Alice Mihalcea

***

Dincolo de Tu

Dincolo de Eu

Infinit

-E ca si cum ai fugi cu circul , imi

spusese el.

-Nu, nu fug cu circul. Ma intorc

Acasa.
Suntem atat de mult orice altceva si
atat de putin Iubire, fiind, in acelasi
timp atat de putin orice altceva,

doar Iubire.

*********

Calc peste anotimpuri ratacind prin ganduri si emotii,

nereusind, inca, sa ma asez mai mult decat pret de
cateva clipe, sa incetez sa mai gandesc si doar sa fiu.

In tot acest tumult al mintii, prin zgomotul gandurilor,

printre emotii amestecate ce vin si pleaca, de undeva din
adancul fiintei mele ceva linistitor, bland, cald,
nefluctuant incearca sa se faca auzit. Si reuseste. Mai
apoi incep sa simt. E ceva...Sunt eu...Sunt eu acel ceva?
Si cumva parca pret de o clipa totul se reduce la tacere.
Sunt eu cu mine o lumina calda ce imi umple intreaga
fiinta.

Insa mintea incepand sa-si piarda controlul, incepe sa

strige. Si odata cu ea, temerile , indoielile, frica imi
ravasesc faptura. Incep sa ma amestec cu ele. Si atunci
se nasc intrebarile. Cine sunt eu? Unde incep si unde ma
sfarsesc? Incep cu adevarat undeva sfarsindu-ma in alta
parte? Sunt eu teama, indoiala, linistea? Caut raspunsuri
in exterior. In oameni. In experiente. In carti. Simt ca ma
ratacesc pe drum, insa nu vreau sa renunt.

Si atunci, in cautarea mea, vine un moment in care imi

spun ca unele intalniri sunt cu adevarat minunate. Si, in
desavarsirea lor, incep sa inteleg. Si totul pare sa se
contureze. Inchid ochii. Simt. Sunt.

Stari de bucurie dar si de tristete deoportiva incep sa se

faca simtite. Le observ. Le traiesc. Le las sa fie. Si merg
mai depate, stiind ca va veni momentul in care voi fi
pregatita sa descoperi esenta a Cine sunt cu adevarat.
..

Daca as putea sa cuprind linitea n cuvinte, as face-o.

Daca as putea sa descriu dragostea in adevrata ei
esen, as aterne-o in pagini albe, ntregi daruindu-le mai
departe. Daca as tii cum sa exprim lumina as incepe
acum. Insa, e ca si cum ai ncerca sa strngi intr-un pumn
nemarginirea. Nu vei reui. Poti doar s-o simi. S-o trieti.
Sa fii.

Ne amestecam unii cu altii, o impletire minunata de

energii. Confuza uneori nu stiu unde ma termin eu si unde
incepi tu. Vibratii amestecate dau nastere atunci la
sentimente si ganduri. La reactii dincolo de intelesul
nostru. Stari de fericire devin peste clipe tristeti, linistea
acoperindu-se cu zgomot. Devenim haotici, cuvintele
ajungandu-ne fara de putere... doar sunete dezordonate
revarsate in aerul dintre noi.

M-am intrebat atunci, unde sunt eu? Unde esti tu? Eu

eram aici. Tu erai acolo. Insa, pentru tine, tu erai aici si eu
acolo. Intr-un fel sau altul amandoi eram aici si acolo
imprastiati peste totun tot. Si totusi, eu nu eram tu si tu
nu erai eu. Puteam vedea cum fiinta mea se invaluie cu
tine.

Incercand sa inteleg limita, am inchis ochii simtind cum

dincolo de mine, dincolo de tine, dincolo de vibratia
individuala, dincolo de suprafata suntem acelasi lucru, un
singur totundeva in interiorul nostruviatalinistea
Linistea din care se naste perceptia, se nasc vibratiile,
gandurile si sentimentele, mai apoi cuvintele si fapteleo
adiere continua si schimbatoare deasupra noastra,
intorcandu-se intotdeauna in locul de unde a venit.
Fiindca orice se naste din liniste va pieri, in cele din urma,
tot in liniste.

As fi vrut sa pot sa iti vorbesc insa tot ce reuseam era

tacerea. Si totusi as fi vrut sa auzi dincolo de liniste, acel
multumesc nascut intr-o impletire de dragoste si
recunostinta, acel multumesc ce a ramas suspendat in
lumina ochilor mei, fara sa ma intrebi insa `pentru ce?`.
Si poate nici nu ai fi facut-o.
M-ai purtat pe o bucata de curcubeu intr-o lume pe care
nu o mai intalnisem. Sau cel putin nu mi-o aminteam. Si
in plutirea miilor de culori din jurul meu, ca intr-
o splendida pictura in care formele si linile si lumina si
umbrele prind viata, m-am abandonat tot mai mult
frumosului.Insa necunoscutul a inceput sa trezeasca in
mine temeri.Ma simteam fara de control, incercand sa
opun rezistenta. Pentru o clipa am vrut sa deschid ochii,
sa-ti gasesc privirea, sa-mi spui ca totul e in regula. Imi
simteam nelinistea si totusi, paradoxal, eram in liniste.O
liniste adanca, intr-o lume pe care cuvintele n-au cum sa
reuseasca sa o hasureze in adevarata ei esenta, acolo
unde mintea inceteaza sa mai nascoceasca, gandurile sa
mai fie. Eram aici si acolodepartarea si apropierea
risipita inspre cele patru zaricele patru zari.

In clipa de dupa, ti-am simtit atingerea pe umarul drept,

ti-am auzit soapta glasului si am deschis ochii cautand sa
inteleg ce s-a intamplat. Insa mintea nu reusea sa
cuprinda infinitul. Si, poate, nici nu mai era nevoie. Ma
uitam la tine. Eram eu, tu si linistea si-un sentiment
adanc, curat, inalt de dragoste si recunostiinta ce-mi
invaluia fiinta pana la lacrimi. As fi vrut sa pot sa iti
vorbesc insa tot ce reuseam era un multumesc mut,
nerostit, nedevenit vizibil, tangibil...si tacerea.

Atunci cand gandurile incep sa se retraga usor rupand

cercul identificarii,cand intrebarile inceteaza sa mai fie si
neintelesul devine limpezime, cand asteptarile se risipesc
ajungand clip, cand temerile se dizolva si frica dispare
permitandu-i iluziei sa fie iluzie, ce ramane?

Exista un loc care nu se aseamana cu nimic de pana

acum. Un taram plin de minuni si mister, un loc plin de
culori si lumina, de iubire, de liniste.

