Ministerul Educației, Culturii și Cercetării din Republica Moldova

Institutul de Relații Internaționale din Moldova

Facultatea Relații Internaționale, Științe Politice și Jurnalism
Specialitatea Relații Internaționale

REFERAT

PROBLEMA KURDĂ ÎN ORIENTUL MIJLOCIU

Realizat: Octavian Rusu, Relații Internaționale, anul III

Verificat: Ludmila Coadă, doctor în științe istorice

 Cuprins
Etnogeneza poporului kurd..........................................................................................................3
Genealogia problemei kurde.........................................................................................................4
Curzii din Irak...............................................................................................................................5
Kurzii din Siria..............................................................................................................................5
Kurzii din Turcia...........................................................................................................................6
Concluzii.........................................................................................................................................7
Referinţe bibliografice...................................................................................................................8

2
Etnogeneza poporului kurd

Kurzii sunt un popor din familia indo-europeană. Astăzi, populaţia kurdă numără între
35-40 mln. de oameni dintre care cea mai mare parte locuiesc pe teritoriul Turciei. Kurzii se mai
pot găsi în Iran, Irak, Siria, Transcaucazia, Kirghizia, Kazahstan chiar şi în Europa, America sau
Australia.
În Turcia sunt cca. 20 mln. de kurzi ceea ce constituie 45,3 % din totalul populaţiei kurde
şi 21-25 % din totalul populaţiei Turciei. În Iran locuiesc aproximativ 7-9 mln. de kurzi sau
14% din populaţia Iranului. În Irak există între 4-6 mln de kurzi. În Siria 8% din numărul
populaţiei sunt kurzi constituind aproximativ 1,5 – 2 mln. În fostele republici ale Uniunii
Sovetice locuiesc 300 de mii de kurzi. În Liban tot în jur de 300 de mii.
Regiunia populată de kurzi se numeşte Kurdistan – adică arie de trai a poporului kurd
cuprins între Munţii Anatoliei la Nord-Vest, râurile Tigru şi Eufrat la Sud-Est şi pustiurile
nemărginite din partea de Sud-Vest a Iranului. Kurzii reprezintă cea mai mare naţiune din lume
care nu a avut şi nici nu are un stat naţional. Ei vorbesc limba kurdă din familia indo-europeană
şi folosesc trei alfabete – cei din Turcia folosesc alfabetul latin, în Iran şi Irak se folosesc de
alfabetul arabo-persan iar pe teritoriile fostului spaţiu sovetic – chirilic. Teritoriul etnic nu are
hotare bine fixate care cuprinde o suprafaţă de circa 500 – 530 mii km2. Din punct de vedere
confesional majoritatea kurzilor sunt mulsumani suniţi.
Problema organizării kurzilor este destul de contradictorie, ei sunt pomeniţi în izvoarele
siriene, babiloniene, egiptene, urartu cu numele de „carduhi”. Teoriile contemporane consideră
că cei mai apropiaţi strămoşi ai kurzilor sunt totuşi mezii şi fac această concluzie că graiul este
foarte apropiată de al mezilor. De mai mult de 4000 de ani kurzii locuiesc în Asia Inferioară.

