Universitatea de Stat a Republicii Moldova

Facultatea de Relații Internaționale , Științe Politice și Administrative

Departamentul: Relații Internaționale

Tema : ”Dimensiunea morală a iluminismului lui Benjamin

Franklin”

A elaborat : Malic Liviu

Coordonator : Gorincioi Iulia ,dr.,conf.univ.
 Benjamin Franklin (1706–1790) este una dintre cele mai cunoscute personalităţi din istoria
Statelor Unite, unul din „părinţii fondatori” ai SUA, om de ştiinţă, filosof şi om politic,
iluminist şi democrat, căutătorul Declaraţiei de Independenţă a SUA şi semnatarul
Constituţiei americane. De asemenea, el este glorificat prin rezultatele cercetărilor ştiinţifice
(ochelarii bifocali şi paratrăsnetul; i-a uimit pe oamenii de ştiinţă din toată lumea cu
experimentele sale din domeniul electricităţii) şi în domeniul activităţii diplomatice. Ultimul
său act politic a fost un memoriu pentru abolirea sclaviei negrilor. Este cunoscut prin expresia
„Timpul înseamnă banii”.
El credea că materiile predate în şcoli nu erau actualizate. Franklin era împotriva teologiei,
limbilor clasice şi voia o şcoală mai practică, scriind şi o carte în acest domeniu „Propuneri
pentru educaţia tinerilor în Pennsylvania”, în care cerea crearea unei academii, numită mai
târziu Universitatea Pennsylvania. Principalele idei şi concepţii ce determina poziţiile lui
Franklin în domeniul politico-juridic sunt: a) dreptul poporului de a răsturna guvernul; b)
dreptul coloniilor nord-americane de a-şi hotărâ destinul politic şi de a-şi institui propria
guvernare ş.a. Prin unele articole publicate a cerut drepturi egale cu cele ale englezilor, însă
englezii au ignorat aceste propuneri. B. Franklin dezvoltă ideea home rule (autoconducerea şi
autodeterminarea politică a coloniilor), demonstrând că emigrarea englezilor în America
(Lumea Nouă) însemna ruperea lor de la legile şi Constituţia Angliei; de aceea coloniştii nu
pot fi consideraţi supuşii coroanei engleze. El este primul care a numit provinciile nord-
americane state.
În lucrările sale (Cugetări despre libertate şi necesitate, delectare şi suferinţă, 1725; Calea
spre belşug, 1758 ş.a.) arată că omului, prin natura lui, îi sunt proprii dreptul la viaţă, la
libertate şi proprietate. De aceea omul trebuie să fie prezent în deplinătatea forţelor sale la
viaţa publică şi la cea politică. El a blamat sclavagismul şi a apărat dreptul minorităţilor
naţionale, respingând, totodată, şi privilegiile feudale.
Fiind după concepţiile sale democrat, Franklin se pronunţa ferm pentru o democraţie
modernă care ar asigura dezvoltarea industriei şi comerţului, în acest sens perfecţionând
regimul existent cu ajutorul reformelor. Ca mare iluminist, el apăra ştiinţele de amestecul
teologiei. Propagarea cunoştinţelor, propovăduirea toleranţei religioase, a libertăţii conştiinţei
constituie, după părerea lui, un factor important al progresului social. Dezvoltarea rapidă a
societăţii el o vedea nu numai în transformarea tuturor domeniilor ei de activitate, ci şi în
ştiinţa despre politică. El devine unul din coorganizatorii şi primul preşedinte al „Societăţii
cercetărilor politice”, funcţia căreia era dezvoltarea cunoştinţelor despre conducerea de stat şi
perfecţionarea ştiinţelor politice.
