Protecția minorităților și devianța socială

,,Prin minoritate naţională se înţelege orice grup bine definit de persoane care au
cetăţenia statului în care locuiesc, sunt în inferioritate numerică în raport cu populaţia care
constituie majoritatea, întreţin legături vechi, trainice şi durabile cu acest stat, prezintă
caracteristici etnice, culturale sau lingvistice distincte şi sunt animate de voinţa de a păstra
identitatea comună a membrilor săi, cu deosebire cultura, tradiţiile şi limba.".
Minoritatea are anumite trăsături definitorii, în număr de patru și se referă la:
identificabilitatea, puterea diferenţială, tratamentul diferenţial şi peiorativ sau discriminarea şi
conştiinţa de sine.
Trecerea societății românești la democrație a dus la amplificarea acelor exigențe pe
care fiecare cetățean trebuie să le aplice. Au crescut, de asemenea, și așteptările pe care
cetățenii, defavorizați sau minoritari, le au față de societatea din care fac parte. Se poate vorbi
despre o explozie a grupurilor care solicită sprijin din partea societății, grupuri ce devin din ce
în ce mai conștiente de setul de drepturi care li se cuvin sau pe care ele le impun societății.
Țara noastră este obligată să protejeze aceste grupuri vulnerabile și defavorizate, pentru a
asigura progresul, evoluția și echitatea între indivizi. Există însă o problemă. România se află
într-o așa-numită ,,criză generalizată" , ceea ce stă în calea dezvoltării de politici sociale
eficiente, și deci împiedică asigurarea protecției adecvate a grupurilor aflate în dificultate.
Această criză care și-a pus amprenta asupra țării noastre are la bază o serie de cauze,
printre care se numără: hiper-birocratizarea societății (ce presupune risipă de resurse materiale
și umane, prin păstrarea unui personal incompetent, care nu respectă obligațiile încrise în fișa
postului); normalizarea cererii respectării de drepturi, fără asumarea obligațiilor, ceea ce a dus
la formarea unor indivizi lipsiți de responsabilitate și demnitate, înstrăințați de valori, de
muncă și încurajați spre dependența de ceilalți; implicarea politicului în domenii care nu fac
subiectul acestui sector, așa cum este de exemplu domeniul protecției minorităților, unde ar
trebui să intervină specialiștii din domeniu: asistenții sociali, sociologii, psihologii, juriștii;
orientarea spre consum exagerat și lipsa inițiativei de a produce în țară; promovarea atitudinii
de dependența a celor care ar putea să își asigure pe cont propriu traiul, prin oferirea cu
ușurință a unor beneficii, cum este venitul minim garantat, și, nu în ultimul rând, irosirea
resurselor materiale și umane, ce are o serie de urmări negative asupra funcționării statului.
 După anul 1989 s-a observat un fenomen socio-economic bizar: productivitatea muncii
a scăzut considerabil și, în același timp, au crescut așteptările categoriilor sociale în ceea ce
privește salariile și protecția socială. Au fost elaborate atunci tot mai multe proiecte în acest
sens, însă nu a existat sprijinul material necesar punerii lor în practică.
S-a observat un comportament specific cetățenilor români, care ne diferențiază: în
pofida producției aflată la un nivel critic și eficienței scăzute a muncii, românii își doresc să
consume cât mai mult și solicită salarii cât mai ridicate. Acest comportament îl imită pe cel
occidental, însă acela este justificat de producția la un nivel înalt și este încurajat chiar de
instituțiile cele mai importante ale statului, Parlamentul și Guvernul, ai căror reprezentanți
promovează abundența prin autoturismele scumpe pe care le dețin, creșterea permanentă a
propriilor salarii și altele asemenea. Acest comportament se extinde până la cetățenii de rând,
care nu se mai ocupă de propria gospodărie sau de terenurile agricole pe care le au, ci preferă
acum să accepte ajutor din alte părți.
