ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN

NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

O altă istoriografie decât cea oficială, ne invită să

constatăm o tristă realitate: românii nu’și cunosc
adevărata obârșie, trebuind să aleagă între două variante,
cea oficială a statului care se identifică cu cea politică și
cealaltă care neagă ideea romanizării geților. De’a lungul
timpului toți istoricii, arheologii, scriitorii, politicienii s’au
situat prin pozițiile avute pe una din cele două baricade,
pro sau contra romanizare. Să ne reamintim doar câteva
din personalitățile care au argumentat contra curentului
oficial al statului român.
”Adevărata obârşie a poporului român”, aşa se intitulează
cartea semnată de Valeriu D. Popovici- Ursu, editura
Gedo, Cluj, 2012.
„Domnul Valeriu D. Popovici-Ursu este adeptul unei
teorii, privind originile poporului român, care este
departe de poziţia oficială a istoriografiei române, teorie
care de 150 de ani este susţinătoarea doctrinei care
preconiza formarea poporului român în urma intensului
proces de romanizare petrecut în Dacia după cucerirea
romană.
Acesta a fost şi primul imbold pentru a prezenta
publicului românesc şi un alt punct de vedere decât cel
oficial”, scrie şi motivează lucrarea Editura, în Cuvântul
pe care’l postează înaintea celui de început al autorului.
Nu de la Traian şi Decebal, nu de la Burebista, ci cu
multe milenii în urmă, scrierile vechi şi arheologia
fiindu’ne cuvântătorii, aducătorii de argumente nu numai
materiale, ci şi spirituale.
Un capitol al cărţii, 9, se intitulează „Reacţii ale
scriitorilor români privitor la teza românizării Daciei”. De
aici vom porni cu demersul propus. Cunoscând scriitorii,
mai vechi sau mai noi, de diferite profesii şi preocupări,
dar toţi interesaţi de a şti cine au fost geto-dacii, vom
înţelege de ce este necesar să cunoaştem conţinutul
adevăratei istoriografii, a celei neoficiale care are
argumente superioare celei promovate de autorităţi,
încremenite în proiect, cum zicea cineva cu priză la
public în vremea începutului democraţiei noastre
originale.
Deci, care sunt scriitorii cu reacţii opozante celei oficiale,
referitoare la teza romanizării Daciei?
Într’un articol din Luceafărul din 7 octombrie 2014, Ion
N. Oprea a redat și comentat după B.P. Haşdeu din
Principie Filologia comparativa asio-europene, Bucureşti,
1879, p. 91 şi următoarele, rugăciunea Tatăl nostru în
două texte româneşti prezentate în lucrarea englezului
Chamberlayn publicată în anul 1715 în peste o sută de
limbi.
Rostirea rugăciunii Tată nostru în limba română de către
o comunitate din Walles-Anglia încă in secolul al XVIII-lea,
atestă că celţii şi’au conservat în rugăciune nealterată
limba pe care au vorbit’o încă de la creştinare. Atunci ca şi
acum subliniem că ceea ce cercetătorul ungur Samuil
Kolescri scrisese medicului englez Woodward, după ce
citise lucrarea lui Chamberlayn: Românii de la Dunăre şi
Celţii din Wales vorbesc aceeaşi limbă” (Augustin Deac,
Străbuni ai geto-dacilor factori de cultură şi civilizaţie în
ţările Europei occidentale şi nordice), era mai general
valabil.
Acum mai bine de o sută de ani, un alt pasionat în
cercetarea trecutului nostru românesc, aristocratul
ieşean Teodor Burada, muzician, literat, etnolog şi
pasionat folclorist, la începutul celui de-al XXI secol,
plecat pe urmele strămoşilor noştri, a nimerit pe
pământurile Insulei Krk, Croaţia de astăzi, unde,
românul a găsit, acum 120 de ani, ultimii români care
mai numeau insula de care vorbim, din Marea Adriatică,
„acasă”. Acasă la ei! Acolo, unde, oameni ca şi
LUMÂNĂRICĂ de la noi făceau milostenie şi zideau
biserici, erau înspăimântaţi de ceea ce li se întâmpla,
erau persecutaţi religios şi etnic, dar continuau a vorbi
precum în Carpaţi, la Dunăre şi Marea Neagră, la…
Walles. Atunci, în cimitirul satului Poljica, de la preotul
locului a aflat: //„Aici, dedesubt, au fost aruncaţi de
stăpânire… Peste ei s’a turnat var, sunt fraţii tăi, sunt
vlahii de pe Insulă, sunt români”.//
De pe insula Veglia, astăzi Krk, din cimitirul satului
Poljica, Teodor Burada a lăsat plânsul, dar a luat cu
dânsul tristeţea, amintirea, amintirea bisericilor
construite cu ferestrele în formă de Cruce şi textul
rugăciunii pe care o rosteau românii ca închinare
Domnului:
//Ciacia nostru kirle ieşti in cer, / Nekase sveta numele
tev, / Neka venire kragliestvo to, / Neka fie voglia ta,
kassi este in cer / Assasi pre pemint. / Pire nostra de
salcazi da ne astez / Si las ne delgule nostre kassi si noj
lessam al desni a nostri / Si nun lessaj in ne nepasta /
Nego ne oloboda de rev. Assasifi!”//

În Dacia preistorică, Nicolae Densuşianu, după studii

temeinice, bazate pe vechi documente ale scriitorilor
antici şi pe descoperirile arheologice, relevă adevărul
istoric privind originea şi limba poporului român cu
argumente care au fost date pe seama fanteziei lui.
În revista Dacia Magazin nr. 54 din iulie 2008 scriitorul
Silviu N. Dragomir, într’un articol „Actualitatea ideilor
scriitorului Ioan Al. Brătescu-Voineşti” privind
„Originea neamului românesc şi a limbii noastre”,
constată creşterea activităţii formatorilor de opinie care
se străduiesc să reducă „impactul dăunător” al „părerilor
oficioase”, susţinute de „majoritatea istoricilor funcţionari”.
Sunt citate, reluate şi redate, în cartea de care ne
ocupăm, părerile unor „scriitori români de avangardă”, cu
altă opinie. Este citat stolnicul Constantin
Cantacuzino care în Istoria Ţării Româneşti (1660)
afirma:
„Iar dachii prea veche a lor limbă osebită având, cum o
lăsară şi o lepădară aşa de tot şi luară a romanilor,
aceasta nici că se poate socoti, nici crede”.
Este citat şi enciclopedistul Dimitrie Cantemir care,
referindu’se la „cuvintele neaoşe venite din substrat”,
susţinea convins, la 1710, că ele provin „Din limba
noastră cea dăcească”, el considerând că „limba
moldovenească ar fi o continuare firească a limbii geto-
dacilor autohtoni”.
Este amintit însuşi Petru Maior, unul dintre cei patru
protagonişti ai Şcolii Ardelene care, la 1812, în Istoria
pentru începutul românilor în Dacia, scrie:
„Aceia iaste adeverit, precum văzum de asupra că nu
limba lătinească cea proastă s’au făcut din limba
lătinească cea corectă, totuşi de vom vrea a grăi oblu,
limba românească e mama limbii ceii lătineşti”.
Punând problema moştenirii romane, este amintit şi
istoricul şi arheologul Vasile Pârvan care la 1925 se
pronunţa:
„Nimeni nu a putut demonstra convingător acest proces de
romanizare atât de rapidă”.
Iar marele istoric Nicolae Iorga concluziona:
„Nu mai credem în românizările minunate prin legionari de
60 de ani, căsătoriţi cu femei barbare, care, cu tenacitatea
conservativă a femeilor, mai curând i’ar fi putut
deznaţionaliza ele pe ocupanţi”.
In acelaşi articol intitulat „Limba dacilor era de tip latin
evoluată separat”, în capitolul 6, scriitorul Silviu
Dragomir redă pasagii din cartea scriitorului I. Al.
Brătescu-Voineşti „Originea neamului românesc şi a
limbii noastre”, pe care Valeriu D. Popovici-Ursu le reia:
„N’a pierit nicio limbă a dacilor, pentru că ei n-au avut o
altă limbă proprie, care să fie înlocuită prin limba
romanilor şi n’au avut o astfel de limbă pentru simplul
motiv că dacii vorbeau latineşte.
Limba dacilor n’a pierit. Ea a devenit în Italia întâi limba
romanilor, care era o formă literară a limbii Daciei, iar
mai târziu limba italiană; aceeaşi limbă a dacilor, dusă în
Franţa a ajuns întâi limba galilor, iar cu timpul limba
franceză; în Spania ea a devenit întâi limba ibericilor, iar
cu timpul limba spaniolă, iar aici (la noi) a devenit cu
vremea, limba noastră românească.
