Egiptul Antic 1

Referat la istoria antică

universală.
Tema: Istoria Egiptului Antic.
Regatul Nou.

Realizat de studenta din grupa 101

Facultatea Istorie şi Geografie
Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”
Egiptul Antic 2

Introducere

Cînd vorbim despre istoria Egiptului antic trebuie mai întîi de toate să cunoaştem
izvoarele din care au fost obţinute datele pe care le deţinem noi azi asupra
acestor vremi îndepărtate.

Materialul istoric provine, mai ales, din textele de pe papirusuri, din obiectele
pline de semne hieroglifice, scoase la lumina zilei de către arheologi, dar şi din
inscripţiile de pe monumentele şi zidurile templelor şi ale mormintelor.

Istoricul şi călătorul grec Herodot, care a scris în veacul al cincilea înainte de

Christos, ne prezintă o schiţă a istoriei Egiptului, un amestec de ficţiune şi adevăr.
Alte lucrări vechi, în special Biblia, conţin într-însele multe aluzii la evenimentele
ce au avut loc în Egipt.

În sfîrşit, în secolul al treilea înainte de Christos, un preot egiptean numit

Maneton a scris în limba greacă o istorie a Egiptului, care astăzi s-a pierdut ; dar
cîţiva învăţaţi ai Antichităţii au reprodus unele pasaje din ea şi au putut alcătui şi
liste ale faraonilor menţionaţi de el. Acest Maneton i-a împărţit pe regi în case sau
dinastii; el a intitulat grupul cel mai vechi „prima dinastie” şi a trecut astfel în
revistă toate descendenţele regale care s-au succedat pînă la vremea lui, adică
sub cea de a XXXIII-a dinastie, recunoscută ca şi cea din urmă.

Teritoriul egiptean este reprezentat doar de ultimele câteva mii de kilometri ai

cursului Nilului dintre Africa centrală şi Mediterană.Egiptul nu este , de fapt
vorbind, decât cea din urmă etapă a unui traseu de 6400 de kilometri pe care îl
pargurge acest fluviu.

Egiptul a fost creat ca stat unic de către Narner, regele Şoim din Egiptul de Sus în
cea de a doua jumătate a secolului XXXV, prin cucerirea şi supunerea Egiptului de
Jos, care era sub conducerea aşa numiţilor regi Viespi.

În istoria Egiptului au existat 9 perioade de bază: Perioada predinastică, Regatul

Vechi,Perioada intermediară I,Regatul de Mijloc, Perioada intermediară II,
Regatul Nou Perioada intermediară III , Regatul Tîrziu şi Cucerirea Egiptului de
către Persia.
Egiptul Antic 3

1.Perioada predinastică începe în prima jumătate a mil.al patrulea când are loc
descompunerea relaţiilor gentilice şi se încheie cu crearea Egiptului de Sus şi a
Egiptului de Jos în cea de a doua jumătate a secolului patru înainte de Christos.

2.Regatul Vechi este perioada care a început în anul 3407 cu prima dinastie şi se
sfîrşeşte cu cea de a VI-a dinastie , în anul 2270 înainte de Christos.

3.Perioada intermediară între Regatul Vechi şi Regatul de Mijloc, dinastiile a VII-a

– a XI-a, secolele XXV- XXIII înainte de Hristos.

4.Regatul de Mijloc, dinastiile XI - XIII, secolele XXI – XVIII.

5.Periada intermediară între Regatul de Mijloc şi Regatul Nou , dinastiile XIII –

XVII, secolele XVIII – XVI.

6.Regatul Nou, este perioada de înflorire a civilizaţiei egiptene, de creare a

imperiului, cîrmuirea dinastiilor XVIII – XX, secolele XVI - XI .

7.Perioada intermediară între Regatul Nou şi Regatul Tîrziu, dinastia XXI, secolele
XI – X.

8.Regatul Tîrziu , dinastiile XXII – XXVI , secolele X – VI.

9.Cucerirea Egiptului de către Persia şi includerea Egiptului în Imperiul Persan,,

dinastiile XXVII – XXX, secolele VI- IV înainte de Christos.

În continuare vom vorbi mai detaliat despre perioada Regatului Nou.

Regatul Nou

Această frumoasă perioadă din istoria Egiptului începe cu urcarea la tron în

1576 a lui Ahmosis, primul faraon din dinastia a XVIII-a care duce la bun sfîrşit
procesul de unificare a Egiptului început încă de Kames.