 La fel ca ceilalți susținători ai republicanismului, Franklin a subliniat că noua republică nu
poate supraviețui decât dacă oamenii sunt virtuoși. Toată viața a explorat rolul virtuții civice
și personale, așa cum este exprimat în aforismele săracului Richard. Franklin a considerat că
religia organizată este necesară pentru a-i ține pe oameni buni cu semenii lor, dar rareori a
participat el însuși la slujbe religioase. Când Franklin l-a întâlnit pe Voltaire la Paris și i-a
cerut colegului său membru al avangardei iluministe să-l binecuvânteze pe nepotul său,
Voltaire a spus în engleză „Dumnezeu și libertate” și a adăugat: „aceasta este singura
binecuvântare adecvată pentru nepotul domnului Franklin”.
Franklin a formulat o prezentare a credințelor sale și a publicat-o în 1728. Nu a menționat
multe dintre ideile puritane cu privire la mântuire, divinitatea lui Isus sau într-adevăr multă
dogmă religioasă. El s-a lămurit ca deist în autobiografia sa din 1771, , deși încă se considera
creștin. El și-a păstrat o credință puternică într-un Dumnezeu ca izvor al moralității și
bunătății în om și ca actor providențial din istorie responsabil pentru independența americană.
Benjamin Franklin a fost cel care, într-un impas critic în timpul Convenției constituționale din
iunie 1787, a încercat să introducă practica rugăciunii comune zilnice cu aceste cuvinte:,,... La
începutul concursului cu G. Marea Britanie, când eram sensibili la pericol, ne-am rugat zilnic
în această cameră pentru Protecția Divină. Rugăciunile noastre, domnule, au fost ascultate și
au primit răspuns cu bunăvoință. Toți cei care am fost implicați în luptă trebuie să fi observat
cazuri frecvente ale unei providențe de supraveghere în favoarea noastră. ... Și am uitat acum
acel prieten puternic? sau ne imaginăm că nu mai avem nevoie de ajutorul Lui. Am trăit,
domnule, mult timp și cu cât trăiesc mai mult, cu atât văd dovezi mai convingătoare despre
acest adevăr - că Dumnezeu guvernează în treburile oamenilor. Și dacă o vrăbiuță nu poate
cădea la pământ fără înștiințarea sa, este probabil ca un imperiu să se poată ridica fără ajutorul
lui? Am fost siguri, domnule, în scrierile sacre că „în afară de zidirea Domnului, ei muncesc
în zadar, care o zidesc”. Cred cu tărie acest lucru; și, de asemenea, cred că, fără ajutorul său
concomitent, vom reuși în această clădire politică nu mai bună decât Ziditorii din Babel: ...
Prin urmare, îmi cer permisiunea de a ne mișca - că de acum înainte rugăciunile implorând
ajutorul Cerului și binecuvântările sale în deliberările noastre, să fie ținută în această Adunare
în fiecare dimineață înainte de a trece la afaceri și ca unul sau mai mulți clerici din acest oraș
să fie rugați să oficieze în acel serviciu.”
Franklin și-a păstrat un angajament pe tot parcursul vieții față de virtuțile puritane și valorile
politice cu care crescuse și, prin munca și publicarea sa civică, a reușit să transmită aceste
valori în cultura americană permanent. A avut o „pasiune pentru virtute”. Aceste valori
puritane includeau devotamentul său către egalitarism, educație, industrie, economie,
onestitate, cumpătare, caritate și spirit comunitar. Autorii clasici citiți în perioada iluministă
au învățat un ideal abstract al guvernului republican bazat pe ordinele sociale ierarhice ale
regelui, aristocrației și oamenilor de rând. Se credea pe scară largă că libertățile engleze se
bazau pe echilibrul lor de putere, dar și pe respectul ierarhic față de clasa privilegiată.
„Puritanismul ... și evanghelizarea epidemică de la mijlocul secolului al XVIII-lea au creat
provocări la noțiunile tradiționale de stratificare socială” prin predicarea că Biblia a învățat că
toți oamenii sunt egali, că adevărata valoare a unui om se află în comportamentul său moral,
nu clasa sa, și că toți oamenii pot fi salvați. Franklin, plin de puritanism și un susținător
entuziast al mișcării evanghelice, a respins dogma mântuirii, dar a îmbrățișat noțiunea radicală
de democrație egalitară.