Pe cuprinsul de pământ în care locuiesc astăzi românii,
trăia odinioară un neam de oameni numiţi (de alţii nu de
noi românii) hiperboreeni, pelasgi, traci, sciţi, daci. Am
văzut că Herodot spune că, deşi arătaţi sub nume
diverse, erau toţi de acelaşi neam. Aici s’a întemeiat cu
timpul Împărăţia Dacilor, iar când au devenit prea
numeroşi au început să emigreze… În Italia au ajuns în
contact cu civilizaţiile vechi, cu cea egipteană, cu cea
feniciană, cu cea cretană şi elenă, şi cu vremea au
întemeiat Imperiul Roman. Fraţii lor, rămaşi la Răsărit,
au continuat să ducă viaţă simplă de păstori şi
agricultori. Asta nu înseamnă că erau barbari. Despre
moravurile lor vorbesc primii istorici greci în termeni
foarte elogioşi. Erau oameni viteji, monoteişti.
Credeau în nemurirea sufletului, credeau în existenţa
unui cârmuitor al lumii, care supraveghează purtarea
oamenilor şi care după moarte îi răsplăteşte sau îi
pedepseşte, după faptele săvârşite în timpul vieţii, erau
cum se zice, creştini înainte de Hristos.
Recunoscând fără nicio ezitare latinitatea neamului şi
limbii noastre, sunt încredinţat că această latinitate nu se
datorează oştilor sau coloniştilor romani, ci descendenţei
noastre din neamul geto-dacilor, care vorbeau latineşte.
Tot acestei descendenţe trebuie atribuită şi latinitatea
tuturor popoarelor neolatine.
Întemeiat pe această credinţă, mă simt îndreptăţit să
afirm categoric că noi nu suntem aici de 2000 de ani, ci
din vremuri geologice… Noi suntem aici de 15.000, de
20.000 de ani.
Neamul nostru… e unul din cele mai vechi neamuri din
Europa. Fraţi de un neam cu noi, plecaţi spre Apus, au
întemeiat civilizaţii cu care se mândreşte omenirea, iar
noi, cei rămaşi aici, am slujit drept parapet de care s’au
lovit năvălirile tuturor barbarilor.
Această credinţă mă face să pot subordona fără greutate
ori ce fel de interese triumfului adevărului. Repet, sunt
gata să renunţ la o credinţă care îmi este foarte dragă,
dar numai înaintea unor probe zdrobitoare că nu am
dreptate…De mult m’am încredinţat că cercetarea şi
stabilirea adevărului e cea mai nobilă îndeletnicire
omenească, ba ceva mai mult, urmărirea descoperirii
adevărului, curiozitatea ştiinţifică este cea mai
caracteristică, cea mai specifică însuşire prin care omul
se deosebeşte de toate celelalte vieţuitoare… nu e nicio
scădere din partea unui om de ştiinţă să’şi revizuiască
cunoştinţele şi să revină asupra unor afirmaţii, când s’a
încredinţat că sunt greşite.
Dimpotrivă un învăţat care, pentru triumful adevărului e
gata să recunoască netemeinicia unei doctrine pe care a
susţinut’o cu pasiune în ajun, dă dovada unei rare
nobleţi şi a unei superiorităţi sufleteşti”…
Nu s’au identificat încă acele probe zdrobitoare care să’l
facă să renunţe el sau urmaşii la credinţa pe care o avea,
meritul lui I.Al. Brătescu-Voineşti este cu atât mai mare
cu cât cele afirmate mai sus, deşi scrise înaintea marilor
descoperiri arheologice, mai ales în ultimii ani, o seamă
de alţi autori îi susţin ideile. Dintre aceştia, cartea scrisă
de Valeriu D. Popovici-Ursu îi pune în prim plan pe:
Iosif Constantin Drăgan, cu Istoria românilor, Editura
Europa Nova, Bucureşti, 1999, Mogyoria-Maggyarorszâg,
Ungaria şi Istoria magyorilor, Ed. E.N. Buc., 1998, Noi
tracii: Istoria milenară a neamului românesc, Ed. Scr.
Rom. Craiova, 1976, Mileniul Imperial al Daciei, Ed. Şt. –
E., Buc., 1986, Imperiul romano-trac. Ed. E.N., Buc.,
2000, cât şi foarte multe articole publicate în diverse
reviste.
Paul Lazăr Tonciulescu, cu Impactul Romei asupra
Daciei, Ed. Miracol, Bucureşti, 1997, Romania paradisul
regăsit, Ed. Obiectiv, Craiova, 2003, Secretele Terrei-
Istoria începe în Carpaţi, Ed. Obiectiv, Craiova, 2000.
Nicolae Miulescu, cu lucrarea Da Ksa – Ţara zeilor, Ed.
Obiectiv, Craiova, 2005.
Prof. univ. dr. Augustin Deac, cu Istoria adevărului
istoric, în două volume, Pagini din istoria adevărată a
Bulgariei, Din istoria Ucrainei – Ţara de margine.
Preot Dumitru Bălaşa, cu Basmul romanizării – Dacii,
întemeietorii Romei, Fund.Artelor Dor, Craiova, 1998.
Conf. univ. dr. G. D. Iscru, cu Traco-Geto-Dacii Naţiunea
Matcă din spaţiul carpato-danubiano-balcanic, Ed. a III-a
CEL, Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 2003.
Gabriel Gheorghe, iniţiatorul Societăţii Cultural-
Ştiinţifice GETICA, autor al cărţilor Studii de cultură şi
civilizaţie românească, în două volume.
Dr. Napoleon Săvescu, cu lucrarea Noi nu suntem
urmaşii Romei.
Îi mai amintim: Viorica Enăchiuc, Silviu Dragomir,
prof. Tudor Diaconu, prof. Timotei Ursu, Vladimir
Brilinsky, Eugen Delleea, dr. Lucian Iosif Cueşdean,
Maria Crişan, Aurora Peţan, arh. Silvia Păun,
Mioara Căluşiţă-Alecu, Dan Ion Predoiu, Vicu
Merlan ş.a.
Este impresionantă prezenţa în istoria conştiinţei
naţionale precum şi în cultura românească, a unor idei
forţă, între care cea a originii daco-romane (şi, în corelaţie
cu aceasta, latinitatea limbii, continuitatea istorică în
spaţiul carpato-dunărean-pontic, legitimitatea înfăptuirii
unităţii politice, statale etc.), are, o valoare arhetipală.
Este semnificativ faptul că ea a constituit obiect de
interes şi preocupare majoră pentru cei mai de seamă
istorici, literaţi, oameni de cultură, ţinând seama,
îndeosebi, de faptul că demonstrarea originilor şi
permanenţei noastre istorice este îndreptată împotriva a
numeroase denaturări a adevărului istoric ce s-au
manifestat cu o deosebită virulenţă tocmai în momentele
cheie ale luptei pentru emanciparea politică a poporului
român, pentru independenţă si unitate statală.
Nu este întâmplător că poetul quintesenţial al sufletului
românesc, Mihai Eminescu – “omul deplin al culturii
româneşti”, era obsedat de valorile arhetipale, de geneză
ale poporului român şi ale sufletului românesc, el
plănuia vaste epopei sau drame istorice despre
confruntarea şi simbioza daco-romană;
epopeea Decebal în care zeii nordici se solidarizează cu
Dacia; iar Dochia este o vrăjitoare tânără, Ogur –
cântăreţul orb este un fel de Homer al geţilor.
Plecând de la ideea că inegalabila altitudine a poetului
naţional “nu derivă dintr’o simplă calitate a spiritului său,
ci dintr’un raport constant în care se află cu poporul şi
care’l face perfectul exponent al spiritului naţional”, prin
convergenţa tipului de inteligenţă şi cultură al artistului
cu cel al poporului, prin pătrunderea, asumarea şi
perfecţionarea limbii, ca factor de constituire şi expresie a
imaginii poetice, prof.dr. Zoe Dumitrescu
Buşulenga subliniază importanţa definitorie a istoriei
naţionale în gândirea şi opera poetului „însetat de origini
în toate întrebările de existenţă şi de gândire, pe care şi le
punea” şi, tocmai, de aceea “a întrezărit profunzimii
nebănuite de sens în însuşi destinul dramatic al străvechii
Dacii, asupra căreia s’a oprit în repetate rânduri”, căci
timpul Daciei lui Decebal “atingea în gândul lui Eminescu
o plenitudine de vârstă de aur şi se investea cu o valoare
mitică ce ridica faptul istoric într-o zonă de semnificaţii
superioare. Timpul istoric, timpul nostru istoric, n’ar fi
căpătat preţ fără această identificare, fără acest botez, la
începuturi, al mitului, care rămâne veşnic tânăr, veşnic
egal cu sine, generând una după alta paradigme
asemănătoare cu arhetipul pe care îl stabileşte odată
pentru totdeauna”. Există în concepţia poetico-filozofică a
lui Eminescu despre istoria naţională şi originile
poporului un gând al organicităţii, despre calitatea
timpului istoric, despre naşterea unui neam, care “nu
putea să se producă printr’un accident… ci ca un proces
de o natură mai înaltă, din planul marilor geneze”.
