~STUDIU DE CAZ~

Latinitate și Dacism
Proiect realizat de : Budur Armand, Diacăn Voica, Buruiană Tania,
Chira Iulia, Donescu Valentina, Dănăilă Eduard
 CUPRINS

✣ Ce sunt latinitatea și dacismul?

✣ Efectul dacismului în limba română
✣ Opinii și critici cu privire la cele două concepte
✣ Personalități reprezentative
✣ Evenimente istorice importante pentru cristalizarea culturii
și a limbii
✣ Credințe și obiceiuri specifice
✣ Concluzia

2
 Latinitate si dacismul
Latinitate este un termen care denumește
acțiunea de impunere a limbii latine și a
civilizației latine în urma cuceririi Daciei
de către romani.
Ideea de latinitate începe să fie afirmată la noi
de generația cronicarilor - secolele XVI-XVIII
(Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce),
apoi de stolnicul Constantin Cantacuzino și de
Dimitrie Cantemir
Dacismul este un curent în istoriografie, afirmat la
jumătatea secolului al XIX-lea, prin absolutizarea
(mitizarea) contribuției dacilor la formarea poporului
român
Acesta își face simțită prezența odată cu interesul
romanticilor pentru etnogeneza și pentru mitologia
din spațiul traco-dac, Se conturează ca un curent de
idei, mai mult sau mai puțin unitar, mai ales în
perioada interbelică, de multe ori fiind asimilat cu
orientarea tradiționalistă.
3
 Fundamentele culturii române au fost descrise, înţelese, şi
valorificate diferit de-a lungul secolelor de oameni de ştiință care au
evidenţiat fie componenta romană, fie pe cea dacică, fie
interacţiunea lor. Astfel, pe temeiul demersului de afirmare a
identității etnice şi al disputelor privitoare la originea poporului
român şi a limbii române, se dezvoltă cu timpul două concepte și
două curente de idei, latinitatea şi dacismul.
Temelia limbii și a poporului român o reprezintă conceptele de
latinitate si dacism.
„Cugetul mieu iaste nu întreagă istoriia romînilor a o ţese,
fără cele ce mai vîrtos se ţin de începutul lor în Dachia”-Petru
Maior („Istoria pentru începutul românilor în Dacia”)

4
 Efectul dacismului în limba română
Temelia limbii și a poporului român o reprezintă conceptele de latinitate și dacism.
Limba română este o limbă de origine latină, iar această afirmaţie poate fi susţinută cu argumente
lexicale, morfologice şi sintactice: cruce(crucem), legume(legumen), argint(argentum), dinte(dentem),
sare(salem), a semăna(seminare), etc.
„Ipoteza oficială spune că poporul dac, înfrânt și decapitat, a acceptat cu bucurie limba și
obiceiurile invadatorilor.”-Bogdan Petriceicu Hasdeu („Perit-au dacii?”)
„Ce înseamnă cuvântul acesta? Că în generaţiile nouă ce se nasc din împreunarea celor două flori –
însuşirile uneia dintre ele sunt stăpânitoare; bunăoară cele mai multe vor fi albe.”-Lucian Blaga („Revolta
fondului nostru nelatin” în revista „Gândirea”)
Primul care demonstrează latinitatea limbii române este Grigore Ureche, într-un capitol din lucrarea
sa „Letopisețul Țării Moldovei”, consacrat special acestei probleme, intitulat „Pentru limba noastră
moldovenească”.

5
 PERSONALITATI REPREZENTATIVE
Grigore Ureche
În cultura românească, meritul întâietăţii în afirmarea ideii de
latinitate a limbii materne îi revine lui Grigore Ureche (1590-1647). El a fost
primul cronicar moldovean de seamă, care a demonstrat latinitatea limbii
române, într-un capitol din lucrarea sa, „Letopiseţul Ţării Moldovei”,
consacrat special acestei probleme şi intitulat „Pentru limba noastră
moldovenească”.
Pentru a convinge cititorii de acest adevăr el accentuează unele
paralelisme lexicale latin-romane: „De la ramleni, ce le zicem latini, pâine,
ei zic panis; carne, ei zic caro; găina, ei zic galina; muiarea, mulier; fameia,
femina; părinte, pater; al nostru, noster și altele multe den limba latinească,
că de ne-am socoti pre ămaruntul, toate cuvintele le-am înţelege” -
(Letopiseţul Ţării Moldovei).