Angajamentul lui Franklin de a preda aceste valori a fost el însuși un lucru pe care l-a
câștigat din creșterea sa puritană, cu accentul pe „inculcarea virtuții și caracterului în sine și în
comunitățile lor.” Aceste valori puritane și dorința de a le transmite, au fost una dintre
caracteristicile lui Franklin prin excelență americane. , și a ajutat la modelarea caracterului
națiunii. Scrierile lui Franklin despre virtute au fost ironizate de unii autori europeni, precum
Jackob Fugger în lucrarea sa critică Portretul culturii americane. Max Weber a considerat
scrierile etice ale lui Franklin o culminare a eticii protestante, care a creat condițiile sociale
necesare nașterii capitalismului. Una dintre caracteristicile notabile ale lui Franklin a fost
respectul, toleranța și promovarea față de toate bisericile. Referindu-se la experiența sa din
Philadelphia, el a scris în autobiografia sa: „Lăcașuri de cult noi erau continuu dorite și, în
general, ridicate prin contribuție voluntară, acarianul meu în acest scop, oricare ar fi secta, nu
a fost niciodată refuzat”. „El a ajutat la crearea unui nou tip de națiune care să tragă forță din
pluralismul său religios”. Revigorii evanghelici care au fost activi la mijlocul secolului
precum prietenul și predicatorul lui Franklin, George Whitefield, au fost cei mai mari
susținători ai libertății religioase, „pretinzând că libertatea de conștiință este un„ drept
inalienabil al oricărei creaturi raționale ”.” Susținătorii lui Whitefield din Philadelphia ,
inclusiv Franklin, a ridicat „o sală nouă, mare, care ... putea oferi un amvon oricui credea”.
Refuzul lui Franklin față de dogmă și doctrină și stresul pe Dumnezeul eticii și moralității și al
virtuții civice l-au făcut „profetul toleranței”. Franklin a compus „O parabolă împotriva
persecuției”, un apocrif al 51-lea capitol din Geneza în care Dumnezeu îi învață lui Avraam
datoria toleranței. În timp ce locuia la Londra în 1774, a fost prezent la nașterea unitarismului
britanic, participând la sesiunea inaugurală a Capelei din Essex Street, la care Theophilus
Lindsey a adunat prima congregație unitară declarată din Anglia; aceasta a fost oarecum
riscantă din punct de vedere politic și a împins toleranța religioasă către noi limite, deoarece
negarea doctrinei Trinității a fost ilegală până la Legea din 1813.
În 1754, la o întâlnire a reprezentanților coloniali din Albany, New York, Franklin a propus
un plan pentru unirea coloniilor în cadrul unui congres național. Deși Planul său Albany a fost
respins, a contribuit la stabilirea bazelor pentru Articolele Confederației, care a devenit prima
constituție a Statelor Unite atunci când a fost ratificată în 1781.
