Sunteți pe pagina 1din 48

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

SPECIALIZAREA ASISTENŢĂ SOCIALĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

STRATEGII DE COMBATERE A SĂRĂCIEI


ÎN PERIOADA DE TRANZIŢIE A ROMÂNIEI

PROF. DR. ABSOLVENT :

MARIAN PREDA MIHAELA ŢALE

(LEPĂDATU)

BUCUREŞTI

2008
CUPRINS:

CAP.1. ABORDĂRI CONCEPTUALE

1.1. Definirea conceptului de sărăcie

1.1.1. Bunăstare, sărăcie, excludere socială

1.1.2. Sărăcia – stare economică, social – culturală si psihologică

1.1.3. Abordarea sărăciei din perspectiva drepturilor omului

1.2. Cauzele şi factorii care produc şi susţin sărăcia

1.3. Teorii privind sărăcia

CAP. 2. ABORDĂRI METODOLOGICE

2.1. Metode de determinare a pragului de sărăcie

2.1.1. Pragul de sărăcie absolută

2.1.2. Pragul de sărăcie relativă

2.1.3. Pragul de sărăcie subiectivă

2.2. Indicatori de evaluare a sărăciei

2.2.1. Indicatori specifici abordării unidimensionale

2.2.2. Indicatori sintetici multidimensionali

CAP.3. SPECIFICITATEA SĂRĂCIEI ŞI EXCLUZIUNII SOCIALE ÎN


ROMÂNIA

3.1. Proporţia şi severitatea sărăciei şi a excluziunii sociale

3.2. Grupuri cu risc ridicat de sărăcie persistentă şi excluziune socială severă

3.3. Dinamica sărăciei între anii 1995 - 2003

3.4. Discrepanţa dintre mediul urban şi mediul rural

3.4.1. Sărăcia de consum

3.4.2. Sărăcia multi - dimensională

CAP. 4. EVALUAREA POLITICILOR ANTI – SĂRĂCIE DIN 1989 PÂNĂ ÎN


2007

2
4.1. Ignorarea politică a problemei sărăciei

4.2. Tranziţia: reformă economică cu şoc social

4.2.1. Etapele politicilor sociale în perioada tranziţiei

4.2.2. Finanţarea politicilor sociale

4.2.3. Configuraţia politicilor anti – sărăcie

4.2.4. Descentralizarea

CAP.5. STRATEGII DE COMBATERE A SĂRĂCIEI

5.1. Locul strategiei anti – sărăcie în contextul politicilor sociale

5.2. Combaterea sărăciei prin măsuri de protecţie socială

CERCETARE : Analiză comparativă a PNAinc. România raportată la patru ţări din


UE.(nu am studiat deocamdată care ar fi cele mai potrivite ţări pentru comparaţia cu
PNAinc România)

3
Motivaţia alegerii lucrării

Lucrarea de faţă îşi propune să sublinieze amploarea dramatică pe care a atins-o în


ultimii ani sărăcia atât la nivelul ţării noastre, cât şi la nivelul celorlalte ţări ale lumii. Sărăcia
reprezintă o problemă globală a lumii contemporane, o problemă ce devine din ce în ce mai
presantă, chiar şi pentru ţări cu nivele înalte de dezvoltare tehnologică şi economică.
Motivul pentru care am ales această temă este unul foarte simplu : fenomenul sărăciei
nu este străin nici unei societăţi, dimpotrivă, el pare să facă parte din viaţa noastră, pare să se
fi instalat în cotidian.
În acest sens, guvernele şi numeroasele organisme internaţionale sunt într-o continuă
căutare de strategii, de identificare a căilor de depăşire a acestui flagel. Este o problemă ce
suscită încă multe controverse, chiar dacă bazele teoretice pentru studierea acesteia au început
să se contureze încă din a doua jumătate a secolului trecut. Deşi s-au făcut progrese
considerabile pentru teoria, măsurarea şi analiza acestei probleme, studiile realizate în
întreaga lume continuă să facă obiectul unor ample dispute între specialiştii din domeniu.
Conceptul de „sărăcie” este dificil de definit şi greu de înţeles, însă, fenomenul este
vizibil, este real, iar riscul se pare că nu-l reprezintă extensia sărăciei, ci, mai degrabă,
tendinţa ei de cronicizare. Pornind de la sărăcie, ne confruntăm automat cu excluziunea
socială, ceea ce reprezintă o gravă încălcare a drepturilor sociale fundamentale ale omului,
drepturi ce decurg din calitatea de cetăţean al unei ţări. Chiar dacă definiţia conceptului a
suferit modificări în timp şi s-a ridicat într-un fel ştacheta în funcţie de ceea ce considera
societatea a fi „nevoi de bază” sau „minim de subzistenţă”, este clar că sărăcia rămâne
prezentă în vieţile noastre, şi încă la un nivel destul de ridicat.
Sărăcia micşorează enorm şansele de afirmare a dreptului la viaţă al celor direct
afectaţi, îcepând cu supravieţuirea biologică şi încheind cu dezideratul respectării demnităţii
umane.
Obiectivul acestei lucrări este tocmai depistarea şi analizarea strategiilor politice ale
acestei perioade de tranziţie confuză care încă mai încearcă să absorabă efectele dezastruoase
ale regimului socialist. De asemenea, lucrarea îşi propune să găsească noi soluţii, strategii şi
măsuri de protecţie socială care să fie eficiente în atenuarea şi combaterea sărăciei.

Structura lucrării de licenţă

4
CAP. 1. ABORDĂRI CONCEPTUALE

1.1. Definirea conceptului de sărăcie

Conceptul de „sărăcie” a fost asociat de-a lungul timpului cu semnificaţii diverse în


funcţie de autorul, ţara şi perioada în care a fost dată definiţia. Multă vreme săracia a fost
considerată mai degrabă a fi un fenomen natural, un fapt inevitabil si iremediabil. Astfel,
sărăcia era explicată prin nenoroc, prin deces sau neputinţa celui ce trebuia să câştige pâinea
zilnică şi cel mai adesea prin unele defecte personale precum prostia, necinstea, slăbiciunea de
caracter, iresponsabilitatea. Târziu s-a conştientizat faptul că un fenomen atat de răspandit nu
are cum să fie rezultatul unei neşanse individuale sau al unor defecte personale, ci, „sărăcia
este un fapt social, un fapt public, un fapt politic”. 1
Sărăcia, ca fenomen depinde de un anumit context socio – cultural, variază în timp şi
spaţiu şi se distribuie în cadrul societăţii în funcţie de variabile macrosociale precum rasa,
etnia, sexul, vârsta, statutul ocupaţional şi matrimonial. „Sărăcia este o stare socială (chiar o
categorie socială ), şi nu o situaţie, o circumstanţă privată a indivizilor.” 2
Relativitatea conceptului de „sărăcie” este dată atât de diferenţele majore dintre realităţile
pe care le caracterizeză (relativitate obiectivă), cât şi de diferenţele de percepţie, de evaluare a
realităţii sociale (relativitate subiectivă).
O amprentă foarte puternică ce se răsfrânge asupra stării de sărăcie (fie la nivel obiectiv
sau subiectiv) a indivizilor o constituie diferenţele ce apar între nevoile şi aspiraţiile lor, atât
ca mod de viaţă, cât şi ca mediu în care trăiesc. Astfel, raportându-ne la acelaşi nivel al
veniturilor şi al cheltuielilor, un individ poate fi sărac într-o ţară dezvoltată şi bogat într-o ţară
mai puţin dezvoltată, „sărac intr-un oraş mare şi bogat într-un sătuc, sărac într-un mediu
intelectual şi bogat între măturătorii de stradă, sărac în prezent şi bogat cu 50 de ani în urmă”. 3
Din aceasta perspectivă, comparaţiile sunt foarte greu de realizat, măsurarea sărăciei fiind
întotdeauna ceva arbitrar.
În ciuda faptului că nu există un consens legat de definiţiile utilizate pe plan internaţional,
ele au totuşi o trăsătură comună, aceea că asociază necesităţile individuale sau normele de trai
cu un indicator al bunăstării. Astfel, putem determina sărăcia într-o societate dacă se
consideră că există în acea societate una sau mai multe persoane care nu ating acel nivel de
bunăstare economică, acel minim rezonabil stabilit după standardele fiecărei societăţi.
Chiar şi în zilele noastre, încă se mai încercă definirea problemei sărăciei intr-un mod cât
mai concis.
Mariana Ioviţu defineşte sărăcia ca fiind acea „situaţie de lipsă materială care se defineşte
în termenii cei mai largi printr-un venit bănesc ce rămâne inferior pragului considerat limită
pentru sărăcie.”4
O definiţie mai clară este dată de Elena Zamfir: „Sărăcia este o stare de lipsă permanentă
a resurselor necesare pentru a asigura un mod de viaţă considerat decent, acceptabil la nivelul
unei colectivităţi date.” 5
1
Ghebrea, G. „Perspective sociologice asupra sărăciei” în „Sărăcie şi asistenţă socială în spaţiul românesc
(sec.XVIII - XX)”, Livadă – Cadeschi , L.(cord.), Ed. Colegiul Noua Europă, Bucureşti, 2002, pg. 82
2
Idem, pg. 82
3
Dicţionar de Politici Sociale, Ed. Expert, Bucureşti, 2002, Pop, L., M. (cord.), Preda, M. pg. 709 apud Zamfir
1995, Strobel, 1996, Duffy, 1995
4
Ioviţu, M. „Bazele politicii sociale”,Ed. Eficient, Bucureşti, 1997, pg. 326
5
Zamfir, E., Zamfir C. (coord.), „Politici sociale. România in context european”, Ed. Alternative, Bucureşti,
1995, pg. 34