3
Genealogia problemei kurde

Până în sec. XVI istoria kurzilor este descrisă fragmentar. Ei nimeresc în sfera de
influenţă a Imperiului Otoman şi Iran. Sultanul turc a purtat relaţii de vasalitate cu conducătorii
(şeihii) kurzi. În secolul al XIX-lea Mahmud al II-lea cucereşte definitiv Kurdistanul şi îl
anexează în 1834 la Iperiul Otoman. Astfel începe mişcarea de eliberare antiotomană. Împotriva
dominaţiei otomane sau răsculat sute de mii de kurzi care au fost conduşi de emirul Badirhan-
bei, care chiar şi-a bătut şi o monedă proprie. Acest emir nerecunoscând suveranitatea Turciei a
format bazele statalităţii kurde.
În 1880 se declanşează o nouă răscoală pe teritoriul otoman, în Irak şi Iran, dar este
înăbuşită iar câteva sute de mii de kurzi au fost împuşcaţi şi spânzuraţi. La sfârşitul secolului al
XIX – lea în Kurdistan încep să păntrundă ideile naţionaliste venite din Europa. În anul 1908 are
loc revoluţia junilor turci care promovau ideea creării unui califat arab în care să locuiască
numai musulmani. Însă urmează destrămarea Imperiului Otoman o dată cu înfrângerea suferită
în Marele Război din 1914-1918. Conform Tratatului de la Sevres încheiat între Marile Puteri şi
Turcia, era stipulat că din 1920 kurzii au dreptul să creeze o autonomie iar peste un an, în 1921
se pot proclama independenţi. În 1923 este încheiat Tratatul de la Loussana care prevedea că
teritoriile locuite de kurzi au revenit Turciei iar o altă parte a lor a nimerit sub mandat britanic şi
francez respectiv Irak şi Siria. Iniţial Turcia recunoştea că kurzii formează alături de turci un
singur popor. În primul parlament al Republicii Turce au existat 70 de deputaţi din partea
Republicii Autonome Kurdistan. Atitudinea turcilor faţă de kurzi însă se schimbă şi urmează o
politică de represiune militară. Către 1924 prin Constituţia turcă toţi locuitorii Turciei erau
numiţi „turci” astfel nerecunoscându-se minorităţile naţionale, iar kurzii fiind asociaţi ca turci
sălbătăciţi sau turci de munte. Se intrezicea învăţământul, asociaţiile şi publicaţiile în limba
kurdă. Începând cu 1932 sau promovat legi cu privire la deportarea masivă a kurzilor din Podişul
Anatoliei. Tot în anii `30 este adoptată legea cu privire la turcizarea populaţiei kurde din
Republica Turcă. Până în 1965 guvernul de la Ankara nu a permis străinilor nici să între nici să
iasă din teritoriului populate de kurzi. Au fost turcizate familiile şi impuşi să se boteze cu nume
de origine turcă. Deasemenea s-a interzis să fie create partide politice şi să-şi satisfacă serviciul
militar în armata naţională a Turciei. În perioada celui de al doilea război mondial a fost instaurat
un regim de control militar pe acele teritorii.
În 1946 pe teritoriul Iranului este proclamată Republica Kurdă de la Mehabad care se
presupune că a fost creată cu ajutorul soveticilor. Forţele unite ale Iranului şi Irakului aduc la
nimicirea acestei republici. În 1961 în Irak va izbucni o mare răscoala a kurzilor sub conducerea
lui Mustafa Barzani care obţine de la Saadam Husein dreptul de recunoaştere a kurzilor a limbii
şi culturii naţionale. Husein însă reuşeşte să înăbuşe această răscoală şi chiar să provoace o
scindare a mişcării kurzilor. În 1979 în legătură cu revoluţia din Iran, kurzii au preluat puterea în
regiunile lor, dar Hamini reuşeşte să trimiă trupe militare astfel că kurzii din Iran şi Irak s-au
pomenit la începutul anilor `90 al sec. XX într-o situaţie disperată. Războiul din Golf şi acţiunea

4
fulger a trupelor americane sub mandat ONU impun retragerea trupelor irakiene din Kuwait. În
interiorul Irakului au loc conflicte declanşate de kurzi în 1991 care însă sunt iarăşi înăbuşite.
Sub presiunea trupelor ONU se creiază un Kurdistan liber în Irak cu capitala la Sebril.

Curzii din Irak

Kurzii din Nordul Irakului şi-au exprimat, în 25 septembrie 2017, dorinţa de a se separa
de administraţia de la Baghdad. Referendumul organizat în regiunea autonomă kurdă irakiană a
deschis dispute mai vechi privind situaţia kurzilor din întreaga regiune. Identitatea kurdă, un
concept relativ recent în istorie, este revendicată de aproape 30 de milioane de oameni. Turcia,
Siria, Iran, SUA, Rusia, Franţa, sunt ţări care se opun unui Kurdistan independent, alături de
ONU şi de autorităţile irakiene. Atrage atenţia susţinerea de care se bucură iniţiativa în Israel,
deşi specialiştii afirmă mai degrabă existenţa unui interes economic al Israelului faţă de zona
kurdă, şi nu unul politic.
„Vreţi ca regiunea Kurdistan şi zonele kurde din afara administraţiei regiunii să devină
un stat independent?”, a fost întrebarea la care au trebuit să răspundă aproximativ 5,6 milioane
de kurzi irakieni. Rezultatele referendumului organizat de Guvernul Regional al Kurdistanului
(GRK) în 25 septembrie 2017 arată că 90 la sută dintre cei care au participat la vot s-au pronunţat
pentru independenţă. Preşedintele GRK, Massoud Barzani, speră ca rezultatele referendumului
să îi permită negociri cu autorităţile din Baghdad şi cu cele din ţările vecine unde trăiesc kurzi,
pentru obţinerea independenţei. Autorităţile irakiene consideră că referendumul este
neconstituţional, mai ales că la vot au fost chemaţi numai kurzii, deşi în zona respectivă există şi
o importantă populaţie creştină şi arabă.

