Nume: Iscu Miruna

Clasa: 12U2
Industrializarea forț ată

Industrializarea a fost o problemă esențială pentru regimul comunist. Modelul marxist de

modernizare preluat de comuniștii români, viza industrializarea forțată, cu accentul pus pe
industria grea: mașini, siderurgie și industria chimică, petrol și gaze. Strategia a fost identică
celei sovietice de la începutul anilor '30 care avea ca model prima revoluție industrială
petrecută în occident în jumătatea secolului al 18-lea și sfârșitul secolului al 19-lea.

Planul de stat lansat la 24 decembrie 1948 urmărea realizare a cinci obiective: dezvoltarea
extensivă, autarhie economică, planul central și planificarea, investiții masive în industria grea
în dauna celei de consum și sovietizarea industriei românești. Politicile angajate în acest sens
constau în colectarea resurselor din ramurile profitabile are economiei (agricultură, Industrie
ușoară, etc) Și investirea lor în constituirea unei industrii de tip sovietic. De altfel, resursele
limitate impuneau menținerea unui nivel de salarizare extrem de scăzut. În plus,
raționalizarea, cartelele, lipsurile în aprovizionarea cu bunuri de consum au fost permanente
între anii 1948 și 1953 si investirea lor în constituirea unei industrii de tip sovietic. De altfel,
resursele limitate impuneau menținerea unui nivel de salarizare extrem de scăzut. În plus,
raționalizarea, cartelele, lipsurile în aprovizionarea cu bunuri de consum au fost permanente
între anii 1948 și 1953.

Regimul Ceaușescu a dat un nou impuls industrializării. Acesta a considerat că România a

devenit o țară mediu dezvoltată și se trecea la societatea socialista multilateral dezvoltată.
Ramurile preferate erau industria grea, constructoare de mașini și petrochimia. Au fost
construite multe combinate industriale. Se încerca amplasarea echilibrată a capacităților
industriale pe întreg teritoriul țării.

În primii ani de "democratie populară", subordonarea economică față de U.R.S.S. a a

împiedicat însă statul să dispună eficient de resurse, în special de materii prime. Ocupația
sovietică în economie consta în: plata datoriilor de război – 808,5 milioane dolari la cursul
anului 1938; existența SovRom-urilor, companii mixte româno-sovietice care între anii 1945
și 1946 funcționau exclusiv în profitul U.R.S.S., În sectoarele membre în C.A.E.R.;
prioritățile economice ale războiului rece.
În consecință, programul de modernizare rapidă, lansat după 1948 a fost un eșec. Parametrii
propuși nu au fost realizați, chiar dacă în anumite ramuri s-au înregistrat o creștere a
producției industriale. Realitatea de la sfârșitul anilor '50 indica persistenta acelorasi
probleme: înapoierea, în principal, apoi o structură socială predominant agrară, cu o eficiență
scăzută.

Declinul economic și teama de revolte sociale au impus schimbări manageriale semnificative.

Una dintre soluțiile propuse de U.R.S.S. și de statele dezvoltate ale lagărului socialist a fost
integrarea economiilor comuniste europene prin reactivarea C.A.E.R. Integrarea presupunea
departajarea și specializarea economiilor statelor membre pe diverse ramuri.

Acest fapt a trezit suspiciunea regimului comunist de la București care după 1958 nu mai
dorea permanentizarea dependenței economice față de Moscova. Industrializarea devenea
astfel o necesitate pentru economia românească. Constituirea combinatului siderurgic de la
Galați a devenit simbolul acestei politici de industrializare prin forțe proprii.
După 1970, Ceaușescu a accentuat rata de dezvoltare a industriei fără a ține cont de
indicatorii economici real. Aceștia au fost supliniți de un dirijism economic absolut. Creșterea
prevederilor planului cincinal 1976 – 1980 a fost primul eșec al acestei politici. Indicatorii
economici principal, venit național, producție industrială totală, nu au fost îndepliniți. Ca
urmare, pentru prima dată în istoria comunismului romanesc, prevederile cincinalului următor
au fost reduse.

Pe termen scurt acest permanență alt înainte în domeniul economic s-a resimțit pozitiv pe plan
social: avantaje pentru forța de muncă, urbanizarea localităților, o bunăstare relativă. Pe
termen lung, s-a dovedit însă o politică falimentară, care a provocat specializarea industrială a
unor regiuni întregi, fără a oferii alternative, ca Valea Jiului de exemplu, distrugere accentuată
a mediului (Copa Mică, Baia Mare) și depopularea satelor.

Autoritățile au investit în trei domenii: industria grea (siderurgie, construcții de mașini,

aeronautică, industria extractivă și industria chimică); Infrastructură: canalul Dunăre – Marea
Neagră, canalul Poarta Albă – Midia – Năvodari; proiecte cu caracter mai mult propagadistic
decât economic: canalul București – Dunăre și transformarea capitalei în port la Dunăre,
centrul civic și Casa Poporului, transformarea satelor prin sistematizare în oraș și agro-
industriale.

Administrării defectuase a investițiilor industriale i s-au adăugat datorii externe împovărătoare

(11 miliarde $ în 1983) Și o severă criză de energie. După 1980, economia românească
producea mărfuri scumpe și de calitate slabă. În plus, efortul uriaș din ultimul deceniu al
regimului de a rambursa datoria externă a uzat tehnologic principalele ramuri economice și a
actualizat lipsa de resurse.

Calitatea slabă a produselor românești are orientat în anii 80 exporturile în țările membre
C.A.E.R., într-un procent de 57% in 1985. Legăturile comerciale cu Moscova, atât de mult
blamate în anii '60, au revenit în forță în anii '80. S-a permis exclusiv "dezvoltarea legăturilor
directe între întreprinderi", un lucru evitat după 1958.

Eforturile administrativ – birocratice, permanenta reorganizare și rotire a cadrelor la toate

nivelurile puterii, accentuarea izolării economice și a stalinismului nu au fost capabile să
rezolve problema performanțelor economice tot mai slabe. În 1989, deșii România anunța
rambursare a datoriei externe, criza economică devenise acută în toate sectoarele economiei.
Produsele industriale aveau tot mai puțin acces pe piețele occidentale, organismele financiare
internaționale evitau România, iar Ceaușescu are anunța În 1989, deci și România anunța
rambursarea datoriei externe, criza economică devenise acută în toate sectoarele economiei.
Produsele industriale aveau tot mai puțin acces pe piețele occidentale, organismele financiare
internaționale evitau România, iar Ceaușescu a Renunțat la clauza națiunii celei mai
favorizate în schimburile cu Statele Unite. Cu toate acestea, în 1990, România trebuia să
devină în optica partidului "o țară de dezvoltare medie", cu perspective impresionante de a
trece la stadiul de "țară socialistă multilateral dezvoltată și îndreptarea României spre
comunism".