Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
LUCRARE DE LICENŢĂ
(LEPĂDATU)
BUCUREŞTI
2008
CUPRINS:
2
4.1. Ignorarea politică a problemei sărăciei
4.2.4. Descentralizarea
3
Motivaţia alegerii lucrării
4
CAP. 1. ABORDĂRI CONCEPTUALE
5
1.1.1. Bunăstare, sărăcie, excludere socială
6
P.N.U.D., „Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei”, Ed. Expert, Bucurşti, 1998, Proiectul de Prevenire şi
Combatere a Sărăciei II / 97/ 008, pg. 10, apud Pauvrete′ et exclusion, Hatier, 1996
7
P.N.U.D., „Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei”, Ed. Expert, Bucurşti, 1998, Proiectul de Prevenire şi
Combatere a Sărăciei II / 97/ 008, pg. 12, apud Milano, S., La pauvrete′ en France, Paris,1982
6
muncă. În acest termen se încadrează mai ales persoanele care deţin o slabă calificare
profesională, ele nefiind suficient dotate cu mijloace economice şi sociale, ajung să fie
excluse de pe piaţa muncii şi în cele din urmă, din societate.
Conceptul de „privaţiune”, introdus de Peter Townsend este folosit atât pentru a
defini sărăcia, dar şi excluziunea socială. „Oamenii sunt consideraţi în stare de privaţiune dacă
nu au tipul de regim alimentar, de îmbracăminte, condiţii de locuit, de mediu, de educaţie,
condiţii de muncă şi condiţii sociale, activităţi şi distracţii, care sunt obişnuite sau cel puţin
larg încurajate şi aprobate de societatea în care ei trăiesc”.8
Nu ne putem raporta la sărăcie doar din perspectiva lipsei veniturilor. Această lipsă a
veniturilor nu este o caracteristică a sărăciei, ci o cauză, un declanşator al ei. Sub o anumită
limită a acestor venituri se poate instala sărăcia.
Conceptul de sărăcie se referă mai degrabă la un mod de viaţă : prin faptul că indivizii
nu-şi pot asigura nevoile fundamentale, ei trăiesc sub un anumit standard la care se adaugă şi
atitudini specifice : lipsa de speranţă, demoralizarea, lipsa de capacitaţi, lipsa de voinţă de a
face eforturi pentru a ieşi din situaţia respectivă, resemnarea, adaptarea la acel mod de viaţă
sărac. Astfel, sărăcia devine un mod de viaţă specific; pe lângă lipsa resurselor se crează
adevărate strategii şi atitudini de viaţă, care nu fac altceva decât să distrugă indivizii şi viaţa
lor colectivă. Prin urmare, s-a creat un nou concept, acela de cultură a sărăciei care se referă la
„complexul comportamental cristalizat în situaţii de lipsă severă şi de durată, care este o
trăsătură definitorie a unui mod de viaţă sărac.”9
Sărăcia, pe lângă faptul că porneşte de la un complex economic, se transformă
inevitabil în timp şi într-un complex social, psihologic şi cultural. Se ajunge astfel la
marginalizare şi chiar excluziune socială.
Săracului nu îi lipsesc resursele periodic, ci, într-un mod cronic, el nemaiavând
puterea de a-şi remedia situaţia, fapt care se întamplă mai degrabă datorită lipsei de speranţă.
Săracul devine astfel dependent de ajutorul colectivităţii, fiind stigmatizat social. El cade în
capcana sărăciei şi nu se mai poate ridica datorită declanşării unui set de mecanisme de
menţinere, acceptare şi chiar adaptare la situaţia respectivă, iar aceste mecanisme nu pot fi
înţelese dacă sărăcia va fi privită doar ca lipsă de resurse. Aceşti factori conduc la diminuarea
şanselor de ieşire din sărăcie.
Dacă se vor face eforturi puternice de utilizare a resurselor disponibile va creşte
standardul de viaţă, va apărea motivaţia pentru a lupta mai departe, crescând astfel aspiraţiile
şi evident oportunităţile de a ieşi din această capcană a sărăciei.
Se consideră că societatea românească în momentul actual nu poate fi denumită săracă,
ci, mai degrabă, sărăcită, datorită declinului economiei, fiind lipsită de resursele necesare unui
trai decent minimal.
Trebuie facută diferenţa dintre sărăcia cronică şi sărăcia provizorie, ce reprezintă o
stare temporară de nevoie şi nu o sărăcie propriu-zisă. Aceasta din urmă nu este caracterizată
de efectele sărăciei cronice : deformări de orientare personală, demoralizare, deteriorare a
capacităţii de viaţă. Lipsa de perspectivă cronicizează sărăcia, singura în măsură să scoată din
capcana sărăciei este speranţa, care oferă o altă abordare a problemelor vieţii.
8
P.N.U.D., „Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei”, Ed. Expert, Bucurşti, 1998, Proiectul de Prevenire şi
Combatere a Sărăciei II / 97/ 008,pg. 13, apud Townsend, J., The concept of poverty, London, 1979
9
Zamfir, C. ”Elemente pentru o strategie antisărăcie în România”, în „Elemente antisărăcie şi dezvoltare
comunitară”, Zamfir E.(coord.), Ed. Expert, Bucureşti, 2000, pg. 28
7
1.1.3. Abordarea sărăciei din perspectiva drepturilor omului
Sărăcia este strâns legată de drepturile omului. Unul din drepturile fundamentale ale
omului este eliberarea de nevoi, un drept uman integral şi inalienabil, care adesea, însă, este
încălcat, de aceea, sărăcia reprezintă o încălcare a drepturilor omului.
Există o serie de documente internaţionale care pecetluiesc progresele umanităţii, care ne
amintesc drepturile şi obligaţiile noastre şi ale statului, impunându-ne obligaţia morală de a ne
angaja în lupta pentru eradicarea sărăciei, precum:
• Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – 10 decembrie 1948;
• Convenţia Internaţională cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale – 16
decembrie 1966;
• Declaraţia Dreptului la Dezvoltare – 4 decembrie 1986;
• Convenţia cu privire la Drepturile Copilului – 20 noiembrie 1989;
• Declaraţia şi Programul de Acţiune adoptate la Conferinţa Internaţională cu privire la
Drepturile Omului – Viena, 25 iunie 1993;
• Conferinţa Internaţională pentru Dezvoltare Socială – Copenhaga, martie 1995;
• A patra Conferinţă a Naţiunilor Unite cu privire la Situaţia Femeii – Beijing,
septembrie 1995;
• Carta Socială Europeană – Strasbourg, 3 mai 1996.
10
P.N.U.D., „Sărăcia şi drepturile omului”, România, 1998, pg. 14
8
1.2.Cauzele şi factorii care produc şi susţin sărăcia11
9
prăbuşire puternică şi între 1997 - 2000, salariul ajunge la circa 60 % din cel raportat în
1989.14
• Efectul deprecierii salariilor asupra standardului de viaţă
A fost şi el puternic influenţat de scăderea masivă a numărului de salariaţi. Astfel,
numărul acestora ajunge în 2000 la 55 % faţă de 1989. 15 Veniturile salariale eliminate au fost,
în mare parte, înlocuite cu venituri mult mai reduse : pensie, ajutor de şomaj, alocaţie de
sprijin, ajutor social sau chiar cu nici un venit.
• Pensiile
După 1989, au avut loc acele pensionări anticipate care s-au realizat în scopul amortizării
şocului şomajului şi detensionării pieţei muncii. Pensia asigura pe o perioadă nedefinită un
venit sigur care era superior celorlalte beneficii sociale. Dacă în 1990, prezenţa pensionarilor
cu vârsta cuprinsă între 46 - 55 era de 1:5, în 2000 ajunge la 1:4. Ponderea pensionarilor cu
vârsta între 56 - 65 a crescut de la 63 % în 1990 la 83 % în 2000.16
• Şomajul
Rata şomajului a înregistrat valori nu foarte mari, depăşind pragul de 11 % în momentele
de vârf.17 Şomajul nu a reprezentat o perioadă de tranziţie spre un alt loc de muncă, aşa cum ar
fi normal, ci s-a extins pe perioade lungi de până la 1 - 2 ani. După 9 luni de la primirea
ajutorului de şomaj, acesta era înlocuit cu alocaţia de sprijin care era mult mai redusă, iar
după 18 luni nu se mai primea nimic.
