ATITUDINEA MARILOR

PUTERI FAŢĂ DE UNIREA

PRINCIPATELOR ROMÂNE
1856-1859
 Printre obiectivele care au stat în atenţia revoluţionarilor
români de la 1848, s-a înscris ca unul dintre cele mai
importante şi problema unificării politice şi statale a poporului
român, cea a constituirii statului naţional modern. Chiar dacă
problema constituirii statului naţional nu s-a regăsit printre
ţelurile imediate ale revoluţiei, ea a constituit o preocupare a
revoluţionarilor români, atât în versiunea unităţii parţiale a
Moldovei şi Ţării Româneşti, cât şi în aceea a unităţii
întregului popor român.
Redeschiderea crizei orientale şi izbucnirea războiului
Crimeii(1853-1856), ca rezultat al contradicţiilor dintre Marile
Puteri, au modificat echilibrul european şi au constituit
premise pentru discutarea “chestiunii româneşti”.
 Conflictul izbucnit între Rusia şi Turcia, ca urmare a
refuzului Turciei de a recunoaşte Rusiei ţariste aşa-numitul
„protectorat asupra creştinilor ortodocşi” din cadrul imperiului,
a atras de partea Porţii otomane Anglia, Franţa şi Sardinia,
Austria şi Prusia menţinându-se iniţial în neutralitate.Toate
aceste evenimente au făcut ca atenţia Marilor Puteri să se
concentreze asupra Principatelor, istoricul american T.W.
Riker scriind în acest sens că „războiul Crimeii a făcut din
cauza moldo-vlahilor, o problemă europeană”.
Congresul de pace de la Paris(februarie-martie1856)
,care a urmat Războiului Crimeii, s-a dovedit a fi un moment
crucial care va înrâuri pe deplin viitorul României moderne.
 Istorici ,precum Jean-Baptiste Duroselle, considerau că
România, o naţiune europeană, “practic independentă,lua
naştere din Congresul de la Paris”,iar A.J.P.Taylor era
convins că Tratatul de la Paris a constituit premisa
independenţei României; România a intrat în existenţa publică
ca un original stat-tampon, garantat de rivalitatea dintre cele
două mari puteri vecine ale sale, Rusia şi Austria.
 Auspiciile
favorabile românilor au
fost sesizate şi de
Dimitrie Brătianu, unul
din revoluţionarii
munteni de la 1848, care
vedea în Războiul
Crimeii o adevărata
“mană cerească”.
 Înca din timpul Conferinţei de la Viena, în martie 1855
ideea Unirii cucerise un loc bine conturat în opinia publică
europeană şi în calculele politice ale unor oameni de stat. Din
motive practic interesate, Franţa a decis introducerea, în
dezbaterea conferinţei, ideii Unirii Principatelor.
Poziţia puterilor europene faţă de principatele Române, a
fost nuanţată şi nu rareori oscilantă. Puterile nu au adoptat o
poziţie constantă faţă de dorinţele românilor, ci aceasta a variat
în funcţie de propriile lor interese – economice, politice sau
strategice, precum şi câştiguri diplomatice.
Astfel în timpul Congresului de la Paris, Franţa va deveni
principala putere prounionistă în jurul căreia se vor grupa , în
funcţie de interese specifice, alte forţe.
 Franţa devenită mare putere continentală avea interese
politico-economice în Principate; cultivarea cunoştinţelor cu
privire la originea comună latină, receptarea influenţei vieţii
politice franceze,înrăurirea opiniei publice cu disponibilităţile
ei liberale într-un moment de conturare a “principiului
naţionalităţilor” susţinute activ de împăratul francez,
Napoleon al III-lea şi de ministrul său de externe, contele
Walewski.
La Congresul de la Paris, Walewski a insistat asupra
faptului că românii doreau Unirea, dorinţă ce-şi avea originea
în limba şi credinţa comună, subliniind inconvenientele de
ordin politic şi administrativ ale separaţiei.
 NAPOLEON AL III-LEA ŞI CONTELE
WALEWSKI,MINISTRUL DE EXTERNE AL
FRANŢEI
 Chiar oamenii de cultură francezi îşi exprimau
sentimentele lor de adeziune la cauza română.

Istoricul francez,
Edgar Quinet nota că “va fi
o Românie sau nu va fi
dreptate în Europa”.
Pe aceeaşi idee se
situau şi Jules Michelet,
Edmond Taxier, Paul
Bataillard şi cotidiane ca
“L’Independence Belge”.

