CETATEA ANTICĂ

1. Recunoașteți textul:

„Tot astfel cum în familie autoritatea era nedespărţită de sacerdoţiu, iar tatăl, ca mai
marele cultului domestic, era în acelaşi timp judecător şi stăpân, tot astfel marele preot al cetăţii
era totodată şi căpetenia ei politică. După cum spune Aristotel , demnitatea aceasta îi era
conferită de altar. Asemenea suprapunere ce are loc între sacerdoţiu şi putere nu trebuie să ne
surprindă. O aflăm la originea majorităţii societăţilor, fie că, pe când popoarele se aflau în
perioada copilăriei lor, ele nu puteau fi supuse decât prin religie, fie că biata noastră fire simte
nevoia să nu asculte de nici o altă stăpânire în afară de cea exercitată de o idee morală.

Am arătat că religia cetăţii era prezentă în fie-1 care amănunt al vieţii. Omul simţea clipă
de clipă că depinde de zei, şi, deci, de preotul ce se afla între aceştia şi el însuşi. Acest preot
veghea asupra focului sacru; şi, după cum spune Pindar, cultul lui de fiecare zi salva zilnic
cetatea de la pieire <nota 14>. El cunoştea formulele de rugăciune, cărora zeii nu li se puteau
împotrivi; în preajma luptei, el spinteca victima şi aducea asupra armatei protecţia zeilor. Era
deci firesc ca un om înarmat cu o asemenea putere să fie acceptat şi recunoscut drept căpetenie.
Religia fiind prezentă în cârmuirea politică, în justiţie, în războaie, preotul a fost în mod necesar
magistrat, judecător şi căpetenie militară. „Regii Spartei, spune Aristotel au trei atribuţii: aduc
jertfe, conduc războaiele, împart dreptatea". Dionysios din Halicarnas se exprimă în aceeaşi
termeni cu privire la regii Romei.

Regulile foarte simple pe care se întemeia această monarhie au fost repede instituite; ele
au decurs din însăşi regulile cultului, întemeietorul ce pusese temelia vetrei sacre a devenit în
chip firesc primul său preot. La origine regula constantă de transmitere a acestui cult era
ereditatea; indiferent dacă focul sacru aparţinea unei familii sau unei cetăţi, religia prescria ca
obligaţia de a-1 întreţine să treacă totdeauna din tată în fiu. Sacerdoţiul a fost aşadar ereditar şi,
odată cu el a fost ereditară şi puterea <nota

O trăsătură binecunoscută a vechii istorii a Greciei dovedeşte în chip izbitor că regalitatea

a aparţinut, la origine, omului care întemeia vatra sacră a cetăţii. Se ştie că populaţia coloniilor
ioniene nu era alcătuită din atenieni, fiind un amestec de pelasgi, eolieni, abanţi, cadmeeni.
Totuşi, vetrele sacre ale noilor cetăţi au fost întemeiate de membrii familiei religioase Codrus.
Drept urmare, aceşti coloni, în loc să aibă căpetenii din neamul lor, pelasgii un pelasg, eolienii un
eolian, abanţii un abant, i-au avut ca regi în cele douăsprezece oraşe ale lor pe codrizi Este sigur
că aceste personaje nu-şi dobândiseră autoritatea prin forţă, căci erau aproape singurii atenieni
din această mare aglomeraţie umană.

Dar cum ei au întemeiat vetrele, tot ei trebuiau să întreţină focul sacru din ele. Le-a fost deci
conferită regalitatea, care a rămas ereditară în cadrul familiei lor. Battos întemeiase cetatea
Cyrene din Africa: batizii au fost vreme îndelungată regi. Protis întemeiase Marsilia: protiazii au
exercitat aici sacerdoţiul din tată-n fiu, bucurându-se de mari privilegii.

In aceste vechi cetăţi nimeni nu a ajuns căpetenie şi rege prin forţă. Nu putem deci spune că
primul rege de aici a fost şi un mare soldat. Autoritatea a decurs aşa cum spune limpede
Aristotel, din cultul vetrei sacre. Religia 1-a impus pe rege în cetate aşa cum îl impusese pe şeful
familiei în casă. Credinţa, indiscutabila şi imperioasa credinţă, spunea că preotul ereditar al vetrei
sacre era depozitarul lucrurilor sfinte şi paznicul zeilor. Cum să nu te fi supus unui asemenea
om ? Un rege era o fiinţă sacră: basileis hieroi, zice Pindar. Ceilalţi vedeau în el dacă nu chiar un
zeu, cel puţin pe „omul cel mai puternic, singurul capabil să conjure mânia zeilor" pe omul fără
de care nici o rugăciune nu era eficace, nici un sacrificiu nu era acceptat.

