2.2.

DEZVOLTAREA SISTEMULUI DE DREPT ÎN EGIPTUL ANTIC

2.2.1. Cadrul istoric Egiptul se află în nord-estul Africii. Aici, pe valea Nilului,
a luat naştere unul dintre cele mai vechi state cunoscute în istorie şi a fost creată
una dintre cele mai strălucite şi originale civilizaţii ale lumii, care a fascinat şi
fascinează încă, prin grandoarea şi fumuseţea ei enigmatică, pe toţi cei care au
venit în contact cu ea, specialişti şi profani deopotrivă.
Numele de Egipt, este de origine greacă (Aigyptos). Această denumire,
transpune însă sintagma egipteană Hwt k’Pth, care desemna la origine un cartier
din Memphis şi semnifica Casa Ka-ului (=Spiritului) lui(zeului) Ptah. Grecii au
folosit această denumire încă din epoca myceniană, aşa cum ne arată o inscripţie
din Cnossos, paralel cu o alta, Misr, care era folosită de numeroase populaţii din
Orientul, de atunci până astăzi. Egiptenii îşi denumeau ţara mai ales prin cuvintele
kemi şi teser, primul termen însemnând “negru”, aluzie la aspectul închis al culorii
solului egiptean, datorat revărsării Nilului, iar cel de-al doilea semnificând “roşu”,
aluzie la aspectul roşiatic al nisipului atotcuprinzător din afara văii inundabile a
fluviului1 .
Cu mii de ani în urmă triburile din valea Nilului s-au unit, formînd două state:
Egiptul de Sus (pe valea de mijloc a Nilului) și Egiptul de Jos (în Deltă).
După tradiție, Menes ar fi unit Egiptul de Sus cu cel de Jos, proclamînduse
faraon. Unirea celor două state era necesară pentru a se organiza mai bine marile
lucrări agricole, construcțiile monumentale și pentru a se ține piept atacurilor
triburilor și statelor străine.
Istoria Egiptului antic se împarte în trei perioade de bază: Vechiul Regat
Egiptean, Regatul Mijlociu Egiptean și Noul Regat Egiptean, separate prin
perioade de instabilitate relativă cunoscute sub numele de perioade intermediare.
Perioadele intermediare reprezintă perioade de declin în dezvoltarea economică și
politică a Egiptului.
Regatul Vechi a trăit în pace și echilibru. Acest factor a permis dezvoltarea
rapidă a unei civilizații atît de avansate. Destrămarea Vechiului Regat Egiptean se
presupune că a fost cauzată de o catastrofă naturală: o secetă crâncenă care a
generală și a durat aproape un secol.
Regatul de Mijloc. În jurul anului 2055 î.Hr., Mentuhotep II, din Theba a
încheiat această perioadă de tulburări și a unit din nou țara. A instalat o nouă
administrație și a început un program de construcții, sunt de altfel și dovezi ale
unor expediții militare împotriva altor țări. Capitala este la Memphis, iar capitala
religioasă este considerată Teba. Egiptul devine puterea Orientului Apropiat prin
forța militară remarcabilă, expansiunea imperiului întinzându-se până în Nubia
(Sudanul de astăzi), Siria, Fenicia și Palestina. Faraonul capătă putere mare și se
introduce practica co-regenței faronului cu fiul. Se reorganizeaza administrația.
Din punct de vedere cultural Dinastia a 12-a aduce cea mai infloritoare literatură
egipteană. Se renunță în aceea perioadă la mormintele de tip piramidal și se
generalizează tipul de mormânt rupestru și semi-rupestru.
Regatul Nou sau Imperiul este cea mai înfloritoare epocă din istoria Egiptului,
cu cei mai faimoși conducători. Arta și spiritualitatea atinge apogeul, iar țara
dobândește cea mai mare întindere, prin cuceriri.
2.2.2. Organizarea de stat a Egiptului Antic
Aparatul de stat în Egiptul Antic era constituit din trei verigi principale:
aparatul central, regional (nomarh) și local (la nivelul așezărilor obștești). În
fruntea statului se afla faraonul2 . Aparatul local. Țara era împărţită în provincii
(поте, al căror număr, iniţial de 38, a ajuns la 42), guvernate în numele regelui de
nomarhi; şi care la rândul lor erau imparțite în subunități administrative, ultima
fiind satul. Fiecare nomă se deosebește de cealaltă prin religie și zeul venerat.
Deasupra nomarhului era „locţiitorul regelui”, care concentra în mâinile sale şi
atribuțiile militar din respectiva nomă, şi pe cele judecătoreşti.
Administrația centrală. Vizirul (în egipteană „tjaty”) era căpetenia
dregătorilor egipteni și șeful administrației centrale, expresie a voinței regelui,
ochii și urechile sale.
Odată cu dinastia a IV-a, funcția de „locțiitor al regelui” a fost suprimată,
instituindu-se acum aceea de „vizir” unic. (În Regatul Nou vor fi doi viziri). Regele
i-a transferat vizirului (de obicei numit dintre membrii familiei regale) atribuțiile
efective de comandant militarsuprem; de șefsuprem (ajutat mai târziu de un
consiliu consultativ de zece membri) al administrației - şi prin urmare de şef al
tuturor scribilor din țară, de judecător suprem şi chiar de controlor administrativ
suprem al domeniilor templelor. Numai cultul religios şi treburile Palatului nu
țineau de competența sa. Vizirul raporta regulat regelui şi primea ordinele lui.
Este evident că funcția de vizir cu toate prerogativele sale a fost сreată de
monarh pentru a contracara tendințele centrifuge, de autonomie şi independență ale
nomarhilor şi ale nobililor mari proprietari funciari. Provinciilor, nomelor, nu li s-a
mai lăsat nici un fel de autonomie. În acest sistem centralizat la extrem, vizirul
controla tot - lucrările publice, fiscul, transporturile pe Nil, treburile armatei,
întregul aparat birocratic - fiind totodată şişeful suprem al justiției.
Justiția constituia о funcţie distinctă, dar era încredințata unui corp aparte,
separat de cel al administraţiei3 .
Puterea legislativă şi judecătoreasca era, practic, în mina vizirului, care о
exercita prin intermediul tribunalului regal. Vizirul și primea, personal, în audienţă
pe orice reclamant.
Faraonul a fost considerat de la începutul istoriei Egiptului ca un zeu, atât în
viaţa cât şi după moarte. Viața eternă îi este asigurată de drept. Recoltele țării sunt
abundente grație puterilor sale divine. El este cel mai bun, cel mai drept, atotştiutor
şi, întotdeauna desăvârşit în judecată şi hotărârile pe care le ia. Faraonul este о
imagine a perfecțiunii întruchipate. Viața lui deci trebuie să fie asemenea celei a
unui fiu de zeu şi zeu el însuşi; persoana lui este obiectul unui cult special, lui i se
cuvine adorația din partea tuturor, puterea lui de monarh absolut deriva de drept
din caracterul său divin. Zeul suprem i-a dat delegaţia să conducă țаrа, l-a
proclamat stăpân, pământesc, atotputernic. Viaţa sa de fiecare zi se desfăşoară
după un ceremonial complex, asemănător celui rezervat în templu zeului - tămâieri,
abluțiuni, fardare, îmbrăcare cu veşminte noi, s.a. ritualii care au un sens magic.
Сu ocazia ceremoniilor sau în reprezentările statuare sau picturale, faraonul
poarta aceleaşi însemne pe care le poartă şi zeii: о coada de laur atârnată de
veşmânt (semn al forței fizice), о соroană dubla, combinând о boneta albă сu mitră
roșie (coroane le Egiptului de Jos și de Sus), о barba falsă, un sceptru cu capul
zeului Seth şi un bici (semnele puterii divine), iar din coroana atîrnîndu-i în
mijlocul frunții, un cap de cobra, un uraeus, simbolul soarelui. О centură cu
cartuşul sau, un pectoral masiv de аur. О salba de aur sau de perle la gât, brățări la
mâini şi la glezne, completează ținuta de ceremonie. Faraonul era supus unor
interdicții alimentare: nici peste, nici carne de berbec sau de gaşcă, iar legumele
numai crude.
Spre deosebire insă de un alt monarh oriental absolut şi divinizat, faronul nu
era nici inactiv, nici crud în comportarea să, nici invizibil altora, nici nu se izola de
supușii săi. Dimpotrivă, se ocupa personal de țara şi poporul său, primea în
audiență şi dădea ordine, lucra în fiecare dimineață în „biroul” său unde îl aşteptau
scribii-secretari. Citea scrisori sau rapoarte şi dicta dispoziţiile sau răspunsurile
(dispoziții care, în lipsa unui cod, deveneau legi). Conducea efectiv - direct sau
delegându-şi substitutul - administrația țării, justiția, cultul şi armata. Îşi alegea
înalții demnitari, îşi organiza armata, stabilea о rigidă eticheta, acorda recompense,
și chiar se ocupa de ştiinţă, de litere, de medicină, de teologie.
Idealizarea oficială a faraonului nu i-a făcut totuşi pe egipteni să îi uite
caracterul de ființă omenească. Ca atare, analele egiptene consemnează și actele
sale - private sau politice – uneori meschine, nedemne: în timp ce unele scrieri,
intitulate „învăţături" arătau că el putea (şi chiar trebuia) să se gândească şi la
răscoale populare.