In incercarea de a intelege cu mintea ceea ce poate fi

inteles doar cu inima, caut sa-i dau o forma, intrebandu-
ma deopotriva de ce as face-o? Poate doar pentru ca am
fost obisnuita sa conturez in cuvinte fiecare traire sau
poate fiindca mai am inca nevoie de intelesuri. Insa, cu
cat caut mai mult forma, cu atat mai tare ma indepartez,
parca, de esenta.
Cufundata intr-o liniste transcendenta, condeiul pare lipsit
de cerneala, calimara pierzandu-si puterea cuvantului. Mi-
ai spune acum ca uneori tacerea e singurul raspuns smuls
din intelesuri. Insa, trairi splendide ce freamata inauntrul
meu imi indeamna fiinta sa se regaseasca iar si iar
inaintea hartiei. Ganduri amestecate, confuze, vin si
pleaca in incercarea de a da un contur glasului inimii.
Privesc albul dinaintea mea. Respir. O data. De doua ori.
Inchid ochii. Simt. Insa mana imi ramane nemiscata ca si
cum cuvintele nu ar mai stii curge. Stau si ma intreb daca
nu cumva le-am epuizat pe toate. Poate nu a mai ramas
nimic

Sau, poate, doar pentru ca nu ai cum sa inchizi intr-o

pagina alba nemarginirea, ci doar franturi din ea, azi
neintregul imi pare insuficient, totul reducandu-se, in
liniste, la tacere.

De cateva zile incoace caut nepermis de mult in mintea

mea intelesuri. Si cu cat ma straduiesc sa inteleg mai tare
cu atat nelamuririle devin mai mari. Un cerc sufocant pe
care mi l-am creat singura navigand fara de ragaz pe
taramul avid de control al mintii, construind in jurul meu
ziduri uriase.

In incercarea de a gasi mereu raspunsuri devenim tot mai

putin constienti. Privim in jur fara sa vedem in realitate
nimic. Auzim fara sa ascultam cu adevarat. Opunem
rezistenta vietii nelasand-o sa se dezvaluie. Si singurul zid
din calea noastra devenim chiar noi, inradacinati atat de
mult in aceasta dominatie a gandirii, prinsi in mrejele
acestui joc al mintii, reusind atat de putin sa fim pur si
simplu.

Insa, daca nu am mai cauta, daca nu am mai cauta sa

intelegem, cum am reusi oare sa descoperim? Mi-am zis
ca ``a descoperi``, in cele mai multe cazuri, il vedem ca
presupunand cautare. Cautarea presupune drum. Drumul
presupune timp. Timpul implica temporalitateaUn trecut
si un viitorSi astfel ajungem sa traim in asteptare. O
asteptare care, in cele din urma, ne va orbi cufundandu-
ne in ea, nereusind sa mai vedem estenta.

Poate ca, nu avem nimic de descoperit, totul fiind aici si

acum. Doar asa descoperirea nu va mai fi drum. Poate ca
doar atunci cand vom avea curajul clipei, nu vom mai
avea nevoie sa cautam nimic, ajungand sa fim insasi
descoperirea. Adevarul. Ca si cum infinitul ar intra in
fiinta strabatand-o, contopindu-se cu ea, dezvaluindu-se
prin ea. Fiind.

..

Ti-am spus ca insusi dexul e sarac, iar tu mi-ai zis ca nu

exista nici macar culori.

Iti priveam seninul ochilor simtind cum ma pierd in lumina

lor, fara sa mai stiu sa spun nimic. Mi-ai tulburat intreaga
fiinta dezvaluindu-mi un taram departe de intelesul
mintii, de intelesul lumesc.

M-ai purtat pe meleaguri desavarsite, destainuindu-mi

miracolul. Un sentiment, o vibratie, o stare de iubire
necunoscuta mie pana acum, imi inunda fiinta ravasind-o.
Era o altfel de iubire. O iubire nepamanteana. O iubire ce
sparge orice bariera a intelegerii, trecand dincolo de fiinta
impletindu-se cu nemarginirea, revarsandu-se mai apoi,
din nou, in ea. O vibratie puternica rascolindu-ma pana la
tacere. O stare pe care doar linistea putea sa o exprime si
sa o inteleaga deopotriva.
Te priveam. Si, pentru intaia oara, te simteam atat de
clar, atat de puternic, in mine varsandu-se rauri de
lacrimi ca intr-un ocean care nu mai reusea sa-si
manifeste nicio forma, ramanand limpede, intr-o armonie
perfecta a dragostei si recunostintei, a beatitudinii A
iubirii.

Si-n linistea aceea am simtit cum trec dincolo de limitele

pamantesti si ma pierd in infinitul din tine, spunandu-mi
ca doar divinul poate sa aduca in celalalt divinul.

Sub o puternica putere a mintii, in incercarea, constienta

sau nu, de a detine controlul, alunecam in prapastia
ucigatoare a ei, identificandu-ne cu fiecare gand ce vine
si pleaca, pierzandu-ne pe noi de noi atat de tare incat
uitam cat de mult suntem cu adevarat.

Teama, furia, supararea, agitatia, dispretul Chiar

suntem noi, in esenta, toate astea? Si daca da, cand ele
dispar ce ramane? Intotdeauna va exista ceva dincolo de
ele
Intr-o lume in care oamenii, mai intai, ne-au dat un nume
si mai apoi ne-au prezentat-o, am inceput sa ne pierdem
in acest joc iluzoriu al regulilor si puterii. Traim mereu in
conflict unii cu altii fara sa realizam ca de fapt singura
lupta care exista si care, deopotriva, n-ar trebui sa fie
este de fapt cu noi. Purtam conversatii lipsite de substrat
in incercarea de a ne impune propriul nostru adevar. Dar
cat de adanci, cat de puternice, cat de adevarate sunt
conversatiile purtate in tacere. Cat de intens il simti pe
celalalt in tine, dincolo de chip, dincolo de orice forma,
abandonandu-va de voi pentru a va regasi, mai apoi, unul
in altul, o impletire de el si tuun singur tot...infinitul.

Colindam paduri intunecate, ratacim prin lumi lipsite de

stralucire obisnuindu-ne atat de mult cu intunericul incat
ajungem sa credem ca vedem. Ne impiedicam in proprii
pasi crezand ca traim, cand de fapt suntem mai morti ca
niciodata.

Dar cand, chiar si pentru o clipa, reusim sa privim dintr-un

alt loc, inaintea noastra ni se dezvaluie o altfel de lume.
Si atunci linistea aceea care depaseste orice limita a
cunoasterii noastre de pana acum ne invaluie fiinta,
atunci iubirea inauntrul nostru se naste cu adevarat
vibrand in fiecare celula, acea iubire care se revarsa din
interiorul nostru in tot ce e in jur si din jurul nostru in noi,
un flux si-un reflux continuu, dincolo de intelesuri lumesti.
Atunci intelegem cat de putin credeam ca suntem si cat
de mult suntem de fapt. Iluzia. Ca ochii nostri, chiar daca
au privit intotdeauna, nu au reusit sa vada toate culorile
lumii, nedescoperite inca.

Ma intreb, cine suntem cu adevarat? Ce e dincolo de

povestea de suprafata pe care ne-o scriem din nevoia de
control, de a intelege, de a fi cineva?