5
1.1.1. Bunăstare, sărăcie, excludere socială

Întrucât, în literatura de specialitate, termenul de „sărăcie” este ambiguu si insuficient


definit, prin urmare nu există nici o metodă directă de identificare a „săracilor” care să derive
din accepţiunea universală a termenului de „sărăcie” deoarece alegerea metodelor de măsurare
a sărăciei trebuie sa pornească, firesc, de la definiţia acesteia.
Programele realizate de către EUROSTAT au la bază definiţia potrivit căreia „săracii
sunt persoane, familii şi grupuri de persoane ale căror resurse (materiale, culturale şi sociale)
sunt atât de limitate încât le exclud de la un nivel de viaţă minim acceptabil în statele în care
trăiesc.”6 Această definiţie are la bază absenţa resurselor şi din motive practice nu s-a putut
extinde şi la nivel cultural şi social. Conform definiţiei, persoanele sărace sunt considerate
acele persoane care au un nivel al bunăstării sub un anumit prag. La Engel, prin legile
consumului însă, sunt luate în vedere pe lângă componenta materială şi componentele
culturale şi sociale. Asfel, cu cât creşte cuantumul de resurse indivizii unei gospodării îşi
orientează cheltuielile într-o proporţie crescândă pentru satisfacerea unor cerinţe de ordin
superior, inclusiv la nivel cultural.
Se observă astfel, raportarea sărăciei la bunăstare iar determinarea sărăciei impune şi
evaluarea bunăstării economice. Pentru determinarea bunăstării sociale sunt folosiţi indicatori
precum : cheltuielile totale de consum, calculate pe baza consumului curent al gospodăriilor
dar şi veniturile. Sfera de cuprindere a indicatorilor trebuie să fie suficient de largă pentru a
determina bunurile alimentare, nealimentare, servicii şi orice sursă de venit (din salarii, din
activităţi pe cont propriu, din prestaţii de protecţie socială, din natură), dar şi cheltuielile
băneşti făcute pentru procurarea bunurilor şi serviciilor, autoconsumul, chiria imputată.
Sărăcia privită ca lipsă a resurselor (economice, culturale sau sociale) presupune
excludere socială. Se folosesc astfel, pentru termenul de „săraci” accepţiuni precum:
„excluşi”, „handicapaţi social”, „marginalizaţi”.
Potrivit Centrului pentru Studiul Veniturilor şi Costurilor din Franţa (C.E.R.C.),
sărăcia combină trei condiţii: un nivel de viaţă inferior unui „minim acceptabil”, o pierdere a
autonomiei care creează o dependenţă individului în raport cu mediul în care trăieşte şi
percepţia absenţei unei ieşiri din situaţia dată.
Lupta împotriva sărăciei şi a excluderii sociale trebuie să se ducă pe toate cele patru
planuri : economic, social, cultural şi politic, iar pentru aceasta este nevoie de evaluări corecte
şi de indicatori bine definiţi. Astfel, o supraestimare a sărăciei ar duce la alocarea resurselor
(prin transfer) unei populaţii care nu ar fi îndreptaţită să primească aceste resurse, iar o
subestimare a sărăciei ar duce la alocarea unor resurse insuficiente, ceea ce ar avea ca urmare
plasarea unei părţi a populaţiei în afara protecţiei sociale.
Serge Milano consideră că „ sărac nu este cel care primeşte mai puţin decât alţii, ...,el
este cel care nu participă sau participă în mod imperfect la viaţa socială... Existenţa sa este
marginală în raport cu societatea globală.”7
Pentru a defini starea de sărăcie mai este utilizată şi noţiunea de „precaritate”, în
sensul de riscuri cărora indivizii, fiind nepregătiţi, sunt aruncaţi în sărăcie pe o perioadă mai
mare sau mai mică de timp, neputând să se mai întoarcă decât cu eforturi maxime. Astfel,
atinşi de sărăcia extremă, ei nu mai pot deţine controlul asupra propriei existenţe.
Un alt termen întalnit în studiile despre sărăcie este acela de „vulnerabilitate”, termen
ce se referă la handicapuri serioase prezente în sfera protecţiei sociale sau pe piaţa forţei de

6
P.N.U.D., „Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei”, Ed. Expert, Bucurşti, 1998, Proiectul de Prevenire şi
Combatere a Sărăciei II / 97/ 008, pg. 10, apud Pauvrete′ et exclusion, Hatier, 1996
7
P.N.U.D., „Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei”, Ed. Expert, Bucurşti, 1998, Proiectul de Prevenire şi
Combatere a Sărăciei II / 97/ 008, pg. 12, apud Milano, S., La pauvrete′ en France, Paris,1982

6
muncă. În acest termen se încadrează mai ales persoanele care deţin o slabă calificare
profesională, ele nefiind suficient dotate cu mijloace economice şi sociale, ajung să fie
excluse de pe piaţa muncii şi în cele din urmă, din societate.
Conceptul de „privaţiune”, introdus de Peter Townsend este folosit atât pentru a
defini sărăcia, dar şi excluziunea socială. „Oamenii sunt consideraţi în stare de privaţiune dacă
nu au tipul de regim alimentar, de îmbracăminte, condiţii de locuit, de mediu, de educaţie,
condiţii de muncă şi condiţii sociale, activităţi şi distracţii, care sunt obişnuite sau cel puţin
larg încurajate şi aprobate de societatea în care ei trăiesc”.8

1.1.2. Sărăcia – stare economică, social – culturală şi psihologică

Nu ne putem raporta la sărăcie doar din perspectiva lipsei veniturilor. Această lipsă a
veniturilor nu este o caracteristică a sărăciei, ci o cauză, un declanşator al ei. Sub o anumită
limită a acestor venituri se poate instala sărăcia.
Conceptul de sărăcie se referă mai degrabă la un mod de viaţă : prin faptul că indivizii
nu-şi pot asigura nevoile fundamentale, ei trăiesc sub un anumit standard la care se adaugă şi
atitudini specifice : lipsa de speranţă, demoralizarea, lipsa de capacitaţi, lipsa de voinţă de a
face eforturi pentru a ieşi din situaţia respectivă, resemnarea, adaptarea la acel mod de viaţă
sărac. Astfel, sărăcia devine un mod de viaţă specific; pe lângă lipsa resurselor se crează
adevărate strategii şi atitudini de viaţă, care nu fac altceva decât să distrugă indivizii şi viaţa
lor colectivă. Prin urmare, s-a creat un nou concept, acela de cultură a sărăciei care se referă la
„complexul comportamental cristalizat în situaţii de lipsă severă şi de durată, care este o
trăsătură definitorie a unui mod de viaţă sărac.”9
Sărăcia, pe lângă faptul că porneşte de la un complex economic, se transformă
inevitabil în timp şi într-un complex social, psihologic şi cultural. Se ajunge astfel la
marginalizare şi chiar excluziune socială.
Săracului nu îi lipsesc resursele periodic, ci, într-un mod cronic, el nemaiavând
puterea de a-şi remedia situaţia, fapt care se întamplă mai degrabă datorită lipsei de speranţă.
Săracul devine astfel dependent de ajutorul colectivităţii, fiind stigmatizat social. El cade în
capcana sărăciei şi nu se mai poate ridica datorită declanşării unui set de mecanisme de
menţinere, acceptare şi chiar adaptare la situaţia respectivă, iar aceste mecanisme nu pot fi
înţelese dacă sărăcia va fi privită doar ca lipsă de resurse. Aceşti factori conduc la diminuarea
şanselor de ieşire din sărăcie.
Dacă se vor face eforturi puternice de utilizare a resurselor disponibile va creşte
standardul de viaţă, va apărea motivaţia pentru a lupta mai departe, crescând astfel aspiraţiile
şi evident oportunităţile de a ieşi din această capcană a sărăciei.
Se consideră că societatea românească în momentul actual nu poate fi denumită săracă,
ci, mai degrabă, sărăcită, datorită declinului economiei, fiind lipsită de resursele necesare unui
trai decent minimal.
Trebuie facută diferenţa dintre sărăcia cronică şi sărăcia provizorie, ce reprezintă o
stare temporară de nevoie şi nu o sărăcie propriu-zisă. Aceasta din urmă nu este caracterizată
de efectele sărăciei cronice : deformări de orientare personală, demoralizare, deteriorare a
capacităţii de viaţă. Lipsa de perspectivă cronicizează sărăcia, singura în măsură să scoată din
capcana sărăciei este speranţa, care oferă o altă abordare a problemelor vieţii.

8
P.N.U.D., „Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei”, Ed. Expert, Bucurşti, 1998, Proiectul de Prevenire şi
Combatere a Sărăciei II / 97/ 008,pg. 13, apud Townsend, J., The concept of poverty, London, 1979
9
Zamfir, C. ”Elemente pentru o strategie antisărăcie în România”, în „Elemente antisărăcie şi dezvoltare
comunitară”, Zamfir E.(coord.), Ed. Expert, Bucureşti, 2000, pg. 28

7
1.1.3. Abordarea sărăciei din perspectiva drepturilor omului

Sărăcia este strâns legată de drepturile omului. Unul din drepturile fundamentale ale
omului este eliberarea de nevoi, un drept uman integral şi inalienabil, care adesea, însă, este
încălcat, de aceea, sărăcia reprezintă o încălcare a drepturilor omului.
Există o serie de documente internaţionale care pecetluiesc progresele umanităţii, care ne
amintesc drepturile şi obligaţiile noastre şi ale statului, impunându-ne obligaţia morală de a ne
angaja în lupta pentru eradicarea sărăciei, precum:
• Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – 10 decembrie 1948;
• Convenţia Internaţională cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale – 16
decembrie 1966;
• Declaraţia Dreptului la Dezvoltare – 4 decembrie 1986;
• Convenţia cu privire la Drepturile Copilului – 20 noiembrie 1989;
• Declaraţia şi Programul de Acţiune adoptate la Conferinţa Internaţională cu privire la
Drepturile Omului – Viena, 25 iunie 1993;
• Conferinţa Internaţională pentru Dezvoltare Socială – Copenhaga, martie 1995;
• A patra Conferinţă a Naţiunilor Unite cu privire la Situaţia Femeii – Beijing,
septembrie 1995;
• Carta Socială Europeană – Strasbourg, 3 mai 1996.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului susţine necesitatea respectării multor drepturi


care sunt legate de siguranţa materială şi sărăcia economică, iar respectarea lor ar conduce la
diminuarea sărăciei şi chiar eradicarea ei. Încă din 1948, dreptul la eliberarea de sărăcie a fost
recunoscut ca drept de bază al omului.
Articolul 25 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului exprimă foarte clar dreptul
pe care orice individ îl are, acela de a fi ajutat de către stat în condiţiile în care, aflat într-un
context social dificil, el nu mai reuşeşte să se descurce prin forţe proprii : „Fiecare persoană
are dreptul la un standard de viaţă adecvat pentru sănătatea şi bunăstarea sa şi a familiei sale,
incluzând hrană, haine, locuinţă şi îngrijire medicală, la serviciile sociale necesare precum şi
la dreptul de ajutor în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, vârstă înaintată sau orice
lipsă a mijloacelor de existenţă în circumstanţe pe care nu le poate controla.”10
De asemenea, în articolul 22 este stipulat dreptul individului la asistenţă socială şi
îndreptăţirea de a-şi realiza drepturile economice, sociale şi culturale prin intermediul
eforturilor naţionale şi în acord cu organizarea şi resursele fiecărui stat.
Un alt document care susţine drepturile indivizilor, fără nici o discriminare, este Carta
Socială Europeană a Consiliului Europei. Este vorba despre drepturile persoanelor aflate în
pericol (Art. 30), familiilor (Art. 16 şi 27), femeilor (Art. 8 şi 20), copiilor şi tinerilor (Art. 7
şi 17) la protecţie socială, juridică şi economică, susţine accesul la educaţie şi instruire (Art. 9
şi 10), la mună în condiţii decente (Art. 1-8, 22 şi 26), servicii sociale (Art.14), asistenţă
socială şi medicală (Art.12 şi 13), locuinţă (Art. 31).