Ca unul dintre cei mai mari romantici
europeni, Eminescu şi’a vitalizat poezia cu seve
nemuritoare ale mitului românesc. De foarte tânăr a
schiţat un poem ce trebuia să se intituleze Genaia, dând
în introducere această explicaţie: “Creaţiunea pământului
după o mitologie proprie română. Amintind acest proiect
cosmografic, clădit după tipul miturilor arhaice, Eugen
Todoran scria: “Din «mitologia proprie română» Eminescu
va reţine, prin fondul ei arhaic, ideea dezvoltării nesfârşite
a lumii, pe care «numele», o reprezentau în dialectica
spontană a străvechilor mituri ale creaţie, adică a unor
reprezentări din care folclorul românesc se întreţine, la
rândul lui, în miturile cosmogonice…”
Deci, o geneză concepută ca în miturile arhaice ale Marii
Zeiţe a Pământului în care pământul este însăşi viaţa, o
unitate de realităţi contrarii, un mit cosmogenic ce
serveşte de model creaţiei poetice însăşi şi care, raportat
la epopeea română ne duce la “cea mai veche vârstă
istorică a poporului român”, care este vârsta dacică,
pierdută în neguri de legendă şi simbolizată de o ipostază
autohtonă a Zeiţei Mame – Zâna Dochia. Mitul poetic al
lui Eminescu este menit să pună în lumină permanenta
continuitate şi statornicia poporului român. Dochia este
plăsmuită din sevele tari ale acestui pământ, ale bogatei
naturi dacice, drumul ei este presărat cu “florile de
aur” ale închipuirii, dar el duce, totuşi, spre timpul
istoric, “în descrierea ţării de basm a vechii Dacii, drumul
Dochiei spre începuturi se încheie astfel în cetatea soarelui
şi lăcaşul lunii întrucât în reprezentarea mitologică,
răsăritul luminii în ciclul soarelui şi al lunii simbolizează
începuturile lumii… Istoria dacilor, pentru Eminescu,
începe aşadar cu istoria zeilor Daciei odată cu vremea, ca
revărsare a însuşi principiului existenţei în formele
pământeşti, în viaţa naturii, şi a oamenilor. Dacă, Dochia
este o personificare a Daciei… şi fiindcă e vorba în
simbolul zânei Dochii de o viaţă în neîncetată mişcare, ea
nu este numai un simbol al vechimii istorice a poporului
român, ci şi a continuităţii lui în ţinuturile zânei Dochia, pe
pământul vechii Dacii”.
Este interesant de observat că Dochia ar fi dorit să
emigreze împreună cu Dacii rămaşi, dar imaginea şi apoi
ivirea lui Traian o face să încremenească, precum Niobe,
probabil pe muntele Ceahlău. Mitul naţional al Dochiei
(unul din cele patru mituri fundamentale ale universului
cultural românesc) – ne spune G. Călinescu, era foarte
prezent în mintea poetului, în cele din urmă, Eminescu a
părăsit proiectele dacice, dar stăruia în conştiinţa sa
torturată de începuturile fabuloase ale neamului, ideea
unui ciclu de drame din istoria românilor. După cum
spune Călinescu în celebra sa comunicare la Academie
(Eminescu poet naţional) spre deosebire de alţi
dramaturgi români, care priveau istoria mai mult
anecdotic sau, în fine, cu o problematică de interes
regional, poetul tinde să demonstreze prin evenimente
locale adevăruri, accesibile întregii umanităţi. Două, în
special, sunt punctele lui de perspectivă: fatalismul
psihologic grec, prin care istoria naţională la proporţiile
tragediei eline, şi umanitatea shakespeariană şi în acelaşi
timp intens universală…
Genialul poet a fost preocupat şi de ideea romanităţii,
atât în opera sa poetică, cât şi în cea publicistică; el a
consacrat spaţii ample evocării emoţionante a trecutului
nostru istoric, iar problema Transilvaniei şi Bucovinei, a
provinciilor româneşti aflate sub dominaţie străină “îi
erau cu osebire la suflet”, dovadă fiind între altele,
memorabilele sale versuri consacrate iui Horia, Andrei
Mureşanu, Avram Iancu, Aron Pumnul ş.a. sau
pelerinajul său la numai 16 ani, pe jos, de la Cernăuţi la
Blaj, pe urmele înaintaşilor militanţi pentru unitate
naţională.
Semnificativă este, de asemenea, recenzia publicată de
marele poet patriot în revista “Convorbiri literare: “asupra
lucrării lui Iulius Jung, Die Anfänge der Romanen
(Kritisch cthnographische Studiem), apărută la Viena, în
anul 1876, favorabilă ideii noastre naţionale, îndeosebi
ideii de continuitate. Pornind de la întrebarea “stăruit’au
românii în aşezările lor din Dacia Trăiană sau au trecut
Dunărea în vremea lui Aurelian şi au reocupat Dacia în
sec. al XII-lea?”, Mihai Eminescu, în recenzia amintită,
demonstrează Inconsistenţa teoriei vidului, a migraţiei
populaţiei dacoromâne sprijinindu’se şi pe argumentele
aduse de lucrarea lui Jung. Eminescu găseşte
interesantă analogia luptei de opinii în chestiunea
continuităţii românilor cu situaţii similare din istoria
altor popoare, evocate de autorul german – Retoromanii,
Grecii moderni s.a. El apreciază contribuţia lui Jung,
efortul său onest pentru restabilirea adevărului şi
combaterea teoriilor neştiinţifice ale lui F.I. Sulzer, Ch.
Engel şi Rosler).
Ripostând virulent şi în acelaşi timp argumentat la
deformările de tot felul privind istoria noastră naţională,
îndeosebi teza continuităţii, M.
Eminescu scria: “Românii nu sunt nicăieri colonişti,
venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc
sunt autohtoni, populaţia nemaipomenit de veche, mai
veche decât toţi conlocuitorii lor. Conştiinţa sa patriotică,
naţională despre originile nobile si vechimea neamului
românesc reiese şi din aceste cuvinte: “Am fost, suntem şi
vom fi veşnic români pentru că avem înrădăcinată în noi
conştiinţa unităţii de origine, de limbă, de simţire şi
gândire…” El ţinea să sublinieze în mod pregnant faptul
că, românii de pretutindeni au conştiinţa vechimii lor,
milenare, precum şi a dăinuirii în timp, a perpetuării
existenţei lor, în comunitatea internaţională, în pofida
tuturor prezicerilor defetiste ale unor autori interesaţi.
Alături de conştiinţa celor ce iubesc adevărul, opera
eminesciană evocă cu mândrie originea noastră dacică,
dovada acestei idei dominante în planul gândirii sale fiind
poezia “Rugăciunea unui dac”. Putem spune că poporul
român a moştenit de la daci virtuţile de vitejie, eroism,
hărnicie si dragoste pentru pământul natal, asimilare şi
sinteză culturală, iar de la romani numeroase moravuri şi
obiceiuri nu tocmai de admirat, capacitatea de organizare
socială, statală, dar și via ”franțuzismelor” secolului XIX
numeroase cuvinte din limbajul artificial utilizat la Roma
acum 2000 de ani și utilizat de galii moderni în acest
răstimp.
Oare alternativa ideii de romanitate cu a celei getice,
trebuie să constituie trăsătura specifică dominantă în
manifestările atât de variate ale conştiinţei naţionale a
românilor situaţi de o parte şi de cealaltă a Carpaţilor?
Dovada rezistenței noastre pe aceste meleaguri, evoluţia
neamului românesc pe coordonatele timpului dovedește
tocmai o majoră diferență cu a unui stat care s’a
transformat într’un imperiu și a pierit după numai 1000
de ani de expansiune și decădere. Tocmai datorită acestor
diferențe esențiale, ale viziunii unui neam asupra vieții în
particular și destinului uman în general, între arhetipul
ancestral getic și cel aventurier romanic, noi vom rezista
și pe mai departe.
Zoe Dumitrescu Buşulenga în lucrarea sa, Sinteze şi
echivalenţe umanistice, remarcă cu legitim temei faptul
că, nu se ştie, dacă a fost mai puternică la împreunarea
lor, stârpea dacică ori cea romană, ambele punându’şi
amprenta cu vigoare asupra personalităţii plurivalente a
poporului român.
