Lumea în perioada interbelică

Mișcarea feministă
Punem în lumină mișcarea feministă ca fenomen cu ancore
puternice în toate domeniile vieții sociale interbelice, focalizând
cu precădere pe domeniul literar, în care femeile și-au afirmat
cel mai eficient revendicările. Personajele feminine ale
scriitoarelor din interbelic, ilustrează atitudine revoltată și impun
noi perspective în receptarea femininului modern, care pentru
prima dată își revendică și își afirmă dreptul de a fi partener
egal în societate, cu celălalt.
(Lavinia Ionoaia, Studii de Ştiință și Cultură)
Lupta pentru obținerea drepturilor și libertăților individuale
sau colective a marcat societatea omenească pe tot parcursul
evoluției sale. Mișcarea feministă, fenomen social apărut în
secolul al XIX-lea, s-a dezvoltat în secolul următor, când
femeile, muncind la fel ca bărbații, cer drepturi egale cu ale
acestora. Pentru a beneficia de aceste drepturi, femeia a fost
nevoită să treacă peste o serie de obstacole, dintre care cele
mai importante au fost legislația – conform căreia femeile erau
elemente ale societății, dar nu erau cetățene și instituția
Bisericii, învățăturile acesteia așezând-o pe o treaptă inferioară
bărbatului. Rolul femeii în societatea românească de până la
Primul Război Mondial era preponderent de soție, mamă și
gospodină. Femeile române încep să se implice în viața socială
odată cu apariția, la Brașov, a primei societăți feministe,
Reuniunea Femeilor Române, înființată în anul 1850. Era o
societate filantropică, de ajutorare a văduvelor și orfanilor de
război, care își propusese să se implice și în dezvoltarea
învățământului, prin înființarea de școli de fete. După modelul
acesteia, în alte orașe din Transilvania vor fi înființate societăți
asemănătoare, astfel că, în anul 1913, la Congresul de la
Brașov, Uniunea Femeilor Române cuprindea 61 de societăți
feministe. Dincolo de Carpați, primele două asociații feministe
apar la Iași, în anul 1866: Reuniunea Femeilor Române și Liga
Femeilor Române.
(Cristina Tănase, Țara-Bârsei.ro)
In perioada interbelică, revistele si ziarele vremii au
consemnat acțiunile întreprinse de organizațiile de femei pentru
recunoașterea drepturilor politice ale acestora. Atât publicistica
feministă, cât si cea „misogină“ au urmărit cu interes diversele
dezbateri naționale și internaționale care priveau accesul liber
la toate profesiile, dreptul de vot pentru femeile din Romania
din preajma revizuirii Constituției din 1923, dar și mișcarea
militantă din Europa și America. O revistă care a furnizat astfel
de informații este Jurnalul femeii, aflat sub direcția Emiliei
Tailler. Printre știrile feminine ale ziarului, grupate in rubrici
precum cronica modei, rețete de frumusețe, din codul
manierelor elegante, își găsesc loc, pe prima pagina, mai ales,
articole despre importanța „sexului slab“ in primul război
mondial. De asemenea, în paginile publicației se aduc și
argumente pentru egalizarea situației politice dintre femei si
bărbați și nu lipsesc nici reflecțiile pe tema avantajelor de care
ar beneficia căsnicia în urma eliminării inegalității sociale si
politice dintre cei doi pseudo-parteneri. E. Delasurpa subliniază
schimbarea atitudinii femeilor datorită implicării în primul război
mondial; participarea activă a acestora „A făcut ca femeia să se
lese de păpușeriile cu care atrăgea favoarea bărbaților“, iar prin
„intrarea gradată in toate carierele, prin încercarea de a
pătrunde în toate profesiunile intelectuale și prin reușita lor, ele
au văzut că-și pot găsi fericirea și în munca personală și în
independență“
(E. Delasurpa, Ce vor femeile)
Acțiunea feministă, ziarul organizației Asociația pentru
emanciparea civilă și politică a femeii, a cărui directoare este
Valentina D. Focsa, publică în anul 1919 principalele
revendicări ale mișcării. Printre acestea se numără și
„modificarea articolelor din codul civil, comercial și celelalte
legiuiri, care privesc incapacitatea juridică a femeii sub orice
formă ar fi ele prezentate, „…dreptul de a alege și de a fi alese
în Consilii comunale, județene, corpuri legiuitoare, precum și a
putea ocupa, în puterea titlurilor academice ce ar putea să
obțină, orice funcțiune…“.
In 1920, unul dintre feminiștii epocii, Aurel Lazăr, deputat de
Bihor, se întreabă, îndreptățit, în paginile aceluiași ziar: „…de
ce e mai chemat pentru vot badea Dimitrie, decât lelea Ileana“.
Un alt motiv pentru neacordarea drepturilor politice femeilor a
fost situația din Franța, Elveția și statele Balcanice, unde nu s-a
admis votul. Dacă Franța, care a constituit dintotdeauna un
model, nu a fost de acord, cum ar putea atunci România să ia
în considerare revendicarea feministă?
