimitir şi‑i urmăream cum
pregătesc morminte. Cîte doi. Săpînd cu ceva mai multă
forţă decît ţăranii aliniatele cuiburi de cartofi. Vorbind despre
aceleaşi lucruri... copii, bani, nevastă nemulţumită, vreme
potrivnică recoltei, fîn puţin, vite flămînde, Ceauşescu, colectiv,
democraţie, libertate, şi nimic despre cel căruia îi pregăteau
lăcaşul de veci. Scuipau furios în palme şi tot săpau. La un
moment dat, nu le mai vedeam decît pălăriile de paie, tru
purile intrîndu‑le, vertical, în mormînt. Lucrau repede şi cu
patos. Ca să termine şi să se ducă în cîmp, unde familia îi
aştepta cu iarba uscată, numai bună de încărcat în căruţe şi
aruncată în fînar. Lăsau groapa deschisă. Noi ne apropiam
şi priveam în adîncul ei. Eu nu intram niciodată în ea, de
teamă că nu mai pot ieşi. Mă izbea senzaţia de umed pe care
mi‑o lăsa pămîntul acela. Mai mult noroi, de un galben
închis, uneori vedeam bulgării mari, cît suprafaţa lopeţii,
cum zac pe margine, compacţi, grei, şi‑mi era teamă că,
aruncaţi, vor străpunge sicriul şi vor strivi trupul îmbălsămat
şi frumos îmbrăcat, în costum popular, al mortului. De la
82
groapă, dădeam o fugă în livada cu pruni, chiar de lîngă

cimitir, intram printre scîndurile desprinse din gard, şi mîncam
prune : coapte sau nu, hurlupi, puţin conta. Ba chiar le
preferam necoapte, ca să ni se facă gura pungă, să le simţim
acreala pînă‑n stomac. Ne strîmbam unul la altul, întinşi în
iarbă, adulmecînd combinaţia aceea perfectă de viaţă şi moarte
pe care nu o ai decît într‑un cimitir de ţară.
Îţi mai aminteşti de nopţile de vară petrecute pe dealuri ?
Urmărind, pe cer, te miri ce stele, aşteptînd ca măcar una
să ne cadă pe umeri ? Cînd ne bucuram de lăsarea gradată a
întunericului şi apoi, de naşterea progresivă a luminii ? Cînd,
invadaţi de frig, pe nesimţite aproape, ne strîngeam trupurile
în braţe şi le ascundeam sub vreun ţol ? Cînd aşteptam roua,
întîmpinînd‑o cu piese rock, ce ne puneau sîngele în mişcare ?
Cît de serios erai în toate acele nopţi. Ţineai prelegeri. Mie,
întunericului, copacilor... După cîteva beri, doar Eminescu
te mai salva de ridicol. Recitai la nesfîrşit şi ridicai tonul
poruncitor, ori de cîte ori, încercam, timid, să‑ţi urmez
glasul. Nu puteai concepe că ştiu şi eu versuri, că am şi eu
ceva de spus despre viaţă şi moarte. Şi despre timp. Erai doar
tu şi sticlele tale goale pe care le fixai cu privirea în timp
ce‑mi ţineai lecţii. Îmi dădeai dreptul la replică ? Mai nici
odată. Căci arareori îţi permiteai să fii tu. Chiar şi cu mine,
mai ales cu mine. Te zbăteai între concept şi tăcere. Între a
mi‑l defini şi a‑l suspenda în aerul devenit, dintr‑odată, prea
răcoros. Te suportam. Nici acum nu înţeleg cum. Era ceva
monstruos în tine, dureros de zadarnic. Nu simţeai nimic
din ce spuneai, nici din peisaj sau din fiinţa mea. Ţi‑ai făcut
adăpost sau închisoare din gîndirea altora pe care nu ai avut
ambiţia nici măcar să o diseci. Ai înghiţit‑o hămesit şi te‑ai
felicitat că ţi‑ai potolit foamea. Cînd reuşeam, printre tiradele
83
tale, să pun vreo întrebare, îmi răspundeai prin citate, pe

care le îmbrăcai în gesturi pompoase, lansai fumul de ţigară
cît mai sus, îţi duceai mîna prin păr sau mă fixai ca pe un
copil care făcuse o prostie şi te gîndeai cum să‑l pedepseşti.
Mă revolta incapacitatea ta de a mă cunoaşte. Sau lipsa de
voinţă. Provocată şi susţinută de convingerea ta că ai trăit
totul, că nu ţi‑a mai rămas nimic de experimentat. Bătrîneţea
şi moartea erau singurele animatoare aducătoare de satisfacţie.
Ai reuşit atît de bine să intri în pielea unui om apus ! Pic de
virilitate în tine ! (Ştii, are relaţii cu tot felul de femei mature,
trecute, la care se duce cu pălărie şi baston, pe jos, prin
centrul Bucureştiului !), da, sora ta mi‑a spus‑o, dezgustată,
într‑una din serile în care ai preferat să‑ţi mîzgăleşti foile
din caietul albastru, pentru ca să le arzi, în zori. Oare era o
încercare de a‑l imita pe Eugenio D’Ors ? Sau scrisul nu era
pentru tine decît o manieră de a‑ţi da foc ? Refuzai orice
prezenţă, orice atingere. Cu mine, te simţeai confortabil,
asta pentru că nu vedeai niciun pericol în feminitatea mea,
atîta cîtă lăsau să se întrevadă o pereche de pantaloni scurţi
şi un maieu. Ţinută copilărească. Pînă în acea seară, în care
te‑a năpădit disperarea. Şi ai ieşit din cochilie. Eu aveam să
înţeleg peste timp ce se întîmplase cu tine. Cum, fără să
vreau, am trecut dincolo de zecile de paravane după care îţi
ascundeai identitatea. Şi sufletul. Ultima noastră seară din
vara lui... Nu mai contează. Eu, în rochia galbenă, strînsă
pe corp, mirosind a fructe pîrguite, intrînd pe uşa în pragul
căreia stai, acum, mut, ca şi atunci, uitîndu‑te, repetat, la
mine, ca să te asiguri că sunt eu. Ne‑am privit un minut, nu
mai mult, mirarea îţi înceţoşase ochii şi anii, ai început să
gesticulezi, acuzîndu‑mă de frivolitate şi uşurătate,
socotindu‑mă o ispită de care te puteai rapid debarasa. Nu
84
am aşteptat să o faci tu, am plecat eu, neînţelegînd prea bine

cu ce greşisem, ghemuită sub bucata galbenă de mătase. Mă
ardea pielea, mă amăgeam spunîndu‑mi că bronzul e de vină.
Îmi era frig pe dinăuntru, tremuram din toate încheieturile,
m‑am trezit alergînd spre casă, cu braţele strînse în jurul
taliei şi sugrumată de ruşine. Parcă defilam goală printre
pietre, deşi era aproape întuneric şi nu‑mi tăia calea decît
vreun cîine vagabond. M‑am privit în oglindă. Aş fi vrut să
fiu bătrînă, cu piele încreţită, cu figură ascetică, într‑o rochie
lungă, neagră şi largă, să miros a pustiu şi să văd păienjenit.
M‑ai fi iubit, atunci ? Da, căci ne‑am fi admirat, amîndoi,
bătrîneţea. Ne‑am fi atins cu palmele anii, am fi mirosit
parfumul salcîmilor atîtor anotimpuri, ne‑am fi mîngîiat
trupurile cu dorinţa paroxistică a celei de pe urma întîlniri.
În oglinda neclară, în acea noapte, m‑ai iniţiat în zbuciumul
căutării celuilalt, m‑ai prădat de propriul sine, de propriul
meu chip, care s‑a alungit, s‑a întins pe covor, s‑a împrăştiat
pe toate obiectele din încăpere, imaginea mea golită,
strangulată de mîinile tale moi, care se joacă prin părul meu,
crescut dintr‑odată pînă la călcîie, îmbrăcîndu‑ne trupurile,
ascunzîndu‑le de spectrele ameninţătoare din jurul şi
dinlăuntrul nostru. Ca nişte lilieci, sufletele noastre izbesc
ferestre spre abis, mă cauţi acum, cu tot trupul, îi simt
tremurul, nu‑ţi mai aparţine, ţi l‑ai lepădat, deşi nu am auzit
nici primul, nici al doilea şi nici al treilea cîntat de cocoş,
doar strigătul bufniţei de pe creanga de cireş, din livada
bunicilor, triumfător şi pătrunzător, trimiţîndu‑ne morţii
din noi. Mă uit în oglindă şi‑ţi văd chipul împăcat, doar
chipul, solar, ajuns să‑şi accepte şi să‑şi trăiască vîrsta. Mă
uit după mine, dar oglinda mă înfăţişează fără cap, pielea
luceşte de parcă ar fi acoperită de solzi, am unghii lungi şi
85
negre. Picioarele vineţii par a se subţia, se proiectează pe

pereţi şi, cu ultime eforturi, o iau la fugă. Nu mai sunt în
oglindă, nici în cameră, dar îmi e în continuare foarte cald,
lemnele de mesteacăn nu mai trosnesc, dar îţi aud glasul,
liniştit, aproape de mine, îţi simt respiraţia mentolată, nu
întind mîinile să te ating de teamă că te‑ai evapora. Sau din
dorinţa de a o face tu. „M‑ai descătuşat de timp. Să mergem
în livada cu pruni.” Ţi‑am simţit mîna caldă şi moale cum
o strînge pe a mea, am făcut cîţiva paşi, m‑ai cuprins în braţe
şi preţ de cîteva secunde am învins durata. Dar, din curtea
vecinilor, cocoşul a cîntat pentru prima dată, iar tu ai dis
părut în ea.
E duminică dimineaţa, un timp în care nu m‑am simţit

niciodată în largul meu. Azi, cu atît mai puţin. Simt o apă
sare, greu de descris în cuvinte, parcă cineva mi‑a amputat
mîinile şi picioarele. Parcă sunt hăituită. Sau eu mă ameninţ ?
Realizez acum, cu ochii proiectaţi pe ecranul computerului,
că stările de profunzime, sentimentele răvăşitoare sunt indi
cibile. Sau pot fi exprimate doar în forma brută, neprelucrată.
Simt cîini flămînzi muşcîndu‑mă de spate, îmi tot vîntur
mîna ca să‑i alung, m‑am aşezat pe covor şi le‑am urmărit
ochii lucind de foame, chiar mi‑am imaginat cum trupul
meu firav nu reuşeşte să‑i sature nici pe ei. Simt cum sfîşierea
din piept se întinde în tot trupul, asta e prima mişcare, îl
torturează minute în şir, apoi începe să se retragă spre inimă,
drept urmare nu‑mi mai simt membrele, nu mai simt nimic
din trup, nu‑mi mai rămîne decît senzaţia de durere. Retrasă
în creier, rămîn nemişcată, parcă în comă. Nu ai crede că
mai trăiesc dar, de fapt, numai în starea asta trăiesc cu
adevărat. Nu‑mi mai rămîn decît gîndurile, secvenţe de
86
amintiri pe care le însăilez, chipuri, cele mai multe cunoscute,

îmi defilează prin faţa ochilor, fără să mă vadă, fără să‑mi
vorbească, şi culmea e că eu ştiu că nu exist, am convingerea
că nu mai sunt în viaţă. Trăiesc viaţa mea de după. Mă tem
de forma asta de moarte, în care nu uiţi nimic, în care
invizibilitatea nu‑i salvatoare, şi, demenţial, mi‑o exersez. Să
fie de vină lipsa de sens a vieţii ? Sau neputinţa mea de a‑i
da vreun sens ? De a mai crede în intensitatea unor trăiri
reale ? Să‑mi doresc moartea, în speranţa că în ea se va
produce ceva esenţial ? Că ea e sensul ?
Uneori, te opreşti cu privirea asupra mea, parcă te‑ar deranja

materialitatea mea. Vreau, de fiecare dată, să‑ţi amintesc că eu
exist, că nu‑s o plăsmuire de‑a minţii tale, şi că m‑am săturat
să te joci cu mine după bunul tău plac. Dar mă tem că vocea
mea, gravă şi răspicată, te‑ar izgoni şi mai tare în adăpostul
dinlăuntrul tău. Înfăţişarea mea, în timpul prezent, în chiar
spaţiul apropiat ochilor tăi, te irită. Parcă‑ţi stau în cale, sunt
un obstacol, aşa mă simt, fără să‑mi dau seama în faţa a ce
mă aşezi, cu gesturi nervoase (priviri pline de reproş, mişcări
reprobatoare din cap, aplecări şi mai insistente asupra paginii
albe), cărora mă închin neputincios, sau poate mult prea indul
gent, de teamă că într‑o zi nici ele nu‑mi vor mai fi adresate.
Oare reuşesc şi eu vreodată să‑ţi tulbur conştiinţa, să te exilez
din tine în mine ?
Ţi‑am văzut, pe ecran, picioarele, în pantaloni şi pantofi

negri, la marginea cercului violet al brînduşelor de toamnă.
Aceleaşi brînduşe, care‑şi etalau culoarea sub nuc, în toamnele
tîrzii ale copilariei mele. Într‑o fracţiune de secundă mi‑am
revăzut livada, pe mama şi pe Berta. Şi parcă nu m‑am mai
87
simţit singură sau singurătatea era atît de puternică încît m‑a

animat. Urmărindu‑ţi, fascinată, mişcarea şovăitoare a picioa
relor (aşa am perceput‑o eu) prin amurgul acela violet, am
avut sentimentul că omul nu‑i nimic, în comparaţie cu
firavele flori printre care ele păreau că‑şi croiesc drum. Picioa
rele se căutau, cu preţul ignoranţei, al ignorării realului, al
frumuseţii de sub ele.
Deschid obloanele duble ale camerei bunicilor. Par a se

lungi spre infinit, într‑o încercare de evadare din strînsoarea
închiderii, mă retrag puţin, orbită de atîta lumină, apoi
înaintez spre exterior şi inspir aerul răcoros de munte. Nimic
deosebit dacă nu m‑ar fi sedus un chip neconsolat şi totuşi
iremediabil consolat... o secvenţă din scenografia melan
colicului sentiment al destinului, a încercării eşuate de a te
părăsi puţin, doar atît cît să te regăseşti cu adevărat. Refac
gestul bunicii şi mă întreb dacă, deschizîndu‑le, o am pe ea
în minte, dacă încerc pericolul sau plăcerea identificarii, sau
mă covîrşeşte propriul fond sufletesc, propriul eu care vine
din străfundurile mele să se zbuciume la suprafaţă, mîhnit
şi aţîţat de pustiul dulce al acestor clipe. Îmi pare, în acele
momente, că sunt mai aproape de mine decît am fost vreo
dată. Cred că am căutat umbra fiinţei dragi şi am găsit
fantasmele propriului sine. Cu fizionomia ruinată. Şi totuşi,
parcă doar acum şi aici, conştientizez că ruinele astea consti
tuie esenţialul meu. Nu le văd prăbuşirea apropiată ci stră
lucirea adevărată.
Oare ieşim vreodată din noi înşine ? Ce surpriză ne pro

vocăm ori de cîte ori reacţionăm contrar propriilor aşteptări !
Cît ne tot repetăm : „Bine, dar credeam că mă cunosc, de
88
vreme ce toată ziua stau şi mă analizez !”. Cît ne bazăm pe

intuiţii şi cum ele ne construiesc fiinţe care sunt departe de
a fi reale ! Cît de fideli rămînem sentimentelor noastre despre
celălalt, chiar dacă avem zilnic dovada că ne înşelăm ! Ne
place să ne pervertim sufletul, poate pentru că nu suntem
în stare să ni‑l purificăm. Ar trebui să vorbesc despre mine.
De ce voi fi folosit pluralul ?
Există o categorie de oameni cărora înfăţişarea le striveşte

individualitatea, adică îi face să se mişte într‑o lume care nu
poate să treacă sau să înţeleagă ce se petrece dincolo de chip,
de trup. Pentru unii, asta pare soluţia ideală de a se ascunde,
de a‑şi cultiva dualitatea sau feţele, pentru alţii e un blestem.
Cei din urmă înţeleg cu tristeţe că orice sentiment pe care‑l
stîrnesc celorlalţi e, în esenţă, fals. De exemplu, ne atrage
un chip, iubim un trup, înainte de a iubi un suflet. Dacă
depăşim vreodată trupescul... Dacă nu ne plictisim de con
creteţea lui... Adevărata suferinţă constă în superficialitatea
noastră. Ce te faci cînd lucrezi prea mult la această imagine
incompletă despre sine pe care rîvneşti să o laşi ? Sau cînd
înţelegi că e totalmente incompletă ? E greu să‑ţi dozezi taina.
E o artă. Trebuie să ştii să conduci spre mister, spre revelare.
Trebuie să dai din tine atît cît să produci uimire, să cultivi
vagul, să te descoşi şi să laşi firul la vedere.
Din nou, acelaşi joc de priviri între noi. Stăm în cameră,

tăcuţi, obosiţi de orele parcurse fără sens, deşi ale mele au fost
dominate de liniştea de a mă simţi în viaţă. Ştiu la ce te
gîndeşti. Cu toate astea, aş vrea să‑mi vorbeşti, să întrerupi
tăcerea şi să nu mă mai laşi să‑ţi aşez eu vorbele pe chip : „Oare
tu îţi dai seama că doar cu o privire porneşti asediul asupra
89
fiinţei mele ?”. Cît de stranie este legătura asta a noastră ! Nu