Prin ,,Autobiografia lui Benjamin Franklin”,se accentuează gândirea lui de formație
europeană, larga sa deschidere spre cultura engleză și cea franceză dau scrierilor sale un
caracter singular în tradiția literaturii americane care, cum știm, s-a format și s-a dezvoltat în
ceea ce are ea mai valoros mai mult prin respingerea și mai puțin prin asimilarea spiritului
lumii vechi. Prin Franklin, America absoarbe încă din matricea ei culturală, gătindu-se în
același timp să-și deștepte propriul ei suflu creator. Prin excelență american, el aparține în
multe privințe iluminismului european; gestul de a se îmbrățișa cu Voltaire la Academia
Franceză simbolizează poate cel mai bine această înrudire spirituală; de reprezentanții epocii
luminilor îl leagă multe din ideile ce i-au călăuzit faptele și l-au făcut cunoscut Parisului și
lumii întregi drept acela care a smuls fulgerul din cer și sceptrul din mâna tiranilor. Substanța
morală a cărții rezidă nu numai în puterea exemplului unei vieți trăite după principii etice, ci
și în angajarea unei discuții pe marginea acestora, prilej ca el să-și expună nestânjenit de șirul
întâmplărilor relatate filosofia asupra vieții. Planul de perfecționare morală ce formează
corpul celei de a doua secțiuni aduce astfel lumină deplină într-un edificiu în care nu mai
rămân unghere întunecate. La temelia lui stă credința în rațiunea morală, ideea că omul se
poate realiza prin cultivarea virtuții; triumful lui ca ființă morală este înțeles ca binele suprem
spre care merită să aspire neostenit, căci numai victoria repurtată de om asupra lui însuși în
numele virtuții validează existența umană ca demnă de a fi trăită. Idealul anticilor este încă o
dată o țintă de atins. Dar în planul de perfecționare morală al lui Franklin, virtutea își va
pierde noblețea antică și, proliferându-se în cele treisprezece norme de comportament etic, va
muta centrul de greutate spre util. Am putea spune că idealul antic îi servește lui Franklin
numai ca un trunchi pe care el va altoi cu pricepere tendințele utilitariste ale secolului său, ce-
și vor găsi expresia în tratatele morale ale lui Hume, Helvétius și mai târziu vor atinge
maturitate deplină în Jeremy Bentham. Dacă ne gândim că Franklin întocmește planul de
perfecționare cu mulți ani înainte de a-și scrie autobiografia, înțelegem că el mai degrabă vine
în întâmpinarea filosofiei moralei utilitariste decât se face ecoul ei. La fel, caracterul utilitarist
apare limpede în felul în care virtuțile, primind un conținut ce poartă amprenta aspirației
clasei burgheze, își propun să le slujească cu credință. Recunoașterea de care acum încep să se
bucure unele dintre ele obligă la o altă ierarhie, ce devine semnificativă tocmai pentru că
trimite cu ușurință la scopurile urmărite de noua clasă. La loc de cinste trec astfel cumpătarea
și economia, mult prețuite de burghezie în faza de început a dezvoltării sale, pentru motivul
lesne de înțeles că o ajută să-și realizeze avansul economic dorit. Importanța deosebită pe care
le-o dă Franklin se explică poate și prin valoarea lor în cadrul tradiției autohtone. Să nu uităm
că puritanismul le predicase și el timp de un secol. De altfel, rolul însemnat pe care el l-a avut
în dezvoltarea coloniilor americane s-a datorat tocmai conținutului utilitarist al „poruncilor”
sale. Este adevărat, că ele nu se armonizau întru totul cu doctrina calvinistă a predestinării.
Condițiile în care s-au format și au trăit primele comunități au obligat însă puritanismul să
încurajeze hărnicia, munca, cumpătarea, condamnând în același timp trândăvia și risipa și, în
acest fel, să cultive de fapt o atitudine activă față de viață.
Imaginea publică a lui Franklin, așa cum a fost întreținută de secolul al XIX-lea, reducându-l
la om al succesului, s-a suprapus din nefericire cu portretul pe care ni l-a lăsat în
Autobiografie. Așa se face că unii îl văd ca pe un produs al celor mai puțin încăpătoare din
virtuțile sale: cumpătat și chibzuit până la zgârcenie, tăcut până la viclenie, pe scurt un
negustor abil căruia viciul îi repugnă nu pentru că trezește indignare morală, ci pentru că este
dușmanul înțelepciunii practice. Altora, pe de altă parte, li se prezintă nu cu cartea de vizită pe
care s-a străduit atât de sistematic s-o cultive, ci chiar cu opusul ei. Astfel, s-a spus că de fapt
din întreaga Autobiografie iese la iveală vanitatea unui om care a micșorat statura
contemporanilor săi, dar n-a pierdut niciun prilej să stăruie asupra meritelor sale proprii.