Kurzii din Siria

În Siria, kurzii au fost marginalizaţi în timpul dictaturii celor doi preşedinţi din familia
Assad, Hafez şi Bashar. Mulţi kurzi refugiaţi din Turcia, neavând cetăţenie sau alte drepturi
culturale şi lingvistice, au ales să se revolte împotriva regimului lui Bashar al-Assad, odată cu
declanşarea revoluţiei din 2011 şi transformarea acesteia într-un război civil. În Siria sunt
aproape 2 milioane de kurzi, cei mai mulţi musulmani sunniţi. Multora nu le este recunoscută
cetăţenia siriană. În 1962 a fost realizat un recensământ prin care erau declaraţi cetăţeni sirieni
cei care stăteau acolo cel puţin din anul 1945, nu şi cei care au fugit din Turcia. Kurzii care nu
erau cetăţeni sirieni nu puteau să deţină proprietăţi, să urmeze studii liceale, să lucreze ca
ingineri, medici, avocaţi, în armată sau să se căsătorească cu cetăţeni sirieni. În 1986 a fost
adoptată o lege prin care limba kurdă nu se mai putea folosi la locul de muncă, iar din 1988 nu
mai era permisă intonarea de cântece ne-arabe. La sfârşitul anului 1970 toată toponimia kurdă a
fost schimbată şi nu s-au mai înregistrat copii la naştere cu nume kurde.

5
Kurzii din Turcia

În Turcia, kurzii au fost văzuţi mereu ca o ameninţare pentru stat: „Lupta statului turc cu
problema kurdă, din 1923 până în 1990, se baza pe trei piloni: asimilare, represiune şi izolare”
(Mesut Yegen, „The Kurdish Peace Process in Turkey: Genesis, Evolution and Prospects”).
Kurzii din Turcia au găsit metode de rezistenţă, de multe ori violente, iar după Războiul din Golf
(1991) s-au bucurat de protecţia SUA şi NATO. Preşedintele turc Turgut Ozal a obţinut o
„încetare a focului” după negocierile cu Abdullah Ocalan, liderul Partidulului Muncitorilor din
Kurdistan (PKK), în martie 1993. După numai o lună, Ozal a murit, iar în Turcia a început o
perioadă „neagră” pentru kurzi. În anul 1999 două evenimente au schimbat cursul problemei
kurde: capturarea lui Ocalan în Nairobi şi numirea Turciei ca şi candidat la aderarea la UE.
Începând cu anul 2009, guvernele AKP (Partidul Justiţiei şi Dezvoltării) au căutat o soluţie
pentru rezolvarea problemei kurde. După începerea Primăverii Arabe, PKK a încercat o
Primăvară kurdă: campania Kurdish Civil Disobedience a însemnat o escaladare a separatismului
kurd, în august şi noiembrie 2011 (cfr. Aylin Unver Noi, Islam and Democracy – Prespectives
on the Arab Spring).

Provincia Kirkuk, bogată în petrol - aproximativ 40 la sută din resursele Irakului se

concentrează aici - şi părţi din provinciile Ninive şi Diyala, controlate de armata kurdă, se află în
afara frontierelor GRK, dar sunt privite de liderii kurzi ca părţi integrale ale unui stat kurd
independent. Autorităţile din Kirkuk, zonă considerată parte a Irakului de către Baghdad şi parte
din regiunea autonomă kurdă de către GRK, şi-au anunţat oficial participarea la referendum încă
din luna august 2017. Michael J. Totten (World Affairs Journal) menţionează că la scurt timp
după ce ISIS a invadat Irakul, în 2014, GRK a anexat efectiv Kirkuk, tocmai pentru a controla
resursele din zonă.

Preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan a declarat în ziua desfăşurării referendumului că

Ankara va bloca exporturile de petrol ale kurzilor irakieni. De altfel, cea mai mare ameninţare la
adresa unui Kurdistan independent vine din Turcia, care consideră că referendumul ar putea fi
„contagios”, mai ales că în această ţară trăiesc 15 milioane de kurzi. De altfel, la câteva zile după
referendum, premierul turc Binali Yildirim a cerut organizarea unui summit Turcia-Irak-Iran
pentru a stabili măsuri comune de reacţie. În plus, Turcia şi-ar putea reconsidera, din nou, relaţia
cu Israelul, susţinătoarea independenţei Kurdistanului irakian. Relaţiile turco-israeliene intraseră
într-un proces de „normalizare” în 2016, după ce timp de mai mulţi ani au fost tensionate, din
cauza diferendelor referitoare la problema palestiniană. Preşedintele turc Erdogan şi-a asumat
protejarea palestinienilor sau a musulmanilor Rohingya din Myanmar din ambiţia de a deveni
„liderul global al musulmanilor” (Simon P.Watmough, „Turkey, the Rohingya crisis and
Erdoğan’s ambitions to be a global Muslim leader”).

6
 Concluzii

Actori politici internaţionali consideră că în acest momentul unitatea Irakului este mai
importantă pentru menţinerea stabilităţii întregii regiuni. Liderii ţărilor vecine cu minoritate
kurdă au în vedere potenţialul de contagiune a unor astfel de iniţiative de secesiune şi eventualele
conflicte etnice. Dincolo de declaraţii politice, liderii ţărilor implicate în acestă problemă iau în
calcul relaţiile de cooperare economică bazate pe resursele de petrol ale regiunii kurde din Irak.

7
 Referinţe bibliografice

1. ***, „Iraq’s Kurdistan Region Holds Independence Referendum (Overview)”, South

Front, 25.09.2017, [https://southfront.org/iraqs-kurdistan-region-holds-independence-
referendum-overview/].
2. Aylin Unver Noi, Islam and Democracy – Prespectives on the Arab Spring, Cambridge
Scholars Publishing, Newcastle upon Tyne, 2013.
3. Bryant Harris, „Congress warns Kurds against further steps after independence vote”, Al-
Monitor, The Pulse of Middle East, 26.09.2017, [http://www.al-
monitor.com/pulse/originals/2017/09/congress-warns-kurds-iraq-independence-
referendum.html?
utm_source=Boomtrain&utm_medium=manual&utm_campaign=20170927&bt_ee=VBu
3Lu6Jxalz/b1IUg6oexgg3da5I61FoS4a734hAA79ldr8ycWT73GcsZOMcMem&bt_ts=15
06529365896].
4. Fazel Hawramy, „Iran, US align against Iraqi Kurdistan referendum”, Iran Pulse/Al
Monitor, 14.09.2017, [http://www.al-monitor.com/pulse/originals/2017/09/iran-us-
kurdistan-referendum-soleimani-mcgurk-barzani.html#ixzz4u3V6CHOp].
5. Joost Jongerden, Ahmet Hamdi Akkaya, „Springtime: The Kurdistan Workers Party
(PKK) and the Quest for Radical Democracy”, Mohammed M.A. Ahmed, Michael M.
Gunter (coord.), The Kurdish Spring: Geopolitical Changes and the Kurds, Bibliotheca
Iranica: Kurdish Studies Series #12, Mazda Publishers, 2013.

6. Lorenzo Kamel, „Iraq: la scissione curda in una prospettiva storica”, Affari

Internazionali, 22.09.2017, [http://www.affarinternazionali.it/2017/09/iraq-scissione-
curdi-prospettiva/].
7. Mesut Yegen, „The Kurdish Peace Process in Turkey: Genesis, Evolution and Prospects”,
mai 2015, IAI- Istituto Affari Internazionali,
[http://www.iai.it/sites/default/files/gte_wp_11.pdf].
8. Michael J. Totten, „The Kurds Are About to Blow up Iraq”, World Affairs
Journal/Middle East Forum, 7.08.2017 [http://www.meforum.org/6875/the-kurds-are-
about-to-blow-up-iraq?utm_source=Middle+East+Forum&utm_campaign=4027939ffc-
totten_michael_2017_08_20&utm_medium=email&utm_term=0_086cfd423c-
4027939ffc-33925169&goal=0_086cfd423c-4027939ffc-33925169].
9. Reese Erlich, Inside Syria : the backstory of their civil war and what the world can
expect, Prometheus Books, New York, 2014.
10. Simon P.Watmough, „Turkey, the Rohingya crisis and Erdoğan’s ambitions to be a
global Muslim leader”, The Conversation, 13.09.2017,
[https://theconversation.com/turkey-the-rohingya-crisis-and-erdogans-ambitions-to-be-a-
global-muslim-leader-83854].