am apucat să‑mi detaliez impresia, că te‑am auzit rostind : „Mă
refugiez în scris doar pentru că exişti tu, în toată perfecţiunea
ta, nu mai e nevoie să te caut, să umblu să te inventez, aşa că
am ales să mă disec pe mine, cea fără de virtuţi, copleşită de
ale tale, de echilibrul şi credinţa care te desăvîrşesc, scoţînd la
iveală hibele de construcţie ale fiinţei mele. Aşa că mă nimicesc,
ca să nu mă mai recunosc nici eu sub plăcile de cuvinte de
ciment sub care mă ascund”.
Există oameni a căror privire te ţintuieşte. Nu ei o vor

aşa, poate că nici nu‑s conştienţi de puterile ei, de abisalul
ei. Astfel de priviri nu le uiţi, pentru că te‑au tras în ele,
pentru că ţi‑au etalat, într‑o secundă, propriul interior. O
privire, o pătrunzi şi te afunzi în ea. Devine, cumva, a ta.
Te stoarce de tine însuţi, după ce te‑a învîrtit pe toate feţele,
te goleşte, te umple, te pierde şi te cîştigă. Şi te stigmatizează.
Pentru că e mai dureros să‑ţi vezi neajunsurile în privirea
celuilalt. Uneori nici măcar nu trebuie ca celălalt să te pri
vească. Poţi să rămîi marcat de o privire, fără ca aceasta să
se fi întîlnit vreodată cu a ta. Privirile în gol sunt cele mai
revelatoare, cele necăutate, neartizanale. Cele care nu te văd
pe tine, nu vor să te impresioneze. Aveam obiceiul să urmăresc
astfel de priviri, mai ales în tren sau în metrou ; la Paris,
parcurgeam zilnic chipurile celor din jurul meu, şi nu‑mi
mutam privirea pînă nu reuşeam să le clasez starea de spirit.
Era un joc care mă însufleţea. Găseam de toate, uneori mă
alegeam şi cu un zîmbet candid căruia îi răspundeam cu o
mişcare lentă de pleoape, conştientă fiind că acolo, în secun
dar, se produsese o schimbare de fiinţă. Îmi lipseşte cu
desăvîrşire memoria cifrelor, dar mă pot lăuda cu o desăvîrşită
90
memorie a privirilor. Le am întipărite pe retină, pot retrăi

senzaţiile pe care multe dintre ele mi le‑au creat. Priviri pe
care le‑am studiat, aşa cum studiezi o carte. Îmi pot aminti
sute de priviri, pot resimţi sute de stări pe care mi le‑au
declanşat, dar nu‑mi pot decît cu greu, în vis sau în cazne,
aminti privirea mamei. Ochii ei s‑au tulburat, nu‑i pot capta
privirea, parcă m‑ar ocoli, o simt doar în spate, furişîndu‑se
uneori cînd mă chircesc pe covor ca să mai atenuez zbuciumul
trupului, ca să‑mi ud tricoul de lacrimi şi să mi se facă frig,
frigul acela interior de fiinţă dezgolită, a cărei carne a cedat
sub povara oaselor. Mă strîng în braţe şi nu simt decît răceala
contorsionată a oaselor ei, îi pipăi pielea zbîrcită din jurul
urechilor, vînătă, întărită de moarte. Vocile revin în forţă,
ameninţător, „Pune‑i un batic pe cap !”, mă ridic şi mă
îndrept spre sertarul ei cu eşarfe, le mîngîi, apoi încep să
caut una pe măsura momentului, una pe care să o fluture
Caron în luntrea lui, şi pe care să o tot ating pînă‑mi înveş
nicesc celulele în ea. Nu pot să aleg, mă aşez în faţa lor, le
iau pe rînd şi le miros. Parcă se mai simte parfumul mamei
sau doar simţurile mele au luat‑o razna. Mi‑o amintesc
purtînd‑o pe cîte una, bucuria de a fi primit‑o pe alta, chiar
de la mine, mă las învinsă de simţămintele pe care le‑am avut
cumpărîndu‑i‑o, de pe Champs‑Elysées, apoi dăruindu‑i‑o,
în curte, la Rod, printre pietre, iarbă şi flori de muşeţel,
într‑o zi de Sfînta Maria pe care şi‑o petrecea întotdeauna
acolo, povestind despre copilărie, despre felia imensă de
pîine cu unt şi miere, pe care era obligată să o mănînce şi o
tot purta, de zeci de ori, în josul şi‑n susul curţii, muşcînd
ritmat din ea pînă ce se termina... Oare ce eşarfă i‑am aşezat
în jurul capului ei mic, acoperindu‑i semnele descompunerii ?
Nu‑mi mai amintesc. Îi pot revedea chipul palid, ochii închişi,
91
îi simt pielea rece, fruntea ei pe care o sprijineam pe a mea...

În prima noapte, am rămas doar eu cu ea, sărutînd‑o la
infinit, abia abţinîndu‑mă să nu mă întind peste ea, visînd
chiar că am putea face schimb de moarte. Că aş putea să o
încălzesc pînă ce se va întoarce, îmbujorată, în sufragerie.
Au fost secunde în care chiar credeam într‑un miracol. Îi
simţeam pieptul cald, parcă tot mai cald, încins într‑un
somn de duminică după‑amiaza. I‑am vorbit mult dar am
uitat despre ce. Să fi fost, ca întotdeauna, despre mine ? Să‑mi
fi afişat monstruozitatea şi‑n acele ultime ore, la căpătîiul
ei ? Nu mai ştiu nimic, am păstrat doar senzaţii, durerea aceea
ascuţită de dincolo de piele, din organe. Durerea cea mai
dorită, singura senzaţie care mă mai ţine în viaţă.
Şi totuşi, îmi pierd coordonatele ori de cîte ori pleacă de

acasă. La început, am impresia că o să mă simt liber, că o să
pot chiar să trîntesc uşile şi farfuriile, dar nu trece mult timp
şi liniştea aceea, de care, probabil, oricine altcineva are nevoie,
devine, pentru mine, insuportabilă, simt cum cad pereţii peste
mine, fără susţinerea privirilor ei chinuite. Nu fac decît să mă
învîrt şi să mă consolez că nu mă poate vedea agitîndu‑mă.
Uneori, mi se pare că şi‑a lăsat o parte din nefericire aici, pe
canapea, pe masă, pe cărţi, iar eu, atingîndu‑le, mă contaminez,
încep să‑i trăiesc suferinţa, în aşteptarea întoarcerii ei. Ca să‑i
dau înapoi ceva ce nu ea îmi dăruise, dar pentru care, simţeam
eu, revenea întotdeauna.
M‑am întors pe jos, tîrînd valiza după mine, crezîndu‑mă

la adăpost de gînduri şi senzaţii, în sunetul răguşit al roţilor
ei care se învîrteau pe asfalt. Însă nu a fost aşa. Pustiul m‑a
învins din nou, a înlăturat pe dinăuntru tot ce i‑a stat în
92
cale, îmi simţeam organele zăcînd în bălţi de sînge care se

scurgeau pe scările înguste ale aleii dintre blocuri. Îmi venea
să fug înapoi, să mai capăt o strîngere în braţe, fără să pot
să‑mi dau seama dacă era bucuria căldurii ei de vină sau
tentaţia amarului pe care l‑ar fi strecurat, ucigător, în mine.
Cu siguranţă că mă urăsc. Pentru nebănuitele‑mi slăbi
ciuni, pentru că ratez mereu cele mai delicioase tortúri,
pentru că nu am înţeles sau am înţeles prea bine, că nu poţi
prelungi perfecţiunea. Plîng şi‑mi şterg lacrimile cu mînecile
bluzei ca un copil pedepsit şi părăsit. Viul din mine a trecut
în alţii, aşa că‑mi privesc hoitul nenorocit, lovindu‑l cu
picioarele şi acoperindu‑l apoi cu cărţi.
Ca să trăieşti un peisaj, trebuie să‑l locuieşti, să ţi‑l faci

familiar. Altfel, nu te poartă cu el şi nu te descoperă în toată
lumina ta interioară.
Asta ţi‑am spus, pe un vîrf de colină, pe înserat, cînd te
simţeam departe de acel loc, departe de mine... Te‑ai uitat,
înduioşată, la mine, apoi în zare, fără a te opri asupra vreunui
detaliu, total străină de mine, de tine, de peisaj, fără a reuşi să
te odihneşti, măcar puţin, în el.
Florile castanilor cad, pîrjolite de un soare necruţător.

Îmi e greu să păşesc peste ele, de teamă să nu mă atragă
veştedul, să nu mă ispitească nuanţele morţii. Încerc să
privesc în sus, spre un cer pentru care nu am chemare, din
păcate. N‑am s‑o lungesc, cuvintele par de prisos, oricum,
ele nu pot înlocui căldura unui trup. Frigului care mă stăpî
neşte i‑ar veni de hac, nu soarele dogoritor, ci pămîntul jilav
care strînge‑n chingi sicriul mamei.
93
Într‑una din zile am să‑i citesc şi ei cuvintele acelea care

par a vorbi despre altcineva, în care abia mă recunosc, năpă
dită cum sunt de regretele unei vieţi nedorite, prin care trec
împiedicată, ruşinată, ca printr‑o etapă obligatorie în aflarea
misterului de dincolo de trup. Am să‑i caut, străpungînd
lespedea cu degete de fier, pielea, am să mă aşez în genunchi
la picioarele ei, am să smulg piatra şi lemnul şi pămîntul şi
am s‑o scot afară în aerul colorat de primăvară. Abia acum
am înţeles că s‑a petrecut ceva miraculos : cînd era lîngă
mine, nu‑i percepeam prezenţa. Acum, cînd nu mai e, în
chip straniu, îi simt trupul şi parfumul, în halatul ei roşu în
care mă închid, dimineaţa, cu tot ce am mai bun, cu tot ce
a mai rămas în mine din ea.
Ce încărcătură emoţională primesc unele locuri după ce

am trăit un sentiment puternic în mijlocul lor ! Cred că‑mi
place să‑mi exersez, aici, zbuciumul. Adică, în momente în
care vreau să mă chinui, să mă simt cu adevărat, plec într‑acolo.
Ca să retrăiesc un eşec... o despărţire. Sau o descărcare de
altădată, care acum nu‑i decît o reîncărcare, o suprapunere
de trecut şi prezent, unul mai agonizant ca altul. Nu‑mi
amintesc decît vag locuri în care mi s‑au întîmplat lucruri
frumoase. Unul, poate două. Dar le ştiu pe toate cele în care
am plîns, am pierdut, am suferit. În care, într‑o fracţiune
de secundă, am simţit lama cuţitului înfipt pe la spate, cu
încetinitorul, de mîini nevăzute dar puternice, aşa încît să
confund durerea cu plăcerea, recele cu caldul. Aşa încît să
am timp să privesc, în spate, şi să văd că nu mai era nimeni
acolo, sau în jurul meu, ca să înregistrez detaliile cele mai
absurde ale unui loc în care ştiam că urma să revin cu capul
plecat şi spatele găurit. Îmi cultiv părăsirile. Îi port în mine,
94
la loc de cinste, pe toti cei care m‑au tulburat şi m‑au făcut

să‑mi dau seama că o despărţire vulcanică te marchează mai
puternic decît o întîlnire armonioasă. Mai exact, te goleşte,
şi nu doar pentru moment. Golul rămîne, undeva în străfun
duri, ca un balon de săpun suflat dintr‑un pahar de plastic
viu colorat, în văzduh, de un copil. Îi voi simţi prezenţa de
fiecare dată cînd voi reveni în locul cu pricina, de multe ori
fără să ştiu de ce o fac.
Uneori, mi se părea că‑n locurile trecerii mele nu mă mai

simt singură. Că revenirea e o formă de amiciţie cu trecutul,
de fărîmiţare, de risipire, în care conta doar rezultatul, nu
şi calea pînă la el. Locurile realităţii sunt stări, nu decoruri.
Oare e nevoie să revii la ele ? Nu‑i suficient să închizi ochii
şi să te afunzi în tine ? Am încercat ambele variante. Uneori,
voiajul în mine îmi reuşeşte. Deşi nu‑i decît o formă pe dos
a fugii din mine. Ajung cîteodată să mă micesc în mine, să
mă tot mişc în mijlocul propriilor intestine, transformate în
corzi care mi se înfăşoară în jurul gîtului. Aştept. Dar, ciudat,
de atîta aşteptare, obosesc. Şi mă loveşte indiferenţa. Dormitez.
Şi nu mai vreau să ies la suprafaţă. Şi stau acolo, înmărmurită
că am fost cîndva într‑afară. Că m‑am părăsit.
Alteori, evadez în peisaje pe care timpul le‑a încărcat cu
valenţe tragice. Sau eu. Mă întorc, par schimbată, mă percep
altfel, acum, într‑un decor care, cîndva, a făcut ravagii cu
interiorul meu. Mă las purtată de sentimente trecut‑prezente,
mă sperie vreun sunet sau vreun pas, dar cel mai tare mă
sperie gîndul că celălalt ar putea reveni aici, în căutarea
aceleiaşi tortúri, în spatele căreia se ascunde neputinţa de a
uita. Că ne‑am putea reîntîlni, după ani, într‑un loc ce nu
mai era al nostru, ci doar soluţie provizorie a scăpării de
95
stranietate. Un loc ce devenise doar al meu. Şi aici, în progadia

mea, îmi dau întîlnirile cele mai spectaculoase, cele pe care
eu pot să le controlez, îmi despic inima şi o las să vorbească,
să cheme, să îmbrăţişeze, să picure roşu peste mormintele
celor pe care i‑am îngropat de vii, poate pentru că prezenţa
lor la suprafaţă nu se ridica la nivelul absenţei. Mă dăruiesc
cu fervoare unor absenţe, după ce mi‑am exersat refuzul
formelor concrete cu luciditate, alungînd realitatea, zdrobind
prezenţa. Oare, în prezenţa lor, aş fi capabilă de vreun senti
ment ? Oare pot cu adevărat „să exist” pentru celălalt ? Sau
exist doar în măsura în care mă nimicesc, zi după zi, folo
sindu‑mă de sentimentele celorlalţi pentru mine ?
În Italia, nu am fost niciodată, legendele despre poporul

gălăgios m‑au reţinut. Deşi pare ţara perfectă pentru reacţii
violente, răbufniri spectaculoase, ţipete acuzatoare. Atitudini
de care nu m‑ar crede, probabil, nimeni capabilă. Cîteodată
îmi vine să zgudui pe cineva, să‑l apuc de reverele hainei şi
să‑l fac să se uite, cu atenţie, la mine, chiar de‑ar fi să‑l
pălmuiesc pentru asta. Să‑l oblig să mă urască, să‑l pun pe
fugă, să‑i citesc în ochi dispreţul. Să triumf. Să‑mi duc
umilinţa cu capul sus, scrîşnind din dinţi şi aruncînd praf
de oase, savurîndu‑mi părăsirea şi urlînd‑o trecătorilor indi
ferenţi. Intentîndu‑mi proces şi condamnîndu‑mă la tot
felul de mutilări care să mă ţină închisă într‑o celulă, în care
accesul să le fie tuturor interzis. Să pună capăt amfitrionismului,
bufoneriei şi hazlîcului care m‑ar ţine mereu în prim‑plan.
Doar departe de ochii celorlalţi voi avea ochi pentru mine,
voi învăţa cîte ceva despre amorul propriu. Îmi voi cultiva
infirmităţile pentru că nu le voi mai intui pe ale celorlalţi.
Pentru că, ochii mei, subjugaţi de înlăuntru‑mi, nu vor mai
96
poposi pe chipuri nisipoase, pe crîncene riduri, seismografiind

orice mişcare încreţită a panicii interioare.
Cu greu îmi imaginez că nu voi mai fi „acolo”. Cît de

vag este acest „acolo” şi totuşi cît de ferm. Este un loc, fără
coordonate spaţiale precise, sunt „undeva”, mai exact „acolo”
unde este nevoie de mine. Pot fi în cinci locuri în cinci
minute, în funcţie de solicitări, de chemări, de doruri... Dar
sunt, sunt de gasit. Acolo. Nu am avut niciodată un loc
precis al meu, acel sentimental „acasă” după care tînjesc toţi,
un spaţiu al intimităţii, poate pentru că m‑am jucat de‑a
intimitatea devastată, în care scotoceau cei ce credeau prea
mult în forţa propriului eu, îi lăsam să se destrăbăleze în
mine ca‑ntr‑o casă de toleranţă, de unde ieşeau senini, lăsîn
du‑mă să zac la marginea sinelui. Nu‑mi pare rău. Căci port
în mine o varietate de zîmbete. Şi se mai întîmplă încă să
simt, legănîndu‑se în noapte, lîngă trupul meu obosit, alungit
pe aşternutul alb, sufletele împăcate ale celor pentru care
nelocul meu a prins rădăcini în ei, i‑a ţintuit într‑un spaţiu
al înţelegerii şi acceptării. Căci goana după sine nu se poate
izbi decît de golul de sine pe care ţi‑l revelează un altul. Sunt
o sumă de alţii, o schelă de identităţi, care coboară înspre
adîncuri nebănuite, mîloase, în care ţin întinate şi glodoase
atrocităţi, moştenite sau fabricate, simţite sau plăsmuite. Dar
încă deţin controlul asupra lor. Şi încă mai e loc aici de
amăgirile şi eşecurile celorlalţi, pe care le preiau cu uşurinţă,
asumîndu‑mi‑le şi trăindu‑le ca şi cum ar fi ale mele. Echilibrul
şi liniştea mă acresc, atunci cînd, rar, mi se întîmplă să le
dobîndesc. Cu siguranţă am vocaţia nenorocirii. Şi pe cea
a morţii. Acel talent, pe care puţini îl au, de a trăi cu moartea,
aşa cum trăieşti cu iubitul, de a simţi bucuria ca tristeţe,
97
prezentul ca trecut, prezenţa ca absenţă, de a vedea în toate