Incontestabil este însă, aşa cum afirmă psihologia şi
istoria sa, că poporul nostru aparţine deopotrivă ambelor
stârpii, deopotrivă de nobile şi generatoare de virtuţi,
ceea ce ar fi cu adevărat real dacă s’ar recunoaște fățiș că
Roma a fost o mlădiță a marelui popor getic și nu invers.
Călinescu, deși considera că orice exagerare într’o direcţie
sau cealaltă, într’un sens sau celălalt, aşa cum s’au
manifestat în decursul istoriei, se răsfrânge defavorabil
asupra procesului de explicitare veridică a descendenţei
ca și a existenţei noastre multimilenare în spaţiul
geografic carpato-danubian, ne spune într’un studiu :
“Noi am făcut uz de latinitatea noastră indiscutabilă, dând
însă impresia că suntem tineri”, în sensul că existenţa
poporului nostru începe odată cu intervenţia romană în
Dacia, ceea ce ste fals “şi neglijând substanţa medulară”,
respectiv obârşia noastră geto-dacică cu rădăcini adânci
în istorie, datând cu milenii înainte de contactul cu o
Romă, care trebuie să’și caute serios propria’i obârșie
printre geții de acum patru milenii de la Marea
Neagră. Autorul studiului Specificul naţional, la care ne
referim, subliniază în concluzie că în fond, “suntem geţi şi
e mai bine a spune că în felul nostru am primit si noi
succesiunea spiritului roman, pe care trebuie să’l
continuăm de la longitudinea reală, fără mimetisme
anacronice”. G. Călinescu, Specificul naţional, în
vol. Carmen saeculare valachicum, Ediţie şi Prefaţă de
Vasile Netea, Editura “Minerva”, Bucureşti, 1979, pp. 75-
76.
Se poate afirma, că la un astfel de popor, ca poporul
român, “cu o istorie fascinantă”, cum sublinia si Karl
Erdmann, personalitate ştiinţific proeminentă, fost
preşedinte al Comitetului Internaţional de Ştiinţe Istorice
în comunicarea sa inaugurală la al XV-lea Congres
Internaţional (Bucureşti, august, 1980), “chiar dacă ar
dispărea orice urmă istorică, viata şi cultura s’ar
desfăşura potolit mai departe, fiindcă în fiecare membru al
neamului trăieşte o tradiţie întreagă, nealterată,
constituită din poezie şi dans şi cântec şi arhitectură şi
scoarţe şi oale de lut, din mituri şi veşti ciudate despre cei
care au fost, despre faptele şi duhul lor”.
Cel mai mare expert în aur din Europa confirmă
autenticitatea brățărilor dacice:
„Sunteți singura țară din Europa care iși are scrisa istoria
in propriul ei aur”
Muzeul National de Istorie a României a organizat pe 16
mai a.c. o conferință dedicată bratarilor dacice
rascumparate recent de statul roman. Evenimentul a fost
marcat de prezenta doamnei Barbara Deppert Lippitz,
expert international autorizat, care a certificat
autenticitatea podoabelor. „Formula As” beneficiaza de
un interviu in exclusivitate, cu prestigioasa experta
germana
„Am acumulat atata experienta, încât imi pot permite să
deosebesc un fals de o lucrare autentica”
– Cititorii revistei „Formula As” ar fi onorati sa va
cunoasca cartea de vizita profesionala. Cine sunteti,
doamna Barbara Deppert Lippitz?
– Sunt un arheolog liber. Nu un dac liber, cum se spune
pe la voi, ci un arheolog liber. Sunt expert autorizat și
oficial de peste 30 de ani și îmi desfășor activitatea in
cadrul Camerei de Comert din Frankfurt. In general,
particip la expertize cerute de guvernele unor tari, de
muzee sau de colectionari privati. De asemenea, sunt
invitata la foarte multe conferinte, unde expun rezultatele
cercetarilor mele. Lucrez de asemenea pentru tribunalele
care cer expertize, in unele procese care au ca subiect
obiecte de patrimoniu, la fel si pentru companiile de
asigurari. Bineînțeles ca domeniul meu de activitate nu
se limiteaza la bijuterii antice, ci cuprinde o paleta mai
larga de obiecte de patrimoniu. Însa am cercetat si am
publicat texte despre peste 1500 de bijuterii din aur,
rezultat al unor studii deosebit de aprofundate. Am avut
astfel ocazia sa ma specializez atat in analiza tehnicii de
lucru, cat si a stilului in care erau lucrate aceste obiecte.
Am acumulat atata experienta, incat imi pot permite sa
deosebesc un fals de o lucrare autentica, ba am reusit sa
invat chiar si trucurile folosite de falsificatori. Ca expert
german in obiecte de patrimoniu, prin semnatura pe care
o dau pentru o expertiza, prin stampila pe care o aplic,
eu trebuie sa garantez corectitudinea timp de 30 de ani,
purtand in acest timp o responsabilitate importanta. Nu
imi pot permite sa fac erori, si pana in acest moment, nu
am avut nici o problema in acest sens. Cea mai mare
cantitate de aur am expertizat’o la cererea guvernului
suedez, caz in care erau peste 35 de kilograme de aur.
Era vorba de o colectie de obiecte ce urma sa fie
achizitionata de Muzeul National din Stockholm, iar
printre ele se strecurasera si cateva falsuri, pe care le’am
depistat dupa o analiza atenta.
– Ati avut vreodata ocazia sa analizati si obiecte din aur
provenind din spatiul traco-geto-dac?
– Cu ocazia unei expozitii organizate in Germania in
1994, care cuprindea obiecte de tezaur din Romania, am
editat un catalog la care am devenit, prin hazard, si
coautor. Majoritatea selectiei si descrierilor din acest
catalog au fost facute de istorici romani, cu care am
colaborat excelent. Din pacate, lipsea din acest catalog
tocmai perioada tracica, despre care nu scrisese nimeni
nimic. Atunci, am ales eu sa scriu acest capitol si am
inceput sa studiez temeinic obiectele de aur din acea
perioada. M’am familiarizat astfel cu aceasta problema
care m-a pasionat foarte mult. Am reusit sa identific o
continuitate artistica a motivelor mostenite prin
preluarea traditiei. Este vorba, in special, de motivul
sarpelui, prezent ca un laitmotiv in arta traco-geto-daca.
– Care sunt principalele argumente in favoarea
autenticitatii acestor bratari?
– Principalele argumente vin din insasi tehnica lor de
prelucrare. O tehnica atat de speciala, incat este
imposibil de falsificat. Prelucrarea moderna a aurului
este total diferita de cea dacica, care consta in tehnica
forjarii metalului, asa cum au fost confectionate si aceste
bratari. Aceasta tehnica de prelucrare a aurului a
disparut de mult in lume. Ea este dificil de invatat, dificil
de aplicat in zilele noastre. Forjarea si prelucrarea prin
lovire cu ciocanul sunt caracteristice perioadei antice, in
care au fost confectionate bratarile. Al doilea argument
ne este adus de bratara pe care am botezat’o, cu mare
incantare, „Mica Pariziana”. Ea are o lucratura cu totul si
cu totul speciala, foarte rara, foarte frumoasa, expresie
vie a personalitatii artistice a meșterilor daci. Nu exista
nici un argument care sa duca la concluzia ca ne
confruntam cu niste copii moderne ale bratarilor. Toate
argumentele aduse in acest sens nu au nici un suport
credibil si științific, ci doar unul de ordin speculativ. Și
când spun acest lucru, nu am nici o îndoială.
„Mulți din arheologii români au trăit, au cercetat și au
creat pe timpul comunismului și, de multe ori, munca lor
a fost rodul constrângerilor la care erau supuși”
– Și totuși, exista voci chiar printre cercetatorii, istoricii si
arheologii romani, care încearcă să susțină varianta
falsului. Ce credeți despre acest curent, al cărui
reprezentant principal este profesorul Constantin Preda?
