Albert Camus

Mitul lui Sisif

Ce este ,,Mitul lui Sisif”?

 Mitul lui Sisif este titlul unui eseu, publicat în anul

1942, aparţinând scriitorului francez Albert Camus,
laureat al Premiului Nobel pentru literatură în
1957. În pofida destinului tragic al acestui personaj
mitologic – Sisif – care îi serveşte autorului francez
drept pretext pentru a exprima reflecţiile sale
filosofice despre sensul existenţei umane, despre
conştiinţă, voinţă, puterea interioară, mesajul
eseului lui Albert Camus este, paradoxal, unul
care afirmă posibilitatea ca omul să fie fericit.
Rezumat
 Într-o lume absurdă, spune scriitorul francez, în care omul se
supune, în fiecare zi, aceloraşi îndatoriri repetabile până la
exasperare, părând a avea un destin la fel de absurd, există
şansa la fericire. “Chiar dacă ar fi doar lupta pentru înălţimi –
afirmă autorul, cel care a trăit cea mai mare parte a vieţii în
singurătate şi care este cunoscut ca reprezentant de marcă al
literaturii şi filosofiei existenţialiste – aceasta ar fi de ajuns
pentru a umple inima unui om”, aşa cum “nu există pasiune
fără luptă”, iar “a trăi o experienţă, un destin, înseamnă a-l
accepta pe deplin”.
Cine este Sisif?
 Sisif este un pesonaj din mitologia greacă, al cărui nume înseamnă
“înţelept”. Potrivit legendelor antice, el este întemeietorul Corintului, unul
dintre cele mai importante oraşe ale Greciei antice, în care se află şi un
celebru templu dedicat Afroditei, zeiţa Frumuseţii. Tot el este considerat şi
iniţiatorul Jocurilor istmice, în onoarea zeului mării şi al oceanelor, Poseidon.
Homer, în scrierile sale, îl numeşte pe Sisif ca fiind “cel mai inteligent dintre
oameni”.
 Cea mai cunoscută dintre legendele care îl au ca protagonist pe Sisif se
referă însă la confruntarea sa cu Thanatos, zeul morţii. Pentru că a dezvăluit
faptul că însuşi Zeus o răpise pe Aegina, fiica zeului fluviului Asopos, Sisif
trebuia pedepsit şi dus în lumea morţilor pentru totdeauna. Printr-un şiretlic,
Sisif îl încătuşează pe Thanatos, după care Hades însuşi vine să-l ia pentru
totdeauna în Infern. Sub pretextul că trebuie să mergă înapoi printre cei vii
pentru a-i spune soţiei sale să se ocupe de funeraliile sale, Sisif, odată scăpat
din Infern, refuză să se mai întoarcă.
 Pentru vina de a-i fi înfruntat pe Zeus, pe Thanatos şi Hades
şi de a fi îndrăznit să-şi dorească să rămână nemuritor,
precum zeii, Sisif a fost pedepsit să rămână veşnic în Infern,
iar cazna sa perpetuă să fie aceea de a urca o stâncă pe vârful
unui deal, aceasta rostogolindu-se mereu înainte de a atinge
vârful. Şi aşa la infinit.
 De-a lungul timpului s-au dat diverse interpretări simbolice Mitului lui
Sisif. Unii l-au asociat cu Soarele care răsare şi apune, într-un ciclu
nesfârşit, sau cu mişcarea valurilor mărilor şi oceanelor, de înaintare şi
retragere de la ţărm, sub puterea de atracţie a Lunii şi a Soarelui. Alţii l-
au asociat cu ciclicitatea anotimpurilor, între solstiţiul de iarnă şi cel de
vară.
 Cea mai cunoscută interpretare a Mitului lui Sisif este însă aceea de
metaforă a vieţii. Sisif este cel care a încercat să scape de moarte. S-a
întors din Infern şi a îndrăznit să spere la nemurire. Pentru această
îndrăzneală a fost pedepsit să ducă o stâncă în vârful dealului la
nesfârşit, adică o muncă inutilă şi absurdă, făcută de cel care era
considerat “înţelept” şi “inteligent”. Scriitorul care a consacrat Mitul lui
Sisif ca metaforă-simbol a existenţei este scriitorul francez Albert
Camus.
Existentialismul
 Albert Camus, venind dinspre existenţialism, un curent
filosofic şi literar care postula că esenţa vieţii trebuie să fie
dată de faptele omului, neincorsetat religios, moral,
ideologic, s-a alăturat direcţiei literaturii absurdului,
fundamentând filosofia absurdului.
 Existenţialiştii (Jean Paul Sartre, Kierkegaard, Gabriel Marcel
etc.) considerau că omul este singurul responsabil pentru
sine, pentru acţiunile sale, pentru civilizaţia pe care şi-a creat-
o. El, omul, îşi defineşte şi îşi formează valorile morale, de
aceea ar fi inutil şi dăunător să se ascundă în spatele unui
determinism religios sau aşteptând să se întâmple într-o altă
lume/viaţă ceea ce nu a reuşit în aceasta.
Mitul lui Sisif în interpretarea lui Albert Camus

 Între existenţialişti şi filosofia absurdului, Albert Camus explică de ce ar

trebui să ne imaginăm un “Sisif fericit”, de ce viaţa, în pofida
absurdităţii, merită să fie trăită.
 În eseul Mitul lui Sisif (1942), în romanul “Străinul” (1942), în care reia acest
mit, în piesele de teatru “Caligula”şi “Neînţelegerea”, ideea comună, din
stratul de adâncime al operelor, este că sentimentul absurdului, în viaţa
omului, se naşte din “greaţa” provocată de stereotipia unei existenţe
fără scop, din faptul că omul subordonează fiecare zi unui “mâine”
iluzoriu, timpul devenind astfel cel mai mare duşman.
 Apoi, certitudinea morţii poate fi argumentul suprem al absurdităţii oricărei
zbateri existenţiale. De fapt, nu lumea în sine este absurdă, consideră
scriitorul francez, nici omul, ca individ, ci confruntarea omului cu lumea, cu
timpul, marcată până la urmă de deziluzie, de zădărnicie şi de năruirea
oricărui ideal.
Referinte

 Ceea ce l-a fascinat pe Albert Camus în Mitul

lui Sisif, pe care l-a ales ca arhetip al condiţiei
umane, este timpul, cu adevărat tragic, când,
după ce a urcat cu stânca în spate pe munte,
Sisif trebuie să coboare, pentru a o lua de la
capăt. Să coboare cu pas greu, obosit şi egal,
conştientizând starea lui mizerabilă, fără
speranţă. Şi, cu toate acestea, porneşte din
nou cu stânca în spate spre vârf.
Aplicapabilitate

 În sens filosofic, pornind de la Mitul lui Sisif,

omul poate medita la ceea ce dă sens
existenţei sale, la felul în care îşi ia în
stăpânire destinul, la liberul arbitru, la
semnificaţia libertăţii, la felul în care îşi
construieşte o ierarhie a valorilor, pentru
că şansele la fericire, oricât de paradoxal s-
ar defini acest sentiment, sunt infinite.
Sisif, Muzeul Del Prado