6
Miron Costin

În „ Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara

Românească”, cronicarul Miron Costin realizează o sinteză a
schemei structurii limbii române: „Unde trebuiască fie Deus,
avem Dumnezeu sau Dumnezeu, al mieu în loc de meus, aşa s-
a stricat limba; unde era coelum, avem cierul; homo – omul;
frons – frunte; angelus – indzierul. Unele cuvinte au rămas
chiar întregi: barba – barba, aşa şi luna, iar altele foarte mici
deosebiri. În plus, s-au mai adăugat mai târziu şi puţine
cuvinte ungureşti. În sfârşit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-
au adăugat şi puţine cuvinte slavoneşti.”.

7
Eugen Lovinescu

Ne iubim strămoșii, ne iubim însă și strănepoții: nu suntem numai punctul ultim

al unei linii de generații, ce se pierde în trecut, ci și punctul de plecare al
generațiilor ce vor veni la lumină; nu suntem numai strănepoții încarcați de
povara veacurilor, ci și strămoșii virtuali ai strănepoților târzii; obligațiile față
de viitor depășesc pe cele față de trecut. Răsăritul ne poate deci lega istoricește;
nu ne poate însă impune și condițiile actuale ale vieții sufletești. Neajutându-ne
în dezvoltarea idealității noastre, pentru ce l-am invocat în hotărârile zilei de
azi? Față de acțiunea lui dizolvată, veacul XIX reprezintă o binefăcătoare
revoluție [...]; nu privim revoluția veacului XIX ca pe o adevărată soluție de
continuitate față de esența însăși a sufletului românesc, ci numai față de
influențele orientale ale veacurilor din urmă.

8
Lucian Blaga

Lucian Blaga susține în studiul ”Revolta fondului

nelatin”, că nu suntem doar latini ci vrând nevrând suntem
mai mult decât atât. Acesta afirmă acest lucru cu ajutorul
unei comparații. Fondul latin și cel nelatin sunt comparate cu
aceeași plantă dar cu flori de culori diferite; cea albă
semnificând latinitatea iar cea roșie dacitatea. După
încrucișarea acestor două flori de culori diferite pe o durată
lungă de timp apar doar plante cu flori albe, cele roșii
existând tainic, manifestându-se din când în când fiind
purtătorul originalității poporului român. În concluzie
Lucian Blaga consideră că susținătorii dacismului sunt mai
puțin numeroși decât cei ai latinității.

9
 Opinii și critici
În spiritul tradiţionalismului revistei
„Gândirea”, Lucian Blaga publică în 1921
articolul „Revolta fondului nostru nelatin”,
în care critică exclusivismul latin,
opunându-i o bogată moştenire traco-slavă,
care se manifestă din adâncimile metafizice
ale sufletului şi se răscoală în momentul în
care este înstrăinată: „Din partea noastră,
ne bucură când auzim câte un chiot ridicat
din acel subconştient barbar, care nu place
deloc unora. Aşa o înţelegem noi – într-
adevăr nu ne-ar strica puţină barbarie”.
10
Mitul dacic l-a atras şi pe Mircea Eliade,
care recunoaşte setea de origini a românilor.
Acesta publică, în 1943, sinteza Los
Rumanos. Breviario historico. În capitolul
„Sub semnul lui Zalmoxis”, autorul pune
accent pe menţinerea substanţei etnice
primare în ciuda romanizării, dacii adoptând
imediat creştinismul datorită pregătirii lui
Zalmoxis, informaţii care, ca şi în cazul
celor ale lui Blaga legate de gena
tumultoasă dacică, nu au un temei
documentar.
 Mitologizarea dacilor prin transpunerea literar-filosofică o prefigurează chiar generaţia romantică, în
frunte cu Mihai Eminescu, care, în opere precum „Rugăciunea unui dac” sau „Memento mori”, elaborează
teme din care se inspiră masiv dacismul. Dacia mitică eminesciană este un timp şi spaţiu al eroismului peren,
o civilizaţie exemplară care se distinge net de romanitatea decadentă îndeosebi prin spiritualitatea profundă.
În curgerea devastatoare a timpului istoric poetul găseşte punctul de regenerare în universul mitic al Daciei,
imaginea supremă a statului arhaic şi sacru. Ca simbol al stării paradizice, Dacia devine o metaforă a istoriei
naţionale, pe care mitul o poate renaşte.