– Am remarcat că, mai nou, în Romania, au apărut peste
noapte mulți specialiști în aur, dar cei mai mulți dintre ei
nu au ținut niciodată în mână o piesa de aur. Este foarte
usor sa emiți teorii referitoare la aur, dar când este vorba
de tehnica prelucrării acestuia, lucrurile se complica,
mulți dintre ei nereușind sa dea raspunsuri concrete si
valabile la intrebarile care apar. In cazul profesorului
Preda, nu putem vorbi de faptul că nu ar fi un specialist
consacrat, dar dânsul își formuleaza întreaga teorie
începând cu o informație falsă, cu o greșeală. El spune că
niciodată nu a fost găsit vreun obiect de aur sau vreo
comoară într’o cetate dacică, întărindu’și afirmația cu
argumentul că până acum nu au fost găsite brățări sau
alte artefacte de aur la Sarmizegetusa Regia. Aceasta este
prima greșeală. Stim deja cu exactitate că bratarile, desi
nu au fost descoperite la Sarmizegetusa, au fost gasite in
vecinatatea ei, pe un alt deal, in locul numit Caprareata,
ceea ce reprezinta o diferenta intre realitatea terenului si
realitatea teoriei prezentate de domnul Preda. In
consecinta, el ori nu a fost bine informat, ori nu a dorit sa
fie bine informat. In alta ordine de idei, in arheologie se
nasc niste reguli care pot sa aiba valabilitate sute de ani,
dar este suficienta o singura descoperire care sa
rastoarne aceste reguli. Este si cazul acestor bratari. Se
cunosteau, pana acum, doar bratari spiralice de argint si
bronz. Nimeni, cu exceptia istoricului si arheologului
Florin Medelet, nu intuia existenta celor de aur. Unii
chiar excludeau posibilitatea ca ele să existe. Dar iata ca
ele exista. Descoperirea lor rastoarna toate teoriile vechi
si aduce noi dovezi, care completeaza istoria metalurgiei
antice. Si tocmai aceste dovezi sunt respinse de domnul
Preda, total nejustificat. La fel de nejustificata este si
parerea dansului, conform careia, monedele de tip coson
ar fi batute in evul mediu. Este o idee stupida, care nu are
nici un fel de suport stiintific, si care a fost combatuta, nu
o data, cu argumente solide. Vedeti dumneavoastra, multi
din arheologii romani au trait, au cercetat si au creat pe
timpul comunismului si, de multe ori, munca lor a fost
rodul constrangerilor la care erau supusi. Prea putin se
lucra cu mijloace moderne si prea putin exista deschiderea
la nou. Trebuie sa intelegem ca adevaruri valabile de 40-
50 de ani pot sa-si piarda valabilitatea printr’o
descoperire si de aceea lumea arheologica trebuie sa fie
pregatita, in orice moment, sa rastoarne, daca este cazul,
niste valori care odata erau valabile.
„Aveti peste 6000 de ani de istorie a aurului! Este istoria
voastra si numai cine nu vrea nu o priveste la adevarata ei
valoare”
– Ce inseamna aceste bratari pentru istoria noastra?
– Dacă intram in camera tezaurului de la Muzeul
National de Istorie din Bucuresti, putem sa citim ce a
insemnat aurul de-a lungul istoriei voastre milenare.
Dupa parerea mea, sunteti singura tara din Europa care
are istoria scrisa in propriul ei aur. Si asta este un lucru
rar si exceptional, de care puteti sa fiti mandri. Probabil
ca numai in America de sud, la Bogota, in celebrul
muzeu al aurului, putem vedea expus aurul indienilor,
dar aceasta reprezinta doar o parte a istoriei lor si nu o
intreaga istorie gravata in aur, asa cum aveti voi. Nici la
Luvru, nici la British Museum și nici în muzeele din
Statele Unite nu găsim ce exista în muzeul
dumneavoastră de istorie. Sigur, au multe exponate de
aur si aceste muzee, dar ele apartin altor culturi decat ale
tarilor respective. Este regretabil ca voi, romanii, nu ati
profitat de aceasta istorie scrisa in aur, asa cum ati fi
meritat. Si cand spun „ați fi meritat”, mă gandesc la ceea
ce istoria voastra a insemnat pentru Europa, la forta pe
care aurul vostru a avut’o in construirea unei civilizatii
demne de marile civilizatii ale lumii. Aici, la voi, nu gasim
aur cumparat sau obtinut prin cuceriri, ca in celelalte
muzee ale lumii. Aici vorbim, in exclusivitate, de aur
autohton. Revenind la ce inseamna bratarile pentru istoria
voastra, in primul rand, ele sunt o dovada ca dacii
prelucrau propriul lor aur. Iar in al doilea rand, ele
probeaza ca dacii aveau mult aur. Analizele de laborator,
efectuate la Institutul de Fizica Nucleara de la Magurele,
nu pot fi contestate de nimeni si ele dovedesc ca aurul
poarta amprenta Muntilor Apuseni. Perioada dacica a
insemnat mult aur, ravnit de toata lumea antica.
Romanii stiau bine de existenta acestei bogatii imense,
iar razboaiele lor au avut ca scop, in primul rand,
imbogatirea. La cucerirea Daciei, romanii s’au îmbogățit
consistent, atat cu aurul public, cat si cu cel privat, din
tezaurul regal. Apoi, aceste bratari demonstreaza, fara
indoiala, potentialul creativ al mesterilor daci. Ne
demonstreaza ca acesti veritabili artisti orfevrieri ai
Daciei prelucrau aurul cu o lejeritate si cu o dexteritate
native, asemenea copiilor care se joaca cu plastilina sau
cu lemnul cioplit. Aveau exercițiul prelucării lui, îl
cunoșteau foarte bine. Dacii aveau o experiența solidă în
prelucrarea aurului, o tradiție moștenita, am putea
spune.
Dacă este sa incadram acest eveniment al descoperirii si
cercetarii acestor bratari in istoria europeana, putem
spune, acum, fara nici o indoiala, ca aurul dacic și’a găsit
definitiv locul în cronologia exploatarii, prelucrarii si
utilizarii aurului, in contextul istoric european.
Continuatori ai tradițiilor celților, care erau adevarații
stăpâni ai prelucrarii metalelor, dacii au desăvârșit
măiastră artă a prelucrării aurului. Pe hartă Europei,
alături de aurul scandinav, german sau spaniol, aurul
dacic se integreaza perfect, completând un mare gol,
existent până în acest moment. De ce? Pentru că aceste
brățări reprezintă capodopere ale orfevrariei europene. Au
o unicitate și valoare care le da dreptul sa fie numite
capodopere.
„Voi, poporul roman, puteti sa va mandriți cu originea
voastră și să vă considerați cel puțin egalii celorlalte
popoare care au rădăcini în bătrâna Europă.”
– Sunt unii istorici care sustin ca dacii nu aveau și nu
prelucrau aur. Cum putem să înțelegem acest curent?
– Aceasta este inca o idee stupida, vehiculata în istoria
voastră. Acest teritoriu a fost in toate epocile foarte bogat
în aur. Au fost gasite artefacte de aur, răspândite de’a
lungul istoriei voastre, mai numeroase decat in alte tari.
Dincolo de granițele voastre, aurul costa foarte mult, iar
munca pentru prelucrarea lui era enorma, făcută cu mari
sacrificii. Ceea ce aici nu a fost cazul. Aur se gasea, iar
mâna de lucru era asigurata de meșteri pricepuți, cu o
veche tradiție. Aurul se prelucra in aceste ținuturi înca din
neolitic, și era aur extras din Muntii Apuseni. Aveți peste
6000 de ani de istorie a aurului! Este istoria voastră și
numai cine nu vrea nu o priveste la adevarată ei valoare.
Din neolitic, din perioada bronzului, a fierului, din
perioada dacică, din cea a influențelor elenistice, din cea
româna, din cea a migrațiilor și continuând cu evul mediu
și epoca modernă, totul s’a bazat pe una si aceeași tradiție
a prelucrarii aurului autohton.
– În final, după această lecție stralucită de istorie despre
aurul autohton, ce credeți, suntem noi urmasii Romei, așa
cum este scris in istoria oficiala a romanilor?
– Nu, aceasta este o alta greseala, voi sunteti cu siguranta
urmasii dacilor. Romanii au venit, au luat aurul, au stat o
perioada si au plecat. Este adevarat ca au lasat si cateva
urme prin aceasta trecere temporara pe teritoriul dac. Au
lasat putina latina, pentru ca latina era limba oficiala, au
lasat ceva monumente, expresie a recunoscutei culturi
romane, si foarte putine obiceiuri, dar ei nu au putut sa
schimbe structura poporului dac, pana la plecarea lor si
nici dupa aceea. Poporul roman, care desigur a suferit si
alte influente, se deosebeste radical de cel italian. Este
mult mai ospitalier, mai jovial, mai comunicativ. Legatura
romanilor cu natura este mult mai profunda decat a
celorlalte popoare europene. Si aceasta este cea mai
importanta mostenire pastrata de la daci. Dacii erau una
cu natura. Natura era viata lor, iar viata lor era natura.
Sa revenim putin la serpii stilizati din bratarile de aur.
Nu stiu daca ati vazut vreodata un schelet de sarpe, cu
vertebrele sale deosebit de elastice. Acest schelet se
regaseste exact in stilizarea palmetelor care continua
varfului fiecarei bratari. Numai o legatura extrem de
puternica a omului cu natura ar fi putut reusi sa
determine o astfel de realizare remarcabila. Asa ca voi,
poporul roman, puteti sa va mandriti cu originea voastra
si sa va considerati cel putin egalii celorlalte popoare care
au radacini in batrana Europa.