Atribuțiile cele mai înalte alte faraonului se referă la sferă vieții religioase. El
este şeful suprem al cultului, în numele lui se aduc jertfe zeilor, în fiecare zi şi în
toate templele, el prezidează toate ceremoniile şi ritualurile legate de viața agricolă
a țării. El poruncește să se construiască şi să se restaureze templele, pe care le
subvenţionează din tezaurul său personal; are prerogative de teolog suprem, are
drepturi și puteri (cel puțin teoretic) să decreteze şi să formuleze dogme religioase.
În al doilea rând, faraonul avea datoria să-şi apere țara contra duşmanilor. Funcția
sa de comandant suprem al armatei s-a accentuat după alungarea hiksoșilor şi după
succesele militare obţinute apoi de Egipt în Palestina, Siria şi Mesopotamia. - În
general insă faraonii nu s-au arătat pasionați de viaţa militară (cu excepția unor
mari războinici, ca Tuthmosis Ill sau ca Ramses ÎI). - În fine, a treia serie de
atribuții ale faraonului era să asigure tării о bună administrație şi о justiție dreapta.
(În Egipt, domeniile acestor două activităţi nu erau perfect separate şi rigid
distincte).
Faraonul îşi primea în fiecare dimineață vizirul, inspectorii şi pe membrii
consiliului „celor zece”, cu care lucra. Era prezent la toate marile sărbători
religioase - la care uneori oficia el în persoană. - Precum şi la importantele
ceremonii agrare. Арăreа în procesiunile solemne înconjurat de curteni, cu un fast
impunător. În principiu, cel mai umil cetăţean avea dreptul să-i adreseze personal
plângerile; în practică însa, autoritatea sa supremă în acest domeniu și-o transfera
vizirului sau, care reprezenta „voința stăpânului, ochii şi urechile Regelui”. Încât
termenii în care faraonul era idealizat în textele oficiale, ca „părinte şi ocrotitor bun
şi drept”, rămân cele mai adeseori în registrul propagandei oficiale a regalităţii.
 Că viață privată, faraonul avea - singurul în Egipt, alături de câţiva nobili,
favoriţii săi - privilegiul poligamiei. Dintre soții, alegea (provizoriu) una pe care о
declara regina oficială. Pentru а se păstra puritatea sângelui regal, adesea faraonul
îşi lua ca soție pe una din surorile sale (iar în epoca Regatului Nou) chiar pe una
din fiicele sale). În plus avea, bineînţeles, şi un harem bine asortat.
2.2.3. Dreptul egiptean
Izvoarele dreptului egiptean sint obiceiul și legea. Diodor din Sicilia4 ne
vorbește de primii legislatori ai Egiptului:
1) Menes5 (3000 î.e.n.) - primul legiuitor care a încurajat scrierea şi consemnarea
evenimentelor semnificative).
2) Sasykis
3) Ramses al II-lea (în jurul anilor 1285 î.e.n). Activitatea legislativă a urmărit
întărirea armatei, întărirea organizaţiei de castă şi birocratizarea aparatului de stat.
Un alt document important pentru istoriografia egipteană este papirusul ce conţinea
„raportul lui Unamon” datat în sec XI-lea î.Hr., fiind considerat un adevărat
manual de drept internaţional, în uz pe timpul domniei lui Amon. Cea mai mare
parte a raportului se prezintă ca o înlănţuire ordonată de cauze şi efecte, de
pledoarii şi de conflicte de legi6 .
4) Boccharis. În jurul anilor 720-715 î.e.n. apare un mare cod de legi elaborat de
Boccharis, care ar fi adus unele schimbări în ordinea de drept statornicită de până
atunci. Conform acesteia, li se îngăduia ţăranilor înstrăinarea şi amanetarea
loturilor de pământ; se interzicea transformarea debitorilor în sclavi iar pedeapsa
cu moartea a fost înlocuită cu sclavia7 . Aceste înnoiri reformatoare, dacă le
raportăm la obiceiurile juridice şi normele scrise ale timpului, au fost determinate
de anumite necesităţi de ordin economic şi politic: extinderea latifundiilor, sporirea
forţelor armate cât şi utilizarea forţei de muncă a celor condamnaţi la pedeapsa
capitală.
Statutul juridic al persoanelor.
Societatea egipteană era împărțită arbitrar în 4 clase:
1) Nobilimea - includea marii dregători, curtenii, preoții, căpeteniile militare etc.
2) Scribii – slujbași în serviciul direct al stăpînului;
3) Locuitorii orașelor, meșteșugari, lucrători – slujbași care erau în stare să producă
bunuri, fiecare în domeniul său;
4) Țăranii – slujbași care erau însărcinați să rodească pămîntul. Mai trebuie
menționați sclavii și străinii care s-au așezat în Egipt și care au fost asimilați
treptat.
Clerul. Treburile templului crau conduse de marele preot, secondat de „consiliul
templului”. Preoţii Egiptului - care erau de fapt îndrumători spirituali, deși se
considerau doar servitori ai zeului - îşi exercitau atribuțiile alternativ, de patru ori
pe an pe cale о perioada de о luna. În restul anului, duceau о viața de laic. Funcția
de preot se moştenea în familie adeseori; dar se şi „сumpărа”, sau era conferită de
rege. Corpul sacerdot era organizat într-o riguroasă ierarhie, în care intrau nu mai
puțin de 40 de categorii de preoţi8 . În afară de sacerdoți templul mai avea - pentru
marile ceremonii religioase - un соrp de cântăreţi vocali și cântăreţi instrumentişti.
 Preoţii - care erau neapărat circumcişi - trebuiau să se supună cu strictețe unor
obligații și să observe anumite interdicții. Umblau totdeauna tunşi, raşi, epilați și
nu aveau voie să poarte decât îmbrăcăminte din panză de in; făceau abluțiuni
rituale de două ori pe noapte: erau obligați la abstinentă sexuală pe timpul când
erau de serviciu la templu; trebuiau să se abțină să consume anumite alimente
(îndeosebi peste) sau să călătorească pe mare: să evite cifra 7 sau, în călătorii să
călărească un măgar, etc. Unii aveau atribuții de ordin pur cultural; conduceau
şcoli şi atelierele de artă, controlau grupurile de scribi tineri, ţineau în ondine
bibliotecile templelor, sau redactau ei înşişi lucrări de morale.
Nobilii constituiau о categorice socială ale cărei origini îndepărtate se regăsesc în
străvechea aristocraţie tribală, puternică рînă la formarea celor două state. Rolul lor
important a continuat, ca administratori ai nomelor, sau ca persoane din familia și
din anturajul regelui. Faraonul le-a acordat moşii, lot felul de privilegii – temporar
sau pe viața. - Demnități şi titluri creditare. În felul acesta ei și-au consolidat,
treptat, situația de mari proprietari funciari, deţinând cele mai importante functii în
administraţie şi о mare influentă la Palat. Uneori nobilii - al căror număr la un
moment dat ajunsese în jur de 500 - au manifestat atitudini de independență şi
autonomie absolute care au pus în dificultate autoritatea faraonului. De asemenea,
prin abuzurile şi despotismul lor au creat tiranilor condiții de viață extrem de grele,
ceea ce nu о dată a dus la mişcări populare împotriva acestor mici tirani locali.
Numai începând din perioada Regatului Mediu (și nu definitiv) faraonii au reuşit
să-şi restabilească autoritatea asupra nobililor.
Militarii au ajuns la о anumită poziție socială mai apreciată abia la о data târzie. În
perioada Regatului Vechi, serviciul militar - pe un timp determinat - era
obligatoriu, la fel ca orice altă prestație, dar într-un fel special: în timp de pace
soldații efectuau diferite munci în cariere de piatră sau în construcții. Alteori,
făceau parte din „expediții comerciale” pe care statul le trimitea în țări îndepărtate.
Cu timpul, d in ga r d a p e r so n al ă a regelui a luat ființă о armată permanentă,
formată însăși din străini. După invazia hiksosilor armata egipteană (al cărei şef
suprem era faraonul) a fost reorganizata, adoptând un armament mai adecvat şi о
tactica de luptă mai eficientă. Exista şi un corp de poliție în oraşe și un corp de
miliție în oaze. Garnizoanele erau stabilite în oraşe, precum şi pe traseele
drumurilor comerciale mai importante, unde se construiau şi fortăreţe. Începînd din
secolul al ХШ-lea î.e.n. s-a constituit о armata profesionistă, cu militari de carieră
(alături de care insă mai funcționa - periodic - şi serviciul militar obligatoriu).
Faraonul acorda militarilor proprietăţi funciare, precum și о serie de privilegii:
scutiri de impozite, beneficii în natură. S.a. Din epoca Regatului Nou s-a extins tot
mai mult sistemul trupelor de mercenari. Căci, cum egiptenii nu aveau о vocație
militaristă, cariera armelor nu s-a bucurat în Egipt de о consideraţie deosebită.