• Propria afacere
O parte din cei care s-au retras din sectorul salarial s-au îndreptat către activităţi pe cont
propriu, construindu-şi propria afacere. Puţini sunt cei care au avut parte de un succes rapid,
majoritatea aflându-se mai degrabă într-o situaţie de supravieţuire. În 1998, 53,9 % din
familiile în care capul gospodăriei se declara întreprizător pe cont propriu se aflau în sărăcie.18
• Venituri suplimentare
Nevoia unor venituri suplimentare este confirmată de datele Barometrului de Opinie
Publică: 81 % dintre subiecţi ar renunţa la timpul liber în favoarea unor venituri în plus. 19
Astfel, ca opţiuni există: un al doilea loc de muncă, activităţi independente în afara
serviciului, munca în agricultură, în străinătate şi pe cont propriu.
• Economia subterană sau informală
A cunoscut un proces de ascensiune, ajungând să crească de 3,3 ori în 1998 faţă de 1992.20
Deşi aduce venituri destul de ridicate celui care o prestează, economia subterană are multe
consecinţe negative : lipsa asigurărilor medicale, a protecţiei contractelor colective de muncă
şi a organismelor publice de asigurare a unor condiţii de muncă minimal satisfăcătoare. Pe
termen lung, această economie subterană degradează valorile şi normele demnităţii muncii,
erodează legalitatea şi constituie o sursă de sărăcie prin deficitul de asigurări sociale.
14
Idem, pg. 020
15
Idem, pg. 021
16
Idem, pg. 021
17
Idem, pg. 021
18
Idem, pg. 022
19
Idem, pg. 022
20
Idem, pg. 022
10
1.2.2.1. Creşterea inegalităţii economice
11
• Extinderea economiei subterane
12
Mecanismele statului de redistribuire au ca obiectiv prevenirea şi diminuarea sărăciei, însă
protecţia socială s-a depreciat substanţial în raport cu veniturile primare ale populaţiei, aflate
şi ele în scădere. Dacă facem o comparaţie între dinamica diferitelor beneficii sociale de
sprijin şi salarii, principala sursă de venit, observăm o creştere rapidă a „distanţei” dintre
salariaţi şi cei care trăiesc de pe urma beneficiilor sociale.
Au existat şi situaţii de dezechilibre artificiale în domeniul protecţiei sociale, care nu au
putut fi justificate raţional; este vorba despre beneficiile de asigurări sociale. La calcularea
pensiei, s-au folosit, în anii’ 90 şi ceva, modalităţi de calcul aflate în contradicţie cu
principiile fundamentale ale sistemului, fapt ce a condus la inechităţi majore întrucât cei care
au ieşit la pensie în anumite perioade au obţinut pensii chiar de două ori mai mari decât
ultimele salarii pe care le primiseră sau au obţinut condiţii mai avantajoase decât dacă ar fi
ieşit la pensie într-o altă perioadă.
22
Zamfir, E. „Sărăcia: teorii şi factori”, în „Politici sociale. România în context european”, Zamfir, E., Zamfir,
C. (coord.), Ed. Alternative, Bucureşti, 1995, pg. 41
13
Antropologii culurali au considerat că sărăcia este un stil de viaţă, fundat pe valori şi
norme specifice; este o cultură sau mai degrabă o subcultură în raport cu cultura colectivităţii
globale ce prezintă valori, norme, moduri de a gândi şi a simţi ce modelează comportamentul
indivizilor.
Cea mai importantă contribuţie în fundamentarea acestei teorii, a culturii sărăciei, a avut-o
antropologul american Oscar Lewis. Studiind acest concept în mediul urban din Puerto Rico,
Mexic, el a descris cultura sărăciei la mai multe nivele :
- la nivelul individului : prezenţa sentimentelor de marginalitate, neajutorare,
dependenţă, inferioritate, resemnare, fatalism, orientarea temporară spre
prezent.
- la nivelul familiei : puternica tentaţie spre concubinaj, incidenţa ridicată a
abandonării de către bărbat a mamei copiilor, prin urmare, tendinţa spre familia
monoparentală, mama fiind autoritatea sporită, o mult mai mare conştiinţă a
rudeniei pe linie maternă.
- la nivelul comunităţii : lipsa participării şi integrării în instituţiile majore ale
societăţii, singura instituţie în care ei participă fiind familia. Ei nu se înscriu în
rândul asociaţiilor, partidelor politice sau sindicatelor şi foarte rar utilizează
serviciile băncilor, spitalelor, muzeelor sau marilor magazine.
Cultura sărăciei se materializează în situaţia de marginalizare a săracului într-o
societate înalt stratificată şi individualistă şi în modul de viaţă internalizat de către individ şi
transmiterea lui de la o generaţie la alta, capcană a sărăciei din care indivizii şi copiii lor au
şanse reduse de a ieşi. Cultura sărăciei reprezintă un mod de viaţă care se autoperpetuează.
Copiii care cresc în aceste pungi de sărăcie absorb şi ei valorile şi patternurile de viaţă din
mediul lor, ceea ce conduce la slabe posibilităţi de dezvoltare socială şi personală. Putem
spune că această cultură a sărăciei reprezintă atât un produs, cât şi o sursă a sărăciei.
Lewis consideră că în acest model al culturii sărăciei se înscriu atât situaţia săracilor
din societăţile coloniale, cât şi a celor din primele stadii ale capitalismului, în acest model,
mai puţin, înscriindu-se săracii din ţările capitaliste dezvoltate şi cele socialiste. Există însă
analişti care consideră că această cultură a sărăciei este specifică şi săracilor din societăţile
dezvoltate, mai ales cei din mediul urban. În 1968, antropologul american Walter B. Miller
argumentează faptul că şi clasa de jos a americanilor se caracterizează prin accentuarea
durităţii şi masculinităţii, căutarea de emoţii tari, orientarea temporală către prezent, credinţa
în noroc şi soartă decât în efoturile şi capacităţile proprii. Toate aceste valori conduc la munci
cu o calificare scăzută, la venituri modeste şi chiar la un şomaj destul de ridicat. La fel ca şi
Lewis, Miller consideră că această cultură are un caracter reproductiv, transmiţându-se
generaţiilor următoare.
Criticile aduse acestei teorii se referă în principal la gradul de generalitate şi la
consecinţele pe care le are această teorie.
Prima critică adusă teoriei lui Lewis este aceea că săracii nu tind să fie diferiţi de restul
societăţii. Nu se neagă explicit faptul că situaţia de sărăcie tinde să dezvolte o cultură proprie,
însă, aceasta se întâmplă în anumite condiţii. Criticii consideră că o asemenea tendinţă nu
trebuie să fie deloc generalizată, ci menţionate condiţiile în care un asemenea proces se
declanşează. S-au făcut multe cercetări în ţări cu venituri scăzute din Africa şi America Latină
şi ceea ce s-a constatat a fost invers teoriei lui Lewis. Pe lângă situaţii tipice pentru o cultură
a sărăciei s-au descoperit şi situaţii contrare, precum : implicarea în activităţi comunitare, în
organizaţii voluntare de ajutor reciproc şi petrecere a timpului liber şi chiar implicarea politică
cu scopul de a ieşi din situaţia respectivă de sărăcie. O altă cercetare întreprinsă în Marea
Britanie a fost aceea de a găsi răspunsul la întrebarea dacă săracii se caracterizează sau nu
printr-o cultură proprie, cu valori contraproductive, diferită de cultura dominantă, iar
răspunsul a fost acela că săracii englezi nu au alte valori decât cele culturale dominante, deci,
14
este clar infirmată teoria lui Lewis, conform căreia săracii sunt diferiţi de restul societăţii, ei
cultivă o cultură proprie, o cultură a sărăciei.
O a doua critică adusă teoriei lui Lewis este aceea potrivit căreia sărăcia, odată
instalată într-o anumită arie socială, ea nu tinde să fie perpetuată prin transmitere culturală
noilor generaţii. Binenţeles că există această tendinţă, însă este departe de a reprezenta un
factor important explicativ al noilor generaţii. Criticii consideră că mentalitatea şi
comportamenul se schimbă rapid la apariţia unor oportunităţi şi, în plus, nu există deocamdată
argumente potrivit cărora părinţii să îşi crească copiii în acelaşi mod în care au fost şi ei
crescuţi.