Firește, există laturi în portretul lui care astăzi pot trezi mai puțină admirație. Lucru de la sine
înțeles, dacă, așa cum am văzut, chiar modelul său este pasibil de serioase amendamente. Nu
vrem să spunem prin aceasta că interesul față de omul pe care îl zugrăvește Autobiografia ne
este stârnit numai de dorința de a vedea în ce măsură faimoasele sale virtuți se oglindesc pe
chipul propriu, dimpotrivă nu este greu să se observe că spiritul ce-l animă se deosebește de
obtuzitatea spirituală a modelului său. În tot ce gândește și în tot ce face, el se recomandă ca
antipodul individualistului și, totodată, ca dușmanul declarat al întunecimii de orice fel.
Figura lui radiază o suverană seninătate și înțelegem că ea își are izvorul nu în „situația de
bunăstare”, ci în armonia în care se află cu lumea înconjurătoare. Ori, calmul acesta luminos
Franklin și-l capătă și îl păstrează printr-un șir de fapte în care recunoaștem ideea că omul nu
se va putea apropia de perfecțiune rupt de semenii săi și că el poate păși către atingerea
acestui țel laolaltă și sub imboldul comunității. Se desprinde astfel un modus-vivendi ce
atrage atenția prin felul în care omul își găsește o menire în atributele sale de membru al unei
comunități. Franklin însuși trăiește cu plenitudine participarea sa la viața comunității, toate
eforturile lui sunt îndreptate spre ridicarea ei; într-un fel Autobiografia lui este și istoria
urbanizării și dezvoltării Philadelphiei, instituțiile importante născându-se din inițiativa sau cu
sprijinul lui. În această operă neîntreruptă a vieții sale – sublimă expresie a unei sincronii
desăvârșite între individ și comunitate – stă marele exemplu pe care, credem, ni-l dă
Autobiografia.
O alta personalitate care ,de asemenea era un republican prin natura sa este Thomas
Jefferson . Ca si Franklin el a luptat pentru apărarea drepturilor poporului şi limitarea
competenţelor statului. Jefferson a fost un filosof al politicii, care a promovat liberalismul
clasic, republicanismul şi separarea Bisericii de stat. Jefferson a fost autorul lucrării Statutul
Virginiei pentru libertatea religioasă (1779, 1786), care a fost baza scrierii Primului
Amendament al Constituţiei Statelor Unite şi, totodată, parte a seriei primelor zece
amendamente ale Constituţiei Statelor Unite (The Bill of Rights, 1791).
Fundamentele general-metodologice ale doctrinei politico-juridice a lui Jefferson sunt teoria
contractului social şi teoria drepturilor naturale. De aici şi reiese ideea suveranităţii poporului.
Până la Revoluţia Franceză Jefferson a utilizat teoria suveranităţii şi în scopul fundamentării
ideii înlăturării radicale a guvernelor indezirabile. De aceea învăţătura lui politică era centrată
asupra organizării democratice a puterii de stat şi a drepturilor omului. Jefferson a fost un
adept al formei republicane de guvernământ, respingând, din punct de vedere teoretic, teza lui
Montesquieu cu privire la avantajele formei de guvernământ monarhice pentru statele care
cuprind un teritoriu mare. În calitate de temei al drepturilor naturale sunt recunoscute
libertatea şi egalitatea oamenilor. Printre drepturile naturale, Jefferson include şi libertatea
conştiinţei, libertatea gândirii, libertatea persoanei de a-şi prezenta publicului propriile opinii.
În tangenţă directă cu drepturile naturale ale omului, autorul Declaraţiei de Independenţă a
SUA elaborează primul sistem de învăţământ, ce includea învăţământul primar obligatoriu.
Această concepţie reprezenta o noutate chiar şi pentru Lumea Veche (Europa).
Dacă revenim iarăși cu mai multe detalii la Benjamin Franklin ,atunci putem menționa că
datorită lui Franklin, în 1731 în America, care era atunci o colonie engleză, a fost deschisă
prima bibliotecă publică. Timp de 15 ani, Benjamin a ocupat funcția de secretar al Adunării
Generale din Pennsylvania, pe care ulterior a condus-o. El era responsabil cu Oficiul Poștal
din Pennsylvania și apoi cu oficiile poștale din restul metropolei britanice.