Scribul era elementul de bază al vieții administrative, birocratice și culturale a
statului. Chiar din epoca pre-dinastică el fusese cel care concepuse şi îndrumase
lucrările de irigație, de asanare, de construcție şi de întreţinere a canalurilor şi
digurilor de control al îndeplinirii lucrărilor, prestațiilor, corvezilor şi de achitare la
timp a dărilor şi impozitelor. De asemenea, scribul a fost acela саrе a conceput şi a
executat monumentalele construcţii ale Egiptului antic. Scribul era singurul care
poseda о instrucție sistematică, multilaterală sau specializată. Aceasta instrucție о
capăta în familie (căci profesiunea de scrib se transmitea din tata în fiu) sau pe
lângă scribii-maieștri mai bătrâni. Începând din timpul Regatului Mediu însă
funcţionau scoli speciale de scribi, cu о durată de cel puțin 12 ani. Scribii au fost şi
oameni de litere, autorii numeroaselor opere cu caracter literar, religios-mitologic,
sau de morală. Dintre toate profesiunile, aceea de scrib era cea mai respectată.
Scribii erau bine retribuiți, iar regii le dăruiau adeseori şi moşii şi sclavi. Provenind
exclusiv din familii înstărite (de nobili, de viziri, de membri ai inaltului cler, şi
chiar din familia regală), scribii puteau ajunge - în funcție de pregătirea, de
capacitatea și de relaţiile lor personale - la cele mai înalte demnități în stat (inclusiv
aceea de vizir).
Dreptul de proprietate. Deşi practic nu există izvoare pentru o sistematică
caracterizare a dreptului de proprietate, totuşi careva trăsături generale pot fi
stabilite. Se poate vorbi de următoarele forme de proprietate:
a) Proprietatea statului - aceasta avea rolul de a asigura rezerva de stat pentru
situaţiile excepţionale, în caz de calamitate, de secetă, război, incendii, dezastre
etc.
b) Proprietatea exclusivă a regelui, a caselor sale regale, compusă din moşii uriaşe,
ateliere de tot felul în care se produceau bunurile, clădiri, palate, morminte, livezi
de pomi şi vii, cirezi nesfîrşite de animale mari şi mici. Toate acestea, proprietăți
ale statului și ale casei regale: tezaurul, vistieria, minele de aur și de argint, palatele
erau lucrate cu lucrători ce aparțineau casei regale și statului. Cele două proprietăți
se confundau cu averea personală a regelui și a casei regale.
c) Gospodăriile regale – averea şi gospodăria marilor demnitari şi a nomarhilor.
Averea acestora s-a format din donaţiile regale şi au devenit proprietate personală,
astfel aristocraţia putea să o folosească după bunul plac. Vitele ca şi pămîntul
puteau fi donate sau transmise prin succesiune. d) Posesiunea templelor s-au
constituit tot din donaţiile casei regale. Mai tîrziu casa regală le transformă aceste
posesiuni în moşii, vite, păsări şi cantităţi mari de argint, metale preţioase etc. e)
Gospodăriile obişnuite ale oamenilor de rînd care stăpîneau pămînturile în obşte. În
ceea ce priveşte pămînturile obştilor şi acestea au început să fie transformate în
proprietate privată. Pămînturile care se aflau mai sus de revărsarea Nilului şi
respectiv după hotarele obştilor puteau fi desţelenite, folosind munca robilor,
reuşind să le facă utile pentru agricultură şi creşterea vitelor. Aceste pămînturi
constituiau proprietatea privată a ţăranilor care le prelucrau, adică nu erau
proprietatea obştească. Ţăranii foarte săraci nu posedau pămînt şi erau nevoiţi să ia
în arendă de la latifundiari sau de la temple, cu obligaţia unei plăţi de a zecea parte
din recolta anuală pentru cultivarea cerealelor şi a şasea parte pentru vii şi livezi.
Dreptul obligațiilor. Obligațiile în Egiptul antic rezultau, de obicei din contracte.
La început, contractele erau încheiate prin depunerea unui jurămînt solemn, rostit
în fața funcționarilor. Contractele se debarasează de această formă religioasă în
timpul domniei faraonului Boccharis. Contractul de vînzare-cumpărare s-a
răspîndit odată cu dezvoltarea relațiilor marfă-bani (sec. XVXIV î.e.n.). Inițial,
dreptul de vînzare-cumpărare a pămîntului era privilegiul păturii dominante, țăranii
capătă acest drept doar în perioada lui Boccharis. Contractele de înstrăinare a
pămîntului și imobilului erau însoțite de 3 acte de bază:
1. Acordul părților referitor la obiectul contractului, indicarea în contract că suma a
fost achitată deplin, vînzătorul garanta cumpărătorul de pretențiile unui terț.
2. Al doilea act avea caracter religios, fiind confirmat printr-un jurămînt depus de
către vînzător. 3. Intrarea cumpărătorului în posesie are loc în fața judecătorului,
numele cumpărătorului fiind trecut în Registrul Cadastral. Cu timpul va fi utilizat
doar al treilea act, primele două pierzîndu-și importanța.
Contractul de împrumut. Faraonul Sazihis (Regatul Vechi) a adoptat o lege prin
care interzicea de a lua cu împrumut, fără a da în gaj mumia tatălui său, sau a nu
asigura rambursarea împrumutului prin mumia proprie, care nu putea fi
înmormîntată în caz de deces dacă nu se achită datoria. De obicei, obiectul
contractului erau cerealele. Neexecutarea obligațiilor și nerambursarea datoriei se
pedepsea prin lovirea cu bățul.Conform legilor lui Boccharis se interzicea
transformarea debitorului în sclav. În dreptul Egiptului antic se mai întîlneau
următoarele contracte: Contractul de locațio al robilor, contracte de închiriere a
proprietății și a animalelor, contracte de donație, schimb, contractul de întovărășie,
contractul de arendă – care avea ca obiect terenuri de pămînt. Aceste contracte se
încheiau pe termen de 1 an.
Dreptul familiei și dreptul succesoral. „Poate că nici un alt popor din Orientul
Antic n-a avut despre familie și concepţie atât de sănătoasă şi de modernă ca
egiptenii” (G. Nolli). Astfel, condițiile căsătoriei în Egipt9 constituie арrоарe о
excepție în întreaga lume a Orientului Antic. Numeroasele cântece de dragoste pe
care le cunoaştem, vorbesc clar despre о „liberă” alegere din partea tinerilor. Chiar
dacă puteau să intervină și interese economice sau combinații de familie, este cert
totuşi că tinerilor li se lăsa multă libertate de iniţiative. Familiile înstărite aveau
uneori sclavi, însă de cele mai multe ori slujitorii erau liberi. Marii dregători
puteau avea un personal numeros: paharnici (ubau), care își serveau stăpînii la
masă, dar care puteau fi în același timp și confidenți; shemsu (purtătorii
sandalelor), servitorii însărcinați să poarte rogojina pe care se așeza stăpînul lor
atunci cînd își vizita domeniile, intendenți. Şi sistemul dotei avea în Egipt un alt
sens, о altă funcţie şi о formă diferită de administrare decât în alte ţări ale
Antichității10. În Egipt, dota trebuia să formeze un patrimoniu familial, о garanție
materială a viitorului cămin. De aceea, din suma convenită (cel puțin în clasele
avute) soțul aducea două treimi, iar soția о treime (în bani sau în natură). Cât
trăiau, soţii nu se atingeau de acest depozit, nici unul din ei nu putea să-l
înstrăineze în nici un fel, nici măcar partea adusă de unul din ei. În caz de deces al
unuia din soți, celălalt avea uzufructul întregii dote a amândurora, dar putea să
dispună după bunul său plac numai de partea adusă de el la contractarea căsătoriei.
„Se căuta prin aceasta să se evite condiţia penibilă și umilitoare a femeii văduve,
care ar fi putut rămâne fără nici un mijloc de întreţinere” (J. Nolli). În ce privește
epocile mai timpurii, există foarte puține informații asupra problemei divorțului. Se
pare că adulterul nu era un motiv de divorț, bărbatul avînd dreptul de a aduce acasă
concubine. Problema se pune altfel în cazul femeilor, care potrivit Poveștii celor 2
frați, Anupu își omoară soția adulteră și îi aruncă trupul la cîini. În epoca tardivă
(în perioada secolelor XI-VI i.e.n.) exista în Egipt și ciudatul obicei al „căsătoriei
de probă”: dacă după un an de conviețuire căsătoria era desfăcuta - din vina unuia
din soți, sau pur și simplu din nepotrivire de caracter - soția se reîntorcea la părinţii
ei, luându-şi întreaga dota. Grecii antici care vizitaseră Egiptul au fost foarte
surprinşi de numărul neobişnuit de mare de copii, precum şi de faptul că aici nu
exista - ca în Grecia - barbarul obicei de a abandona copiii nedoriți de părinţi. Și în
Egipt copiii de sex masculin erau preferați celor de sex feminin. Nou-născuții erau
transcrişi în registrul ținut de scribul-funcționar al stării civile. - Cu numele
personal al copilului, la care se adăuga „fiul lui X” (numele tatălui, dar uneori și al
mamei, sub formă: „născut din stăpâna casei Y”). Copilul era alăptat pană la vârsta
de 3 ani - întrucât se credea (cum se mai crede şi azi în popor) ca pe durata
alăptării mama nu putea deveni gravidă. Până la о anumită vârstă (poate până la 7-
8 ani), până când nu se simțeau jenați de nuditatea lor, copiii umblau goi. Apoi
copiii îi ajutau pe părinţi, pregătindu-se pentru ocupația tatălui lor. Școli nu
existau, decât şcolile de scribi, rezervate insă exclusiv copiilor de nobili, de preoți
sau de funcționari ai statului. Documentele literare și iconografice egiptene
prezintă viața de familie în cele mai frumoase culori. În societatea egipteană
femeia deținea о poziție de о demnitate puțin obişnuită în lumea antică. I se
respectă dreptul de proprietate și zestre; ea era numită „stăpâna casei”, iar când
rămânea văduvă, devenea de drept capul familiei. Egiptenii erau monogami, dar
înalţii demnitari se considerau deosebit de onorați când regele le dăruia din
haremul regal о femeie de rang superior soțiilor lor, ре care о luau că a doua soție.