10
P.N.U.D., „Sărăcia şi drepturile omului”, România, 1998, pg. 14

8
1.2.Cauzele şi factorii care produc şi susţin sărăcia11

Principalele cauze ale exploziei sărăciei în România sunt : căderea economiei,


creşterea polarizării economice (sărăcia distribuţională) şi deficitul de protecţie socială
(sărăcia redistribuţională).

1.2.1 Sărăcia indusă de criza economică

1.2.1.1. Căderea economiei

Moştenirea regimului socialist este aceea a unei economii iraţional construită,


ineficientă, cu distorsiuni structurale importante, orientată spre autosuficienţă. Această
economie deţinea monopolul pe piaţa internă cu întreprinderi industriale rigide, tehnologii
depăşite şi sectoare economice menţinute forţat, în ciuda ineficienţei. În anii ′80, economia
intră într-o criză puternică şi este susţinută artificial prin tăieri masive din consumul
populaţiei.
În perioada tranziţiei, restructurarea economiei este extrem de dificilă. Ca strategii de
reformă în regimul socialist s-au folosit modele simpliste iar pentru creşterea profiturilor s-a
folosit exploatarea distructivă, în loc de restructurare şi relansare economică. Consumatorii
interni s-au orientat spre produsele non - autohtone care corespundeau mult mai bine
cerinţelor lor faţa de încorsetarea ofertei interne, ceeea ce a dus treptat la pierderea unor
segmente importante de piaţă internă.
Privatizarea, acolo unde a apărut, nu a avut efectul scontat, ea fiind destul de timidă,
vulnerabilă şi confruntându-se cu tot felul de dificultaţi la tot pasul.
Cea mai mare victimă a unei abordări politice greşite a fost agricultura, cu acea
reformă bazată pe reconstituirea proprietăţii care s-a dovedit incapabilă să susţină o dezvoltare
rapidă a unor sisteme productive moderne. S-a reconstituit doar proprietatea asupra
pământului, lipsindu-l pe ţăran chiar şi de mijloacele tehnice minimale. Astfel, agricultura a
scos pe piaţă produse scumpe, iar ţăranului român i-a oferit condiţii mizere de viaţă. Singurul
merit al agriculturii a fost acela de amortizare a şocului sărăcirii datorat căderii economice,
dar destul de slab, nedepăşind nivelul unei economii de supravieţuire. În ciuda creşterii ratei
de ocupare în agricultură, contribuţia agriculturii la formarea PIB rămâne modestă,
nedepăşind 20 % în anul 2000.12
În 2000, dupa 11 ani de la începutul tranziţiei, PIB-ul României se afla la circa 77 %
din nivelul înregistrat în 1989,13 ceea ce înseamnă că explozia sărăciei reprezintă doar parţial
un cost inevitabil al tranziţiei, fiind vorba, mai degrabă, de opţiuni strategice defectuoase în
procesul reformei economiei.

1.2.1.2. Efectul căderii economiei asupra standardului de viaţă

Decăderea economiei a avut ca repercusiuni erodarea veniturilor primare şi scăderea


numărului locurilor de muncă la nivelul standardului de viaţă.
• Scăderea veniturilor salariale
După 1989, veniturile salariale ce reprezentau principala sursă de venit a populaţiei, au
scăzut enorm. Până în 1993 - 1994, salariile scad destul de mult, ajungând la 38 % faţă de
1989, după aceea, urmează o perioadă de uşoară revenire până în 1996, însă are loc din nou o
11
Clasificare realizată după Zamfir, C.,Postill, K., Stan, R. (coord.), „Situaţia sărăciei în România: cauzele
sărăciei, evaluarea politicilor anti-sărăcie, direcţii de acţiune pentru combaterea sărăciei”, iunie, 2001
12
Zamfir, C., Postill, K., Stan, R. (coord.), „Situaţia sărăciei în România: cauzele sărăciei, evaluarea politicilor
anti-sărăcie, direcţii de acţiune pentru combaterea sărăciei”, iunie, 2001, pg. 019
13
Idem, pg. 020

9
prăbuşire puternică şi între 1997 - 2000, salariul ajunge la circa 60 % din cel raportat în
1989.14
• Efectul deprecierii salariilor asupra standardului de viaţă
A fost şi el puternic influenţat de scăderea masivă a numărului de salariaţi. Astfel,
numărul acestora ajunge în 2000 la 55 % faţă de 1989. 15 Veniturile salariale eliminate au fost,
în mare parte, înlocuite cu venituri mult mai reduse : pensie, ajutor de şomaj, alocaţie de
sprijin, ajutor social sau chiar cu nici un venit.
• Pensiile
După 1989, au avut loc acele pensionări anticipate care s-au realizat în scopul amortizării
şocului şomajului şi detensionării pieţei muncii. Pensia asigura pe o perioadă nedefinită un
venit sigur care era superior celorlalte beneficii sociale. Dacă în 1990, prezenţa pensionarilor
cu vârsta cuprinsă între 46 - 55 era de 1:5, în 2000 ajunge la 1:4. Ponderea pensionarilor cu
vârsta între 56 - 65 a crescut de la 63 % în 1990 la 83 % în 2000.16
• Şomajul
Rata şomajului a înregistrat valori nu foarte mari, depăşind pragul de 11 % în momentele
de vârf.17 Şomajul nu a reprezentat o perioadă de tranziţie spre un alt loc de muncă, aşa cum ar
fi normal, ci s-a extins pe perioade lungi de până la 1 - 2 ani. După 9 luni de la primirea
ajutorului de şomaj, acesta era înlocuit cu alocaţia de sprijin care era mult mai redusă, iar
după 18 luni nu se mai primea nimic.
• Propria afacere
O parte din cei care s-au retras din sectorul salarial s-au îndreptat către activităţi pe cont
propriu, construindu-şi propria afacere. Puţini sunt cei care au avut parte de un succes rapid,
majoritatea aflându-se mai degrabă într-o situaţie de supravieţuire. În 1998, 53,9 % din
familiile în care capul gospodăriei se declara întreprizător pe cont propriu se aflau în sărăcie.18
• Venituri suplimentare
Nevoia unor venituri suplimentare este confirmată de datele Barometrului de Opinie
Publică: 81 % dintre subiecţi ar renunţa la timpul liber în favoarea unor venituri în plus. 19
Astfel, ca opţiuni există: un al doilea loc de muncă, activităţi independente în afara
serviciului, munca în agricultură, în străinătate şi pe cont propriu.
• Economia subterană sau informală
A cunoscut un proces de ascensiune, ajungând să crească de 3,3 ori în 1998 faţă de 1992.20
Deşi aduce venituri destul de ridicate celui care o prestează, economia subterană are multe
consecinţe negative : lipsa asigurărilor medicale, a protecţiei contractelor colective de muncă
şi a organismelor publice de asigurare a unor condiţii de muncă minimal satisfăcătoare. Pe
termen lung, această economie subterană degradează valorile şi normele demnităţii muncii,
erodează legalitatea şi constituie o sursă de sărăcie prin deficitul de asigurări sociale.

1.2.2. Sărăcia distribuţioanlă

14
Idem, pg. 020
15
Idem, pg. 021
16
Idem, pg. 021
17
Idem, pg. 021
18
Idem, pg. 022
19
Idem, pg. 022
20
Idem, pg. 022

10
1.2.2.1. Creşterea inegalităţii economice

O dată cu accentuarea inegalităţilor economice, are loc o intensificare a sărăciei, astfel,


segmentul cel mai sărac al populaţiei tinde să se depărteze tot mai mult de restul populaţiei.
Datele cu privire la distibuţia veniturilor susţin această estimare: diferenţa de venit dintre cele
mai bogate 10 % gospodării şi cele mai sărace 10 % tinde să crească, veniturile celor bogaţi
depăşindu-le pe cele ale săracilor de peste 10 ori.
În primii ani ai tanziţiei, inegalităţile de venituri au crescut cu aproximativ 50 % faţă de
1989, iar coeficientul Gini a înregistrat o creştere de la circa 20 în 1989 la circa 30 în 1994. 21
Această inegalitate economică nu se datorează neapărat unei inegalităţi reduse a veniturilor
băneşti ale populaţiei, ci, mai degrabă, unei lipse de producere a oricărui efort din partea celor
rămaşi fără venituri de a produce alimente şi bunuri din propria gospodărie, pentru a reuşi
astfel să suplinească acele lipsuri de venit.

1.2.2.2. Sursele creşterii inegalităţii economice

• Funcţionarea departe de normalitate a economiei de piaţă

În tranziţie, distorsiunile care apar la nivelul economiei de piaţă se datorează distorsiunilor


marcate în distribuţia bunăstării, prin accentuarea sărăciei unor zone sociale:
- Ineficienţa economică se reflectă în preţuri, este suportată de masa populaţiei şi
contribuie la accentuarea sărăciei. Se ajunge, astfel, ca în zonele de monopol
sau de concurenţă scăzută preţurile din România să fie mai ridicate decât cele
din Occident.
- În zonele de monopol o dată cu creşterea artificială a preţurilor cresc şi
profiturile.
- Efectele inflaţiei sunt repartizate neuniform, iar agenţii economici, de cele mai
multe ori, includ preventiv în preţ creşterile previzionate ale inflaţiei, prin
modul acesta, ei reuşind să crească cotele de profit, însă acest fapt are ca
urmare scăderea veniturilor consumatorilor.