nimicul, nonsensul, absurdul.
Chiar în timp ce scriu, mi se întîmplă să realizez că
înşiruirile astea de cuvinte poroase apar ca nişte exerciţii de
mistificare. Că eu însămi par celorlalţi altceva decît sunt, că
mă falsific cu bună ştiinţă, zi după zi, fermecată de jocul
aparenţelor şi al dedublării, incitată de figurile proteiforme,
de plăcerile plierii pe celălalt şi ale fugii de sine.
Ca să te întîlneşti cu celălalt, îţi trebuie un susţinut efort
de renunţare la sine. Cîţi sunt dispuşi să‑l facă ? Puţini. Toţi
sunt victime ale neputinţei de a ieşi din sine. De a se deschide,
ca un nufăr în agonie, înspre celălalt. De a asculta. De a
aprofunda detaliul. Chiar şi pe cel iritant. De a trece dincolo
de ce apare. De a acorda timp. Celuilalt. Oricare ar fi el. De
a‑l primi. De a‑l salva de propria‑i identitate.
Cred că am început să mă identific cu ea. Aş vrea să o

contrazic, să‑i atrag atenţia asupra pericolului de a se lăsa
animată doar de lamentaţii puerile. Dar suferinţa ei mă poartă
cu ea. Nu mă aşteptam să vibrez la secvenţele copilăriei ei, să
fiu chiar invidios pe trăiri de care eu nu avusesem parte şi care
fac deliciul fiinţei ei dragi. Încerc să ocolesc gropile pe care le‑a
săpat între noi, sau să le astup cu propria‑mi autoficţiune, care
să le anihileze prin chiar consistenţa ei pietroasă, capabilă să
ne susţină diferenţa. Îmi e dat să o văd lîngă mine în locuri pe
care le‑a invocat aici, iar mie mi se întîmplă să o pierd în timp,
curios să‑i refac stările descrise pe hîrtie, din teama că în acelea
este cu adevărat ea.
La Rod. O seară înăbuşitoare. Ies în poartă. Vreau să

privesc vitele întorcîndu‑se de la păşune, cu boturile adulmecînd
98
prin iarba de pe răzor. E o căldură parfumată, fără praful

acela uscat şi înţepător, mai degrabă un melanj reconfortant
de miresme de salcîm, sînzîiene şi muşchi de pădure. Mirosul
mă prinde într‑un mod plăcut, ca o senzaţie incertă pe care
o aştepţi, ba chiar o cauţi, o trăieşti din plin pentru că o
simţi mai vie decît orice fericire banală. Fînul strîns în căpiţe
în grădina vecinilor de peste drum mă înmoaie într‑o apăsă
toare melancolie. Iarba cosită, mirosind a apus, prevestind
sfîrşitul cu atîta resemnare. Totul pare firesc aici, cît de în
surdină se petrec toate !
Se aud paşi, cineva coboară săltăreţ, mă salută şi‑şi con
tinuă drumul. Aici totul se pregăteşte de moarte. Fără ifose,
fără urlete, fără sfîşieri de haine, fără tăvăliri apocaliptice.
Totul pare să fie doar pentru a nu mai fi. Apariţia nu‑i decît
o lină dispariţie, iarba dă în verde crud doar cît să prindă
galben, potcoavele calului răsună la apus doar cît să facă
liniştea şi mai adîncă. Cineva îl duce de căpăstru, un cal sur.
Doar zărindu‑l, dorul mă smulge din trup printr‑o mică
zguduitură. Mă văd într‑o altă seară, dintr‑o altă ordine,
afectuos încolăcită de gîtul în care schiţam cu degetele uşoare
hieroglife în scop terapeutic. Roşeaţa umflăturilor se risipea,
pielea devenea lucioasă şi lină. Îmi privesc degetele care nu
au mai dezlegat niciun mister de atunci, nu au mai alintat
nicio bucată de piele. Eu sunt încă aici, în faţa porţii, tot
verzi, şi tot întredeschise. Simt brusc nevoia să mă apropii
de calul ăsta. Îi simt deja pielea moale şi netedă, îi văd nările
respirînd liniştit, semn că nu se teme de mine. Apleacă puţin
capul, parcă ar vrea să şi‑l sprijine de mine, gestul acesta mă
copleşeşte, aşa făcea Berta, în dimineţile răcoroase în care
mă strecuram din pat ca să o sărut înainte de plecare, o
priveam cum mă aştepta în hamuri, iar eu, desculţă, pe
99
pietre, mă ridicam pe vîrfuri ca să‑i ajung la nări şi să res

pirăm, preţ de cîteva secunde, împreună. Nu trebuia să
rămîn îndelung pe vîrfuri căci îşi lăsa încet capul ca să o pot
cuprinde cu braţele mele mici şi să o sărut pe albul în cruce
pe care‑l purta, cu distincţie regească, pe frunte. Îmi era frig,
de multe ori, şi se întîmpla să‑mi trebuiască ore apoi să‑mi
încălzesc picioarele, dar eram fericită. Dacă m‑ar pune cineva
să definesc viul, i‑aş povesti scena aceasta. La început, îi
duceam în palmă cuburi de zahăr. Şi credeam că‑mi caută
mîna ca să le ronţăie. După un timp, punga de zahar din
dulapul bunicilor s‑a terminat şi m‑am văzut silită să o
întîmpin, în zori, cu mîna goală. Reacţia ei era uluitoare. Îşi
pleca botul şi‑l ţinea în palma mea. Îi simţeam nările respirînd
ritmat, şi făcîndu‑şi culcuş în palma mea de copil care se
umezea ca iarba. Nu, nu vroia zahărul, vroia atingerea mea,
ca‑ntr‑un fel de binecuvîntare. Devenise un ritual între noi,
mă trezeam automat pe la şase dimineaţa, ca nu cumva să‑i
ratez plecarea, aş fi suferit ştiind că nu ne‑am întîlnit, că nu
i‑am admirat ochii mari cu care mă căuta, seara, la intrarea
în sat, aproape în acelaşi loc, parcă sîrmă ghimpată o forţa
să nu înainteze, să rămînă blocată, iar eu, mim descurcăreţ,
înlăturam obstacolul şi‑i deschideam drumul spre casă.
Calul sur din faţa mea mă privea cu ochi străini dar
liniştiţi, mîngîierea mea de acum se suprapunea peste atîtea
altele şi‑şi pierdea parcă puterea de a transmite sentimente,
ceva mă gîtuia, aşa că invitaţia vecinului meu de a călări m‑a
izbit, cuvintele puţine şi binevoitoare au săpat şanţuri în
urechi, am simţit sîngele cum îmi ţîşneşte şi‑mi udă părul,
mi‑am încrucişat mîinile a frig şi neputinţă, a gol şi moarte.
„Hai, trebuie să‑ţi aminteşti cum ne întreceam odinioară !”
M‑am tras un pas înapoi, ca din faţa unui abis hăulind
100
deodată în faţa mea, şi mi‑am plimbat mîna peste pielea fină

a calului, privindu‑l şi simţindu‑l parcă de la mile distanţă,
şi de la vreo douăzeci de ani depărtare, încercînd să reconstitui
culori şi pliuri, uimită că nu găsesc acolo mici ridicături ale
pielii, urme ale unor înţepături de insecte, nici puncte din
care roşul să se scurgă bulbucat. Un gît străin, şi‑o mînă
moartă. M‑am privit în ochii larg deschişi ai animalului din
faţa mea şi m‑am îngrozit. Uscată şi înnegrită, nu‑mi mai
vedeam ochii, dispăruseră, faţa se alungise sperietor de tare,
brăzdată de cute imense, adînci, în care bolborosea un lichid
cenuşiu, eram asemenea pămîntului crăpat, un chip de potcoavă
pe care nicio ploaie torenţială n‑ar fi reuşit să‑l şteargă.
Peste cîteva zile se împlinesc doi ani de la moartea mamei.

Nu ştiu cît de mult mă gîndesc la ea peste zi, dar noaptea
făptuiesc ritualuri de neimaginat, toate plăsmuite de dorul
ei, de chinul ei, de golul ei. O înmormîntez din nou, de astă
dată urmînd cu sfinţenie indicaţiile pe care mi le spune chiar
ea, într‑o suprapunere de viaţă şi moarte, de cald şi frig, de
roşu şi negru, parcă eu aş trage‑o spre viul trupului meu ca
să se însufleţească, iar ea mi‑ar risipi în vene praf uscat de
piele. Vorbeşte nervos, e grăbită şi vrea să se facă înţeleasă
în puţine cuvinte. Nu‑i place costumul verde şi nici eşarfa
pe care le‑am ales pentru ea, îmi explică limpede cu ce să o
îmbrac, nu e speriată, ci doar agitată, simt cum vrea să se
termine toată şarada asta. Nu se gîndeşte deloc la suferinţa
mea, poate că nu‑i pasă de ea, sau poate că nu mai percepe
acest sentiment, întoarsă din drum doar de nemulţumirea
provocată de modul în care m‑am achitat de trimiterea ei.
O pipăi în treacăt, îi simt carnea caldă, şi‑mi trece prin cap
că doar visez că a murit. Şi mă cuprinde bucuria, ca după
101
trezirea din cel mai aprig coşmar. Mama vorbeşte, în timp

ce caută prin dulapuri, nu aud ce spune, nu mă mai interesează
vorbele, e vie, e aici, ce mai contează că‑mi dă instrucţiuni
despre propriile‑i funeralii ? Dar a găsit ce căuta, eu nu văd
ce anume, aşa că mişcarea ia sfîrşit, într‑o fracţiune de secundă
e înfăşurată într‑un cearceaf alb, goală, ca un născut‑mort,
liniştea se spulberă, voci necunoscute se interferează, într‑un
vacarm căruia nici somnul cel mai profund nu i se poate
sustrage.
Îmi plăcea să cred că apăruse în lume în momentul în

care i‑am conştientizat eu prezenţa. Două mîini de un roşu
aprins aveau să‑mi configureze o întreagă suită de sentimente
şi senzaţii ; două braţe puternice, cu vene de un verde crud,
parcă desenate cu markerul, care ştiau să se impună ; înţe
legeai, privindu‑le, că li s‑a acordat o mare încredere, că ele
reprezentau sursa şi raţiunea unei vieţi întregi. O fire reţinută,
care nu‑ţi permite să o tulburi prin cine ştie ce gesturi de
apropiere. Nu‑i agreează pe ceilalţi sau poate îi sunt doar
indiferenţi. Îşi găsise refugiul printre lucruri menite să refacă
o lume a oamenilor ce părea că se scufundă în mijlocul unor
rosturi neînţelese. Nu aveam voie să pătrund sub bolta lui
din lemne uscate, pe care le tăia de unul singur, zile în şir,
şi apoi le stivuia cu imaginaţie de arhitect. Nu‑mi amintesc
să‑mi fi interzis cineva, poate doar eu simţeam că n‑am ce
căuta acolo, că e un spaţiu delimitat în care el îşi modela
destinul. Îşi venera instrumentele tocmai pentru că, prin
formă, îşi concretizau sensul. Îl aşteptau să le scoată din acea
amorţire ascuţit‑ruginită a timpului mort. Îi vedeam prin
geamurile prăfuite figura osoasă, încadrată de şnurul pălăriei
de paie. Umbla îngîndurat, apăsînd ritmat pietrele denivelate
102
de pe cei cîţiva metri pătraţi. Uneori se oprea după doi, trei

paşi, rămînea nemişcat cîteva secunde care trebuie să i se fi
părut prea îndelungate, căci o lua rapid înapoi, căutînd febril
în cutia cu ustensile.
Era tăcut. Chibzuia mult asupra cuvintelor. Deşi îţi lăsa
sentimentul că nu le stăpîneşte prea bine. Nu era însă deloc aşa.
Pentru el, cuvintele erau asemenea metalelor, tăioase, dacă
nu ştiai de unde să le apuci. Vieţuia printre ele, alegîndu‑le
doar pe cele care‑i exprimau căutările. Le rostea mereu numele,
parcă atunci le‑ar fi descoperit, nişte cuie ruginite pe care le
baţi cu grijă ca să nu se rupă.
Nu avea încredere în cărţi. Îţi lăsa impresia unui om care
a experimentat tot ce putea să fie scris, care avea înăuntrul
său o bibliotecă. Citea însă cu regularitate Biblia, empatic,
suferind la fiecare pagină. Îl observam din patul meu, concen
trat, urmărind cu degetul şirul literelor, de la stînga la dreapta,
apoi retrăgîndu‑şi‑l în palmă şi lăsîndu‑şi mîinile să cadă
într‑o rugăciune.
Îi plăcea să spună poveşti imaginate de el după fapte
biblice. Nu mă ţinea niciodată în braţe, se aşeza mereu pe
patul de fîn, de unde, privind în depărtare, părea să invoce
personajele să‑şi istorisească singure viaţa. Totul primea dimen
siuni impresionante. Fiinţe şi lucruri se învîrteau într‑un
univers imprevizibil. Întîmplări, mereu refăcute, reorganizate ;
îşi exersa cu mine talentele de creator ; eram, într‑un fel,
privitorul lui mut. Spusele nu erau niciodată în van, orice
istorie avea morala ei, pe care o sublinia repetat, folosind o
retorică imperativă. Ceea ce mă impresiona întotdeauna era
limbajul simplu, un număr bine cîntărit de cuvinte, pe care
le rotea şi le programa ca să răspundă universului imaginaţiei.
Îmi studia reacţiile, prelungea surpriza atunci cînd probabil
103
descoperea mirarea pe chipul meu, îşi plia imediat fantezia

pe curiozitatea mea. Îşi modifica povestea în funcţie de
atitudinea mea sau de întrebările mele timide. Îmi amintesc
că mă simţeam stingherită ori de cîte ori îi tulburam imagi
naţia cu vreo remarcă. Pătrundeam atunci, fără să ştiu, între
el şi cuvinte, îl obligam să nu le mai lase în voia lor. Îl forţam
să fie mai convingător. Primea tertipul meu cu un zîmbet,
tăcea puţin, apoi îşi relua monologul. Îşi vorbea sieşi.
Era însă una care se detaşa de toate celelalte, pe care o
evoca pierdut, ca‑n transă, şi pe care o retrăiam, şi eu, în
imaginaţie, tocmai pentru că vedeam cît de mult îl zdruncina.
Vorbea sacadat, parcă învăţa să citească dintr‑un ghid al
soldatului. Era război, iar el era tînăr, înrolat, obligat să facă
jocul altora, să lupte din frică de moarte ; să încerce să‑i evite
pe inamici. Rămînea îndelung în şanţurile mocirlite, cu
mintea împietrită, derulînd imagini dintr‑o viaţă de apoi în
care avea să depăşească experienţa spaimei. Ura cel mai mult
puterea de decizie asupra vieţii sau morţii pe care ţi‑o dă
războiul. Orice soldat e un zeu mai mic. Era şi el în situaţia
de a hotărî între moartea sa sau moartea celuilalt. Să fie
propriul său călău sau dumnezeul său… Ce‑ar fi însemnat
să continue să respire din ultimul suflu al celuilalt ? Să‑i
accepte suflarea rece pe care acesta i‑ar dedica‑o, strîngîndu‑l
de mînă ? Duşmanul tău îţi cere să‑i trăieşti viaţa. Să accepţi
povara unui muribund ! Printre atîtea arme, moartea se uma
nizează. O ai atîrnată de umăr sau de centură, o strîngi la
piept ca pe o iubită, o aşezi frumos lîngă tine în fiecare miez
de noapte, învelind‑o cu cea mai bună pătură, simţi nevoia
să o atingi de fiecare dată cînd ai vreun coşmar, e cu tine, e
parte din tine. Dar în război şi‑a găsit el liniştea : a aflat că
moartea e, în cel mai rău caz, o soluţie. O soluţie a vieţii.
104
Mai tîrziu, avea să fie declarat veteran de război. La