Există, de asemenea, reţineri şi în privinţa durabilităţii modelelor culturale dincolo de
situaţia care le-a generat. Se consideră că „patternurile” culturale au o inerţie mult mai redusă
decât o sugerează teoriile culturaliste. Criticii afirmă că o dată ce situaţia se schimbă,
modelele culturale se schimbă şi ele rapid, iar capacitatea auto - productivă a culturii sărăciei
este scăzută, reprezentând, mai degrabă, un factor explicativ cu putere limitată.
De aici porneşte o nouă perspectivă şi anume, abordarea situaţională. Studiind
comportamentul săracilor, sociologul american, Hylan Lewis afirmă că : „este mai productiv
să gândeşti comportamentul familiilor din clasele de jos ca reacţii de diferite tipuri la
caracteristicile situaţiei lor reale şi a izolării relative, decât ca efect al imperativelor culturii
acestor clase.”23 Săracii nu sunt izolaţi de sistemul de valori al societăţii globale, diferenţa este
aceea că ei nu pot să traducă în realitate aceste valori. Tendinţa persoanelor aflate în sărăcie
de a dezvolta un mod de viaţă specific este explicată de unele teorii ca o reacţie directă la
starea de sărăcie şi nu prin intermediul unor patternuri culturale distincte.
Elliot Liebow explică comportamentul săracilor prin intermediul teoriei
constrângerilor situaţionale. El analizează comportamentul „bărbaţilor de la colţul străzii”
(şomeri, lucrători comerciali, lucrători cu salarii scăzute în munci necalificate) dintr-o
comunitate de negri cu venituri scăzute din Washington DC. Liebow constată că aceste
persoane nu se diferenţiază la nivelul persepectivei asupra muncii : ei şi-ar dori munci mai
bine plătite şi un status social mai ridicat, însă le lipseşte educaţia, calificarea şi experienţa.
Făcând o scurtă comparaţie între omul de la colţul străzii şi omul din clasa de mijloc, Liebow
constată că diferenţa dintre cei doi constă în viitorul acestora. Dacă omul din clasa de mijloc
dispune de resurse materiale pentru a investi în viitorul său şi al familiei sale, investiţii care,
în viitor, au şanse foarte mari să devină benefice, viitorul omului de la colţul stăzii aproape că
nu există. Faptul că el nu dispune de o muncă calificată, fiind lipsit de orice şansă de
promovare şi ameninţat continuu de şomaj, omul de la colţul străzii nu are nici cea mai mică
încredere şi speranţă în viitor. De asemenea, neavând resurse pentru a le investi în viitor,
şansa lui ca investiţiile pe care le-ar face să se transforme în beneficii viitoare este extrem de
mică. Omul de la colţul străzii nu trăieşte pentru viitor, ci pentru prezent, el îşi face griji
pentru ziua de mâine şi, prin urmare, este incapabil să ofere familiei sale un standard
acceptabil de viaţă. Ceea ce a vrut Liebow sa demonstreze a fost faptul că ceea ce părea a fi
un model cultural, nu reprezintă altceva decât un răspuns direct şi raţional la constrângerile
situaţionale.
Tot de aici porneşte şi „teoria defectelor masculine”. Potrivit acesteia, omul de la
colţul străzii are tendinţa de a-şi explica eşecul din familie prin prisma caracteristicilor
masculinităţii, şi anume : nevoia de varietate sexuală şi aventură, jocuri de noroc, băutură şi
comportament agresiv. El ajunge, prin intermediul acestor caracteristici, să-şi construiască o
mândrie masculină, transformând astfel eşecul în succes. Concluzia acestei teorii este aceea că
masculinitatea nu reprezintă o valoare a unei subculturi specifice, ci o modalitate de a masca
eşecul. Prin urmare, bărbatul de la colţul străzii nu poate fi interpretat ca un mod de a realiza
23
Zamfir, E. „ Sărăcia: teorii şi factori”, în „Politici sociale. România în context european”, Zamfir,E., Zamfir,
C. (coord.), Ed. Alternative, Bucureşti, 1995, pg. 42
15
scopuri şi valori distinctive ale unei subculturi proprii, ci propriul său mod, acela de a încerca
să realizeze valorile culturii globale şi de a ascunde eşecul faţă de sine şi faţă de ceilalţi într-o
asemenea tentativă.
Ulf Hannerz consideră însă că „teoria defectelor masculine” devine un model social
cultural întrucât este acceptat de grup, împărtăşit, învăţat şi transmis şi, astfel, poate deveni o
barieră în calea schimbării. Concluzia lui Ulf Hannerz este aceea conform căreia cultura
sărăciei nu reprezintă un obstacol redutabil în calea schimbării, însă, cu siguranţă face
schimbarea mai dificilă.
16
Pentru a explica diferenţele care se fac la nivel structural în distribuţia veniturilor în
societăţile capitaliste, Marx foloseşte conceptul de exploatare. În concepţia sa, societatea
capitalistă ar fi polarizată structural : pe de o parte muncitorii, care sunt proprietarii forţei lor
de muncă, iar pe cealaltă parte, capitaliştii, care sunt proprietarii condiţiilor de muncă şi care
pot organiza un proces de producţie prin angajarea forţei de muncă a proletariatului.
Capitalistul obţine un profit, destul de mare raportat la salariile clasei muncitoare, prin
însuşirea unei părţi importante a produsului muncii şi, astfel, are loc stratificarea socială.
Deţinând puterea economică şi prin urmare şi pe cea politică, capitaliştii controlează statul în
interesul lor. Predicţia pe care Marx a făcut-o în legătură cu polarizarea tot mai accentuată a
societăţii capitaliste, cu bogaţii la un pol şi săracii la celălalt pol, nu a fost confirmată.
Actualele societăţi capitaliste deţin un segment mijlociu cu venituri suficient de ridicate, în
acest segment intrând şi clasa muncitoare prin muncitorii calificaţi, ce lucrează în ramuri
economice cheie. Există, însă, şi o parte a clasei muncitoare care se înscrie în segmentul sărac
al populaţiei actuale, şi pe lângă aceştia şi cei care nu pot participa pe piaţa muncii care,
împreună, formează o subclasă (underclass), pe care Marx o numea lumpenproletariatul.
Explicaţiile pe care le aduc actualii marxişti sau de inspiraţie marxistă cu privire la
existenţa acestui segment sărac al societăţilor capitaliste actuale sunt următoarele :
- Capitalismul are nevoie de forţă de muncă înalt motivată, iar aceasta nu
poate fi menţinută decât prin venituri substanţial mai mici pentru cei care
prestează o muncă necalificată sau de calitate scăzută şi, de asemenea, pentru
vârstnici şi şomeri.
- Sărăcia unora devine baza bogăţiei altora Atâta timp cât există acel
segment sărac al populaţiei care este dispus să lucreze pe salarii mici, celuilalt
segment bogat al populaţiei îi sporeşte bunăstarea prin produsele şi serviciile
ieftine pe care i le oferă segmentul sărac.
- Competiţia pe piaţa muncii pentru posturi cu o calificare înaltă şi cu
salarii bine plătite trebuie susţinută printr-o scală de salarizare înalt
diferenţiată. Ca urmare a acestui fapt, segmentul de salariaţi prost plătiţi
constituie baza necesară pentru o salarizare înalt stimulativă.
- Această diferenţiere largă a salarizării împiedică unitatea politică a
clasei muncitoare, fapt ce conduce la fragmentarea şi divizarea acesteia în
grupuri aflate în competiţie pntru poziţii salariale privilegiate. Dacă s-ar păstra
unitatea clasei muncitoare, aceasta ar fi capabilă de o putere mult mai mare de
negociere, lucru care ar putea duce la scăderea profiturilor capitaliştilor.
Pentru marxişti, concluzia este aceea că sărăcia unora constituie baza bogăţiei
altora.
În abordarea structural – funcţională a sarăciei se regăsesc multe dintre argumentele
marxiste, potrivit cărora, sărăcia, deşi moral ea este neplăcută, devine un element inevitabil
pentru o bună funcţionare a societăţii, având de îndeplinit o serie de funcţii în cadrul acesteia:
- Săracii sunt nevoiţi să accepte muncile murdare şi periculoase existente într-
o societate.
- Săracii reprezintă în cadrul societăţii o realitate necesară la nivelul susţinerii
standardelor morale ale acesteia. Săracii îndeplinesc astfel o funcţie
demonstrativă, scopul fiind acela ca oamenii să ajungă să-şi dorească evitarea
stării de sărăcie prin îndeplinirea standardelor morale.
