Conține

ISTORIC
ZEITĂȚI. COSMOGONII. Osiris
OMUL, trup și manifestări imateriale
Scrisul
Texte sacre și ritualice
Imnurile
Texte narative: Legende. Basme. Poeme epice
Poezia lirică
Cărțile sapiențiale
Influențe egiptene

Egiptul antic1
Orice încercare de a defini spiritul european, identitatea europeană, nu poate fi decât incompletă fără
cunoașterea culturii egiptene, în primul rând datorită influenței ei profunde asupra culturilor semitice și
grecești, apoi romane, esențiale în constituirea spiritului european.
Descoperirile arheologice și descifrarea hieroglifelor, implicit cunoașterea limbii egiptene, în
sec. al XIX-lea a sporit înțelegerea acestei civilizații și a pus mai bine în eviden ță influen țele exercitate
de-a lungul secolelor.
Interesul numeroșilor autori greci și mai apoi latini pentru Egipt, țara misterelor, a geometriei, a
unor practici religioase și a unor concepții filosofice specifice, a făcut ca unii dintre ei să fie acuza ți chiar
de egiptofilie. Thales, Pitagora, Platon sau Aristotel, dar și Pliniu s-au adăpat la acest izvor, aducând în
cultura greacă și latină valorile culturii și civilizației egiptene, dând posterită ții în acela și timp informa ții
prețioase despre Egipt. Nu ne miră că Diodor din Sicilia dedică prima carte din Biblioteca istorică
Egiptului: autorul nu s-a mulțumit cu izvoarele scrise, călătore ște în Egipt ca să vadă siturile cele mai
importante (Diodor, I, 4, 1) și menționează explicit călătoria din anii 60/59 î.e.n., când se opre ște la
Alexandria, străbate Delta până la Memphis și o ia apoi către Theba (Diodor, I, 46, 7). Diodor face
această călătorie 400 de ani după cea a lui Herodot, a cărui călătorie trebuie situată între 449-430 î.e.n.
O nouă eră pentru cunoașterea Egiptului antic este deschisă de interpretarea pietrei de la
Rosetta de către J.-Fr. Champollion 1-7 (el pune în evidență cele trei stiluri de scriere, hieroglifă,
hieratică și demotică) care permite, datorită unor multiple eforturi ale savanților, descifrarea scrierii
hieroglife. Marile șantiere arheologice deschise 8 la Saqqarat (necropolă pentru perioada când capitala
Egiptului era la Memphis – în apropiere de orașul Cairo de azi) 9-10 și în Valea Regilor 11-12
(necropolă în perioada 1539-1075 î.Hr., aproape de Theba=Luxor) au permis schițarea unei noi imagini
despre venerabila cultura a Nilului.
Una din cele mai vechi și bogate civilizații de pe pământ î și datorează dezvoltarea, dar și
modelarea spirituală Nilului (Egiptul, un dar al Nilului, spunea Herodot)13-14 – fluviul era Divinizat ca
Hapi. Aici apare, se crede, primul stat centralizat, diferit de statele-cetăți din celelalte civiliza ții
contemporane (Sumer), proces favorizat probabil de transformarea Saharei, teritoriu fertil, în de șert
către 6500 î.e.n., ceea ce a împins locuitorii din zonă către malurile Nilului.
În ciuda unei tendințe de unificare și centralizare al cărei simbol era faraonul, diferite centre
religioase au continuat să exercite o forță centrifugă (Heliopolis, Memphis, Hermonthis, Teba), ceea ce
l-a determinat pe Diodor din Sicilia să constate că unii egipteni „dispre țuiesc ceea ce al ții cinstesc și
niciodată egiptenii nu se pot înțelege între ei”. Totuși, Egiptul lasă o impresie de imobilism, de
conservatorism foarte accentuat, de omogenitate de stil în artă. Cauzele sunt în primul rând izolarea în
care s-a complăcut, atașamentul adesea semeț față de valorile sale culturale, fa ță de superioritatea
civilizației sale: „intervenția împotriva elementelor perturbatoare constituie un act obligatoriu din partea
faraonului, garant al ordinii universale în fața divinității” 2. Dar poate o motivație mai adâncă se ascunde

1
Site culturi antice http://www.antikforever.com/index.htm
sub acest refuz al schimbării: orice schimbare risca să arunce lumea în haosul primordial 1. În orice caz,
influența sumeriană care pare să fi însuflețit civilizația egipteană la începuturile sale a fost repede
copleșită de inovația egipteană.

ISTORIC. În epoca predinastică, Egiptul era constituit din 42 de nome din care s-au format cele două
regate, Egiptul de Jos și Egiptul de Sus. Din unirea lor, simbolizată iconografic prin coroana albă a
Egiptului de Sus și cea roșie a Egiptului de Jos , se naște Egiptul, 3400 de ani î.e.n.. Potrivit scrierilor
preotului egiptean Manetho, datând din secolul al III-lea î.Hr., au existat treizeci de dinastii succesive de
faraoni, primul fiind Meni (sau Menes în greacă), cel care a realizat unificarea celor două regate ale
Egiptului de Sus și de Jos în jurul anului -3200 în timpul unei bătălii din care a ieșit învingător.
Unii cercetători cred acum că miticul Menes ar putea fi de fapt faraonul Narmer, cel reprezentat
în costum de ceremonie regală pe paleta Narmer 19, într-un act simbolic de unificare, cu coroana albă a
Egiptului de Sus (hedjet), o măciucă în mâna dreaptă, ținându-l pe regele Egiptului de Jos cu cealaltă
(execuție sau sacrificiu?)/pe cealaltă parte a paletei, e văzut sărbătorind victoria cu armata sa, purtând
coroana regelui învins, „decheret” (coroana roșie a Egiptului de Jos), simbol al victoriei sale asupra
regelui nordului. 20-21
19 Paleta lui Narmer=paleta mare de la Hierakonpolis este o paletă de machiaj datată din
secolul al XXI-lea î.Hr., purtând printre cele mai vechi hieroglife cunoscute. Inscrip țiile se
referă la unificarea Egiptului de Sus și de Jos de către regele Narmer. Este păstrat la Muzeul
Egiptean din Cairo. SIMBOLURI REGALITATE 20-24
15-18 Perioadă2 Trăsături Capitala
Epoca predinastică -5700 Aridificarea progresivă a Saharei, Nekhen (gr.
mileniile 4 și 3; păstorii veniți din Hierakonpolis; azi
vest s-au grupat de-a lungul Kom el-Ahmar)
Nilului, devenit o oază; seceta se
accentuează, mai ales din -4400
Epoca thinită (de la cca 3200-2778 î.e.n.: unirea celor două regate sub This
numele capitalei, This) dinastia I-II; Menes încoronat la Memphis,
locul unde 3000 de ani se vor
încorona faraonii)
Regatul vechi 2778-2263 î.e.n.:
dinastia a III-a-a VI-a
(din dinastia a IVa fac
parte Keops, Kefren și
Mykerinos)
prima etapă Cca 2263-2065 î.e.n.: Herakleopolis
intermediară dinastiile a VIIa-a Xa
Regatul mediu 2065-1785 î.e.n.: Teba
dinastii XIa – a XIIa
a doua etapă 1785-1580 î.e.n. – în sud subzistă state conduse de Avaris, în Deltă
intermediară dinastiile XIII- XVII; egipteni, sub dominația
hiksoșilor, popor originar din
nordul Siriei
Regatul Nou 1580-1085 î.e.n. – politică de expansiune; cultul lui Teba

2
Textele de execrație spun: „porțile Egiptului” nu se deschid invadatorilor, creații ale lui Seth, zeul
dezordinii, ci doar lui Horus; „orice răzvrătit [din orice parte a lumii] care va unelti sau va provoca
dezordine din pricina unor vorbe rele de orice fel împotriva Egiptului de Sus și de Jos [va fi nimicit]
pe vecie” (Edda Bresciani, in Omul egiptean, Polirom, 2000, p. 207).
1
M. Eliade, Istoria ideilor și credințelor religioase, vol. I, Chișinău Universitas, 1994, p. 90.
2
Datele variază de la un autor la altul cu mai multe sute de ani.
 dinastiile XVIII-XX Aton instaurat de Amenophis al
(Amenophis, IV-lea.
Thutmosis, Ramses)
A treia perioadă 1069-750 - dinastiile Dominația regilor libieni în
intermediară XXI-XXV deltă/a preoților lui Amon la
Teba; rege kushit, -727; influență
asiriană; asirienii îi resping pe
kushiți în Nubia, ocupă Memphis,
Teba
Perioada târzie -750-332: dinastiile Asirieni, saiți (dinastia XXVI); Sais
XXV-XXXI cucerirea Egiptului de perși Constituie,
(Cambise II)=dinastia XXVII împreună cu
până în -402 Fenicia și Cipru a
6a satrapie a
imperiului pers
ahmenid
Perioada macedoneană 332-305 Regele pers Mazaces îi dă tronul Alexandria
Egiptului lui Alexandru cel Mare
Perioada ptolemeică -305-30 î. Hr. Grecii realizează o restaurație a
Egiptului faraonic; sincretism
religios - Sarapis)
Anexare de către -30 provincie romană Egiptul devine o provincie a
Imperiul Roman Imperiului Roman în -30, după
înfrângerea lui Marc Antoniu și
Cleopatra VII de Octavia (viitorul
împărat August) în timpul bătăliei
de la Actium.
Romanii au avut o atitudine mai ostilă decât grecii fa ță de egipteni, dar anumite tradi ții continuă - mumificarea
și venerarea zeilor tradiționali sau arta portretizării mumiilor (unii împăra ții romani s-au reprezentat ca faraoni,
dar mai puțin decât Ptolemeii (August aducând ofrande zeilor egipteni, 25, Tiberiu, v. mai departe Traian) La
mijlocul secolului I d.Hr., creștinismul prinde rădăcini în Alexandria sub forma unui cult alternativ acceptat.
Copții; Imperiului Bizantin, 395-639 e.n; perioada islamică = 642
Sfârșitul istoriei egiptene din punct de vedere din punct de vedere politic, la din punct de vedere
antice variază în funcție etnologic, la moartea moartea ultimului suveran cultural, la
de punctul de vedere ultimului faraon autonom, Ptolemeu XV Cezarion transformare
luat. Se încheie: indigen, Nectanebo II în -30; ultimului templu
în -343; egiptean, templul lui
Isis din Philæ, în
biserică coptă, 535
(închis în 551).

