Sunteți pe pagina 1din 9

Egiptul Antic

Pe Valea Nilului, strânsă între maluri înalte și stâncoase, s-a făurit,


cu multe milenii înaintea erei noastre o veche civilizație a lumii
mediteraneene, aceea a Egiptului Antic. Ea ne înfățișează cel mai vechi stat
din lume, anterior tuturor celorlalte, înzestrat cu o administrație, o fiscalitate,
o justiție și o armată comparabile cu cele ce-au luat naștere mai apoi în țările
de pe toate continentele, înainte și după era noastră. Dar lumea Egiptului
antic a zămislit o cultură spirituală scânteietoare pe care o admirau grecii
vechi și romanii care se minunau precum fac azi mulțimile de turiști, să
contemple templele, piramidele sau obeliscurile înălțate de faraoni și supușii
lor.

Nu numai arta egipteană și monumentele colosale au atras prin frumusețea


tainică și prin splendoarea lor enigmatică pe grecii vechi și pe romani ca și
pe noi cei de azi ; călătorii veneau să găsească mai cu seamă cultura
egipteană, "înțelepciunea egipteană" pe care au cunoscut-o Thales, Pitagora,
Herodot, Platon, Solon, Licurg sau Plutarh.

Epoca predinastică

În epoca eneolitică sursele


arheologice capătă un caracter mai
precis prin faptul că apare arta
figurată : omul, până acum invizibil,
se arată reprezentat deseori. Apoi
dezvoltarea ceramicii decorate dă
elemente mai precise unei
cronologii relative, care să poată
stabili și preciza concluziile ce se
pot trage din evoluția și
perfecționarea ustensilelor. Pe de
altă parte unele date despre starea Egiptului în epoca predinastică pot fi
aflate din studiul textelor Piramidelor care se referă la epoci cu mult
anterioare primei dinastii istorice a Egiptului.

Riturile funerare în epoca badariană nu diferă prea mult de cele de la


Merimide și El-Omari dar în cultura de la Nagada aceste rituri evoluează
repede. Atunci când coliba devine dreptunghiulară în locul celei ovale sau
circulare, mormântul devine și el dreptunghiular și se menține astfel în toată
perioada predinastică. În același timp groapa este căptușită cu cărămidă
nearsă, lucrându-se un fel de cavou care are chiar bolți și celule laterale în
care se așează alimente, apoi o scară de coborâre în cavou. Cadavrul nu a
mai fost învelit în piei de animale sau în pânză ci așezat mai întâi într-un fel
de coș lucrat din nuiele, apoi într-un adevărat sarcofag, coșciug lucrat din
pământ ars în foc ca un vas de argilă, dar cel mai des într-un coșciug lucrat
din scânduri. Alături de cadavru se depuneau numeroase vase de ceramică
sau de piatră. Cea mai mare parte dintre defuncți erau culcați pe o parte, în
poziția fetală (cu picioarele la piept), cu capul către sud dar fața întoarsă
către răsărit (ca în epoca faraonică).

Istoria propiu-zisă începe în Egipt prin unirea sub autoritatea unui singur
rege, a celor două regate mai vechi, a celui din Deltă (Egiptul de Jos) și a
celui din Valea Nilului (Egiptul de Sus).

Apariția statului egiptean - primul stat din lume - trebuie considerată ca


impusă de necesitatea imperioasă a coordonării pe întreg spatiul Văii Nilului,
a sistemului de irigații și îndiguiri care aveau să domolească furia inundațiilor
anuale ale fluviului și să le facă folositoare agriculturii. Popoarele primitive,
care locuiau în regiunile aflate de o parte și de alta a Văii Nilului, în
deșerturile arabice și libice dar și cele ce erau în Nubia, putea invada și jefui
ținuturile bogate ale Egiptului.

Acești factori au impus în mod stringent constituirea statului egiptean (mai


întâi două state, apoi unul singur). Amândouă regatele au avut de fapt o
autonomie în tot timpul domniei faraonilor - prin particularitățile, păstrate cu
grijă, ale regimului lor și prin administrațiile separate. Legătura dintre aceste
două regate autonome a fost totdeauna faraonul, care era și rege al sudului
și al nordului. Dealtfel la moartea lor, faraonii din imperiul vechi aveau două
morminte dintre care unul nu conținea mumia defunctului rege,deci era
cenotaf - dar exista un mormânt pentru Egiptul de Sud și unul pentru Egiptul
de Nord pentru același faraon. De câte ori se produceau răscoale, răzmerițe
sau invazii străine, Egiptul avea tendința foarte netă să se despartă iarăși în
cele două regate care renășteau fiecare sub alt faraon.

