Rătăcesc. Rătăcesc pe un drum căruia nu îi găsesc sfârșitul.

Vreau sa
merg pe el, dar nu știu în ce parte să o apuc și asta deoarece habar nu am
din ce parte vin, nici măcar nu știu când am pornit la drum. Îmi simt inima
agitată, bate și bate nerăbdătoare să o ia din loc, dar ceva din mine s-a
săturat de atâta rătăcire.
Simt că am obosit. Tălpile îmi ard de atâta mers prin praf și pietre,
hainele îmi sunt murdare. Țin minte, parcă vine de undeva din trecut, țin
minte un zâmbet pe fața mea și îmi este atât de dor de el, dar ochii plânși și
împăienjeniți, fața arsă de soare și brăzdată de vânt și toată încordarea din
mușchii mei, nu fac decât să apară o grimasă în locul acelui zâmbet.
Sunt istovit, dar nu pot să nu observ în prelungirea mâinilor mele
doua sacoșe mari și pline. Sunt mai mari decât mine și mult mai grele. Nici
măcar nu le țin în mână, nici măcar nu observ ca mâinile mele să mai aibă
palme. Le car cu mine de atâta timp încât palmele mi-au devenit una cu
sacoșele. Nici măcar nu le mai car după mine, le târăsc cu așa o îndârjire.
Ochii mei privesc săgetător peste umăr, dinții îmi scrâșnesc și îmi e teamă
ca nu cumva, cineva, să râvnească la sacoșele mele. Habar nu am ce este în
ele, dar sunt ale mele !
O rază subțire de lumină reușește să își facă loc prin desișul
încrâncenării mele și mă determină să mă opresc pentru o clipă din
rătăcirea mea. Și atunci mă hotărăsc să mă așez, să mai zăbovesc de-o
lacrimă. Și tot aceeași rază îmi mângâie obrazul tern și îmi ridică ochii
înlăcrimați din pământ, ca să pot privi înainte.
Acolo departe, la orizont, un soare roșu apunea. Un fior puternic îmi
săgetă atunci trupul, parcă cineva îmi turna adrenalină tocmai cu ulciorul.
Inima îmi bătea atât de puternic încât dădea să îmi spargă pieptul. Îmi
clănțăneau dinții în gură și îmi era atât de frig. Frica și deznădejdea îmi
curgeau prin vene. Supărările, ura, ranchiuna, încruntarea și un sentiment
de înfrângere îmi erau bucate, frumos aranjate pe un taler de aur așezat în
fața mea, să mă ospătez. Toate supărările, neiertările și frustrările îmi erau
flori, multe flori veștede așezate într-o cadă mare, bătută cu pietre
prețioase, iar eu mă îmbăiam. Dar în loc de apă era mocirlă. Pe cap aveam
trei cununi mari de fier. Erau grele și îmi stăteau pe ochi fără a mă lăsa să
văd. Eram un rege peste trei regate. Unul era al mândriei, altul al orgoliului
și al treilea al prejudecății. Eram un rege muribund pe a cărui sceptru scria:
Minciună !
Atunci am văzut că sacoșele mele, care pentru o clipă le-am lăsat din
mâini, s-au revărsat, s-au împrăștiat, iar din ele au ieșit tot ceea ce eu căram
de o viata, de mai multe vieți, de o eternitate.
 Asta eram eu: amintiri și gânduri, amintiri și gânduri. Și doar atunci
am realizat că drumul meu nu era același cu al sacoșelor mele, iar soarele
roșu care apunea nu era moartea mea, ci era moartea amintirilor și a
gândurilor cu care nu puteam merge mai departe. Și atunci am acceptat
moartea și am simțit-o și o simt, încă, și acum, căci e o moarte lenta, e ca o
despărțire dar și ca o împăcare.
Și tot aceeași rază mi-a arătat lângă soarele care murea, un alt soare,
un soare care răsărea, un soare care aducea o alta zi, care începea cu rouă în
iarba crudă a dimineții, cu mireasmă de flori, cu zumzet liniștitor și cu
pastel.
Și de atunci am tot întrebat: de ce doar acum? Și de fiecare data când
întreb, noi raze mă mângâie și îmi șoptesc: pentru că doar acum ai strigat
după ajutor ... acum nu mai trebuie să strigi, acum doar trebuie să