început, nu prea înţelegeam ce înseamnă asta, credeam că e
o decoraţie acordată tuturor celor în vîrstă, un soi de impuls,
o promisiune oficială a unei morţi amînate. Îşi privea medalia
ca şi cum nu vedea în ea decît o insectă obosită de prea mult
zbor. O purta arareori, la biserică, în strana lui de lîngă altar,
în care stătea nemişcat, pe toată durata slujbei, sobru, în
costumul lui de stofă englezească, cu pălăria asortată agăţată
în cuiul de deasupra capului.
Lasă impresia unui om care trăieşte în altă parte, care nu
a ales nimic în viaţă pentru că n‑a vrut sau n‑a putut. De
pildă, costumul din stofa aceea englezească, pe care‑l poartă
în zilele de sărbătoare şi care e admirat de toţi, nu‑l îmbracă
nici pentru el, nici pentru ceilalţi, îl îmbracă pur şi simplu ;
e alegerea altcuiva, nu ştie nici el a cui, nu‑l interesează, e
un amănunt la care nici măcar nu se gîndeşte ; costumul
acela, l‑a găsit pregătit pe umeraş, un obiect convenţional,
bun cît să‑i ascundă identitatea.
L‑am întrebat, nu de mult, dacă îi e frică de moarte. A
ridicat privirea spre un punct doar de el ştiut, al morţii poate,
şi a rămas tăcut. Săptămîni în şir, apoi, l‑am urmărit adîn
cindu‑se într‑o altă lume, în care supravieţuieşte prin agili
tatea mîinilor. Ochii l‑au trădat şi i‑au închis orice legătură
cu exteriorul. Simt revolta care‑l înfierbîntă : ştie că nu poate
trăi la limita dintre lumi, că în timp ce mîinile se agaţă de
metalele grele, ochii refuză să le mai vadă dimensiunile.
Uneltele încep să i se înstrăineze. Şi asta îl tulbură. Ele
fuseseră singurele certitudini din viaţa lui. Prin ele stăpînise
lumea. Iar acum, le atinge cu teamă, ele îi simt nesiguranţa
şi nu i se mai supun. Ciocanul îi loveşte carnea, cuiele îi
scapă din mînă şi se ascund printre bolovani, unde degetele
lui însîngerate nu le mai găsesc.
105
Dispărea uneori în podul casei unde îşi inspecta coşciugul,

trupul lui din lemn. Îl surprinsesem, pe înserat, deschizînd
capacul propriului sicriu, cu grijă, privindu‑şi îndelung
înăuntru corpul inert, curăţînd cu o perie pînzele de păianjen
ţesute pe teritoriul lui sau urmele unor degete în praful din
făină de porumb. Cobora, după un timp, şi pentru cîteva
minute ochii îi străluceau de linişte. Se simţea împăcat cu
sine, pregătit să renunţe la o bătrîneţe obositoare. Îşi înşfăca
toiagul din colţul uşii şi se ducea, agale, să dea de mîncare
animalelor. Le alinta, îndelung, îşi lua, în fiecare seară, rămas
bun, cu duioşie, fără să ofteze, conştient că e un lucru firesc,
că toate astea se întîmplă de cînd lumea…
Retrăiesc acum acele clipe. Sunt oameni a căror existenţă
e menită să o reveleze pe a altora. În lumea dinăuntrul lui
nu creştea iarba, pîrjolirea se produsese demult, nu ştia,
poate, nici el, cînd anume. Sau poate se născuse printre cei
însemnaţi, aruncaţi în propriul vid, fără să atingă vreodată
vreun capăt, rezemaţi doar de propria conştiinţă. Era, pentru
mine, un călător nostalgic, prăbuşindu‑se în propriul sine,
ca‑ntr‑o peşteră din piatră, echipat cu instrumentele surpării.
Ştia că nu are rost să se împotrivească ; îşi asumase de la
început condiţia şi nu‑şi dorea decît să o urmeze paşnic,
într‑un marş solitar. Nu‑i plăcea niciodată să‑l iscodesc cu
întrebări. Ştiu acum că‑l tulburam şi‑l obligam să vadă cum
viaţa lui se prelungea în mine, cum eu eram cea care trebuia
să găsească răspunsurile, să ducă mai departe, cu mijloacele
ei, căutările lui.
Îi vorbesc puţin pentru că‑i trăiesc neputinţa. Suntem ca
două valve calcaroase care închid între ele un gol. Viaţa pare
a fi dispărut, dar înăuntru se păstrează încă răsuflarea‑i caldă.
106
Va veni însă şi clipa în care, una din ele se va desprinde şi‑o

va lăsa pe cealaltă să conştientizeze de una singură ruptura.
Nu am avut, pînă de curînd, capacitatea de a te privi în

unicitatea ta. Te‑am tot prelucrat în mine, încercînd parcă
să te reduc la un alter ego de‑al meu, să‑ţi scot la iveală
trăsături pe care tu nu le aveai. Orbită de propriul eu şi de
neputinţa de a‑l părăsi, îţi reproşam lipsa de reacţii pe gustul
meu, fără a mă gîndi niciun pic dacă ele te defineau, nici
măcar dacă ele ar fi fost normale. Îţi detestam calmul, răb
darea, ochii clipind superior a înţelegere şi compasiune. Ca
unui melc lipit de trunchiul meu, ţi‑aş fi smuls cu cleştele
trupul din cochilie şi ţi l‑aş fi privit, din aer, în toată goli
ciunea şi lipsa lui de apărare. Ţi l‑aş fi torturat, cu suliţe
ascuţite de lemn, înţepîndu‑l, ca să‑l văd înroşindu‑se pe
bucăţi, pielea pierzindu‑şi umiditatea şi luciul, uscîndu‑se,
fără învelişul protector pe care să‑l aud troznindu‑mi calcaros
sub talpă. Ţi l‑aş fi învîrtit între degete, pînă i s‑ar fi alungit
antenele în poziţie maximă, ca să prindă toate undele frămîn
tărilor mele interioare, să se înverzească de mîzga în care
colcăi de atîta timp, să perceapă duhoarea în care eu, cea
fără de cochilie, zac. Cu dezgust, l‑aş fi vîrît într‑un final în
pămînt şi mi‑aş fi examinat cruzimea. Pentru cîteva minute.
Apoi, aş fi îngenuncheat pe acel loc şi i‑aş fi bocit sfîrşitul,
fără a mai realiza că eu i l‑am provocat, fără pic de remuşcare,
doar cu o infinită tristeţe, ca în faţa unui suflu cald pe care
l‑ai simţit un timp şi deodată nu‑l mai simţi.
Sunt nopţi întregi de cînd nu dorm, torturată de cuvinte,

pe care nu ajung să le descopăr sau să le rostesc. Pe măsură
ce orele întunecate trec şi zorii se arată în van, înţeleg că
107
orice aş încerca să fac, rămîn victima alegerilor mele verbale.

Existenţa mea îşi savurează eşecurile lingvistice. Mi‑a fost
dat să trăiesc fatalitatea dincolo de un înveliş sonor, căci
pentru mine fraze de genul „Ce să‑i faci, fatalitate(a) !” nu
sunt o consolare, ci o izbucnire a frămîntării.
Îmi construisem personalitatea, fără să‑mi dau, la început,
seama, în jurul acestei noţiuni comune, în care pusesem ceea
ce era mai reprezentativ în mine, făcusem din ea un fel de
cheie de acces către zonele subconştientului meu. Cuvîntul
acesta devenise, prin suma de evenimente iniţiatice pe care
o revela, un fel de alter ego. Îmi era dat să‑mi văd chipul în
acest frate întrupat din mine. Produs al nălucirilor mele. Şi
totuşi m‑am născut, sunt şi eu, rodul fatalităţii, iar dacă o
neg, ar părea că nu fac decît să mă reneg. Cum ai putea să
te revolţi împotriva unei evidenţe ? Pentru mine, însă, nu
contează evidenţa, ci modul în care e trăită. Tuturor le par a
fi o sumă de evidenţe, pe care, însă, eu le transform în
adevărate procese de conştiinţă care‑mi asigură doza de zbu
cium necesară supravieţuirii. Simt, învăţ să simt, apocaliptic.
Mă iniţiez în lumea din spatele evidenţelor, le confrunt ca
să le storc de adevărul lor, să le transform în marionete prin
care să‑mi exersez arta refuzului. Una din ele, pictată în roşu,
ca o vrăjitoare voodoo, participă mut, în fiecare primăvară,
la ritualul tăierii mieilor, cu impresia că oamenii aceia, buni
mînuitori de cuţite, sacrifică suflete respectînd o ordine a
lucrurilor. E revoltată de mulţumirea de pe chipurile lor şi
nu acceptă să subscrie cu sînge acestor rituri de trecere.
Privindu‑i imobilitatea, îmi dau seama ce surogat de fiinţă
sunt. Am în sînge morbul revoltei zadarnice, mă răzbun pe
mine pentru orice certitudine pe care nu o pot distruge, nu
mă supun nimănui şi la nimic. Lupt cu datul, cum ea, în
108
lipsa ei de atitudine, luptă cu ultimele zvîcniri de sînge ale

animalului înjunghiat. Lupt cu eurile. Pe unele, mi le zdro
besc în teascul bine întreţinut al cărnii întărite de obsesii,
pe altele, le pun să‑mi construiască scenarii tragice în care
ucid cu sînge rece tot ce respiră. Îmi reprim suferinţa printr‑o
suferinţă şi mai mare ; îmi înving frica de moarte, transfor
mînd‑o în obsesie. Eurile mele devin torţionari. Îmi asum
personaje străine, mă familiarizez cu tot ce‑mi este, nativ,
de neconceput. Principiul meu : a face din orice experienţă
trăită materialul pentru opusul ei ; să mă las modelată de
contradictoriu şi extrem ; să fiu propriul meu opozant ; întîm
plării fericite îi fabric imediat versantul opus ; alunec uşor
de la bucurie la suferinţă. Morţii, nu‑i poţi rîde în faţă, decît
imaginîndu‑i contrariul, adică trăind. Voi trăi atunci cînd
voi vrea să mor. Voi muri ori de cîte ori voi vrea să renasc.
Voi inventa mereu alte căutări, pe care să nu le duc la niciun
sfîrşit, mă voi preschimba, prin jocurile perfide ale limbajului
nefolositor, în ceea ce n‑aş putea fi, natural, niciodată, voi
învăţa să iubesc ceea ce urăsc. Voi ridica un cult provizoriului.
Mă voi risipi în mine. Umorile mele vor fi fumuri fără foc
şi vor persista chiar prin lipsa lor de fundament. Voi găsi
întotdeauna cărbuni care să ardă la comandă.
Soluţia supravieţuirii stă în pulverizare ; să fii corolă de
euri negre, ca nişte seminţe de floarea soarelui ; să spargi cîte
unul între dinţi, să‑l sfredeleşti pînă ce‑i simţi gustul în tot
corpul ; să te laşi îmbătat de uleiul lui cu iz rînced. Să vrei
să‑ţi umpli spiritul aşa cum îţi umpli ficatul. Sunt pregătită
să mă îmbolnăvesc de prea multele euri, maladia celui care
s‑a ocolit din prima clipă în care şi‑a conştientizat limitele.
În fapt, ce e un detur de sine, dacă nu calea lungă şi auto
impusă spre certitudine ? Iar pe mine mă interesează calea.
109
Pot să devin astfel propriul meu iniţiator, ea îmi oferă garanţia

unei autoimplicări şi, de ce nu, a unei autorevelări. Viaţa e
un puzzle, mă incită prin neprevăzutul pieselor ei, al eurilor
mele, îmi întreţine iluzia că victoria depinde doar de supremaţia
unui eu asupra altuia… E interesant, dar, dacă mă gîndesc
bine, viaţa mea, cea pe care mi‑o construiesc, se aseamănă
cu o lungă ceartă de cuplu, în care îţi clădeşti o întreagă hală
de argumente doar pentru a susţine o perspectivă care, de
cele mai multe ori, îţi e străină ; cearta e un duel lucid de
idei, exterioare simţirii, un limbaj ce exprimă o absenţă, un
gol, un eu amuţit. Forma aceasta dualistă, eu o aplic cu
regularitate întîmplărilor zilnice ale fiinţei mele ; îmi provoc
acele gînduri duble, dublate, dubluri. Gînduri ce pot da
rateuri ; servitori ai înmărmuririi ; experte în arta mirării.
Viaţa mea e acelaşi zid al plîngerii pe care trebuie să‑l esca
ladez cu ochii deschişi înăuntru, prin întrebări fără răspunsuri,
prin curiozităţi nesatisfăcute, prin sensuri indescifrabile. Un
spaţiu al verticalităţii care s‑ar goli, dacă nu aş încerca fără
încetare să‑l acopăr.
Am un rost doar prin ceea ce n‑am trăit decît în gîndurile
mele ; prin sensurile în faţa cărora am dat înapoi, repliindu‑mă
asupra mea. În carapacea mea găsesc doar zgură de idei,
resturi ale unei neobositoare cerneri. Vorbesc despre mine
şi parcă aş face‑o în numele altcuiva. E greu să mă recunosc
într‑un pronume, să subscriu conţinutului ambiguu al dorin
ţelor mele. Un „eu” va reuşi întotdeauna să îngrădească
spiritul. Căci e nevoie de un preambul, de un nimb al
impersonalităţii ca să ajungi să te expui în cuvinte. Orice
cred sau scriu rămîne circumscris unei individualităţi. Un
fel de încercare subiectivă de a delămuri lumea. De a lăsa
totul suspendat în pînzele de păianjen ţesute de propriile‑mi
110
iluzii. De a‑mi hrăni orgoliul prin proiecţii de sensuri absurde.

În a visa că trăiesc mai multe vieţi deodată, că niciuna nu‑i
pe gustul meu, nereuşind să‑mi satisfacă setea de absurd şi
de suferinţă.
Într‑o zi, constaţi stupefiat că ai tăi se dezic de tine.

Dintr‑odată. Fără să le fi greşit cu ceva. Le urmăreşti buzele,
în timp ce‑ţi vorbesc despre planuri din care te‑au scos, fără
preaviz, înlocuindu‑te cu străini pe care abia dacă i‑ai văzut
de cîteva ori în viaţă. Perplex, începi să‑ţi analizezi trecutul,
viaţa de altădată, care, acum, pare a se fi desprins din fiinţa
ta, din amintirile tale, nu te mai regăseşti nici măcar pe tine,
cu atît mai puţin pe ei. Şi totuşi, cauţi. Îţi fabrici noi şi noi
întrebări, detaşîndu‑te de tine, ca să te obiectivezi, văzîndu‑te
ca pe un altul ca să te poţi judeca, tăindu‑ţi din zile, ca să
te apropii mai mult de copilăria brusc surghiunită de chiar
cei care ţi‑au bucurat‑o. Căldura afecţiunii lor de altădată
te arde, îţi pîrjoleşte pielea pînă la os, nu ai cum să le‑o spui,
ochii lor te‑au şters definitiv de pe iris, aşa că gemi încolăcit
în mijlocul curţii în care cîndva hrăneai păsări şi alergai iezi,
te modelezi pe bolovanii reci care nu mai sunt ai tăi, nu te
mai recunosc şi‑ţi înfig pumnale tăioase în organele ieşite la
suprafaţă, ca să fie mutilate în singurul loc în care s‑au simţit
izbăvite. Fără de loc şi fără de salvare, nu‑şi vor decît scurgerea
roşiatică printre pietruiala veche şi obosită. Trupul se prăvale,
dar mintea nu‑l urmează, ci se ascute şi taie în carne vie, îţi
poartă pică, îţi urăşte slăbiciunea şi tăcerea, îţi construieşte
un eşafod de vini, îţi ridici cortina singur ca să poţi mai uşor
să‑ţi vizualizezi condamnarea la moarte. Capul sare de pe
scenă, secerat de braţele tale puternice, în care ţi s‑a scurs
tot sîngele negru al suferinţei, dar ea, ea nu se sfîrşeşte nici
111
aşa, îţi vezi ţeasta luminoasă, ca un glob de aur, prăvălită în

ţărînă, chiar înaintea a ceea ce a mai rămas din tine, nu o
recunoşti, te pipăi cu palmele şi constaţi terifiat, că ai un alt
craniu, lucios, proaspăt, dar greu, atîrnînd respingător de
un gît scofîlcit, pe care l‑au purtat generaţii întregi, şi de
care tu nu pari a mai putea scăpa. Căci lipitura se realizează
într‑o fracţiune de secundă, fiinţa‑zmeoaică e pregătită să‑şi
taie capul ori de cîte ori apocalipsa gîndurilor o cere... Mă
ridic, aşadar, recompusă din descompusă, caut aşternutul pe
care să mă întind ca să scap de senzaţia de umezeală, de lichid
vîscos care se scurge de pe mine, jerpelindu‑mă, făcîndu‑mi
chipul de nerecunoscut celor vii, alor mei.
Mă voi fi retras în mormîntul mamei ? Simt pămînt rece