Este perioada în care Egiptul Antic atinge apogeul dezvoltării sale, perioada în
care Egiptul era cea mai dezvltată civilizaţie mondială, perioada de creare a
imperiului, de înflorire a culturii.

Profitînd de situaţia internă complicată de la sfîrşitul Regatului de Mijloc , hicsoşii

cuceresc Egiptul şi îl stăpînesc pînă în annii 1570.
Egiptul Antic 4

După gonirea hicsoşilor, Ahmosis avea de înfruntat sarcina consolidării graniţei

Egiptului, ceea ce a şi făcut, printr-o serie de campanii rapide care au întărit
frontiera cu Siria şi au adus Nubia sub călcîiul său.

Dea asemenea , trebuie să fi existat multe probleme interne, iar Ahmosis a trecut
multe responsabilităţi în grija guvernatorilor locali din nome.

Ahmosis a domnit timp de 25 de ani şi a fost succedat de Amenophis, iar

Amenophis de Tuthmes I ( nume provenit de la zeul Tuth, zeu al înţelepciunii.)

Fost militar, Tuthmes era deja de vîrstă mijlocie cînd dobîndeşte puterea
supremă a Egiptului. Îşi legitimează suveranitatea prin căsătoria cu prinţesa
Ahmosis.

Cu toate că a avut o domnie scurtă, de numai vreo şase ani, aceasta a fost
marcată de o serie de strălucite campanii militare care aveau să-şi pună pecetea
pe restul Dinastiei XVIII.

Armata egipteană , pornită de la răsărit de Deltă, a străbătut tot deşertul, a ajuns

pînă la sudul Palestinei, apoi s-a îndreptat către nord, de-a lungul ţărmului şi prin
Liban, pînă la Alep. A ajuns în sfîrşit pe Eufrat , în vecinătatea vechiului Krakemiş,
adică aproape de graniţa care desparte azi Siria de Kurdistan, punct aflat, în linie
dreaptă, cam la o mie de kilometri de Deltă.

Cucerirea s-a făcut uşor, deoarece , populaţiile siriene fiind dezbinate şi incapabile
să opună o rezistenţă organizată armatei bine intruite a egiptenilor, invadatorii nu
au avut altceva de făcut decît să-i fugărească pe străinii aceia cu aspect bizar prin
locuri încă şi mai bizare.

În ultima parte a domniei, regele s-a dedicat făuririi unui Egipt demn de destinul
său imperial. Au fost realizate numeroase lucrări de construcţie, în special, a fost
mărit şi înfrumuseţat templul lui Amon-Ra de la Karnak, din apropierea Tebei.

După moartea lui Tuthmes I , la tron vine Tuthmes al II-lea, fiul de la o concubină a
lui Tuthmes I. Moştenitoarea legitimă era prinţesa de sînge regal, Hatshepsut care
rîvnea la tron. Domnia acestui Faraon nu se remarcă, el a fost asasinat de soţia şi
sora vitregă care dorea să preia tronul, însă aceasta nu îi reuşeşte, suveran fiind
proclamat fiul de la o soţie de rang inferior a faraonului - Tuthmes al III-lea.

Timp de 9 ani Tuthmes al III-lea exercita puterea împreună cu Hatshepsut, însă în

cel de al nouălea an Hatshepsut reuşeşte ajutată fiind de nobilii care o înconjurau
Egiptul Antic 5

să se proclame Faraon, Tuthmes al III-lea ocupînd un rol secundar în conducerea

ţării. Domnia reginei este marcată prin construirea unor importante monumente
de artă, cel mai renumit fiind Deil el Bahari (splendoarea splendorilor), care este
cel mai frumos templu din Egipt.

Avînd o poziţie consolidată Hadshepsut i-o dă de soţie lui Tuthmes al III-lea pe

fiica sa, ceea ce nu a dorit să facă în primii nouă ani pentru a nu-i întări domnia
care se transmitea pe linie matriarhală. Totodată ea spera să aibă şi un nepot care
să moştenească tronul după ea.

Regina moare la 60 de ani, iar Tuthmes al III-lea devine faraon unic al Egiptului în
1472, la vîrsta de 37 de ani.

După un an petrecut la Teba(anul al 23-lea de domnie oficial),timp în care îşi

consolidează poziţia, faraonul ia personal comanda unor trupe cu care porneşte
spre Siria pentru a înăbuşi o răscoală care a izbucnit după moartea reginei.

După înăbuşirea răscoalei principalul inamic al Egiptului devine regele Kadeşului,

pe care Tuthmes al III-lea îl înfrînge şi îl supune într-o perioadă foarte scurtă de
timp.