Epoca tardivă vede din nou fărâmițarea statului, care cade sub dominație libiană, etiopiană (ku și ți) și
apoi asiriană (1085-715 î.e.n. – dinastiile a XXIa – a XXVa) 1, dar și renașterea saită2, o întoarcere la
tradițiile egiptene (663-525 î.e.n. - dinastia a XVI-a). Prima și a doua domina ție per șilor (525-341 î.e.n.,
respectiv 341-332 î.e.n. – dinastiile a XXVIIa – a XXXa) iau sfâr șit odată cu cucerirea Egiptului de
Alexandru cel Mare. Recunoscut ca fiu al soarelui de oracolul lui Ammon, Alexandru întemeiază ora șul
care-i poartă numele, Alexandria - Înființată de Ptolemeu I, începutul sec. III î.e.n. ca anexă a
1
Assurbanipal cucerește Egiptul în 666 î.e.n. Primele colonii grecești datează din această perioadă:
614, Naucratis (mercenari greci sprijiniseră trupele egiptene împotriva invadatorilor).
2
De la capitala Sais.
Museionului (sanctuarul Muzelor). Biblioteca va achiziționa în 286 î.e.n. o parte din biblioteca lui
Aristotel, poseda peste 700 000 de volume în momentul distrugerii sale; în organizarea sa un rol
important l-a jucat Callimach care redactează principalul catalog, Tabele (Pinakes), ordonat pe rubrici
(genuri literare, ramuri ale științei) și autori. 26.
Ultima etapă a istoriei Egiptului antic e cea a dinastiei lagide1 (332-30 î.e.n.) a Ptolemeilor care
se încheie cu Cleopatra și cu fiul ei și al lui Iulius Cezar, Ptolemeu al XV-lea Cezarion, ucis în anul 30
î.e.n. din ordinul lui Octavian 28. Dar acesta este un alt Egipt, cel elenizat, devenit apoi provincie
romană – acel Egipt elenizat în care se construiește biblioteca din Alexandria2, incendiată în cursul unei
răzmerițe împotriva lui Cezar în 47 î.e.n., 27-33 - acel Egipt din care se importă în imperiu cultul lui Isis,
în care Traian a construit un chioșc la Philae, cu numele lui înscris în cartu ș, în care e reprezentat
aducând ofrande zeităților egiptene 34-36 sau templul lui Hathor din DENDERAH. 37
Egiptul intră apoi în componența Imperiului Bizantin, 395-639 e.n. Creștinarea populației din Egipt se
face începând cu secolul al III-lea. Limba coptă este o limbă derivată din vechea egipteană, vorbită din
sec. III-XIII, azi doar de uz liturgic pentru comunitățile copte – creștini monofiziți3 din Egipt și Etiopia4.
În 642 Egiptul e cucerit de armata lui Omar (Umar) și devine parte componentă a unui stat
musulman cu capitala la Cairo. Acești cuceritori numesc populația indigenă copți5.
În perioada islamică Egiptul este guvernat de dinastia Omeiazilor (umayyazi) din Damasc până
în 747. Din 1174 Egiptul trece sub dominația A bbasizilor, răsturnați de la putere de milițiile lor
(mameluci) în 1252. În 1517 Egiptul devine parte componentă a Imperiului otoman. Epoca otomană se
încheie în 1882 când Egiptul devine protectorat britanic.
Din 1922 Egiptul și-a obținut independența față de imperiul britanic după o dominație de mai mult de o
sută de ani: a devenit regat (1922-1953), apoi republică.
EGIPTOMANIA= începe încă în antichitate: cultul lui Isis la Roma 38-40, sincretismul religios din sec. I
î.Hr., culturile solare. INTERESUL europenilor și americanilor pentru Egiptul antic în timpul secolului al
XIX-lea, ca urmare a Campaniei egiptene a lui Napoleon.
Obeliscul: 41 Benben, numele egiptean pentru obelisc. Potrivit heliopolitenilor, Atum-Re s-ar fi
manifestat în această formă pentru prima dată și obeliscul ar fi o rază de soare înghe țată. S-au păstrat
cel puțin cincizeci de obeliscuri, dintre care majoritatea au fost restaurate; monoli ții au fost adesea
mutați încă din Antichitate, mai întâi de către faraoni în șiși (vezi exemplul lui Tanis) apoi de către
ptolemei pentru a-și împodobi monumentele alexandrine și, în cele din urmă, scoase din Egipt ca trofee
de către împărații romani. În secolul al XIX-lea, guvernul egiptean a oferit marilor capitale ale lumii
câțiva coloși de piatră care acum împodobesc faimoase piețe sau parcuri. V. obeliscul neterminat din
Aswan care nu a părăsit cariera, nu este desprins de pământul stâncos.
Opera Aida, comandată compozitorului italian Giuseppe Verdi (1813-1901) de viceregele Egiptului
Ismail Pașa, interpretată la Cairo în 1871; premieră în Italia la 8 februarie 1872 la La Scala din Milano.
Verdi a acceptat solicitarea viceregelui care dorea să inaugureze Opera din Cairo cu o operă a celui mai
faimos compozitor. Verdi i-a cerut marelui arheolog al vremii și fondator al muzeului din Cairo, Mariette,
să inventeze o poveste romantică inventată, dar suficient de credibilă pentru a nu fi suspectată de fals
istoric. Și, de fapt, puțini contemporani au pus la îndoială existența eroilor antici ai Aidei! 42-44

1
De la Lagos, tatăl primului Ptolemeu.
2
Construită în 298 î. Hr., conținea în epoca ei de glorie 500 000 de volume=rulouri. Distrusă treptat,
incendii (nu doar în vremea lui Cezar, ci și în 290), jefuită de fanatici creștini după 391, până la
prăbușirea finală a clădirilor șubrezite.
3
Care nu au acceptat hotărârea Conciliului de la Calcedonia, 451, care condamna monofizismul (nu
acceptau dubla natură, divină și umană, a lui Iisus).
4
Până în 1959 biserica creștină din Etiopia depindea de Patriarhatul copt de la Alexandria.
5
Denumirea de „copți” a fost dată de arabi după cucerirea ținutului tuturor egiptenilor, apoi s-a
restrâns la cei care au rămas creștini (ar. qibṭ sau qubṭ, pl. aqbāṭ, qifṭ, qufṭ, provenind direct sau prin
intermediul cuvântului copt Kuptios, Kuptaios din gr. Αιγυπτιος, « egiptean »).
ZEITĂȚI https://ucp.acomservice.fr/wp-content/uploads/2020/04/Louvre-Cours-05a-Antiquit%C3%A9s-
Egyptiennes-2.pdf
IMAGINI PPT EGIPT 2
2 1. După alungarea hiksoșilor, divinitatea supremă a egiptenilor, simbol al statului eliberat, este
Ammon (cel ascuns), venerat inițial la Theba, apoi ca Ammon-Re în tot Egiptul 1 2. Amenophis III îi
dedică un nou templu la Luxor.
MONOTEISMUL. Zeu suprem al teologilor tebani, Ammon-Ré va fi înlocuit pentru scurt timp de
Aton, reprezentat ca un disc solar roșu cu raze palmate în cadrul încercării de reformă a lui
Amenophis IV, 1372-1354 î.e.n., care-și schimbă numele (Amenophis= Ammon e mulțumit) în
Akhenathon (=cel asupra căruia Athon revarsă bunăvoință; Cel care este benefic/util lui Aton”);
Marea soție Nefertiti (=Frumoasa a venit) poartă numele de Neferneferou aton (Frumoasă este
perfecțiunea lui Aton). Faraonul vrea o nouă capitală și părăse ște în cele din urmă ora șul lui
Amon, Teba (v. în tabelul istoric mutarea capitalei). Întreaga curte regală și administra ția s-au
mutat în noua reședință încă neterminată, ale cărei temple, dedicate zeului unic Aton, au fost
construite în aer liber pentru a permite razelor sale binefăcătoare să intre. Această revolu ție
culturală și religioasă este adesea atribuită numai lui Akhenaton, dar se pare că el a impus doar
o tendință născută în timpul domniei tatălui său, Amenhotep III 3. Nicolas Grimal vorbește
despre o „solarizare” a zeilor principali sub acest rege și cultul exclusiv al Discului Solar ar fi
rezultatul logic: Aton era un zeu minor a cărui existență este atestată din Regatul Mijlociu. În
Noul Regat, Tutmosis al III-lea se plasase sub protecția sa, iar Amenhotep al III-lea, unul dintre
epitetele căruia era „Strălucirea lui Aton”, încurajase închinarea zeului.
În anul IX al domniei sale, Akhenaton va merge mai departe, într-o aparentă radicalizare a
reformei sale atoniene: poruncește să fie distruse, în principalele regiuni nevralgice ale
regatului, imaginile vechilor divinități, cu excepția notabilă a lui Re. El face din Discul Soarelui
zeul universal, Unicul „care nu are egal”, demiurgul care își repetă actul creator la fiecare răsărit
de soare - monoteism, o adevărată revoluție religioasă în Antichitate. 4-7
Numai că faraonul și soția lui, Nefertiti, nu reușesc să impună unui popor politeist un monoteism
atât de riguros, rezistența preoților fiind și ea foarte mare. Construirea ora șului Ahet-Aton
(Orizontul lui Aton, azi Tel el-Amarna) ca centru al noii religii nu rezistă după moartea
faraonului.
Moartea lui Akhenaton este învăluită în mister. Nu știm când și cum a murit, succesorii săi
făcând totul pentru a șterge urmele regelui eretic - unii sugerează că eclipsa totală de soare din
14 mai -1337 ar putea fi concomitentă cu moartea sa 8. Studii recente arată că suferea de o
tulburare metabolică numită homocistinurie, consecințele acestei boli putând explica moartea
sa. Smenkhkarê, ginerele și succesorul lui Akhenaton după o probabilă coregen ță, moare la
sfârșitul unei domnii efemere. Puterea a revenit apoi la fiul cel mai mic al lui Akhenaton, pe
atunci de nouă ani: Tutankhaton, care s-a căsătorit cu Ankhesenpaaten, a treia fiică a lui
Akhenaton 9. După trei ani, Toutânkhaton părăsește Amarna și adoptă numele lui
Tutankhamon2, restabilește venerarea zeilor tradiționali și restituie clerului bunurile de care
„nenorocitul Akhetaton” îl privase.
2. După distrugerea Thebei de către asirieni (sec. al VII-lea î.e.n.), cultul lui Ammon decade, noul zeu
național devenind Osiris, unul din zeii eneadei de la Heliopolis (cei 9 zei primordiali=Enada = cei „Nouă
Zei din Heliopolis”; din gr. ennea, nouă).

COSMOGONII. PRINCIPALELE MITURI. Ca toate miturile, și cele din Egiptul antic apar ca neomogene.
Se adaugă și contribuția preoților care impun mari variații geografice: cele mai cunoscute cosmogonii,

1
Imn sec. XIV: e numite creator al zeilor care s-a zămislit pe sine din vlaga trupului și din care s-a
născut lumina.
2
T-ou-t-ankh-Imen heqa-Iunu-shema= Imaginea vie a lui Amon, domnul din Heliopolisul din Egiptul
de Sus.
de exemplu, sunt cele din Heliopolis, Hermopolis, Teba și Syene (Elephantine-Aswan). Pentru cei din
Heliopolis, Re e întemeietorul lumii, dar pentru cei din Hermopolis este Thot etc.
Cosmogonia din Memphis: creatorul lumii e Ptah cel care „a gândit numele lucrurilor și al zeilor”,
care a unit Egiptul de Sus și de Jos și care s-a născut pe sine, după Piatra de la Chabaka 1. Partea
dreaptă a pietrei conține relatarea despre crearea lumii de către Ptah. 11 Sunt enumerate opt forme de
apariție ale lui Ptah. Ptah creează lumea cu „inima și limba” (ra țiune și cuvânt)=concepe lumea prin
gândire și-i dă viață prin Verb: „Horus provine din inima Ptah și Thoth din limba lui. Astfel se justifică
prioritatea inimii și a limbii asupra celorlalte organe membre; a șa se arată că Ptah este în vârful fiecărui
corp și al fiecărui neam al tuturor zeilor, al tuturor fiin țelor umane, al tuturor animalelor și viermilor vii, și
gândește și poruncește ce vrea. Așa s-au născut toți zeii și s-a completat Enneada. Și toate textele
sfinte au apărut din ce a gândit inima și din ce a poruncit limba.”
În timpul Noului Regat, venerarea zeului se va dezvolta sub diferite forme, mai ales în Memphis,
care rămâne patria sa originală, dar și în Teba, unde muncitorii mormântului regal l-au onorat datorită
calității sale de patron al artizanilor. Pentru a sublinia rolul lui de mijlocitor urechi mari erau sculptate pe
pereții sanctuarului pentru a indica rolul său de zeu care ascultă oamenii. 12-14

Cosmogonia din Heliopolis, care are drept creator un demiurg solar (Re într-una din formele sale), oferă
o genealogie divină care merge până la zeul faraonic Horus. 15

16 Nun înseamnă „apele primordiale”; reprezenta apele haosului din care Re-Atum a început crea ția.
Atributele lui Nun, infinitul, întunericul și turbulența apelor furtunoase; omologul lui feminin, Naunet, și
alte trei cupluri au format împreună Ogdoada (grupul de opt zei) din Hermopolis.