• Creşterea inegalităţilor salariale

Începând cu 1992, politica salarială promovată a reprezantat principalul factor de


dezechilibru şi inechitate în sistemul muncii salariate, conducând la sărăcirea unor segmente
ale populaţiei. Creşterile salariale în cazul unor întreprinderi care deţin monopolul asupra unor
puncte cheie ale economiei nu s-au realizat pe criterii de eficienţă economică, ci prin abuzul
faţă de poziţia lor, conducerea acordându-şi salarii disproporţionat de mari, depăşind uneori
chiar şi de 50 de ori salariul mediu. Acest fapt a avut ca urmare diminuarea resurselor altor
segmente ale colectivităţii:
- Producătorii finali de bunuri şi servicii au fost constrânşi de preţurile ridicate la
începutul lanţului productiv să menţină un nivel scăzut al salariilor, fiind prinşi
între costul artificial ridicat al intrărilor şi preţurile impuse pe piaţă.
- Masele de consumatori au fost sărăcite prin transferul creşterilor salariale
asupra preţurilor, inclusiv al profiturilor.
- Bugetul, prin subvenţiile mai mult sau mai puţin mascate şi contribuţiile
neachitate către bugetul de stat au dus, de asemenea, la diminuarea resurselor
şi implicit neacordarea lor către anumite segmente ale colectivităţii.
21
Idem, pg. 023

11
• Extinderea economiei subterane

Şi extinderea economiei subterane a condus la creşterea inegalităţilor economice întrucât


polarizarea veniturilor este mult mai accentuată în economia subterană, decât în cea formală.
Tot aici se adaugă şi riscurile specifice economiei subterane: corupţie, penalităţi pentru
încălcarea legilor, criminalitate, lipsa de acces la drepturile de asigurare socială şi medicală.
• Impozitarea acentuată a segmentului sărac
O serie de acţiuni mai puţin legale, precum : frauda fiscală, neplata impozitelor şi a
contribuţiilor de către mulţi agenţi economici conduc la o povară fiscală şi mai mare
asupra veniturilor mici legale, prin creşterea ponderii impozitelor indirecte pe consum
(TVA, accize). Astfel, cu cât veniturile individului sunt mai mici, cu atât sunt mai
resimţite cotele constante ale impozitelor indirecte (incluse în preţurile bunurilor de
consum).
• Creşterea inegalităţii zonale
În cazul falimentului unei mari întreprinderi sau în cazul desfiinţării unei ramuri
economice, întreaga zonă are de suferit, prin căderea economiei locale şi evident prin
apariţia unui şomaj ridicat. Acest lucru conduce la dezechilibre zonale. De asemenea,
foarte accentuate sunt şi decalajele sat - oraş, deoarece involuţia agriculturii a condus la
izloarea socială a multor comunităţi săteşti.
• Corupţia, birocraţia, ineficienţa administraţiei publice
Corupţia este responsabilă în mare parte de dezagregarea economiei, ceea ce duce la
afectarea standardului de viaţă al populaţiei, întucât cei bogaţi devin tot mai bogaţi, iar cei
săraci devin şi mai săraci. Are loc astfel o redistribuire a resurselor de la cei săraci la cei
aflaţi într-o situaţie economică şi socială mult mai avantajoasă.
• Criminalitatea şi speculaţiile frauduloase
Protecţia populaţiei împotriva jefuirii criminale, a furturilor, tâlhăriilor şi a
escrocheriilor de tot felul a reprezentat, în perioada de tranziţie, una din slăbiciunile
statului, acesta fiind responsabil de accentuarea sărăciei unor importante segmente ale
populaţiei. Toate aceste fapte generează sărăcia atât în rândul victimelor, cât şi al
autorilor. Adesea, victimele sunt împinse în situaţii ireversibile de sărăcie, iar pentru
infractori, perioada de detenţie nu face altceva decât să le sporească vulnerabilitatea
socială, ducând până la marginalizare socială şi excludere de pe piaţa muncii.
Tot în perioada tranziţiei au explodat şi alte forme de criminalitate cu efecte deosebit
de grave asupra populaţiei, multe dintre ele fiind chiar tolerate sau protejate de poliţie şi
justiţie, precum : înşelăciuni de tot felul, împrumuturi ilegale cu dobânzi exorbitante,
preluarea proprietăţii caselor prin înşelăciune, impunerea unor taxe de protecţie de tip
mafiot.
• Politica de remediere a nedreptăţilor produse de regimul socialist

Politica de retrocedare in integrum a pământului şi clădirilor a creat nedreptăţi în rândul


locuitorilor satului, care au lucrat în agricultură şi care au fost lăsaţi fără pământ, a familiilor
evacuate din locuinţe, aflate în situaţia oricărei lipse de protecţie, transferând asupra întregii
colectivităţi cheltuielile reparatorii substanţiale, prin intermediul bugetului. Nu s-a calculat
încă contibuţia acestei opţiuni politice la creşterea inegalităţilor economice, dar se estimează
ca fiind apreciabilă, iar „nota de plată” se pare că va fi suportată de populaţie şi în viitor.

1.2.3. Sărăcia redistribuţională

12
Mecanismele statului de redistribuire au ca obiectiv prevenirea şi diminuarea sărăciei, însă
protecţia socială s-a depreciat substanţial în raport cu veniturile primare ale populaţiei, aflate
şi ele în scădere. Dacă facem o comparaţie între dinamica diferitelor beneficii sociale de
sprijin şi salarii, principala sursă de venit, observăm o creştere rapidă a „distanţei” dintre
salariaţi şi cei care trăiesc de pe urma beneficiilor sociale.
Au existat şi situaţii de dezechilibre artificiale în domeniul protecţiei sociale, care nu au
putut fi justificate raţional; este vorba despre beneficiile de asigurări sociale. La calcularea
pensiei, s-au folosit, în anii’ 90 şi ceva, modalităţi de calcul aflate în contradicţie cu
principiile fundamentale ale sistemului, fapt ce a condus la inechităţi majore întrucât cei care
au ieşit la pensie în anumite perioade au obţinut pensii chiar de două ori mai mari decât
ultimele salarii pe care le primiseră sau au obţinut condiţii mai avantajoase decât dacă ar fi
ieşit la pensie într-o altă perioadă.

1.3. Teorii privind sărăcia

• Teoria lui Herbert Spencer

În secolul al XIX-lea, Spencer formula o teorie care a devenit şocantă pentru


contemporani. Sărăcia era explicată prin caracteristicile morale ale indivizilor : leneşi,
vagabonzi, criminali, indivizi angajaţi într-un mod de viaţă autodistructiv. Spencer, fiind unul
dintre cei mai importanţi întemeietori ai evoluţionismului şi autorul celebrului principiu al
supravieţuirii celui mai adaptat ca reglator al evoluţiei, considera că statul nu trebuie să
intervină pentru susţinerea săracilor, fapt ce ar conduce la împiedicarea funcţionării benefice a
selecţiei naturale, în modul acesta el fiind responsabil de degradarea moralităţii întrucât ar
micşora motivarea de a munci a întregii colectivităţi. Aceasta nu ar avea decât efecte sociale
distructive, considera Spencer, iar cei care nu doresc să muncească, pur şi simplu, nu au
dreptul să mănânce.
Această teorie se caracterizează prin „blamarea victimei”, vina sărăciei este a săracului
însuşi. Într-un studiu realizat la sfârşitul anilor’80, 45 % dintre britanici erau de acord cu
teoria lui Spencer, considerând că sărăcia este atribuită leneşilor, în timp ce doar 28% din
celelalte ţări CEE considerau acest lucru.22
O asemenea teorie a fost abandonată complet în ştiinţele sociale. Rowntree, precum şi alţi
numeroşi cercetători au demonstrat, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, că sărăcia este mai
degrabă efectul unor caracteristici sociale ale familiei, grupului sau clasei decât o
caracteristică morală individuală.
„Blamarea victimei” a fost considerată forma de manifestare a ideologiilor conservatoare
ce căutau să explice eşecul sistemelor sociale prin vini individuale.

• Teoria lui Oscar Lewis

22
Zamfir, E. „Sărăcia: teorii şi factori”, în „Politici sociale. România în context european”, Zamfir, E., Zamfir,
C. (coord.), Ed. Alternative, Bucureşti, 1995, pg. 41

13
Antropologii culurali au considerat că sărăcia este un stil de viaţă, fundat pe valori şi
norme specifice; este o cultură sau mai degrabă o subcultură în raport cu cultura colectivităţii
globale ce prezintă valori, norme, moduri de a gândi şi a simţi ce modelează comportamentul
indivizilor.
Cea mai importantă contribuţie în fundamentarea acestei teorii, a culturii sărăciei, a avut-o
antropologul american Oscar Lewis. Studiind acest concept în mediul urban din Puerto Rico,
Mexic, el a descris cultura sărăciei la mai multe nivele :
- la nivelul individului : prezenţa sentimentelor de marginalitate, neajutorare,
dependenţă, inferioritate, resemnare, fatalism, orientarea temporară spre
prezent.
- la nivelul familiei : puternica tentaţie spre concubinaj, incidenţa ridicată a
abandonării de către bărbat a mamei copiilor, prin urmare, tendinţa spre familia
monoparentală, mama fiind autoritatea sporită, o mult mai mare conştiinţă a
rudeniei pe linie maternă.
- la nivelul comunităţii : lipsa participării şi integrării în instituţiile majore ale
societăţii, singura instituţie în care ei participă fiind familia. Ei nu se înscriu în
rândul asociaţiilor, partidelor politice sau sindicatelor şi foarte rar utilizează
serviciile băncilor, spitalelor, muzeelor sau marilor magazine.
Cultura sărăciei se materializează în situaţia de marginalizare a săracului într-o
societate înalt stratificată şi individualistă şi în modul de viaţă internalizat de către individ şi
transmiterea lui de la o generaţie la alta, capcană a sărăciei din care indivizii şi copiii lor au
şanse reduse de a ieşi. Cultura sărăciei reprezintă un mod de viaţă care se autoperpetuează.
Copiii care cresc în aceste pungi de sărăcie absorb şi ei valorile şi patternurile de viaţă din
mediul lor, ceea ce conduce la slabe posibilităţi de dezvoltare socială şi personală. Putem
spune că această cultură a sărăciei reprezintă atât un produs, cât şi o sursă a sărăciei.
Lewis consideră că în acest model al culturii sărăciei se înscriu atât situaţia săracilor
din societăţile coloniale, cât şi a celor din primele stadii ale capitalismului, în acest model,
mai puţin, înscriindu-se săracii din ţările capitaliste dezvoltate şi cele socialiste. Există însă
analişti care consideră că această cultură a sărăciei este specifică şi săracilor din societăţile
dezvoltate, mai ales cei din mediul urban. În 1968, antropologul american Walter B. Miller
argumentează faptul că şi clasa de jos a americanilor se caracterizează prin accentuarea
durităţii şi masculinităţii, căutarea de emoţii tari, orientarea temporală către prezent, credinţa
în noroc şi soartă decât în efoturile şi capacităţile proprii. Toate aceste valori conduc la munci
cu o calificare scăzută, la venituri modeste şi chiar la un şomaj destul de ridicat. La fel ca şi
Lewis, Miller consideră că această cultură are un caracter reproductiv, transmiţându-se
generaţiilor următoare.
Criticile aduse acestei teorii se referă în principal la gradul de generalitate şi la
consecinţele pe care le are această teorie.
Prima critică adusă teoriei lui Lewis este aceea că săracii nu tind să fie diferiţi de restul
societăţii. Nu se neagă explicit faptul că situaţia de sărăcie tinde să dezvolte o cultură proprie,
însă, aceasta se întâmplă în anumite condiţii. Criticii consideră că o asemenea tendinţă nu
trebuie să fie deloc generalizată, ci menţionate condiţiile în care un asemenea proces se
declanşează. S-au făcut multe cercetări în ţări cu venituri scăzute din Africa şi America Latină
şi ceea ce s-a constatat a fost invers teoriei lui Lewis. Pe lângă situaţii tipice pentru o cultură
a sărăciei s-au descoperit şi situaţii contrare, precum : implicarea în activităţi comunitare, în
organizaţii voluntare de ajutor reciproc şi petrecere a timpului liber şi chiar implicarea politică
cu scopul de a ieşi din situaţia respectivă de sărăcie. O altă cercetare întreprinsă în Marea
Britanie a fost aceea de a găsi răspunsul la întrebarea dacă săracii se caracterizează sau nu
printr-o cultură proprie, cu valori contraproductive, diferită de cultura dominantă, iar
răspunsul a fost acela că săracii englezi nu au alte valori decât cele culturale dominante, deci,

