„Dincolo de marile virtuţi spirituale ale teologiei răsăritene, Biserica Ortodoxă s-a manifestat

mereu în istorie prin abandonarea totală a câmpului politic, lăsat la discreţia laicilor. Singura funcţie a
bisericii în raport cu puterea era de a-i conferi acesteia legitimitate: monarhul răsăritean era trimisul lui
Dumnezeu pe pământ, iar în ţările aflate sub dominaţie otomană, dacă era schimbat, atunci totul se
petrecea sub privirile impasibile şi resemnate ale clerului ortodox. Îndemnul biblic: daţi Cezarului ce-i al
Cezarului! A fost interpretat în mod dogmatic, restrictiv, adică ad litteram”
… aşa cum etica protestantă a favorizat individualismul şi libertatea asociate spiritului capitalist,
aşa cum reînnoirea bisericii catolice a favorizat răspândirea democraţiei şi liberalismului în zecile de ţări
catolice, în cadrul celui de-al treilea val al democratizării, tot aşa etica ortodoxă a favorizat spiritul
colectivist, supunerea şi resemnarea în faţa autorităţii politice, indiferent de ce natură ar fi fost aceasta.
Influenţa ethosului ortodox a fost atât de puternică în Rusia şi în alte ţări de acest tip, încât ea s-a
exercitat chiar şi atunci când credincioşii erau supuşi şi resemnaţi faţă de o putere ateistă care persecuta
ortodoxia ca şi orice alte religii.
… în Răsărit nu au avut niciodată succes până la capăt ideile religioase noi. Singurele schisme
sau despărţiri au fost cele care au condus – sub stăpânirea Imperiului Habsburgic – la apariţia Bisericii
greco-catolice în câteva regiuni marginale. Ortodoxia a avut un caracter antinaţional, până la apariţia
intelectualităţii greco-catolice puternic legată de Roma şi ideea continuităţii cu Imperiul Roman şi limba
latină. Românii ortodocşi se simţeau fraţi cu slavii de la est şi cu cei de la sud, dar îi urau pe romanii
trecuţi la catolicism.
…
Pe vremea Unirii cu Roma, abaterea de la ortodoxie a fost protejată de Curtea de la Viena, iar
intelectualii uniţi au fost cei care au facilitat pătrunderea masivă a spiritului occidental, trezirea
conştiinţei apartenenţei la Occident prin apartenenţa la latinitate şi, de aici, trezirea conştiinţei naţionale
româneşti. Nu întâmplător, o dată cu instalarea stalinismului în România, în afară de partidele politice
burgheze istorice a mai fost interzisă şi Biserica greco-catolică. Stalin şi acoliţii săi, românii care îşi
trădaseră pentru un internaţionalism proletar criminal. Ştiau că nu se vor putea bucura decât de
complicitatea prin resemnare a ortodocşilor, pentru care supunerea faţă de autoritatea laică era o axiomă,
în timp ce pentru greco-catolici autoritatea supremă era Papa de la Roma, indiferent cine se afla ala
putere acolo unde ei trăiau. Dacă în supunerea la stalinism se continuă supunerea faţă de ţarism,
intoleranţa stalinismului faţă de tot ce era nonortodoxie se continuă şi azi în forme dintre cele mai
penibile, iar atitudinea Bisericii Ortodoxe de a nu da înapoi nişte proprietăţi furate de către stalinişti nu
este amendată de către politicieni, indiferent de culoarea lor politică.
…
Între fatalismul rus şi fatalismul românesc, aşa cum reiese el din balada Mioriţa, între disperarea
ruşilor (aşa cum este ea minunat analizată de Dostoievski) şi cea a românilor există mai multe asemănări
profunde, la nivelul a ceea ce Gilbert Durand numea structurile antropologice ale imaginarului, decât
oricare dintre acestea şi starea morală şi intelectuală a societăţii americane. Să comparăm resemnarea
mistică a celor două popoare (majoritar) şi tradiţia americană – inaugurată la nivel oficial de declaraţia
de Independenţă a SUA – a dreptului la nesupunere civilă şi vom înţelege de ce a fost posibilă
instaurarea totalitarismului comunist în societăţile ortodoxe, unde a fost şi cel mai puţin pus la îndoială,
şi de ce ar fi fost imposibilă instaurarea totalitarismului comunist în SUA. Biserica Ortodoxă nu s-a
putut lăuda până acum nici cu încurajarea egalităţii, nici cu apărarea libertăţii individului.
…
în planul vieţii moderne, fie că vorbim despre politică sau societate, valorile mistice ale biserici
ortodoxe sunt dezastruoase. Aceasta nu le scade din valoarea lor intrinsecă, întrucât semnificaţia lor este
una spirituală şi artistică, fiind apropiate mai degrabă de definiţia platoniciană a filozofie ca pregătire
pentru moarte. Din punctul de vedere al pregătirii pentru viaţa modernă, în spiritul democratizării şi
liberalizării, valorile promovate de ortodoxie sunt irelevante.
Dan Pavel – Leviathanul bizantin, Ed. Polirom, 1998, pp. 28-32
 „România este o ţară suspendată între civilizaţii, care nu s-a hotărât încă în mod real încotro să o
apuce. Tocmai de aceea ea se urăşte pe sine.”
Dan Pavel – Leviathanul bizantin, Ed. Polirom, 1998, p. 33