În ciuda unor ample proteste ale feministelor, printre care se
numără Alexandrina Cantacuzino, Calypso C. Botez, Elena C.
Meissner, în 1923 se admite acordarea votului integral sub
pretextul că datele privind numărul femeilor care ar beneficia de
drepturi politice lipsesc.
Atitudinea bărbaților, dar și a femeilor față de feminism și de
revendicările acestei mișcări a fost diferită. Unii s-au întrebat în
mod constant: “Cine mai face mâncare și are grijă de copii?”,
alții își acoperă poziția negativă cu fraze galante, “Ce nevoie
are femeia de drepturi, când ea și fără drepturi îi guvernează
pe bărbați?!“. Maria Tintilă atrage atenția asupra greutăților pe
care le întâmpină pătrunderea ideilor feministe în epocă alături
de prejudecăți, conformism, si indiferență este una dintre
cauzele care încetinesc răspândirea și asumarea ideologiei
mișcării. Jocul de „lumini si umbre“, cum ne spune Hortensia
Papadat-Bengescu, „nu se face fără turburări puternice“, iar
feminismul… „se luptă încă cu umbrele nedumeririi opiniei
publice.
(Oana Baluta, Observator Cultural)
Liga Femeilor din România” (1894) a fost una dintre multele
societăți feministe care și-a exprimat deschis intenția de a
întreprinde acțiuni în spațiul public, menite să relativizeze locul
„mult prea restrâns” rezervat femeilor. Astfel, militantele își
propuneau să aducă modificări corespunzătoare legislației în
vigoare, îndeosebi Codului Civil, să convingă de necesitatea
independenței economice a soției în interiorul vieții de familie,
să se implice în promovarea femeii instruite în posturi până
atunci rezervate elementului bărbătesc (avocat, notar, membru
în Consiliul de Administrație). Programul a cunoscut de-a lungul
timpului importante adnotări, dintre care semnificativă ar fi
referința la reclamarea drepturilor politice. O modalitate de
cointeresare a factorului politic de decizie practicată de
membrele Ligii a fost înștiințarea prin petiții adresate
Parlamentului despre nevoia stringentă de rezolvare a
doleanțelor lor. În primul deceniu al secolului trecut s-a impus,
pe lângă necesitatea emancipării culturale a femeii, și
recunoașterea apartenenței sale cu drepturi depline la corpul
cetățenesc (prima româncă care a arătat semnificația obținerii
dreptului de vot pentru femeie a fost Eliza Popescu). Perioada
interbelică a marcat pe multiple planuri afirmarea cauzei
feministe. Practicarea votului universal a reprezentat o
provocare în sine pentru întreaga suflare bărbătească (evident,
cu excepțiile semnalate de Constituție). Astfel, puțini dintre
aceia care aveau dreptul de a alege și de a fi aleși au avut
răgazul de a reflecta la legitimitatea cererilor feministe. Noul
cetățean s-a văzut el însuși obligat să-și reevalueze într-un ritm
alert opțiunile în spațiul politic, fie și numai ca urmare a acțiunii
a doi factori decisivi, apariția pe scena politică a unor noi actori
și mandatul de parlamentar pe termen scurt. Faptul în sine a
obligat mișcarea feministă să-și reelaboreze discursul public și
să găsească soluții viabile în vederea împlinirii misiunii sale
sociale.
(Enciclopedia Romaniei, Feminismul Romanesc)
 Alexandrina Cantacuzino
Alexandrina s-a născut la 27 septembrie 1876, la conacul
familiei Pallady, în satul Ciocăneşti, judeţul Ilfov, tatăl ei fiind
locotenentul Theodor Pallady, participant la Războiul de
Independenţă, iar mama – Alexandrina Kreţulescu, ambii de
origine nobiliară. Rămasă orfană de mamă din copilărie, ea a
fost crescută şi educată de o mătuşă din familia Ghica, în
Franţa, unde a arătat interes pentru limbi străine (multe din
lucrări le-a scris în limba franceză), istorie, retorică şi
economie.
Alexandrina Pallady s-a căsătorit cu politicianul conservator
Grigore Gh. Cantacuzino (1872-1930), ministru secretar de
stat, senator. Au avut trei fii: Gheorghe (arheolog, profesor
universitar, membru al Academiei Române), Alexandru (avocat,
diplomat, scriitor, comandant legionar, la 22 septembrie 1939 a
fost executat din ordinul Regelui Carol al II-lea) și Constantin.
Originile aristocratice ale familiei Cantacuzino i-au conferit
Alexandrinei şi titlul de prinţesă, un statut nobiliar şi o putere
financiară care au fost folosite pentru realizarea idealurilor sale.
Astfel, ea a susținut mişcarea de emancipare a femeii române
chiar și din fonduri proprii, întreţinând şcoli pentru fete (de
exemplu, Institutul Tinerelor Fete din Bucureşti, cu 400 de
eleve, un externat, un curs secundar cu şcoala de comerţ),
cămine pentru băieţi şi fete de liceu, 30 de biblioteci populare.