- Trebuie luate în considerare şi interesele celor care lucrează în industria
sărăciei. Prin lansarea diferitelor programe anti – sărăcie se are în vedere
dezvoltarea statului bunăstării, în aceste programe fiind antrenaţi membrii
clasei de mijloc care doresc menţinerea obiectului muncii lor.
17
Un alt factor care amplifică sărăcia este natalitatea ridicată. Acest lucru se întâmplă
mai ales în societăţile slab dezvoltate, în societăţile sărace, fapt ce agravează condiţiile
precare actuale ale populaţiei prin suparasolicitarea resurselor disponibile care sunt destul de
limitate.
O nouă explicaţie care a fost dată în ultimele decenii privind menţinerea sărăciei în
ţările dezvoltate occidentale îmbină o explicaţie stucturală cu una culturală, la baza acestora
aflându-se statul bunăstării. Societatea, prin sprijinul pe care îl acordă săracilor, devine, chiar
ea, cauza menţinerii şi sporirii sărăciei.
- Circuitul structural : Statul, în dorinţa de a-i ajuta pe cei săraci, creşte
fiscalitatea, fapt ce conduce, însă, la demotivarea investiţiilor întrucât multe
dintre ele devin nerentabile şi se închid. Astfel, numărul locurilor de muncă
scade, prin urmare şomajul creşte, iar ceea ce s-a dorit a se obţine, nu a avut ca
rezultat decât o creştere a sărăciei. De aici se trage concluzia că statul
bunăstării nu poate reprezenta soluţia la problema sărăciei, ci dimpotrivă, el
reprezintă un generator de sărăcie.
- Circuitul cultural : Oferind beneficii generoase, statul bunăstării ajunge să
demotiveze efortul individual, creându-se, astfel, o cultură a dependenţei.
Serviciile sociale pe care statul le oferă nu fac altceva decât să reducă
responsabilitatea indivizilor şi sprijinul pe propriile forţe. În cadrul unui stat
dezvoltat al bunăstării, cultura dependenţei devine o variantă a culturii
sărăciei. Deşi a fost îmbrăţişată de puţini sociologi, acaestă teorie a devenit
baza politicii conservatoare în domeniul social al lui Reagan în S.U.A. şi
Thatcher în Anglia, fiind cunoscută sub numele de noua dreaptă. Aceată
teorie consideră că săracii nu sunt vinovaţi de propria sărăcie, ei fiind doar
victimele statului paternalist al bunăstării, şi nu al organizării social –
economice.
18
CAP. 2. ABORDĂRI METODOLOGICE24
Sărăcia poate fi măsurată cu ajutorul unor niveluri predeterminate şi bine definite ale
standardului de viaţă numite praguri de sărăcie, pe care trebuie să le atingă persoana
(gospodăria, grupul de persoane, etc.) ca să nu fie săracă.
Nu s-a descoperit încă acea metodă ştiinţifică care să stabilescă „cel mai bun
prag”deşi, nivelul pragului are o importanţă deosebită în determinarea proporţiilor sărăciei şi
în amploarea şi arhitectura programelor sociale.
Pragul de sărăcie reprezintă, în general, nivelul veniturilor sau cheltuielilor determinat
pentru o gospodărie de un anumit tip (în funcţie de dimensiune, structură, mediu de rezistenţă,
etc.), pentru o persoană sau pentru o unitate de consum (de exemplu, adult echivalent). Prin
intermediul acestui prag se compară atât veniturile, cât şi cheltuieliletuturor gospodăriilor, cu
scopul de a stabili care dintre acestea sunt sărace şi care sunt non – sărace, şi în cele din
urmă se trece la numărarea gospodăriilor sărace şi la evaluarea gravităţii sărăciei lor.
Pentru persoana sau familia, care se află imediat deasupra pragului sau imediat sub
acest prag, se are în vedere o zonă în jurulpragului de sărăcie în momentul în care se
analizează trecerea de la situaţia de sărăcie la cea de non – sărăcie sau invers.
Există mai multe metode de determinare a pragului de sărăcie, folosite în funcţie de
contextul şi scopul evaluării sărăciei, fiecare prezentând, însă, avantaje şi dezavantaje. Ele pot
fi grupate în trei categorii : absolute, relative şi subiective, care corespund celor trei concepte
folosite în determinarea sărăciei.
A fost stabilit în urma evaluării nevoilor fundamentale şi reprezintă acel nivel minim
al cheltuielilor necesare asigurării existenţei unei persoane sau gospodării.
Acest prag al sărăciei absolute variază de la o ţară slab dezvoltată la una dezvoltată, de
la resursele strict necesare supravieţuirii fizice la un nivel mai înalt decât cel aferent
supravieţuirii fizice.
Pragul de sărăcie absolută defineşte nevoile şi nivelul de bază al satisfacerii acestora,
identifică bunurile şi serviciile de consum care sunt necesare şi calculeză cheltuielile minime
de consum pentru achiziţionarea bunurilor şi plata serviciilor.
Pentru stabilirea „minimului necesar” se au în vedere atât nevoile fundamentale de
alimentaţie, îmbrăcăminte şi adăpost, cât şi cele de igienă, sănătate, odihnă, educaţie şi
participare la viaţa societăţii. Este deosebit de greu de ales din varietatea de bunuri şi servicii
de consum care există pe piaţă acea combinaţie potrivită să asigure, pe baza unor cheltuieli
minime, nivelul minim de satisfacere a nevoilor.
Metodele de determinare a pragului absolut al sărăciei au la bază normele de consum
alimentar recomandate de către nutriţionişti, ele diferă în funcţie de modul în care transpun
aceste norme în cheltuielile minime de consum alimentar şi în funcţie de modul în care
estimează cheltuielile minime necesare consumului nealimentar (de bunuri şi servicii).
În România, determinarea nevoilor de nutriţie ale populaţiei s-a făcut în cadrul
Institutului de Igienă şi Sănătate Publică pe criterii de vârstă, sexe şi gradul de efort depus în
activitate. Normele de consum privesc principalele grupe de alimente, prezentate în cantităţi
medii zilnice necesare unei persoane şi gradul de calorii şi factori nutritivi (protide, lipide şi
glucide), vitamine şi substanţe minerale.
24
Clasificare realizată după P.N.U.D., „Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei”, Ed. Expert, Bucureşti, 1998,
Proiectul de Prevenire şi Combatere a Sărăciei II / 97/ 008
19
În determinarea cheltuielilor minime necesare asigurării consumului alimentar
s-au folosit două metode, ambele având la bază coşul de consum alimentar. La nivelul
primei metode, coşul este stabilit în mod normativ, mai ales în funcţie de recomandările
privind nivelul şi structura consumului pe grupe de alimente. A doua metodă foloseşte coşul
stabilit pe bază statistică şi are în vedere stricta componenţă a coşului de consum alimentar
specific gospodăriilor situate în partea inferioară a distribuţiei acestora după nivelul
veniturilor sau cheltuielilor.
În determinarea cheltuielilor minime necesare asigurării consumului nealimentar
se foloesc trei metode de evaluare : metoda calorică, metoda proporţiei cheluielilor
alimentare şi metoda normativă.
Metoda calorică are în vedere fixarea unui prag energetic, în calorii, şi determinarea
nivelului cheltuielilor de consum şi al venitului necesar pentru atingerea acestei limite.
Această metodă defineşte pragul de sărăcie din perspectiva cheltuielilor totale de consum,
fiecare persoană hrănindu-se în funcţie de specificul societăţii în care trăieşte şi include în
aceste cheltuieli totale de consum o sumă care să corespundă sonsumului nealimentar (bunuri
nealimentare şi servicii).
Pragul caloric poate fi estimat printr-o funcţie de regresie în care aportul caloric este
dat de variabila dependentă de cheltuielile de consum sau de venituri.
Metoda proporţiei cheltuielilor alimentare are şi ea la bază un prag caloric
prestabilit. În primul rând, această metodă estimează costul uni coş alimentar, care asigură
aportul caloric, prin stabilirea uni cost minim pentru satisfacerea cerinţelor nutritive
prestabilite la preţurile existente.