1
Același document: Atum este cel care a dat existență lui Enneadei (cei 9 zei). El (sau Geb) pune
capăt disputei între zeii Horus și Seth, făcându-l pe Seth regele Egiptului de Sus și pe Horus regele
Egiptului de Jos. Ambii sunt mulțumiți, dar zeul Geb e nemulțumit, pentru că îl vrea pe Horus unic
moștenitor, așa că îl proclamă dinaintea Enneadei pe Horus drept rege care, din capitala Memphis,
domnește singur asupra întregului Egipt. În continuare e descrisă înmormântarea lui Osiris în
Memphis și cum a fost scos din apă de Isis. La sfârșitul textului, se revine la mitul lui Osiris: Horus le
poruncește lui Isis și Neftis să-l scoată pe Osiris din apă, apoi Osiris „intră prin ușile tainice în
splendoarea Domnului veșniciei, pe urmele celui care se ridică la orizont, pe calea lui Ra către tronul
suprem”. Se unește cu împărăția morților și se alătură adunării zeilor din „Taténen, Ptah, stăpânul
anilor”. Urmează relatarea despre înmormântarea lui Osiris la Memphis unde Horus este acum rege
peste tot Egiptul.
Diferite mituri ale creației egiptene vorbesc despre apariția unui deal format din noroiul agitat de apele
haotice ale lui Nun. Oceanul primordial a continuat să înconjoare cosmosul, deci mitul crea ției se
reconstituia în fiecare zi când zeul soarelui se ridica din apele haosului. 17
În cosmogonia de la Hermopolis, Nun este una dintre cele patru broa ște masculine care
locuiesc în Haosul original: el reprezintă oceanul primordial, Hou spa țiul infinit, Kouk întunericul și Amon
ceea ce e ascuns. Patru șerpi feminini le sunt pereche: Naounet, so ția lui Noun, Haouhet, so ția lui Hou,
Kaouket, soția lui Kouk și Amaounet, soția lui Amun. Această ogdoadă face ca o movilă de pământ să
iasă din Nun, pe care depune oul pe care l-a creat și din care va ieși Soarele. 18
După crearea lumii, Noun, apele primordiale, este împins înapoi la frontierele Crea ției.
Adăpostește ființe tulburătoare, precum șarpele Apopis care atacă în fiecare diminea ță barba lui Re =
dorința lui Noun de a recupera spațiul care i-a fost luat prin crea ție 19. El domnește peste regiuni
tulburătoare de la marginea lumii cunoscute: spații de moarte și de via ță, spa ții confuze sau vorbire și
ordine zeii organizați nu mai există.; aici eșuează sufletele rătăcitoare care nu au putut ajunge la
împărăția lui Osiris. Totuși, Nun rămâne și principiu al vieții: Soarele trebuie să se scufunde în fiecare
seară în el pentru a renaște învingător în zori; din el izvorăște Nilul.

20 Rê (sau Râ), zeul solar în mitologia egipteană, e creatorul universului. Apare în mai multe forme:
Khepri, scarabeul, gândacul de balegă: soarele la răsărit în timp
Re era soarele la zenit
Atum era soarele la apus. 20
Cu timpul, Atum (soarele apus) este asimilat cu Ra (soarele la zenit): astfel apare Ra-Atum, apoi Amon-
Re. 21

Ra era uneori considerat fiul zeiței Nut (Cerul), care îl ia în fiecare seară pentru a-l reda lumii a doua zi.
Uneori i se dă drept soție Mut. 22 A devenit zeu național sub acțiunea preoților din Heliopolis : Geb, zeul
Pământului, formează împreună cu Nut și Ra triada primitivă care se transformă în Enneadă (9
divinități):
un zeu creator: Atum, zeul haosului lichid, asimilat lui Ra, soarele ce iese din apă în fiecare
dimineață;
4 cupluri zeu-zeiță: Shou (aer) și Tefnut (umiditate); Geb și Nut, copiii lor;
Osiris, cu o natura dublă, puterea vitală manifestată sub forma Nilului, zeul civilizator (rege), fiul
lui Geb și Nut
Isis (zeița regină și lună) sora și soția sa;
Seth, om cu capul unui ogar, zeul violenței, al întunericului
Neftis, sora și soția lui Seth. 23
Există mai multe versiuni ale nașterii lui Ra: ar fi fost adus pe lume sub forma unui ou 18. Re a ieșit din
ou și a fost orbit de lumină. Această lumină a făcut să curgă lacrimi din ochii lui, din care s-au născut
primii oameni. Alteori se pare că Ra s-a creat pe sine însu și numindu-se pe sine; va crea elementele
vieții scoțându-le din Oceanul primordial.
Din Ra apare primul cuplu divin: Shou și Tefnut. 24-27 Din unirea lui Shou și Tefnut s-au născut
Geb, zeul Pământului, și Nut, zeița Cerului 28. Erau atât de strâns legați încât nimic nu putea să existe
între ei. Nut a fost fertilizat de Geb, dar copiii ei nu au putut să se nască. Tatăl lor Shou, zeul Aerului,
sfârșește prin a-l separa pe Geb și Nut=pământ și cer//vezi Geneza. Ajutat de opt ființe numite zeii Heh,
Shou a ridicat Zeița Cerului deasupra pământului, creând un spa țiu în care creaturile puteau trăi și
respira. (Se credea că există un al doilea cer sub pământ.) 1 Zeița Cerului a fost uneori descrisă ca o

1
Biblia, Geneza 1:1-25: La început, Dumnezeu a creat cerurile și pământul. Pământul era pustiu și
gol. Peste suprafața adâncului era întuneric, iar Duhul lui Dumnezeu plutea peste fața apelor. Atunci
Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!“ Și a fost lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună și a separat
lumina de întuneric. Dumnezeu a numit lumina „zi“, iar întunericul l-a numit „noapte“. Astfel, a fost o
seară și a fost o dimineață: ziua întâi. Dumnezeu a zis: „Să fie o întindere în mijlocul apelor și ea să
femeie goală arcuindu-se deasupra pământului și uneori ca o vacă cu stea. Înghi țea soarele în fiecare
seară și uneori era acuzată că vrea să-și înghită toți copiii: Nut era apoi reprezentat ca o scroafă, o
creatură despre care se știe că își devorează puii (=Saturn, reprezentare a timpului care aduce
moartea).
Nut a născut deci două perechi de gemeni, Osiris și Isis, și Seth și Neftis. Osiris și Isis s-ar fi
îndrăgostit în pântecele mamei lor, dar Neftis îl disprețuia pe fratele său Seth. 29-33

CĂLĂTORIA LUI RE
http://achoris.free.fr/Livres%20funeraires/livre%20des%20portes/livre%20des%20portes.html După
crearea lumii, Ra domnește asupra zeilor și a oamenilor care, în vremea aceea, erau totuna ( des
hommes et des dieux, qui constituaient alors une " chose " unique). Dar îmbătrânește și află de
comploturile lor împotriva lui. Își cheamă copiii, în special pe fiica lui numită ”ochiul lui Ra” 34, alături de
Shou, Tefnout, Geb și Nout, și îi întreabă cum să-i pedepsească. Fiica lui Tefnut îi pedepsește, dar
acum e vulnerabil și decide să meargă în cer. Nut se transformă în bolta cerească destinată să poarte
barca solară și procesiunea sa divină simbolizată acum de stele.
Re călătorește în fiecare zi pe cer în barca lui sacră (drumul Soarelui) - zeul stă sub un baldachin, un
șarpe protector stă în fața sa - și în fiecare noapte prin lumile subterane (Douât) 35. „Forțele
întunericului” sunt reprezentate de șarpele Apophis36, care caută în fiecare seară să destabilizeze
barca solară și să înghită lumea pentru a o arunca în întuneric. Ra este sus ținut în lupta sa de Seth, o
zeitate războinică deosebit de temută. Acesta este unul dintre pu ținele mituri în care Seth are un rol
pozitiv. Faraonul, după moartea sa, își ia locul în barca lui Re pentru a ajunge în împărăția morților.
Zeul soarelui se transformă pe tot parcursul zilei. La apogeu, are cap de berbec cvadruplu care
îi permite să vadă în toate cele patru direcții. Apoi coboară, ia aspectul nocturn - om cu cap de berbec:
părăsește ziua - lumea oamenilor – și intră în lumea nocturnă, Douat (lumea de dincolo).
Cerul se sprijină pe doi munți: cel din est, Manou, și cel din vest, Bakhou 26. Acolo, în fiecare
seară, șarpele Apophis, frate și mare dușman al lui Re, stă lângă barca solară și scuipă flăcări ca un
balaur. Cu toate acestea, Ra nu este singur, el este însoțit pe barca sa de Heqa, magia protectoare, și
Sia, cunoașterea, uneori și alte zeități. La ora trei, barca se întâlnește cu Apophis, care încearcă să o
oprească și să o împiedice să-și continue călătoria cerească. De fiecare dată, Re triumfă. La ora patru
barca se cufundă în întunericul nopții. Nu mai există apă, Apophis a băut toată apa din râu, iar barca
înaintează pe nisip. Din fericire, Seth vine în ajutorul lui Ra aruncându- și suli ța de aramă în corpul
șarpelui, făcându-l să scuipe toată apa înainte să moară. Ora a cincea, barca î și reia cursul, întâlne ște
cadavrul lui Khepri, zeul scarabeu, forma viitoare a lui Ra: e punctul de pornire al noului ciclu, diurn de
data aceasta. Soarele renaște, este ora a șasea, lumina revine în adâncul lumii Duat. La ora a șaptea,
bărbații îi aduc jertfe lui Ra. Există dușmani care sunt captura ți, uci și și sângele lor alimentează lacurile
ce înroșesc cerul: este ora a opta. Ora a nouă, mor ții învie, inclusiv Apophis. Din nou încearcă în zadar
să oprească curgerea timpului. În cele din urmă, Nun ridică barca spre est la zenit. Este ceasul al
doisprezecelea. Străbat șarpele timpului și ies întineriți. Fiecare regiune a lumii prime ște la rândul său
lumina și la ora a cincea apar reprezentanții celor patru rase (Egipt, Asia, Libia și Nubia): diminea ța,
soarele, întinerit, le aduce lumină și energia vieții. 34