14
este clar infirmată teoria lui Lewis, conform căreia săracii sunt diferiţi de restul societăţii, ei
cultivă o cultură proprie, o cultură a sărăciei.
O a doua critică adusă teoriei lui Lewis este aceea potrivit căreia sărăcia, odată
instalată într-o anumită arie socială, ea nu tinde să fie perpetuată prin transmitere culturală
noilor generaţii. Binenţeles că există această tendinţă, însă este departe de a reprezenta un
factor important explicativ al noilor generaţii. Criticii consideră că mentalitatea şi
comportamenul se schimbă rapid la apariţia unor oportunităţi şi, în plus, nu există deocamdată
argumente potrivit cărora părinţii să îşi crească copiii în acelaşi mod în care au fost şi ei
crescuţi.
Există, de asemenea, reţineri şi în privinţa durabilităţii modelelor culturale dincolo de
situaţia care le-a generat. Se consideră că „patternurile” culturale au o inerţie mult mai redusă
decât o sugerează teoriile culturaliste. Criticii afirmă că o dată ce situaţia se schimbă,
modelele culturale se schimbă şi ele rapid, iar capacitatea auto - productivă a culturii sărăciei
este scăzută, reprezentând, mai degrabă, un factor explicativ cu putere limitată.
De aici porneşte o nouă perspectivă şi anume, abordarea situaţională. Studiind
comportamentul săracilor, sociologul american, Hylan Lewis afirmă că : „este mai productiv
să gândeşti comportamentul familiilor din clasele de jos ca reacţii de diferite tipuri la
caracteristicile situaţiei lor reale şi a izolării relative, decât ca efect al imperativelor culturii
acestor clase.”23 Săracii nu sunt izolaţi de sistemul de valori al societăţii globale, diferenţa este
aceea că ei nu pot să traducă în realitate aceste valori. Tendinţa persoanelor aflate în sărăcie
de a dezvolta un mod de viaţă specific este explicată de unele teorii ca o reacţie directă la
starea de sărăcie şi nu prin intermediul unor patternuri culturale distincte.
Elliot Liebow explică comportamentul săracilor prin intermediul teoriei
constrângerilor situaţionale. El analizează comportamentul „bărbaţilor de la colţul străzii”
(şomeri, lucrători comerciali, lucrători cu salarii scăzute în munci necalificate) dintr-o
comunitate de negri cu venituri scăzute din Washington DC. Liebow constată că aceste
persoane nu se diferenţiază la nivelul persepectivei asupra muncii : ei şi-ar dori munci mai
bine plătite şi un status social mai ridicat, însă le lipseşte educaţia, calificarea şi experienţa.
Făcând o scurtă comparaţie între omul de la colţul străzii şi omul din clasa de mijloc, Liebow
constată că diferenţa dintre cei doi constă în viitorul acestora. Dacă omul din clasa de mijloc
dispune de resurse materiale pentru a investi în viitorul său şi al familiei sale, investiţii care,
în viitor, au şanse foarte mari să devină benefice, viitorul omului de la colţul stăzii aproape că
nu există. Faptul că el nu dispune de o muncă calificată, fiind lipsit de orice şansă de
promovare şi ameninţat continuu de şomaj, omul de la colţul străzii nu are nici cea mai mică
încredere şi speranţă în viitor. De asemenea, neavând resurse pentru a le investi în viitor,
şansa lui ca investiţiile pe care le-ar face să se transforme în beneficii viitoare este extrem de
mică. Omul de la colţul străzii nu trăieşte pentru viitor, ci pentru prezent, el îşi face griji
pentru ziua de mâine şi, prin urmare, este incapabil să ofere familiei sale un standard
acceptabil de viaţă. Ceea ce a vrut Liebow sa demonstreze a fost faptul că ceea ce părea a fi
un model cultural, nu reprezintă altceva decât un răspuns direct şi raţional la constrângerile
situaţionale.
Tot de aici porneşte şi „teoria defectelor masculine”. Potrivit acesteia, omul de la
colţul străzii are tendinţa de a-şi explica eşecul din familie prin prisma caracteristicilor
masculinităţii, şi anume : nevoia de varietate sexuală şi aventură, jocuri de noroc, băutură şi
comportament agresiv. El ajunge, prin intermediul acestor caracteristici, să-şi construiască o
mândrie masculină, transformând astfel eşecul în succes. Concluzia acestei teorii este aceea că
masculinitatea nu reprezintă o valoare a unei subculturi specifice, ci o modalitate de a masca
eşecul. Prin urmare, bărbatul de la colţul străzii nu poate fi interpretat ca un mod de a realiza
23
Zamfir, E. „ Sărăcia: teorii şi factori”, în „Politici sociale. România în context european”, Zamfir,E., Zamfir,
C. (coord.), Ed. Alternative, Bucureşti, 1995, pg. 42

15
scopuri şi valori distinctive ale unei subculturi proprii, ci propriul său mod, acela de a încerca
să realizeze valorile culturii globale şi de a ascunde eşecul faţă de sine şi faţă de ceilalţi într-o
asemenea tentativă.
Ulf Hannerz consideră însă că „teoria defectelor masculine” devine un model social
cultural întrucât este acceptat de grup, împărtăşit, învăţat şi transmis şi, astfel, poate deveni o
barieră în calea schimbării. Concluzia lui Ulf Hannerz este aceea conform căreia cultura
sărăciei nu reprezintă un obstacol redutabil în calea schimbării, însă, cu siguranţă face
schimbarea mai dificilă.

Teoriile social – economice structurale ale sărăciei

Există foarte mulţi sociologi care consideră că sărăcia se datorează modului de


organizare social – economică a societăţilor actuale, fapt ce a dus la o distibuţie inegală a
veniturilor. Din această perspectivă, săracii nu mai sunt consideraţi vinovaţi de situţia în care
se află, ci sistemul este de vină, săracii devenind victime ale sistemului.
Sistemul economiei de piaţă, la nivel structural provoacă diferenţieri sociale majore,
stratificări sociale, producând, prin urmare, un segment sărac al colectivităţii, în acest sens
existând chiar un acord cvasigeneral. În acest sens există mai multe explicaţii, care nu se
exclud, şi anume :
- Subutilizarea forţei de muncă. Economia de piaţă nu poate absorbi întreaga
ofertă de muncă şi astfel apare şomajul. Un exemplu foarte clar este actuala
criză a economiilor occidentale care durează de aproape două decenii şi care
depăşeşte 10 % , iar pentru viitorul apropiat nu se prevede o scădere
semnificativă a şomajului.
- Structura de putere a economiei de piaţă. În economia de piaţă, cei mai
vulnerabili, din perspectiva negocierii veniturilor, sunt cei cu calificări scăzute.
Ei au o putere de negociere extrem de scăzută atât privind condiţiile de muncă,
cât şi salariile. Se vorbeşte, astfel, de „teoria pieţei duale a muncii.” Potrivit
acestei teorii, există o piaţă a muncii la nivelul marilor corporaţii şi ale
industriei de vârf, care oferă munci înalt calificate, cu posibilităţi de
promovare, care sunt bine plătite şi securizate. La polul celălalt, există o piaţă a
muncii la nivelul companiilor mici care nu pot face faţă condiţiilor oferite de
marile corporaţii. Aceştia oferă munci slab calificate, cu posibilităţi de
calificare şi promovare reduse, care sunt prost plătite şi cu o securitate scăzută.
Această a doua piaţă este des întâlnită în ţările sărace.
- Stuctura puterii politice asociată cu economia de piaţă. Datorită lipsei unor
resurse economice şi a slabei puteri de negociere la nivelul pieţei, cei
vulnerabili, săracii, mai ales şomerii, vârstnicii, persoanele cu handicap şi
muncitorii necalificaţi prezintă o capacitate scăzută şi la nivel politic. Foarte
puţini dintre ei fac parte din organizaţii, sindicate sau partide politice şi, prin
urmare, ei nu pot mobiliza nici măcar suportul majorităţii clasei muncitoare
întrucât, muncitorii, nefiind săraci, nu pot înţelege existenţa unor interese
comune cu segmentele sărace ale colectivităţii. Secolul trecut Marx afirmase că
cei care deţin puterea economică într-o societate, tot aceia deţin şi puterea
politică în acea societate. Fenomenul este valabil şi invers : deprivarea
economică atrage şi deprivarea politică, care la rândul ei, accentuează
precaritatea condiţiilor economice.