Conştiinţa egalității sexelor era profund înrădăcinată în tradiția egipteană, iar
prescripţiile religioase cereau ca femeia să fie tratată bine. În unele texte se
specifică expres egalitatea absolută a femeii cu bărbatul în fața legii (fapt plauzibil
cel puțin în cercurile superioare ale societății). Un aspect interesant al dreptului
penal egiptean este cel în care femeia apare solidară cu soțul ei când acesta comite
о infracțiune. Unele femei au îndeplinit nu numai funcții de preotese ale templelor,
ci şi înalte funcții politice. Pe la mijlocul mileniului al II-lea i.e.n. tronul Egiptului
era ocupat de о femeie - regina Hatșepsut; iar în secolul al VIII-lea i.e.n. mai multe
femei au devenit foarte importantă și influenţa funcție de „mare preot”. - În
general, tradiția şi obiceiurile acordau mult mai mari libertăți femeii în Egipt decât
în Grecia (fapt care pe Solon l-a revoltat). Căci egiptenii au stimat femeia; poeții i-
au dedicat versuri de dragoste, iar artiştii au înfăţişat-o ca о ființă grațioasă şi plină
de farmec. Moștenirea se împarte în mod egal între fii și fiice, dar fiul cel mare ia
ceva mai mult, avînd însă ocupația de a se ocupa de funeraliile tatălui său. În unele
cazuri, fratele mai mic putea fi administratorul sau slujitorul fratelui mai mare.
Succesiunea testamentară apare într-o epocă tîrzie, testamentul fiind introdus de
greci și romani. Moștenitorul testamentar numit fără a se ține cont de moștenitorul
legal, trebuia să fie întărit de 3 martori de încredere. Morala şi religia egipteană
cereau de la fecior supunerea ireproşabilă tatălui sau şefului familiei.
Dreptul penal. În Egipt ca peste tot în lume au existat delicte, fapte antisociale,
reproşabile, iar societatea a încercat să se apere aplicînd pedepse, mai mult sau mai
puţin aspre. Furturile, omorurile, bătăile, nu lipseau din societatea egipteană. Ele
erau judecate de cele şase case de judecată şi de cei zece consilieri ai vizirului,
constituiţi în tribunale în administraţia centrală şi de numeroase tribunale
regionale, care cutreierau toată ţara pentru a judeca litigiile, conflictele şi delictele
ce se comiteau. Odată cu formarea statului Egipt răzbunarea prin sînge a fost
interzisă. Răscumpărarea vinovăţiei, dacă şi a existat, dispăruseră demult. Domina
principiul înspăimîntării. „A inspira frica” era o expresie foarte des utilizată de
faraoni şi demnitarii de stat. Cea mai grea infracţiune era socotită răzvrătirea sau
alte forme de manifestări împotriva organizării existente. În una din învăţăturile
date fiului său de un faraon se sfătuie pedepsirea infractorilor în special prin
lovirea cu beţele (vergile) şi prin privarea de libertate, prin întemniţare, „cu
excepţia răzvrătirii, deoarece Dumnezeu îl pedepseşte cu sîngele propriu”. Un şir
de alte infracţiuni se caracterizează prin aşa numita Cartea Morţilor. In ea se
conţine pledoaria standard a decedatului în faţa judecăţii lui Dumnezeu: „Eu n-am
minţit învinuitul... eu n-am făcut nimic din ceea ce-i interzis... eu n-am ucis... n-am
furat din hramuri pîini jertfite... n-am adunat cîştiguri străine... n-am schimbat
măsura pîinii... n-am încurcat curgerii apei...” În afară de acestea, sînt menţionate
următoarele infracţiuni: falsificarea monedelor, depoziţia falsă, omorul unor
animale sfinte: a mîţei, a unor păsări, a ţapului, etc...; încălcarea metodelor
tradiţionale de tratare, dacă persoana deceda, medicului i se aplica o pedeapsă
echivalentă cu cea pentru omor cu premeditare. Pedepse aspre se aplicau pentru
comiterea furtului. Astfel, pentru furtul animalelor se pedepseau prin tăierea mîinii,
pentru furtul obiectelor de cult se aplica pedeapsa cu moartea. Furtul mormintelor
se pedepsea prin tăierea urechilor, nasului şi tragerea în ţeapă. Incendierea averii
era pedepsită prin 100 de lovituri. Cele mai răspîndite pedepse erau lovirea cu
beţele, tăierea nasului şi urechilor, transformarea în sclav, repararea daunei plus
amendă, întemniţarea etc. Pedeapsa cu moartea era în formă simplă: decapitarea şi
strangularea şi-n formă calificată: arderea, răstignirea şi îngroparea de viu. Plus la
acestea se folosea principiul talionului în formă simbolică (de exemplu, tăierea
limbii pentru divulgarea secretelor de stat) şi-n formă materială, în formă simbolică
talionul reprezenta pedeapsa care consta în lezarea organului cu care infractorul a
săvîrşit infracţiunea, în formă materială reprezenta lezarea aceluiaşi organ pe care
infractorul 1-a lezat pătimaşului (ochi pentru ochi, dinte pentru dinte). Stabilirea
pedepsei se atribuia judecătorilor, iar uneori cînd se dorea apărarea unei proprietăţi,
pedeapsa se stabilea în mod deosebit şi direct de rege. Faraonul Seti, spre exemplu,
(Regatul Nou) a stabilit o sistemă deosebită de pedepsire pentru furtul şi atentatul
la averea templelor. Funcţionarul curţii care a strămutat lucrătorul templului la alte
munci, trebuie să fie pedepsit cu 200 de lovituri şi 5 răni sîngeroase, plus la aceasta
el trebuia să repare dauna adusă templului şi singur trebuia să muncească în
gospodăria templului. Furtul averii templului ducea la pedepsirea cu 100 de
lovituri şi repararea daunei în proporţii de 100 pentru l. Schimbarea hotarelor
pămînturilor templelor se pedepsea cu tăierea nasului şi a urechilor şi lucrul în
gospodăria templelor. Conform legilor lui Bochoris pedeapsa cu moartea se
înlocuieşte cu sclavia.
Judecata în Egiptul Antic. Ca şi celelalte funcţii, justiţia era apanajul regelui, una
dintre cele mai importante îndatoriri ale acestuia fiind cea de a face ca dreptatea să
domnească în rîndurile supuşilor săi. În practică, regele însărcina cu această
misiune pe vizir, care a avut întotdeauna printre atribuţiile sale şi pe cea de a
împărţi dreptatea. Deşi mulţimea îndatoririlor vizirului şi amploarea domeniului
justiţiei 1-au determinat pe acesta să încredinţeze puterile sale judecătoreşti
dregătorilor subordonaţi ierarhic, totuşi regele şi vizirul îşi păstrau autoritatea
supremă în acest domeniu. în procesele de mare importanţă, cum ar fi cele legate
de profanarea mormintelor, regele era direct reprezentat prin doi dregători de la
curte, scribul regal şi sfetnicul regelui; pe de altă parte, în cazul delictelor grave,
tribunalul nu făcea altceva decît să constate dacă acuzatul este vinovat sau
nevinovat, regele urmînd să decidă ce pedeapsă i se cuvine; aceasta putea fi de la
bătaia cu băţul, numărul de lovituri fiind proporţional cu gravitatea faptei, pînă la
osîndirea la moarte prin tăierea capului (sau ardere pe rug). Trădarea se pedepsea
prin tăierea limbii, iar falsificarea actelor prin tăierea mîinii. Persoanele de vază
osîndite la moarte nu erau executate, ci li se indica să se sinucidă. Vizirul însuşi
controla uneori adevărul acuzaţiilor aduse în cursul unei anchete, iar uneori se află
în fruntea înaltei Curţi de Justiţie. Ca şi în domeniul sacerdotal injustiţie se făcea
carieră prin înaintarea treptată în ierarhie, în timpul Regatului Vechi, prima treaptă
era cea de grefier într-un tribunal; se avansa apoi la funcţia de judecător şi la cea de
scrib, urma cea de director adjunct al scribilor din justiţie; rangul suprem la care
regele îl înălţa pe judecătorul care se remarcă în mod deosebit era cel de Mare
dregător al Egiptului de Sus. Fiecare dintre membrii acestui colegiu de mari
dregători era numit „căpetenie a secretelor, cîntăririi cuvintelor de taină ale Casei
cele Mari,” şi în această calitate prezida într-una din cele şase case mari în care se
împărţea dreptatea. Această ierarhie a justiţiei nu se mai regăseşte în epoca
thebană, cînd tribunalele erau alcătuite dintr-un gen de consiliu al dregătorilor,
vizirul avînd rolul de judecător suprem. În timpul Regatului Vechi în Egiptul de
Sus existau şase tribunale, numite "casele cele mari", unde împărţeau dreptatea
oamenii de vază dintre Cei Zece mari dregători din Egiptul de Sus, care erau
repartizaţi fiecare la cîte un tribunal; numai căpetenia Egiptului de Sus şi vizirul,
care era judecătorul suprem al regelui, putea să prezideze oricare dintre aceste
tribunale" Aceste colegii permanente, alcătuite din judecătorii de carieră, au fost
înlocuite în epoca thebană prin consilii de slujbaşi, qenbet, membrii acestora
putînd fi schimbaţi în funcţie de pricinile judecate. Au existat cazuri cînd din zece
membrii nouă aparţineau clerului. Pe lîngă aceste instanţe superioare, existau şi
judecătorii locale: tribunale ale templelor, consilii ale notabilităţilor locale (saru),
"însărcinaţi cu certurile" de la sate; aceste persoane trebuiau să se ocupe de litigiile
dintre localnici, de contestaţiile acestora faţă de fiscalitatea abuzivă, de conflictele
între cei care locuiau pe domeniile templelor. Plîngerile erau redactate în scris sau
înregistrate de grefierul tribunalului. Apoi lucrările se desfăşurau prin viu grai,
reclamantul expunînd tribunalului cererea sa. Membrii tribunalului asistau stînd
aşezaţi. După ce era ascultat şi cuvîntul de apărare, tribunalul se pronunţa, iar un
scrib întocmea un proces-verbal al audierii, în problemele de drept civil decizia
tribunalului avea efect de lege, totuşi exista şi dreptul de apel. Cel căruia tribunalul
îi dădea cîştig de cauză se întorcea către cel care pierduse, cerîndu-i despăgubirea
legală, celălalt trebuia să răspundă că se supune hotărîrii tribunalului, în procesele
de drept penal, tribunalul decidea asupra vinovăţiei acuzatului, stabilirea pedepsei
revenindu-i regelui, pe cînd vizirul sau reprezentantul său avea rol de acuzator,
fiind cel care a primit plîngerea. Procesul civil nu se deosebeşte de cel penal.