Prin faptul că a eliberat prinţii Kadeşului pe care îi capturase, faraonul dovedeşte

încă o dată cât de omenoşi puteau fi egiptenii.

O luptă interesantă purtată de Tuthmes al III-lea este cea de cucerire a oraşului

Megiddo, care era deţinut de un prinţ rebel din Kadeş. Aici s-a ridicat o problemă
în timp ce trupele se apropiau de Megiddo. Existau trei drumuri posibile spre
oraş: două erau drept înainte şi ar fi dus trupele spre nordul oraşului;al treilea era
printr-o trecătoare îngustă, iar ofiţerii au arătat imediat că ar fi primejdioasă şi că
se pretează la ambuscade, din moment ce lăţimea ei nu permitea decât trecera în
şir indian. Regele, totuşi, a avut viziunea zeului Amon-Ra stîndu-i alături, aşa că le-
a dat de ales ofiţerilor:ori să-l urmeze prin strîmta trecătoare, ori să meargă pe
drumul cel lesnicios.

Tuthmes al III-lea a pornit în capul coloanei, şi ieşind din gura acelui wadi a
observat că duşmanii anticipaseră greşit , crezînd că va alege unul dintre
drumurile uşoare şi că, de fapt, ajunseseră între flancurile de nord şi de sud ale
armatei lor. În următarea zi, bătălia s-a declanşat şi inamicii au fost înfrînţi decisiv.
Egiptul Antic 6

În total el a purtat 17 campanii în Asia de Vest, care au însemnat apoteza militară

a domniei sale, el mai fiind numit şi Napoleon al Egiptului Antic.

Ultimii 53 de ani de domnie faraonul i-a consacrat administrării coloniilor şi

înălţării de temple magnifice sau de alte edificii.

Crearea unui colosal imperiu, care cuprindea un mare număr de ţări cotropite,
complicarea vieţiii economice, în care intervenea în permanenţă statul, au creat
necesitatea unei organizări de stat speciale. S-a păstrat o instrucţiune a înaltului
dregător al faraonului Tuthmes al III-lea , în care este descris aparatul
administrativ complicat al statului egiptean. Conform acestui documesn, aparatul
de stat din epoca dinastiei a XIII-a se împărţea ăn câteva verigi. În fruntea statului
se afla aparatul administrativ central, concentrat în capitală şi subordonat unui
înalt dregător- vizirul. El era împărţit în câteva camere sau departamente ,
conduse de şeful vistieriei, administratorul principal, şefii ogoarelor, şefii turmelor
de vite. Următoarea verigă era aparatul administrativ regional,adică cele patru
mari regiuni administrative, funcţinarii cărora erau numiţi de marele vizir, din
rîndurile aristocraţilor. Următoare era veriga administraţiei districtuale, ce
conducea treburile unor unităţi administrative mai mici, în care se împărţea
noma. Şi în sfîrşit, cea mai inferioară subdiviziune a aparatului era administraţia
din sate şi aşezări, care se subordona conducerii districtului.

Tuthmes al III-lea a domnit pînă la vîrsta de 70 de ani, iar succesor i-a fost fiul său
Amenhotep. După Amenhotep tronul Egiptului este preluat de Tuthmes al IV-lea
care face o inovaţie în cultura egipteană şi este primul faraon care se căsătoreşte
cu o prinţesă străină. Moare la vîrsta de 28 de ani iar tronul rămîne fiului său
Ahmonis al III-lea care avea doar 12 ani.

În perioada domniei lui Ahmonis al III-lea viaţa la palat şi cea a bogătaşilor era mai
luxoasă şi mai elegantă decât oricând în Egipt, marile raşe Teba şi Memfis,
întreceau , probabil , în splendoare pe cele ale altor ţări.

Îmbrăcpmintea devenise mult mai preţioasă. Nobilii purtau ţesături din in, uşoare
şi foarte plăcute, împletite uneori cu fire de aur şi brodate cu flori. Bărbaţii şi
femeile purtau peruci impresionante, ca şi cele ale strămoşilor noştri de acum
două secole. La fiecare reuniune se făcea şi muzică: dansatoare, cântăreţi,
harpişti, flautişti, chitarişti îi distrau pe invitaţi. Pe străzi, nobilii treceau în care
aurite, trase de câte doi cai avînd capurile acoperite cu pene de struţ. Faraonul şi
regina erau uneori purtaţi în lectici aurite pe umerii servitorilor. Toate acestea
Egiptul Antic 7

demonstrează că Egiptul era la acea perioadă unul din cele mai dezvoltate
civilizaţii mondiale.

