HRONICUL VECHIMEI A

ROMANO-MOLDO-VLAHILOR
DE DIMITRIE CANTEMIR
Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scrisă între anii 1719 și 1722
în latină și tradusă apoi în română, este ultima operă a lui Dimitrie Cantemir.
„Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor” este o lucrare de sinteză și prezintă
concepția lui Dimitrie Cantemir asupra formării poporului român și a limbii
române, tratând, cu o documentare foarte bogată, din peste 150 de izvoare române
și străine în limbile latină, greacă, poloneză și rusă,(cuprinse într-o lungă listă
bibliografică ce precede textul Hronicului) originile poporului român și evoluția sa
până la cel de-al doilea descălecat, momentul întemeierii țărilor
române Muntenia și Moldova.

Hronicul demonstrează continuitatea românilor în Dacia. Unitatea etnică este

complementară unităţii teritoriale; între hotarele vechii Dacii stă cuprins întreg
teritoriul locuit de români. Ţintind să dea o carte în care istoria să fie o veritabilă
ştiinţă, întemeiată pe dovezi; istoria ca depozit de resurse şi ca modalitate de
constituire a propriei conştiinţe/identităţi, Cantemir a apelat la instrumentarul
timpului său, sprijinindu-se pe surse autentice, pe analiza lor, lecturile sale
înlesnindu-i accesul la informaţii definitorii pentru proiectul său: „Slujască-să dară
cu osteninţăle noastre niamul moldovenesc, şi ca-ntr-o oglindă curată, chipul şi
statul, bătrânéţele şi cinstea neamului său privindu-şi îl sfătuiesc, ca nu în trudele şi
singele moşilor strămoşilor săi să se mândriască, ce în ce au scădzut din calea
vredniciii chiar înţelegând, urma şi bărbăţiia lor râvnind , lipsele să-şi pliniască şi
să-şi aducă amente că precum odată, aşé acmu, tot aciia bărbaţi sint, carii cu multul
mai cu fericire au ţinut cinsteşi a muri, decât cu chip de cinstea şi de bărbăţiia lor
nevrednic a trăi”

Ideea principală a Hronicului, în tomul I, este romanitatea poporului român.

Autorul îi consideră pe români ca urmași ai romanilor și numai ai romanilor, iar
dacii și populația băștinașă ar fi fost exterminați. Rezultatele la care a ajuns
istoriografia de după Cantemir nu confirmă această teorie, se știe astăzi că dacii au
rămas și au fost romanizați. Romanizarea este un fapt de cultură, aceasta a
însemnat adoptarea limbii și culturii latine de către băștinași.

Dimitrie Cantemir este un istoric pentru că practică o metodă de

critică istorică, pentru a dezvălui adevărul din materialul brut al informației date
de izvoare. Principiile metodice ale istoriei, enunțate de Cantemir, sunt denumite
de autor "canoane". "Canoanele, cum vor putea să se adeverească lucrurile
odinioară adevărat făcute însă în istorie tîrziu și rar pomenite" ceea ce înseamnă
metoda după care vom înțelege și vom reconstitui trăsăturile generale ale unei
epoci istorice. Primul principiu este că lipsa izvoarelor nu este o dovadă că un fapt
sau o situație istorică nu a existat : "tăcerea nici nu pune, nici nu ridică lucrul"..
 Dimitrie Cantemir a folosit in Hronic un amestec de limba veche romaneasca
în dialect moldovenesc din veacul al XVIII-lea, cu cuvinte grecești și latinești, cu
forma frazei retorice, ceea ce apare ca ceva hibrid și neestetic. În Hronic se află
multe pagini care se pot citi relativ ușor, fraze cu ritm și cu ordonanță logică a
subordonatelor ideii principale, totuși deseori se întâlnesc lungi perioade, dacă nu
obscure, în orice caz prezentând o uriașă eflorescență de cuvinte și idei. Pe
ansamblu, stilul lui Cantemir este atât de greoi, încât Hronicul a fost puțin citit,
chiar de specialiști, fiind socotit ca ilizibil. 