Insa din teama de a nu ne pierde pe noi in noi, bajbaim in

intuneric rataciti in lume, neavand curaj sa sarim in
necunoscutul fara de control clipei si sa fim liberi in
splendida prabusire a cine suntem cu adevarat,
regasindu-ne.

Azi, cuvintele mi s-au asternut in liniste pe fundul

calimarii, lasand in urma lor doar o-mpletire de
Mulumesc si Tacere. Gndurile mi-au ramas fara de glas
sfrindu-se in ochii tai desenai din infinit, in adancul
privirii tale unde l-am gsit pe Dumnezeu.
Vroiam cumva sa pot sa spun ce simt... un sentiment
puternic, plin, a crui mult imi parea ca nu mai incape
nuntrul meu. Nu, nu era ca si cum infinitul ar intra in
tine. Era ca si cum infinitul ar exploda in interiorul tau,
mprtiindu-te peste tot, spulbernd orice bariera a
separarii.

Nu iti mai simteam vibraia, nu o mai simteam nici pe a

mea, chiar dac eram acolo, si eu, si tu... Existam doar...
Existam ntr-o mpletire de frumos, acolo unde, tu m-ai
purtat aratandu-mi frumuseea fara de cuvinte,
aducandu-o mai apoi in fiecare crevasa a inimii mele,
trimindu-ma, stralucind, in lume.

Atunci cand am crezut ca am inteles, am realizat ca de

fapt nu stiu, cu adevarat, nimic. Prinsa in mrejele
periculoase ale mintii si gandurilor si indoielilor, am pasit
intr-un joc al ielelor ce-mi paraliza fiinta in trairi
apasatoare.

Sentimente puternice ma sufocau. Misterul nastea in

mine teama. Necunoscutul confuzii. Ca si cum valurile
oceanului se spargeau, toate in acelasi timp,inauntrul
meu, nelasandu-mi ragaz. M-am surprins vorbindu-mi.
Contrazicandu-ma. Imi parea ca nu mai inteleg nimic. Si,
poate ca nu era nimic de inteles.

Priveam in jurul meu. Totul imi parea straniu si nou,

inspaimantandu-ma. Incercam sa rezolv toate asceste
ecuatii ale mintii cautand ceva care sa ma linisteasca. Am
inceput sa caut raspunsuri in el, insa, tot ce primeam era
tacerea. Credeam ca am reusit sa pricep cate ceva in
ultima mea bucata de viata, insa, am vazut cum parca
totul a ars intr-o clipa, lasand in urma doar nestiutul.
Credeam ca pot controla. Si, ca o sclipire in intuneric,
gadul acesta m-a oprit parca in loc.

O voce inauntrul meu imi spunea sa ma intorc din altii in

mine. Ca nu e nimic de gasit acolo. Ca nu e nimic de
controlat. Nici acolo si nici aici. Insa, inca, inauntrul meu
lupta era mai vie ca oricand.

Stari de neliniste traiau tot mai intens, atat de viu incat

cuprizandu-mi intreaga fiinta m-a prabusit in lacrimi
fierbinti, arzandu-ma pe dinauntru. Insa, poate, ca toata
aceasta furtuna ce se dezlantuia in mine, imi ravasea
faptura doar pentru a o stinge mai apoi in liniste.
Incepusem cumva, sa aud nimicul...tacerea. Si am
ramasa acolo goala, fara de ganduri, fara de intrebari,
dincolo de timp, o ultima expiratie.Totul imi parea ca se
scurge

Insa,regasindu-mi suflarea, in cea dintai inspiratia,

cumva, ceva, parca din linistea aceea, se naste inauntrul
meu. Nu reuseam sa defines ce, insa ii puteam simti
vibratia pe sirea spinarii alunecand in sus, cuprinzandu-
mi fiinta, un tremur pe care puteam sa-l observ, oprindu-
se, mai apoi, in inima. Ti-am auzit glasul spunandu-mi
``lasa sa se intample``. Si am lasat, atunci, clipa sa se
dezvaluie in mine, vibratia devenind tot mai puternica ca
si cum trupul nu-i mai era deajuns. O stare nascuta parca
din cenusa celor mai coplesitoare sentimente prinsese
viata in mine. Ochii grei imi devenisera izvor de
limpezime din care lacrimi vii imi alunecau pe obraz intr-
un susur de ``te iubesc, imi pare rau, iarta-ma,
multumesc`` adresat nimanui.

Inca nu reuseam sa vad claritatea, insa, puteam simti

lumina. Si-n lumina aceea dinauntrul meu si din afara
mea, deopotriva, m-am regasit pe mine. Linistea.
Regasindu-te pe tine amandoi.. doar infinit. Insa,
cumva, m-am ratacit, din nou, la suprafata separandu-
ne.

Cum ar fi oare sa ne lasam mastile sa cada, imaginile a

ceea ce am vrea sa fim sa dezbrace fiinta? Cand vom
inceta sa ne mai lustruim atat de temeinic povestea a
cine ar trebui sa fim, si vom intelege ca certitudinile si
controlul si aprecierea pe care o cautam sunt doar ceea
ce noi credem ca avem nevoie din dorinta de a fi cineva?
Acel cineva construit de mintea noastra.

Ne desenam zilele din culorile fricii, traind sufocati in

teama de a nu ne pierde, insa suntem, fara sa realizam,
mai pierduti ca niciodata. Strabatem lumi in cautarea
adevarului, obosind, cazand epuizati fara a intelege ca de
fapt cautam in locuri gresite.

Si atunci, nu pot sa nu ma intreb...Voi reusi sa

constientizez, cu adevarat, ca toate acestea nu sunt
decat un miraj al mintii care ne indeparteaza tot mai mult
de esenta noastra? Ca, pentru a descoperi miraculosul,
trebuie doar sa ne oprim din tot acest zbucium si sa ne
avantam in necunoscutul clipei. Dincolo de noi...noi. Sa
fim. Adevarul din spatele iluziei. Frumusetea.

In incercarea de a ne linisti trairile,cautam raspunsuri in

altii. Deseori, condamnandu-i.

Intoarceri in trecut. Confuzii. Retrairea ciclica a

intamplarilor. Impuneri. Reflexii. Ego.O lupta a dualitatii.
Iluzie.

Dar cat de frumos ni se dezvaluie adevarul cand ne

intoarcem in noi. Si atunci, furtunile, devenind lectii, se
transforma in intelesuri.

Suntem atat de mult orice altceva si atat de putin Iubire,

fiind, in acelasi timp, atat de putin orice altceva, doar
Iubire.

..
Cu minile mpreunate ntr-o nchinare, pentru ntia oara
cuvintele mi-au devenit tacere. Luminand atat de
puternic ntunericul i lumina deopotriva, mi-ai dezvluit
dumnezeirea. Si, cu cat te priveam mai atent, cu cat te
simteam mai tare, cu atat o vedeam pe ea mai mult
decat reueam sa te mai vad pe tine...