Calcularea pragului de sărăcie se face prin împărţirea costului coşului alimentar stabilit
anterior la proporţia alimentelor în totalul de consum pentru un grup de gospodării considerate
a fi sărace.
Metoda normativă se referă la stbilirea acelor norme de consum minim necesar,
apreciate ca indispensabile, la nivelul de bunuri nealimentare şi servicii.
Pe lângă aceste metode s-au folosit şi alte metode, ce reprezintă hibrizi ale primelor,
fiind rezultate din combinarea lor sau din derivarea uneia din alta. Specialiştii consideră că o
metodă combinată poate fi mai bine adaptată la specificul local, pentru care se pot realiza
evaluări mai consistente în determinarea sărăciei.
În ţara noastră, pentru determinarea sărăciei s-au folosit două metode de determinare a
pragului de sărăcie absolută :
- o variantă a metodei proporţiei alimentare a lui Ravallion, care a fost aplicată
într-un raport al Băncii Mondiale,
- metoda normativă sau metoda coşului şi bugetului minimde consum aplicată în
diverse variante în lucrările lui I.E.N., I.C.C.V. şi I.N.C.S.M.P.S.
20
înregistrat la gospodării, astfel, putându-se observa orice mutaţie conjuncturală intervenită fie
în consumurile alimentare, fie în preţurile produselor respective. În cadrul acestei metode se
iau în calcul obiceiurile alimentare specifice populaţiei dintr-o anumită ţară, eliminându-se
caracterul subiectiv şi artificial al dietei prestabilite.
La nivelul cheltuielilor alimentare, experţii Băncii Mondiale au considerat că, în
România, pragul alimentar de sărăci (ZF) este dat de suma minimă necesară lunar unei
persoane pentru a-şi asigura zilnic un consum caloric de 2425 de calorii.
La nivelul cheltuielilor nealimentare, experţii Băncii Mondiale folosesc două
modalităţi care să identifice atât valoarea superioară, cât şi cea inferioară a pragului de
sărăcie.
ZL = ZF (2 – α)
ZU = ZF / S*
S* se determină astfel :
21
S* = α + β log (1 / S*)
S* = (α + β) / (1 + β)
22
Stabilirea prgului de sărăcie, prin intermediul metodelor normative folosite de
Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, se face prin normative de consum, care au la bază
ceea ce se consideră că ar trebui să consume oamenii pentru a-şi menţine sănătatea şi a
participa la viaţa şi activitatea comunităţii în care trăieşte fiecare membru al gospodăriei.
Aceste normative de consum sunt elaborate de către experţi prin prisma cercetărilor şi au la
bază modelul de consum definit de cerinţele unei alimentaţii sănătoase, de carcteristicile
geografice şi climaterice ale ţării, de normele culturale ale comunităţii şi de nevoile
imperative ale vieţii în societatea românească.
Coşul alimentar conţine cantitatea şi varietatea de produse alimentare care asigură
necesarul de calorii, proteine, glucide, lipide, săruri minerale şi vitamine în funcţie de vârstâ,
sex şi obiceiuri alimentare.
Coşul nealimentar şi de servicii conţine acele produse nealimentare şi servicii care
sunt considerate a fi necesare în contextul societăţii actuale. Categoriile de cheltuieli la care
face referinţă acest coş sunt cele de întreţinere a locuinţei (întreţinere, energie electrică,igiena
locuinţei, dotarea locuinţei, telefon, abonament radio - tv), de transport, de igienă personală şi
sănătate a membrilor gospodăriei, de îmbrăcăminte – încălţăminte, şcolare pentru copii,
pentru activităţi culturale.
Coşul de produse şi servicii este exprimat în lei, suma obţinută reprezentând pragul de
sărăcie Au fost folosite două praguri : unul de subzistenţă şi unul decent. Persoanele ale
căror venituri şi cheltuieli totale se situează sub pragul de subzistenţă sunt considerate a fi
sărace. Cele ale căror venituri şi cheltuieli se situează sub pragul decent sunt considerate a fi
expuse riscului de sărăcie.
Există două tipuri majore de cheltuieli în ceea ce priveşte constituirea coşului : cele
inelastice care sunt considerate obligatorii, imposibil de evitat (întrţinere, energie electrică,
telefon, transport) şi cele elastice care sunt dependente de resursele economice disponibile ale
gospodăriei respective.
În metoda normativă, cheltuielile inelastice reprezintă peste 50 % din totalul coşului
nealimentar şi de servicii. În schimb, cheluielile elastice deşi sunt dependente de resursele
economice, ele sunt considerate necesare chiar şi în condiţiile elaborării unui prag de
subzistenţă, deoarece acestea se referă atât la supravieţuirea fizică, cât şi la participarea la
viaţa socială.
continuare
23
• rata sărăcirii – vizează mai degrabă procesul de sărăcire decât descrierea dimensiunilor
fenomenului.
Incidenţa sărăciei
Rata sărăciei (head – count ratio) este cea mai simplă măsură a sărăciei, fiind dată de
proporţia populaţiei cu venituri sau cheltuieli situate sub pragul de sărăcie. Ea măsoară
amploarea fenomenului şi se determină prin relaţia :
RS = q / n
RS = rata sărăciei,
n = mărimea populaţiei,
q = numărul de persoane pe gospodării ale căror venituri sau cheltuieli yi sunt mai
mici decât pragul de sărăcie z.
Acest indice este insuficient pentru analiza fenomenului şi elaborarea unor politici de
combatere a acestuia.
O problemă esenţială în analiza sărăciei vizează, pe pe lângă proporţia celor săraci în
totalul populaţiei, mărimea deficitului de venit al populaţiei sărace, în raport cu pragul de
sărăcie, deci gradul de sărăcie.
Profunzimea sărăciei
VS = (z – yi )
Prin utilizarea venituli mediu al indivizilor săraci, relaţia de mai sus devine :
VS = (z - y) ∙ q
I∆V =
PS = sau
PS = I∆V =
24
VS = costul minim al eliminării sărăciei,
zn = costul maxim evaluat în ipoteza că întregii populaţii i se asigură un venit egal cu
pragul de sărăcie.
Severitatea sărăciei
Aceşti indicatori reflectă gravitatea fenomenului, însă sunt sensibili la modul în care
sunt distribuite veniturile, respectiv deficitele de venit ale populaţiei sărace în raport cu pragul
ales.
În categoria celor mai folosiţi indici ai severităţii sărăciei intră indicii Foster – Greer –
Thorbecke, datorită simplităţii lor.
FTGα =
FTG2 =
Indicele Sen
25
ISS = RS [I∆V + k (1 – I∆V ) ∙ GS] , k = q / (q + 1)
unde :
ISS = indicele Sen de severitate a sărăciei,
RS = rata sărăciei,
I∆V = indicele deficitului mediu de venit,
GS = coeficientul de inegalitate Gini calculat pentru populaţia săracă.
În cazul în care nu există inegalitate în cadrul populaţiei sărace şi, deci, GS = 0, atunci
indicele Sen este egal cu indicele de profunzime a sărăciei. Acest indice ţine seamade
distibuţia veniturilor, însă nu este aditiv, deci nu se compune prin agregarea măsurilor
deficitelor individuale de venit; ceea ce constituie un dezavantaj în construcţia profilului
sărăciei, dar mai ales, în cazul analizelor comparative.
Rata de sărăcire vizează gradul de sărăcire a unei gospodării asociat unei fluctuaţii a
veniturilor acesteia. Scăderile de venit nu au acelaşi efect asupra procesului de sărăcire,
indiferent de nivelul iniţial al veniturilor, ci este dependent în primul rând de nivelul iniţial al
veniturilor respectivei gospodării. Astfel, cu cât o gospodărie este mai săracă, cu atât mai
mare va fi creşterea asociată unei scăderi egale a veniturilor.
Rata de sărăcire oferă un instrument de dioagnosticare a riscului sărăciei căruiaîi este
expus un membru al unei colectivităţi datorită scăderii veniturilor. Acest indicator reprezintă o
măsură a apropierii sau depărtării destarea de sărăcie, asociată uni anumit nivel al veniturilor,
pornind de la o situaţie etalon pentru respectiva comunitate, pragul de trai decental unei
familii standard.
GS = rata sărăcirii,
venit = venitul respectivei gospodării
ND = nivelul venitului de trai decent al unei gospodării standard, formată din două
persoane adulte având două salarii medii.