Un fragment din opera: „Noi, moldovenii, la fel ne spunem români, iar limbii
noastre nu dacică, nici moldovenească, ci româneasca, astfel ca, dacă vrem să-l
întrebăm pe un străin de știe limba noastră, nu-l întrebăm: «Scis moldavice?», ci
«Știi românește?», adică (în latinește): «Scis Romanice»? Iar dacă aceste neamuri
n-ar fi la obârșia lor romani, cum, mă rog, ar fi putut sa-și ia, prin minciună, și
numele, și limba romanilor?”

Dimitrie Cantemir nu folosește numai izvoare narative, ci alături de cronici,

memorii și anale, el se adresează și documentelor (colecția de diplome a regilor
Ungariei) și chiar inscripțiilor romane găsite în Moldova de jos, precum și
monedelor antice.
Este interesant că Dimitrie Cantemir folosește poezii populare ca izvor al
istoriei: astfel, colindele cu "ler, aler, domnul", care ar aminti, după Cantemir, pe
împăratul Aurelian, cel care a părăsit Dacia și legenda populară despre "curțile lui
Ler împărat".
 Colindatul la români, slavi
şi la alte popoare

Caraman Petru

Academicianul Petru Caraman, în lucrarea ,,Colindatul la români, slavi și la

alte popoare”, din 1983,  a structurat colindatul ca un obicei practicat în
întâmpinarea Anului Nou, pe care au fost altoite, mai târziu, de către biserică,
adaosuri creștine, mai adânci în centrul și nordul Europei și mai superficiale în
partea sud-estică.
 Pentru a evidenția clar substratul roman al obiceiului colindatului, profesorul
și-a limitat cercetarea și a urmărit, comparativ, două categorii: – colindatul celor
mici, ,,Moș Ajunul”, ,,pițărăii”, – colindatul cetelor de flăcăi și maturi sau
colindatul propriu-zis. Au fost eliminate colindatul cu măști (,,capra”,
,,brezaia”, ,,ursul”), care are, probabil, obârșie preistorică, dar și colindatul religios,
posterior colindatului roman, organizat de Occidentul medieval, de unde a radiat și
spre răsăritul Europei (,,steaua”, ,,irozii”, ,,vicleiul”).

Caracterul agrar al colindului se relevă și la celelalte popoare, elementul

semnificativ pentru această funcție agrară fiind colacul oferit colindătorilor
pretutindeni și obligatoriu, din prima recoltă, menit să asigure bogăția gospodăriei,
dar și viitoarea recoltă, printr-o serie de practici specifice. Tema agrară e prezentă
și la celelalte popoare, dar și în repertoriul românesc, cu precădere în urarea
sau ,,mulțămita” colacului, rostită ceremonial la primirea acestuia, fiind o relatare
ditirambică a muncilor agricole în toate etapele succesive, de la arat până la
scoaterea colacului cald din cuptor.

Sunt puse, de asemenea, în lumină, două aspecte primordiale ale obiceiului:

obârșia lui latină și locul central pe care îl ocupă patrimoniul românesc în contextul
Europei răsăritene. Originea romană a obiceiului este dezvăluită, în primul rând, de
numele lui derivat din ,,calendae”, ,,Calendae Ianuariae”, care denumea  ,,Anul
Nou” al romanilor.  Astfel, derivatele din vechiul slav ,,kolejda”, împânzesc tot
teritoriul slavic, ultimele ramificații nordice fiind atestate la lituanieni ,,kaleda” și
letoni ,,kalada”.