Intr-o impletire de vibratii ajungem uneori sa-l simtim pe

celalalt atat de puternic, atat de adanc, traindu-l. Si
atunci cand nu mai vrei sa stii unde incepe el si unde te
termini tu, apare identificarea. Si-l traiesti pe celalalt ca si
cum te-ai trai pe tine. Si-i constientizezi starile ca si cum
ar fi ale tale. Si-i auzi intrebarile ca si cum nu ar fi fost
niciodata ale lui. Si-l lasi sa patrunda inauntrul tau ca si
cum el nu ar mai exista, ramanand doar tu. Si poate, intr-
o perfecta reflexie, erai doar tuniciodata el.

Mi-ai repetat in nenumarate randuri sa las totul sa fie, sa

observ doar. Si tot de atatea ori eu te-am privit
intelegand, nereusind insa sa patrund esenta.

Dar, intr-un moment de abandon m-ai purtat, dincolo de

cuvant, intr-o clipa de adevar in care, in zbucium am
putut vedea linistea. Iubirea ce imbratisa fiinta impartita
in fiecare intrebare si neliniste, in frica sau indoiala,
asteptare si dorinta. Viata ce se dezvaluia prin ea
imprastiind-o peste tot, frumosul ce-o regasea intregita
intr-un tot, acolo unde intunericul era tot lumina.
Existenta.

Si atunci nu reusesc sa nu ma intreb: sa fie in spatele

fiecarei trairi o clipa de frumos, de adevar? Si daca da, de
ce nu reusim sa vedem ca dincolo de experienta, dincolo
de zgomot, dincolo de perceptie si ganduri si sentimente,
si totodata in ele si prin ele traieste miracolul divin?

As fi vrut sa pot sa imi raspund, sa poti sa imi raspunzi

insa, azi, imi taci in ganduri. Si, singura adiere pe care o
pot atinge sunt doar cuvintele tale care spuneau ca
``atunci cand noroiul straluceste, golul devine plin.``(Itu
Fulop)

Cred doar ca trebuie sa stii sa te uiti. Insa, cum sa

reusesti de fiecare data? Poate doar, asa cum mi-ai
repetat tu, in nenumarate randuri...Sa le lasi sa
fie...constient, sa le observi doar.

..
Intr-o lume a iluziei, deschidem ochii dimineata si parca,
undeva usor inainte de prima clipire, ni se trezesc si
gandurile. Pasim din acea liniste de peste noapte si, fara
sa constientizam, intalnim cea dintai adiere, egoul care se
verifica parca pe el, asigurandu-se ca exista,
amplasandu-ne cumva in spatiu si timp. Mai apoi din
liniste se nasc alte ganduri, tot mai multe si tot mai
puternice. Si, atunci cand incepem sa ne identificam cu
ele, cand ajungem sa credem ca suntem ele, incepem sa
ne pierdem tot mai mult pe noi de noi, cazand prada
inchipuirii. Flanand prin nori plumburii, in incercarea de a
ne readuce seninul, depunem eforturi nebanuite pentru a
le schimba.

Insa, putem noi, cu adevarat, sa schimbam un gand? Tot

ce putem schimba e doar locul din care privim. Si atunci,
vom descoperi seninul luminand in fiinta noastra,
intelegand ca a fost acolo mereu. Cat ne vom mai lupta
cu noi, cu viata? Gandurile vor fi. Gandurile sunt. O
adiere continua. Insa, atata timp cat, cazand prada iluziei,
vom crede ca suntem ele, vom aduce la suprafata o
realitate care exista de fapt doar in noi insine.
Stau si ma intreb, daca spunem ca suntem noi toate
astea, unde disparem peste noapte atunci cand cel mai
profund somn ne invaluie fiinta?

Ratacim in miraj fiindu-ne teama sa ne abandonam vietii,

opunandu-ne ei, nelasand existenta sa se dezvaluie in
noi, prin noi. Insa atunci cand vom stii de unde sa privim,
ceea ce este va ramane doar ceea ce este si nimic mai
mult, reusind sa fim ceea ce suntem cu adevarat. Cand,
de peste noapte ne intoarcem constienti aici, dandu-i
permisiunea gandului sa fie doar un simplu gand, atunci
vom putea vedea frumusetea din spatele acestui joc
fascinant.

Trecand dincolo de dualitate, lasand ceea ce este sa fie,

actiunile noastre vor deveni libere, fara de constrangeri,
fara de frica. Si atunci gandurile nu vor mai genera alte
ganduri si nici framantari sau zbucium, asteptari sau
indoieli, teama ci gandul va ramane doar asa cum este el
un gand (dex : gand=Inchipuire).

.
Si atunci incetez sa mai exist si ma transform in tacere,
existand mai viu ca niciodata

.....

Azi, te rog, intinde mana si prinde-ma in plama ta pe

mine, o frunza fragila desprinsa din toamn. Priveste-ma
simte-masi vei intelege de ce cad.

........................................

Stau si imi spun cat e de uimitor cum ne pierdem uneori

de noi insine, intrebandu-ma totodata cum reusesti sa ma
porti neintrerupt spre liman, intorcandu-ma din altii in
mine, adunandu-ma si imprastiindu-ma, deopotriva, peste
tot, inapoindu-ma, cumva, mie. E ca si cum m-ai inlocui
cu altcineva si totusi fiind, in acelasi timp, tot eu.

Ganduri, contradictii, raspunsuri fara de intrebari,

intrebari ce-si cauta raspunsul alearga acum in mine, ca
un puzzle ce se cere a fi rezolvat. Si cu cat mai mult le las
sa fie cu atat ma poarta mai adanc inauntrul meu, acolo
unde alte piese prind viata, un puzzle infinit.

Insa azi simt ca nu am nevoie sa-i gasesc acea logica cu

care eram obisnuita si, fara a le vrea aranjate, le las sa
flaneze in fiinta mea, observandu-le doar. Si cumva,
undeva in mine, din tot acest haos se nasc intelesuri ce
nu se cer a trece mai departe de simtamant, un adevar
pe care nu mai caut sa-l aduc la suprafata, sa-i dau o
forma, traindu-l doar.

Si atunci, raman acolo intre cuvinte, o pauza de tacere

inauntrul careia freamata iubirea.

......................................................

Vom reusi sa ne ridicam deasupra fricilor si indoielilor mai

mult decat pret de o bucata de vreme si sa constientizam
miracolul care traieste in noi, si-n celalalt, si-n jurul
nostru, sa vedem frumusetea acolo unde ochii nostri nu
stiu sa o gaseasca azi? Vom reusi oare cu adevarat sa ne
deschidem atat de mult incat sa ne lasam inimile sa
vorbeasca in locul nostru, sa ne privim pierzandu-ne in
infinitul din celalalt fiind, totodata, mai constienti ca
oricand, ascultandu-ne cantecul sufletului?