Scăderea veniturilor foarte ridicate se asociază cu o creştere mai mică a gradului de
sărăcie, pe când, scăderea veniturilor mici se asociază cu o creştere mai mare a gradului de
sărăcie.
26
Coeficientul de concentraţie nu depinde de distribuţia iniţială a veniturilor într-o
populaţie şi este, deci, o măsură foarte bună în analiza comparativă a efectelor distributive ale
diferitelor transferuri.
Diferenţa dintre coeficientul de concentraţie a uni transfer social şi coeficientul de
inegalitate Gini a populaţiei de transfer este reprezentată de coeficientul de progresivite al
respectivului transfer social.
Metoda TFR (Totaly Fuzzy and Relative) are la bază teoria mulţimilor vagi şi se
bazează pe un set de indicatori ai condiţiilor de viaţă, identificaţi pentru întreaga populaţie
studiată.
Această metodă este considerată total vagă (sau difuză) pentru că evită utilizarea unor
praguri, a căror alegere este subiectivă şi total relativă pentru că indicatorii sintetici de
evaluare a sărăciei sunt calculaţi pe baza distribuţiilor din eşantion, fiind astfel în concordanţă
cu conceptul de sărăcie relativă.
Aplicarea acestei metode este foarte potrivită pentru studiul nivelului sărăciei
populaţiilor în cazul ţărilor în tranziţie către economia de piaţă.
Pricipalul avantaj al metodei este acela că pune împreună indicatorii monetari cu cei non –
monetari, iar în acest mod difuziunea sărăciei poate fi identificată pe baza unui indicator
global.
Metoda TFR propune definirea unei funcţii continue cu valori în intervalul [0, 1],
funcţie cu ajutorul căreia este evidenţiat gradul de apartenenţă lamulţimea săracilor, al
populaţiei totale sau al unor categorii de populaţii.
Putem descrie tehnica astfel :
Fiind dată mulţimea G şi g є G, un element oarecare al mulţimii G, orice submulţime S
a lui G se poate defini ca o mulţime vagă (difuză) :
S = {g, fs (g)}
25
P.N.U.D., „Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei”, Ed. Expert, Bucureşti, 1998, Proiectul de Prevenire şi
Combatere a Sărăciei II / 97/ 008, pg. 48, apud Townsend, J.,The concept of poverty, London, 1979
26
P.N.U.D., „Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei”, Ed. Expert, Bucureşti, 1998, Proiectul de Prevenire şi
Combatere a Sărăciei II / 97/ 008, pg. 48, apud Lemni A.,Pannuzi B., Mazzolli B.,Cheli B., Betti G.,
„Multidimensional and Relative Poverty Estimates : The case of Italy in the First Half of the Nineties, Paper
presented to the Conference : Poverty Measures, Employmnt and Social Security in Transition Economies”,
University of York, 31 July – 2 August, 1997
27
Valoarea fs(g) indică gradul de apartenenţă al elementului g la S. Astfel, fs(g) = 0 arată
că g nu aparţine lui S, în timp ce fs(g) = 1 arată că g є în totalitate lui S. În acelaşi timp, 0
<fs(g) <1 arată că g є într-o anumită măsură, dată de fs(g) , lui S.
De la acestă teorie generală a pornit fundamentarea metodei TFR. Se consideră
mulţimea G ca fiind eşantionul de n gospodării observate pe parcursul unui an în ancheta
AIG. Se construieşte mulţimea vagă (difuză) a săracilor S, astfel :
Starea fiecărei gospodării poate fi evaluată pe baza unui vector de m variabile, X1,...,
Xm. Valoarea funcţiei de apartenenţă a unei gospodării g la mulţimea S a săracilor se calculeză
ca medie ponderată a valorilor h (gij), (i = 1, ...n şi j = 1,..m) ale unei funcţii de frecvenţe h,
ataşate fiecărei caracteristici j şi gospodării i avute în vedere.
Indicatori de risc
28
P = 1 / n ∑ f (gi),
29
CAP. 3. SPECIFICITATEA SĂRĂCIEI ŞI A EXCLUZIUNII SOCIALE
ÎN ROMÂNIA
30
era amortizată de acumulările anterioare de bunuri. Vânzarea locuinţelor de către stat
chiriaşilor acestora la preţuri modice a avut un efect pozitiv destul de masiv, majoritatea
populaţiei devenind astfel proprietară a locuinţei.
31
emoţional sau fizic din partea copiilor mai mari sau a personalului de îngrijire, cu
scopul de a-i disciplina.
„Copiii străzii” reprezintă grupul cu cel mai mare risc social, care însă nu se
află în sistemul de suport şi de supraveghere al comunităţii, fiind, în schimb, cel mai
vizibil şi cel mai mediatizat. Acest grup îi cuprinde şi pe cei ale căror legături cu
familia sunt inexistente, fragile sau temporare.
„Copiii străzii” ca şi fenomen este destul de contoversat datorită dificultăţilor
întâmpinate în estimarea dimensiunilor sale. Totuşi, cercetările aproximează 3000 de
„copii ai străzii”dintre care se estimează că sub 1000 sunt permanent pe stradă, restul
copiilor fiind temporar în această situaţie.29 Datorită dimensiunii sale, această
problemă a fost ignorată, fapt ce a condus la apariţia unor focare cu potenţial social
exploziv : copii cu stare de sănătate precară, expuşi abuzului sexual, cu risc crecut de
transmitere a unor boli, analfabetism, consum de droguri, delicvenţă, apariţia
cuplurilor care trăiesc în stradă.
Încă de la vârste foarte mici are loc intrarea lor pe piaţa de muncă informală cu
scopul de a îmbunătăţi bugetul familiei sau pentru bani de buzunar. Tot în aceste
situaţii sunt şi copiii care provin din familii sărace sau cei din instituţii. Cele mai grave
forme sunt acelea de tipul ajutorului dat în familie la muncile casnice, în agricultură
sau la piaţă, dar şi muncile identificate de ei înşişi (încărcător – descărcător la piaţă, la
magazinul din vecinătate, în consturcţii, în agricultură ) sau după vărsta de 14 ani
munca la negru. De cele mai multe ori, intrarea pe piaţa muncii are drept consecinţă
abandonul şcolar sau chiar cel familial şi uneori implicarea în activităţi ilegale
precum: cerşetoria (în reţea organizată sau nu), prostituţia sau alte forme de
delicvenţă.
• Tinerii reprezintă un segment multiplu afectat. În primul rând, educaţia dobândită şi
oportunităţile reale de inserţie pe piaţa muncii sunt extrem de reduse. În mediul rural,
oportunităţile de muncă ale tinerilor sunt agricultura şi domeniile conexe. În aceste
condiţii ei sunt lipsiţi de asigurările sociale.
Nivelul de trai al generaţiei tinere depinde de cel dobândit de către părinţi în
cazul celor care nu au un loc de muncă. Pentru majoritatea tinerilor, posibilitatea de a
deţine o locuinţă proprie este aproape nulă.
Tinerii care părăsesc instituţiile formează grupul cel mai expus riscurilor de
excluziune socială. Se estimează că apoximativ 4500 de tineri părăsesc anual astfel de
instituţii.30 Întrucât nu au unde să plece, multe din instituţii îi ţin în contiuare, ceea ce
este ilegal. Aceşti tineri prezintă un deficit de socializare, ei nu pot duce o viaţă
normală, independentă şi nu ştiu să relaţioneze cu cei din jur sau să practice vreo
meserie. Există localităţi în care primăriile acordă spaţii de locuit în momentul în care
aceşti tineri părăsesc instituţiile rezidenţiale. Aceste facilităţi pot fi combinate cu
serviciile organizaţiilor non-guvernamentale şi finanţate de organizaţii internaţionale.
În cele mai multe cazuri, ONG-urile oferă servicii complexe; de la locuinţă sau chirie
plătită şi produse alimentare şi nealimentare la servicii de consiliere profesională şi
chiar locuri de muncă în cadrul programelor de dezvoltare locală.
• Vârstnicii constituie un segment destul de important, nu datorită ratei de sărăcie, ci
datorită numărului foarte mare de pensionari de la nivelul întregii ţări. Problemele
specifice ale acestei categorii se accentuează din cauza lipsei unor servicii specializate
de asistenţă. O altă problemă a vârstnicilor este aceea că veniturile lor au fost reduse,
29
Ilie, S. „Sărăcie şi excluziune socială. Incluziunea socială ca obiectiv al sistemului de protecţie socială” în
„Calitatea vieţii”, nr.3-4 / 2003, pg. 25
30
Idem, pg. 26
32
fapt ce a creat o dependenţă faţă de serviciile medicale şi sociale datorită
imposibilităţii de a-şi mai acoperi cheltuielile zilnice.