Ambele se intentau din iniţiativa pătimaşului. Pătimaşul urma să indice în plângere
sancţiunea (pedeapsa), care la viziunea lui urma să se aplice infractorului, precum
şi mărimea recompensei ce i se cuvine. Părţile aveau libertate deplină, indicînd în
cereri părerea lor. Hotărîrea, însă, era luată de judecător fără a fi motivată. Fără a
pronunţa nimic, judecătorul aplica pe fruntea părţii ce cîştiga imaginea adevărului,
pe care o purta atîrnată la gît. Probaţiunea se făcea prin martori, prin acte scrise şi
prin jurămînt. în fiecare regiune existau curţi de judecători numite ascultătorii
plîngerilor tribunalului de justiţie.2
Dreptul International. Istoria Orientului antic a păstrat un anumit număr de
documente - corespondenţă diplomatică, tratate şi alte acte internaţionale-care
atestă existenţa unor legături strînse între statele din Orientul antic. Orientul antic
cunoştea practica tratativelor diplomatice duse înaintea începerii operaţiilor
militare. In secolul al XVI-lea î. Hr. într-un moment de extremă încordare a
relaţiilor dintre hicsoşii nomazi, care cuceriseră nordul Egiptului şi regii Thebei,
conducătorul hicsoşilor a prezentat cîrmuitorului Thebei pretenţii inacceptabile,
ameninţînd cu război în caz de refuz. Este cel mai vechi caz de ultimatum din cîte
se cunosc în istoria relaţiilor internaţionale. Dintre numeroasele monumente ale
diplomaţiei Orientului antic, cel mai mare interes îl prezintă, prin volumul şi
bogăţia conţinutului, corespondenţa de la El-Amarna şi tratatul încheiat între
faraonul egiptean Ramses al H-lea şi regele hitiţilor Hattuşil al III-lea. Tratatul a
fost încheiat în anul XXI al domniei lui Ramses (1283 bî. Hr.). Tratatul cuprindea
douăzeci şi două de puncte; clauzele sale prevedeau o alianţă defensivă, acţiuni
comune împotriva supuşilor răsculaţi, extrădarea fugarilor din amîndouă neamuri,
clauză însoţită de prevederea că persoanele extrădate şi înapoiate suveranului
respectiv vor fi amnistiate, şi în final o clauză cominatorie împotriva celui care ar
încălca tratatul. Nu a fost nevoie să se recurgă vreodată la această ultimă clauză.
Căci egiptenii nu au mai purtat nici odată războaie cu hitiţii. Faraonii au început
destul de tîrziu să practice în mod susţinut o politică de alianţe cu vecinii, încă din
timpul Regatului Vechi au existat raporturi prieteneşti cu fenicienii, îndeosebi cu
principii din Byblos; acestea erau însă legături comerciale, neavînd deloc aspect de
alianţă cu caracter politic, în timpul Regatului Nou, atunci cînd Egiptul a început o
politică perseverentă de cucerire în Asia, diplomaţia egipteană a folosit rivalităţile
dintre regii asiatici pentru a-şi întări propriile poziţii în acea parte a lumii.
Cuceririle lui Thutmosis al III-lea în Asia 1-au făcut să se bucure de o autoritate
indiscutabilă şi puternicii regi vecini ai Asiriei, Babilonului, Ţinutului Mitanni şi
hitiţilor căutau să-i cîştige prietenia.
2.3. DEZVOLTAREA SISTEMULUI DE DREPT ÎN BABILONUL ANTIC
2.3.1. Privire istorică
Cea mai mare civilizaţie a antichităţii s-a construit în zonele fertile ale
Mesopotamiei între fluviile Tigru şi Eufrat1 , însumând contribuţiile civilizatoare
şi culturale a trei popoare distincte: sumerienii, akkadienii şi asirienii de-a lungul a
trei milenii. Un moment de referinţă în civilizaţia şi cultura mesopotamiană l-a
constituit oraşul-stat akkadian din centrul Mesopotamiei care, timp de aproape
două milenii va rămâne cel mai important centru economic, politic şi cultural din
întregul Orient apropiat: Babilonul (din semiticul Bab ilani - Poarta Zeilor). Prima
menţiune documentară a oraşului datează din timpul suveranului akkadian ŞarKali-
Şari (circa 2.254–2.230 î.Hr.). Babilonul a trecut prin următoarele etape de
dezvoltare:
1. Perioada Vechiului babilon, sau amorită (1894-1595 î.e.n.)
2. . Perioada medie a Babilonului, sau kasită (secolele XVI-XII î.e.n.)
3. Perioada slăbirii politice a Babilonului și luptei pentru independență
(secolele XII-VII î.e.n.)
4. 4. Regatul Nou (625-539 î.e.n.).
2.3.2. STRUCTURA SOCIETATII MESOPOTAMIENE
Societatea mesopotamiana era bine structural ierarhic si relativ stabila pe lunga
durata. Structura ei este una piramidala bazata pe centralizarea puterii martiale,
economice si spirituale catre varful piramidei reprezentat de regele - preot ajutat de
un foarte eficient aparat birocratic.
1. Baza piramidei о forma populația productivă - a agricultorilor dependenti care
faceau parte din personalul productiv al domeniilor regale și ale templelor. Ei
formau baza economiei si primeau in schimbul activitatii productive cele necesare
traiului precum si pamanturi concesionate asupra carora nu aveau decat dreptul de
folosinta.
2. Meșteșugarii detineau de asemenea un loc important in economia
mesopotamiana. Ei erau cei care prelucrau metalul si obțineau bunurile finite care
adesea se transformau în bunuri de schimb si bunuri de prestigiu. Mestesugarii
erau organizatii în așa zise corporatii, dependente din punct de vedere al dotarii
tehnice de palat si templu pentru care de fapt produceau cele mai multe obiecte. In
cadrul acestor corporatii ei îsi transmiteau meseria ereditar precum si secretele
tehnice.
3. Negustorii sunt de asemenea о clasa suficient de bine dezvoltata.Comertul se
practica sub forma de troc, folosindu-se si echivalentul general, în metal pretios
care precede aparitia monedei.
4. Locul sclavilor în aceasta structură sociala este unul secundar. Ei apar pomeniti
in listele contabile ale templelor, dar rolul lor economic este unul precar. în
Mesopotamia sclavia este una domestica si deloc asemanatoare cu sclavia clasica a
Greciei si Romei. Sclavii proveneau mai ales din randul prizonierilor de razboi, al
datornicilor si copiilor adoptati. Codul de legi al lui Hammurabi reglementeaza si
sclavia si constatam ca desi in genere sclavul nu se bucura de considerate totusi el
avea unele drepturi iesite din comun: se puteau casatori cu fiica unui om liber si
copii rezultati nu mai erau sclavi.
2.3.3. Structura Politica și Organizarea Juridico -Administrativă
Cele mai vechi formații politice sumeriene care erau în acelasi timp centre
administrative, culturale, religioase si economice erau orașele - stat, cetati
fortificate care posedau un teritoriu rural. Acestea aveau о structură politica care о
reproducea oarecum pe cea sociala, ierarhizata si centralizata. Aceasta structură
politica care functiona la nivelul fiecarui oras stat în parte a fost integrate unei
structuri mai largi la nivelul marilor Imperii create aici.