Epoca Thinita

Această epocă este numită thinită după numele orașului


This, din apropiere de Abydos s-au găsit, la sfârșitul
veacului al XIX-lea, numeroase obiecte marcate cu
cartușul regilor din aceste dinastii. Epoca thinită
cuprinde primele două dinastii ale Egiptului (din lista
dinastiilor ce ne-a fost lăsată de Manethon, un preot
egiptean care a trăit în secolul al III-lea înaintea erei
noastre).

Tradiția expusă de Manethon și de Herodot afirmă că


regele Menes a unificat țara și a întemeiat orașul
Memphis, care este de fapt la limita naturală dintre
Egiptul de Sus și Egiptul de Jos.
Monumentele din vremea faraonului Udimu menționează sărbători religioase
și ceremonii ; în timpul lui se pare că s-a celebrat sărbătoarea sed a
reîntineririi faraonului. Tot de la el s-a adăugat la numele faraonului și un alt
titlu : nswt bit "cel al trestiei și al albinei" planta simbolizând Egiptul de Sus,
iar albina Egiptul de Jos. După Udimu a domnit fiul său Adjib (numit în listele
lui Maneton, Miebis) dar succesorul său, faraonul Semerkhet (numit
Semempres de Maneton), a pus să se șteargă numele lui Adjib și al reginei
Merneith (mama sa), pretutindeni acolo unde le-a putut găsi . Succesorul
faraonului Semerkhet, faraonul Ka, a pus să se șteargă și numele acestuia,
astfel că suntem înclinați să credem că el a fost un uzurpator al cărui nume a
fost șters din cauza credinței că numele este legat de persoana care îl poartă
într-un chip magic, și distrugerea numelui este distrugerea însăși a persoanei
vii, dacă trăiește pe lumea aceasta, a răposatului în lumea lui Osiris, dacă a
murit. Deși regele Adjib a avut domnie lungă, totuși numele lui a fost șters de
pe toate monumentele de către succesorul său Semerkhet și ar fi rămas
necunoscut fără celebra piatră de la Palermo care consemnează toți faraonii.

Imperiul Vechi

Unirea celor două regate egiptene a dat


putință faraonilor să desăvârșească și să lărgească sistemul de irigație al
întregii Văi a Nilului, ceea ce a dus la o sporire însemnată a producției
agricole și la înmulțirea populației Egiptului .

Comerțul se făcea în acea vreme prin troc apoi a urmat mari expediții
comerciale cu produsele de care Egiptul dispunea în exces, expediții făcute
pe corăbii care mergeau în orașele feniciene unde duceau produse agricole
și se întorceau cu lemn de care Egiptul atunci, ca și acum, era destul de
lipsit.

Pentru a întări frontierele Egiptului faraonul Snefru pune să se clădească un


zid mare la sud și la nord. Dar faraonii dinastiilor a III-a și a IV-a au fost aceea
care au început construirea de piramide imense, mausolee regale, zidite din
blocuri mari de piatră, la care au trudit, muncind pe o arșiță necruțătoare, la
tăierea pietrei, la șlefuirea acesteia, apoi la transporturi și la construcția
acestor edificii, sute de mii de oameni.

Prima piramidă este aceea a regelui Djoser de la Saqqara ; piramidă în trepte


care are 60 metri înălțime. Cea mai mare dintre piramide este piramida
regelui Kheops (în egipteană Hufu), care constituie unul din punctele de
atracție cele mai căutate de turiștii din lumea întreagă, la Giza, lângă Cairo.