Întrucât majoritatea vârstnicilor nu deţin resurse suficiente pentru o viaţă
decentă, ei nu pot participa activ la viaţa publică, culturală şi socială, nu pot lua decizii
asupra propriei vieţi şi nu îşi pot permite serviciile sociale de îngrijire în funcţiile de
nevoile individuale.
Un risc alarmant de marginalizare îl constituie vârstnicii care locuiesc singuri.
• Persoanele fără locuinţă formează acel segment al populaţiei care trăiesc la periferia
localităţilor, în majoritatea cazurilor.Ei sunt persoane care au locuit cândva în case
naţionalizate, în cămine de nefamilişti care ulterior au fost afectate în timp şi părăsite.
La periferia localităţilor, accesul la aceste spaţii de locuit este „liber”, însă există şi
situaţii în care aceste spaţii sunt controlate de stucturi de tip mafiot. Minima lor
posibilitate de a se integra în comunitate este afectată de lipsa actelor de identitate sau
a actelor de proprietate asupra spaţiilor de locuit. Aceste persoane fără locuinţă au
acces doar pe piaţa informală a muncii, cee ce duce la degradarea stării de sănătate, la
venituri insuficiente sau accidente de muncă. Accesul la serviciile medicale le este
resticţionat din cauza lipsei asigurărilor de sănătate.
• Rromii. Situaţia rromilor constituie, probabil, exemplul cel mai sugestiv în înţelegerea
mecanismelor care au generat sărăcia extremă. Începând cu anii ’80, efectele cele mai
negative ale crizei socialiste şi-au pus amprenta asupra populaţiei de rromi. În
încercarea de a integra populaţia rromă în sistemul şcolar şi economic, regimul
comunist a provocat efecte şi asupra oportunităţii lor de integrare socială. Adaptarea
lor fragilă la modernitate, ca urmare a integrării lor pe piaţa muncii, s-a spulberat o
data cu excluderea masivă din sistemul economiei formale. Pierderea locurilor de
muncă a însemnat atât pierderea unor venituri constante şi a beneficiilor sociale
asociate, cât şi abandonul şcolar şi insecuritate economică. Astfel, au fost accentuate
sărăcia şi marginalizarea socială de către mentalitatea sensibil diferită în segmentul de
rromi. La începutul tranziţiei a fost stopat procesul de renunţare la meseriile
tradiţionale, însă el a fost reluat o dată ce populaţia rromă s-a confruntat cu lipsa unor
venituri constante. Reuşita unor astfel de iniţiative a fost diminuată de schimbarea
preferinţelor generale de consum spre cele de tip occidental.
Factorii care contribuie la creşterea vulnerabilităţii acestei etnii sunt : nivelul
scăzut de educaţie şi de calificare profesională, poziţia marginală pe piaţa muncii, lipsa
acumulărilor materiale transmisibile generaţiei viitoare (locuinţa, pământul),
implicarea în economia informală (care, deşi, poate reprezenta o capcană de natură a
împiedica depăşirea marginalizării, în acelaşi timp poate constitui o soluţie la lipsa de
oportunităţi), numărul mare de copii, stereotipurile negative ale celorlalte grupări
etnice şi discriminarea. În cazul restructurării unor întreprinderi, primele persoane care
sunt concediate sunt cele de etnie rromă. În cele mai multe localităţi din ţară, condiţiile
de locuire ale rromilor sunt cu mult sub standardele naţionale, ei fiind practic izolaţi în
adevărate ghetouri. Toate aceste particularităţi ale populaţiei rrome conduc la blocarea
aceesului către beneficiile sociale. Sistemul de protecţie socială, practic, nu are
capacitatea de a asigura vreo formă de sprijin în cazul grupurilor de rromi care
prezintă diferite grade de nomadism.
33
3.3. Dinamica sărăciei şi a sărăciei severe între anii 1995 – 2003
%
40
35 35.9
33.2
30 30.3 30.8 30.6
28.9
25 25.4 25.1
20 20.1
15 13.8
11.2 11.3 12.5 11.4
10 9.4 10.9
8.6
5 6.3
0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003
saracie severa saracie
După anul 2000, are loc al doilea interval de scădere a ratei sărăciei în privinţa celor
două praguri, ceea ce plasează riscul sărăciei sub cel înregistrat în 1995.
160
140
120
100
80
60
40
20
0
1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003
34
Dinamica sărăciei pe medii de rezidenţă
Riscul sărăciei este mult mai ridicat în mediul rural, însă în cel urban sărăcia este mai
profundă datorită deficitului mai mare de consum. De asemenea, în mediul urban, o mare
parte a populaţiei sărace trăieşte în aceleaşi condiţii ca cei din mediul urban, fiind însă privaţi
de resursele unei agriculturi de supravieţuire, având astfel mai puţine opţiuni.
În anul 2003, la nivelul ambelor medii de rezidenţă are loc o scădere a ratei sărăciei şi
a sărăciei severe.
%
60
50 46.3 47.8
42.3 43.0 44.7 42.4
40 37.6 38.0
30 29.2
25.9
20.6 22.2
20 20.2 18.8 17.6
15.2 13.8
12.5
10
0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003
Rural Urban
În ultimii ani, criza economică a afectat în mod inegal regiunile ţării. În zonele din
estul şi sudul ţării incidenţa sărăciei este mai mare, iar în zona de vest, aceasta este mai mică.
Gravitatea cea mai mare o prezintă regiunea de nord – est care cuprinde nordul Moldovei
(judeţele Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava şi Vaslui), şi, în care rata sărăciei depăşeşte
40 % , adică 1,5 milioane de săraci31.
Distribuţia regională a sărăciei, în anul 2001, conform Planului Naţional Anti –
Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale este următoarea :
31
www.caspis.ro, Planul Naţional Anti – Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale
35
Sursa : Planul Naţional Anti – Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale, 2002;
www.caspis.ro
În perioada 1995 – 2000 s-au înregistrat creşteri ale ratei sărăciei în toate regiunile
ţării, valorile maxime atingându-le Bucureştiul şi regiunea de Vest.
În perioada 2000 – 2001 situaţia se schimbă astfel încât modificările în ratele sărăciei
pentru 6 regiuni prezintă valori negative, procesul de sărăcire continuând în regiunea de Sud –
Vest şi Nord – Est, cele mai sărace zone.
În interiorul regiunilor, estimările făcute pentru ratele de sărăcie ale comunelor şi
oraşelor indică o eterogenitate mare a localităţilor din perspectiva nivelului de trai. În mediul
rural, regiunea cea mai eterogenă este cea de Vest întrucât comunele sale au rate de sărăcie
cuprinse între 12 % şi 87 %. De asemenea, acelaşi lucru poate fi observat şi în ceea ce
priveşte inegalitatea. În regiunea de Vest, coeficientul Gini are valori cuprinse între 0,22 şi
0,32, fapt ce se explică prin existenţa unor comune cu o inegalitate foarte coborâtă, dar şi a
unor comune în care discrepanţele în ceea ce priveşte bunăstarea populaţiei sunt pronunţate.
Spre deosebire de mediul rural, regiunea de Vest deţine în mediul urban un nivel de
bunăstare ridicat şi o inegalitate relativ scăzută.
Regiunea de Nord – Vest este o regiune mult mai omogenă în mediul rural, însă este
relativ eterogenă în mediul urban, acolo unde ratele de sărăcie variază între 10 % şi 41 %.
La nivelul ţării există localităţi rurale în toate regiunile care ating valori coborâte ale
inegalităţii, coeficientul Gini luând valori de 0,22, în timp ce, în mediul urban, în nici o
localitate, coeficientul Gini nu înregistrează valori sub 0,25. Se observă astfel destul de uşor
că mediul rural este mai eterogen decât cel urban din perspectiva inegalităţii.