şi greu în nări şi‑n urechi, miros a tină, iar pe piept îmi
băltesc tot felul de tîrîtoare. Par o intrusă în lăcaşul viermilor,
frumos coloraţi. Mă vor ataca fără milă de vreme ce le‑am
invadat teritoriul, strivindu‑le, cu povara trupului rece, casele
de putregai alb şi verde, lipite la colţuri cu picături de răşină
de brad. Îmi repugnă vietăţile astea tocmai pentru că sunt
vii. Se pot tîrî, se pot hrăni, se pot înmulţi. Îşi pot revendica
teritoriul, mă pot strivi cu miile, fără ca eu să ripostez în
vreun fel din imobilitatea în care m‑am zidit, prin voinţă
proprie, după ce am reuşit să o apuc pe poarta pe unde fiinţa
ei a dispărut, dar de unde îi auzeam vocea şi‑i întrezăream
silueta. Am gonit după o umbră care mi s‑a arătat mai vie
decît orice trup fierbinte. Iar acum, aici, umbra sălăşluieşte
în mine, ne‑am unit contururile într‑o rotunjime neagră, ca
un tăciune răzuit la colţuri, imposibil de reaprins, zăcînd în
propria moarte, ca‑ntr‑o urnă de porţelan negru.
112
Nu există fiinţă care să mă fi dezamăgit mai mult decît

m‑am dezamăgit eu însămi. Incapabilă, însă, adeseori, de
a‑mi discerne adevărata faţă, puneam pe socoteala celorlalţi
nenorocirile în care mă vîram de una singură. Degeaba‑mi
arătau copacii în floare, tot în scorburi părăsite mă refugiam,
acuzîndu‑i că nu pricep sensul ascunzătorii. Îşi umpleau
viaţa cu zîmbete mărunte, pe care le plimbau pe feţe împăcate,
îşi goneau îndoielile ca pe cîini vagabonzi, îşi trăiau clipa
fără să se gîndească la precedenta sau la următoarea. Fiinţe
ale prezentului, uitau cu uşurinţă incredibilă trecutul şi
escamotau cu veselie viitorul. Nu aveau întindere în gînduri
şi nici în trăiri, slujeau relaxaţi la un etern azi pe care‑l
încărcau cu semnificaţii puerile. Iar eu nu aveam prezent,
nu percepeam clipa de faţă, covîrşită de trecutul neînţeles şi
neacceptat sau de viitorul la a cărui fatalitate lucram sîrguin
cios. Prezenţa lor îmi sporea absenţa, zgomotul cuvintelor
rostogolite‑n cascade mă convulsiona, mă retrăgeam înlă
untrul meu, ca‑ntr‑un penaj de lebădă, uimită de atîta roşu
şi de atîta nelinişte. Aici, îmi devenea evident că nu inter
acţionam decît cu mine, într‑o formă prelungită genetic, îmi
înviam strămoşii ca să le cer socoteală pentru cruzimea cu
care mi‑au lăsat moştenire şovăielile, neîncrederea, scepti
cismul, necredinţa. Plănuiam crime dintre cele mai feroce,
asta pentru că aveam de omorît spirite fără odihnă, aciuate
în ţesuturile mele epidermice, sîngeroase căpuşe care mă
lăsau să zac la umbra nedesăvîrşitelor filiaţii. Eram un conglo
merat de oase vechi, aveam braţe şi picioare de rezervă, mai
multe cranii, puteam să‑mi introduc ochii în orbitele lor,
am şi făcut‑o, cu speranţa că, circumscrisă unui alt timp,
(mă) voi privi altfel. Dar nu m‑am ales decît cu pulbere de
oseminte, ochii s‑au închis şi mai mult de usturime, s‑au
113
coborît în gropile descoperite ale sufletelor neodihnite şi

m‑au tras acolo, printre furii şi prăpăduri care s‑au năpustit
asupra cărnii mele şi au macerat‑o. Odată confruntată cu
urgia, nu mai aveam cum să trăiesc liniştit. Clocotele potopului
de sînge erau singurele care mă trezeau, orice altceva nu
reprezenta pentru mine decît o plictisitoare oboseală. Mă
substituiam unor fiinţe de putregai pentru că ajunsesem să
le respir mirosul, să depind de mucegaiul umed şi rece pe
care‑l savuram ori de cîte ori mă repliam în mine şi‑n ele.
Exersau asupra mea o forţă extraordinară, aveau întotdeauna
argumente ţepoase cu care mă dislocau din realitate, şi‑mi
desenau, în palme, în coloane încrucişate şi negre, catedrala
în ruine a deşertăciunii.
Azi‑noapte, am visat că mă chinuiam să scot un stîlp din

pămînt. Mă dureau mîinile, nu‑i vedeam decît partea de jos,
nu era gros, nici foarte neted, dintr‑un soi de lemn, roşiatic,
vroiam să‑i fac joc în pămînt, aşa că‑l învîrteam la stînga şi
la dreapta, în faţă şi în spate. Se formase un rotund în jurul
rădăcinii lui, dar tot nu ieşea, semn că era înfipt mai adînc
decît speram. M‑am oprit puţin din smulgere, dar ciudat,
nu m‑am uitat în jur, nu pot să scriu nimic despre locul în
care mă aflam, ştiu cert doar că eram eu şi stîlpul acela, şi o
bucată de pămînt încăpăţînat, care devenea, cu cît îl scor
moneam mai tare, mai închis şi mai ostil. M‑am aplecat mai
jos ca să‑i apuc trunchiul mai bine şi am tras cît am putut.
În zadar. Nu am simţit nicio trepidaţie. Dar disperarea m‑a
cuprins, trebuia să reuşesc să‑l scot şi asta cît mai repede.
De ce ? Habar nu aveam. Dar parcă totul depindea de asta.
Mi‑am aşezat mîinile de‑a lungul bucăţii alungite şi le‑am
urcat, uşor, pipăind‑o şi studiindu‑i lungimea. O dată cu
114
mişcarea mîinilor mi‑am ridicat şi privirea, dar am ştiut,

dinainte să văd, că lemnul se va încrucişa. Totul s‑a limpezit
într‑o fracţiune de secundă, mă aflam în cimitir şi vroiam
cu disperare să smulg pămîntului crucea mamei şi să o iau
acasă, să o feresc de ploi şi vînt, pentru ca măcar ea să mai
facă parte din prezentul meu.
Am fost trezită din somn de mama. Venise lîngă mine,

cu mîini calde, încercînd să mă ridice din pat şi să mă
determine să merg cu ea. Vorbea cu voce aspră, fără să mă
certe, dar forţîndu‑mă, prin timbru, să o urmez. Eram slăbită,
orice mişcare din muşchi mă sleia, sîngele aluneca din corpul
meu învins, ştiam că aveam să mor şi vroiam să mor. Dar
mama mă împingea din spate, cu puteri nebănuite, am
început să umblu : paşi pe covor, pe scări, pe asfalt, apoi prin
iarbă, udă parcă, coboram şi suiam într‑un ritm impus de
ea, dar mă tîram fără dorinţă, purtată de capriciul mamei.
Am rătăcit aşa, amîndouă, ea, în spatele meu, fără să o văd,
dar auzîndu‑i încurajările, mă purta pe aripi de ceară vocea
ei, mai aveam un deal, acela mai era pînă ajungeam în locul
unde eram salvată, îmi tot repeta. Însă doar ea îşi dorea
salvarea mea. Eu, timid, şopteam că aş vrea să renunţ. Dar
continuam să înaintez spre cine ştie ce hrubă, în care mă voi
trezi din vis ca să mă înăbuş cu realitate. Şi cu aerul irespirabil
al dispariţiei ei.
Uneori, îmi e frică în cavoul în care m‑am închis ca să

nu mă mai vezi şi în care am început să trăiesc o altfel de
viaţă, cea a maladiilor posedate sau întruchipate, pe care le
experimentez pe propriul cadavru. Nu mai e nimic din cea
care‑ţi adulmeca izul de vin roşu, pe înserat, sau dezmierda
115
albul fin al mîinilor împreunate în somn. Te urmăresc din

pămîntul în care m‑am adîncit, printre bucăţi de humă,
atent confecţionate de mîini lichide, care nu se văd, dar se
simt, alungindu‑se şi netezind totul în mişcarea lor. Deşi am
loc suficient în subterana mea, stau chircită, cu genunchii
la bărbie, încercînd zadarnic să‑i încălzesc cu propria‑mi
suflare pe care o imaginez încă fierbinte, deşi nu mai e de
mult aşa. Pielea s‑a scorojit, petrec o bună parte din timp
curăţînd‑o de straturile moarte, se desprinde ca arsă de soare,
în fîşii lungi, groase, mirosind a beci ţărănesc, pe care le
adun la picioare, riscînd ca într‑o zi să mă înghită cu totul.
Aerul s‑a lichefiat, mă inundă pînă la măruntaie, plămînii
mei s‑au învăţat cu apa gazoasă pe care o tot plimbă prin
ţesutul moale, pînzos, ca o cortină antică. Trăiesc în compania
propriilor organe, le urmăresc schimbările cromatice şi for
male, îmi ocup timpul cu o astfel de geometrie. Mădularele
devin literele pe care le aştern, din cînd în cînd, pe capacul
cavoului, răsucindu‑le în tot felul de cuvinte cu care nu sunt
niciodată împăcată. Rămîn victima monotoniei ritualului
pe care chiar eu mi l‑am impus, şi a dezamăgirii că nu‑i mai
pot pune capăt. Şi a spaimei. De pămîntul de deasupra mea,
de proprii mei dinţi carbonizaţi, de spaţiul îngust în care mă
zbat şi în care nu mă mai izbesc de tine, de concreteţea ta,
nu‑ţi mai descopăr urmele calde şi nu te mai văd ţinîndu‑mă
de mînă.
Mă întreb ce vei spune citind aceste pagini. Mă vei recu

noaşte, urî, condamna ? Îţi va fi silă de neputinţele mele de
a mă înţelege şi de a mă accepta ? De a trăi prin tine dacă
prin mine nu o pot face ? Te‑am acuzat adeseori de indiferenţă,
cînd, în realitate, eu eram cea nepăsătoare, rătăcind în interiorul
116
de tină al propriilor obsesii, în care mă înglodam şi pe care

le consideram prieteni fideli, alungîndu‑te de lîngă mine,
din mine, ca pe o apă pluvială ce‑mi ameninţa castelul de
noroi. N‑am vrut, sau n‑am ştiut, să te las să mă purifici, să
mă scoţi din frigul jilav şi să mă ţii de braţ, la suprafaţă,
într‑o lume în care aveam, cu siguranţă, şi eu, un loc. M‑am
jucat cu tine de‑a tenebrele şi m‑am felicitat ori de cîte ori
mă pierdeai în ele. Şi mă năpădea singurătatea. Nu am avut
decît un singur ţel : să te învăţ să iubeşti moartea. Să o
trăieşti, aşa ca mine. Şi pentru asta mă mortificam. Zilnic.
Însă nimic nu‑ţi cangrena ochii limpezi şi încrederea în
frumos. Jupuită cum eram, îmi vedeam în privirea ta monstruo
zitatea. Şi mă durea. Erau momente cînd îmi doream să fiu
tu, să mă simt uşurată, fără crusta urît mirositoare a trupului
meu în care săpau cu lopata, noapte de noapte, slujitorii
azilului de agonizanţi.
Îţi vorbeam de multe ori, dar nu posedam cuvintele. Ele
nu veneau din mine şi nu ajungeau la tine. Rămîneau sus
pendate între două vieţi, între două realităţi, nu ne ajutau
să ne unim spiritele şi să ni le vindecăm. Cum altfel aş fi
putut să mă arăt ţie ? Să mă vezi şi să te sperii de cîtă neno
rocire zace într‑un om ? Să fugi. Să mă eliberez de singura
raţiune de a mai continua. Să văd, în toată perfecţiunea lui,
iadul la care rîvneau oasele mele. Tu, tu mă ţineai legată cu
iubire de o lume în care eu mă sufocam, poate pentru că‑mi
era dat să nu o văd în lumina ei. Să nu o respir. De ea m‑aş
fi desprins oricînd, dar de tine nu puteam. Fără să‑mi dau
seama, lanţuri groase mă ţineau strîns de trupul tău, pe
care‑mi plăcea prea tare să‑l alint, era cald şi fin, şi mă
ascundea, liniştitor, de mine. Uram acele momente tocmai
pentru că erau prea perfecte. Şi nu le meritam. Cînd te
117
obişnuieşti cu întunericul, apariţia luminii te irită. Oriunde

m‑aş duce, port cu mine încărcătura fericirii de a te fi cunoscut.
Şi de a fi simţit rănile lui a fi.
Se pare că, de aici înainte, s‑a petrecut ceva cu tine. Te‑ai

închis în cuvinte, dar nu ca să te adăposteşti, ca pînă acum, ci
ca să‑ţi ştergi orice urmă, să le laşi să emane ca dintr‑o genune,
în care te‑ai imaginat, ani în şir. Ai devenit impasibilă. Din
noile tale fraze concise, rar, se mai scurg firişoare de sînge. Am
senzaţia că te‑ai părăsit, şi mă întreb de ce ai făcut‑o. Cine ţi‑a
luat locul ? Din păcate, limbajul. El te‑a covîrşit, te‑a amăgit
cu puterile lui tămăduitoare, i‑ai cedat ca unui amant nefericit.
Nu mai depinzi de intensitatea trăirilor tale, ci de iscusinţa
prefacerii tale fragmentare. Nu mai eşti tu cu tine, ci tu cu tot
ce ai trăit livresc, cu maeştrii zilelor tale negre, cu ecourile de
care alţii te‑au pătruns şi cărora le datorezi lucrarea ta. Simt
că s‑a produs o ruptură în tine, în textul tău, în ceea ce‑mi laşi
mie, aici, eu, cel care devine, iată, liantul eurilor tale, tonurilor
tale, fragmentelor tale. Eu sunt coerenţa din tine şi de dincolo
de tine. Mi‑ai spus de atîtea ori că nu te aştepţi să te înţeleg,
ci să te vindec. Cum aş putea‑o face fără să te identific, fără
să‑ţi împac, nu prea ştiu în ce fel, eurile contrare, opozanţii pe
care ţi i‑ai creat şi i‑ai lăsat să te locuiască mai mult decît orice
fiinţă vie, decît mine ? M‑ai obligat să te caut în lumea ta de
litere, m‑ai pus să învăţ să trăiesc cu o fiinţă de hîrtie. Ştii cum
îmi exersez iubirea ? Răsfoindu‑ţi foile albe, pe care le împrăştii
peste tot, şi pe care, parcă extrasă nu doar din cameră, ci şi din
tine, le mîzgăleşti ore în şir, te urmăresc, crezînd că desenezi
imaginile spaţiului în care te afli sau că scrii despre senzaţii
devastatoare. Cu tristeţe şi uimire, găsesc doar litere, în diverse
118
dimensiuni, caligrafiate, aruncate de‑a valma pe suprafaţa

hîrtiei, poate, rar, cîte un cuvînt, banal, uzual. Nimic altceva.
Aşa îţi umpli timpul. Şi fiinţa. Caligrafiind. Buclînd litere.
La început, m‑am gîndit că sunt iniţiale ale unor persoane la
care te gîndeai, de care‑ţi era dor, pe care ţi le imaginai în acele
momente. Dar, mai tîrziu, am înţeles că era vorba despre
altceva : fiecare literă orna o senzaţie de‑a ta, adică o depăşea
chiar prin practica scrierii. Te mutai din trăire în literă, la a
cărei formare îţi era mai uşor să lucrezi. Deşi păstrezi foile
astea, nu le ordonezi. Semn că ele nu mai reprezintă nimic
pentru tine, valoarea lor stă toată în clipa înălţării impersonale.
Am să încerc să renunţ la lirism, ca să‑ţi pot demonstra

că scriu şi altfel. Pe gustul tău. Prelucrînd şi eliminînd.
Supunîndu‑mă unei exprimări concise din care chiar şi per
soana mea gramaticală să fi fost izgonită. Dacă eu nu mai
sunt în text, atunci cine‑l stăpîneşte ? Cine se face responsabil
de intenţiile pe care acesta le transmite ? Cine înlănţuie
frazele şi cine naşte sensul ? Tu vei fi încîntat de eterul din
care ele apar şi de corpurile cereşti pe care le luminează. Vei
mai întrezări, din cînd în cînd, şi urmele mele, ca să nu crezi
că‑i atît de uşor să te elimini. Dar textul va curge de unul
singur.
Văzduhul nu‑i decît o dilatare a interiorităţii noastre

maladive.
Zilele existenţei noastre sunt sîrmele ghimpate cu care de

vii ne împrejmuim grădina de veci.
119
Mă uit la scoarţa copacului din faţa mea şi‑mi dau seama

cît tînjesc să‑i scot la iveală rădăcinile.
Frica de moarte este singura trăire demnă de respect.
Nu am putut niciodată să înţeleg moartea ca pe un sfîrşit.

Deşi mi‑aş fi dorit să fie aşa. Mai degrabă văd în ea o
congestionare a senzaţiilor vieţii, o paraşutare a lor în eterni
tate, un ritual fără sfîrşit al turmelor de gînduri, mînate de
conştiinţa imposibilităţii de a uita ceva.
O fiinţă pentru care obişnuitul nu are sens e asemenea stro

pilor de ploaie căzuţi neputincioşi într‑o zi însorită de vară.
Mă tem că într‑o zi aş putea fi fericită. Că m‑aş trezi fără

plumb în sînge, roşie de uşoară, şi că m‑aş desprinde din
mine, în valuri care s‑ar undui pe celălalt şi l‑ar purta în
largul neexplorat al fiinţei sale.
Devenim liniştiţi în momentul în care constatăm că am

dus un sentiment pînă la absurd. Că l‑am distrus din temelii
sau l‑am zidit în altele.
Mă abat uneori asupra ta. În tăcere. Îţi sfîşii hainele şi‑ţi

strivesc carnea, caut ceva înlăuntrul tău, printre măruntaie,
un glob auriu pe care să mi‑l pun la gît în semn de ofrandă
adusă zeului care a născocit iubirea.
Cred că trăiesc mai mult în cuvinte decît în realitate. Doar

în ele descopăr oarecare intensitate. Refuz să mă gîndesc că
eu le aranjez, că fără mine nu ar fi nimic, doar biete chibrituri
scăpate pe jos din joacă de copil.
120
În seara asta simt miros de tămîie în încăpere. Deşi nicio

umbră proiectată pe albul pur al peretelui nu pare a cădelniţa
în jurul meu. O fi vreun ritual obscur de căftănire a vreunei
fiinţe de aer care pluteşte de ceva timp împrejurul meu ?
Viaţa e o cursă perversă între existenţa posibilităţii unei

opţiuni şi imposibilitatea de a opta.
Cînd sunt lîngă cineva drag, nu pot să mă las în voia

sentimentelor. Trupul real al celuilalt funcţionează ca o barieră,
nu‑mi rămîne decît să păstrez distanţa, să‑i aştept retragerea,
ca să pot să‑i savurez, în deplin acord cu mine însămi, fiinţa
de mir cu care‑mi ung fruntea în fiecare dimineaţă.
Doar cei pe care‑i minunează evidenţa vor cîrmui vapoa

rele aliniate pe malurile morţii.
Să scrii fragmentar înseamnă să selectezi imagini şi cuvinte.