Originea romană este confirmată și de aria de răspândire. Studiul comparativ al

profesorului Petru Caraman pune în lumină acest aspect. Autorul distinge un tip
bulgar-român-ucrainean în osatura obiceiului, dar și în structura repertoriului de
colinde. Acest teritoriu ar constitui nucleul colindatului, având formele cele mai
bine păstrate și mai ilustrative pentru semnificațiile lui. Obiceiul practicat de
populația romanizată a fost transmis și ocupanților slavi odată cu propagarea
creștinismului. Dar, obiceiul a scăzut în amploare pe măsură ce s-a îndepărtat de
acest nucleu, atât spre nord, la polonezi, bieloruși și ruși, cât și spre sud și sud-vest.
Studiul academicianului confirmă constatarea lui Bogdan Petriceicu Hasdeu  în
,,Curs de filologie comparată”: ,,colinda nu e un slavism, la români, ci un
românism  la slavi.” Colindatul și-a menținut trăsăturile distinctive în zona
nucleului central, adică la bulgari, români și ucrainieni, dar a suferit și unele
adaosuri, inovații naționale care le conferă nota specifică.

Se știe că la români se colindă nu numai de Crăciun, ci și de Anul Nou, fapt

ce demonstrează că obiceiul a fost puternic ancorat de începutul anului, în
concordanță cu structura plăsmuită de romani. Dar, la niciunul din popoarele
învecinate nu se observă o bogăție tematică a colindatului ca la români: dacă
celelalte popoare au colindele primordiale de fereastră ( ,,a casei”, ,,a mesei”, etc.),
apoi de gospodar, de nevastă, de flăcău și fată, la români, repertoriul este extrem de
bogat: de exemplu, în casele unde sunt mai multe fete sau feciori, repertoriul se
eșalonează, specializându-se pe vârste în două sau trei categorii, în afară de
colindele speciale pentru copil sau fetiță de leagăn, cărora li se urează ,,Crește-mi,
Doamne, crește-mi”, copilul să ajungă apt de a pleca la oaste, iar fetița de a merge
la jocuri și nedei; alt exemplu, colindele ce se zic în dimineața, în seara, uneori în
noaptea de Crăciun, acestea de obicei cu tematică religioasă.

În aceeași lucrare amintită,  P. Caraman a subliniat existența câtorva tipuri de

colinde nemaiîntâlnite în repertoriile celorlalte popoare: de exemplu, tipul despre
prinderea leului de către voinicul colindat; colinda despre ciuta năzdrăvană care
prezice măcelul gigantic cu implicații rituale, în Moldova sudică și în Muntenia
răsăriteană.

Din analiza comparativă a tipurilor principale de colinde – ,,de fereastră”, ,,de

gospodar”, ,,de gospodină”, ,,de flăcău” și ,,de fată” se observă numai o asemănare
vagă, tematică, impusă de funcția colindei, deci nu se poate vorbi de o influență
directă. Ideea generală e aceeași, însă componentele sunt altele, deoarece, ceea ce
s-a împrumutat a fost supus elaborării și s-a modificat. Asemănările evidente se
întâlnesc numai la popoarele învecinate, indicând aproape  mereu un împrumut
relativ recent care nu a avut  timp să fie prelucrat în concordanță cu matricea
stilistică națională. La români, bulgari și ucrainieni, de exemplu, bogăția fabuloasă
a ciobanului e materializată de imaginea turmei asemănătoare unui nor sau ceață,
deoarece se oferea oarecum  singură în peisajul  montan.

Specific românesc, este refrenul ,,Florile dalbe” sub forme  variate: ,,Flori
dalbe de măr”, ,,Linu-i lin și flori de măr”, etc., care pare să indice o practică
dispărută din scenariul colindatului: se pare că odinioară colindătorii din ceată
aveau  mlădițe înmugurite, întocmai ca urătorii cu sorcova, sau chiar o chită de
flori, cu care atingeau masa încărcată cu darurile pentru colindători în semn de
belșug a casei colindate. Acest refren ocupă un loc central în repertoriul românesc,
fapt dovedit prin denumirea colindelor în Buzău  ca ,,flori”.