Prima perioadă intermediară

Cronologia istoriei Egiptului Antic este încă o problemă viu controversată, iar
pe de altă parte periodizarea istoriei sale suscită și mai multe discuții . Astfel
pentru unii istorici prima perioadă intermediară se întinde de la sfârșitul
dinastiei a VI-a până la domnia faraonului Mentuhotep al II-lea adică circa
300 ani. Pentru alți istorici prima perioadă intermediară ar avea o durată mai
scurtă între anii 2263-2220 î. e. n. , după care este drept, Egiptul a fost
divizat în mici regate independente, până la domnia lui Mentuhotep al II-lea
existând regate separate în sud și nord. Spre anul 2050 întreg Egiptul de Sus
și de Jos este unificat sub autoritatea lui Mentuhotep al II-lea.

Imperiul de Mijloc

Tot Egiptul se prefăcuse într-o grădină


înfloritoare, iar creșterea vitelor căpătase un
mare avânt. Pe de altă parte și meșteșugurile
fac progrese remarcabile. Introducerea bronzului
dă putința fabricării unor arme mult mai solide.
Faraonii din Imperiul de Mijloc fac mari expediții
comerciale în Sinai, în Nubia, în Siria și aduc
minereuri, lemn, piei și animale. Sporesc de
asemenea legăturile comerciale cu Țara Punt
(Somalia), de unde se importă mirodenii și pietre
prețioase. Egiptul are pe de altă parte întinse
relații comerciale cu egeo-cretanii.

Inscripțiile faraonilor din această vreme pomenesc de numeroase campanii


războinice împotriva Nubiei, a Țării Israel și a sudului Siriei.

Dezvoltarea comerțului și a politicii militare de cuceriri și jefuire a popoarelor


învecinate făceau să se adune în Egipt bogății imense. Dar această bogăție
era însușită de faraoni și de către nobili și temple în vreme ce țărănimea și
meșteșugarii trebuiau să poarte povara impozitelor, a corvezilor și a
serviciului militar din timpul deselor campanii de cuceriri. Spre sfârșitul
Imperiului de Mijloc se produc mari răscoale îndreptate împotriva faraonului
și a nobililor.
A II-a perioadă intermediară

Ostașii mercenari hiksoși au primit de la


nomarhi mari loturi de pământ și puteau să se
grupeze mai temeinic în cete și formații
militare care să cucerească treptat orașele și
nomele.

Cunoaștem nume de regi hiksoși și ele par a fi


de origine hurită, ceea ce arată că era o populație
amestecată pentru că, după alte monumente,
aceste nume par a fi semite.

În Egiptul de Jos hiksoșii își clădesc un mare oraș


fortificat, Avaris, în partea de răsărit a Deltei,
unde era adorat zeul Seth, al răului și al
dezordinii.

Lupta pentru izgonirea hiksoșilor începe de la Teba unde regele de acolo,


Kames pornește război contra lor și împotriva sfaturilor primite de la
dregătorii săi. Succesorul său, Ahmosis I, este cel care îi învinge pe hiksoși
pe deplin și îi izgonește din Deltă.

Pe de altă parte influențele exercitate de cultura egipteană asupra


civilizațiilor mediteraneene apărute mult mai târziu și în strânsă legătură cu
Valea Nilului, constituie actualmente obiectul studiilor multor învățați. Aceste
studii vor elucida relațiile dintre Egipt și civilizațiile din lumea Mediterană
care au avut atât de mult de împrumutat de la țara faraonilor în artă,
literatură, religie și filozofie.

Egiptenii

Există multe teorii cu privire la originile poporului egiptean, subiectul inca


fiind controversat.

Studii genetice recente arata [1] [2] ca populatia actuala a Egiptului este
caracterizata de o linie paternala comuna cu zona Africii de Nord in primul
rand si ceva influente din Orientul Mijlociu. Studiile bazate pe linia materna
leaga egiptenii moderni de locuitorii actuali ai Eritreei si Etiopiei [3] [4].. Vechii
egipteni isi plasau originile intr-o zona pe care ei o numeau Punt, sau "Ta
Neteru" (Taramul Zeilor"), pe care majoritatea egiptologilor o plaseaza intr-o
arie ce cuprinde Eritreea si Dealurile Etiopiene.

Un studiu recent al morfologiei danturii egiptenilor antici confirma trasaturi


dentale caracteristice Africii de Nord, si intr-o masura mai mica populatiei din
sud-vestul Asiei. Studiul confirma si continuitatea biologica de la Perioada
Predinastică pana dupa perioada faraonica. Un studiu bazat pe statura si
proportia corporala sugereaza unele influente ale caracteristicilor
antropomorfice tropicale in unele grupuri, in perioada tarzie, odata cu
extinderea imperiului.