„Pe măsură ce reconstituirea legitimităţii politice a societăţii civile se apropia de caracterul ei

deplin elitelor politice li se diminua tot mai mult motivaţia purtării Războiului Rece, în exterior, şi
Războiul cu societatea civilă, în interior. Iar când URSS-ul ajunsese, din punct de vedere economic, într-
o situaţie prea critică pentru a susţine în acelaşi timp războiul interior şi cel exterior, ea a cedat exact
acolo unde deficitul de legitimitate era maxim: în Europa de Est. Numai că, aşa cum au observat
comentatorii, regimul comunist fiind unul totalistic, colapsul său a fost total. Recunoaşterea lipsei de
legitimitate a regimurilor di Europa de Est s-a răsfrânt şi asupra Uniunii Sovietice. Tismăneanu arată cât
de sistematic a distrus Stalin elitele bolşevice care au înfăptuit Revoluţia din Octombrie, ceea ce
înseamnă că el distrugea, de fapt, şi singura bază de legitimitate a regimului. Numai că, o dată cu
moartea lui Stalin, dispărea şi problema legitimităţii originare.”
Dan Pavel – Leviathanul bizantin, Ed. Polirom, 1998, p. 75

„Revoluţiile-est europene au cunoscut două stadii: stadiul civic al revoltei cetăţenilor împotriva
unei ordini opresive arbitrare, dominat de discursul universalist al intelectualilor critici, subordonat
ethosului recâştigării ideii de umanitate şi valorilor drepturilor umane, individuale, acestea din urmă
fiind concepute ca un ajutor acordat unui stat slab în opoziţie cu unul represiv; în al doilea stadiu,
mişcările populiste de mânie şi ură văd în statul de drept, în economia de piaţă şi în societatea civilă
instrumente ale dominaţiei internaţionaliste, exercitată prin intermediul foştilor disidenţi, al
intelectualilor critici.”
Dan Pavel – Leviathanul bizantin, Ed. Polirom, 1998, p. 80

Simone Weil: Nu religia este opiumul popoarelor ci revoluţia

Dan Pavel – Leviathanul bizantin, Ed. Polirom, 1998, p. 83

„Deşi Marx combătuse în mod principial şi programatic (în numele soluţiei sale la pretinsa
problemă fundamentală a filosofiei) concepţiile subiectiviste, spiritualiste, de fapt atât el cât şi adepţii
concepţiei ştiinţifice despre lume şi viaţă au fost promotorii cei mai îndârjiţi ai idealismului, utopiei şi
mitului social şi politic. Iar Ion Iliescu nu face excepţie, fiind asemenea tuturor conducătorilor
comunişti, fascinat de modelul platonician al filosofului-rege sau al regelui-filosof.
.. faptul că în statisticile capitaliştilor pe primul loc best-sellers-ului pentru toate timpurile se afla
tot Biblia, i-a determinat pe autori precum Lenin, Stalin, Mao, Kim Ir Sen, Castro şi, binînţeles,
Ceauşescu să dorească depăşirea acelui record, publicându-şi operele în tiraje fantastice.”
Dan Pavel – Leviathanul bizantin, Ed. Polirom, 1998, p. 84

Francois Furet: Credeţi că Revoluţia franceză este o ruptură brutală în istoria noastră, naţională?
Le spune el contemporanilor. În realitate, este înflorirea trecutului nostru. Ea desăvârşeşte opera
monarhiei. Departe de a fi o ruptură, Revoluţia nu poate fi înţeleasă decât în şi prin continuitatea
istorică. Ea îndeplineşte această continuitate în fapte, apărând ca o ruptură în conştiinţe.
Anul revoluţionar 1989 trebuie văzut şi el din perspectiva continuităţii, însă nu în raport cu
regimul comunist, care, la fel ca şi teroarea iacobină, s-a transformat într-o negare a lui 1789, ci în raport
cu revoluţia liberală şi democrată căreia, în Europa de Est şi Rusia, comunismul i-a pus capăt.
Dan Pavel – Leviathanul bizantin, Ed. Polirom, 1998, pp. 95-96

„Sistemul comunist mondial, condus de către URSS, se caracteriza printr-o capacitate ieşită din
comun de a face faţă crizelor. Ea se explica prin faptul că sistemul îşi permitea să plătească orice preţ în
resurse umane pentru a depăşi crizele, precum şi prin faptul că alterna perioadele de dezgheţ cu cele de
represiune. În plus, dacă nu putea fi înfrânt din interior, sistemul nu putea fi înfrânt nici din exterior,
fiind protejat de o formidabilă capacitate militară atomică şi nucleară.”
Dan Pavel – Leviathanul bizantin, Ed. Polirom, 1998, p. 97