Din 1757, timp de 13 ani, Benjamin Franklin a reprezentat interesele celor patru state
americane din Marea Britanie, iar în 1775, un politician și oficial a devenit delegat la al doilea
congres al coloniilor de pe continent. Ca parte a unei echipe conduse de Thomas Jefferson,
Franklin a proiectat Marele Sigiliu al Statelor Unite. După semnarea Declarației în iulie 1776,
„primul american” a preluat conducerea unui grup care a călătorit la Paris pentru a căuta
sprijin în războiul împotriva Marii Britanii. Până în iarna anului 1778, datorită lui Benjamin
Franklin, contractul a fost semnat de francezi, iar diplomatul priceput a fost lăsat la Paris ca
trimis. În Franța, s-a alăturat lojei masonice a celor nouă surori, devenind primul francmason
american. În anii 1780, politicianul a mers ca parte a unei delegații din America la negocieri la
Londra, unde a semnat Tratatul de la Versailles, care a pus punctul final în războiul SUA
pentru independență. Benjamin Franklin a numit democrația „un pact de reguli între domni
puternic înarmați”. Cu mult înainte de Adam Smith, el a formulat și a fundamentat teoria
valorii, numind-o măsură nu bani, ci muncă. De la începutul anilor 1770 până în 1790,
Benjamin Franklin a scris o autobiografie pe care nu a finalizat-o niciodată. Politicianul spera
să-l formeze în viitor ca memorie despre cele mai strălucitoare momente din viață.
Autobiografia a fost publicată după moartea lui Franklin.
În timpul războiului Statelor Unite pentru obținerea independenței, Benjamin Franklin a
reușit să gândească și să dezvolte cu atenție un plan pentru Uniunea Coloniilor, a reușit să
organizeze munca departamentului poștal, devenind director general al postului, și a co-
autorizat Declarația de Independență și a servit ca consilier al comandantului-șef al armatei.
Mai mult de atât , a susținut conceptul drepturilor omului naturale și inalienabile. A propus
așa-numitul. Teoria valorii „muncii” și celebra definiție a omului ca animal care creează
instrumente de muncă. El a apărat ideile rațiunii, libertății și democrației. Franklin la începutul
anului 1778 a realizat încheierea unui tratat cu Franța, care a adus recunoașterea diplomatică
noului stat american, precum și sprijin financiar și militar. Obosit de povara misiunii sale,
Franklin a demisionat la 12 martie 1781, lucru care nu a fost acceptat. Pe 8 iunie, Franklin s-a
alăturat lui J. Adams și J. Jay în negocieri cu Marea Britanie. La 30 noiembrie 1781, toate
condițiile prealabile au fost convenite, dar numai la 3 septembrie 1783 a fost semnat în cele
din urmă tratatul de pace.
La 26 decembrie 1783, Franklin s-a adresat din nou către Congres cu o cerere de retragere,
dar abia la 2 mai 1785 a primit un mesaj că a fost eliberat de îndatoririle sale de trimis. Ajuns
la Philadelphia pe 14 septembrie 1785, a fost ales membru al Convenției constituționale, care
s-a întrunit în mai 1787. La 12 februarie 1790, Franklin a semnat un memorandum la
Congres, care cerea abolirea sclaviei.