OSIRIS, ISIS, SETH, HORUS. Fiind cel mai mare dintre copiii lui Geb și Nut, Osiris era destinat să
conducă Egiptul, dar devine Domnul tăcerii (adică al ținutului morții, Duat), dar și al renașterii. 38

separe apele de ape!“ Astfel, Dumnezeu a făcut întinderea și a separat apele care sunt sub întindere de
apele care sunt deasupra întinderii. Și așa a fost. Dumnezeu a numit întinderea „ceruri“. Astfel, a fost o
seară și a fost o dimineață: ziua a doua. Dumnezeu a zis: „Să se adune la un loc apele care sunt sub
ceruri și să apară uscatul!“ Și așa a fost. Dumnezeu a numit uscatul „pământ“, iar apele care au fost
adunate, le-a numit „mări“. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun.
 O versiune a uciderii lui Osiris: Zeu civilizator, Osiris e ucis de fratele său, maleficul Seth, care a
descoperit că Osiris și Neftis au comis adulter (din care se spune că se na ște Anubis 1). După lungi
căutări, Isis, soția lui Osiris, găsește corpul soțului ei în Byblos și decide să-l ascundă în vegeta ția
mlaștinilor din Chemnis. 39 Din păcate, în timpul unei petreceri de vânătoare de noapte, Seth dă peste
corp. Înfuriat, a dezmembrat trupul în paisprezece bucăți și apoi a împră știat membrele pe întreg
teritoriul egiptean. Dar Isis, după ce dă naștere lui Horus, fiul lor, 40 îi reconstituie corpul și-l învie cu
ajutorul lui Nephthys și al lui Thot (acest ritual este socotit prima îmbălsămare). Datorită magiei
funerare, reușește chiar să conceapă un fiu, Horus, care, adult, va face totul pentru a deveni succesorul
legitim al regelui asasin și să-și răzbune tatăl, luptându-se cu unchiul criminal. Cum Osiris devenise
stăpânul regatului subpământean, Horus e proclamat regele universal al pământului (v. Plutarh, De
Iside et Osiride, sec. II e.n.). 41
https://www.nationalgeographic.fr/histoire/2019/07/osiris-le-dieu-des-morts-qui-redonne-la-vie //
PASCAL VERNUS, ÉGYPTOLOGUE, DIRECTEUR D'ÉTUDES À L'ÉCOLE PRATIQUE
DES HAUTES ÉTUDES
Osiris este cu siguranță cel mai popular zeu din Egiptul antic. Cu toate acestea, a apărut relativ
târziu, doar la mijlocul Dinastiei a V-a (c. 2400 î.Hr.), înlocuind zeită ți antice (Ândjty în Bousiris)
sau fuzionează prin sincretism cu altele (Ptah-Sokar-Osiris în Memphis și, în special, Osiris-
Khenty-Imentyou=numele înseamnă „Cel care-i guvernează pe cei din vest [mor ții]”, venerat în
Abydos).
Sesostris III a săpat în munte un imens monument funerar pentru Osiris, iar Seti I a construit un
complex care include un templu și un cenotaf cu simbolism arhitectural sofisticat: oamenii au
dorit cu ardoare să vină acolo în pelerinaj, să participe la panegiriile (mare sărbătoare religioasă
reunindu-i pe credincioșilor) „marelui zeu”, căci credeau că îi va ajuta în destinul lor funerar.
Apoi atracția către Abydos a scăzut oarecum în favoarea insulei Philae. Dar Osiris era venerat
de-acum în tot Egiptul, inclusiv, de ex., la templul din Dendera, dedicat lui Hathor din timpuri
imemoriale.
Mitul lui Osiris nu e consemnat. Găsim o relatare coerentă, dar nu neapărat canonică, la Plutarh
(46-125 d.Hr.). după cum s-a spus, Osiris apar ține celei de-a patra genera ții a Enneadei, cei
nouă zei egipteni primordiali. Osiris, un rege bun, protector al vegetației și descoperitor al
culturilor cerealiere, e invidiat de fratele său Seth. O gelozie devoratoare, care îl va împinge pe
acesta la crimă pentru a-l înlocui. De fapt, îl taie pe Osiris pe malul Nedit (sau Gehesty), î și taie
cadavrul și aruncă bucățile în râu. Isis, soția iubitoare a lui Osiris, nu se resemnează, ea
reușește să găsească și să adune rămășițele soțului ei pentru a reconstrui corpul. Isis reu șe ște
să-și reînvie soțul și să conceapă un fiu, Horus. Ascunzându-se în mla știni, ea reu șe ște să
ferească bebelușul de ura ucigașă a lui Seth.
În acest mit complex, susceptibil de diferite lecturi, distingem trei teme majore: tema femeii, a
soției devotate și a mamei Isis; Horus, zeul copil supus ostilită ții și persecu ției, dar menit să
triumfe în ciuda slăbiciunii sale și să facă să prevaleze succesiunea de la tată la fiu asupra
succesiunii dintre frați (moștenire tată-fiu, principiu dinastic); renașterea după moarte,
simbolizată de Osiris.
Osiris, la început rege și zeu civilizator , devine garanția speranței că moartea, departe de a
aduce anihilarea totală și ineluctabilă, este doar faza unui ciclu și precedă rena șterea. Numele
lui Osiris rămâne enigmatic: ouser, „ființă puternică”, dar sunt posibile multe interpretări
(„principiul creației”, de ex.).
Osiris s-a înecat în apele Nilului; lunga sa ședere în apă este văzută ca o întoarcere în haosul
oceanului original, de dinainte de crearea lumii de către Amon-Re. Dar acesta e mediul din care
izvorăște viața. Dezmembrarea lui Osiris în șaisprezece bucăți este legată de revenirea anuală
1
Anubis, zeu funerar al Egiptului antic, stăpân pe necropole și protector al îmbălsămătorilor,
reprezentat ca un mare canid negru întins pe burtă, fără îndoială un șacal sau un câine sălbatic, sau ca
un om cu capul unui canin. Semnificația cuvântului Anubis rămâne obscură: au fost prezentate multe
explicații, dar poate fi pur și simplu o onomatopee care traduce urletul șacalului.
 a inundațiilor Nilului: înălțimea ideală a inundației este de șaisprezece co ți, adică nivelul la care
trupul ascuns al lui Osiris a ieșit la iveală.
Osiris trimite la puterea regenerativă a naturii, la ciclul vegetal, în care îngroparea semin țelor în
pământ pregătește o nouă germinație (v. spicele dese care cresc pe corpul mumificat al lui
Osiris)1. 42 Mitul lui Osiris a fost legat de ritualul lunii Khoiak, denumirea celei de-a patra luni din
sezonul inundațiilor din calendarul egiptean, când inundația atingea maximul (a doua jumătate
a lunii septembrie până în prima jumătate a lunii octombrie). Din 21 până la 30 perioadei Khoiak
se puneau la încolțit semințe, într-un amestec de pământ, într-un recipient în forma zeului
cerealelor. Astfel de obiecte, numite „Osiris vegetant”, au intrat și în riturile funerare. 42 Trupul
lui Osiris cu semințele încolțite era pus la soare, uscat. Figurina sacră din anul precedent este
îngropată definitiv în noaptea celor treizeci de Khoiak, după o călătorie în barcă, într-un loc
numit „Douat inferior”, criptă situată sub movila sacră, un deal artificial (Nivelul solului trebuia să
fie mai mic decât cel de la intrare pentru a permite stagnarea apei în timpul inunda țiilor Nilului în
luna Khoiak în timpul căreia are loc înmormântarea.) 43
La templul din Denderah se dezvoltă un ritual în care regele Osiris în rolul său de conducător
divin și protector al morților, reprezentarea corpului lui Osiris dezmembrat de Seth și reconstituit
de Isis sub forma lui Sokar (Sokaris). Această figurină este modelată dintr-un aluat compact și
ductil, realizat din nisip și curmale zdrobite, în care sunt încorporate și alte ingrediente scumpe,
inclusiv douăzeci și patru de pietre prețioase și minerale.
Osiris a fost, de asemenea, identificat cu Nilul: se credea că fluidele care curg din cadavrul său
în descompunere au provocat inundația anuală, datorită căreia plantele și culturile au crescut
din nou după o perioadă de repaus.
Osiris și-a extins domeniul: i se atribuie reapariția lunii noi pe cer și apari ția stelei Sirius, ce
coincide cu inundațiile benefice ale Nilului. Credința că renașterea este posibilă prin participarea
la ciclul solar, fie identificându-se cu zeul solar Re, fie navigând cu el în barca sa, a coexistat cu
supraviețuirea asigurată de Osiris, aceasta fiind chthoniană (adică subterană). Teologii le vor
sintetiza: o scenă din mormântul lui Nefertari în care apare un berbec care purta discul solar,
mumificat (apar astfel atributele ambilor zei): „Osiris odihnindu-se sub forma lui Ra, e Ra în
repaus sub forma lui Osiris ”. Osiris-Re e ridicat din sarcofag de zei țele surori, Isis și Neftis:
renașterea și reînnoirea a fost realizată numai prin unirea lui Osiris cu Re.

Seth, fratele lui Osiris, e zeul tunetului și al trăsnetului, zeul de șertului, al violen ței. Conform viziunii
egiptene, forțele distructive se află într-o luptă perpetuă împotriva forțelor pozitive: Seth se opune
fratelui său Osiris, simbol al pământului fertil și hrănitor. Din textele piramidelor, Seth este eternul rival al
nepotului lui Horus. În timpul unei lupte, îi smulge un ochi adversarului său. Antagonismul celor doi zei
ilustrează natura duală a faraonului care unește în persoana sa aceste două for țe opuse, dar
complementare. Dacă Horus este zeul ordinii faraonice, puterea irațională a lui Seth aduce în
simbolistica regală o imagine a forței violente și dezlănțuite pe care regele o folose ște împotriva
dușmanilor săi. Protector al lui Re, Seth luptă împotriva șarpelui Apophis 2 și, prin urmare, participă la
buna funcționare a lumii.
Alte zeități – 48-58

OMUL, trup și manifestări imateriale

1
Pentru antropologul James George Frazer, zeii Osiris, Dionis, Attis și Adonis sunt spirite ale
vegetației. Osiris este ca bobul îngropat în timpul însămânțării care învie în timpul recoltei următoare.
Boabele sunt fertilizate de apă în sol și apoi sunt zdrobite cu secera.
2
Apophis (în greacă veche: Άπωφις sau Άποφις, sau Apopis sau Apofis, în egipteană: Apep sau Apepi
sau Aapep sau Aapef) este un zeu al mitologiei egiptene a forțelor malefice și a nopții, personificarea
haosului, a răului, a întuneric, căutând să distrugă creația divină. Numele său Aapep sau Aapef (în
egipteanul antic) însemna „uriaș” sau „șarpe gigant” – atacat de Seth.
În viziunea Egiptului antic, OMUL e alcătuit din vreo 10 componente materiale și imateriale care fac din
el o ființă terestră, dar capabilă să ajungă în sfera zeilor și a strămo șilor . Datorită componentelor sale
eterice, individul poate spera la o supraviețuire postumă în mormânt și la o existen ță nemuritoare în
preajma entităților supranaturale care reglementează fenomenele cosmice. Conservarea suflului vie ții
(ânkh) este totuși condiționată de respectarea, în timpul vieții, a principiilor lui Maat (Adevăr-Dreptate)
50 și de stăpânirea eficientă a magiei-Heka, care e atât o putere interioară, cât și cunoa șterea livrescă
care permite oamenilor să se asimileze zeilor. Pentru un egiptean, este deci esen țial să se păstreze
integritatea ființei după moarte, ceea ce explică riturile de mumificare și ritualul deschiderii gurii
efectuate decedatului, pentru a se permite metempsihoza1, transmigrarea sufletului.
Corpul fizic, supus decrepitudinii, devine inalterabil după moarte prin mumificare. Termenul djet
desemnează atât corpul, cât și reprezentările sale în imagini pictate sau sculptate; khat desemnează
cadavrul. Dar celelalte componente ale omului au capacitatea să se reunească dacă recunosc trupul,
ceea ce garantează nemurirea prin reîncarnare dacă se conservă khat.
Inima (haty și ib) este sediul personalității, memoriei (haty) și conștiinței ( ib). Acest organ este
evaluat în mod simbolic după cerințele lui Maat pe cântarul de la tribunalul lui Osiris. Inima e singurul
organ pus din nou în mumie după îmbălsămare. Dacă ar dispărea, decedatul nu ar putea apărea în fa ța
tribunalului lui Osiris pentru că și-a pierdut memoria, așa că decedatul avea și o inimă de schimb (un
obiect în formă de inimă sau de scarabeu pe care erau gravate extrase din „Cartea mor ților”). În timpul
procesului de mumificare, amulete de diferite tipuri erau așezate pe corp sau înfă șurate în fe șele
mumiei pentru a proteja defunctul de pericolele lumii subpământene. În centrul lor se afla de obicei un
„Scarabeu inimă”, care conținea o vrajă specială legată de „Tribunalul mor ților”, sau un pectoral cu un
scarabeu în centru sau un scarabeu înaripat din faianță egipteană.
Numele, ren, e o parte primordială a ființei: fără nume, ființa nu există. Ștergerea numelui este o
mare pedeapsă, e condamnarea simbolică la uitare și chinurile veșnice.
Ka este energia vitală și un dublu spiritual care se naște în acela și timp cu omul. Ka
supraviețuiește în mormânt după moarte datorită cultului funerar și aducerii de ofrande alimentare.
Vechii egipteni spunea despre cineva care murea că a trecut la ka-ul său, care nu este limitat de viața
pe pământ.
Ba, tradus necorespunzător ca suflet, este un principiu spiritual care î și ia zborul când omul
moare = e definit ca energia care permite deplasarea, comunicare și dialogul, toate transformările
inerente fiecărui individ2. Când un zeu intervine în treburile umane, se spune că baou (pluralul lui ba)
zeului funcționează. În acest sens, regele ar putea fi considerat ca ba-ul unui zeu. În Papyrusul lui Ani,
Ba al mortului Ani planează deasupra mumiei întinse pe catafalc. Unirea lui ba cu trupul mumificat
asigură supraviețuirea sufletului după moarte.
Bâ ale lui Ani și Thuthu, ca șoimi cu capete de om, se odihnesc pe
acoperișul mormântului lor; în faţa fiecărui Bâ arde tămâie într-un vas.
Deasupra capului lui Ani este scris Sufletul Bâ al lui Osiris (=Osiris
desemnează aici decedatul, aici Ani, destinat să renască). Pe o măsu ță,
pahar poate cu vin și doi lotuși sau crini, ofrande aduse de rudele
defunctului (papirusul lui Ani, v. mai departe).