România se confruntă, de asemenea, cu acele populații minoritare care se consideră
defavorizate, marginalizate, dar care locuiesc în adevărate palate și își permit să consume
sume exorbitante de bani pentru diferite petreceri, plăceri sau pentru alte bunuri, cum ar fi
mașinile. Pe de altă parte, există cazuri de familii, ce fac parte din aceeași minoritate, care
locuiesc în condiții precare, în timp ce cei mai importanți indivizi din acea minoritate dețin
sate întregi de castele, cu foarte multe încăperi neocupate de nimeni (cazul satelor Ciurea și
Grajduri, din județul Iași). Autorul Vasile Miftode vine cu o serie de propuneri pentru situația
acestei minorității, printre care amintim: înființarea unor cantine școlare, în locurile în care
aceștia trăiesc, care să fie susținute de alocațiile copiilor romi, bani ce oricum sunt cheltuiți în
alte scopuri decât cele pentru care sunt destinați (s-a observat o legătură directă între ziua în
care sunt distribuite alocațiile și venitul minim garantat și creșterea vânzărilor de băuturi
alcoolice și tutun); asigurarea controlului social, cel puțin în incintele școlilor pentru a preveni
atragerea copiilor romi în bandele de cartier; lucrarea terenurilor agricole și valorificarea
gospodăriilor abandonate, prin atribuirea lor unor familii de romi, care își pot asigura traiul de
pe urma acestora.
Strâns legată de starea de minoritar se află ,,starea de minorat", adică acea atitudine pe
care o populație minoritară o adoptă, de complacere în situația de incapabilitate, inferioritate
față de ceilalți. Ea se aplică în cazul sărăciei, analfabetismului, dar și apartenenței la o
minoritate etnică. S-a ajuns la concluzia că cea mai mare parte a minorităților excluse din
punct de vedere social sunt responsabile de starea în care se află. Ele au adoptat o atitudine de
nepăsare, de pasivitate, de risipire a resurselor de-a lungul timpului, ceea ce a dus la auto-
marginalizare. Există însă categorii de persoane vulnerabile care nu sunt vinovate de starea în
care se află, cum se întâmplă în cazul copiilor sau persoanelor cu dizabilități. Din categoria
acelor grupuri vulnerabile vinovate de starea lor fac parte: șomerii cu capacitate de muncă,
analfabeții, în condițiile în care învățământul în România este gratuit și obligatoriu,
cerșetorii/vagabonzii, prostituatele, alcoolicii, care sunt iresponsabili și aleg totuși un stil de
viață, liber consimțit.
Minoritățile au devenit o normalitate, astfel încât nu există o țară în care să nu existe
cel puțin o minoritate etnică, lingvistică sau religioasă. Fiecare minoritate vine cu trăsăturile ei
caracteristici, iar de aici putem deduce că diversitatea culturală aduce după sine conflicte,
neînțelegeri, chiar războaie. Asta este una dintre problemele cele mai alarmante pe care
globalizarea le-a produs. De-a lungul istoriei omenirii, au fost identificate trei soluții pentru
rezolvarea problemei minorității, și anume: subordonarea minorității de către majoritate prin
intermediul unor mijloace ce folosesc forța, exterminarea fiind soluția extremă; acceptarea și
promovarea multiculturalismului, asigurarea respectării drepturilor fiecărui individ, indiferent
de apartenență, iar când nu este aplicată niciuna dintre cele descrise anterior se recurge la
transferul de populație dintr-o zonă în alta.
Atunci când vorbim despre minorități, ne gândim inevitabil la conceptul de drepturi.
Statele civilizate au convenit că atunci când există minorități etnice, lingvistice sau religioase,
trebuie să fie asigurate drepturile la viața culturală, de a profesa, de a-și practica religia și de
a-și vorbi propria limbă. A proteja minoritățile presupune asigurarea unor drepturi egale ale
acestora, nu garantarea unor drepturi sumplimentare față de populația majoritară. Printre cele
mai importante drepturi, care trebuie acordate populației, atât majoritare, cât și minoritare,
sunt dreptul la educație, cultură, asociație, naționalitate, drepturile civile, cât și dreptul la
emigrație.