Teoria marxistă a exploatării

16
Pentru a explica diferenţele care se fac la nivel structural în distribuţia veniturilor în
societăţile capitaliste, Marx foloseşte conceptul de exploatare. În concepţia sa, societatea
capitalistă ar fi polarizată structural : pe de o parte muncitorii, care sunt proprietarii forţei lor
de muncă, iar pe cealaltă parte, capitaliştii, care sunt proprietarii condiţiilor de muncă şi care
pot organiza un proces de producţie prin angajarea forţei de muncă a proletariatului.
Capitalistul obţine un profit, destul de mare raportat la salariile clasei muncitoare, prin
însuşirea unei părţi importante a produsului muncii şi, astfel, are loc stratificarea socială.
Deţinând puterea economică şi prin urmare şi pe cea politică, capitaliştii controlează statul în
interesul lor. Predicţia pe care Marx a făcut-o în legătură cu polarizarea tot mai accentuată a
societăţii capitaliste, cu bogaţii la un pol şi săracii la celălalt pol, nu a fost confirmată.
Actualele societăţi capitaliste deţin un segment mijlociu cu venituri suficient de ridicate, în
acest segment intrând şi clasa muncitoare prin muncitorii calificaţi, ce lucrează în ramuri
economice cheie. Există, însă, şi o parte a clasei muncitoare care se înscrie în segmentul sărac
al populaţiei actuale, şi pe lângă aceştia şi cei care nu pot participa pe piaţa muncii care,
împreună, formează o subclasă (underclass), pe care Marx o numea lumpenproletariatul.
Explicaţiile pe care le aduc actualii marxişti sau de inspiraţie marxistă cu privire la
existenţa acestui segment sărac al societăţilor capitaliste actuale sunt următoarele :
- Capitalismul are nevoie de forţă de muncă înalt motivată, iar aceasta nu
poate fi menţinută decât prin venituri substanţial mai mici pentru cei care
prestează o muncă necalificată sau de calitate scăzută şi, de asemenea, pentru
vârstnici şi şomeri.
- Sărăcia unora devine baza bogăţiei altora Atâta timp cât există acel
segment sărac al populaţiei care este dispus să lucreze pe salarii mici, celuilalt
segment bogat al populaţiei îi sporeşte bunăstarea prin produsele şi serviciile
ieftine pe care i le oferă segmentul sărac.
- Competiţia pe piaţa muncii pentru posturi cu o calificare înaltă şi cu
salarii bine plătite trebuie susţinută printr-o scală de salarizare înalt
diferenţiată. Ca urmare a acestui fapt, segmentul de salariaţi prost plătiţi
constituie baza necesară pentru o salarizare înalt stimulativă.
- Această diferenţiere largă a salarizării împiedică unitatea politică a
clasei muncitoare, fapt ce conduce la fragmentarea şi divizarea acesteia în
grupuri aflate în competiţie pntru poziţii salariale privilegiate. Dacă s-ar păstra
unitatea clasei muncitoare, aceasta ar fi capabilă de o putere mult mai mare de
negociere, lucru care ar putea duce la scăderea profiturilor capitaliştilor.
Pentru marxişti, concluzia este aceea că sărăcia unora constituie baza bogăţiei
altora.
În abordarea structural – funcţională a sarăciei se regăsesc multe dintre argumentele
marxiste, potrivit cărora, sărăcia, deşi moral ea este neplăcută, devine un element inevitabil
pentru o bună funcţionare a societăţii, având de îndeplinit o serie de funcţii în cadrul acesteia:
- Săracii sunt nevoiţi să accepte muncile murdare şi periculoase existente într-
o societate.
- Săracii reprezintă în cadrul societăţii o realitate necesară la nivelul susţinerii
standardelor morale ale acesteia. Săracii îndeplinesc astfel o funcţie
demonstrativă, scopul fiind acela ca oamenii să ajungă să-şi dorească evitarea
stării de sărăcie prin îndeplinirea standardelor morale.
- Trebuie luate în considerare şi interesele celor care lucrează în industria
sărăciei. Prin lansarea diferitelor programe anti – sărăcie se are în vedere
dezvoltarea statului bunăstării, în aceste programe fiind antrenaţi membrii
clasei de mijloc care doresc menţinerea obiectului muncii lor.

17
Un alt factor care amplifică sărăcia este natalitatea ridicată. Acest lucru se întâmplă
mai ales în societăţile slab dezvoltate, în societăţile sărace, fapt ce agravează condiţiile
precare actuale ale populaţiei prin suparasolicitarea resurselor disponibile care sunt destul de
limitate.

Sărăcia ca efect al statului bunăstării

O nouă explicaţie care a fost dată în ultimele decenii privind menţinerea sărăciei în
ţările dezvoltate occidentale îmbină o explicaţie stucturală cu una culturală, la baza acestora
aflându-se statul bunăstării. Societatea, prin sprijinul pe care îl acordă săracilor, devine, chiar
ea, cauza menţinerii şi sporirii sărăciei.
- Circuitul structural : Statul, în dorinţa de a-i ajuta pe cei săraci, creşte
fiscalitatea, fapt ce conduce, însă, la demotivarea investiţiilor întrucât multe
dintre ele devin nerentabile şi se închid. Astfel, numărul locurilor de muncă
scade, prin urmare şomajul creşte, iar ceea ce s-a dorit a se obţine, nu a avut ca
rezultat decât o creştere a sărăciei. De aici se trage concluzia că statul
bunăstării nu poate reprezenta soluţia la problema sărăciei, ci dimpotrivă, el
reprezintă un generator de sărăcie.
- Circuitul cultural : Oferind beneficii generoase, statul bunăstării ajunge să
demotiveze efortul individual, creându-se, astfel, o cultură a dependenţei.
Serviciile sociale pe care statul le oferă nu fac altceva decât să reducă
responsabilitatea indivizilor şi sprijinul pe propriile forţe. În cadrul unui stat
dezvoltat al bunăstării, cultura dependenţei devine o variantă a culturii
sărăciei. Deşi a fost îmbrăţişată de puţini sociologi, acaestă teorie a devenit
baza politicii conservatoare în domeniul social al lui Reagan în S.U.A. şi
Thatcher în Anglia, fiind cunoscută sub numele de noua dreaptă. Aceată
teorie consideră că săracii nu sunt vinovaţi de propria sărăcie, ei fiind doar
victimele statului paternalist al bunăstării, şi nu al organizării social –
economice.

18
CAP. 2. ABORDĂRI METODOLOGICE24

2.1. Metode de determinare a pragului de sărăcie

Sărăcia poate fi măsurată cu ajutorul unor niveluri predeterminate şi bine definite ale
standardului de viaţă numite praguri de sărăcie, pe care trebuie să le atingă persoana
(gospodăria, grupul de persoane, etc.) ca să nu fie săracă.
Nu s-a descoperit încă acea metodă ştiinţifică care să stabilescă „cel mai bun
prag”deşi, nivelul pragului are o importanţă deosebită în determinarea proporţiilor sărăciei şi
în amploarea şi arhitectura programelor sociale.
Pragul de sărăcie reprezintă, în general, nivelul veniturilor sau cheltuielilor determinat
pentru o gospodărie de un anumit tip (în funcţie de dimensiune, structură, mediu de rezistenţă,
etc.), pentru o persoană sau pentru o unitate de consum (de exemplu, adult echivalent). Prin
intermediul acestui prag se compară atât veniturile, cât şi cheltuieliletuturor gospodăriilor, cu
scopul de a stabili care dintre acestea sunt sărace şi care sunt non – sărace, şi în cele din
urmă se trece la numărarea gospodăriilor sărace şi la evaluarea gravităţii sărăciei lor.
Pentru persoana sau familia, care se află imediat deasupra pragului sau imediat sub
acest prag, se are în vedere o zonă în jurulpragului de sărăcie în momentul în care se
analizează trecerea de la situaţia de sărăcie la cea de non – sărăcie sau invers.
Există mai multe metode de determinare a pragului de sărăcie, folosite în funcţie de
contextul şi scopul evaluării sărăciei, fiecare prezentând, însă, avantaje şi dezavantaje. Ele pot
fi grupate în trei categorii : absolute, relative şi subiective, care corespund celor trei concepte
folosite în determinarea sărăciei.

2.1.1. Pragul de sărăcie absolută

A fost stabilit în urma evaluării nevoilor fundamentale şi reprezintă acel nivel minim
al cheltuielilor necesare asigurării existenţei unei persoane sau gospodării.
Acest prag al sărăciei absolute variază de la o ţară slab dezvoltată la una dezvoltată, de
la resursele strict necesare supravieţuirii fizice la un nivel mai înalt decât cel aferent
supravieţuirii fizice.
Pragul de sărăcie absolută defineşte nevoile şi nivelul de bază al satisfacerii acestora,
identifică bunurile şi serviciile de consum care sunt necesare şi calculeză cheltuielile minime
de consum pentru achiziţionarea bunurilor şi plata serviciilor.
Pentru stabilirea „minimului necesar” se au în vedere atât nevoile fundamentale de
alimentaţie, îmbrăcăminte şi adăpost, cât şi cele de igienă, sănătate, odihnă, educaţie şi
participare la viaţa societăţii. Este deosebit de greu de ales din varietatea de bunuri şi servicii
de consum care există pe piaţă acea combinaţie potrivită să asigure, pe baza unor cheltuieli
minime, nivelul minim de satisfacere a nevoilor.
Metodele de determinare a pragului absolut al sărăciei au la bază normele de consum
alimentar recomandate de către nutriţionişti, ele diferă în funcţie de modul în care transpun
aceste norme în cheltuielile minime de consum alimentar şi în funcţie de modul în care
estimează cheltuielile minime necesare consumului nealimentar (de bunuri şi servicii).
În România, determinarea nevoilor de nutriţie ale populaţiei s-a făcut în cadrul
Institutului de Igienă şi Sănătate Publică pe criterii de vârstă, sexe şi gradul de efort depus în
activitate. Normele de consum privesc principalele grupe de alimente, prezentate în cantităţi
medii zilnice necesare unei persoane şi gradul de calorii şi factori nutritivi (protide, lipide şi
glucide), vitamine şi substanţe minerale.
24
Clasificare realizată după P.N.U.D., „Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei”, Ed. Expert, Bucureşti, 1998,
Proiectul de Prevenire şi Combatere a Sărăciei II / 97/ 008

19
În determinarea cheltuielilor minime necesare asigurării consumului alimentar
s-au folosit două metode, ambele având la bază coşul de consum alimentar. La nivelul
primei metode, coşul este stabilit în mod normativ, mai ales în funcţie de recomandările
privind nivelul şi structura consumului pe grupe de alimente. A doua metodă foloseşte coşul
stabilit pe bază statistică şi are în vedere stricta componenţă a coşului de consum alimentar
specific gospodăriilor situate în partea inferioară a distribuţiei acestora după nivelul
veniturilor sau cheltuielilor.
În determinarea cheltuielilor minime necesare asigurării consumului nealimentar
se foloesc trei metode de evaluare : metoda calorică, metoda proporţiei cheluielilor
alimentare şi metoda normativă.
Metoda calorică are în vedere fixarea unui prag energetic, în calorii, şi determinarea
nivelului cheltuielilor de consum şi al venitului necesar pentru atingerea acestei limite.
Această metodă defineşte pragul de sărăcie din perspectiva cheltuielilor totale de consum,
fiecare persoană hrănindu-se în funcţie de specificul societăţii în care trăieşte şi include în
aceste cheltuieli totale de consum o sumă care să corespundă sonsumului nealimentar (bunuri
nealimentare şi servicii).
Pragul caloric poate fi estimat printr-o funcţie de regresie în care aportul caloric este
dat de variabila dependentă de cheltuielile de consum sau de venituri.
Metoda proporţiei cheltuielilor alimentare are şi ea la bază un prag caloric
prestabilit. În primul rând, această metodă estimează costul uni coş alimentar, care asigură
aportul caloric, prin stabilirea uni cost minim pentru satisfacerea cerinţelor nutritive
prestabilite la preţurile existente.
Calcularea pragului de sărăcie se face prin împărţirea costului coşului alimentar stabilit
anterior la proporţia alimentelor în totalul de consum pentru un grup de gospodării considerate
a fi sărace.
Metoda normativă se referă la stbilirea acelor norme de consum minim necesar,
apreciate ca indispensabile, la nivelul de bunuri nealimentare şi servicii.
Pe lângă aceste metode s-au folosit şi alte metode, ce reprezintă hibrizi ale primelor,
fiind rezultate din combinarea lor sau din derivarea uneia din alta. Specialiştii consideră că o
metodă combinată poate fi mai bine adaptată la specificul local, pentru care se pot realiza
evaluări mai consistente în determinarea sărăciei.
În ţara noastră, pentru determinarea sărăciei s-au folosit două metode de determinare a
pragului de sărăcie absolută :
- o variantă a metodei proporţiei alimentare a lui Ravallion, care a fost aplicată
într-un raport al Băncii Mondiale,
- metoda normativă sau metoda coşului şi bugetului minimde consum aplicată în
diverse variante în lucrările lui I.E.N., I.C.C.V. şi I.N.C.S.M.P.S.