Autorul interesantei lucrări evidențiază și existența ,,urării colacului” la

celelalte popoare, dar arată că numai la români există urările pentru celelalte daruri
(bani, carne, brânză, băutură, mare nuci, etc.) întâlnite numai în Transilvania.
 Descrierea Moldovei
De Dimitrie Cantemir

Dimitrie Cantemir relatează legenda întemeierii Moldovei, povestind cum

Dragoş, fiul voievodului Bogdan, se hotărî să plece la vânătoare împreună cu trei
sute de oameni. Pe drum, aceştia au întâlnit „un bou sălbatic, numit de moldoveni
zimbru”, pe care l-au fugărit până când au ajuns la poalele munţilor. Căţeaua de
vânătoare Molda, pe care Dragoş „o iubea foarte mult” s-a repezit asupra bourului,
care s-a azvârlit într-un râu, unde a fost ucis de săgeţile vânătorilor. Molda s-a
aruncat după fiara ucisă şi a fost luată de apele râului. În amintirea căţelei, Dragoş
pune numele de Moldova râului, iar locului respectiv îi zice Roman, după „numele
seminţiei sale”, hotărând ca stemă a noului său principat, capul bourului. Oamenii
au numit aceste meleaguri Moldova, după numele râului.
 Tot în această primă parte a lucrării, Cantemir oferă date exacte privind
aşezarea ţării, manifestările climaterice, cele mai importante ape şi afluenţii
acestora, principalele târguri, printre care menţionează „Ţinutul Iaşilor”, „Ţinutul
Romanului”, „Ţinutul Vasluiului”, „Ţinutul Putnei” etc., precum şi alcătuirea
Moldovei din ţara de jos, ţara de sus şi Basarabia, explicând deseori şi provenienţa
numelor respective.

Munţii Moldovei sunt bogaţi în minerale, între care sarea şi fierul, iar
câmpiile sunt cultivate cu grâu, ovăz şi cu pomi roditori, viile sunt „alese”, iar
pădurile sunt dăruite „din belşug atât cu lemn de lucru, cât şi cu lemn de foc şi
pomi cu roadă”. Animalele domestice şi sălbatice sunt reprezentate de „turmele de
cerbi,, căprioare, capre negre, vulpi urşi şi lupi” şi de trei feluri de oi, „oile de
munte, oile de Soroca şi oile sălbatice de pădure”. O menţiune specială face autorul
pentru „îndeletnicirea albinăritului” şi foloasele pe care le au locuitorii de pe urma
acestei ocupaţii, între care ceara şi mierea.

„Partea politică”, cea mai întinsă şi cea mai cuprinzătoare, este subintitulată
de autor Despre orânduirea de stat şi începe cu o referire la „chipul în care este
cârmuită” ţara şi la cei mai importanţi domnitori, considerând că „domnia lui
Ştefan cel Mare a fost o epocă hotărâtoare pentru Moldova”. În „timpurile vechi”,
domnia Moldovei „se moştenea”, nu se făcea alegerea domnitorului „mai înainte
ca neamul domnesc să se fi stins” şi, ca argument, Cantemir prezintă „întregul şir
de voievozi ai Moldovei până în veacurile noastre”.
Înscăunarea domnitorilor se făcea după descendenţa ereditară, obicei respectat
numai până la al şaselea voievod, apoi, când ţara a căzut „în neorânduială prin
cârmuirea silnică a turcilor”, li s-a dat putere boierilor să aleagă domnul, dar numai
cu acordul Porţii. Cantemir descrie detaliat ritualul înscăunării, în care un rol
esenţial îl are mitropolitul şi alte feţe bisericeşti, straiele domneşti, caii, protocolul
primirii la curtea domnească etc.