11
 Evenimente istorice importante pentru cristalizarea culturii și a
limbii

Majoritatea istoricilor și lingviștilor susțin teza formării limbii și a poporului român pe un teritoriu întins
atât la nordul, cât și la sudul Dunării, având ca nucleu teritoriul actual al patriei noastre.(Școala ardeleană, S.
Pușcariu, Al. Rosetti, Al. Graur, D. Macrea ). Limba și poporul român s-au format pe o largă bază teritorială
romanizată, cuprinzând întregul spațiu carpato-danubiano-balcanic, unde romanitatea se altoise puternic si adânc
pe trunchiul etnic traco-dacic, arcul carpato-danubian constituindu-se ca un teritoriu nucleu pe care unitatea
pământului și neamului românesc a dăinuit neîntrerupt până azi.
Cunoașterea limbii latine era necesară nu numai în raporturile cu administrația română, dar și ca mijloc de
comunicare între oameni veniți din regiuni atât de diferite ale Imperiului Roman. Întrebuințarea limbii latine apare
deci ca o necesitate, și răspândirea ei printre daci se explica, în primul rând, din nevoia de a avea un instrument de
comunicare între oameni ce vorbeau limbi diferite.

12
 Procesul de formare a limbii și a poporului român a durat aproape un mileniu, cunoscând
două etape.

● Sec I-VI când s-a format populația daco-romană, s-a impus latina populară și au avut loc
importante prefaceri fonetice romanești, pe care nu le întâlnim în elementele slave. Începând
din sec. III latina populară se îndepărtează tot mai mult de latina clasică, evoluând din ce în
ce mai liber. Transformarea latinei populare dunărene într-o nouă limbă s-a închieiat în
secolul VI când au venit slavii.

● Între secolele VI-IX venirea slavilor a provocat dislocarea populației romanizate și ruperea
contactelor cu apusul României. În nordul Dunării, slavii au fost asimilați, ceea ce dovedește
că poporul român era închegat din punct de vedere etnic și lingvistic și explică și numele de
vlahi dat de slavii meridionali românilor că popor format.

13
 Potrivit lingvistului Al. Rosetti , limba română: “este limba latină vorbită neîntrerupt în partea
orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene (Dacia, Pannonia de sud,
Dardania, Moesia Superioară și Inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste
provincii şi până în zilele noastre”.

Alfabetul chirilic este înlocuit cu alfabetul latin, în

câteva etape (în 1828 Ion Heliade Rădulescu simplifică
sistemul scrierii chirilice într-o variantă care se adapta
pronunţării româneşti; între 1836 şi 1844 s-au creat alfabete de
tranziţie în care literele latine înlocuiau treptat caracterele
chirilice; documentele oficiale din timpul domniei lui
Alexandru Ioan Cuza instituie prin lege folosirea alfabetului
latin, în 1860 în Muntenia şi în 1862 în Moldova).

14
 Credințe și obiceiuri specifice
Dacii obţinuseră deja un grad înalt de civilizaţie când au fost întâlniţi prima dată de romani. Ei credeau în nemurirea
sufletului şi considerau moartea ca o simplă schimbare de ţară. Conducătorul preoţilor avea o poziţie importantă ca reprezentant
al zeităţii supreme, Zalmoxis pe pământ, fiind de asemena şi sfătuitorul regelui. În afară de Zalmoxis, dacii mai credeau şi în
alte zeităţi, printre care erau Gebeleizis, Derzelas şi Bendis cu toate că existența lor nu a fost confirmată prin surse de natură
arheologică.
Practicile ceremoniale se împleteau cu muzică și dansuri, ducând la un sincretism al formelor de expresie care a rămas
specific folclorului și obiceiurilor populare. Xenophon în Anabis,VI,1,5, scrie despre dansurile războinice ale tracilor, între care
unul cu caracter colectiv, în care mai mulți dansatori înarmați simulau înfrângerea unor dușmani.
„În schimb credinţa (sau, eventual, necredinţa) rămâne o alegere a fiecăruia. Ar fi bine să ferim acest domeniu de orice
principiu autoritar şi de orice fel de discriminare, care nu numai că n-ar consolida, ci ar putea să afecteze coeziunea
organismului naţional.”-Lucian Boia („Istorie și mit în conștiința românească”)