Interviu realizat de Vladimir Brilinsky
Lingvistul Aurora Pețan despre tăblițele de la Sinaia:
”Majoritatea inscripţiilor de pe „Tăbliţele de la Sinaia” par
a fi scrise cu litere greceşti, fapt care le face relativ uşor
de tradus. Cei care le contestă originalitatea spun că
limba folosită acolo seamănă prea mult cu limba română
de astăzi. Dar acest fapt nu face decât să redeschidă o
problemă rămasă încă nerezolvată: de ce să fi dispărut
limba dacilor, chiar şi din teritoriile neocupate de romani?
Sau poate că o bună parte din ea s’a păstrat în actuala
limbă română. Unul dintre argumentele ce pledează în
favoarea originalităţii „Tăbliţelor de la Sinaia” este
imaginea clar redată a Cetăţii Sarmisegetuza. Oficial se
consideră că „Tăbliţele” ar fi fost „plastrografiate” la
sfârşitul sec. XlX, pe când istoricii încă nu ştiau că
cetăţile de la Orăştie sunt dacice. Săpăturile arheologice
la ruinele Sarmisegetuzei au început în primele decenii
ale sec. XX. Iar reconstituirile edificiilor, făcute pe teren,
după anii ’50, seamănă în mod izbitor cu imaginile cetăţii
redate pe „Tăbliţe”. De unde să fi ştiut „plastografiatorul”
ce aveau să descopere arheologii abia peste câteva
decenii?”
Cum se explica obtuzitatea si reaua vointa a istoricilor
oficiali fata de epoca dacica?
Domeniul arheologiei este inconjurat de un bizar
paradox. Pe cat se feresc „oficialii” istoriei să’i acorde
atentie si sa faca lumina in culisele lui, pe atat de mare
este zona de interes manifestata de opinia publica.
Romanul are un bun simt ancestral, care ii spune ca ceva
nu e in regula cu istoria noastra, ca i s’a spus doar o
jumatate de adevar si asteapta sa i se spuna si cealalta
jumatate. Poate parea hazardat, dar indraznesc sa
anticipez ca ceea ce spun si simt oamenii din popor cu
privire la radacina noastra dacica si la problema
romanizarii se va constitui, intr’o buna zi, in argument
istoric. Pentru a face un pas inainte in aceasta zona de
clar-obscur, am dialogat pe aceasta tema cu cativa
specialisti, incercand sa delimitam cauzele care
blocheaza accesul la acea jumatate nerostita de adevar.
În continuare redăm câteva interviuri oferite publicului
de lingvistul Aurora Pețan, în Formula As:
VASILE BORONEANT, arheolog, fost director al Muzeului
de Istorie al Municipiului Bucuresti
„Peste tot, oamenii din popor spun ca se trag din
daci”
– V’ati ocupat multa vreme de perioada veche a istoriei
noastre. Ati perceput acest domeniu ca fiind unul ignorat
sau chiar antipatizat?
– Problema este destul de delicata, din cauza ca la noi s’a
impus scoala latinista, care a avut reprezentanti in
universitati, la Bucuresti, Cluj si Iasi, si de la ei a pornit
totul.
– Asta s’a intamplat și în lingvistică, deoarece
romanizarea este în primul rand un proces lingvistic.
– Tocmai, istoricii au plecat de la lingvistica si nu se
putea imagina alt curs. Toti sunt urmasii lui Pârvan și
toți cei care au ajuns pe la catedre nu au spus decât o
singura poveste.
– Romanizarea?
– Da, romanizarea. Dar era doar o opinie la vârf, căci
tradiția, opinia maselor era cu totul alta. Peste tot
oamenii din popor spuneau ca se trag din daci. Peste tot
pe unde te duceai la sat, țăranii spuneau ca cutare movila
sau val de pamant sau cetate e de pe vremea dacilor.
Pentru ca nu aveau posibilitatea să citeasca operele scrise
ale corifeilor latiniști și spuneau ce știau din tradiție.
– Este previzibila o contrareactie la acest curent latinist?
– Nu prea, pentru că în universități sunt aceiasi oameni
care propaga aceleasi idei, iar studentii lor sunt formati
in același fel. Numai dacă dintre acești studenți rămâne la
catedra vreunul cu alte idei si sa arunce alta lumina
asupra problemei, dar e destul de puțin probabil să poată
să ramână, daca nu urmează linia inaintașilor.
– Ce ziceti de manualele de istorie de astazi?
Dumneavoastra ati invatat dupa manualele din perioada
interbelica.
– Cele de astazi sunt imbacsite cu ideologie comunista.
Autorii manualelor de istorie de astazi sunt formati in
epoca comunista, elevi ai aceleiasi scoli.
– Totusi, epoca dacica este expediata in scoala in cateva
randuri, pe cand celelalte epoci sunt mai „simpatizate”.
– In general, epoca dacica e mai putin studiata la toate
nivelele, pentru ca este mai dificila, nu prea exista
izvoare. Toata lumea se duce la epoca contemporana,
pentru ca te poti documenta din presa vremii si se poate
face mai usor o lucrare de licenta sau o cercetare.
– Dar daca manualele sunt atat de zgarcite cu epoca
dacica, inseamna ca si copiii sunt de mici indepartati de
domeniul acesta si cresc fara o constiinta a radacinilor
lor.
– Da, doar daca nu au norocul sa aiba bunici sau parinti
care sa le povesteasca si despre daci. Iar acum se mai
adauga si valul acesta cumplit de cosmopolitism, care
vine de la societatea americana. Tinerii invata ca in alta
parte e mai bine ca aici, ca e bine sa plece si sa caute sa
obtina cat mai usor o slujba in alta parte. Deci, se
paraseste ideea sacrificiului. Nimeni nu mai vrea astazi
sa se sacrifice pentru niste valori, sa ramana si sa faca
ceva aici, in conditii mai grele. Toata lumea fuge de greu.
– Sa revenim la curentul latinist. De ce este atât de
puternic acest curent? Ne face mai europeni? Mai nobili?
Mai moderni?
– S’a impus aceasta directie si ea se mentine si se
intareste prin ea insasi. Daca s’ar fi impus orientarea
lui Bratescu-Voinesti sau dacă am fi avut guverne
naționaliste, s’ar fi înrădăcinat un alt punct de vedere.
– Are legatura cine e la guvernare cu ce se predă în
universitați?
– Are. Pentru ca există teama de a nu se preda in
Universitati adevărul gol-golut. Se preda un adevar doar
pe jumatate. Ideea mentinerii puterii este aceea și la toate
guvernele: cel înfrânt este intotdeauna cel vinovat. Iar
dacă dacii au fost înfrânți, li s’a asociat o vina.
– Asta inseamna ca pentru a se schimba felul in care se
preda istoria in universitati, ar trebui sa se schimbe ceva
si in modul de guvernare?
– Ideologia democratica de astazi nu este cea pe care a
lasat’o Pericle, care a gandit’o pentru o cetate cum era
Atena. Cand ideea democratica s’a difuzat, lumea l’a uitat
pe Pericle si principiile lui.
– Ce fel de guvernare ar trebui sa avem ca sa putem
spera ca se va preda in universitati adevarul gol-golut?
– Pentru noi, pentru romani, trebuie sa fie una crestina,
pentru ca numai spiritul crestin propovaduit de Biserica
ar putea sa aduca adevarul in scoli. Vedeti, traim
permanent aceasta lupta a raului care se perpetueaza si
a binelui care izbucneste numai din cand in cand.
VICTORELA NEAGOE, cercetatoare, Institutul de
Lingvistica „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”
„In stiinta romaneasca a existat intotdeauna un soi de
provincialism. Intotdeauna am crezut ca strainul este mai
grozav”
– V’ati ocupat de editarea „Daciei Preistorice” a lui Nicolae
Densusianu, impreuna cu sotul dumneavoastra, istoricul
Manole Neagoe. E vorba de o carte controversata. Nu ati
avut reactii negative?
– Am avut parte de cateva. Ni s’a spus ca ne
compromitem. Nu vad de ce ne’am compromite, căci este
vorba, totusi, de istoria unei stiinte. Si apoi, chiar daca
interpretarile lui Densusianu sunt in mare masura
fanteziste, materialul strans de el este urias si valoros.
– De ce credeti ca nu se mai formeaza astazi
enciclopedisti de acest fel? Nu mai exista pasiune? Sau
seriozitate? Ori timp?
– A trecut epoca marilor enciclopedisti, care acumulau
enorm de multa informatie si aveau si capacitatea de a o
sintetiza. Hasdeu, de pilda, ar trebui sa fie un exemplu
pentru tinerii cercetatori, care, in afara de studiile
publicate in occident in ultimii cinci ani, altceva nu mai
folosesc, nu stiu bibliografie. Totul este sters, totul incepe
cu ei si inaintea lor nu mai este nimic.