Franklin deținea până la șapte sclavi, inclusiv doi bărbați care lucrau în gospodăria sa și în
magazinul său. Franklin a postat reclame plătite pentru vânzarea de sclavi și pentru capturarea
sclavilor fugari și a permis vânzarea de sclavi în magazinul său general. Franklin a profitat
atât de comerțul cu sclavi internațional, cât și de cel intern, criticând chiar sclavii care fugiseră
de stăpânii lor pentru a se alătura armatei britanice în timpul diferitelor războaie în care au
fost implicate cele treisprezece colonii în anii 1740 și 1750. Franklin, cu toate acestea, a
devenit mai târziu un „abolitionist prudent” și a devenit un critic sincer al sclaviei, practicat
de clasa superioară americană. În 1758, Franklin a susținut deschiderea unei școli pentru
educația sclavilor negri în Philadelphia. Franklin a luat cu el doi sclavi în Anglia, Peter și
King, iar King și-a lăsat serviciul acolo în 1756: până în 1758 lucra pentru o gospodărie din
Suffolk. Dacă Franklin l-ar fi putut forța pe King să se întoarcă, este îndoială în lumina
deciziilor anterioare de drept comun englez și a cazului ulterior Shanley v Harvey, dar în orice
caz el nu a încercat să o facă. După întoarcerea din Anglia în 1762, Franklin a devenit în mod
deosebit mai abolizionist, atacând sclavia americană. În urma cazului lui Somersett, Franklin
și-a exprimat frustrarea față de britanici pentru că a sărbătorit eliberarea unui sclav (James
Somersett) care venise pe pământul britanic în timp ce Parlamentul britanic a refuzat să
adopte legi care să abolească comerțul cu sclavi. Cu toate acestea, Franklin a refuzat să
dezbată public problema sclaviei la Convenția constituțională din 1787. Franklin a avut
tendința de a lua ambele părți ale problemei sclaviei, fără a se desprinde niciodată pe deplin
de instituție. La momentul înființării Americii, au existat aproximativ o jumătate de milion de
sclavi din Statele Unite, cea mai mare parte din cele cinci state, sudice formate din 40 la suta
din populatie. Mulți dintre principalii fondatori americani - în special Thomas Jefferson,
George Washington și James Madison au deținut sclavi, dar mulți nu. Benjamin Franklin
credea că sclavia este „o degradare atroce a naturii umane” și „o sursă de rele grave”. El și
Benjamin Rush au înființat în 1774 Societatea din Pennsylvania pentru promovarea abolirii
sclaviei. În 1790, quakerii din New York și Pennsylvania au prezentat petiția de abolire la
Congres. Argumentul lor împotriva sclaviei a fost susținut de Societatea Aboliționistă din
Pennsylvania și de președintele acesteia, Benjamin Franklin.
În concluzie, pot spune că Benjamin Franklin ocupă un rol și un loc deosebit în Istoria
ideilor politice și îndeosebi pentru poporul său american. El este un erou ce a luptat pentru
libertatea Statelor Unite ale Amercii și un militant pentru pace și progres al acestui continent.
Prin faptul că s-a remarcat în mai multe domenii și în fiecare a contribuit cu ceva, a
demonstrat că America nu este un spațiu al colonizării ,ci un stat puternic cu oameni liberi
dornici să trăiască liniștit. Prin calitățile ce le deținea i-a permis să se afirme în rândul marilor
personalități din acele timpuri ,și însăși mulți dintre marii iluminiști îl admirau și-i susțineau
ideile importante cu privire la dezvoltare și progres. Mai mult de atât,Benjamin Franklin
dorește să facă din om o personalite civică, cu virtuți ,să fie un exemplu pentru
societate.Patriotismul după cum remarcăm, trebuie să fie o trăsătură fundametală a omului și
odată ce umanitatea posedă această valoare fundamentală, se modelează o societate reușită,
unde sunt propagate ideile necesare și utile comunității.

Bibliografie:

 https://moodle.usm.md/pluginfile.php/292037/mod_resource/
content/0/P.Varzari.IGPCompendiu.Ch_.-USPEE2017.pdf
(accesat pe 22.11.2020 ,ora 16:30)
 https://www.history.com/topics/american-
revolution/benjamin-franklin (accesat pe 22.11.2020 ,ora
17:05)
 https://latimp.net/forum/thread/25391/pdf-autobiografie-de-
benjamin-franklin-carte-de-citit/ (accesat pe 22.11.2020 ,ora
19.30)
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Benjamin_Franklin (accesat pe
22.11.2020 ,ora 21:00)
 https://www.krugosvet.ru/enc/nauka_i_tehnika/fizika/FRAN
KLIN_BENDZHAMIN.html (accesat pe 22.11.2020 ,ora
23:00)