15
 Tradiții dacice și latine

Începând cu simboluri şi practici specifice celor trei momente importante ale vieţii (naşterea, nunta şi
înmormântarea) şi ajungând la credinţă, spiritualitate şi îndeletniciri, dacii au transmis mai departe o serie de îndeletniciri
are, în ciuda eforturilor susţinute de a fi considerate ca împrumutate din cultura altor popoare, au, se pare, rădăcini adânc
înfipte în acest pământ.
Triada Dacică Divină, venerată de către strămoşii noştri, se traduce astăzi prin Sfânta Treime. Şi, ca şi în zilele
noastre, dacii se închinau unui zeu unic, Gebeleizis, lui Dionisos care se pare că avea rol de intermediar, astăzi
transpus în personalitatea Mântuitorului Iisus Hristos, precum şi zeiţei Bendis.
Înainte de orice eveniment important şi, pentru a obţine răspunsul la întrebările adresate zeilor, dacii (cel puţin acei
daci care însumau preoţii şi învăţaţii) ţineau post. Şi tot în post şi rugăciuni şi Marele Ştefan a dus cele mai crâncene
bătălii, precum au făcut-o şi alţi mari domnitori, ca de exemplu Mihai Viteazul. Continuitatea acestei practici se poate
observa cu uşurinţă şi în zilele noastre, atunci când vorbim despre postul tradiţional din religia creştină.
CĂSĂTORIA

La fel ca și la romani, căsătoria este precedată de logodnă (,,sponsalia").În tradiția românească,

ritulalul căsătoriei are loc în biserică în prezența preotului/preoților. Obiceiul de unire a mâinilor
drepte ale celor doi tineri, care la romani se numea "iunctio dextratum", s-a păstrat în slujba
căsătoriei.
Mirii trebuie să fie botezați în cadrul Bisericii Ortodoxe (în cazul căsătoriilor mixte trebuie
obținută aprobarea Episcopului sau a preotului paroh) și ar trebui ca aceștia doi să fie spovediți și
împărtășiți înainte de cununie. Tinerii trebuie să fie botezați și cununați în cadrul Bisericii Ortodoxe.
„Integrarea europeană seamănă mai mult cu o căsătorie din interes decât cu una din dragoste
(şi în acest caz, cu atât mai bine dacă, aşa cum se spune uneori, căsătoriile din interes sunt cele mai
reuşite!).”-Lucian Boia („Istorie și mit în conștiința românească”)

17
NAȘTEREA

Nașterea, ca prim moment din viața omului, constituie premiza unui obicei deosebit, la care, alături de
familie participă întreaga colectivitate. În zonele rurale, în mod special, chiar și în prezent, nașterea este urmată de
o multitudine de obiceiuri dintre care cele mai variate sunt cele care se referă atât la copil cât și la proaspăta
mamă. Practicile urmăresc în general înlăturarea forțelor malefice și asigurarea unui cadru propice creșterii nou-
născutului.

Numele pruncului se pune de către părinți cu binecuvântarea preotului și nu mai poate fi schimbat până la
moarte. Aceste tradiții nu numai că s-au păstrat în conștiința seculară a neamului nostru, dar sunt practicate încă
din trecut, dând acestui eveniment din viața noastră, constația unui moment, în care realitatea se îmbină într-un
mod extrem de poetic și mirific cu un tip de imaginație izvorâtă din sufletul omului simplu de la țară, care
dintotdeauna s-a raportat la un spațiu spiritual cosmic.

18
 CONCLUZIA

În concluzie, scopul proiectului este reprezentat de determinarea rădăcinilor poporului

român, cristalizate prin intersectarea conceptelor latine și dacice.
Romanii au introdus în Dacia relaţiile sociale, formele proprii de organizare politică,
militară şi administrativă, cultura şi civilizaţia lor, limba latină, întreg sistemul de
organizare şi felul de viaţă român provincial. Dar în toate acestea intervin vechile forme de
organizare, civilizaţia, moravurile şi tradiţiile poporului autohton dacic. Deci, se întâlneau
două sisteme sociale şi economice diferite, două civilizaţii cu un nivel inegal de dezvoltare.

19
 BIBLIOGRAFIE
„Istoria pentru începutul românilor în Dacia” - Petru Maior
„Perit-au dacii?” - Bogdan Petriceicu Hasdeu
„Revolta fondului nostru nelatin” - Lucian Blaga
„Istorie și mit în conștiința românească” - Lucian Boia
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/dacismul-literar-filosofic-blaga-el
iade-eminescu
https://dokumen.tips/documents/latinitate-si-dacism-5625353a417f9.html
https://ro.wikipedia.org/wiki/Cultura_%C8%99i_civiliza%C8%9Bia_dacic%C4
%83
https://ro.wikipedia.org/wiki/Dacia
https://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_latin%C4%83

20