1 Autoritatea suprema este regele -preot sau sub accadieni regele -zeu. El asigura
legatura între supusi si divinitate iar atributiile si îndatoririle sale sunt cele ale
marelui preot. Regele primeste de la divinitate harul conducerii statului astfel ca
statul este de esența teocratica iar regele este loctiitorul zeului în cetate. Regele era
autoritatea suprema care deriva direct din cea divina. Regalitatea era centralizata,
absoluta -despotica si teocratica - adica sub protectie divina si derivata de la
autoritatea suprema divinitatea. Indatoririle regelui erau aceleasi cu ale marelui
preot iar hotararile sale erau inspirate sau relevate.
De aici decurgeau о serie de datorii regale:
datoria de a organiza bine statul si a asigura bunastarea: era principalul
coordonator al construct si întretinerii canalelor de irigatii si al lucrarilor publice în
general.
datoria de a-și proteja supusii era judecator suprem si conducator militar.
Palatul era centru de putere dar si centru economic: regele dispunea de resurse
proprii obținute din taxe, impozite, activity comerciale. Din aceste resurse el putea
recompensa diverse servicii. Pentru a-si indeplini prerogativele regele avea în
directa subordonare -comandantii armatei, înaltii functionari și clerul. adica un
aparat birocratic eficient sidezvoltat pe nivele ierarhice.
■ Toti trebuiau sa raspunda unei conditii : sa apartina clasei instruite adica sa stie
citi si scrie.
■ Acestia detineau elemente de teologie , cunostințe empirice - matematice,
astronomico-astrologice . cunostinte tehnice privind agricultura si practicarea
mestesugurilor.
■ Desemnati sub numele de „fiii palatului" acestia alcatuiau ierarhia administrativă
care se ocupa de:
■ -asigurarea bunei organizari a agriculturii cu tot pachetul de lucrari de irigatii si
protecția ogoarelor împotriva animalelor salbatice;
■ -activitatea constructivă - fortificarea oraselor programele arhitecturale de
prestigiu si arta de reprezentare;
■ -reglementarea activitatii ceremoniale , cu diferite ocazii- primirea de audiente,
sarbatori.
■ -organizau activitatea militara – de aparare si cucerire.
Aceasta aristocrație politica era recompensata de rege prin redevente si concesii
din domeniile regale si ale templelor devenind ea însasi detinatoarea unor domenii
sau unitati de productie mestesugaresti.
■ De asemenea regele dispunea de un sistem, de daruri si prestatii ceremoniale
care recompensau serviciile deosebite.
7. Aparatul birocratic politic era completat de unul administrativ la fel de riguros
ierarhizat pus sub autoritatea unui scrib: care tinea contabilitatea stricta a
cheltuielilor si drepturilor in natura a producatorilor directi. Ne-au ramas de la
mesopotamieni adevarate liste contabile care dovedesc un control strict al
economiei. Ierarhia politica si cea administrativă erau complementare si aveau la
indemana ca instrument autoritar de lucru organizarea juridica si legislatia.
Functia legislativă facea parte din prerogativele regale, regele fiind care primea de
la zeu legile de inspiratie divina, revelate. El îndeplinea de asemenea functia de
instanta suprema.
■ și în ceea ce priveste organizarea juridica avem nivele ierarhice instantele
primare erau stabilite la nivelul celor mai mici unitati administrative iar cele de
apel la nivelul celorlalte esaloane administrative-provincii.
■ Organizarea juridica о completeaza sjiо copiaza pe cea sociala si politico
administrativă mergand pe aceeasi idee a centralizarii puterii în mana regelui -
preot. Sistemul juridic mesopotamian asa cum a fost el exprimat în Codul de legi al
lui Hammurabi se sprijina pe principiul talionului si dreptului patrimonial.
■ In perioadele mai vechi s-a afirmat tendinta inlocuirii pedepselor corporale cu
rascumparari în perioada asiriana se prefera însa aplicarea pedepselor fizice care au
fost chiar agravate si s-a instituit de asemnea pedeapsa cu moartea prin inecare,
ardere sau tragere în țeapa. Alte pedepse erau mutilarile corporale si munca fortata;
pedeapsa cu privare de libertate nu exista
2.3.4 Dreptul în Babilonul antic
Legile lui Hammurabi - monument al dreptului oriental vechi
O realizare majoră a lui Hammurabi (1792-1750 î. de Cr.) o constituie tentativa de
unificare a jurisdicţiei mesopotamiene prin redactarea unuia dintre cele mai vechi
coduri de legi din istorie ajuns până la noi.
Această codificare a fost descoperită de o expediţie ştiinţifică franceză în frunte cu
cercetătorul J. de Morgan, care a iniţiat săpături arheologice în sud-vestul Iranului,
pe ruinele străvechiului oraş Susa,” Stela de diorit”, pe care este gravat în cel de-al
34-lea an de domnie al lui Hammurabi codul său celebru, a fost descoperită în luna
decembrie 1901 d. Cr. (prima parte) şi în luna ianuarie 1902 (a doua parte), se află
astăzi la Muzeul Luvru din Paris.
Textul codului poate fi divizat în 3 părţi:
1. Prologul
2.Articolele codului
3. Epilogul.
1.Prologul codului. Cuprinde declaraţiile lui Hammurabi precum că zeii i-au
încredinţat sceptrul şi simbolul justiţiei) şi, în baza acestui temei el promulgă codul
" ca să-l nimicească pe cel rău şi viclean, ca cel puternic să nu asuprească pe cel
slab...". Se sfârşeşte prologul cu următoarea afirmaţie a lui Hammurabi: "Eu, rege
ce ţin în supuşenie patru părţi ale lumii... am făurit eu însumi dreptul şi dreptatea în
limba ţării, lăsând pe oameni să se bucure".
2. Articolele codului. Pentru prima dată codul a fost publicat de R.P. Vincent
Scheil, membru al expediţiei franceze. Anume el a împărţit convenţional textul
codului în 282 de articole. Propunem următoarea împărţire pe articole a textului
Codului lui Hammurabi:
I. Articolele 1-5 reglementează procedura de judecată.
2. Articolele 6-13 reglementează furtul averii proprietarului.
3. Articolele 14-20 prevăd astfel de componenţe de infracţiuni precum furtul de
copii și sclavi, tăinuirea sclavilor fugari şi dimensiunea de recompense pentru
capturarea unui sclav fugar.
4. Articolele 21-25 sunt considerate o varietate de cazuri de jaf.
5 Articolele 26-41 consacră drepturile şi obligaţiunile ostaşilor, reglementând în
mod deosebit problemele ce ţin de proprietatea lor funciară.
5. Articolele 42-47 reglementează arenda funciară.
6. Articolele 48-52 fixează drepturile creditorului asupra fructelor de pe ogorul ce
i-a fost dat în gaj.
7. Articolele 53-56 stipulează pedepsele aplicate celor care nu folosesc canalele de
irigare în conformitate cu prevederile fixate de autorităţile publice.
8. Articolele 57-58 protejează proprietarii câmpurilor din pagubele provocate de
bovine.
9. Articolele 59-66 se referă la dreptul de proprietate asupra grădinilor,
reglementând totodată şi drepturile creditorului asupra roadelor livezii debitorului
sau.
10. Articolele 67-99 - sunt anume acele articole care au fost şterse cu dalta. fiind
reconstituite în baza copiilor găsite în biblioteci, s-a putut stabili conţinutul lor,
care, în mare măsură reglementează contractul de locaţiune de bunuri imobiliare şi
contractul de împrumut.
11. Articolele 100-107 se referă la activitatea negustorilor (tamcari).
12 . Articolele 108-111 se preocupă de cârciumi care serveau totodată şi drept case
de toleranţă. 13. Articolele 112-116 reglementează contractul de depozit şi de
împrumut şi chezăşia datoriilor de către membrii familiei debitorului.
14. Articolele 127-195 înglobează dispoziţii privind organizarea familială.
15. Articolele 196-214 prevăd sancţiuni în caz de leziuni corporale.
16. Articolele 226-227 apără interesele stăpânilor de sclavi.
17. Articolele 228-235 stipulează răspunderea juridică a arhitecţilor şi a
constructorilor de vase. 18. Articolele 215-225 şi 236-277 conţin prevederi privind
contractele de locaţiune.
19. Articolele 278-282 cuprind dispoziţii privitor la sclavi. Analizând articolele
Codului Hammurabi vom releva că ele sunt alcătuite într-o formă deosebită de cea
contemporană. Legiuitorul contemporan se străduie să formuleze norma de drept
într-o astfel de formă, ca rămânând concretă, ea totuşi să cuprindă nu numai un caz
concret, ci o totalitate de fenomene analogice. Pe când legiuitorul antic formula
norma de drept în aşa mod cum se formulează o hotărâre (sentinţă) judiciară: ca o
hotărâre a unui caz particular, cazus. Din acest punct de vedere, elementul de
sintetizare teoretică rămânea fără semnificaţie pentru legiuitorul babilonian, care,
confruntat cu nevoile vieţii de fiecare zi, se menţinea cazuist şi, în consecinţă,
departe de preocupările doctrinare. De exemplu: "Dacă un om i-a scos un ochi altui
om, atunci şi lui trebuie să i se scoată un ochi". O astfel de formă a expunerii
normei de drept se numeşte cazuistică.