1
Cuvântul metempsihoză (μετεμψύχωσις / metempsúkhôsis, mutarea sufletului) apare la Diodor din
Sicilia, X, 6, 1, înainte grecii foloseau termenul palingenesis (gr. παλινγενεσία / palingenesía, din
παλίν / palín, „din nou”, și γένεσις / genesis, „naștere”), adică „nouă naștere”, „geneză din nou” - la
Pitagora, „ceea ce a fost renaște” (palin ginetaï).
2
Energeia/dynamis: lat. energia, din gr. ἐνέργεια/enérgeia, însemna „forță în acțiune, efectivă”, spre
deosebire de δύναμις/dýnamis ce desemna „forță potențială”; la Aristotel, realitatea efectivă opusă
realității posibile.
 Shout sau khaïbit este umbra; ziua, omul are umbră și ba. O persoană decedată este completă
numai dacă o are în locul lui ba. Mai mult decât o componentă, akh este o stare a existenței, cea a
mortului preafericit care a atins statutul de putere spirituală superioară, luminoasă și eficace.

Scrierea. Doc Egipt ppt 3, 2-7 Trebuie să se distingă între scrierea hieroglifică, iconică, sacră și scrierea
hieratică, aniconică, utilitară. Egiptenii își numeau scrierea medouneter, ”vorbe divine”
(denumirea hierogluphikos, ”gravuri sacre”, e grecească), considerau că era un dar al zeilor și garanta
ordinea lumii. Inițial, se gravau pe tablete și ostraka (cioburi de ceramică) date administrative, apoi s-a
gravat pe stele și monumente.
Dacă această scriere, care număra între 750 și 1 000 de semne, inventată la scurt timp de cea
mesopotamiană, nu suferă transformări fundamentale de-a lungul a 40 de secole (până în anul 400
e.n.), ea a generat 2 forme de notare mai ușor de scris, cursive, scrierea hieratică, cu semne
simplificate, nefigurative, folosită 2500 de ani și ca scriitură administrativă și comercială, dar și în texte
literare, științifice, religioase, și scrierea demotică, folosită pentru notarea documentelor profane.
Demotica (din gr. demotika, ”scriere populară”), scriere cursivă, fără aspect iconic, devine
scriere oficială începând cu sec. VII-VI î.e.n., rămânând o scriere utilitară.
Scriitura conține trei tipuri de semne:
logograme (un semn=un cuvânt);

soare, dar și luminozitate, zi, moment etc. ;

fonograma (un semn=un sunet//24 de semne)

gură – se pronunță –er-, notează cons. r ;

determinații (preizează categoria de obiecte sau concepte)

ideea de mișcare

În notare se ține seamă de calibrare (scarabeul are aceeași mărime cu vulturul) și orientare
(semnele care reprezintă animate au privirea orientată către începutul inscripției, indicând sensul în care
se face citirea)1.
Prin urmare, scrierea nu era pentru egipteni un instrument simplu de comunicare lingvistică, era
o cale de acces la eternitate și manifesta misterele universului ascunse în imagine ca în nume. Acesta
este motivul pentru care ar putea ajuta decedatul să depășească pericolele călătoriei către viața de apoi
și să-i servească drept călăuză, dovadă fiind numeroase inscrip ții religioase încuiate în camerele de
înmormântare ale mormintelor.
Cu toate acestea, în timp ce scrisul a jucat un rol imens în via ța Egiptului antic, se pare că doar
o mică elită a avut acces la citirea textelor și la practica scrisului. Conform estimărilor recente, mai pu țin
de un procent din populație era „alfabetizată” în Egiptul antic. Deci, faptul de a ști să cite ști și să scrii
conferea un statut invidiat și ar putea duce la cele mai mari taxe. Locul scribului a fost un loc căutat, dar
dificil de realizat: a fost nevoie de doisprezece ani pentru a deveni scrib! Scriitor și contabil, el
supraveghea cadastrul, colectarea impozitelor, livrarea treburilor. Dar, mai presus de toate, prin scris, el
a asigurat nemurirea.
„Fii scrib și pune asta în inima ta, astfel încât numele tău să aibă aceea și soartă: mai utilă este
o carte decât o stelă gravată sau un zid solid. Acesta ia locul templului și al piramidei […]
Omul piere, corpul său devine din nou praf, toți semenii lui se întorc pe pământ, dar cartea va
face ca memoria lui să fie transmisă din gură în gură. (Papirusul Chester Beatty IV)

1
http://classes.bnf.fr/dossiecr/index.htm ; http://classes.bnf.fr/ecritures/
Rolul special pe care-l joacă scrisul în civilizația egipteană explică importan ța scribilor. Scribii erau
dublați de preoți lectori (ritualiști, purtători ai cărții rituale) abilita ți să citească scrierile sacre, participând
la ritualuri. Într-o secțiune a Casei Cărților, Casa vieții, se făceau copii după texte sacerdotale
deteriorate sau erau adaptate epocii textele sfinte vechi, pe baza unei metode filologice. În epoca
Regatului nou scribii alcătuiesc o pătură intelectuală, care-i includea și pe scriitori. Spre sfâr șitul acestei
epoci, scribii semnau copiile pe care le făceau, numele lor fiind o garanție a calității înscrisului.
Gustul pentru literatură al egiptenilor a dus la salvarea multor texte laice pe care defunc ții au
dorit să le ia cu ei în mormânt 1. Principalul suport pentru notare era papirusul, dar se foloseau și piatra,
ceramica, fâșiile de in, zidurile (desenat, incizat sau pictat).

Texte sacre și ritualice: Textele Piramidelor, Textele sarcofagelor, Cartea morților

http://achoris.free.fr/religion.html
„Ieșirea în lumină” înseamnă pentru egiptean renașterea, datorită corpului păstrat prin mumificare,
înseamnă să ajungi, grație acestor formule, în ținutul fericirii eterne. De cele mai multe ori scrise pe
papirus, aceste formule, însoțite de ilustrații, permit decedatului să-și păstreze cele cinci sim țuri, să
continue să mănânce și să bea, să ia diferite forme și să fie pregătit pentru a înfrunta demonii din calea
sa până la etapa finală a călătoriei sale: tribunalul lui Osiris.
Utilizarea citatelor din Cartea morților este documentată în jurul anului 1600 î.Hr. până în
secolul I d.Hr., dar rădăcinile sale datează din zorii civilizației egiptene. Astfel, zidurile mai multor
piramide ale Vechiului Regat - în special cel al regelui Ounas (dinastia a V-a, în jurul anului 2300 î.Hr.) -
sunt acoperite cu sute de formule care evocă renașterea suveranului, care devine în acel moment atât
Re, cât și Osiris în lumea de dincolo. Acest corpus, numit „textele piramidelor”, menționează obstacolele
pe care decedatul trebuie să le depășească și necesitatea de a fi în acord cu Maat, personificarea
dreptății și a echilibrului.
Din prima perioadă intermediară (în jurul anului 2150 î.Hr.) și în tot Regatul Mijlociu, aceste
formule - cărora li se adăugă deseori un titlu - sunt scrise pe pere ții sicrielor și nu mai sunt rezervate
faraonului. Aceste „texte ale sarcofagelor” sunt destinate unei părți mai largi a populației, fenomen
uneori calificat drept „democratizarea” textelor funerare – de fapt, democratizarea nemuririi (ini țial doar
faraonul se reîncarna după moarte)2.
„Cartea necesară ca să ieși la lumină”, din care mai Ani și soția lui Thouthou, cântăreață a lui Amon, făceau
multe formule derivă din cele două corpusuri parte dintre înalții demnitari sacerdotali legați de confreria
menționate mai sus, este o compilație a cercurilor preoților lui Amon. Toutou făcea parte din comunitatea
preoțești din Teba; primele sale atestări datează din preoteselor lui Amon-Ra din Teba: poartă în mâină sistrul
vremea dinastiei XVII, dar fenomenul capătă și menât (colier folosit în ceremonii funerare), însemnele
amploare în timpul Noului Regat (aproximativ 1550 - funcției sale.
1100 î.Hr.). Scrisă mai ales pe papirus, e mai la
îndemâna tuturor oamenilor. În mormânt, sulul este
așezat lângă mumie - regală sau nobilă - sau într-o
cutie din apropiere. Această nouă antologie de texte
se caracterizează prin prezența ilustrațiilor care
însoțesc formulele ritualice. Papirusurile din noul
Regat sunt cunoscute în special pentru vinietele lor
îngrijite, viu colorate, precum cel compilat pentru
scribul regal Ani, păstrat la British Museum (începutul
dinastiei a 19-a, în jurul anului 1300 î.Hr.), furat la
Teba și cumpărat de muzeu în 18883.

1
Alessandro Roccati in Omul egiptean, p. 75.
2
M. Eliade vorbește despre „democratizarea existenței post-mortem” pentru că inițial doar faraonul
era socotit nemuritor - Istoria ideilor și credințelor religioase, vol. I, p. 105.
Textele Piramidelor, cca 700 de texte2, sunt formule magice scrise pe pereții camerei sarcofagelor din
piramide și în camerele adiacente. Cele mai vechi datează din timpul lui Unas, ultimul faraon din
dinastia a V-a3; începând cu Pepi al II-lea, și pereții mormintelor reginelor au fost acoperi ți cu astfel de
formule (către 2263 î.e.n.). Formulele, descântecele pe care trebuiau să le rostească faraonii, aveau un
rol cathartic, dar și de suplinire a funcțiilor fiziologice (formule pentru a-ți trece foamea, setea, frigul)
sau de protecție (de animale periculoase, dar și de vizitatori cu gânduri rele). Con ținând o doctrină
soteriologică, unele texte prezintă discuția între faraon și călăuza lui, precum și descrierea lumii din cer.
Există și fragmente imnice pe care faraonul trebuia să le cânte înaintea zeilor, dar și imnuri ce i-au fost
dedicate faraonului, precum și fragmente narative din mitul lui Osiris.
Doar unul din aceste texte are titlu (Deschiderea porților cerului), dar începutul fiecăruia e
precedat de formula „Cuvânt de spus”. Compozițional, există texte-eu (faraonul vorbe ște la persoana I)
și texte-tu (indicații ce i se dau faraonului), alături de texte la persoana a III-a („faraonul nu va face”) sau
de texte presupus a fi rostite de fiul faraonului. Menționarea în aceste texte a păstrării cadavrului în nisip
arată că unele din aceste texte sunt dinainte de epoca thinită.
Textele sarcofagelor, din prima perioadă intermediară, erau pictate pe sarcofagele vopsite în
alb; unele din formulele din Textele piramidelor apar și aici, pentru a fi apoi reluate în Cartea morților.
Predomină textele-eu, iar formula finală apare ca un titlu, indicând scopul scrierii.