– De ce nu se mai apropie nimeni de domeniul substratului
dacic al limbii romane?
– Pentru ca trebuie sa stii foarte multe: indo-europeana,
slava veche, latina, istoria limbii, o multime de lucruri, apoi
sa citesti tot ce s-a scris in acest domeniu. Astazi tinerii se
orienteaza spre domenii mai usoare. Si nici nu’i atrage,
nu’i intereseaza.
– Asta e de neînțeles, căci e un domeniu pasionant.
– In facultate nu se mai studiaza asa ceva. Dialectologia
s-a scos cu totul ca materie de studiu, iar istoria limbii se
studiaza foarte putin.
– De ce credeti ca suntem atat de „ospitalieri” in toate
domeniile, inclusiv in cel al limbii, si preferam sa spunem
ca am luat sau imprumutat tot de la toata lumea, in loc
sa ne afirmam individualitatea?
– In stiinta romaneasca a existat intotdeauna un soi de
provincialism. Intotdeauna ne’am subestimat. Intotdeauna
am crezut ca cel de langa noi, strainul, este mai grozav.
Vinovati sunt oamenii nostri de stiinta. De pilda, am citit
undeva despre covorul oltenesc ca a fost considerat
influentat de cel sarbesc, desi cel oltenesc este mult mai
bogat, mai boieresc, mai rafinat decat cel sârbesc. E lipsit
de logica sa afirmam ca am luat totul de la altii, si coco șul,
și troianul, si colindele si cate si mai cate cuvinte ce sunt
considerate ca imprumutate de la slavi, desi obiectele sau
realitatile pe care le desemneaza existau aici cu mult
inainte de venirea slavilor, iar multe dintre acestea nici nu
le erau cunoscute slavilor, ci le’au aflat aici.
DUMITRU MANOLACHE, jurnalist de investigatii,
cotidianul „Gardianul”
„Cei ce trebuie sa spuna adevarul nu o fac din frica, din
oportunism sau lasitate”
– In decursul investigatiilor gazetărești ati avut tangenta,
poate mai mult decat orice alt ziarist de la noi, cu epoca
dacica. V’ati miscat cu lejeritate in acest domeniu ori l’ați
resimțit ca pe unul „tabu”, despre care nu prea se doreste
sa se vorbeasca?
– Sa va expun o situatie concreta. Am scris o carte despre
un foarte controversat subiect: placile de plumb de la
Sinaia, copii ale unui tezaur dacic din aur, despre care
exista informatii ca ar fi fost descoperit cu prilejul săpării
fundatiei Castelului Peles, sperand ca lamuririle esentiale
sa le obtin de la specialisti. Dar – surpriza! – specialistii
nu le’au cercetat si refuza sa le cerceteze, repetănd, fara
argumente, de vreme ce nu au cercetat respectivele
artefacte, ca sunt falsuri! Există o tăcere… de plumb în
jurul subiectului! De ce nu se ia in serios și nu se
cercetează subiectul? Pe cine deranjeaza si de ce?
Problema a fost ridicata și în Parlamentul Romaniei, de
catre domnul Gheorghe Funar, dar fara nici o rezolvare
practică.
– Si totusi, pe cine credeti ca deranjeaza? Aveti o idee?
– Exista, dupa parerea mea, un scop clar si bine controlat
de anumite structuri care vizeaza reducerea treptata a
interesului dedicat epocii vechi a istoriei noastre si, in cele
din urma, stergerea din memoria colectiva, anularea
elementelor identitare esentiale ale neamului, distrugerea
Romaniei profunde, adevarate, cea care exista dincolo de
sticla televizorului. In aceasta „schema” distructiva sunt
cuprinse istoria, cu precadere perioada dacica, limba,
traditiile, crestinismul ortodox, morala, familia, scoala etc.
Mai devreme sau mai tarziu, va trebui ca si noi, romanii,
sa ne „topim”, tacuti daca se poate, in marea masa
amorfa a globalismului, incapabili sa ne mai definim, sa
mai avem reactii, sa mai putem iubi sau crede in mantuire
prin Hristos. Buni doar de a executa, „liberi si democrati”,
comenzile „pastorului” mondial.
– Cu asemenea afirmatii riscati sa fiti catalogat drept
„conspirationist” si „dacoman”.
– Bineinteles, doar asta e una din armele lor. Cand afirmi
asemenea lucruri, riști imediat sa fii etichetat drept
protocronist, dacoman, adept al teoriei conspiratiei,
calificative stigmatizante intr’o lume ratacita, fara repere.
Cei ce trebuie sa spuna adevarul nu o fac din frica, din
oportunism sau lasitate. Iar cei care au curajul sa o faca
sunt discreditati, izolati, „afurisiti” la comanda, astfel
incat orice ar spune sa nu mai fie crezuti.
– De ce deranjeaza tocmai epoca dacica? De ce nu alta
epoca?
– Epoca dacica deranjeaza cel mai mult pentru ca de acolo
ne revendicam originea si dreptul identitar. Paradoxal sau
nu, dar noi romanii, fara trecut, nu putem gandi viitorul.
Peste cateva generatii vom uita acest adevar. Nu trebuie
sa faci eforturi ca sa intelegi acest lucru. Cititi manualul
de istorie a Romaniei, Dictionarul limbii romane, vizitati
muzeele, cetatile dacice si veti intelege ce putin le’a mai
ramas românilor din radacina lor principala.
VALENTINA CETEAN, inginer geolog, director executiv
Asociatia „Greenet”
„O stare generala de indiferenta”
– Va preocupa de mai multa vreme starea patrimoniului
arheologic romanesc, mai ales a celui de epoca veche si
straveche. Cum va explicati neglijenta de care dau
dovada autoritatile, mai cu seama cand vine vorba de
cetatile dacice care, desi sunt incluse in patrimoniul
mondial, nu beneficiaza de nici o forma de protectie si
conservare, ba mai mult, unele nici nu sunt marcate, asa
incat e imposibil sa ajungi la ele?
– Neglijarea constanta a vestigiilor construite din
perioada dacica se datoreaza partial pozitiei lor
geografice, caci se afla in general in zone montane mai
greu accesibile, putin sau deloc populate, dar la aceasta
se adauga o stare generala de indiferenta.
– De unde vine indiferenta aceasta?
– Vine, in primul rand, din educatia deficitara din scoli,
cu privire la respectul fata de extraordinarul patrimoniu
istoric, cultural si natural al teritoriului pe care locuim.
– Dar poate ca nu e vorba doar de indiferenta, ci si de
anume temeri, pentru ca astfel de actiuni ar putea duce
la schimbarea unor opinii sau directii de cercetare sau,
mai grav, ar putea deranja pe unii din motive care sunt
prea ascunse pentru noi.
– Raspunderea acestor actiuni trebuie asumata, chiar
daca aceasta ar determina schimbarea unor opinii sau
opozitia fata de acele grupuri aparent „invizibile”, care nu
doresc ca aceste amplasamente sa aiba vizibilitate
internationala normala, caci aceasta ar micsora sansa
intrarii unor valori de patrimoniu material mobil in
colectii personale.
– Poate ca turismul ar putea salva putin istoria, daca s-ar
investi mai mult in turism cultural.
– Din pacate, personalul administrativ din domeniul
turistic este slab pregatit si este orientat mai ales catre
investitii si surse de castig pe termen scurt si mediu. Nu
se iau decizii pe termen lung la nivel administrativ local,
regional si national.
– E un tablou cam pesimist.
– Aceasta este realitatea. Daca nu ne implicam in
prezentul si viitorul nostru, consecintele le vom suporta
fiecare dintre noi.
DAN ROMALO, autorul cartii „Cronica geta apocrifa pe
placi de plumb?”
„Subiectul supara”
– Ati fost multa vreme aproape de domeniul dacologiei
prin preocuparile dumneavoastra. Ati perceput acest
domeniu ca fiind inchis, stagnant?
– Haideti sa va raspund tot printr-o intrebare: De ce oare,
atunci cand au aparut placile de plumb, care au sanse sa
fie un element de noutate pentru istorici, ele au fost
refuzate ca neoriginale, fara sa se admita o cantarire a
elementelor logice care pledau pro si contra? Ai elemente
noi, pe care poti sa faci comparatii, analize, cautari de
antecedente si ramuri comune, si le refuzi. De ce?
– Cartea pe care ati dedicat’o ansamblului placilor de
plumb de la Sinaia, astazi bine cunoscute opiniei publice,
a deranjat multa lume. Totusi, din 2003, cand a aparut
prima editie, si pana astazi, nu s’au facut eforturi la nivel
oficial pentru a se demara o cercetare care sa
limpezeasca apele. Cum va explicati aceasta lipsa de
implicare a oficialitatilor?
