„De multe ori atitudinea culturilor majoritare, având, rădăcini adânci într-o anumită vinovăţie

istorică, tinde să menţină marginalitatea culturilor minoritare, fixându-le într-un fel de exponate
zoologice. Conservarea lor, aşa cum sunt ele în prezent, reprezintă pentru culturile majoritare proba
lipsei intenţiei de asimilare, a respectului şi acceptării. În fapt li se neagă dreptul la schimbare.”
Elena Zamfir, Cătălin Zamfir – Ţiganii între ignorare şi îngrijorare, Ed. Alternative 1993, p. 17

„Romii au dezvoltat pattern-uri de comportare specifice, explicabile pare-se ca mijloc de

adaptare activă prin asumare a situaţiei de marginalitate.
 Recunoaşterea explicită a diferenţei de restul comunităţii, asociată cu asumarea unui
statut de inferioritate. Automarginalizarea prin propriul comportament este un mod de obţinere a
acceptării şi a toleranţei şi deci un preţ al acesteia. Ea se plăteşte prin discriminarea inevitabilă din partea
populaţiei majoritare şi prin eliminarea şansei de depăşire a situaţiei de marginalizare. Însăşi
îmbrăcămintea şi felul de a fi vor să sublinieze diferenţele, inferioritatea şi chiar caracterul murdar care
împiedică contactul. Chiar respingerea, competiţia, sancţiunea ca moduri de relaţionare a neromilor cu
romii impun un anumit contact, pe care acest fel de comportament îl descurajează.
 O atitudine specifică defensiv/ofensivă: autodenigrarea şi autoevaluarea negativă – sunt un
biet ţigan – transmiterea mesajului neviolenţei, dar combinată cu presiuni de obţinere a unei
surse: cerşetorie, vorbă multă, rugăminte – este ceea ce se numeşte de regulă în mod peiorativ
ţigănie – autoînjosire pentru a stârni milă şi a convinge a da una din resursele disponibile:
murdari, zdrenţuiţi etc. Tendinţa de lamentare, de subliniere a sărăciei, pentru a obţine o anumită
milă şi deci ajutor.
 Asumarea explicită a unei modalităţi specifice de obţinere a unui transfer de resurse de la
colectivitate: nu prin forţă, nu prin agresiune, nu prin marea hoţie şi marea crimă – acestea ar atrage
reacţia promptă şi dură a populaţiei majoritare şi a organelor sale de represiune – ci prin mica ciupeală,
prin mica înşelătorie sau mită (cerşit).
 Nu se revendică drepturi, nu se afirmă capacităţi competitive, ci se solicită acceptare,
ajutor din milă eventual, acceptarea devianţei moderate.
Societăţile moderne au transferat autoritatea de la comunitatea naturală, organică la
organismele specializate ale statului. Pentru stat nu există decât individul, iar solidaritatea grupului,
sursă de posibilă rezistenţă, este descurajată. Comunităţile de romi tradiţionale au preferat să se menţină,
pe cât posibil în afara autorităţii statale. Solidaritatea ridicată a comunităţilor de romi are o dublă
funcţie: de apărare împotriva amestecului autorităţii statale, percepută ca străină şi ostilă, şi de
promovare a unor forme de autoritate difuză colectivă, de tip tradiţional.”
Elena Zamfir, Cătălin Zamfir – Ţiganii între ignorare şi îngrijorare, Ed. Alternative 1993, pp. 31-32

„Problema romilor în societatea actuală nu rezidă în relaţiile etnice pure. Aceasta este o iluzie
cultivată ideologic. Este vorba despre relaţii dintre un mod de viaţă modern şi un mod de viaţă
tradiţional care devine tot mai problematic în parametrii societăţii actuale.”
Elena Zamfir, Cătălin Zamfir – Ţiganii între ignorare şi îngrijorare, Ed. Alternative 1993, p. 43

„Problema care în mod efectiv îngrijorează societatea românească nu este problema romilor ca
romi. Ea nu este deci o problemă etnică. Nu suntem, după părerea noastră, în faţa unei probleme etnice
propriu-zise.
…
O problemă etnică îşi are de regulă originea într-o discriminare, într-o intoleranţă de o parte sau
alta.
…
Nu poate fi trecută cu vederea nici problema etnică, dar aceasta este o problemă secundară, în
mare măsură întreţinută şi amplificată de problemele sociale şi economice.”
Elena Zamfir, Cătălin Zamfir – Ţiganii între ignorare şi îngrijorare, Ed. Alternative 1993, p. 156
 „În perioada socialistă, o mulţime de ilegalităţi erau acceptate pentru simplul fapt că formele
legale, normale de rezolvare a problemelor în cauză nu puteau fi tolerate, din motive mai mult politice şi
ideologice. Un grad ridicat de tolerare a comportamentului ilegitim îi conferă acestuia un caracter
cvasilegitim, nedezvoltând neapărat reacţiile defensive ale colectivităţii. Odată însă ce manifestarea sa în
forme legitime este posibilă, toleranţa faţă de formele ilegitime este de natură să crească.
Situaţia social-economică tot mai disperată a unui segment larg al populaţiei de romi creează o
presiune puternică suplimentară spre devianţă.
În cultura tradiţională a romilor, violenţa împotriva populaţiei majoritare a fost mereu, ca un
mecanism defensiv de obţinere a acceptării, menţinută la niveluri coborâte.”
Elena Zamfir, Cătălin Zamfir – Ţiganii între ignorare şi îngrijorare, Ed. Alternative 1993, pp. 166-167