Primele îţi forţează concentrarea, ultimele o alungă. În funcţie
de rezistenţa ta, rezultă o figură aluzivă sau o aluzie figurată.
Oare literatura este o minciună sfruntată sau viaţa însăşi ?
Singurul om rămas fericit este cel care şi‑a ratat întîlnirea

cu sine la asfinţit.
Grijile concrete îţi anihilează orice încercare de a trăi în

abstracţiune, de a te detaşa de real şi a te izbi de duritatea
posibilului.
121
Nu realizăm niciodată la timp cînd cineva se pregăteşte

să ne părăsească. Definitiv. Să fie oare pentru că am trăit în
minte de atîtea ori această părăsire ?
Un cuvînt‑roşu aprins zace undeva în colţul paginii, amenin

ţător, ca o creastă despicată de cocoş, fierbinte şi întărită de
furie.
Îmi e teamă de ochii din spatele meu care, asemeni unui

elastic manevrat de mîini abile, mă lovesc în ceafă şi se retrag,
îmi înfig în creier imagini dintr‑un cavou în care nu am
intrat niciodată.
Cred că alienarea vine din sîrguinţa cu care tot învîrtim

cuvinte pe o foaie albă în speranţa că, o dată şi o dată, ne
vom descoperi acolo chipul.
Devii matur atunci cînd vezi cum moartea nu‑ţi mai

despică ţeasta cu lovituri căutate de ciocan, ci‑i înţesează pe
toţi ai tăi în pămînt.
De cîteva nopţi visez o uşă întredeschisă. O privesc din

spaţii diferite, din poziţii diferite, dar nu schiţez nicio mişcare
spre ea. Nu reţin să aibă vreo culoare sau vreo consistenţă
aparte. Dar prezenţa ei pare a fi singurul lucru rezonabil.
Deşi nu intră şi nu iese nimeni pe acolo, nu intru şi nu ies
nici eu.
Trăiesc întru experimentarea nenorocirilor. Poate că tocmai

de aceea nu pot concepe decît partea sumbră a vieţii, din ea
mă hrănesc şi cu ea mă însoţesc.
122
„Seul celui qui méprise le bonheur aura la connaissance”

(Georg Trakl). Dacă nu cumva dispreţul duce la sterilitate...
„Il y a beaucoup de gens qui lisent parce qu’ils sont trop

paresseux pour penser” (Georg Christoph Lichtenberg). Et
il y en a d’autres qui pensent obsessivement parce qu’ils n’ont
pas le courage d’écrire.
Fiecare carte este o moarte asumată.
Ignoranţa ne face mai puternici. Asta dacă o putem cultiva.
Oare să nu existe într‑adevăr idealul singurătăţii ?
Să te simţi trădată de un cuvînt pe care chiar tu nu l‑ai

ales bine...
Singurătatea celui care trăieşte în abstracţiunea minţii

sale este o formă savuroasă de moarte.
Îmi este teamă de cuvintele pe care nu am curajul să le

rostesc niciodată. Mi se pare că, auzindu‑le pronunţate, să
nu se pornească potopul încrederii în ele.
Oare credem într‑adevăr în ceea ce scriem ? Oare nu este

tocmai scriitorul cel mai mare traficant de idei ?
Trebuie să ajungi la trăiri paroxistice ca să percepi viul.
123
„L’un écrit parce qu’il voit ; l’autre parce qu’il entend”

(Karl Kraus). Est‑ce la différence entre l’écrivain et le philosophe ?
Ou entre le visionnaire et le sceptique ?
Oare scriem pentru că înţelegem sau pentru că vrem să

înţelegem ? Amăgindu‑ne că asta e calea de (în)fiinţare a
sensului…
Ne odihnim în cuvinte pentru că nu putem să o facem

în noi înşine.
Visez la ziua în care cuvintele vor migra asemenea păsărilor.

Trăirea va fi tocmai ce lasă ele în urmă.
Între preţ şi dispreţ se zbate cugetul înfrînat de societate.
Îmi e dor să mă dau cu sania printre nămeţi pe înserat.

Să nu văd în faţă decît o potecă albă, şerpuitoare şi fără de
sfîrşit...
A te prezenta în faţa tinerilor cu ceva cărţi sub braţ face

figură de înţelept. Or, chiar şi ei ştiu că adevărul e dincolo
de ele.
Ştim cu toţii că sfîrşim într‑o zi. Poate că tocmai de aici

gîndul constant la acea zi.
„On n’est jamais si heureux ni si malheureux qu’on se

l’imagine” (La Rochefoucauld). Ne zbatem, aşadar, între
autoflatare şi autoflagelare.
124
„Quand on a été bien tourmenté, bien fatigué par sa

propre sensibilité, on s’aperçoit qu’il faut vivre au jour le
jour, oublier beaucoup, enfin éponger la vie à mesure qu’elle
s’écoule” (Chamfort).
Mi se întîmplă să mă aşez în faţa unei nopţi ca în faţa

unui tunel pe care ştiu că‑l am de parcurs în genunchi, cu
spaima încolăcită în jurul gîtului, convinsă întotdeauna că
zorii mă vor prinde înăuntru.
Cred că alcoolul te aşază într‑o stare de inconştienţă pe

care nimic altceva şi nimeni altcineva nu o poate produce.
Şi absurdul devine adevăr atunci cînd este trăit dinăuntru.
Adăpostesc în mine o fiinţă pe cale de a se forma. O simt

crescînd şi‑mi pare că nu sunt decît un trup de împrumut,
care s‑a oferit să o găzduiască, nu‑mi pot imagina că e din
mine, că sîngele ei e al meu, aştept să o eliberez ca să zîm
bească‑n afară, cuiva care o visează de mult timp, care o va
desăvîrşi în numele meu purtător, făptură care se întinde‑n
mine şi mă acoperă, dar care se va desprinde şi mă va prăbuşi
din nou în gol.
Nu‑i nimeni de vină că imaginaţia noastră nu plăsmuieşte

veşnicia.
Renunţarea face ca abisul să se deschidă la picioarele noastre.
Între un stîlp şi un altul se întinde un fir alb pe care îl urmăresc

cu paşii, fără a‑i vedea capetele, doar lungimea, nu pare a fi
125
prins undeva, nici eu a mă opri din păşit, singura mişcare

pe care o am de făcut, la fel de liniştitoare, pe cît de obositoare.
Melancolia – praf de oase pe care l‑am inhalat la venirea

pe lume.
„L’homme est malheureux parce qu’il ne sait pas qu’il est

heureux” (Dostoievski).
Cuvintele – urmele muşcăturilor spiritului în carne.
Cînd suntem cu adevărat vii ? Cînd ne bucurăm sau cînd

suferim ?
Timpul nu mai vindecă nicio durere.
Sentimentele – cuvinte care sunt pe punctul de a exploda.
De cîte ori nu am înţeles ce simt ! De cîte ori nu am vrut

să‑i spun ce simt ! Dar nu posedam cuvintele. Amuţeau.
Falsificau. Deviau. Mascau.
Credeam că soluţia împăcării cu sine constă în ruptura

cu sine.
Mă simt descompusă pe dinăuntru, ca şi cum niciun

organ nu mi‑ar fi intact, ci fărîmiţat în fîşii negre, lungi şi
contorsionate, ca nişte trupuri împleticite de şerpi exotici,
ţinuţi închişi între pereţi solzoşi, cărora le urmăresc adeseori,
întinsă pe spate, încolăcirile succesive în jurul părţilor compo
nente ale unui organism dezalcătuit.
126
Privesc uimită înăuntrul meu dansul unor nimfe des

frînate. Şi tot tînjesc după metamorfoză, să scap de larva
înrădăcinată în mine.
Desfac perdelele de piele ale abdomenului, ca să văd ce

se ascunde dincolo de scenă, ştiu exact ce caut, aşa că degetele
mele au precizie de bisturiu, secţionez fără milă, vreau să
ajung la locul tainic în care păstrez cheagul în care mi s‑a
retras, ca s‑o ocrotesc, mama.
Simt adeseori cum moartea îmi trece, în adiere, peste

trup. Ştiu că, gîndind lucid, aş putea să viscolesc asupra ei.
Dar nu o fac. Pentru că ar trebui să o înlocuiesc cu un alt
suflu. Şi nu găsesc nimic mai liniştitor sau mai ameninţător.
Şi cum eu nu mă mai locuiesc, cineva trebuie să o facă. Să
mă despice şi să scoată afară otrava.
Într‑o zi, voi şti ce înseamnă să trăieşti. Dar acea zi va fi

cea de pe urmă.
Îmi e tot mai greu să mă suport. Mă dezgustă slăbiciunea

mea, lipsa de apetit pentru orice e viu şi frumos. Chiar şi
culorile îmi repugnă, aducînd cu ele o lume în care eu nu mai
sunt, dar care‑mi apare ostentativ în faţa ochilor, mi‑i străpunge,
transformîndu‑i în globuri de jar cu care îmi ard pielea.
Finalul e acelaşi pentru toţi, de aceea nici nu‑i important.

Devine esenţial doar pentru cei care‑l trăiesc zilnic, care sunt
făcuţi să stea pe margine şi să înnădească, parcă la nesfîrşit,
năvodul morţii.
127
Azi, am simţit în păr, mirosul prăjiturilor mamei. Am

ştiut imediat că le pregătea, undeva, pentru altcineva... Şi
am plîns de bucurie.
Biblioteca, multe cărţi al căror titlu nu se mai vede,

acoperit de fotografiile mamei. Cînd le privesc, nu ştiu,
uneori, ce simt, prezenţa ei, absenţa ei, şi una şi alta, parcă
aştept să mă strige, din ele sau din bucătărie, scot cîte una
şi o strîng la piept, şi aştept buimacă să mă invadeze căldura
trupului ei alb‑negru, tînăr şi puternic, însă nu se întîmplă
nimic...
Te‑am urît pentru că privirea ta mă făcea să‑mi doresc să

trăiesc. Mă adăpostea, iar eu vroiam să mă izgonească. M‑ar
fi durut mai puţin.
Oare cum putem trăi fără fiinţele cele mai dragi ? Cum
de le uităm ? Fiinţa este de o cruzime intolerabilă şi‑şi merită
sfîrşitul. Nu‑i vorba de legi, ci de orori omeneşti.
Nu viaţa te face (ne)fericit ci modul în care o percepi şi

o trăieşti.
Un învins îşi depăşeşte nefericirea, un învingător, niciodată.
Fericitul are mereu răspunsul la îndemînă, nefericitul nu

posedă decît întrebarea.
Duşmănia de sine este pe cît de nocivă, pe atît de reve

latoare.
128
Un corb îşi ascute ciocul pe o ramură carbonizată de

mesteacăn. Fereastra camerei deschisă, frig pătrunzător, mă
uit fascinată la creatura întunericului, şi mă întreb ce vede.
Mi‑l imaginez, aşa, negru, între pereţii albi ai încăperii în
care stau nemişcată. Aud deja zgomot de aripi izbite de
ziduri, îi adulmec dezorientarea şi spaima, îi miros carnea
zdrobită de albul morţii mele.
Miros de cenuşă. Cîteva lemne care au ars pe jumătate,

rămase în mijlocul curţii, ca nişte trupuri de animale sălba
tice, măcelărite pe întuneric, de vînători ocazionali, abando
nate apoi, fără milă, la porţile infernului, de nerecunoscut
celor vii şi încă necunoscute celor morţi.
Scrisul este o formă de a te pedepsi.
Cine a spus că scrisul eliberează ? Nu există cătuşe mai

sigure decît cuvintele.
Cuvintele nu plîng, nu suferă, nu mor ! Şi‑atunci de ce

ne mai obosim să le rostim ?
Şi totuşi, sunt cuvinte în faţa cărora îţi vine să îngenunchiezi.
Nu poţi avea prieteni cînd îţi eşti ţie duşman.
Ce bine ar fi dacă nefericiţii i‑ar ferici pe alţii !
Îţi dai seama de propria‑ţi monstruozitate cînd vezi că

nu poţi schimba nimic la tine.
129
Aşteptăm
într‑un separeu obscur
un timp ce nu‑i al nostru
de împrumut sau
de temut
ca două ramuri uscate
dintr‑un copac tînăr
pe care nimeni nu le taie
nici măcar nu le observă
învăluite în corola de frunziş
Visăm rădăcini
săpăm nopţi în şir ca să ajungem la ele
ne dor mîinile, coatele ne sunt roase şi negre
dar visăm rădăcini
excavăm cu dinţii spaimei, tot mai adînc
pînă ce ne visăm rădăcini.
Murim în fiecare zi
într‑o privire sau în alta
într‑un cuvînt sau în altul
într‑o formă sau în alta
într‑un loc sau în altul
într‑un suflet sau în altul.
Căutăm. Dincolo de moarte. Un alt alfabet.

Rîvnim. În viaţă. Misterul.
130
Sperăm. Într‑un apoi, nelingvistic, necunoscut, neliniştitor.

Rugăm. Alfabetul. Sinele. Moartea. Divinitatea.
Înserare. Bulgări de negru răzbat prin geamul ferestrei.

Mă feresc cît pot, ca să nu mă prindă în ei, şi să mă prăvălească
prin cine ştie ce pajişte a culorilor în agonie.
Cît de tîrziu am înţeles că, pentru mine, mai tîrziu este

întotdeauna prea tîrziu.
Admirăm eleganţa stilului, uitînd că tocmai ea ucide

trăirea.
Visez la o ninsoare a cărei atingere să‑mi ardă pielea şi la

cuvinte a căror sonoritate să mă îngheţe pe loc.
Sloiuri de gheaţă îmi atîrnă de epidermă, lucioase, ascu

ţite, ca nişte ţăruşi din lemn de brad transparent, pe care‑i
îngrijesc cu scrupulozitate, veghind la ceasul în care le voi
schimba „orientarea”.
Să ştii că vei muri şi totuşi să zîmbeşti ! Semn de înţelep

ciune sau de prostie ?
Fisuri mari mi‑au apărut pe zidul interior al toracelui, ar

trebui acoperite cu ţesuturi noi, dar îmi place atît să le admir,
să înfig briceagul în separeurile acelea fine şi să le dezghioc ca
să văd miezul alb, de nucă fragedă, al eului meu fugit din lume.
Aforismul nu răzbate spiritul cititorului, ci‑l bate, şi‑l lasă

bătucit să zacă printre sensuri.
131
„Înainte de a mă naşte am fost o veşnicie întreagă nimic.

De ce mă tem acum de aceeaşi neexistenţă cu care am avut
o veşnicie întreagă prilejul de a mă obişnui şi în care am fost
deja ? Nu înţeleg” (Lucian Blaga).
„Realitatea e ruina unui basm” (Lucian Blaga).