Limba

Limba egipteana veche constituie o ramura independenta a limbilor Afro-


Asiatice. Cele mai apropiate grupuri de limbi de aceasta sunt Berbera,
Semitica si Beja. Documentari scrise ale limbii egiptene dateaza din secolul
XXXII î.Hr. facand-o una din cele mai vechi limbi documentate.

Limba Egipteana este impartita in sase diviziuni cronologice:

• Egipteana arhaica (inainte de 3000 î.Hr.)


• Egiptena Veche (3000–2000 î.Hr.)
• Egipteana Medie (2000–1300 î.Hr.)
• Egipteana Tarzie (1300–700 î.Hr.)
• Egipteana Demotica (sec VII î.Hr. sec. IV d.Hr.)
• Egiptena Coptică (sec III-XVII d.Hr.)

Cultura

Religia

Religia vechilor egipteni era politeistă, iar numărul zeităților de ordinul


sutelor.

Religiile egipteane au fost o succesiune de credințe ale poporului egiptean


începând din perioada predinastică până la apariția creștinismului și
islamismului în perioada greco-romană. Ritualurile se făceau sub conducere
preoților sau vracilor (folosirea magiei fiind pusă însă la îndoială). Toate
animalele infățișate și venerate în artă, scrierile și religiile Egiptului Antic
(pentru peste 3000 de ani)sunt originare din Africa. Templele erau centrul
așezărilor egiptene, servind ca centre administrative, școli, biblioteci și
folosite și în scopuri religioase.

Arta

Natura religioasă a civilizației egiptene a influențat contribuțiile acesteia la


arta antichității. Multe din marile lucrări ale egiptenilor antici reprezintă zei,
zeițe și faraoni (considerați și ei divinități). Arta Egiptului Antic este
caracterizată în general de ideea de ordine. Dovezi ale mumificării si
construcției de piramide în afara Egiptului stau mărturie a influenței
sistemului de credințe și valori ale egiptenilor asupra altor civilizații, unul din
modurile de transmitere fiind Drumul Mătăsii.

Arta egipteană, cu marile sale forme de manifestare (arhitectură, pictură,


sculptură etc.) este așezată sub semnul fenomenului religios. Legătura
vechilor egipteni cu zeii protectori ai Egiptului este profundă și se manifestă
atât pe pământ cât și în viața de dincolo — element central al credinței
egiptene străvechi, de aceea operele de artă egiptene au câteva elemente
comune. Toate au un anume imobilism: secol după secol s-au reprodus
aceleași forme artistice, s-au utilizat aceleași tehnici și aceleași materiale.
Statuile faraonilor sau ale marilor demnitari nu reprezintă trupul real ci mai
degrabă ele proiectează o imagine ideală a unui om aflat într-o comuniune
permanentă cu zeii și deci aflat într.o stare de har divin. De aici rezultă
caracterul solemn al statuilor egiptene, senzația de măreție pe care aceasta
o produce privitorului. Deși artistul egiptean preferă să reprezinte profiluri
umane, atunci când configurează chipul uman el respectă o convenție
impusă de credințele sale religioase. Omul răposat trebuie să privească fie
spre apus, spre lumea de dincolo — spre împărăția lui OSIRIS, fie spre
răsărit, spre lumea de aici—unde răsare zeul-soare RA. De-a lungul timpului
s-au lucrat în Egiptul antic poate zeci de mii de statui de bronz, piatră, lemn,
aur— întotdeauna pictate. Artistul egiptean acorda culorilor o semnificație
anume, culorile fiind de fapt simboluri religioase. Roșul era o culoare
negativă, aceasta fiind culoarea zeului SETH, zeul deșertului lipsit de viață și
de acea zeul morții, al răului și totodată al dezordinii. Verdele, culoarea vieții
vegetale și de aceea culoarea bucuriei și tinereții era închinată zeului OSIRIS,
zeu al reînvierii și a nemuririi ce stăpânea lumea de dincolo. Tot astfel,
culoarea neagră avea aceeași semnificație — negrul fiind culoarea
pământului fertil al Nilului – fluviu, care, prin revărsările sale, asigura
“reînvierea “ veșnică a Egiptului an după an și garanta puterea și
prosperitatea țării. Albastrul era culoarea cerului și a zeului acestuia AMON.
Galbenul reprezenta aurul, un material prețios simbol al nemuririi zeilor și de
aceea avea un caracter sacru, el fiind destinat numai în reprezentările zeilor
și faraonilor. Albul—simbol al purității și bucuriei era culoarea coroanei
Egiptului de Jos.