– Oficialitatile le considera falsuri, dar nu am auzit inca
argumente valide care sa sustina aceasta pozitie. Ar
trebui sa existe un arbitru care sa cantareasca
argumentele de ambele parti, un arbitru desemnat de o
institutie de cultura. Nu trebuie sa fie neaparat istoric, ci
sa fie un bun logician, care sa fie capabil sa analizeze
argumentele.
– Vedeti totusi o explicatie pentru tacerea din jurul
acestui subiect?
– Singura ipoteza pe care pot sa o emit este aceea ca
exista o vointa foarte puternic sustinuta de a nu se ridica
problema asta, din doua motive posibile. Fie subiectul
supara, pentru ca ar duce la o intarire a spiritului national,
dar nu pe baza de entuziasm nationalist, ci pe baza de
documente istorice. Iar asta poate sa contrarieze pe multi,
nu doar pe vecini. Poate sa contrarieze o tendinta
mondiala de a dizolva ideea de istorie nationala. Sau, al
doilea motiv, poate a fost o manevra la un moment dat,
care a impus tacere pentru o vreme, iar aceasta tacere a
avut consecinte.
Placuta din tezaurul de la Sinaia
Daca tezaurul despre care vorbim s’a descoperit la
Sinaia, pe un teren care apartinea regelui, poate s-a
considerat ca aurul din aceste placi era foarte necesar
pentru dotarea armatei in preajma Razboiului de
Independenta si s’a sacrificat elementul material, adica
aurul, dar s’a pastrat informatia din plăci. Daca s’a
pastrat tacere asupra acestui gest, e posibil ca mai tarziu
sa nu se mai fi stiut nimic in legatura cu provenienta
placilor de plumb.
– Zilele astea am citit intr’un cotidian un interviu cu
directorul Institutului de Arheologie, academicianul
Alexandru Vulpe, care sustinea ca placile sunt niste
falsuri ordinare, facute de Nicolae Densusianu ca sa’și
sustina teoriile din „Dacia Preistorica”. Domnul
academician nu e prea sigur pe afirmatiile sale. La
inceput, sustinea ca sunt falsurile lui Hasdeu, iscate
dintr’o disputa cu Tocilescu. Si vorbind despre
„dacomanii” care sustin aceste „falsuri”, domnia sa
spunea in interviu – si aici vreau sa citez exact: „Dar
traim intr’o tara libera si nu le putem face nimic”. Eu
inteleg ca domnul academician regreta ca ne aflam într’o
țară liberă, in care exista libertate de exprimare, si ca nu
ni se poate inchide gura cu forta. Cum comentati?
– Nu am ce sa comentez.
ION GHINOIU, cercetator, Institutul de Etnografie si
Folclor „Constantin Brailoiu”
„Avem un complex identitar absolut devastator!”
– V’ati ocupat o viata intreaga de cultura noastra
populara si ati ajuns la concluzia ca traditiile romanesti
se continua inapoi, in timp, pana in vremea dacilor. Este
aceasta o concluzie ce incomodeaza pe unii?
Oare de ce iau „nemurit” romanii pe dacii atat de
dispretuiti de istoricii nostri?
– Ce sa va spun? Avem un complex identitar absolut
devastator! Eu credeam ca dupa Revolutie, gata, am
scapat, dar vad ca in continuare avem complexe
identitare. De ce? Pentru ca, spre deosebire de grec, de
egiptean, de evreu, de indian, care toti si’au pastrat
numele antic, noi ne’am schimbat numele. Ce complex
identitar poate sa aiba grecul sau egipteanul? Spre
deosebire de toti acestia, noi ne’am gasit sa renuntam la
numele radacinii noastre autohtone de dac si Dacia si sa
ne luam numele de la Roma. Aici este un fals. E ceva
nefiresc cu romanizarea asta facuta in mare graba si pe
un teritoriu restrans, e ceva in neregula. Cultura noastra
populara nu are legatura cu Roma. Noi avem o civilizatie
genetic legata de continent, de uscat, de spatiul
continental si de apele curgatoare, spre deosebire de
egipteni si greco-romani, care au civilizatii maritime.
Lucrurile sunt foarte clare: toata cultura populara
romaneasca este legata genetic de uscat, nu are nimic a
face cu cea greco-romana.
– Cine e de vina ca s’a perpetuat falsul de care vorbiti?
– O vina mare o au intelectualii, care n’au curajul sa
recunoasca daca s’a gresit ceva. Eu am tot respectul
pentru marii nostri savanti, dar adevarul trebuie spus.
– Deci, perpetuam niste greseli, din lasitate.
– Da, iar daca spui ceva ce nu se incadreaza in linia
stabilita, imediat esti catalogat drept „dacoman”,
„tracoman”. Eu acum lucrez la o carte romaneasca a
mortilor. Acolo sa vedeti cat de vii sunt lucrurile pe care
le pomenesc anticii cand vorbesc de daci, de pilda jalea
de a te naste si bucuria de a scapa de viata aceasta. Si
inca se pastreaza acestea in traditie in ziua de azi.
– Exista un dezinteres evident fata de studiul traditiilor,
poate chiar mai mare decat pentru lingvistica si istorie.
– Asa e, uitati, noi publicam acum al patrulea volum din
Atlasul Etnologic Roman. Nu intereseaza pe nimeni.
Nici o televiziune, nici o emisiune sa pomeneasca ceva, sa
faca o lansare. Sunt, totusi, traditiile noastre romanesti…
– Pomeneati undeva de „sindromul antichitatii greco-
romane”. Va rog sa detaliati putin.
– Chestia asta ca totul vine din Roma si Grecia Antica este
un fals, pentru ca genetic suntem civilizatii deosebite, asa
cum am mai spus. Noi suntem legati de Dunare, ei de
mare. O sa avem in curand o criza identitara si
continentala. Uitati: numele de Europa ne vine din Asia.
Crestinismul ne vine din Palestina. O sa vina vremea cand
o sa fim intrebati: „Bine-bine, dar care e leaganul vostru
de civilizatie?”.
N’o sa se mai puna problema ca suntem romani, nemti
sau alte natii. Europeni si atat. Și’o sa fim intrebati de
africani, de irakieni, de evrei, de indieni: prin ce esti tu
european? Care e leaganul tau de civilizatie? Si’o sa
raspundem: pai, antichitatea greco-romana. Si or sa rada
de noi. Evident, Grecia si Roma au ajuns la o stralucire de
necontestat, dar ele, la randul lor, sunt tarzii si reprezinta
o sinteza a civilizatiilor care au fost inaintea lor.
– Și atunci, ce ar trebui sa raspundem?
– Vedeti, exista un triunghi al celor trei delte, care
concentreaza marile civilizatii preistorice de pe Terra,
evident, inainte de antichitatea greco-romana.
Daca va uitati pe un planiglob, va dati seama mai bine:
Nilul cu delta lui si civilizatia egipteana, Dunarea
inferioara si delta ei, cu civilizația carpato-dunăreană,
si Tigru-Eufrat si delta, cu mesopotamienii. Uitati’vă care
este pozitia carpato-dunarenilor. Eu evit sa mai spun
„români”, spun „carpato-dunăreni„. Dupa atatia ani de
cercetari simt nevoia sa’i numesc așa, va rog sa ma
credeti. Aici este leaganul.
– Ce se poate face ca sa se indrepte acest fals?
– Acest fals ne’a provocat extraordinar de multe necazuri.
A fost un timp cand a fost de folos, mai ales in
chestiunea cu Transilvania, dar acum e o rusine. Cine
mai crede ca „de la Ram ne tragem” si toate povestile
astea? Nu stiu ce se poate face, poate intelectualitatea
asta tanara care se ridica sa ia taurul de coarne si sa
faca lumina. Pentru ca vad ca tot mai multi tineri isi pun
intrebari, tot mai multi simt ca ceva nu e in regula cu
istoria noastra.
În sprijinul concluziei vin numeroase opinii ale celor mai
străluciţi exponenţi ai conştiinţei si spiritualităţii
naţionale a românilor, cele mai de seamă spirite ale
neamului în frunte cu Mihai Eminescu, geniul poeziei
româneşti au înţeles cât de importantă este pentru
identitatea noastră spirituală, pentru structura complexă
a specificului naţional, conştiinţa şi argumentarea,
obârşiei de certă nobleţe a poporului român, în sensul
manifestării intensive a puterilor creatoare, cu efecte atât
de durabile în cultura universală, aceasta este mai mult
decât o lecţie dintr’un manual strâmb de istorie, ce face
parte din însuşi substanţa noastră spirituală, este
certificatul naşterii şi identităţii noastre ce ne dă dreptul
la o existenţă de sine stătătoare şi demnă în concertul
naţiunilor europene, pe care trebuie să o afirmăm
neîncetat.
Sursa: luceafarul.net, formula as, via
adevăruldespredaci.ro

=========================================