M-ai purtat pe vibratii neintelese de mine nici azi,

lasandu-ma mai apoi in tacere. Mi-ai purtat fiinta acolo
unde, intr-o impletire minunata de energii, sufletele se
imbratiseaza revarsandu-se unul in altul fara a cere nimic.
Doua valuri continue intr-o perfecta armonie, acolo unde,
abandonate clipei, fiintele coplesite se amesteca tot mai
mult, pierzandu-si cumva identitatea, ajungand intreg,
nimicul si totul deopotriva, intorcandu-se atat de frumos,
atat de adevarat la liniste, ramanand iubire.

M-ai purtat fiinta acolo unde in cuvintele tale am gasit

glasul infinitului ca o lumina aurie in constiinta mea,
intelegand ca doar indreptandu-ne pasii spre ceea ce
suntem cu adevarat, fiind, vom putea umple pentru
totdeauna golul pe care l-am purtat cu noi vieti la rand,
rataciti in lumi iluzorii pe care le numim, atat de convinsi,
realitate.

..............................................

- E ca i cum ai fugi cu circul, imi spusese el.

- Nu, nu fug cu circul, ii raspunse o voce din mine. Ma

intorc Acasa!

...................................

Intr-o lume in care m-am pierdut in umbrele credintelor

construite temeinic anotimpuri la rand, am cazut obosita,
prabusita in propriul intuneric, reusind sa vad atunci, intr-
o pauza de timp, lumina.

Noaptea din ochii mei incepuse cumva sa se dizolve, vlul

ce parca imi acoperise privirea alunecand usor lasandu-
mi limpezimea. Totul imi parea straniu si totusi cunoscut.
Puteam sa vad lumina acolo unde ochii mei invatasera sa
vada doar intuneric. Umbrele incepusera brusc sa se
risipeasca dezvaluindu-mi frumusetea...o pauza de timp.

Insa, un amestec ciudat de cunoastere si orbire totodata,

ca o spirala ce-si accelereaza tot mai mult rotatia, imi
poarta azi fiinta in confuzii adanci, fara a mai intelege
cine sunt.

.........................................

Atunci cand lumina e atat de puternica incat ajunge

intuneric in mintea mea, acolo unde ntunericul e atat de
strlucitor nct devine lumina in palmele tale.

.......................................

Un semnal de alarma al mintii, neinteles atunci, imi

incremenea fiinta intr-o stare de rezistenta pe care o
crestea cu indarjire inaintea lui, acolo unde in spatele
ochiilor inchisi imi puteam simti neputinta pana la lacrimi.
Cripta mintii devenea tot mai puternica sufocandu-mi
fiinta in teama, in incercarea de a-l atinge.

Puteam simti atat de puternic lumina din el spunandu-mi

insa ca nu voi reusi sprage toate aceste bariere ale
gandurilor. Ti-am auzit glasul atunci ca o scanteie in
bezna din mine, o raza ce-mi imbratisa tot mai mult fiinta
abandonandu-ma ei, patrunzand in necunoscutul dintre
noi, incepand sa curg, alunecand tot mai mult spre el. Si
acolo, inaintea lui, inaintea mea, lumina devenise atat de
stralucitoare incat in el incepea sa se dezvaluie
intunericul. Insa, cumva, stiam ca nimic din ce era a lui
nu mai ramasese a lui. Toate umbrele din el devenisera
cumva ale mele lasandu-l pe el gol, nimic, lumina,
condamnandu-ma sa ma intorc in mine. O prefecta
reflexie dincolo de orice dualitate, acolo unde el era eu,
acolo unde ochilor mei le-a fost frica sa priveasca.
Strabatand cele mai intunecate cotloane ale fiintei
puteam sa privesc intunericul din mine. Si cu cat il
simteam mai adanc cu atat il puteam vedea mai mult
lumin.

Intr-un amestec de eu si el, dintr-un loc n care nu mai

exista "eu", "el", ajungnd cumva o continua prelungire a
celuilalt, un singur tot, am deschis ochii inaintea lui
privindu-l zambind. Insa, in clipa urmatoare m-am pierdut
din nou in separare intrebandu-ma, azi, de ce nu reusesc
sa raman, mai mult decat o bucata de netimp, in adevar.
...........................................

In secunda aceea am inchis ochii si mi-am indreptat

mainile spre inainte in semn de refuz. Ma simteam
obosita. Confuza. Un zbucium in interiorul meu ma tinuse
alerta. Agitata. Imi creasem asteptari atat de mari de la
mine incat fiinta mea a cazut epuizata in tot acest joc al
mintii. Temeri, emotii amestecate incepusera sa puna tot
mai mult stapanire pe mine. Ma simteam sufocata intr-un
vartej neintrerupt al gandurilor si sentimentelor ce se
alimentau unele pe celelalte , un carusel al groazei din
care vroiam cumva sa cobor. Simteam nevoia eliberarii.
Eliberarii de mine libertatea mea in care eu imi eram
cel mai mare dusman, creandu-mi din impletiri de ganduri
serpi veninosi ce-mi otraveau fiinta.

Insa, in toata aceasta furtuna a mintii un glas plin de

lumina incerca sa se faca cumva auzit, repetandu-mi sa
renunt la control. Sa accept ceea ce se intampla, fiindca
nu pot fugi de mine. Sa ma opresc o clipa si sa observ
doar.

Si atunci, in caderea mea unde totul imi parea imposibil,

m-am abandonat intunericului pe care il simteam si am
deschis ochii privind. Puteam vedea cumva ca eram
spatiul in care ma petrec, ma dezvalui viata

Si atunci mi-am spus ca poate toata aceasta cautare

obsesiva a mintii nu era decat un drum iluzoriu spre
Acasa. Pentru ca, cumva, eu suntaiciacumfara de
pasi inainte sau inapoiAcasa.

..............................................

E ca si cum ai ncepe sa vezi din nou culorile fara sa mai

fie nevoie sa vrei sa tii ce e dincolo de ele sau cum au
aparut. Si atunci ele incep sa strluceasc.

...................................

Intr-o septembrie tarzie, ntr-o mpletire de lumina i

ntuneric, viata, mi-am zis ca singurul adevar care exista
este acolo unde incetam sa mai fim cine suntem si
devenim cine suntem cu adevarat.

ns uneori nu reuim sa vedem lumina din cauza umbrei

pe care ne-o inem, crezand cu ndrjire ca suntem ea. Si
atunci ajungem sa rtcim atat de organizai prin lume
fara sa realizam ghiarele credinelor construite peste
anotimpuri, fiind atat de preocupai de jocul dinaintea
noastra incat ne lasam sufocai de toate povetile pe care
le creeaza.

Cuprinsi de iluzia a ceea ce vedem ne indepartam tot mai

mult de noi, ajungand sa credem ca suntem atat de putin,
o umbra, cand de fapt suntem atat de mult, insasi lumina

.......................................

Atunci cand faci din povestea ta o drama devii propria ta

victima alegand sa trieti asa, fiindca tu esti, inainte de
toate, creatorul.

...................................