Arhitectura egipteană își relevă caracterul impunător și sacru prin simpla


prezență a marilor piramide și ale templelor. Aceste construcții impunătoare
aveau rolul să asigure o legătură puternică dintre egipteni și zeii lor
protectori. Marile piramide ridicate de faraonii din perioada Regatului Vechi
nu erau doar grandioase locuri de veci pentru faraoni. Prin existența lor, ele
erau un simbol al triumfului egiptenilor asupra morții—credința în nemurire și
viața de apoi fiind elementul central al religiei egiptene. Celui care îi este
destinată piramida — faraonul, joacă un rol central nu numai în viața politică
a Egiptului ci și în cea religioasă. Faraonul nu este doar șeful statului, el este
înainte de toate un zeu întrupat și prin definiție un simbol al nemuririi. El
reprezintă totodată cea mai puternică și vizibilă legătură dintre Egipt și zei.
De acea, întreaga viață în Egiptul antic — artă, politică, religie etc., este
închinată faraonului și caracterului său divin.

Deoarece religia antică egipteană este închinată nemuririi și veșniciei era


normal ca arta religioasă să consacre aceste valori. Secol după secol, artiștii
egipteni au folosit aceleași materiale, aceleași tehnici și stiluri, acest lucru
fiind încă o dovadă a credinței egiptenilor în caracterul nemuritor al Egiptului
și ai zeilor săi protectori.

Vechea religie a fost redescoperită de către arheologii europeni în secolul


XIX și de atunci încoace arta religioasă egipteană antică și-a recăpătat
prestigiul și totodată dreptul de a fi considerată un simbol nemuritor al
geniului artistic al umanității.

Medicina

Cunoștințele și experiența egiptenilor antici în domeniul medical erau foarte


avansate pentru acea perioadă. Ei efectuau intervenții chirurgicale, tratau
fracturi și aveau cunoștințe farmaceutice. Dovezi din analiza mumiilor arată
un nivel ridicat de profesionalism în lucrul cu corpul uman, din moment ce
mumiile au rămas intacte și după complicate înlăturări de organe. În plus
nivelul până la care se mergea în procesul de mumificare al persoanelor
importante arată faptul că aceștia aveau cunoștințe incredibile de anatomie.

Administrație si Taxare

Din punct de vedere administrativ Egiptul Antic era împărțit in nome (cuvânt
grecesc desemnând o subdiviziune administrativă, fiind numite sepat de
egipenii antici). Divizarea în nome provine încă din Egiptul Predinastic când
acestea erau cetăți-stat independente. În cea mai mare parte a istoriei
Egiptului Antic, acesta era împarțit in 42 de nome (20 în Egiptul de Jos i 22 în
Egiptul de Sus), fiecare condus de un guvernator care reprezenta autoritatea
locala. Funcția de nomarh (guvernator), a fost dea lungul timpului când
moștenită când desemnată de faraon.

În perioada Egiptului Antic guvernarea impunea cetățenilor o serie de taxe.


Din moment ce nu era folosită nici un fel de monedă taxele erau plătite în
natură. Vizirul (în egipteană tjaty)era cel care controla sistemul de taxare.
Taxele se plăteau în funcție de indatoriri si ocupație. Proprietarii de pământ
plăteau taxele in grâne de pe proprietatea lor, meșteșugarii cu produse
realizate, la fel si vânătorii și pescarii cu o parte din captură. O persoană din
fiecare gospodarie trebuia să lucreze cateva zile pe an pentru domeniul
public (diguri, canale, mine) ca parte a taxării (familiile înstarite plăteau
oameni mai săraci să execute pentru ei taxa în muncă).

S-ar putea să vă placă și