Termenul Cartea morților a fost folosit pentru prima dată de egiptologul german Karl Richard
Lepsius. În 1842, a publicat o primă ediție a acestei colecții, din papirusul de la Torino (datat între
secolele IV și I î.Hr.), considerat la acea vreme ca unul dintre cele mai complete 4. Savantul
numerotează fiecare formulă și ajunge la 165 de capitole care, în funcție de descoperirile ulterioare, vor
fi completate de așa-numitele capitole „suplimentare”. În realitate, fiecare carte a mor ților este unică:
compoziția depindea de cunoștințele scribului și de temele pe care comanditarul dorea să se insiste. De
la 33 de capitole câte avea prin sec. al XVI-lea î.e.n. se ajunge la 165 de capitole în epoca saită (sec.
VII â. Hr.)5. Și bogăția comanditarului conta: unele papirusuri, destinate înalților demnitari tebani, atât
bărbați, cât și femei, sunt deosebit de lungi, cum e o copie pentru Nesetanebetisherou (British Museum)
care avea inițial aproape 40 de metri - era fiica marelui preot al lui Amon Pinedjem al II-lea, una dintre
cele mai puternice figuri ale dinastiei a XXI-a (cca 1050 î.Hr.). Dimpotrivă, alte copii includ câteva
formule scrise rapid și fără îndoială „la grămadă”: spațiul în care urma să fie introdus numele
decedatului era lăsat gol și era completat în momentul înmormântării, de cele mai multe ori de către un
alt scrib (diferență de scris).
Deși fiecare carte a morților este o compilație unică, specialiștii au reușit să distingă o anumită
constantă în secvența temelor abordate, mai precis din secolul al VII-lea î.Hr., când ordinea formulelor
este fixată definitiv: mai întâi sunt evocate riturile legate de înmormântare, apoi formele cu care se
identifică defunctul, apoi ușile păzite de demoni înarmați prin care trebuie să treacă etc., culminând cu
judecata în fața lui Osiris. Regăsim imnuri adresate divinităților și sfaturi pentru călătoria de dincolo,
pentru îmbunarea zeilor în scopul ca defunctul să fie admis în această lume, formule magice, vrăji,
descântece, rugăciuni, meditații cu caracter filozofic sau fragmente mitologice.
Anumite capitole puteau fi inscripționate pe alte suporturi. Astfel, „formula pentru a împiedica
inima [decedatului] să nu-i fie potrivnică în lumea de Apoi” (capitolul 30) era adesea gravată pe
3
Avea 23 m pe 39 cm ; a fost țăiat în 37 de foi de egiptologul Wallis Budge în 1897 pentru a putea fi
expus. E scris de dois au trei scribi plus un ilustrator (vinietele au fost făcute înainte de scrierea
textului), numele Ani și calificativele ce-i sunt atribuite fiind adăugate
2
Descoperite de Auguste Mariette, publicate de Gaston Maspero, 1889, apoi de K. Sethe, 1908-1922
și într-o nouă ediție de S. Mercer (1952).
3
Abia în prima perioadă intermediară și în Regatul mediu nemurirea a fost menită tuturor, inițial doar
faraonul ajungea în sânul lui Osiris.
4
Un papirus de 20 de m editat de Lepsius în 1842.
5
Ediția lui T. G. Allen din 1960 cuprinde 192 de capitole, unele comune cu cele din Textele
piramidelor. V. și Cartea egipteana a morților - Papirusul Ani, Editura Herald.
scarabeul inimii așezat pe pieptul defunctului (sulul cu Cartea morților era depus, după statutul
perosanei, în sarcofag, în fașa mumiei sau în camera mortuară). „Formula pentru a crea o flacără sub
capul celui binecuvântat” (capitolul 162) împodobește mulți hipocefali(=termen inventat de egiptologi
pentru a desemna discurile de pânză stucată sau papirus plasate sub capul mumiei). Pe majoritatea
statuetelor de servitori care lucrează în locul decedatului în viața de apoi - numite chaouabtis sau
uchebtis - apare un pasaj din capitolul 6 intitulat „Formula pentru a face ca un chaouabti să facă treaba
pentru cineva pe lumea cealaltă” (deci erau înviați pentru a servi). Unele extrasele puteau fi scrise pe
feșele mumiei sau pe pereții sarcofagului.

Cel mai important moment din călătoria defunctului e cântărirea inimii, „psihostazia”, cunoscută
sub numele de „formula pentru intrarea în Sala celor două Maat și venerarea lui Osiris care prezidează
în Occident (=lumea cealaltă)” (capitolul 125) . Vinieta care o ilustrează ocupă adesea o „pagină”
completă din Cartea mirților, ca în Papirusul lui Ani. Defunctul, introdus de zeul Anubis, apare în fa ța
tribunalului prezidat de Osiris. În fața lui, își declară nevinovă ția (sau „mărturisire negativă”), în care
afirmă:
Nu am săvârșit nedreptatea față de oameni, / Nu am bătut oamenii, / Nu am săvâr șit răul în locul
adevărului și dreptății, / Nu am căutat să cunosc ceea ce nu trebuie cunoscut, / Nu am făcut vreo
faptă rea, / Nu am început o zi punându-i pe alții să-mi facă munca: numele meu nu a ajuns să fie
acela al unei căpetenii de robi1. / Nu am grăit de rău pe vreun zeu, Nu am sărăcit pe vreun om
sărac de bunurile sale. /Nu am împlinit ceea ce este urâciunea zeilor./Nu am calomniat vreun
servitor la stăpânul său./Nu am provocat durere./Nu am înfometat./Nu i-am făcut pe al ții să
plângă./Nu am ucis./Nu am poruncit asasinate./Nu am chinuit pe nimeni./ Nu am redus cota de
mâncare oferită în temple./Nu am distrus pâinea zeilor./Nu am prădat plăcintele gloriosului
decedat./Nu am fost iubitul unui băiat./Nu am pângărit Piața Pură aparținând zeului ora șului
meu./Nu am scăzut nimic din obroc. /Nu am scăzut cifra aroure (unitate de măsură). /Nu am
falsificat suprafața terenurilor cultivate./Nu am mărit greutatea cântarului./Nu am dereglat limba
cântarului./Nu am luat laptele din gura copiilor mici./Nu am lipsit vitele mici de pășunile lor ./Nu am
prins în plasă păsările în stufărișurile zeilor./Nu am prins pești în mlaștinile lor./Nu am împins apa
în sezonul ei./Nu am făcut un dig pe o apă curgătoare./Nu am stins un focul ce ardea. /Nu am
omis zilele pentru ofrande./Nu am îndepărtat vitele care fac parte din turma divină./Nu m-am opus
lui Dumnezeu în timpul procesiunilor sal./Sunt pur! Sunt pur! Sunt pur! Sunt pur! (extras din
Cartea morților:)
Apoi se adresează celor 42 de zei ai tribunalului, chemându-i pe nume și reînnoind declara ția de
nevinovăție.
Urmează cântărirea sufletului: pe un talger al balanței sufletul, pe
celălalt (pana lui) Maat. Această scenă este un adevărat rit de
trecere care va permite decedatului să fie admis alături de Osiris și
să devină el însuși Osiris; în fața tribunalului ceresc prezidat de Ré,
asistat de Osiris, Isis, Nephtys și 42 de judecători , Anubis, zeul
funerar, îl prezintă pe defunct a cărui inimă va fi a șezată pe unul din
talerele balanței, pe celălalt aflându-se pana lui Maat sau Maat
însăși. Cântărirea e supravegheată de Thot, zeul sapiențial,
inventatorul scrisului, al calculului și chiar al balanței, numit și
„Socotitorul vremii” datorită priceperii sale. Defunctul își face
spovedania, arătând că nu a încălcat principiile morale, lăudându-și
virtutea (v. mai jos). Dacă nu e primit în cer, este înghi țit de o fiin ță
monstruoasă, Devoratoarea2, aflată în apropierea balanței.
https://www.photo.rmn.fr/archive/79-001135-02-
1
Condamnarea sclaviei!!!
2
Sau de zeul Anubis.
 2C6NU0HNG60Z.html

Cântărirea inimii din Cartea morților ( Papirusul lui Ani, British

Museum). În st., Ani și soția lui Tutu, cu haine de in, desculți, se
prezintă plini de evlavie. În centru, Anubis cântărește inima lui
Ani cu pana lui Maat, privit de zeițele Renenutet și Meshkenet,
zeul Shay și propriul ba al lui Ani . La dreapta, monstrul
Ammut sau Ammit, creatură hibridă (hipopotam, leu, crocodil),
așteaptă verdictul (va devora sufletul lui Ani dacă se dovedește
că a fost nedemn), în timp ce zeul Thoth notează. SUS, zeii
judecători: Hu și Sia, Hathor, Horus, Isis și Neftis, Nut, Geb,
Tefnut, Shu, Atum și Ra-Horakhty. V. etapele din text
https://egypte-eternelle.org/index.php?
option=com_content&view=article&id=206:papyrus-d-
ani&catid=25:les-livres&lang=en

În afară de identificarea cu Osiris, în capitolele 100-102 decedatul se alătură suitei divine a lui Re în
barca solară, se confruntă cu șarpele cel rău Apophis, ca și soarele, și poate călători astfel dincolo plin
de seninătate=destinul solar al defunctului.
Anumite pasaje ale acestei relatări ilustrate au avut o influență profundă asupra religiei cre știne:
astfel, în Apocalipsa, cântărirea sufletului îi deosebește pe cei drepți de cei damna ți (arti știi Rena șterii l-
au reprezentat frecvent pe Arhanghelul Mihail cu un cântar în timpul Judecății de Apoi).1
Nouă este la egipteni concepția că ritualuri și vrăjile singure nu te duc în regatul lui Osiris, că e
nevoie să fi dus o viață curată, în sensul respectării dreptă ții și adevărului, simbolizate de Maat. De
aceea, în afara formulelor comune cu Textele piramidelor apare și psihostazia – cântărirea sufletului
defunctului.

Texte relevante cu caracter cosmogonic sau prezentând lumea de dincolo apar în Cartea lumii de apoi,
Cartea despre Amduat (Cartea despre ceea ce se află în iad), descriind călătoria soarelui în orele nopții,
când intră în regatul lui Osiris, Cartea celor două căi, în care apare parcursul dublu, pe pământ și pe
apă, în lumea de dincolo, cu primejdiile care trebuie evitate prin recitarea formulelor magice, multe
preluate din Cartea morților, Cartea porților, care prezintă drumul soarelui de la apus la răsărit în lumea
subpământeană, cu toate primejdiile ce pândesc, Cartea peșterilor, care prezintă grotele din lumea de
jos și formulele magice ce trebuie rostite pentru a se trece de ele.
Cartea dragonului Apophis era parte dintr-un ritual de îndepărtare a șarpelui Apophis, malefic 2,
care atacă barca solară a lui Ré, dar este învins în fiecare dimineață de zeu.
Multe texte sunt exclusiv magice, conținând descântece și vrăji, sau religioase (culegeri de
rugăciuni).