Aici in timp, insa cumva dincolo de timp, vocea dinauntrul

meu dispare. Nici glasul tau nu mai imi pare ca vorbeste.
Zgomotul devine cumva liniste si gandul isi are zborul
frant. Mintea nu mai reuseste sa mai priceapa niciun
mecanism si cumva nici nu mai cauta, abandonandu-se in
fiinta.

Aici in timp, insa cumva dincolo de timp e clipa. Aici

renaste copilul fascinat de lumea dinaintea lui, fiindca aici
privirea vedeadevarulstiind ca el este insasi calea si
descoperirea, viataaici in timp.

...............................................
Zbor regasit pe strunele infinitului, atat departe de mine
cea pe care am invatat s-o fiu, acolo unde vraja gandurile
se rupe risipind impletirea de trecut si viitor, anuland
cumva chiar si prezentul. Acolo, fara de timp, fara de
inceput sau de sfarsit...acolo, atat de aproape de mine
cea pe care nu stiu s-o fiu.

O imbratisare de alb si negru fara de amestec in care

fiinta mea adie regasindu-se adesea lumin in intuneric,
acolo unde tot ea este intuneric in lumin.

..........................................................

Intreg. Acolo unde tu m-ai purtat rupand orice bariera,

acolo in inima mea unde doar tu ai reusit sa ajungi
vreodata ducandu-ma cu tine. Acolo unde golul a devenit
iubire sub vibratia ta. Acolo unde mi-ai facut dragostea
libertate. Zbor. Nemarginire. Copilarie.

Acolo unde, mainile mele ce au crezut ca au strans in

plame doar inchipuirea, s-au regasit imbratisari ale
sufletului in strangerea protectoare a palmelor lor. Acolo
unde intregul meu nu putea fi decat o-mpletire a
intregului lor, doua jumatati ce-mi intregeau fiinta.

Acolo, un singur tot, fara de timp...un etern Aici. Iubirea

..................................................

Sub un cer de toamna, pe o bordura la o rascruce de

drumuri am uitat sa mai fiu cine sunt. Fara de trecut si
fara de viitor, cum atat de frumos mi-ai spus tu, mi-am
regasit iubirea vorbind.

In zgomotul lumii, inaintea timpului ce se asternuse pe

chip, in spatiul dintre noi, renastea cumva, in fiinta mea,
viata. Fara de judecata. Fara de constrangeri. Fara de
poveste. Doar o-mpletire de iertare si Multumesc rostite
ca intr-o rugaciune in nemarginirea din noi. Lacrimile
parca spalasera cumva lumea lasandu-i doar frumusetea.
Durerea nu mai era durere ci doar iubire. Zambetele
regasite devenisera fluturi liberi intr-un zbor spre infinit.
Cuvintele nu mai stiau sa curga si nici nu mai era nevoie.
O clipa de tacere. Linistea. O clipa de abandon
pamantean. Iubirea.

O clipa de eu. O clipa de el. Acolo unde eu si el nu mai

existam. Acolo intr-o imbratisare, dincolo de intelesurile
lumesti, o clipa de noi. Fara de separare. Intregire. O clipa
de nimic...Totul. Regasire.

Cateodata imi spun ca cele mai adanci, cele mai

adevarate conversatii incep in tacere. Cateodata ma
intreb cum ar fi sa oprim tot acest mecanism chinuitor i
sa ne abandonam in inimile noastre, intalnindu-ne dincolo
de judecai sau constrangeri. In spatele gandurilor. Fara
de cuvinte.

As vrea uneori doar sa ma lasi sa iti ascult linistea. Sa ma

lasi sa iti ating iubirea cu iubirea mea. Dincolo de trup.
Dincolo de orice alta atingere. Sa te privesc cu adevrat
in infinitul ochilor. Sau, poate ca nici nu voi mai avea
nevoie fiindca noi vom incepe incet sa ne retragem
cumva. Si acolo in abandon, fiintele noastre plutind intr-
un ocean de liniste, in impletirea lor vor ajunge infinit. Voi
uita atunci si imbratisarea ta si zambetul tau. Dar te voi
regasi pe tine. Pe mine. Fara de tine, fara de mine. Acolo,
ntr-un moment de binecuvntare. Iubirea.

O intalnire dincolo de trup, in nemarginire.O intalnire

departe de orice vis...in adevart.

Si atunci, cand ne vom putea privi din nou in ochi, poate

vom sti ramane adanc inradacinati in noi, lasandu-ne
doar lacrimile iubirii sa ne vorbeasca, ca un ru ce-si
poarta curgerea firesc dincolo de izvor. Fara de teama.
Revarsati unul in altul.
.

Nelimitatul inchis in limitat nu devine limitat fiindca nu el

este limita. El doar se manifesta prin acest limitat,
pastrandu-si nelimitarea in limitare, limitatul ajungand sa
fie cumva nsui nelimitatul.

Cand eu am inceput sa te privesc, tu nu mai existai.

Inaintea mea se intrupase cumva nimicul lasandu-mi
inaintea privirii un curcubeu ce strabatea lumina din tine.
Si acolo in culorile fiintei tale o impletire de vibratii calde,
blande ca un vals al nemarginirii te desena in frumusete.
Acel frumos vazut dincolo de privire, adus in cele mai
adanci crevase ale inimii mele, purtandu-ma in linistea ce
erai.

Cand eu am inceput sa te simt, tu nu mai existai de mult.

Tu nu erai tu si, totodata, cumva erai mai mult decat
oricanddivinul ce se revarsa tot mai viu in afara lui,
inauntrul meu ajuns Iubire.

Cand eu am incetat sa te mai caut, tu mi te-ai dezvaluit.

Si, inaintea mea, doar Erai...Nimicul si Totul...simtit adanc
inauntrul fiintei mele. Si, cu cat te priveam fara de
intrebari, fara de asteptari, fara de ganduri cu atat
puteam sa vad tot mai limpede nemarginirea din tine,
regasindu-te in seninul privirii tale, azi, mai mult ca
oricand, tu, Infinit.

..

Acolo unde nu mai exista nimic, acolo unde lumea

realitatii mele incepe sa se dezbrace de toate iluziile
crezute adevar peste timp, asemenea unei panze pictate
ce incepe sa-si piarda claritatea si culorile si conturul, mai
apoi formele si linile risipind si cea dintai atingere a
pensulei. Acolo unde privirea nu mai are nevoie sa vada,
si nici atingerea sa fie simtita, acolo unde e doar prezen
si atat. Aici.

Aici pe-o margine de lume curgand spre nicaieri, aici unde

te-am intalnit pe tine, Tu Infinit. Aici, fara de separare,
unde Eu si Tu nu-si mai gasesc puterea. Aici unde totul
dispare insa continua sa existe cumva, atat de viu, atat
de adevarat, prin noi. Aici unde doar Estiabandonat
misterului. AcumViata.
Acolo unde tu mi-ai aratat calea, aici unde tu mi-ai daruit
Adevarul aducandu-l mai apoi in fiecare celula a fiintei
mele, trimitandu-ma Iubire in lume. Acum. Aici.