De asemenea, a trimis peste 5000 de cărţi în Basarabia
Scrieri. Prințesa Alexandrina Cantacuzino a fost o oratoare
şi scriitoare prolifică, ea fiind autoarea unui număr impresionant
de comunicări, discursuri, dări de seamă, susținute la
conferinţe, congrese, reuniuni naționale și internaționale,
precum şi numeroase eseuri, memorii: Rolul Bisericii Ortodoxe
în dezvoltarea neamului românesc (1921), Femeia în faţa
dreptului la vot (1923, 1929), Consiliul Naţional al Femeilor
Române (Camera Legislativă) – Drepturile femeii în viitorul cod
civil, Studii, comunicări şi propuneri în vederea reformei,
Tipografia „Curentul Judiciar” S.A., Bucureşti (1924), Rostul
femeii în viaţa socială şi politică (1924), Cinsprezece ani de
muncă socială şi culturală. Discursuri, conferinţe, articole,
scrisori,Tipografia Românească,Bucureşti(1928), Mama (1929),
Impression d’Espagne (1930), Legislation de la femme mariée
(1932), Raport general asupra activităţii desfăşurate de
Consiliul Naţional al Femeilor Române între 1930-1934, Raport
asupra activităţii Casei Femeii 1928-1934, România de mâine
(1935), Românii noştri (1936), Străinii ca factor politic,
economic şi social (1937), Între legionarism şi comunism
(1940), Misiunea românismului, 1942, 1943.
Multe alte cuvântări, eseuri ale Alexandrinei Cantacuzino au
rămas inedite.
(Monica Negru, Revista Bibliotecii Naționale a Romaniei)
La începutul anilor ‘20, prinţesa
Cantacuzino a început să activeze
din ce în ce mai multe organizații
ale feministelor românce. În 1921, a
devenit vicepreşedintă a nou-
înfiinţatului Consiliu Naţional al
Femeilor din România, un soi de
federaţie a asociaţiilor feministe din
toată ţara. Prin intermediul CNFR,
s-a reuşit înfiinţarea Şcolii Horticole
şi de Fermiere din Bucureşti, în
1923, instituţie de învăţământ care
se adresa fiicelor invalizilor şi
orfanelor de război, precum şi
înfiinţarea Casei Femeii, care
oferea ajutor material, fizic, moral şi social mamei şi copilului. În
1925, Alexandrina Cantacuzino a pus bazele Societăţii
Solidaritatea, o asociaţie feministă care îşi propunea să
„trezească spiritul feminist în conştiinţa maselor“ şi să medieze
comunicarea între femeile din diferite clase sociale. Cel mai
îndrăzneţ proiect feminist al prinţesei a fost, însă, înfiinţarea
Gruparea Femeilor Române (GFR), în 1929. Noua formaţiune a
fost numită primul partid independent al femeilor, al cărui scop
era educarea femeilor pentru a-şi putea exercita acele drepturi
câştigate. În ciuda faptului că, în 1929, în urma activităţii
feministelor românce, s-a adoptat legea care le permitea
majorităţii femeilor profesioniste şi văduvelor de război să
voteze în alegerile locale (în 1928, apăruse legea care
permitea unor femei să candideze la consiliile locale,
Alexandrina fiind consilier municipal din 1928). Nu numai
reprezentanţii vechii ordini au criticat-o, dar chiar şi unele dintre
feministe au fost intrigate.
În 1938, Alxandru Cantacuzino a fost arestat alături de Zelea
Codreanu şi alţi lideri legionari, însă a reuşit să evadeze. Din
clandestinitate, Cantacuzino a răspândit manifestul din 13
octombrie 1938, „Mişcarea Legionară este hotărâtă să pună
capăt îndrăznelilor dlui Călinescu“ – Armand Călinescu fiind
ministrul de Interne care declanşase prigoana legionarilor;
Călinescu a fost asasinat în Bucureşti, de un comando
legionar, pe 21 septembrie 1939. Înainte de a fi arestat şi închis
la Râmnicu Sărat, Alexandru Cantacuzino a mai reuşit să pună
la cale un complot de înlăturare a regelui Carol al II-lea, care va
fi preluat, ulterior, de Horia Sima. A fost arestat pe 28
octombrie şi împuşcat în noaptea de 21 spre 22 septembrie
1939, într-o execuţie în masă a elitei legionare. În toată această
perioadă de prigonire a fiului său, Alexandrina Cantacuzino a
fost ţinută sub supraveghere, condamnată la domiciliu forţat de
către regele Carol al II-lea şi acuzată că ar fi ajutat Mişcarea
Legionară în ilegalitate. După înlăturarea lui Carol al II-lea,
regimul ei de viaţă s-a ameliorat. Au rămas numai suspiciunile
privind afinităţile ei legionare, deşi nu au putut fi probate de
vreun document. Totuşi, după venirea la putere a lui Ion
Antonescu, a devenit o susţinătoare a lui. Alexandrina
Cantacuzino a murit pe 12 octombrie 1944 şi a fost
înmormântată în Cimitirul Bellu.
(Alexandra Serban, Cultura)