Imnurile
Dedicate diferiților zei, numeroase imnuri au fost compuse în epoca ramesizilor (1198-1085 î.e.n.),
sculptate pe stele ori pictate pe pereții unor temple. Iată un fragment dedicat lui Hapi-Nilul:
Trăiască zeul desăvărșit, cel iubit de Nun, Hapi, părintele zeilor și al Eneadei,
cea din undă, hrană, bucate și merinde pentru Egipt, cel care îngăduie tuturor să trăiască
mulțumită ka-ului său;
în calea lui domnește belșugul, bucatele îi curg
printre degete și toți oamenii se veselesc atunci când se întoarce.
1
Hélène Virenque, Égyptologue, École pratique des hautes études https://www.histoire-et-
civilisations.com/grand-voyage-vers-lau-dela-secrets-livre-morts-egyptien/
2
Apophis (în greacă veche: Άπωφις sau Άποφις, sau Apopis sau Apofis, în egipteană: Apep sau Apepi
sau Aapep sau Aapef) - zeul forțelor malefice și al nopții, personificarea haosului, a răului, a întuneric,
căutând să distrugă creația divină.
 Tu ești cel Unic, cel care s-a creat pe sine; nimeni nu știe [tot] ce închizi în tine;
în ziua când țâșnești din peștera ta toți sunt cuprinși de bucurie.”
Alături de imnuri, există un mare număr de litanii care cuprindeau enumerarea numelor secrete ale unor
zeități care confereau puteri asupra celui ce le cunoștea (124 de nume ale lui Amon, 42 de nume ale lui
Ptah și Sekhmet):
Începutul cărții de adorare a lui Re1 în Apus și de adorare a celui care e unit cu el
[suveranul] în apus. Când cartea aici de față va fi recitată, aceasta se va face în culori . . .
pe jos, în puterea nopții [formule recitate de către preoții funerari pe figuri desenate?]. Prin
ea se dobândește izbânda lui Re asupra vrăjmașilor de la apus. Ea e de folos oamenilor pe
pământ și mai e de folos după înmormântare.
Slavă ție, Re, cel neasemuit de puternic, stăpânul peșterilor [numeroase în lumea
subterană], cel cu formele ascunse, care se culcă în taină atunci când se preschimbă în
Deba . . .
Slavă ție, Re, cel neasemuit de puternic, care își strânge aripile când merge să se culce pe
tărâmul celălalt, împlinindu-și prefacerea în cel ce va renaște din mădularele sale . . .
Ca și în alte culturi antice în care conducătorii erau zeificați, există și imnuri dedicate faraonilor, unele
foarte frumoase, ca cele de la Medinet Habu ( Imnul zeiței Neith, asimilată vacii cerești, către
Merenptah), sau dedicate orașelor sfinte:
Laudă cetății Abydos, cu bucuria simțită de Isis când pruncul ei a fost adus pe lume La
Chemmis.
Laudă cetății Abydos, cu bucuria simțită de Isis când fiul ei a ie șit învingător, după ce l-a
doborât pe ucigașul, pe mișelul șarpe Nik, din pricina părintelui său Osiris.
Laudă cetății Abydos, cu bucuria simțită de Isis, atunci când Thot a întocmit pentru el
[Horus] hrisovul ce-l făcea stăpân [îi asigura succesiunea tatălui său] în Sala cea Mare a lui
Geb, de față fiind Stăpânul Unic.

Texte narative: Legende. Basme. Poeme epice

Legende. Sculptate pe zidurile mormintelor faraonilor sau păstrate pe papirusuri, fragmente de mituri
îmbracă forma unor legende legate de cunoașterea numelor zeilor, atât de importante pentru că puteau
conferi puteri magice. Legenda lui Ré și Isis istorisește cum, prin vicle șug (Isis face din pământ și saliva
zeului un șarpe care-l mușcă pe Ré) zeița află numele adevărat al tatălui ei, devenind „Isis cea Mare
care îl știe pe Ré pe nume”.
Istoria despre distrugerea neamului omenesc: Ré se plânge celorlal ți zei că oamenii, ie și ți din
ochiul lui2, uneltesc împotriva lui. O trimite deci pe Hathor-Tefnut (o formă a ochiului său stâng) să-i
nimicească. Numai că, văzând masacrul lui Hathor-Tefnut, se răzgânde ște și porunce ște ca zei ța să fie
păcălită cu o bere amestecată cu didi (o plantă care colora în roșu). Beată, zeița nu-i mai recunoa ște pe
oameni, care scapă de mânia divină (Legenda despre nimicirea oamenilor păcătoși). 42, 43
Legenda aceasta păstrată pe zidurile unor morminte de faraoni (Seti, Ramses al II-les și al III-
lea) se continuă cu alta despre vaca cerească. După ce-i salvează pe oameni, Ré se declară obosit de
coabitarea cu oamenii. Așa că Nut, prefăcută în vacă, îl ia în spinare, îl urcă la cer cu ajutorul lui Șu,
văzduhul și lumina, susținută și de alte genii. Ré va sta ziua pe spatele lui Nut sau se va plimba cu
barca pe Nil, care curge între picioarele ei, iar noaptea va merge cu barca în lumea subpământeană.
Soarele îi luminează deci și pe morți, în lipsa lui cei vii fiind luminați de lună și stele.

Basme

1
După expresia lui M. Eliade, zeul suprem și ascuns era Aton (șarpele primitiv), iar Ré era zeul
manifest.
2
E vorba de un joc de cuvinte între remet (oameni) și remyt (lacrimi) – Cl. Lalouette, Civilizația
Egiptului antic, Meridiane, 1987, p. 204, n. 20.
Cele trei ursite ale prințului figurează în papirusul Harris (sfârșitul domniei lui Seti). Fiului unui faraon i
se hărăzise de Hathor1 44 că va muri din cauza unui crocodil, a unui șarpe sau a unui câine. Pentru a
evita acest lucru, e crescut într-o casă de piatră în de șert. Dar, prea singur, î și dore ște ca tovară ș
câinele unui trecător și cere să fie lăsat să facă ce vrea până ce zeul î și va împlini prorocirea. Pleacă
deci cu câinele spre țara Naharina. Regele acelei țări o promisese pe fiica lui celui care va putea sări
până la fereastra fetei, la aproximativ 36 de m, ceea ce prințul reu șe ște prin vrăji 2. Soția lui, asemenea
lui Isis, îl va proteja, ucigând șarpele. Dar câinele se declară el ursita lui, a șa că tânărul o ia la fugă,
ajunge în apă unde îl pândește crocodilul, care-i propune o învoială ... pe care n-o mai aflăm pentru că
manuscrisul se întrerupe aici.
În manuscrisul Beatty II s-a păstrat basmul Adevărul și minciuna: aceștia sunt frați. Minciuna își
acuză fratele că i-a furat un cuțit. Eneada, tribunalul compus din 9 judecător, îl condamnă să i se scoată
ochii. Minciuna îl trimite în deșert să fie mâncat de lei. O femeie îl salvează și-i na ște un fiu, care, aflând
povestea tatălui său, folosește minciuna pentru a-l răzbuna: el declară tribunalului că Minciună i-a furat
un bou uriaș. La judecata, Minciună spune că „un așa bou nu poate exista”, iar tânărul răspunde că,
dacă așa bou nu există, nici cuțitul furat nu poate exista. Povestea e o replică laicizată a mitului lui
Osiris, răzbunat de fiul său Horus.
Mai recent, basmul Întâmplările celor doi frați Anup3 și Bata, consemnat în papirusul Orbiney,
cumpărat în 1857 de British Museum, îmbină două povești.
Doi frați trăiau în bună înțelegere până ce nevasta lui Anup 4 se îndrăgostește de mai tânărul Bata. Cum
Bata nu răspunde iubirii ei, îl acuză că a vrut s-o siluiască. Anup vrea să î și ucidă fratele, dar Bata e
avertizat de animalele de la fermă și fuge. Zeul îl va salva de mânia fratelui plasându-i pe cei doi pe
malurile unui fluviu plin de crocodili. Bata se automutilează pentru a fi crezut și pleacă în Valea Pinului
umbrelă, în Liban. Îi spune fratelui că își va așeza inima în floarea pinului; când va fi tăiat pinul, inima îi
va cădea (fratele va afla pentru că berea din urcior va face spumă și va da pe dinafară), iar Anup trebuie
să vină și s-o caute, ceea ce va dura 7 ani. Pusă în apă proaspătă, inima va învia. Anup î și crede fratele
și își ucide soția pe care o aruncă la câini.
A doua poveste ni-l arată pe Bata posesor al unui palat în Liban. Văzându-l singur, zeii decid
sa-i dea o nevastă, pe care o va face Khnum, zeul olar. Bata îi va spune despre inima lui din pin. Într-o
zi, pe când se plimba, vântul îi smulge femeii o șuviță de păr care ajunge la faraon (sau a unui zeu) care
se îndrăgostește de femeia căreia îi aparține. Femeia e răpită la ordinul lui; ajunsă favorita faraonului,
femeia cere să fie tăiat pinul în care se afla inima lui Bata. Anup, avertizat de revărsarea berii, î și învie
fratele care ia diferite forme: taur de un soi necunoscut 5, recunoscut totuși de nevasta lui care
poruncește să fie tăiat; din trupul lui sar două picături de sânge din care apare un copac 6, și el tăiat la
porunca femeii. O așchie sărită în gura ei o lasă însărcinată și ea îl na ște chiar pe Bata 7, devenit fiul
faraonului și moștenitorul lui. Ajuns faraon, Bata îl face pe fratele lui prinț moștenitor.
Recunoaștem în prima parte povestea lui Iosif și a nevestei lui Putifar sau drama Fedrei și a lui
Hipolit, dar și secvențe pe care, mii de ani, le vom găsi din basme populare românești.
Egiptul antic se caracterizează și prin fabulația fantastică, așa cum s-a concretizat ea în
Povestea naufragiului în insula Șarpelui, aventura unui mare demnitar trimis în peninsula Sinai să aducă
aramă, dar care se pomenește singur pe o insulă pustie. Un ciclu de pove ști se țese în jurul cur ții
faraonului Keops (povestirile din papirusul Westcar), altul îl are ca personaj unificator pe faraonul
Petubastis sau pe Sethne, un mare preot de la Memfis, care, după multe aventuri, Sethne obține o carte
de magie.
1
În această ipostază erau 7 divinități cu înfățișare de femei tinere.
2
Motivul săriturii nupțiale se regăsește în poveștile indiene, rusești și poloneze - Cl. Lalouette,
Civilizația Egiptului antic, p. 209.
3
Sau Anubis. Cei doi sunt zei, al doilea asimilat lui Seth.
4
Avatar omenesc al lui Anubis, zeul funerar cinocefal, care l-a înviat pe Osiris.
5
Simbol al lui Ré.
6
Simbol al lui Osiris.
7
Ca și Amon, care, zeu al Soarelui, se naște dimineața din soarele zilei precedente.
Poeme epice
Poemul bătăliei de la Kadeș 45 are un sâmbure real – înfruntarea dintre Ramses al II-lea și oastea
hittită. Speriați de forța hittiților, egiptenii se împrăștie, tânărul Ramses trezindu-se singur în fa ța a 2500
de care dușmane și a nenumăraților soldați. Printr-un efort supranatural, justificat de natura sa divină, el
reușește să-și înfrângă dușmanii.