șoptești, pentru ca acum sunt lângă tine și aici voi rămâne mereu, pentru
că eu sunt Sufletul tău și tu cu mine suntem același ...
Cu toții avem sacoșele pline de emoții și de gânduri. În alte cuvinte,
ele se numesc corpul nostru emoțional și corpul nostru mental.
Viața, așa cu este ea, societatea, familia și noi înșine, depozităm în
cele doua corpuri ale noastre, reprimăm stări de frică, supărări, frustrări,
neiertări, decepții, ură, agresivitate, gelozie și câte și mai câte, care nu fac
decât să ne încarce inutil, să ne îngreuneze. Pentru că orice situație, emoție
petrecută azi, o voi analiza prin filtrul emoțiilor stocate în trecut. Dacă în
copilărie am experimentat frica de câine prin agresiunea unui câine asupra
mea, în corpul meu emoțional s-a înregistrat această informație, cum că
toate animalele canine sunt rele și mușcă, iar în prezent voi trata orice câine
cu agresivitate sau cu frică fața de el. Ce vină are un câine care se
intersectează la un moment dat cu noi? Probabil aceeași vina pe care noi o
avem că i-am ieșit în cale. Și atunci de ce să nu tratez în modul cel mai
corect o astfel de situație, adică să trăiesc în prezent emoția întâlnirii și nu
să o asociez cu ceva din trecutul meu. Teoretic este simplu, însa practic e
mult mai greu. Asa și este, dar nu e imposibil. Până la urma este o emoție,
chiar dacă ea se numește ”frica de mușcătura unui câine ”, este totuși o
emoție, iar emoțiile vin și pleacă. Așa și trebuie tratate. Soluția nu este sa
ucizi toți câinii pentru că unul sau doi au săvârșit o nenorocire. Noi nu
trebuie să acționam din frică sau din ură. Nu trebuie sa răspundem
emoțiilor care vin fugind de ele, evitând să le trăim, ci acceptându-le ca
parte din noi, conștientizându-le și căutând vindecarea lor prin iertare.
Orice acțiune realizată printr-o emoție depozitată în sacoșa, fie ea bucurie,
fie ea frică sau furie, nu face decăt sa opacizeze judecata unei emoții
prezente. Dar ca sa înțelegem acest aspect, primul pas este sa începem
eliberarea de emoțiile stocate prin acceptarea lor atunci când acestea vin.
Ele vin și pleacă. Ele vin și pleacă. Să le lăsăm să vină și să le lăsăm să plece.
Abia apoi vom înțelege sensul.
Corpul mental este următoarea treaptă. După ce am eliberat o bună
bucată din corpul emoțional vom putea conștientiza și elibera și corpul
mental. Suntem mult mai dispuși să iertăm o greșeală care ne-a afectat doar
emoțional, decât pe cineva care încearcă să ne contrazică propriile idei și
convingeri.
Dacă la corpul emoțional este mai ușor să evităm încărcarea lui
inutilă lăsând emoțiile să curgă, nestocându-le, la corpul mental aceasta se
traduce prin trezvia mintii, care înseamnă să ne observăm gândurile care
ne trec prin minte, să le alungăm pe cele negative și să nu lăsăm mintea să
mai macine ca o moara stricată gânduri care ar ajunge să se înscrie în noi.
Mintea trebuie să preia permanent ceea ce îi transmite sufletul, înțelegând
și găsind modalitatea de punere în practica.
Având corpul emoțional și pe cel mental mai curate, mai limpezi, ne
putem pune mult mai ușor în slujba sufletului, putând astfel revărsa mai
multă lumină în jur.

Este primul apus și primul răsărit al unui soare ce se petrec simultan.

Pe măsură ce unul apune, altul răsare. Pe măsură ce unul moare, altul
renaște. Pe măsură ce mă desprind cu mulțumiri și cu iertări de amintirile
mele, de emoțiile mele, de gândurile care nu îmi sunt de folos, mă înalt și
devin spectator activ la propria mea moarte și la propria mea renaștere.