Tot în această perioadă apare şi un conflict religios între adoratorii lui Amon şi cei
ai lui Aton, care a rămas în istorie ca reformator religios.

De mic copil el a fost crescut în cultul lui Aton. Cu ocazia urcării pe tron, i s-a
atribuit , cu titlu onorific, şi sarcina de Mare Preot al Soarelui sau, mai exact, s-a
hotărît ca această demnitate să revină coroanei, aşa cum fusese cazul şi în timpul
dinastiei a V-a. Preoţii lui Amon s-au arătat foarte iritaţi de aceasta , mai ales când
au aflat că faraonul intenţioneză să construiască o incintă sacră a lui Aton la Teba.
După izbucnirea unui conflict între faraon şi preoţii lui, la împlinirea majoratului,
faraonul se mută într-un oraş de pe malul răsăritean al Nilului între Memfis şi
Teba ”Orizontul lui Aton”, şi îşi ia numele de Akhenaton. Cultul lui Aton este
prima religie monoteistă. Akhenaton susţinea că Aton este intangibil, invizibil, dar
omniprezent. În acelaşi timp şi tată şi mamă, el se face simţit şi ănţeles prin
lumina soarealui care pătrunde peste tot. Şi totuşi Aton nu este acest astru, ci
doar „energia care nedefinită ce se ascunde dincolo de soare”, izvorul forţei vitale
care ajunge pe pămîntul nostru , datorită căldurii sale şi face să existe totul. Aton
nu are chip de om nici altă înfăţişare, şi nu poate fi reprezentat într-o statuie sau
icoană. El este esenţa pur spirituală în care sălăşluiesc Binele, Adevărul, Iubirea şi
Fericirea totală.

Din cauza cultului pacifist pe care îl promova Akenathon se face vinovat de

slăbirea şi destrămarea imperiului. De fiecare dată când una din coloniile sale se
răscula el nu întreprindea practic nimic pentru a o înăbuşi. Tendinţa lui era de a
unifica prin noua religie toate popoarele pe care le stăpînea în unul singur. Astfel
se eliberează sirienii, apoi amoriţii.

Akhenaton a murit la vîrsta de 29 de ani, iar odată cu el se stinge şi concepţia lui

religioasă. Tronul îi revine fiului său Tuthankaton, care se transferă în oraşul Teba
şi îşi consolideză poziţia, întărind totodată şi hotarele ţării.

Se presupune că în perioada acestui faraon a avut loc exodul evreilor.

Ultimul faraon din dinastia a XVIII-a a fost Horembeb, care în anul 1317 înainte de
Hristos moare fără să lase urmaş la tron.

Cea mai mare parte a dinastiei a XVIII-a şi primii ani ai celei de a XIX-a
reprezintă o perioadă cu totul deosebită în istoria Egiptului. Au fost vremuri de
Egiptul Antic 8

mare lux, de puternică eflorescenţă artistică, în general, de o bogată activitate.

Firea blîndă a egipteanului s-a păstrat, în ciuda marelui avînt al jocului de
interese. Egipteanul trăia pentru suflet, iar sufletul său trebuia să poată declara:
„Nu am ucis, nu am furat,nu am stîrnit zîzanii, nu am minţit, nu am rîvnit la bunul
altuia şi nu m-am mîniat...”

Din mai multe puncte de vedere viaţa pe timpurile acelea era rafinată şi uimitoare
prin modernismul ei. Astfel, oamenii din clasele de sus dormeau pe paturi şi
foloseau cearşafuri şi perne de puf, foarte asemănătoare cu cele de azi. Femeile
foloseau rujul de buze şi rzul de obraz, ca şi rimelul, şi-şi vopseau părul. Bărbaţii se
rădeau cu brice de metal; şi unii şi ceilalţi recurgeau frecvent la serviciile
manichiristelor şi pedichiuristelor. La şcoală, ei învăţau să citească, să scrie, să
socotească, la fel ca şi copii noştri. De menţionat este că se avea grijăde
bunăstarea muncitorilor: ficare din ei avea o raţie zilnică de două livre de pîine,
două legături de legume, precum şi carne friptă, iar la fiecare cincisprezece zile
primea o cămaşă nouă, şi nu erau aşa cum noi avem tendinţa să nii imaginăm
oameni suferind sub bici, în dogoarea arzătoare a soarelui.