Poezia lirică
În afară de poezia imnică, prezentă în textele ritualice, caracterizată prin patos și, din punct de vedere
formal, de paralelisme, poezia lirică este reprezentată de lamenta ții, ca cea a lui Isis și Nephthys la
aflarea trupului lui Osiris 70, dar și de lirica erotică. Poemele se bazau pe aliterații și asonan țe și pe
repetarea accentelor ritmice.
Poezia erotică este foarte bine reprezentată în lirica egipteană mai ales în timpul dinastiei a
XVIII-a și sub ramesizi, îmbinând senzualitatea erotică cu alte plăceri, ca în acest imn închinat zei ței
Hathor, zeița iubirii:
Tu ești crăiasa bucuriei, tu ești stăpâna dănțuielii,
Crăiasa muzicii frumoase, stăpâna strunelor de harfă,
Crăiasa horei avântate, stăpâna dalbelor ghirlande,
Crăiasa smirnei aromate, stăpâna saltului voios!
.....................................................................
Ne copleșește bucuria când, zi de zi, te adorăm
Și cântă inimile noastre când îți privim regeasca față! 68, 69

Lirica erotică ia uneori forma unui dialog între îndrăgosti ți, care se numesc frate și soră sau de
monologuri (Cântece de mare desfătare din Papirusul Chester Beatty) și va influența Cântarea
Cântărilor:
Sora mea îmi e de folos mai mult decât toate leacurile. Ea face mai mult decât toate căr țile.
Venirea ei înseamnă vindecarea mea. Dacă o văd sunt sănătos. Când deschide ochii,
trupul meu întinerește. Când vorbește ea, sunt puternic, când o îmbră ți șez, îmi alungă răul.
Dar ea n-a venit de șapte zile.
Cântecele de muncă, inspirate din viața de zi cu zi, se transformă uneori în strigăte de revoltă fa ță de o
existență chinuită.

Cărțile sapiențiale
Dacă Egiptul nu excelează în poemul epic de mare respira ție, el î și găse ște o voca ție specială în textele
narative, lirica erotică și cărțile de înțelepciune. Egiptenii par a fi fost un model în domeniul în țelepciunii,
dacă ne luăm după unele referințe din Biblie („înțelepciunea lui Solomon e mai presus decât cea a
tuturor fiilor Răsăritului și mai presus de toată înțelepciunea Egiptenilor”, Regi III, IV, 30).
Una dintre cele mai vechi opere sapiențiale este antologia 46 Sfaturile lui Ka-Gemni (mijlocul
mileniului III î.e.n.) care conține elogiul omului smerit, „omul tăcerii”, cel care nu se răzvrăte ște.
Învățăturile lui Ptah-hotep 47, 48 (mijlocul mileniului III î.e.n.) al căror autor a fost un mare demnitar,
apare drept cel mai mare îndreptar de viață, destinat tinerilor egipteni nobili care voiau să reu șească,
fără referiri la pietate, ci doar la comportarea laică:
O cugetare bună e mai ascunsă
decât piatra de (smarald) verde
Ea se poate totuși afla și la femeile roabe
ce învârtesc piatra de moară (de măcinat).
.................................................................
Dreptatea este nespus de strălucitoare,
perfecțiunea ei este de-a-pururea.
 Ea nu este schimbată din vremea lui Osiris
Și cel ce nu ia seama la legi își primește osânda
Ceea ce uită omul lacom de avuție
Este faptul că josnicia poate (uneori) dobândi bogății
Dar niciodată răutatea nu ajunge la liman bun.

Sfaturile acestea formulează o cale ale cărei principii sunt adevărul și dreptatea (Maat):
Dacă dai ascultate la sfaturile acestea pe care și le-am pomenit,
Îți vei atinge scopurile
Căci bogăția din ele este adevărul și dreptatea lor.
Dacă Învățăturile regelui Amen-em-hat, primul faraon din dinastia a XII asasinat probabil la ordinul fiului
său, sau Învățătura regelui Meri-ka-re, faraon din dinastia a X-a mort pe câmpul de luptă, conțin sfaturi
pentru guvernarea statului adresate urmașilor, constituind niște coduri politice și morale ale institu ției
monarhice1, Înțelepciunea lui Ani se constituie într-o călăuză pentru oamenii obișnuiți, un îndreptar
practic de comportare. Cam același pare a fi și ținta Învățăturilor lui Amen-em-ope, mileniul I, opera unui
mare demnitar care se adresează unui tânăr la început de viață („învățătura de viață și sfaturi ca să-ți fie
bine”), prețuirea celorlalți fiind una din răsplățile vieții.
Dintr-o epocă mai nouă datează Poruncile către vizirul Rekh-mi-ra (Imperiul nou), un tratat
despre guvernarea tiranică, dar și Învățăturile din papirusul Insinger (Sapientia demotica – sec. II sau I
î.e.n.), scris într-un moment de puternică criză a valorilor egiptene. Aici se conturează un portret al
înțeleptului (credință în zei și moderație), cel ce „dobândește câștig fără lăcomie”, cel ce pre țuie ște
învățătura și vrea ca dovadă a bunei credințe fapte.
Multe texte sunt inspirate din deznădejdea egipteanului în fața nedreptă ții vie ții, a sistemului
politic. Povestea țăranului bun de gură, scrisă în perioada Regatului de mijloc, îl are ca erou pe un țăran
dintr-o oază. Bătut și furat în timp ce se îndrept spre târg de o slugă a logofătului Rensi, țăranul își strigă
revolta, făcând un rechizitoriu al stării de fapt în mai multe capitole (jalbe):
Nu e un lucru rău oare o cumpănă care se apleacă, un fir de plumb care se abate, un drept
și cinstit care s-a făcut tâlhar? Iată, dreptatea izgonită din locul ei se târăște sub tine. Marii
dregători săvârșesc răul; dreptatea se apleacă într-o parte; judecătorii fură. Și încă ceva:
cel ce trebuie să pună mâna pe un om care a săvâr șit o nelegiuire se îndepărtează el
însuși de drumul cel drept. Cel ce trebuie să dea suflul (vie ții) este lipsit de răsuflare pe
pământ. Cel ce trebuie să ne facă să răsuflăm, ne face să gâfâim. Cel ce trebuie să facă
împărțire dreaptă, este un hoț. Cel ce trebuie să izgonească nevoia e acela și care
poruncește să fie zămislite nevoi. Cel ce trebuie să osândească răul săvâr șe ște el însu și
nedreptăți... A pedepsi este o faptă de o clipă, dar răul durează multă vreme.
S-ar părea că acest text ar putea fi un „ghid al funcționarului cinstit”.
Satira meseriilor sau Învățătura lui Kheti, fiul lui Duauf, 49 (Imperiul de mijloc) conține un
emoționant elogiu al meseriei de scrib, care „se ostenește mai mult decât țăranul” în cadrul unei
enumerări pline de compasiune a diferiților meseriași (sculptor, țesător, țăran) și a vieții lor chinuite.

1
Una din armele faraonului trebuie să fie elocința: ,,Fii un meșter în arta de a vorbi frumos, ca să fii
puternic; tăria unui om este limba lui și glăsuirea frumoasă (elocventă) este mai tare decât orice luptă. /
Cel ce este iscusit ca orator pe acela nu-l biruiesc învățații, dacă și el este învățat, apoi nici o
nenorocire nu se întâmplă acolo unde se află el”. Dar și mai importante sunt faptele, valorile puse în
joc în arta vorbirii și a guvernării: ,,Cinstește pe oamenii de seamă și fă bine oamenilor tăi...este bine
când lucrezi pentru viitor... / Fă dreptatea atâta vreme cât ești pe pământ. / Consolează pe cel ce
plânge, nu chinui nici o văduvă, nu îndepărta pe nici un om de la averea tatălui său și nu înlătura pe
sfetnici din dregătoriile lor. Păzește-te să dai pedepse nedrepte...” Faraonul nu trebuie să aibă un
mormânt impunător, ci să facă astfel încât „monumentul tău să dureze prin dragostea pentru tine”.
Îndemnul era cu atât mai binevenit cu cât în epocă piramidele și mormintele erau jefuite, de unde și
sfatul „nu strica mormântul altuia, nu construi mormântul tău din sfărâmături”.
 Cântecul harpistului, 50, 51, 52 regăsit săpat în piatra mormântului faraonului Antef (sf.
Imperiului de mijloc), dar și în mormântul unui preot din Teba, cuprinde medita ții pline de triste țe pentru
greutatea vieții și deșertăciunea ei. Trădând neîncredere în transcendență, cântecul vorbe ște despre o
lume deznădăjduită, dar este și un îndemn la trăirea clipei. Acest poem este expresia deznădejdii
provocate de contextul istoric – prăbușirea instituțiilor tradiționale – care duce la agnosticism și
pesimism, fără ca bucuria de a trăi să se înece în disperare. Chiar distrugerea mormintelor, devenită
frecventă în epocă, îi apare autorului ca demonstrând misterul de nepătruns al morții.
Cam aceleași cugetări se regăsesc și în Dialogul disperatului sau Sfătuirea unui deznădăjduit
cu sufletul său (ba). Apreciat ca prima expresie a dialogului intim în poezie, poemul exprimă, dincolo de
situația concretă de la care pornește, o meditație asupra condiției umane: 53
Cu cine să mai stau de vorbă acum?
Când tot obrazul omenesc se ascunde,
Un om se teme să privească la altul.
Cu cine să mai stau de vorbă acum?
E jale-n toate inimile,
Nu ai pe cine să te bizui.
Cu cine să mai grăiesc acum?
Nu mai sunt oameni de cinste,
Cei răi au apucat țara.
Conflictul dintre deznădejdea de a trăi aici și așa și bucuria de a trăi, proprie omului, se nasc accentele
tragice ale acestui poem, mărturie trăirilor unei epoci:
Moartea e pentru mine, azi,
O aromă plăcută îmbătătoare,
Odihnă la malul unui râu,

Moartea e pentru mine, azi,

O floare de lotus înmiresmată, 60
Un somn dulce al îmbătrânirii.

Moartea e pentru mine, azi,

Un izvor de binefaceri
Întoarcere dintr-o lungă călătorie.

Moartea e pentru mine, azi,

Cer limpede strălucitor,
Cunoașterea unei taine dulci.

Influențe egiptene
Egiptul a fascinat prin originalitatea culturii și civilizației sale, prin filozofia și religia sa, prin descoperirile
științifice și tehnice, prin magia sa – care promitea posibilitatea de a stăpâni și conduce lumea, de a
pătrunde misterele ei. Dar și literatura sa, intrată în circuitul Orientului mijlociu și de aici trecută mai
departe, în circuitul culturii grecești și apoi elenistice, și-a pus amprenta pe devenirea umanită ții. În
afară de speculațiile religioase și filozofice, literatura egipteană sapiențială și literatura narativă, cu
amestecul său de realism și fantastic, exercită o mare influență în ariile învecinate, apoi din ce în ce mai
departe.

De citit romanul erudit al lui Mika Waltari, Egipteanul, 1949 (dinastia a XVIII-a), dar și Creanga de aur a
lui M. Sadoveanu, Egiptul apărând aici, ca și în viața lui Pitagora, drept ținutul ini țierii prin excelen ță. Nu
este uimitor că aici ia naștere Hermes Trismegistos (Hermes de trei ori mare), un hibrid al zeului Thot,
cel ce a inventat scrierea, dar și cel care a ajutat-o pe Isis să adune membrele lui Osiris. Textele din
Corpus Hermeticum apar ca un sincretism între filozofia lui Platon și credințe din Egiptul ptolemeic,
moștenitor al Egiptului faraonilor.

De la masca de aur a lui Tutankamon ppt Egip 3la scenele din viața de zi cu zi, arta egipteană nu
încetează să fascineze. Medicina, geometria, construcțiile, piramide și temple, palate, prelucrarea
sticlei, sunt alte domenii în care au excelat meșteșugarii egipteni. O descriere minu țioasă a civiliza ției
egiptene în Omul egiptean (sub coord. lui Sergio Donadoni, Polirom, 2000) și o reconstruc ție a
civilizației egiptene în Egipteanul. Cincisprezece cărți care conțin memoriile medicului Sinuhe (1390-
1335 î.Chr.), cartea lui Mika Waltari (trad. Teodor Palic, Univers, 1999/Polirom, 2013).
In ceea ce privește Egiptul de azi, care nu este din punctul de vedere al componen ței etnice și
al identității culturale continuatorul Egiptului antic, el este subiectul căr ților lui Naghib Mahfuz (premiul
Nobel pentru literatură în 1988, traduceri la editura Humanitas) sau Alaa al-Aswani (Aș fi vrut să fiu
egiptean, trad. rom. Polirom, 2012).