Istoria ne arată că există diferite percepții asupra minorităților și că statele le-au tratat
în mod diferit pe acestea. Dacă în anumite state s-a produs un transfer pașnic de populație, în
altele s-a produs expulzarea, prin violență. Cele mai grave cazuri din istorie de violență asupra
minorităților sunt genocidul evreilor din perioada hitleristă, exterminarea țăranilor ucraineni,
în perioada stalinistă, cât și exterminarea indienilor din America de către coloniștii anglo-
saxoni.
În trecut, atunci când se vorbea despre minorități, ne raportam la cele etnice, lingvisice
sau religioase. Modernitatea și, în special, perioada de după revoluție au schimbat lucrurile.
Putem vorbi acum despre o varietate de minorități, printre care amintim minoritățile
devianților sociali, cum sunt alcoolicii, cei dependenți de substanțe, sectanții, cele ale
săracilor, analfabeților, minoritățile sexuale și așa mai departe. Al Doilea Război Mondial a
adus după sine schimbări pentru situația minorităților. Aceasta a avut loc prin adoptarea de
legi și politici sociale, menite să reducă sau chiar să elimine orice formă de discriminare.
S-au observat progrese vizibile în ultima perioadă în ceea ce privește acceptarea și
toleranța minorităților. De exemplu, în Spania există 4 limbi oficiale, iar în Canada, Irlanda și
Finlanda câte 2. Mai mult, atât în Germania, Danemarca, cât și în România, fiecare minoritate
etnică are cel puțin un reprezentant în Parlament, chiar dacă partidul nu obține 5% din voturi.
Asupra minorităților au fost îndreptate numeroase acte violente, de-a lungul istoriei
omenirii. A fost practicat genocidul, cunoscut și sub alte denumiri, cum ar fi: etnocid,
naționicid sau minoricid. Astfel de acte violente aveau loc din diverse motive, de pildă:
înlăturarea urmelor trecutului, purificare etnică, expulzarea în masă a unor populații nedorite,
crearea de spațiu suficient pentru populația majoritară.
În cazul Chinei, țara cu cea mai mare populație, are deci și cea mai mare populație
minoritară. Înainte de anul 1949, în China nu erau recunoscute minoritățile. Apare însă la
scurt timp Institutul Central al Minorităților, iar în urma recensării a fost identificat un număr
de 55 de minorități, printre care se includ și cele religioase. Abia peste 20 de ani minoriăților
de acolo le sunt recunoscute drepturile. În China, minoritățile au fost distribuite strategic în
zonele periferice. S-a observat o creștere semnificativă a populației în anumite zone din
China, așa cum se întâmplă cu mongolii, tibetanii. Tibetul se confruntă cu o situație aparte.
Așadar, politica demografică oficială descurajează natalitatea deoarece speranța de viață este
foarte scăzută, mortalitatea infantilă atinge cote ridicate, natalitate scăzută, comparativ cu alte
zone. Toate aceste motive justifică politica discriminatorie pe care majoritatea o exercită
asupra minorității în cauză.
O altă problemă pe care minoritățile o resimt se referă la accesul lor limitat la
informații transmise prin intermediul mass-mediei, care a făcut o clasificare ,,indirectă" a
limbilor. Astfel, limbile minoritare sunt marginalizate, pe când alte limbi ocupă primele
poziții în acest ,,clasament". Apare aici conceptul de tehnologizare a limbii. Ea implică, deci,
instituționalizarea unor limbaje și marginalizarea altora. Minoritățile se confruntă așadar cu:
stagnare tehnologică, refuzul de a fi educate în propriile limbi, accesul redus la mass-media și
altele. Această situație este una cu adevărat una problematică, în condițiile în care educația,
comunicarea cu ceilalți depind de procesele tehnologice.
Persoanele analfabete reprezintă o altă categorie minoritară. Chiar dacă majoritatea
indivizilor își încurajează copiii să frecventeze școala, există un segment al populației care
neagă importanța școlii în viața unui om. Îndepărtarea unui copil de mediul academic la care
se adaugă lipsa educației din cadrul familiei stau la baza fenomenelor negative cu care
societatea se confruntă. Societatea ar putea fi protejată prin includerea tuturor copiilor în
sistemul educațional. Ar însemna îmbunătățirea stării individuale și implicit a bunăstării
generale. Sărăcia din perioada de după Revoluție este pusă pe seama înstrăinării indivizilor de
procesul educațional, care s-a produs, în cele mai multe cazuri, prin abandon școlar. S-a
dovedit că există o relație de interdependență între sărăcie și neștiința de carte. Acesta este și
unul dintre aspectele care ne distanțează atât de multe de statele vestice.