2.1.1.1. Metoda Băncii Mondiale

Banca Mondială foloseşte o combinaţie între metoda calorică şi cea a proporţiei


cheltuielilor alimentare.
În realizarea unui studiu privind sărăcia în România, experţii Băncii Mondiale au
pornit de la estimarea unui coş alimentar mediu pe baza consumurilor efective ale celor mai
sărace gospodării.
În alegerea gospodăriilor din cele trei decile inferioare s-a luat în calcul faptul că
aceste gospodării cumpără produse alimentare mai ieftine, ceea ce conduce la găsirea unei
combinaţii de alimente care să reducă costul cerinţelor calorice.
Metoda stabilirii coşului alimentare este similară cu metoda normativă, diferenşa
dintre acestea fiind că la baza metodei coşului mediu există un nivel efectiv al consumului

20
înregistrat la gospodării, astfel, putându-se observa orice mutaţie conjuncturală intervenită fie
în consumurile alimentare, fie în preţurile produselor respective. În cadrul acestei metode se
iau în calcul obiceiurile alimentare specifice populaţiei dintr-o anumită ţară, eliminându-se
caracterul subiectiv şi artificial al dietei prestabilite.
La nivelul cheltuielilor alimentare, experţii Băncii Mondiale au considerat că, în
România, pragul alimentar de sărăci (ZF) este dat de suma minimă necesară lunar unei
persoane pentru a-şi asigura zilnic un consum caloric de 2425 de calorii.
La nivelul cheltuielilor nealimentare, experţii Băncii Mondiale folosesc două
modalităţi care să identifice atât valoarea superioară, cât şi cea inferioară a pragului de
sărăcie.

Pragul infeior al sărăcie (ZL)

În determinarea acestuia se au în vedere cheltuielile totale ale unei gospodării, ce


revin în medie pe o persoană şi care sunt egale cu pragul alimentar de sărăcie.(ZF)
Asfel, ponderea medie a cheluielilor alimentare în totalul cheltuielilor se estimează
printr-o functie de regresie de tipul :

Si = α + β log (Xi / ZF) + εi

Si = ponderea cheltuielilor alimentare în cheltuielile totale ale gospodăriei i,


Xi = cheltuielile totale ale gospodăriei i,
ZF = pragul alimentar de sărăcie,
α, β = parametrii ce urmează a fi estimaţi.

Valoare pe care o ia indică proporţia medie a cheltuielilor alimentare pentru acele


gospodării care îşi pot permite să cheltuiască pentru fiecare membru pe lună o sumă egală cu
pragul alimentar de sărăcie, adică al gospodăriilor pentru care Xi = ZF
Pragul inferior al sărăciei () este obţinut prin adăugarea la pragul alimentar a unei
sume pe care gospodăria din acest subeşantion o alocă pentru bunuri nealimentare şi servicii;
şi este dat de relaţia :

ZL = ZF (2 – α)

Pragul superior al sărăciei (ZU)

Se calculeză prin adăugarea la pragul alimentar de sărăcie a cheltuielilor nealimentare


efectuate de gospodăriile pentru care cheltuielile lor alimentare pe membru de familie sunt
egale cu pragul alimentar de sărăcie.
Se determină potrivit relaţiei :

ZU = ZF / S*

ZU = pragul superior de sărăcie,


ZF = pragul alimentar al sărăciei,
S* = ponderea cheltuielilor alimentare în cheltuielile totale efectuate de gospodăriile
care alocă pentru alimente o sumă egală cu ZF .

S* se determină astfel :

21
S* = α + β log (1 / S*)

O primă estimare pentru S* se obţine prin aproximaţia log (S*) cu S* - 1 :

S* = (α + β) / (1 + β)

Pentru o estimare mai exactă se utilizează metoda lui Newton; pornind de la t = 1,


determinarea celei de a t-a iteraţii se realizează potrivit formulei:

S*t=S*t-1 – ((S*t-1 +β log (S*t-1) – α)) / (1 + β / S*t-1)

Pragul superior de sărăcie se obţine raportând pragul alimentar de sărăcie la proporţia


alimentara estimată, valoarea obţinută reprezentând cheltuielile medii lunare necesare unei
persoane care alocă pentru hrană suma aferentă satisfacerii cerinţelor alimentare de bază.

2.1.1.2. Metoda normativă

Determinarea minimului de trai se realizează, conform metodei normative, pe tipuri


standard de gospodărie prin stabilirea unui coş de bunuri (alimentare şi nealimentare) şi
servicii indispensabile, dar şi prin evaluarea cheltuielilorminime necesare achiziţionării
acestor bunuri şi plăţii serviciilor.
La baza componentei alimentare a coşului de consum se află :
• necesarul de consum evaluat de nutriţionişti pe criterii de vârstă, sex şi tip de activitate
al membrilor gospodăriei;
• nivelurile efective ale consumului alimentar şi caracteristicile comportamentului de
consdum al gospodăriilor (mai ales cele situate în zona săracă a distribuirii acestora
după nivelul veniturilor);
• preţurile comparative ale produselor alimentare.
Pentru bunurile nealimentare şi servicii nu există asemenea determinări „obiective”, de
aceea, ele sunt cuprinse în coşul minim de consum pe baza intuiţiei, a bunului simţ, a
experienţei cercetătorului şi a unor judecăţi bazate pe nivelul efectiv al consumului sau pe
caracteristicile dotării gospodăriilor cu bunuri de consum. Acest fapt conduce la subiectivism
şi, evident, la diferenţe inevitabile între diversele evaluări realizate prin intermediul acestei
metode. Tot datorită acestei metode, percepţia cercetătorului legată de alimentele necesare
unui trai normal poate conduce la o supraevaluare a unor componente ale coşului şi a
bugetului minim în comparaţie cu standardul de viaţă al majorităţii populaţiilor.
Aplicarea acestei metode în Europa de Est se datorează perspectivei relativ generoase
cu privire la însemnătatea nevoilor fundamentale şi la nivelul minim de satisfacere a lor,
perspectivă ce derivă şi din impactul vecinătăţii cu ţările dezvoltate asupra concepţiei
colective a standardului normal de viaţă.
Utilizarea metodei coşului şi a bugetului de consum se poate face cel puţin ca metodă
complementară pentru verificarea şi fundamentarea rezultatelor obţinute prin celelalte
metode. Dacă în ţările dezvoltate această metodă a fost abandonată din cauza dificultăţii în a
selecţiona bunurile şi serviciile care ar putea asigura acoperirea nevoilor în condiţii de
raţionalitate, în ţara noastră, alcătuirea coşului minim pune încă problema selecţiei nevoilor ce
pot fi acoperite. Pentru cercetătorii care folosesc minimul de trai în fundamentarea măsurilor
de protecţie socială este important atât nivelul, cât şi conţinultul concret al acestuia.

22
Stabilirea prgului de sărăcie, prin intermediul metodelor normative folosite de
Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, se face prin normative de consum, care au la bază
ceea ce se consideră că ar trebui să consume oamenii pentru a-şi menţine sănătatea şi a
participa la viaţa şi activitatea comunităţii în care trăieşte fiecare membru al gospodăriei.
Aceste normative de consum sunt elaborate de către experţi prin prisma cercetărilor şi au la
bază modelul de consum definit de cerinţele unei alimentaţii sănătoase, de carcteristicile
geografice şi climaterice ale ţării, de normele culturale ale comunităţii şi de nevoile
imperative ale vieţii în societatea românească.
Coşul alimentar conţine cantitatea şi varietatea de produse alimentare care asigură
necesarul de calorii, proteine, glucide, lipide, săruri minerale şi vitamine în funcţie de vârstâ,
sex şi obiceiuri alimentare.
Coşul nealimentar şi de servicii conţine acele produse nealimentare şi servicii care
sunt considerate a fi necesare în contextul societăţii actuale. Categoriile de cheltuieli la care
face referinţă acest coş sunt cele de întreţinere a locuinţei (întreţinere, energie electrică,igiena
locuinţei, dotarea locuinţei, telefon, abonament radio - tv), de transport, de igienă personală şi
sănătate a membrilor gospodăriei, de îmbrăcăminte – încălţăminte, şcolare pentru copii,
pentru activităţi culturale.
Coşul de produse şi servicii este exprimat în lei, suma obţinută reprezentând pragul de
sărăcie Au fost folosite două praguri : unul de subzistenţă şi unul decent. Persoanele ale
căror venituri şi cheltuieli totale se situează sub pragul de subzistenţă sunt considerate a fi
sărace. Cele ale căror venituri şi cheltuieli se situează sub pragul decent sunt considerate a fi
expuse riscului de sărăcie.
Există două tipuri majore de cheltuieli în ceea ce priveşte constituirea coşului : cele
inelastice care sunt considerate obligatorii, imposibil de evitat (întrţinere, energie electrică,
telefon, transport) şi cele elastice care sunt dependente de resursele economice disponibile ale
gospodăriei respective.
În metoda normativă, cheltuielile inelastice reprezintă peste 50 % din totalul coşului
nealimentar şi de servicii. În schimb, cheluielile elastice deşi sunt dependente de resursele
economice, ele sunt considerate necesare chiar şi în condiţiile elaborării unui prag de
subzistenţă, deoarece acestea se referă atât la supravieţuirea fizică, cât şi la participarea la
viaţa socială.

continuare

2.2. Indicatori de evaluare a sărăciei

Evaluarea sărăciei se realizează prin indicatori care măsoară incidenţa, profunzimea şi


severitatea sa. Cei mai importanţi indicatori ai măsurării sărăciei, conform P.N.U.D. sunt :
• rata sărăciei – reflectă amploarea fenomenului,
• deficitul mediu de venit – reflectă gradul mediu de sărăcie al indivizilor aflaţi sub
pragul de sărăcie,
• indicele deficitului mediu de venit – măsoară profunzimea sărăciei - măsura agregată a
deficitului de venit total faţă de prag, deci a adâncimii sau gradului de sărăcie, în
raport cu întreaga populaţie,
• indicele Foster - Greer – Thorbecke – reflectă severitatea fenomenului, prin raportare
la distribuţia sărăciei în populaţia aflată sub prag,
• indicele Sen de severitate a sărăciei,

23
• rata sărăcirii – vizează mai degrabă procesul de sărăcire decât descrierea dimensiunilor
fenomenului.