Tot aşa cum moartea e ruina vieţii.
„Adevărul este realitatea simţurilor” (Lucian Blaga). Chiar

şi gîndurile nu‑s decît bieţi pioni pe tabla de şah a simţurilor.
Oare ne înşală simţurile noastre sau gîndurile ?
„Poetul. Donator de sînge la spitalul cuvintelor” (Lucian

Blaga).
Cuvintele‑adevăruri sunt aproape mereu ţinute în carantină.
Trebuie să rătăceşti, să te pierzi, să păcătuieşti, ca să

înţelegi cele mai simple adevăruri.
„Adversarul care îţi este o obsesie a devenit o parte din

tine” (Lucian Blaga). Moartea – adversarul suprem al fiecărui
muritor. Parte înnăscută din el.
„Omului îi place să se mintă şi să fie minţit, şi cînd nu‑l

mai minte nimeni şi nimic, se dezorganizează” (Tudor Arghezi).
Ne minţim zilnic, sistematic, răutăcios, numai ca să putem
continua.
132
„La faiblesse qui conserve vaut mieux que la force qui

détruit” (Joubert).
„Les mots, comme les verres, obscurcissent tout ce qu’ils

n’aident pas à mieux voir” (Joubert).
Cuvintele – gondole plutind în derivă pe canalele spiritului.
Năruirea de sine – forma prin care cuvintele prind viaţă.
„Il faut que l’ombre succède à l’éclair pour le rendre

supportable” (Joubert).
O zi irosită este cea în care am uitat.
În cimitir, printre morminte şi feţe istovite, glasul preo

tului, rostind iertarea şi odihna mult rîvnită, te îmbie la cer.
Te desprinzi de pămînt. Înaltul se leagănă uşor, balansul
norilor e tot mai apropiat, acolo se întîmplă ceva. Cîntul
veşnicei pomeniri deschide o poartă‑n cer. Eu am zărit‑o, e
adevărat că pentru cîteva secunde, norii au dat înapoi, soarele
s‑a pogorît protector, apoi, din cubul galben s‑au scurs mul
ţimi de spectre, lin, firesc, cum nu se poate mai firesc.
Visez la un toreador de gînduri.
Ce poate fi mai frumos decît dăruirea valului la mal !
Pot concepe sfîrşitul vieţii dar nu pot concepe sfîrşitul

copilăriei.
133
Departe de copilărie,
De flaşnetele cu care o proslăveam,
De zeama cireşei zdrobite între dinţi
De sîmburii albicioşi ai merelor necoapte
Pe care‑i ronţăiam în iarbă
De paiul gros purtat în colţul gurii
Ţigarisindu‑l într‑un ritual păgîn
Dincolo de porţi cu vitralii de noroi
Deschise doar pentru noi.
Dacă‑ţi asumi prea uşor o greşeală rişti să comiţi multe altele.
Fiinţa – rouă transmutată la apus.
O duc în cîrcă, zi de zi, pe fiinţa care aş fi vrut să fiu.
Viaţa socială – o încercare disperată de a distinge cocoşi

fără creastă.
Tineri, citim ca să (ne) descoperim. Mai tîrziu, ca să (ne)

acoperim.
În timp ce încerc să scriu ceva, mă tot învîrt în scaunul

cu rotile, parcă‑mi sucesc ideile în braţe, ca pe nişte paie
aspre, cu teamă să nu mă înţep, în timp ce le arunc într‑o
iesle părăsită.
Îmi lipsesc zgomotele prezenţei celuilalt. Senzaţiei de

singurătate pe care o am de obicei i se adaugă acum şi cea
de abandon. Părăsirea de sine are gust de abstracţiune tragică,
părăsirea de către un altul te aruncă în gura înfometată şi
134
urît mirositoare a putregaiului vieţii. Există o singurătate

bună şi una rea. Pe prima o cultivi pentru că te conduce spre
tine însuţi, îţi revelează un teritoriu al sinelui a cărui explorare
îţi umple timpul şi viaţa ; cea de‑a doua îţi este aruncată în
braţe de forţe oculte, pentru a te extrage din inspirata căutare
de sine şi a te arunca în blestemata ratare de sine.
Nu cred că scrisul poate vreodată să devină meserie. Pe

care să o exerciţi, zi după zi, cu rigoare. Scrisul ţine de
fulguraţie şi de năpăstuire. Prima îţi cade din cer, a doua te
loveşte din iad. Nici una, nici alta nu‑s la îndemîna ta. Dar
te supui lor, atunci cînd te prind în clocot şi te fierb.
Privesc oamenii de pe stradă. Par toţi rostuiţi, de la vesti

mentaţie şi pînă la privire. Nimic nelumesc nu le scapără
din ochi, gesturile lor fac parte din arsenalul vieţii cotidiene,
bine îngurgitată, ritmicizată de obiceiuri de care nimeni nu
pare a se plictisi. Doar un domn, între două vîrste, pare a
exista pentru a se contrazice. Nu prin vorbe, ci prin mişcari.
Se întîmplă să parcurgem aceeaşi stradă. Eu, în spatele lui,
privind la combinaţia bizară de paşi la care recurge. La
început, par siguri şi grăbiţi, parcă ar depinde timpul însuşi
de înaintarea lor. Apoi, după cîţiva metri, se opresc, brusc,
inexplicabil, trei, patru secunde, pentru a reporni, de data
aceasta şovăitor, temător, zadarnic. Alţi cîţiva metri parcurşi
alene, apoi devin convinşi din nou de menirea lor şi o iau
la picior. Şi ceremonialul ăsta, al cărei privitoare sunt, curge,
parcă fără vreun sens, camuflat, probabil, chiar în spatele
neobişnuitului său. Şi totuşi, poate că bărbatul făcea parte
dintr‑un cortegiu mistic, rămas acum singur să caute Graalul,
bine ascuns chiar în măsura neînţeleasă sau înţeleaptă a
paşilor săi, mult prea siguri sau mult prea nesiguri.
135
Aşteptăm să îmbătrînim dintr‑un singur motiv : ne este

frică să murim.
Tot ce rodeşte are aroma divinităţii.
Lumea nu e făcută pentru a o înţelege ci pentru a te învăţa

să te detaşezi de ea. Îmi amintesc şi acum pendulul din
copilărie cu care îmi măsuram timpul singurătăţii şi astfel îi
conştientizam mişcarea, şi de care uitam de îndată ce ieşeam
afară, în vacarmul unor clipe de a căror existenţă nu mă
preocupam, ignorîndu‑mă în acelaşi timp pe mine.
Să înţeleg că o fiinţă nenorocită este lipsită de curaj ?
„Numai Dumnezeu are privilegiul să ne abandoneze.

Oamenii nu pot decît să‑ţi întoarcă spatele” (Emil Cioran).
Dacă aş putea da un sens suferinţei…
În planul suferinţei, te ajută într‑adevăr cunoaşterea de

sine ?
Fiecare e o fiinţă a cerului – sumă de priviri aruncate

disperat în sus, – oglindire a becisniciei, – spasm colorat şi
ameninţător, – noapte adîncită în ea însăşi, ca‑ntr‑o cuvă de
albastru.
Ne petrecem viaţa prin îndurarea cerului şi strivirea stelelor

între dinţi, spaţiile albe pe care le întrezărim uneori în rîvnitul
albastru ne înspăimîntă, deşi le căutăm cu privirea, nu le
136
străpungem cu gîndul, nu ne lepădăm niciodată trupul la

timp ca să luăm calea văzduhului, într‑acolo.
Am visat adeseori că zbor, niciodată însă aproape de cer,

ci printre crengi potrivnice care mă răneau, îmi urmăream
fluturarea orizontală cu ură, era tot un fel de umblet rătăcitor,
la cîţiva zeci de metri de pămînt, o palidă imitaţie de corb
rănit şi singur, în căutarea unui cimitir aerian, asta eram.
Îmi place să cred că mama s‑a sălăşluit în mine ca să mă

apere de mine însămi.
M‑am dumicat în fiecare zi, şi nu ştiu nici de ce, nici

pentru cine.
Literele sunt cuiele pe care le tot mîngîiem şi modelăm

în vederea unei răstigniri mai uşoare.
Ca să simţi puterea literaturii asupra vieţii trebuie să te

întorci la clasici. Doar la ei se deschid larg porţile Betleemului
spiritual şi‑ţi poţi configura universul propriilor plîngeri.
Fragmentul îţi menţine iluzia libertăţii. Poţi face orice în

el, cu el. Şi totuşi, oricît de elastic ar fi corsetul în care te
strînge, în final, simţi cum îţi sugrumă idei şi cuvinte...
Există, azi, o fascinaţie a indefinibilului. Iar fragmentul

organizează cortegiul acestui vizionabil graal.
Tot ce am scris aici este rodul unei singure nopţi. Cea

dintîi şi cea de pe urmă, cea cu lună plină şi cea fără de lună,
137
cea din cer şi cea de pe pămînt, cea fragedă şi cea lîncedă,

cea ascuţită şi cea teşită, a mea şi doar a mea, a Lui şi doar
a Lui.
Obosim repede, fiinţe suitoare ce suntem. Nu ştim spre

ce, dar ne opintim pe verticala timpului, spre un cer tot mai
bătrîn şi tot mai tulbure, amăgiţi de adîncul globului ocular
al unei zeităţi care ne urmăreşte cu luneta, pasionîndu‑se de
stăruinţa creaturii sale.
Tot răsfoiesc cărţi pe care aş vrea să le citesc, dar nu încep

niciuna, le tot evaluez coperţile şi parcă nu îndrăznesc nicicum
să pătrund dincolo de ele, într‑un univers pe care nu‑l cunosc
şi nu‑l stăpînesc, dar pe care mi l‑aş apropia cu aviditate, cu
foame de spaţiu, de munţi ceţoşi, de albastru tulbure, de
moarte amînată. Mă întorc cu privirea spre cerul aceleiaşi
nopţi, întinsă pe catafalc, rumenită de aşteptare, distilîndu‑se
impasibilă printre obiectele mele dragi, învăluindu‑mă cu
duhul ei morbid şi lăsîndu‑mă în veghea dintre două lumi.
Sunt zile în care nu am în stăpînire niciun cuvînt. Golul

din mine se adînceşte într‑un vid lingvistic, şi atunci, reuşesc
să stau întinsă pe pat, abstrasă din mine, fără a urmări vreun
gînd, din simplul motiv că‑mi este imposibil să‑l îmbrac în
cuvinte. E ca o levitaţie pe care nu o controlez prin voinţă.
Dimpotrivă, lehamitea e cea care o declanşează. Aşa că plutesc
chiar deasupra mea, ca un cearceaf pus la uscat pe sfoară, în
adierea vîntului, sunt de un alb neomenesc, scot praf din
textura scămoşată a pielii, eman un miros de celule arse la
lumînare, nu‑i de mirare că nimeni nu e prin preajmă şi nu
mă adună, delicat, într‑un dreptunghi neted, înfăşurat în
138
patru, cu colţurile perfect aranjate, unul peste altul, căruia

să i se caute apoi un loc curat unde să rămînă în aşteptare
pînă la o nouă întrebuinţare.
Nu ştiu cum reuşesc să nu mă dezic de propria‑mi exis

tenţă. Pe zi ce trece primesc noi dovezi ale zădărniciei oricărei
tentative de a trăi. Loviturile de zaruri sunt controlate de o
zeitate nemiloasă. Îmi seamănă întrutotul. Nu caută rosturi
decît în prelungirea şi accentuarea suferinţei. Distruge orice
prag pentru a fixa un altul, şi mai semeţ, şi mai tiranic. Îl pro
bează ea însăşi, la răsărit, alungindu‑se prin nori elastici, care
se contorsionează ameninţător de plumburii şi negri, vărsînd
bulgări de portocaliu unii spre ceilalţi, luptînd apocaliptic
pentru o supravieţuire pe care nu şi‑o doresc. Dar sunt împinşi
spre ea, ca spre un rai pe dos, prevestitor de valuri de furtuni,
zdrobitor dar nu nimicitor, unde totul se regenerează în
forme tot mai pregătite pentru noi experienţe torţionare.
E cerul unei singure nopţi, mereu aceeaşi, eviscerată, ca o
băşică plină doar de întuneric cleios, care ţi se sparge pe toată
pielea, o tumefiază, te lipeşti de tot ce atingi şi tot ce atingi
te jupoaie de viu, argilos şi greu priveşti în sus, şi‑ţi fabrici,
din propriile rămăşite, trepte spre un cer pe care să nu‑l mai
vadă nimeni altcineva.
Mă tot ruga să‑i citesc paginile astea ca să ajung să o cunosc.

O amînam, dar nu din motivul pe care‑l credea ea : frica de ce
aveam să descopăr acolo. O cunoşteam mai bine decît se cunoştea
ea, dar mă temeam că voi fi prea critic cu fragmentele acelea
pe care le însăila, cu lacrimi în ochi, în fiecare seară. Aveam
rezerve faţă de sensibilismul pe care‑l afişa mereu, şi nu doar
139
în scris, faţă de plăcerea cu care se jupuia, adeseori, chiar în

faţa mea, pentru a‑mi demonstra că suferă nemărginit. Ştiam
că se petrec lucruri neobişnuite în ea, nu era vorba doar de
victimizare sau dorinţă tutelară de a impresiona. Adeseori, cînd
tăcea, faţa i se albea nefiresc, simţeam supliciile la care se
supunea şi mă cuprindea mila, deşi ştiam că nu asta căuta, că
avea oroare faţă de acest sentiment. Tot trupul ei schimonosit
exprima un singur lucru : ura de sine. Nu am cunoscut pe
nimeni care să se deteste în aşa hal. Se repudia cu atîta
convingere încît, uneori, mă făcea chiar şi pe mine să o dispre
ţuiesc, să o condamn pentru slăbiciunea ei, pentru lipsa de curaj
în a se tolera. Mă trezeam apoi, cînd o vedeam prăbuşită în
propria absenţă de sine, copleşit de iubirea pe care o aveam
pentru nefericirea ei. Mă durea că nu puteam să‑i ofer o altă
stare, că nu eram pentru ea decît un alt motiv de tortură. Însă
îmi distilam înfrîngerea în proiecţii optimiste ale unui alt fel
de viitor, în forme de schingiuire pe care, prin imaginaţie, i le
aplicam, o vedeam zvîrcolindu‑se în braţele mele, scuipînd
venin fierbinte, de care nu mă grăbeam să mă şterg pentru că
era al ei, îmi puneam toate forţele în calmarea spasmelor din
ce în ce mai puternice, cîteodată era nevoie să mă tăvălesc cu
ea, înlănţuiţi amîndoi de o singură viaţă, a mea, de care,
simţeam cu bucurie, începea să se agaţe şi ea. Gemea şi‑mi
apuca hainele cu mişcări delirante, vroia să se desprindă din
strînsoarea vie ca să se poată prăbuşi definitiv la picioarele mele.
Uneori mă sfîşia, ca un animal hăituit, nu o priveam niciodată
în ochi în acele momente, mă speria gîndul că mi‑aş fi dat
seama că numai moartea o mai putea salva. Şi mi‑o doream
vie, a mea, ca să‑mi pot hrăni, chiar din chinul ei, sensul
propriei mele existenţe. De a agoniza împreună cu ea, de a
oferi, cumva, coajă protectoare sinelui ei necopt.
140
Viaţa mea se împlinise în jurul fiinţei sale terifiante. Poate

că pătimirea ei mă ţinea pe linia de plutire, mă însufleţea, îmi
dădea încredere în mine, tocmai pentru că mă aşeza în faţa a
ceea ce nu eram. Îmi percepeam mai clar şansa pe care o aveam
de a putea spera, visa, ruga. Mă simţeam viu, puternic, bine
cuvîntat. Eram dispus să‑mi potenţez capacitatea de a trăi
ducînd cu mine o fiinţă care lupta să mă convingă de nefastul
vieţii. Fatalmente, mă acroşam de cuiele pe care şi le bătea în
umeri ca să‑mi pot preconiza ziua de mîine. Alături de ea,
constatam cu uimire că eram supus (sau mă supuneam) unui
ritual de iniţiere în propria‑mi individualitate. Eram mai cu
mine împreună cu ea decît puteam să fiu de unul singur. Ea
era parcă partea mea întunecată, morbidă care, printr‑un
miracol, ieşise la suprafaţă, o puteam pipăi, examinînd‑o cu
toată atenţia, repudiind‑o sau strîngînd‑o la piept. În orice caz,
exteriorizarea ei în forma ta mă făcea oarecum imun la tot ce
ar fi putut ea răspîndi, dacă rămînea în mine. Nu mai repre
zentai, cum îmi spuneai adeseori, o boală contagioasă, fatală,
care m‑ar fi ucis de tînăr, erai, dimpotrivă, antidotul la tot ce
ar fi putut să‑mi facă rău, liana miraculoasă pe care, iată, mă
căţăram eu, tot mai senin şi mai curajos, rupîndu‑ţi uneori
vrejii de legătură şi lăsîndu‑te fără trunchi, doar braţe care se
zbat în aerul răcoros al serii ăsteia, imposibil să le ating, să le
cobor şi să le împreunez pe trupul meu liniştit, care le aşteaptă
dezmembrat, ca după furtună, să le ferească de lumina nocivă
a unei noi stele căzătoare.
Tot ce am scris aici am trăit. Cea care e în spatele cuvintelor

există cu adevărat, nu a recurs la ele ca să se ascundă, ci ca
să se arate. Nu a sperat să se elibereze scriind, ci doar să
acopere un timp al existenţei ei cu care nu ştia ce să facă.
141
Cît de mult a reuşit alfabetul să o însoţească îşi va da seama

atunci cînd se va reciti, dacă va vrea, deocamdată nu‑i e
teamă de o nouă trădare, nici de un alt eu, pe cel mai aprig
l‑a răstignit pe aceste foi, simte asta. Cum va trăi fără nocivi
tatea lui, asta o preocupă uneori, ba chiar o îmbie în a‑şi
fabrica un altul, dacă nu cumva se va întîmpla să ajungă ea
însăşi o fantoşă, golindu‑se atunci, prea mult, de ea însăşi.
Am sperat, scriind, că‑mi voi întîlni mama, că voi pătrunde