Edgar Quinet
 Rusia ,marele învins al războiului, s-a aliat politicii
franceze privind Unirea Principatelor din oportunism
politic.Diplomaţia ţarului Alexandru al II-lea vedea în acesta o
şansă de divizare a alianţei dintre Franţa, Austria şi Turcia şi o
ocazie de reintegrare în concertul european al puterilor alături
de Franţa.
Promisiunea delegaţiei ruse conduse de ministrul de
externe,Gorceakov,a fost sintetizată astfel:”Sire,vom vota cu
voi,cu sau împotriva Unirii,după dorinţa voastră.”
ŢARUL ALEXANDRU AL II-LEA ŞI
MINSTRUL DE EXTERNE RUS
GORCEAKOV
 Imperiul Otoman s-a pronunţat de la început împotriva
unirii celor două ţări româneşti.Pentru Înalta Poată unirea
însemna constituirea unui stat românesc relativ puternic care ar
fi dus în ultimă instanţă la limitarea influenţei sale economice
şi politice şi în acelaşi timp ar fi constituit un pas hotărâtor
spre dobândirea independenţei şi înlăturarea suzeranităţii sale.
Perspectiva unirii Principatelor Române era privită de
sultanul Abdul Medjid I ca o soluţie dezastruoasă pentru
imperiu, creând un precedent periculos, dinamizând politica de
emancipare a popoarelor supuse din Balcani.
 SULTANUL ADBUL MEDJID I ŞI
REPREZENTANTUL TURC LA CONGRES
AALI PAŞA
 Austriecii au fost cei mai înverşunaţi adversari ai
unirii.Împăratul Franz Josef I era îngrijorat că noul stat
românesc va dezvolta o mişcare iredentă,va forma o pistă de
lansare a ideilor liberale către Ungaria şi va deveni un adăpost
pentru luptătorii din mişcările de emancipare naţională a
popoarelor aflate sub stăpânire habsburgică.
Pronunţându-se în favoarea status-quo-ului în Principate,
Austria nutrea speranţa că la dezmembrarea Imperiului
Otoman, acestea vor fi constrânse să-şi găsească refugiul în
cuprinsul Monarhiei.
ÎMPĂRATUL AUSTRIAC FRANZ JOSEF I
 Dacă iniţial Anglia se arătase favorabilă uniirii
Principatelor,totuşi în august 1856 diplomaţia engleza condusă
de contele Clarendon se exprima împotriva unirii din
considerentul că unul din scopurile Războiului Crimeii era
acela ca Principatele Române să rămână ale Turciei.
Primul-ministru englez Palmerston susţinea frecvent că
unirea ar fi fost un pas către constituirea altei Grecii în nordul
Imperiului Otoman şi în contact direct cu Rusia,că un stat
român unit ar fi devenit un teren prielnic uneltirilor ţariste şi
nu o stavilă împotriva ţarului.
Însă, compromisul încheiat în august 1857 la Osborne
între împăratul Napoleon al III-lea şi regina Victoria a Angliei
a adus mai aproape Anglia de ideea unirii Principatelor.
REGINA VICTORIA A ANGLIEI ŞI PRIMUL-
MINISTRU LORDUL PALMERSTON
 Din perspectiva Sardiniei şi a Prusiei, problema
românescă era utilă pentru realizarea scopurilor generale ale
propriei lor politici.
Raliindu-se Franţei şi susţinând problema unităţii
româneşti, cu prudenţă şi rezervă, Prusia,fără rezerve şi
total,Sardinia, cele două puteri au subliniat limpede importanţa
Unirii pentru politica europeană.
Urmărind în realitate constituirea propriilor lor state
naţionale,Germania şi Italia,poziţiile adoptate de ele la
Congres au slăbit poziţia adversarului direct , Austria, pe care
o doreau eliminată din Confederaţia Germană şi din Italia.
 Ziarul “Le Siècle” din 5 iulie 1857 titra că:”Dacă
Congresul de la Paris n-a rezolvat problema
Italiei,Greciei,Elveţiei,cel puţin a căzut de acord să
recunoască că pe Dunăre între Rusia şi Turcia este loc pentru
o naţionalitate care , datorită rezistenţei sale, a scăpat de la
moarte.”
Concluzionând, rivalităţile dintre Marile Puteri au creat
contextul extern favorabil pentru actul realizat la 24 ianuarie
1859, concretizat în alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn
al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei.
 BIBLIOGRAFIE

 Boicu,Leonid, Geneza chestiunii române ca

problemă internaţională, Iaşi, Editura Junimea, 1975
 Idem, Diplomaţia europeană şi triumful cauzei
române (1856-1859), Iaşi, Editura Junimea, 1978
 Cliveti,Gheorghe,România şi crizele internaţionale
(1853-1913), Iaşi, Editura Universităţii “Alexandru
Ioan Cuza”, 1998
 Platon,Gheorghe, De la constituirea naţiunii române
la Marea Unire.Studii de istorie modernă, Iaşi,
Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, 1998