De asemenea, Legilor Hammurabi le este caracteristică o tehnică juridică
primitivă, formalism şi o legătură strânsă cu ritul şi procedura simbolică. De
exemplu, în caz de transmitere a proprietăţii funciare, a sclavilor, vitelor mari etc.,
era obligatorie încheierea convenţiei în formă scrisă şi în prezenţa martorilor.
Convenţii puţin mai însemnate trebuiau să fie încheiate în faţa sfatului bătrânilor
din cadrul obştii.
Din diverse surse ne este cunoscut faptul că în Babilon existau mai multe genuri de
proprietate funciară: 1.Proprietatea statului. 2.Proprietatea templelor. 3.Proprietatea
comunităţilor ţărăneşti. 4.Proprietatea privată.
1.Proprietatea statului:
• dată în arendă.
Proprietatea funciară a statului, pentru a aduce un venit sporit putea fi dată în
arendă. De obicei, arendaşi erau micii agricultori. Ei fructificau fondurile arendate,
în schimbul unei cote-părţi din recoltă, care de obicei ajungea la 1/3 din roadă.
• ilku.
Acestea sunt bunuri de stat concedate ostaşilor pentru serviciu militar, care se făcea
în baza unei convenţii dintre redum şi bairum(grad militar) pe de o parte şi statul
reprezentat de rege, pe de altă parte. Prin această convenţie militarul se obliga să
presteze serviciu militar în folosul statului pe tot parcursul vieţii contra unui fond
funciar (ilku), care era concedat adesea cu tot cu construcţii pe el, împreună cu
pământurile de arătură, grădini şi inventar corespunzător, şi care revenea înapoi
regelui în caz de moarte a militarului sau de reziliere a contractului ori de
neîndeplinire a obligaţiunilor contractuale.
2. Proprietatea templelor
Multiple înscrisuri ne relatează despre faptul că templele posedau fonduri agricole,
edificii, ateliere meşteşugăreşti, prăvălii, turme de animale etc., dispuneau de
venituri însemnate obţinute din dijmele percepute de la populaţie şi din ofrandele
religioase dăruite de către locuitori. Posedând o parte considerabilă a avutului
statului, templele fructificau cu succes fondurile băneşti oferind împrumuturi
băneşti cu dobânda. Din aceste considerente, furtul avutului templelor era pedepsit
cu moartea.
3.Proprietatea comunităţilor ţărăneşti
Pământul obştii era împărţit, pentru o anumită perioadă, prin tragere la sorţi
ţăranilor din comunitate. Totodată existau şi teritorii întinse care erau în proprietate
comună (păduri, păşuni, iazuri etc.). Asupra pământului, ţăranii aveau o folosinţă
temporară. Ei nu aveau dreptul să-şi vândă parcela, să o dăruiască sau să o lase prin
testament. Cu timpul însă, pe măsura descompunerii comunităţilor săteşti, se
admite înstrăinarea loturilor funciare în special în folosul regelui, care tinde să
acapareze domenii tot mai mari. Dacă ţăranul părăsea comunitatea, atunci el
pierdea şi lotul său de pământ.
4.Proprietatea privată
Spre deosebire de bunurile ilku , bunurile proprii puteau face obiectul oricăror acte
juridice, încă în antichitate se face distincţia dintre bunurile mobile şi imobile.
Proprietăţile funciare private erau hotărnicite prin aşa-zisele kudurru, pietre mari ce
serveau ca semn de hotar. De regulă, pe aceste pietre erau înscrise blesteme
împotriva acelora care ar îndrăzni să le mişte din loc. Proprietatea privată era bine
ocrotită de legile statului; alături de drept civil existau şi numeroase mijloace de
drept penal care apărau drepturile proprietarului.
Codul face distincţie dintre proprietatea regală şi a templelor pe de o parte şi altă
proprietate pe de altă parte. Astfel, în cazul unui furt a averii regale şi a templelor,
hoţul trebuia să fie ucis. Excepţie de la această regulă era instituită numai pentru
hoţii de vite, care trebuiau să plătească o amendă care depăşea de 30 de ori suma
averii furate, în caz dacă tot aceste bunuri erau furate de la alţi proprietari, hoţul
plătea o amendă care depăşea de 10 ori suma averii furate.
Relaţiile conjugale sau familiale
Familia se întemeiază pe căsătorie, care este precedată de o logodnă, în vederea
încheierii unei căsătorii, tânărul şi părinţii săi se învoiau cu părinţii miresei, în
rezultatul convorbirilor se încheia un contract de căsătorie în care îşi puteau găsi
stipulaţia diverse momente. Aşa spre exemplu, se indica ce fel de daruri au fost
oferite de către tânăr viitoarei soţii (biblu), suma de bani plătită părintelui fetei
(terhatum) etc. Dacă încheierea căsătoriei avea loc fără perfectarea unui contract,
căsătoria era declarată nulă, neavând deci efecte juridice. Dacă logodnicul strica
logodna, el pierdea suma de bani lăsată tatălui fetei. Şi viceversa, dacă tatăl fiicei îi
refuza logodnicului să-i dea fiica sa, atunci el era obligat să restituie tânărului suma
dublă a darurilor de logodnă. Până la căsătorie femeia urma să se afle în casa
părinţilor săi. Căsătoria era considerată încheiată din momentul când soţia intra în
casa soţului. Odată cu venirea soţiei în casa bărbatului, ea aducea cu sine o dotă
(şerictum). Dota rămânea în proprietatea femeii, bărbatul având numai dreptul de
folosinţă a ei. Impedimente la căsătorie:
• dacă fata este dedicată templului;
• reputaţia proastă a peţitorului;
• văduva cu copii minori nu se putea recăsători decât după ce va inventaria averea
copiilor şi după ce împreună cu noul soţ îşi va lua obligaţia - în scris - să conserve
bunurile acestora până la majorat.
Femeia căsătorită dispunea de oarecare capacitate juridică. Ea poate sta în justiţie,
poate avea bunuri proprii de care dispunea cum dorea (dota, sclavii etc. ), putea
administra în absenţa bărbatului averea familială, dacă nu era un copil major care
să se preocupe de acest lucru. În pofida acestei capacităţi juridice posedate de
femeia babiloniană, soţul avea dreptul să-şi dea soţia în calitate de sclavă
creditorului său, ca prin munca ei să achite datoriile sale. Este evident că după trei
ani de sclavie femeia devenea liberă, în unele cazuri, însă soţul nu putea să-şi dea
soţia sa în sclavie pentru achitarea datoriilor sale. Evident că acest moment trebuia
să fie specificat în contractul de căsătorie.
Femeia, spre deosebire de bărbat, datora fidelitate conjugală. Dacă ea era prinsă în
flagrant delict, săvârşind adulter, atunci ea împreună cu complicele său urma să fie
înecată, în afară de cazul când soţul o ierta. Dacă însă soţul îşi învinuia soţia de
săvârşirea adulterului, ea putea să se dezvinovăţească prin două modalităţi:
• prin jurământ "pe numele zeilor";
 • prin ordalia apei.
Familia babiloniană este monogamă, bărbatul având o singură soţie legală. În unele
cazuri bărbatul putea să-şi ia o concubină:
• Dacă după un oarecare timp de convieţuire, soţia se dovedea a fi sterilă, în acest
caz soţul îşi alegea o concubină care nu devenea însă egală soţiei legitime.
Legiuitorul prevede posibilitatea alegerii de către soţie a unei concubine pentru
soţul său. În acest caz soţul pierdea dreptul de a-şi alege personal o altă concubină.
Dacă concubina pretindea bărbatului o tratare egală cu soţia lui, soţia putea să-o
readucă în sclavie, şi chiar să-o vândă dacă nu năştea copii.
• Dacă soţia se îmbolnăvea de o boală cronică. În acest caz soţul nu putea să-şi
repudieze soţia, căpătând însă dreptul de a-şi lua o altă soţie. Prima soţie avea
dreptul de a locui şi mai departe în casa soţului său cu obligaţiunea ultimului de a o
întreţine în modul cel mai cuviincios până la moarte. Dacă însă, soţia nu dorea să
mai convieţuiască sub un acoperiş cu soţul său, ea putea să se reîntoarcă la părinţi,
luând cu sine dota adusă la încheierea căsătoriei.
Căsătoria putea fi desfăcută prin decesul unuia dintre soţi sau prin divorţ, în caz de
deces al soţului, soţia avea posibilitatea de a alege una din două variante:
• de a rămâne cu traiul în casa fostului său soţ;
• de a se recăsători. Dacă soţii nu avuseră copii, atunci văduva putea să se
recăsătorească foarte degrabă. Dacă însă, văduva rămânea cu copii minori, atunci
după câte s-a afirmat anterior ea putea să se recăsătorească numai după ce era
făcută o inventariere scrisă a bunurilor.
Temeiurile divorţului:
1. Sterilitatea soţiei - în acest caz căsătoria se desfăcea prin simpla formulă rostită
de bărbat: "te repudiez".
2. Comportamentul neonest al femeii, când făcea cheltuieli exagerate, era
scandaloasă, făcea de ruşine pe soţul său.