în locul în care ea s‑a retras, că‑i voi mîngîia chipul şi asculta
vocea. Am crezut, mărturisindu‑mi greşelile, că mă voi izbăvi.
Am visat, însufleţind‑o în cuvintele mele, că o voi mîntui
de patima acestei lumi şi a tot ce a părăsit aici. Dar nici
alfabetul, nici credinţa, nici visul nu ne‑au adus laolaltă.
Cuvintele ne‑au îndepărtat şi mai mult, au ţărmuit trăirea,
m‑au atras într‑o cursă a uitării de care nu mi‑am dat seama
decît acum, adică prea tîrziu, de vreme ce mă simt şi o simt
iremediabil pierdută. Am căutat‑o în mine şi, dacă s‑a întîm
plat să o găsesc, nu am trăit senzaţia aceea unică şi irepetabilă,
ci am ajuns să o împietresc într‑un limbaj care nu putea să
exprime decît o exterioritate. Dublă ratare, de două ori
tragică, mama s‑a refugiat, şi din mine, şi din cuvinte. Acestea
de pe urmă reproduc palid fragmente din chinul ei, asupra
căruia m‑am năpustit cu eurile mele flămînde şi l‑am expri
mat în felul meu. Ar fi trebuit să mă retrag şi să o las să se
arate, să nu‑i tulbur imaginea, suprapunîndu‑mă peste ea.
Dar am ales eu şi secvenţa, şi unghiul, şi tonul, şi cuvîntul.
Am făcut ce am vrut din ea, tînjind doar după propria‑mi
iertare.
142
O vei fi înţelegînd pe cea care s‑a decis să se spintece

lingvistic pentru ca, singură, măcar aşa, să‑şi extirpe răul ?
O vei ierta pentru atîtea şi atîtea ore de absenţă, de întemniţare
într‑un sine în care aprofunda sensuri şi cerceta necunoscuturi,
reci şi hilare, îţi broda noi ţesuturi în care să se odihnească,
amuţindu‑te şi ţinîndu‑te departe de tot ce însemna comu
niune. Coeziunea internă i se părea singura durabilă, singura
care o putea desăvîrşi. Te privea cu indiferenţă, stîrnită şi
adîncită de diferenţă. Ştiai prea bine că nu putea vedea
dincolo de ea, că nu împărtăşea cu nimeni însufleţirea de
care avusese parte şi care devenise canonul ei. Îşi acoperea
trupul cu linţoliul acela uzat, şi zăcea sub el, ca sub o pînză
de ţărînă găurită de stropi mari de ploaie, aruncaţi de sus de
mîini furioase şi răzbunătoare. Din cînd în cînd, îl ridica de
pe chip, cu degete albe, prelungite în braţe subţiri şi parcă
interminabile, pe care apoi şi le încrucişa pe piept, cu atîta
jind încît te cutremurai. Bănuiai că aştepta efectul mişcărilor
ei asupra ta, că te privea alunecos, cu ochi de smoală brună,
din care se prelingea, uneori, o zeamă maronie, ca cea de
mere stoarse, mirosul acrişor care te împresura de îndată îţi
golea stomacul şi te înfometa. În mod ciudat, îţi simţeai
corpul rîvnind, propulsat parcă în dezordinea stînjenitoare
a viului. Viaţa îţi ronţăia uşor muşchii roşiatici ai stomacului,
avea gust de prune uscate îndelung înmuiate în salivă, pufănea
la fiecare clipire din ochi, te pregătea pentru o nouă zi a
toleranţei.
Scriind, am tînjit să ajung înăuntru. Să instalez noaptea

prin locurile greu accesibile ale cărnii mele, să‑mi secţionez
organele sau să le selectez, tot aşa cum aleg sau (des)compun
cuvintele. Chiar de la ele am pornit atacul. La început, doar
143
m‑am folosit de ele, admirîndu‑le de deasupra şi strecurîndu‑le

în mine, fără a le căuta vreo ordine, în spaţiul pe care aveam
să‑l parcurgem împreună, şi fără a‑mi urmări poziţia mîinilor
care se străduiau să mă susţină. Am alunecat în interiorul
lor moale, de humă proaspăt modelată, în care mi‑am lăsat
amprentele drept dovadă a existenţei mele. Parcă eliberat,
corpul meu a găsit aici un fel de lăcaş de cult. Sub o boltă
arcuită, pe care o constituia şi reconstituia, prin litere alungite
sau chircite, un spirit obosit. Ca nişte săgeţi bine direcţionate
de patosul confesiunii, cuvintele se înfigeau în ţesuturile
musculare şi un lichid cenuşiu ţîşnea de aici, ca o ploaie de
meteoriţi îndrăgostiţi de braţe graţioase de pămîntence dansînd.
Încet, încet, zidăria lexicală s‑a format, strîngîndu‑mă înăuntru,
cu toate eurile mele cu tot, obligîndu‑mă să fabric, chiar
aici, un duplicat de lume şi de fiinţă. Trăirile de început,
cele neprelucrate, aşezate direct pe foaia de hîrtie, simţite cu
tot trupul meu, cu creionul care le materializa pe foaia albă,
s‑au văzut înlăturate de plăsmuirile unui eu virtual, poate
chiar mai multe, care se năpusteau asupra mea şi mă anihilau,
preluau cuvintele şi le redresau după plac, îşi urmăreau cu
aviditate mişcarile, îşi desenau semnificaţiile, îmi umpleau
vidul interior pînă la refuz sau la nerecunoaştere, transfor
mîndu‑mă din actor în spectator.
Orice scriitură, în final, te înghite. Ţi‑aş fi spus‑o de la

început dacă ai fi avut bunăvoinţa să mă asculţi. Iar acum,
citindu‑ţi fragmentele, eu, celălalt, sunt marcat de apocriful
lor. Te‑am căutat în ele, aşa cum te caut şi‑n realitatea noastră
de zi cu zi. Dincolo de spontanul gol care m‑a izbit la început,
nu am mai descoperit decît o lungă, intensă şi studiată meta
morfoză, nici nu ştiu dacă doar una, poate mai multe, te‑ai
144
preschimbat pentru că nu ai avut tăria să te expui. Să‑ţi azvîrli

adevăratele răni şi veritabila natură. Te‑ai criptat şi decriptat,
dar nu pe tine, ci pe cea care ai fi vrut să fii. Te‑ai pălmuit ca
să te plăsmuieşti o alta. O să‑mi replici că scrisul te‑a înrobit,
că ţi‑a născocit chipuri care te‑au fascinat şi pe care le‑ai
oglindit cît ai putut de bine. Trebuia să rezişti, fie prăbuşirii
în sine, fie căderii în cuvînt. Ai pornit cu tine, şi doar cu tine,
cu chinul din tine, şi ai ajuns la spasmul colorat al unei fiinţe
oarecare. Din propriul neant, aşa cum îl percepeai tu, la neantul
nimănui. Vidul interior, al oaselor tale fără măduvă, s‑a lărgit
în vidul polaroid al unei fiinţe care se expune doar întunericului.
Nu ai scris nici pentru tine, nici pentru mine. De la un moment
dat, ai scris pentru cuvinte, parcă te‑ai îndrăgostit de formele
lor înlănţuite. Şi parcă laşi să se creadă că doar spiritele moarte
gîndesc profund.
M‑am strecurat în textul tău ca să‑i salvez coerenţa. Să te
unesc pe tine cu... nu prea ştiu, o alta, sau altele, cu duhurile
tale pe care nu ai vrut să le ucizi, care te‑au iniţiat într‑atît
cît să te piardă în chiar cerul nopţii tale, un cronotop fabricat,
pe care nu vrei să‑l părăseşti, deşi poţi, ştiu că poţi, scara pe
care ai urcat există încă, e doar acoperită de straturi de litere
groase, grunjoase, groteşti. Şi nu doar ieşirea ai blocat‑o, ci şi
propria‑ţi identitate, te sugrumă conştientizarea ei, nu poţi
respira decît în exil, în spaţiul îngustat al cuvintelor îngheţate
în vene. Îmi plăcea fiinţa ta fragmentată de la început, pentru
că se cresta adînc şi nu‑şi prefăcea suferinţa, cea de pe urmă,
aşchiază doar cuvinte, în spatele cărora caută rămăşite de euri,
de alţii, de Dumnezeu. Şi se prosternează în faţa lor. Eu
continui să te privesc, încătuşat cum sunt de fibrele calde ale
fiinţei tale din camera noastră, din anticamera fărîmelor de
cuvinte care stau la uşă şi ne aşteaptă, măcar o dată, să le
aducem împreună.
145
Au apărut:
Bogdan Coşa, Poker. Black Glass

Liviu Cangeopol, Calmul prelevat în furtună
Matei Vişniec, Negustorul de începuturi de roman
Bogdan Costin, Cum să faci primul milion
Andrei Pogorilowski, Nic Studeno. Al doilea cartuş
Adrian Alui Gheorghe, Urma
Stelian Ţurlea, Caz închis
Cristian Ardelean, Agenţia
Liliana Corobca, Kinderland
Lavinia Bălulescu, La mine-n cap
Doru Pop, O telenovelă socialistă
Nicolae Stan, Ceață pe Tamisa
Viorica Răduță, În două lumi
Florina Ilis, Viețile paralele
Dan Stanca, Craii și morții
Cătălin Mihuleac, Aventurile unui gentleman bolșevic
Radu Aldulescu, Cronicile genocidului
Octavian Soviany, Arhivele de la Monte Negro
Andrei Pogorilowski, Cartuşe
Dan Coman, Parohia
Mioara Apolzan, O vară cu Maia
Ciprian Măceşaru, Superhero
Claudiu M. Florian, Vîrstele jocului. Strada Cetăţii
Radu Ţuculescu, Femeile insomniacului
Eugen Uricaru, Plan de rezervă
Radu Aldulescu, Îngerul încălecat
Matei Vişniec, Dezordinea preventivă
Mihail Vakulovski, Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău
Felix Nicolau, Pe mîna femeilor
Magda Cârneci, Fem
Diana Adamek, Dulcea poveste a tristului elefant
Octavian Soviany, Viaţa lui Kostas Venetis
Matei Vişniec, Domnul K. eliberat
Radu Aldulescu, Ana Maria şi îngerii
Stelian Ţurlea, Trei femei
Florin Toma, Oraşul jumătăţilor de înger
Marin Mălaicu-Hondrari, Apropierea
Maria Manolescu, Ca picăturile de sînge pe linoleumul din lift
Cătălin Mihuleac, Zece povestiri multilateral dezvoltate
Ştefania Mihalache, Poemele secretarei
Constantin Mateescu, Ramona-Vals. Povestiri din Epoca de Fier
Ioan Mihai Cochinescu, Ambasadorul
Dan Stanca, Mutilare
Daniel Bănulescu, Fugi din viaţa ta, revoltătoare şi slută, în
cartea mea
Cristian Teodorescu, Medgidia, oraşul de apoi
Şerban Tomşa, Gheţarul
Matei Vişniec, Sindromul de panică în Oraşul Luminilor
Radu Ţuculescu, Stalin, cu sapa-nainte!
Dumitru Radu Popescu, Întoarcerea tatălui risipitor
Radu Aldulescu, Proorocii Ierusalimului
Marin Mălaicu-Hondrari, Cartea tuturor intenţiilor
Daniel Bănulescu, Cel mai bun roman al tuturor timpurilor
Eugen Uricaru, Cît ar cîntări un înger
Florina Ilis, Chemarea lui Matei
Dan Stanca, Cei calzi şi cei reci
Sebastian A. Corn, Vindecătorul
Radu Aldulescu, Sonata pentru acordeon
Horia Ursu, Asediul Vienei
Radu Aldulescu, Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare
Radu Aldulescu, Mirii nemuririi
Florina Ilis, Cruciada copiilor
Florin Toma, Moştenirea Familiei Bildungsroman
Radu Ţuculescu, Povestirile mameibătrîne
Radu Aldulescu, Amantul Colivăresei
Matei Vişniec, Cafeneaua Pas Parol
Florina Ilis, Coborîrea de pe cruce
Eugen Uricaru, Supunerea
Florina Ilis, Cinci nori coloraţi pe cerul de răsărit
Cristian Teodorescu, „Tainele inimei”
www.polirom.ro
Lector : Mădălina Ghiu

Coperta : Radu Răileanu
Tehnoredactor : Irina Lăcătuşu
Bun de tipar : noiembrie 2013. Apărut : 2013

Editura Polirom, B‑dul Carol I nr. 4 • P.O. BOX 266
700506, Iaşi, Tel. & Fax : (0232) 21.41.00 ; (0232) 21.41.11 ;
(0232) 21.74.40 (difuzare) ; E‑mail : office@polirom.ro
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1,
sector 4, 040031, O.P. 53 • C.P. 15‑728
Tel. : (021) 313.89.78 ; E‑mail : office.bucuresti@polirom.ro
Tipografia S.C. MEDIAPRINT S.R.L.

Str. Bucureşti nr. 254-256, Călăraşi, 9100058
tel. : (0242) 31.12.95, fax : (0242) 31.12.95
Contravaloarea timbrului literar se depune în contul

Uniunii Scriitorilor din România
Nr. RO44RNCB5101000001710001 BCR UNIREA

Lucrare de Autocontrol

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lucrare de Autocontrol

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lucrare de autocontrol

© 2013 by Editura Polirom

îmi pătrunde sub piele şi o relaxează, liniştea se întinde în

pe care le retrăiesc în forţă, acuzîndu‑mă de te miri ce reacţii

banal, pentru a le da o turnură insolită, surprinzătoare.

civilizaţie, fără medici sau medicamente, aş fi murit. Nu şi‑a

tencuieşti zi şi noapte, devine sentiment de examinat. Aici,

rănile. Mă revoltă neputinţa mea de a scăpa de nimbul

fiecare dată. A fost, probabil, cea mai tulburătoare experienţă

vorbească despre mine şi eu să‑i ascult. Să mă ducă, într‑un

Mă întreb adeseori ce face în nemişcarea în care zace cu

O strigam cît puteam de tare, de la poalele dealului, şi o

plăcea să‑i văd botul adulmecîndu‑mi mîna prin ferestruica

Îşi escamotează cît poate mai bine prezentul. Îi e frică de

Azi‑noapte am avut coşmaruri demne de cel mai înfrico­

toate grijile mele. Am avut, prin somn, impresia că sună

Încă o dovadă, venită din straturile de adîncime ale con­

obosit. Apoi totul se tulbură, lespedea grea, iarba din jurul

Cred că am refuzat dintotdeaua să‑mi pese de mine. Nu

suferinţele încrustate în mine ? Şi cum să nu mă ascund de

Se întîmplă cîteodată să mă amestec cu gîndul printre

Eu, cu lamentaţii, ea, cu demnitate. Lumea mea e o temniţă,

Încerc în zadar să o fac să înţeleagă că o viaţă nu poate trece

Eram, în felul meu, dependentă de suferinţă. Nimic nu

pentru mine. Îmi plăcea să mă victimizez, aveam motivele

Aveam uneori nevoie de chinuri livreşti. Citeam adeseori

Într‑o seară, am încercat să o provoc la un joc în care să‑şi

seama că am provocat‑o sau îmi plăcea să cred asta. A doua zi,

... Mă imaginez la mare sau chiar sunt, la etajul şapte al

dar nu mă puteam clinti din golul care mă înghiţise. Şi‑apoi,

Habar nu am ce o să mai fac azi. Deocamdată scriu, aşa

E adevărat că ai vrea să completez cumva această „aşa o

Speri că mă vei recunoaşte mai bine în ele ? Eşti naivă, atunci.

Copil, nu aveam stare. Nu‑mi găseam sensul pentru că

cîteva haine şi cărţi, pe care tata mi le îndesa cu grijă şi, din

stăteam întinsă pe spate şi urmăream jocul norilor, mi se

Am avut o noapte pe gustul meu. Am străbătut aparta­

Spre miez de noapte, noaptea de sînzîiene, am retrăit

vorbe, pe care atunci le‑am tratat cu oarecare indiferenţă.

Mulţi medici în jurul meu, aleargă după tot felul de

ce se petrece, aştept la uşa salonului, respectînd cererea unuia

Dar s‑a întîmplat ceva tulburător care mi‑a arătat că ea

Îmi spui că scriu direct, confesiv. Da, pentru că îmi scriu

de cîte ori încercam să‑i forţez resorturile, nu‑mi accepta

aş vrea să mi‑o apăs ca să‑mi provoc eu durerea şi astfel să

Îmi amintesc că, după înmormîntarea mamei, mi‑a fost

E tare cald şi mă gîndesc la fîntîna bunicilor. Şi la uşură­

Azi, după mult timp, simt nevoia viscerală să scriu. Să

în faţa unui pluton de execuţie al cărui comandant amînă

Mă uit în jur şi lumea aşteaptă cu, simt eu, o oarecare

De obicei, mă culc foarte tîrziu. După ce fac obişnuitele,

rotund, foarte palid, o cămaşă albă, atîrnînd peste pantaloni,

Zilele astea sunt singură şi pe dinăuntru şi pe dinafară.

şi am încercat să refac, cu mîinile lipite de gard, acelaşi gard

Stau în faţa casei ăsteia aparţinînd unei epoci revolute,

jilţ, imaginea lui impenetrabilă, misterioasă, ca şi a casei

uşor şi trist, de locul unde plănuisem cu migală să‑mi reîn­

Azi mă aflam într‑un restaurant, instalată, parcă pentru

estompau şi glasul cîntăreţului mă sfida din boxa aceea

norocul de a nu şti cît sunt de nefericiţi. Nu, azi nu mi‑am

Simt nevoia, de multe ori, să ies de sub fascinaţia, dăună­

Îşi pusese în gînd să nu mai lupte, pentru o zi, cu ea.

vină lipsa de familiaritate a locului unde se afla sau un fel

interioare, venite, în momente nepotrivite, să mărturisească

Azi‑noapte am avut coşmaruri demne de cel mai înfrico

Încă o dovadă, venită din straturile de adîncime ale con

Am avut o noapte pe gustul meu. Am străbătut aparta

E tare cald şi mă gîndesc la fîntîna bunicilor. Şi la uşură

uşor şi trist, de locul unde plănuisem cu migală să‑mi reîn

Simt nevoia, de multe ori, să ies de sub fascinaţia, dăună

mici şi albe, mi le‑a întins pe piept, nu le simţeam materia

Oare ieşim vreodată din noi înşine ? Ce surpriză ne pro