RURAL
RATELE SĂRĂCIEI ÎN LOCALITĂŢI INEGALITATEA ÎN LOCALITĂŢI
(GINI)
Regiunea Minimum Maximum Coeficient Minimum Maximum Coeficient
în regiune în regiune de Variaţie în regiune în regiune de Variaţie
NE 0,17 0,70 0,17 0,25 0,31 0,04
36
SE 0,17 0,85 0,23 0,22 0,38 0,07
S 0,18 0,65 0,22 0,23 0,31 0,05
SV 0,19 0,90 0,25 0,23 0,31 0,05
V 0,12 0,87 0,33 0,22 0,32 0,06
NV 0,18 0,58 0,16 0,23 0,31 0,05
Centru 0,14 0,64 0,24 0,23 0,36 0,07
URBAN
RATELE SĂRĂCIEI ÎN LOCALITĂŢI INEGALITATEA ÎN LOCALITĂŢI
(GINI)
Regiunea Minimum Maximum Coeficient Minimum Maximum Coeficient
în regiune în regiune de Variaţie în regiune în regiune de Variaţie
NE 0,15 0,41 0,25 0,28 0,32 0,04
SE 0,16 0,60 0,34 0,28 0,35 0,05
S 0,13 0,51 0,27 0,27 0,31 0,04
SV 0,14 0,55 0,35 0,26 0,32 0,05
V 0,13 0,39 0,24 0,26 0,29 0,03
NV 0,10 0,41 0,36 0,27 0,33 0,06
Centru 0,12 0,40 0,28 0,25 0,30 0,04
La fel ca în anii anteriori, regiunea Nord – Est rămâne cea mai săracă. Cele care
urmează sunt regiunile sudice : Sud – Est, Sud, Sud – Vest. În anul 2003, este de remarcat
faptul că regiunea de Nord – Est înregistrează cea mai serioasă reducere a riscului de sărăcie,
şi anume, cu 7 procente.
37
Dinamica sărăciei în funcţie de etnie
Singura etnie care înregistrează o rată a sărăciei mai mare decât în 1995 este cea a
rromilor, aflându-se chiar la o distanţă destul de mare faţă de celelalte categorii. Aceasta
reuşeşte în anul 2003 să scadă doar cu 2 procente, de două sau de trei ori mai puţin decât
evoluţia celorlalte etnii.
90
80 82.5 80.0 83.0 81.8
79.1 78.8 76.8
73.9 72.5
70
60
50
40
32.0 34.7
30 29.2 29.6 29.6 28.0
24.7 24.4
20 19.1
10
0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003
În 2003, celelalte naţionalităţi se înscriu la nivelul sau chiar sub nivelul perioadei cu
cea mai mică rată a sărăciei (1995 - 1996).
Ca şi până în anii trecuţi, tinerii şi copiii rămân în continuare categoriile cele mai
expuse la sărăcie, riscul fiind însă în scădere ca şi pentru restul populaţiei. Cea mai puţin
afectată de sărăcie este categoria de vârstă activă.
38
Raportat la şocul celui de-al doilea val al sărăciei înainte de 2000 , riscul de sărăcie la
populţia vârstnică s-a îmbunătăţit datorită protecţiei oferite acestei categorii.
50
40
30
20
10
0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003
0 - 14 an i 15 - 24 ani 2 5 - 64 an i 6 5 a n i si p e st e
În anul 2003 au existat de două ori mai puţini salariaţi faţă de anul 2000. Există, totuşi,
o oarecare ameliorare, mai ales la nivelul celor mai afectate grupuri, şi anume : elevii,
studenţii, şomerii şi cei care lucrează pe cont propriu.
39
Dinamica sărăciei în funcţie de statutul ocupaţional al indivizilor
Salariat
70
60 57.3
55.3 Lucrător pe cont propriu
51.3
50.9
în activităţi non agricole
50
44.9 (inclusiv ajutor familial)
50.1
Lucrător pe cont propriu
40 39.3
36.7 41.0 în activităţi agricole
35.5
29.2 (inclusiv ajutor familial)
30 31.1 Şomer
24.6
20 18.5 24.2 20.7
11.2 Pensionar
10 9.0
0
Elev, student
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003
S-a constatat că nivelul de educaţie constituie cel mai important predictor al riscului de
sărăcie. Riscul sărăciei este aproape anulat prin participarea indivizilor la o formă superioară
de educaţie, iar cu cât aceştia aprofundează mai multe cicluri de învăţământ, cu atât se reduce
riscul de a deveni sărac.
60 55,7
50
37,7
40
29,0
30
19,3
20
10,3
10 4,3
1,5
0
fara scoala scoala primara gimnaziu scoala liceu scoala facultate sau
profesionala/de postliceala colegiu
ucenici
Gospodăriile care înregistrează trei sau mai mulţi copii sunt mult mai expuse la sărăcie
sau sărăcie severă decât cele cu mai puţini copii. În 2001, nu există o ameliorare a situaţiei
familiilor cu mai mulţi copii, însă, în 2003 are loc o scădere a riscului de sărăcire de 7,6
procente pentru aceste familii.
40
Rata sărăciei variază în funcţie de vârsta membrilor unei gospodării, iar noile alocaţiile
pentru familii sunt considerate a avea un efect semnificativ asupra acestor categorii de
populaţii.
80
70 6 8 .5 6 8 .6
6 4 .2
60 5 6 .8
50 4 9 .8
40
30 2 8 .7
20 2 3 .1
10 2 1 .4
0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003
Abordarea sărăciei din perspectiva dihotomiei urban – rural se face prin raportare la
sărăcia de consum din mediul rural şi sărăcia extremă, multi – dimensională din mediul urban.
O regiune este cu atât mai săracă cu cât acea regiune are o pondere mai ridicată a
populaţiei rurale. Întrucât România deţine aproximativ jumătate din populaţie la nivel rural
(47 %), ea se diferenţiază faţă de ţările din U. E. şi cele din C.E.E. în tranziţie (excepţie face
Polonia) ale căror populaţii din mediul rural nu depăşesc 20 % din totalul ţărilor respective.
La nivel adiminstrativ, ţara noastră este alcătuită din 2 686 comune, care includ 12 713 sate.32
Aceste sate se diferenţiază destul de mult pe criterii precum : volumul populaţiei,
accesibilitatea (distanţa faţă de un oraş sau faţă de un drum european), tipul administrativ al
satului (centru de comună sau sat aparţinător).
Diferenţele dintre mediul urban şi cel rural s-au adâncit şi mai mult după 1989 datorită
schimbărilor structurale, cee ce a condus la dezavantajarea zonelor rurale cu privire la
infrastructură, utilităţi publice, confortul locuinţei, dar şi accesul la serviciile de educaţie şi
sănătate.
La nivelul anului 2002, în România se înregistrau 6,3 milioane de persoane sărace din
care apoximativ o treime făceau parte din mediul urban (2,1 milioane persoane), restul de 4,2
32
Stănculescu M., S.,(coord.) – Sărăcie urbană şi sărăcie rurală, www.iccv.ro
41
milioane de persoane aparţineau mediului rural.33 Astfel, sărăcia de consum, estimată în
funcţie de consumul gospodăriilor, este mult mai extinsă în mediul rural.
Sursa : „Sărăcie urbană şi sărăcie rurală”; Raport elaborat de I.C.C.V., nov. 2004;
www.iccv.ro
42
• este în scădere, însă inegalitatea socială este în creştere;
• este superficială, întrucât distanţa medie dintre consumul gospodăriilor şi
pragul de sărăcie este relativ mică, iar ponderea populaţiei care se află în
imediata apropiere a pragului de sărăcie este destul de mare;
• este predominant temporară.
Sărăcia de consum afectează toate ţările aflate în tranziţie, însă nu şi pe cele dezvoltate
şi poate fi combătută prin creştere economică, acest tip de sărăcie aflându-se deja în
descreştere.
43
„Noua sărăcie” se află în plin proces de dezvoltare datorită creşterii inegalităţii şi a
slăbirii coeziunii sociale şi afectează atât ţările în tranziţie, cât şi pe cele dezvoltate. În
momentul actual nu există, încă, soluţii clare pentru combaterea sărăciei extreme, nici măcar
în democraţiile avansate. Acesta este şi motivul pentru care „noua sărăcie” constituie
problema cheie a sărăciei atât la nivelul ţării noastre, cât şi la nivelul celorlalte ţări.
Sursa : „Sărăcie urbană şi sărăcie rurală”; Raport elaborat de I.C.C.V., nov. 2004;
www.iccv.ro
44
45
46
47
48