Renunt. Renunt la mine si la toate gandurile cu care imi

scriu zi de zi povesti. Renunt la toate cuvintele pe care mi
le-ai adresat, la toate cuvintele pe care eu le-am nascocit
si din care mi-am construit adevaruri. Renunt la tine cel
pe care il vad cu ochii care nu stiu sa vada. Renunt la a
ma mai lupta cu viata renuntand cumva la a ma mai lupta
cu mine.

Azi, mai mult ca oricand, fara de trecut si fara de viitor

renunta la toate castelele de nisip construite din
adevaruri iluzorii, o impletire de convingeri si credinte
adunate peste timp.

Obosita, renunt lasandu-ma fara de control aici pe

marginea prapastii propriei mele existente intr-un Faca-se
voia Ta, fara sa vreau sa ma mai intreb ce va urma, ce va
ramane aici in abandon.
.

Tot ceea ce stiam si tot ceea ce nu stiam, intr-o perfecta

antiteza, se anuleaza cumva ramanandu-mi Nimicul.
Intregul. In mine contrarile incep sa se atraga intr-o
splendida remiza, binele si rau, uratul si frumosul,
masculinul si femininul, lumina si intunericulajungand
nule, contopite intr-un singur Totaici in IubireViata.

..

Intr-un sfarsit de noiembrie m-am regasit privindu-ma,

ratacita in lume, intr-o aprilie tarzie, atunci cand pentru
intaia oara ti-am intalnit seninul ochilor. Infinitul. De
atunci mi-ai calauzit fiinta intr-o minunata calatorie in
interiorul meu, aratandu-mi calea. Mi-ai purtat pasii in
cele mai reci si intunecate pesteri ale sufletului,
intunericul uneori durandu-ma pana la strigat. M-ai facut
sa-mi simt fricile si umbrele si demonii, constientizandu-i.
M-ai purtat mai apoi prin lumina. Mi-ai oferit cunoasterea
permitandu-mi sa descopar frumusetea si linistea si
Iubirea dincolo de intelesurile lumesti. Mi-ai daruit
Adevarul. M-ai trimis de multe ori in lume stralucind.
Alteori intr-o splendida confuzie.
Si, ca intr-un joc ciudat, a venit un moment in care mi-ai
indreptat din nou atentia spre exterior, lasandu-ma, in
acelasi timp, atat de abandonata in mine. Puteam vedea
cum mintea isi pierduse cumva puterea, tot ce reuseam
sa mai aud cu adevarat fiind doar linistea. Te priveam
fara sa mai stiu sa ma mai intreb ceva. Si cumva nici nu
mai era nevoie. Fiindca, acolo in tacere, realitatea pe care
anotimpuri la rand am gandit-o, judecat-o se
transformase intr-o lume simtita cu inima.

O energie in interiorul meu, facandu-ma sa fiu atat de

goala si atat de plina deopotriva, imi rascoleste si acum
fiinta revarsandu-se in afara mea, o impletire de
recunostinta si iubire curgand spre nicaieri, oprindu-se de
fiecare data, intr-o impreunare a palmelor mele in dreptul
inimii, inaintea ta.

Atunci cand gandurile incep sa-si piarda rezonanta

stingandu-se in tacere, atunci cand incepi sa auzi linistea,
atunci cand timpul se suprima risipind clepsidra cadentei,
atunci cand intelegi ca nu poti cuprinde infinitul in cuvinte
si doar Esti!

..
Atunci cand cuvintele imi devin tacere, cand in tacere se
face linite, cand linistea ajunge iubire, cand iubirea
devine cuvant regsindu-se din nou in tacere in linite,
Iubire.

..

Atunci cand am inteles ca eu nu sunt povestea facand

cumva un pas in afara ei ,am pasit, de fapt, mai adanc in
poveste insa fara de poveste, doar intamplandu-ma.

Confuza ma pierd tot mai mult intre cer si pamant simtind

ca nu mai apartin niciunui loc.

Desprinsa cumva de mine si totodata eu, imi pare ca

efortul existentei devenind abandon ajunge simplitatea
de a fi, facandu-ma sa ma regasesc Intreg doar pentru a
ma putea pierde, parca, mai apoi, din nou in separare,
nemaiintelegand unde incepe iluzia si care este cu
adevarat adevarul. Cine sunt eu
.

Desprinzandu-ma de mine m-ai facut sa pesc prin

Infinitul din ochii tai acolo unde fara de cuvinte inimile isi
stiu vorbi impletindu-se intr-o imbratisare a nemarginirii
cufundandu-ma fara de respiratie intr-un ocean de vibratii
a caror curgere imi umpleau tot mai mult fiinta ajungand
revrsate in afara mea, facandu-ma sa simt, pentru intaia
oara, atat de adanc, atat de adevarat ca nu mai incep si
nu ma sfresc nicieri. Eram Nimicul acolo unde
deopotriva eram Totul, atat de dezgolita de mine si totusi
mai eu ca oricnd.

Acolo, in vibraia ta, m-ai purtat intr-un timp fara de timp

unde Eu ntlnindu-te pe tine nu mai existam, asa cum nu
mai existai cumva nici Tu, acolo unde Doi a fost
ntotdeauna Unu... Aici in magia lui Acum...desenat din
noi in Infinit...din Iubire...Intregul.
..

Intr-un univers in care m-am pierdut tot mai mult pe mine

de mine m-am simtit sfarmata in mii de bucatele simtind
separarea. Am inceput sa ma identific cu fiecare bucata
de viata pe care o intalneam in calea mea si din care imi
cream o poveste, fiind mereu si mereu alta. Cateodata
am zabovit mai mult decat pret de o clipa intr-un loc pe
care l-am crezut doar al meu crezandu-ma a fi toate
gandurile ce se nasteau tot mai multe si mai multe.
Azi insa imi spun ca tot acest sentiment al separarii nu
era decat un Intreg rupt in sute de bucati si totodata
nicicand spart, pe care aveam nevoie sa il simt adanc in
mine doar pentru a ma putea intoarce in liniste, dincolo
de intelesuri, adanc inauntrul fiintei, dincolo de conceptii
si teori, traind Intregul. La mine experimentandu-ma pe
mine.

Ratacest acum printre crapaturile bucatilor dezbinate de

mintea mea ca un zbor lin ce cumva parca le uneste tot
mai mult. Ma simt deconectata de tinede minesi
totodata mai Tu mai Eu ca oricand. Niciodata Tu, niciodata
eudoar suflete contopite in zborul lor etern in Infinit.

Cu cat mai putin constient esti de lumina, cu atat umbrele

sunt mai greu de vazut. Cu cat mai mult constient devi de
lumina, cu atat umbrele sunt mai puternice. Cu cat mai
mult ajungi constient de umbre acceptandu-le, cu atat
mai mult intelegi iluzia lor, stiind cumva ca e doar un joc
de lumina.