Inițial definiția dată persoanelor analfabete era de ,,persoană incapabilă să scrie și să
citească". Apare mai târziu și noțiunea de analfabet funcțional. Noțiunea poate fi explicată în
felul următor: analfabet funcțional este ,,orice persoană incapabilă să exercite activitățile
pentru care alfabetizarea este necesară în interesul bunei funcționări a grupului său și care să-i
permite să continue să citească, să scrie și să calculeze în vederea propriei dezvoltări și a celei
a comunității din care face parte.".
În strânsă legătură cu minoritățile se află și fenomenul delincvenței sociale, iar atunci
când ne referim la delincvență spunem indirect și ,,copiii străzii". O categorie minoritară
extrem de vulnerabilă. Adesea, copiii care aleg din propria inițiativă să locuiască pe stradă se
înscriu în delincvența socială. Ei se opun școlii și găsesc bande care îi ,,adoptă". Bandele sunt
de fapt la început grupuri în care copiii își petrec timpul, alături de care se simt înțeleși și
acceptați, însă cu timpul ele pot promova valori greșite. Problema este atunci când
socializarea primară nu se mai realizează în cadrul familiei, ci în stradă, iar funcțiile pe care
odată le îndeplineau părinții sunt preluate de televiziune, presa de scandal sau grupurile
deviante. Strada îi transformă pe copii, ei nu mai pot face acolo distincția între ceea ce este
bine și ceea ce este dăunător, se îndepărtează de valori. Se consideră că cel mai potrivit mod
de intervenție în ceea ce privește copiii străzii este cel care se bazează pe prevenție. Un copil
trebuie să ducă o existență care să nu îl facă să își dorească o evadare. De aceea accentul
trebuie pus pe a preveni, înainte ca acel copil să fie marcat de conduite greșite pentru tot restul
vieții sale.
Atunci când vorbim despre această categorie vulnerabilă, ne raportăm la o dublă
ipostază. Copiii străzii sunt, astfel, victime și copii care fac victime. Indiferent de modul în
care un copil ajunge să locuiască în stradă, putem afirma că el devine o victimă a propriei
vulnerabilități. Chiar și presupunând prin absurd că nimic rău din punct de vedere fizic sau
psihic nu se poate întâmpla, copilul care locuiește în stradă devine o victimă a destinului său.
Personalitatea lui, pregătirea profesională, imaginea asupra sinelui și aspura celorlalți, toate
acestea sunt compromise. Pe lângă acestea, un copil care își duce existența pe stradă este
afectat și în mod direct, de către alte persoane. Vorbim aici despre violența din partea
adulților, din partea celorlalți copii ai străzii, agresiunile fizice din partea familiei, cât și
lipsurile cu care un astfel de copil se confruntă. Toate aceste riscuri la care un copil este expus
pe stradă trebuie făcute cunoscute acestuia. În felul acesta, copilul informat își poate asuma
responsabilitate pentru ceea ce alege să facă. Cei ce aleg strada în detrimentul locuirii cu
familia ( acceptând autoritatea acesteia și a școlii), chiar dacă sunt conștienți de riscurile pe
care această alegere le poate avea, devin victimele propriilor alegeri și reprezintă un exemplu
de auto-victimizare.
Există mai multe motive pentru care un copil poate alege mediul stradal în detrimentul
rămânerii alături de familie, iar ele se traduc în felul următor: îndepărtarea treptată de regulile
vieții de familie și de statutul de copil; dorința de a simți libertatea, pe care strada o oferă;
evoluarea spre mediile violente ale străzii; răzvrătire, non-conformism și acceptarea de bună
voie a normelor delincvente. Adesea, reacțiile oamenilor cu privire la acești copii sunt de
frică, îndepărtare, excludere, etichetare. Ei sunt percepuți ca fiind hoți, agresori, bătăuși,
cerșetori, de aceea oamenii tind să păstreze distanța. Ei însă au nevoie de dialog, ascultare și
protecție, nu de respingere.