3. O boală grea, incurabilă a soţiei.
Codul lui Hammurabi stipulează, în anumite cazuri, şi posibilitatea soţiei de a cere
divorţ, în conformitate cu art. 142 Codex Hammurabi, dacă soţia îi spune soţului
"nu te atinge de mine", se iniţiază o cercetare, şi dacă se constată că ea era cinstită,
fără de păcat şi soţul o neglija, această femeie era declarată nevinovată şi putea,
luându-şi dota să se întoarcă în casa părintească. Dacă însă în rezultatul cercetării
se constata că femeia ducea un mod de viaţă indecent, îşi nesocoteşte soţul, ea
urma să fie înecată.
Dacă din căsătorie nu rezultau copii, soţii puteau adopta alţii, dintr-o familie.
Instituţia era foarte răspândită în Mesopotamia şi se practica chiar şi atunci când în
familie existau copii legitimi. Se cunosc documente care atestă adoptarea a doi, trei
copii, deşi părinţii aveau şi urmaşi legitimi. Explicaţia rezidă în necesitatea de a
ridica potenţialul de muncă al familiilor înstărite cu întinderi mari de pământ, ce
reclamau cât mai multe braţe de muncă. Adopţiunea se făcea printr-un act scris
încheiat între tatăl sau mama adoptivă.
Succesiunea. Văduva nu moştenea averea soţului, dar avea dreptul să rămână în
casa familială şi să trăiască din veniturile sale dotale. Averea tatălui, era împărţită
egal între copiii naturali. La moartea mamei, zestrea urma să fie moştenită de copiii
săi, tatăl ei ne având dreptul de a înainta careva pretenţii faţă de dotă. Dreptul
penal.
Codul Hammurabi, în ceea ce priveşte regimul pedepselor este o legislaţie foarte
dură, caracteristică, de fapt, tuturor statelor Orientului antic. Este suficient să
amintim că aproximativ fiecare al optulea articol al Codului stipulează pedeapsa
capitală pentru diverse infracţiuni, în total Codul Hammurabi prevede pedeapsa
capitală în treizeci şi patru de cazuri.
Codul Hammurabi împarte toate infracţiunile în cinci categorii:
1. Infracţiuni împotriva persoanei.
2. Infracţiuni împotriva proprietăţii.
3. Infracţiuni împotriva familiei.
4. Infracţiuni împotriva justiţiei.
5. Infracţiuni militare.
Pentru infracţiunile săvârşite se instituie diverse pedepse. La o analiză profundă a
pedepselor putem conchide că ele se aplică în raport cu poziţia socială a
vinovatului şi păgubaşului. Astfel, dacă un om liber (awelum) scoate un ochi sau
un dinte unui om liber i se va aplica legea talionului. Dacă însă victima face parte
din categoria socială - muşkenum, infractorul va plăti o amendă în mărimea unei
mine de argint" sau 1/3 din mina de argint, în fine, dacă victima este un
sclav(wardum), se plăteşte numai o despăgubire stăpânului pentru cauzarea
prejudiciului adus care se echivalează cu jumătate din costul sclavului.
Dacă un chirurg îşi ucise din neglijenţă pacientul său care era awelum, lui i se tăiau
degetele. Dacă, însă, pacientul era un sclav ce-i aparţinea unui muşkenum,
chirurgul trebuia să-i dea un sclav în locul celui decedat.
Deşi reprezintă careva elemente progresiste, normele juridico-penale ale Codului
Hammurabi, totuşi relevă numeroase reminiscenţe ale orânduirii gentilice, care
continuau să mai persiste. Cu titlu de exemplu putem cita:
1. Responsabilitatea colectivă, în cazul când nu este depistat infractorul, locuitorii
localităţii unde s-a săvârşit infracţiunea purtau o răspundere solidară faţă de
păgubaş
2. Responsabilitatea familială. Această reminiscenţă gentilică este folosită pe scară
largă:
• dacă în rezultatul unei lovituri fiica unui awelum va deceda, trebuia să fie ucisă
şi fiica făptuitorului;
• dacă un arhitect construia o casă şubredă care s-a dărâmat omorând pe fiul
proprietarului, trebuia să fie ucis şi fiul arhitectului;
• dacă fiul unui debitor dat drept ostatic creditorului său va fi omorât din cauza
unui tratament rău, va trebui să fie omorât şi fiul creditorului.
3. Izgonirea infractorului din mijlocul comunităţii. Această pedeapsă se practica de
exemplu, pentru săvârşirea incestului.
4. Aplicarea talionului. În virtutea talionului, victima sau rudele ei nu puteau
pricinui infractorului un rău mai mare decât fapta comisă de acesta, în Cod sunt
prevăzute mai multe cazuri de aplicare a talionului: ochi pentru ochi (art.196), os
pentru os (art.197), dinte pentru dinte (art.200).
Cu toate momentele negative care pot fi urmărite în politica penală dusă de
Hammurabi, Codul totuşi cuprinde şi careva idei moderne în ceea ce priveşte
represiunea penală: l . Vinovăţia; 2. Starea de necesitate.
Vinovăţia, ne dovedită presupune neexistenţa infracţiunii şi nici a răspunderii
penale. Sau, dacă făptuitorul nu-şi putea da seama în momentul săvârşirii faptei -
datorită iresponsabilităţii, unei erori, cazului fortuit etc. - de urmările faptei sale, nu
există vinovăţie.
Starea de necesitate, face parte de asemenea, din cauzele care înlătură
responsabilitatea penală. Astfel, dacă soţul nimerea în prizonierat, şi în casă nu
rămânea nimic de mâncare, iar soţia intra în casa altui bărbat, ea nu purta nici o
vină (art.131) şi nu era pedepsită cu înecul, aşa cum erau pedepsite soţiile care în
pofida faptului că aveau de mâncare părăseau casa bărbatului său pentru a
convieţui cu altul (art. 132).
Procesul judiciar. Înainte de Hammurabi, funcţiile judecătoreşti aparţineau
preoţilor, procesul având loc în temple. Dar din epoca lui Hammurabi, funcţiile
judecătoreşti revin unor colegii de judecători compuse din 4, 6, 8, membri. Aceste
colegii de cele mai dese ori erau prezidate de guvernatorii regali, sfaturile
bătrânilor, primarii oraşelor, însă regele rămânea întotdeauna autoritatea
judecătorească supremă. Codul nu face nici o distincţie între procesele civile şi
penale. Amenzile întotdeauna erau percepute de victimă sau de rudele acesteia.
Sentinţa pronunţată nu mai putea fi revocată de judecător. Codul lui Hammurabi
instituie regula că "Dacă un judecător a pronunţat o sentinţă, şi a întocmit un act
scris pe lut şi autentificat cu pecetea, iar după aceasta a anulat această hotărâre,
atunci acest judecător va fi chemat înaintea judecăţii din această cauză şi va fi
obligat să plătească de douăsprezece ori mai mult din valoarea obiectului
procesului, va fi îndepărtat de la scaunul său de judecată la care nu se va mai
întoarce niciodată, luându-i-se dreptul de a judeca pe viitor alături de alţi
judecători".
TIPURILE DE PROBE:
1. Depoziţiile martorilor.
2. Jurământul.
3. Ordaliile.
1. Depoziţiile martorilor.
Martorii trebuiau întotdeauna să spună adevărul, neavând posibilitatea de a se
eschiva de la mărturii. Dacă în procesele penale sancţionate cu pedeapsa capitală
martorul depunea mărturii mincinoase, el trebuia să fie ucis. În cazul unor procese
patrimoniale (al căror obiect îl constituiau cerealele sau banii), martorul ce
depunea mărturii false trebuia să fie sancţionat cu o amendă de valoarea sumei
litigante.
2. Jurământul, în cazul când în proces lipseau probe scrise sau martori,
judecătorul recurgea la procedura depunerii jurământului de către una din părţi. La
depunerea jurământului se invoca puterea divină a zeilor sau numele regelui. De
cele mai dese ori jurământul se folosea pentru dovedirea răspunderii sau exonerării
de răspundere în cazurile fortuite sau de forţă majoră:
 • în caz de furt, când infractorul nu era depistat, victima îşi dovedea paguba prin
jurământ, iar comunitatea teritorială în raza cărei s-a săvârşit infracţiunea, îl va
despăgubi pe păgubaş";
• comisionarul care jura că în călătoria făcută pentru plasarea mărfurilor a fost
prădat nu este răspunzător faţă de tamarul care i-a încredinţat bunurile;
• dacă soţul îşi învinuia soţia de adulter, fără ca ea să fi fost prinsă în flagrant
delict, femeia, jurând că nu este vinovată, se putea întoarce la casa familiei sale,
fără a fi pedepsită;
• cel care a închiriat un bou pentru muncă va fi exonerat de orice răspundere, dacă
jura că animalul a murit datorită unei maladii;
3. Ordaliile. Ele sunt ultimul mijloc de dovadă la care judecătorul recurgea în
cazurile când lipseau alte probe, în cadrul acestor probe se cerea părerea forţei
divine referitor la culpabilitatea unei persoane. Ele aveau un caracter complex,
servind concomitent atât ca mijloc de probă cât şi ca sancţiune. Codul prevede
folosirea ordaliilor numai în două cazuri:
• în procesele de vrăjitorie (art.2);
• în cazul învinuirii de săvârşirea adulterului (art. 132).
Persoana supusă probei ordaliei era aruncată în râu; dacă rămânea la suprafaţa
apei, era declarată nevinovată, dacă însă se îneca, se considera că forţa divină arată
că persoana dată este vinovată şi şi-a primit pedeapsa cuvenită.