..

Nu poti opri curgerea unui rau. Poti sa i te impotrivesti. Sa

i te impui. Sa o incetinesti. Si, daca totusi crezi ca reusesti
sa o opresti limitandu-l, intr-un fel sau altul va continua sa
curga. Pentru inceput in limita. Insa el va ramane
intotdeauna ceea ce este. Un rau. Pastrandu-si curgerea.
Creandu-si, peste timp, un alt drumaceeasi directie.

Trim , fara sa contientizm, intr-un joc al relfexilor lovind

in toate oglinzile pe care le intalnim in drumul nostru.
Insa, atunci cnd incepem sa intelegem ca ceea ce
vedem si ne cutremura fiinta intr-un fel sau altul se afla
de fapt in noi, atunci vom incepe acea cltorie ce ne va
purta pasii tot mai departe de ratacirea in tara oglinzilor,
nspre acolo unde il vom ti vedea pe celalalt prin ochii lui
Dumnezeu, pstrnd pentru noi ce e al nostru. Adanc in
inima. Contieni. In adevar.

..

Intr-o lume in care ne pierdem tot mai mult printre

ganduri rataciti fara sa stim in aceasta lume a formelor,
mi-am dorit ca macar pentru o clipire de timp sa uitam
cine credem ca suntem si sa fim cine suntem cu
adevarat.
M-ai purtat de anotimpuri incoace prin toate vibratile
infinitului, insa atunci cand m-ai oprit in inima, fiinta mea,
intr-o impletire de Multumesc si Recunostinta, te-a rugat
sa o inveti cum sa ramana acolo. Acolo unde mai departe
de puterea de intelegere a mintii stii ca esti o curgere
nesfarsita de iubire, acolo unde tot ceea ce credeai ca
este adevarat se reduce la tacere incepand sa se nasca
lumea din spatele iluziei pe care ai invatat-o ca fiind
realitate peste timp.

Azi, intr-un efort al persoanei care ncearc cumva sa ma

ntoarc Acolo, incep tot mai mult sa imi spun ca nu exista
niciun Acolo. Asa cum nu exista niciun efort. Totul este
Aici, intr-un fel de abandon. Aici unde ne este atat de
greu sa privim, sa pasim, sa ramanem. Aici unde nu am
invatat sa fim, aici unde suntem de fapt mai mult ca
oricand. Aici in inima noastra, Noi, intr-o vibratie a unui
etern Te iubescIubireaIubirea pe care ne este atat de
teama sa o simtim, s-o fim, sa fim, fiindca cumva stim ca
lumea ni se va rasturna nemairamanand nimic. Vom
incepe atunci sa murim din ce in ce mai mult in
necunoscutul fiintei, pentru a ne putea renaste mai apoi
in readucerea aminte. Si atunci cand nu va mai fi nimic,
va incepe sa fie totul. Aici, intr-un timp fara de timp, ceea
ce am fost dintotdeauna si ceea ce vesnic vom fi, in
inimile noastre, Noi, in iubire, Iubirea.

..

Traim in dorinte. Ne construim tablouri din ganduri

incercand sa detinem controlul asupra vietii noastre
traind in asteptare. Si de fapt ajungem sa nu traim.
Lasam inconstient cumva viata sa ne traiasca, in noi
nascandu-se nemultumirea, dezamagirea.

Daca ne-am opri macar o clipa din tot ceea ce credem ca

suntem si sa incepem sa privim fara sa judecam, sa
incepem sa simtim fara sa mai cautam sensuri... Sa
incepem sa acceptam ceea ce este. Vom invata atunci sa
traim dincolo de acest peron al asteptarilor...departe de
iluzia ca putem controla ceva ce nu poate fi manipulat.
Dincolo de minte in inima...dincolo de dorinte in
absenta...dincolo de drumuri, drumul insusi...dincolo de
proiectii, ceea ce este Acum, Aici, Prezent...sa fim ceea ce
suntem ...Viata.

Cu cat mai mult tu incepi sa nu mai fii cu atat mai mult

Esti, cu cat mai mult tu incepi sa fii cu atat mai putin
Esti ... Fiind totusi, deopotriva, in tot acest timp.

Exista un loc in care gandurile se impletesc cu tacerea

ajungand liniste. Simturile par sa iti cuprinda intregul trup
dizolvandu-te in traire. Exista un loc a nimicului acolo
unde ajungi o curgere mai plina ca oricand.

Exista un loc in care poti auzi vocea infinitului si cantecul

ingerilor. Un loc pe care atunci cand incetezi sa il mai
cauti incepi cumva sa(-l) Fii. In abandonul fiintei.

Exista un loc fara de timp, fara de forma. Un loc fara de

gol si fara de plin. Exista un loc care nu se aseamana cu
nimic fiindca el nu exista prin comparatie sau antiteza,
prin separare. Exista un loc unde nu mai ai nevoie sa stii,
sa cauti, sa controlezi, fiindca tu cumva nu mai esti. Gol
devii o revarsare a nimicului, acolo unde Nimicul va fi
intotdeauna Totul. Inceputul si sfarsitul, fara de inceput si
fara de sfarsit.

Te-am rugat sa ma cufunzi in liniste. Tu mi-ai spus sa

inchid ochii. Sa fiu.Te-am rugat sa ma lasi acolo. Tu mi-ai
zis sa rmn. Apoi nu nu te-am mai rugat nimic. Si atunci
tu mi-ai oferit nemrginirea lasandu-ma sa ma regsesc
mai apoi in infinitul cel pori in ochi, fara de tine fara de
mine si totusi atat de mult eu atat de mult tu, niciodata
eu niciodata tu doar o curgere nesfrit de
iubire...dincolo de cuvintele dicionarelor, cum atat de
frumos mi-ai spus, o pauza intre ele.

Intr-o lume a schimbarii cautam sa intelegem prezentul.

Insa atunci cand ajungem sa-l intelegem de fapt suntem
prinsi in amintire, blocati in ceva ce nu mai exista,
impotrivindu-ne curgerii, fiindca el a ajuns deja trecut.
Intr-o lume a miscarii nu putem gandi prezentul ci doar
sa-(l) fim.

..

Atunci cand gandurile isi urmeaza doar calea, cand te

dezbraci de tine dezgolit de tot ce credeai ca esti ceva
ramane. Linitea. Cumva o reintorcere la simplitate, la
nimic, acolo unde vidul e plin, iubirea. Gratia revarsata in
lacrimi chiar si necurse ajunsa un Te iubesc simtit spre
infinit, rostit intr-o singura vibratie ce-a reusit sa prinda
forma, dincolo de mine, de cuvnt, o mpreunare a
palmelor in dreptul inimii ntr-o rugaciune a recunotiinei,
acel Multumesc departe de nelesul lumesc simtit.

Acolo unde tu sfarsesti eu incep, acolo unde eu sfarsesc

tu incepi.