Aceste exemple, luate la întîmplare , ne demonstrează suficient de mult că

egiptenii acelor vremi nu au avut obiceiuri ciudate, cum am crezut noi uneori, iar
felul lor de a gîndi se înrudeşte , uneori ciudat de mult cu cel contemporan.

În anul 1317, după moartea lui Horemheb, tronul îi revine lui Ramses, probabil o
rudă îndepărtată a acestuia. Acesta , deoarece era bătrîn moare după 2 ani de
domnie iar faraon devine fiul său Seti I, care restabileşte în mare parte hotarele
Vechiului Imperiu, şi care este primul faraon ce se ciocneşte cu hitiţii, conflict ce
se va transmite şi lui Ramses al II-lea, care devine faraon în 1279 înainte de
Christos. În timpul domniei lui Ramses al II-lea , regele hitit Muwatallu rîvnea la
supremaţie în Siria (colonie egipteană). În acea perioadă puterea militară a
acestor două state cu interese contradictorii era cam la acelaşi nivel, şi după o
luptă ce a avut loc la Kadeş conflictul nu a fost rezolvat deoarece nu a fost nici un
învingător. Acest conflict a durat timp de 10 ani, iar odată cu venirea la tronul hitit
a lui Hattusil în 1275 este încheiat un tratat de pace între cele două state la ideea
lui Hattusil care moştenise pe lîngă tron şi o mulţime de probleme. Tratatul
prevedea ca cele două părţi să-şi împartă zona de influenţă ( linia acestui hotar nu
este încă stabilită cu precizie), fiind totodată şi o alianţă ohensivă şi defensivă,
cauzată de creşterea puterii poporului dintre Tigru şi Eufrat. Acesta a fost primul
tratat oficial din istorie.
Egiptul Antic 9

După Ramses dinastia a XIX a mai avut patru faraoni, şi o femeie regină într-o
perioadă de vreo 20 de ani: Mernaptah, Amenmes,Seti al II-lea, Siptah şi Regina
Twosret. Aceşti 20 de ani au fost o perioadă de decădere a Egiptului, acesta
ajungând să fie stăpînit în ultimii 2-3 ani de un ostaş sirian.

Apoi, deodată, în anul 1207 înainte de Christos, şi-a făcut apariţia un eliberator în
persoana unui prinţ, deja în vîrstă, pe nume Sethnekht, probabil unul din fii lui
Ramses al II-lea. În cursul scurtei domnii de de doi ani, el a restabilit complet
ordinea şi legalitatea, întemeind puternica dinastie a XX-a.

I-a urmat fiul său Ramses al III-lea, care colaborase deja cu tatăl în calitate de
moştenitor al tronului. Faptul că s-a chemat Ramses, că s-a născut şi a primit acest
nume în timp ce Ramses al II-lea mai era în viaţă arată că tatăl său şi el erau
membri ai familiei regale, şi că Sethnekht a fost unul din fii monarhului. Nu există,
deci o întrerupere de continuitate între dinastiile XIX şi XX. În timpul domniei lui
Ramses al III-lea Egiptul a fost un imperiu bine organizat, acesta reuşind să
înăbuşe toate revoltele care au avut loc în Siria, Libia.

Şase faraoni i-au urmat lui Ramses al III-lea ( IV,V,VI,VII,VIII,IX)

În anul 1153 la tron vine Ramses al X-lea. În periada domniei lui influenţa clerului
lui Amon-Ra crescuse întra-atîta, încît în celde al zecilea an al domniei, el l-a silit
pe faraon să cedeze clerului o parte din veniturile care aparţineau pînă atunci
coroanei.

Situaţia se agravează în timpul lui Ramses al XII-lea, care a fost şi ultimul faraon
din dinastia XX, care nu deţinea decât un simulacru de putere. Acesta moare în
1101, iar marele preot Herifor s-a proclamat imediat pe sine faraon, iar la Tanis,
suveranul local, Smendes care îşi exercita puterea încă de la începutul domniei lui
Ramses al XII-lea îşi asumase deja titlul de faraon. Cei doi faraoni, Smendes la
Tanis şi herifor la Teba, au trebuit să-şi împartă de comun acord regatul. De aici
Imperiul Egiptean merge spre declin.

Bibliografie
Egiptul Antic 10

Istoria Orientului Antic, I.,Kuzişcin, Chişinău, „Lumina”,1990;

Egiptul Antic, Jean Vercoutter, Bucureşti, 2002;

Istoria Egiptului Antic, Arthur Weigall, Bucureşti, 1996;

Civilizaţia Orientului Antic, Horia Matei;

Cronica faraonilor, Peter Clayton.