„Victoria americanilor şi a democraţiei liberale împotriva sovieticilor şi a totalitarismului

comunist nu a fost obţinută în secret. Războiul Rece a fost o confruntare deschisă între două sisteme
politice animate de ideologii radical diferite. Spre deosebire de mulţi politicieni şi birocraţi occidentali,
care priveau Războiul Rece ca pe o confruntare strategică prin care adversarul era ţinut la respect
datorită propriei capacităţi militare nonconvenţionale, pentru un conservator precum Reagan el era o
problemă morală şi filosofică esenţială, o luptă bazată pe principii etice şi democratice puternice.”
Dan Pavel – Leviathanul bizantin, Ed. Polirom, 1998, pp. 98-99

„Asediaţi pe toate fronturile, pierzând bătălie după bătălie şi ameninţaţi cu transformarea imensei
lor capacităţi nucleare într-un factor irelevant, sovieticii au preferat să aleagă reforma pentru a
supravieţui ca sistem comunist. Decizia s-a luat tot la nivelul grupurilor de intelligence, adică în
interiorul KGB-ului, al cărui şef Andropov, avea să devină secretar general al PCUS. În echipele
reformiste pregătite de Andropov se găsea şi protejatul său, Gorbaciov.
…
Numai că, oricât de spectaculoasă şi îndrăzneaţă a fost decizia lor, KGB-ul şi Kremlinul nu au
înţeles că lipsa de viabilitate a regimului nu putea fi contracarată nici măcar prin reforma comunismului.
Despărţirea de stalinism şi brejnevism, revenirea la leninism şi la izvoarele marxismului va scoate până
la urmă la iveală eşecul istoric al marxismului şi leninismului.”
Dan Pavel – Leviathanul bizantin, Ed. Polirom, 1998, p.100

„Ceauşescu reţinuse ca lecţie politică faptul că, pe vremea destalinizării hruşcioviste, Dej se
împotrivise cu succes politicii de la centru, reuşind să supravieţuiască, ba chiar să obţină, în 1958,
retragerea trupelor sovietice şi consolidarea propriei sale puteri.
Ceauşescu a jucat mereu pe cartea dejistă, inclusiv în 1968, consolidându-şi mereu puterea,
clădindu-şi de-a lungul anilor alianţe ce depăşeau cadrul politico-militar al Tratatului de la Varşovia, ba
chiar şi al sistemului comunist în general (cu iugoslavii, cu arabii, cu israelienii, cu ţările africane, cu
ţările nealiniate, ba chiar cu vest-europenii şi americanii). În plus, relativa sa independenţă din politica
externă trebuie corelată cu faptul că România era singura ţară est-europeană cu o armată redutabilă şi cu
o securitate supradimensionată, ceea ce făcea debarcarea sa mult mai dificilă. Cum Ceauşescu nu
consimţea de bunăvoie să se lase înlocuit de elemente perestroikiste (precum Jivkov şi Honecker), era
nevoie de o lovitură de forţă, ceea ce chiar şi Iliescu recunoaşte.”
Dan Pavel – Leviathanul bizantin, Ed. Polirom, 1998, p.101

„Ceea ce nu s-a observat în legătură cu fenomenele politice din 1989 este că ele sunt o
confirmare în plus a teoriei circulaţiei elitelor a lui Vilfredo Pareto. În conformitate cu teoria
sociologului italian, atunci când într-un regim politic se combină meritul elitelor şi puterea lor, rezultă o
stare de echilibru social; când meritul şi puterea sunt despărţite, rezultă un dezechilibru care provoacă o
circulaţie a elitelor meritorii, aflate până atunci la periferie, iar elitele de facto, sunt înlocuite de elitele
capabile autentice.
...
Or, dictatura personală, familială şi de clan a lui Ceauşescu condusese în cele din urmă la
periferizarea elitelor din partid. Securitate şi armată.
…
Prin urmare, în decembrie 1989, la putere a venit o nouă elită, o nouă clasă politică, descendentă
a celei comuniste, până la un moment dat parte a ei, dar de la un moment încolo delimitându-se de ea.
Era vorba despre o elită pragmatică, deosebit de abilă în a-şi schimba declaraţia perestroikistă moderată
cu programul revoluţionar anticomunist cel mai radical (din punct de vedere formal) din Europa de Est.
Judecată din perspectiva enunţării programului, revoluţia se înfăptuise. Numai că, aşa cum ama arătat,
acest program revoluţionar era expresia revendicărilor şi presiunilor masei revoluţionare, nu a elitei
instalate la putere. Paradoxul lui decembrie 1989 este că noua putere şi-a bazat legitimitatea tocmai pe
acel program, care nu-i aparţinea.
…
Explicaţia derivă din Pareto: pentru noua elită, păstrarea legitimităţii, implicit a puterii, era mai
importantă decât propriile convingeri.”
Dan Pavel – Leviathanul bizantin, Ed. Polirom, 1998, pp. 109-110