O reală problemă din zilele noastre cu care copiii străzi pot intra ușor în contact sunt
grupurile sataniste. Ele sunt denumite ca fiind ,,cele mai bine organizate rețele care
proliferează traficul cu droguri și crima organizată". În România s-a înregistrat un număr de
23 de astfel de mișcări, iar numărul lor este, din nefericire, în creștere, din cauza legăturii
slabe dintre copiii și instituții formativ-educative, dar și din cauza modului în care mass-
media se raportează la acestea.Cei care se opun normelor sociale sunt cei mai vulnerabili în
fața unui astfel de fenomen. Atragerea indivizilor în astfel de practici are în vedere, în cele
mai multe cazuri, tinerii. Aceste grupări îi au în vizor în special pe cei aflați într-o situație de
criză sau pe cei aflați în conflict cu ceilalți sau cu legea. Ei ,,cuceresc" prin anumite atracții la
care persoanele vulnerabile nu pot rezista (de exemplu, interpreți care cântă și instigă la
violență, sinucidere, invocarea demonilor, perversiuni și altele asemenea). Sataniștii, pentru a-
și îndeplini scopurile și pentru a atrage cât mai mulți adepți, promovează norme anti-familiale
și dezbinarea familiilor. Condițiile pentru care un copil poate rezista unei astfel de grupări
sunt: experimentarea socializării primare, din cadrul familiei; continuarea acesteia cu
socializarea secundară, lipsită de influențe negative semnificative. Pentru a-i proteja pe copiii
străzii în astfel de contexte, ei trebuie îndepărtați de acolo și reintegrați în familie, și implicit,
în societate. De asemenea, alte soluții pentru această problemă și pentru consumul de droguri
în rândul tinerilor le reprezintă: întărirea controlului social, prin familie, școală, comunitate;
ocuparea timpului copilului cu activități benefice dezvoltării acestuia, cât și stabilirea treptată
a unor obligații, care să contribuie la responsabilizarea copilului.
Fenomenul satanist încorporează aspecte comice și tragice la un loc. Hilare sunt, de
exemplu, poreclele pe care membrii și le atribuie unul altuia. Din categoria acelor aspecte
tragice fac parte: convingerea membrilor de a se sinucide, de a omorî, de a profana morminte
sau de a consuma droguri, mod prin care sfârșesc adesea membrii.
Perioada de apogeu a mișcărilor sataniste a fost cuprinsă între 1997-1998, perioadă în
care un număr mare de cimitire din țară au fost devastate și în care au avut loc multe cazuri de
sinucidere și omucidere ,,rituale".
Toate cele descrise anterior ne arată că atunci când vine vorba de destinul unui copil
nu există niciun sacrificiu prea mare și că părinții trebuie să le ofere copiilor tot ce au nevoie
pentru a se dezvolta armonios și pentru a nu-i transforma în victime ale unor mișcări cu
impact negativ asupra lor și asupra societății. După cum am putut vedea, pentru protejarea
categoriilor vulnerabile, printre care se numără și minoritățile, statul trebuie să intervină, prin
instituțiile competente. Un alt aspect important discutat mai sus este cel referitor la prevenție,
care este cea mai importantă. A preveni înseamnă a scuti persoana de urmele pe care
comportamentele negative le ar putea avea asupra ei. În contextul actual, în care tentațiile sunt
la tot pasul și oamenii sunt din ce în ce mai fragili, trebuie pus accentul pe legătura dintre
individ și familie, școală și, de ce nu, divinitate. El trebuie îndepărtat de ispitele care pot
apărea la orice colț, iar cel mai eficient mod de a realiza acest lucru este prin a crește copii
sănătoși.

Bibliografie consultată:
Miftode, V., 2003, Tratat de asistență socială, Iași, Editura Fundației AXIS;
Miftode, V., 2004, Sociologia populațiilor vulnerabile, Iași, Editura Universității Alexandru
Ioan Cuza.