Această regalitate pe jumătate religioasă şi pe jumătate politică se instaurează în toate

oraşele, încă de la întemeierea lor, fără eforturi din partea regilor, fără rezistenţă din partea
supuşilor. Nu vedem la originea popoarelor antice fluctuaţiile şi luptele ce marchează naşterea
dificilă a societăţilor moderne. Ştim cât de mult timp a trebuit să treacă după căderea imperiului
roman, până când societatea devenită haotică a intrat pe făgaşul unor noi reguli. Europa a văzut
timp de mai multe secole, mai mulţi principi ce se opuneau unul altuia, disputându-şi cârmuirea
popoarelor, în timp ce popoarele refuzau uneori orice organizare socială. Un asemenea spectacol
nu poate fi văzut nici în vechea Grecie şi nici în vechea Italie; istoria lor nu începe prin conflicte;
revoluţiile nu se ivesc decât la sfârşitul ei.

La aceste populaţii societatea s-a format lent, în decursul multor ani, treptat, trecând de la
familie la trib şi de la trib la cetate, dar fără zguduiri şi fără lupte. Regalitatea s-a întemeiat în
chip firesc, mai întâi în familie, apoi în cetate. Ea nu a fost rodul închipuirii câtorva ambiţioşi; s-
a născut dintr-o necesitate ce le era evidentă tuturor. Timp de multe secole a fost paşnică,
onorată, bucurându-se de deplină ascultare. Regii nu aveau nevoie de o forţă materială; ei nu
aveau nici armată nici mijloace băneşti; dar sprijinindu-se pe credinţe, ce aveau putere asupra
sufletului, autoritatea lor era sfântă şi inviolabilă.

Mai târziu, o revoluţie, despre care vom vorbi în cele ce urmează, a răsturnat regalitatea
din toate oraşele. Dar, căzând, ea nu lăsă nici o ură în sufletele oamenilor. Ea nu a cunoscut
niciodată acel dispreţ amestecat cu mânie ce se abate totdeauna asupra, oricărei măreţii doborâte.
Respectul şi afecţiunea oamenilor au rămas legate de amintirea ei. În Grecia s-a putut vedea chiar
un lucru rar întîlnit în istorie; în oraşele unde familia regală nu se stinsese, nu numai că ea nu a
fost expulzată, dar aceiaşi oameni care o lipsiseră de putere au continuat să o cinstească. La Efes,
la Marsilia, la Cyrene, familia regală, acum fără nici o putere, era înconjurată cu respect de către
popor, păstrând chiar titlul şi însemnele regalităţii .

Popoarele au instaurat regimul republican; dar numele de rege nu numai că nu a devenit

un cuvânt de injurie, ci, dimpotrivă, a rămas un titlu venerat. Se spune de obicei că acest cuvânt
era socotit odios şi vrednic de dispreţ: ce greşeală ! Romanii, în rugăciunile lor, îi numeau pe zei,
regi. Uzurpatorii n-au îndrăznit niciodată să ia acest titlu nu pentru că era socotit odios, ci mai
curând pentru că era sacru. În Grecia, monarhia a fost de mai multe ori restabilită în oraşe; dar
noii monarhi nu şi-au arogat niciodată dreptul de a fi numiţi regi şi s-au mulţumit cu numele de
tirani . Diferenţa dintre cele două nume nu consta în mai multele sau mai puţinele calităţi morale
ale suveranului; un principe bun nu era neapărat numit rege, după cum nici un principe rău nu era
neapărat numit tiran; deosebirea dintre cei doi se raporta la religie. Primii regi îndepliniseră
funcţia de preoţi şi îşi deţineau autoritatea de la vatra sacră; tiranii din epoca următoare nu erau
decât căpetenii politice şi nu îşi dobândiseră puterea decât prin forţă sau prin faptul de a fi fost
aleşi.”

2. Datați textul și contextul istoric.

3. Interpretați textul prin prisma sistemelor de securitate statală