Referindu-se la „boierii din Moldova şi la statutul lor social, Dimitrie

Cantemir numeşte funcţiile importante în stat, logofătul cel mare, vornicul,
hatmanul, postelnicul, spătarul, paharnicul şi vistiernicul, descriind atribuţiile
fiecărui post în parte. „Despre oastea moldovenească”, Dimitrie Cantemir
exagerează numărul oştenilor, spunând că erau între 70.000 şi 100.000, iar cei mai
mulţi fuseseră în oastea lui Ştefan cel Mare.

Următoarele capitole cuprind detalii despre obiceiurile de la curtea

domnească, ale vânătorilor domneşti, despre înmormântarea domnitorilor, despre
legile ţării, la care veghea divanul de judecată al domnului şi al boierilor. Un
capitol impresionant este cel care vorbeşte despre „tributul şi peşcheşurile pe care
Moldova le plăteşte Porţii”, autorul dând exemple concrete de domnitori şi sumele
de bani pe care le achitau turcilor.
 Capitolul Despre năravurile moldovenilor a fost scris de Cantemir din
„dragostea ce avem pentru patria noastră”, cu scopul de a înfăţişa „pe locuitorii
ţării din care ne tragem” şi din „dragoste de adevăr”. Autorul consideră că este mai
folositor dacă va arăta sincer „cusururile care-i sluţesc” pe moldoveni, decât dacă i-
ar linguşi. Cele mai evidente trăsături ale moldovenilor sunt „credinţa cea
adevărată şi ospeţia”, firea lor cea bună, iar între defecte se înscrie proasta creştere,
accentuând că „trufia şi semeţia sunt muma şi sora lor”, acestea fiind două năravuri
dominante.
Cantemir consideră că locuitorii acestor meleaguri „nu cunosc măsura în
nimic” şi dacă lucrurile merg bine în viaţa lor sunt „semeţi”, iar dacă nu, atunci
sunt dezorientaţi şi „nu mai ştiu ce să facă”, regretând imediat hotărârile pe care le-
au luat. Cu toate acestea, spre deosebire de alte neamuri, după ocupaţia romanilor
au reuşit să păstreze „întreagă şi nevătămată rânduiala sa politicească şi
bisericească”.

În restul capitolului, Cantemir se referă la jocurile populare specifice

moldovenilor, care sunt „cu totul altfel decât la celelalte neamuri”, descriind în
detaliu hora, obiceiurile populare şi ritualurile de la nunţi şi de la alte sărbători. O
atenţie specială o acordă căluşului, joc bărbătesc spectaculos, care se manifestă o
dată pe an, „între înălţarea la cer a lui Hristos şi sărbătoarea Rusaliilor”.

În ultima parte a operei, „Despre cele bisericeşti şi ale învăţăturii în

Moldova”, Dimitrie Cantemir dezvoltă puterea credinţei religioase, mai întâi în zei,
apoi numai în Dumnezeu, deoarece ei cred că „sfinţii n-au ajuns încă la mântuirea
desăvârşită”, referindu-se - pe larg - şi la „tagma bisericească”. Lăcaşurile de cult
sunt numeroase în Moldova, mănăstirile „sunt aşezate pe unul şi acelaşi temei”, dar
„se împart în mănăstiri închinate şi mănăstiri slobode”, iar domnitorii sau marii
boieri obişnuiau să-şi lase averea, în mod egal, copiilor lor şi mănăstirii.

În concluzie, Descrierea Moldovei este prima lucrare de idei şi prima proză

savantă din cultura română, în care Dimitrie Cantemir se afirmă ca personalitate
erudită monumentală prin câteva trăsături fundamentale: viziunea modernă
manifestată atât în realizarea conţinutului, cât şi a formei de exprimare: capacitatea
de sintetizare şi esentializare a problemelor abordate: multitudinea informaţiilor
ştiinţifice cuprinse în operă: varietatea domeniilor abordate şi prezentate în lucrare:
geografie, ştiinţele naturii, arheologie, mitologie. folcloristică, etnografie,
psihologie, lingvistică, dialectologie, stilistică.