2.2.1. Indicatori specifici abordării unidimensionale

Incidenţa sărăciei

Rata sărăciei (head – count ratio) este cea mai simplă măsură a sărăciei, fiind dată de
proporţia populaţiei cu venituri sau cheltuieli situate sub pragul de sărăcie. Ea măsoară
amploarea fenomenului şi se determină prin relaţia :

RS = q / n

RS = rata sărăciei,
n = mărimea populaţiei,
q = numărul de persoane pe gospodării ale căror venituri sau cheltuieli yi sunt mai
mici decât pragul de sărăcie z.

Acest indice este insuficient pentru analiza fenomenului şi elaborarea unor politici de
combatere a acestuia.
O problemă esenţială în analiza sărăciei vizează, pe pe lângă proporţia celor săraci în
totalul populaţiei, mărimea deficitului de venit al populaţiei sărace, în raport cu pragul de
sărăcie, deci gradul de sărăcie.

Profunzimea sărăciei

Deficitul de venit al populaţiei sărace (income gap) se referă la suma necesară


pentru ca fiecare individ să ajungă la nivelul pragului de sărăcie.
Suma veniturilor suplimentare (VS) necesare indivizilor aflaţi sub pragul sărăciei,
pentru a ieşi din această stare, se determină astfel :

VS = (z – yi )

Prin utilizarea venituli mediu al indivizilor săraci, relaţia de mai sus devine :

VS = (z - y) ∙ q

Indicele deficitului mediu de venit (income gap index)

I∆V =

Se poate construi un indicator al profunzimii sărăciei care să corespundă conceptului de


gravitate a acesteia, numit indicele de profunzime al sărăciei (PS). Se calculează astfel :

PS = sau

PS = I∆V =

24
VS = costul minim al eliminării sărăciei,
zn = costul maxim evaluat în ipoteza că întregii populaţii i se asigură un venit egal cu
pragul de sărăcie.

Indicele profunzimii sărăciei reprezintă şi o măsură a gradului în care cheltuielile


asociate eliminării sărăciei pot fi, teoretic, reduse prin focalizarea perfectă a transferurilor
către populaţia aflată sub pragul de sărăcie, luând în consideraţie poziţia faţă de prag a
fiecărui sărac.
Acest indice nu oferă informaţii despre distribuţia sărăciei, ci reflectă deficitul agregat,
fără însă a spune nimic asupr deficitelor individule. Două populaţii diferite pot avea aceeaşi
rată şi amploare a sărăciei, fără însă a avea aceeaşi distribuţie a veniturilor celor aflaţi sub
prag. Se simte astfel nevoia unei măsuri suplimentare, care să surprindă şi efectul distibuţiei
bunăstării (sau sărăciei); şi anume, indicatori ai severităţii sărăciei.

Severitatea sărăciei

Aceşti indicatori reflectă gravitatea fenomenului, însă sunt sensibili la modul în care
sunt distribuite veniturile, respectiv deficitele de venit ale populaţiei sărace în raport cu pragul
ales.
În categoria celor mai folosiţi indici ai severităţii sărăciei intră indicii Foster – Greer –
Thorbecke, datorită simplităţii lor.

FTGα =

FTGα = indicele Foster – Greer – Thorbecke de gradul α

Indicii de severitate ai sărăciei sunt cei pentru care α > = 2.


Pentru α = 0, se obţine rata sărăciei, (q / n), iar pentru α = 1 se obţine indicele de
profunzime al sărăciei, (PS).

Indicele pătratic Foster – Greer - Thorbecke

FTG2 =

Utilizează o sumă ponderată a deficitelor veniturilor individuale. Ponderile date


diferitelor valori individuale sunt practic egale cu ele însele, astfel încât un deficit mai mare
capătă o pondere mai mare, un deficit mic capătă o pondere mai mică.
În ciuda faptuli că este mai greu de interpretat, acest indice oferă practic un criteriu
mai sensibil de ordonare a diferitelor venituri individuale, în raport cu pragul sărăciei, ceea ce
permite comparaţia atât a mai mulor distribuţii, cât şi a efectelor diferitelor politici alternative
decombatere a sărăciei.
Dacă α ia valori mai mari atunci creşte şi ponderea celor mai săraci în agregarea
deficitelor de venit. Dacă α tinde către infinit, acest indicator va reflecta numai starea de
sărăcie a celei mai sărace persoane.

Indicele Sen

25
ISS = RS [I∆V + k (1 – I∆V ) ∙ GS] , k = q / (q + 1)

unde :
ISS = indicele Sen de severitate a sărăciei,
RS = rata sărăciei,
I∆V = indicele deficitului mediu de venit,
GS = coeficientul de inegalitate Gini calculat pentru populaţia săracă.
În cazul în care nu există inegalitate în cadrul populaţiei sărace şi, deci, GS = 0, atunci
indicele Sen este egal cu indicele de profunzime a sărăciei. Acest indice ţine seamade
distibuţia veniturilor, însă nu este aditiv, deci nu se compune prin agregarea măsurilor
deficitelor individuale de venit; ceea ce constituie un dezavantaj în construcţia profilului
sărăciei, dar mai ales, în cazul analizelor comparative.
Rata de sărăcire vizează gradul de sărăcire a unei gospodării asociat unei fluctuaţii a
veniturilor acesteia. Scăderile de venit nu au acelaşi efect asupra procesului de sărăcire,
indiferent de nivelul iniţial al veniturilor, ci este dependent în primul rând de nivelul iniţial al
veniturilor respectivei gospodării. Astfel, cu cât o gospodărie este mai săracă, cu atât mai
mare va fi creşterea asociată unei scăderi egale a veniturilor.
Rata de sărăcire oferă un instrument de dioagnosticare a riscului sărăciei căruiaîi este
expus un membru al unei colectivităţi datorită scăderii veniturilor. Acest indicator reprezintă o
măsură a apropierii sau depărtării destarea de sărăcie, asociată uni anumit nivel al veniturilor,
pornind de la o situaţie etalon pentru respectiva comunitate, pragul de trai decental unei
familii standard.

GS = 2k / 10, k1 = 2 (5 – venit / ND)

GS = rata sărăcirii,
venit = venitul respectivei gospodării
ND = nivelul venitului de trai decent al unei gospodării standard, formată din două
persoane adulte având două salarii medii.
Scăderea veniturilor foarte ridicate se asociază cu o creştere mai mică a gradului de
sărăcie, pe când, scăderea veniturilor mici se asociază cu o creştere mai mare a gradului de
sărăcie.

Disparităţi în distribuţia veniturilor

Pentru a calcula disparitatea în distribuţia veniturilor sau a cheltuielilor populaţiei, dar


şi pentru a măsura severitatea sărăciei, se foloseşte coeficientul de inegalitate Gini.
Acest coeficient variază de la 0 la 1 astfel: dacă un coeficient are valoarea 1 înseamnă
că tot venitul populaţiei este concentrat la persoana sau gospodăria care realizează venitul
maxim; dacă un coeficient are valoarea 0 înseamnă că există o distribuţie perfect egalitară a
veniturilor, fiecare grup de populaţie având un procent din totalul veniturilor populaţiei egal
cu ponderea grupului în totalul populaţiei.
Coeficientul de concentraţie măsoară concentraţia diferitelor surse de venituri în
totalul veniturilor. El variază de la –1 la 1 astfel: dacă coeficientul ia valoare negativă
înseamnă că între respectiva sursă de venit şi venitul total se stabileşte o corelaţie inversă; o
valoare mare a coeficientuli de concentraţie indică un transfer mai focalizat asupra grupului
de săraci, în czul în care acesta este negativ sau asupra grupului cu venituri mari, în cazul unei
valori pozitive.

26
Coeficientul de concentraţie nu depinde de distribuţia iniţială a veniturilor într-o
populaţie şi este, deci, o măsură foarte bună în analiza comparativă a efectelor distributive ale
diferitelor transferuri.
Diferenţa dintre coeficientul de concentraţie a uni transfer social şi coeficientul de
inegalitate Gini a populaţiei de transfer este reprezentată de coeficientul de progresivite al
respectivului transfer social.

2.2.2. Indicatori specifici multidimensionali

Încă din 1979, Townsend a iniţiat abordarea multidimensională în lucrarea „Sărăcia în


Marea Britanie”, ca alternativă la metodele tradiţionale de evaluare a sărăciei.25 De asemenea
şi Cerioli şi Zani, citaţi de A. Lemni în lucrarea „Metode vagi de măsurare a sărăciei”(1990)
au optat pentru o abordare multidimensională.26
Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare propune şi calculează un indice al
sărăciei pe baza a trei dimensiuniesenţiale ale vieţii : longevitatea, instruirea şi standardul de
viaţă.

Metoda TFR (Totaly Fuzzy and Relative) are la bază teoria mulţimilor vagi şi se
bazează pe un set de indicatori ai condiţiilor de viaţă, identificaţi pentru întreaga populaţie
studiată.
Această metodă este considerată total vagă (sau difuză) pentru că evită utilizarea unor
praguri, a căror alegere este subiectivă şi total relativă pentru că indicatorii sintetici de
evaluare a sărăciei sunt calculaţi pe baza distribuţiilor din eşantion, fiind astfel în concordanţă
cu conceptul de sărăcie relativă.
Aplicarea acestei metode este foarte potrivită pentru studiul nivelului sărăciei
populaţiilor în cazul ţărilor în tranziţie către economia de piaţă.
Pricipalul avantaj al metodei este acela că pune împreună indicatorii monetari cu cei non –
monetari, iar în acest mod difuziunea sărăciei poate fi identificată pe baza unui indicator
global.
Metoda TFR propune definirea unei funcţii continue cu valori în intervalul [0, 1],
funcţie cu ajutorul căreia este evidenţiat gradul de apartenenţă lamulţimea săracilor, al
populaţiei totale sau al unor categorii de populaţii.
Putem descrie tehnica astfel :
Fiind dată mulţimea G şi g є G, un element oarecare al mulţimii G, orice submulţime S
a lui G se poate defini ca o mulţime vagă (difuză) :

S = {g, fs (g)}

fs(g) = funcţie de apartenenţă la mulţimea vagă S; are ca domeniu al valorilor intervalul


[0, 1].

25
P.N.U.D., „Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei”, Ed. Expert, Bucureşti, 1998, Proiectul de Prevenire şi
Combatere a Sărăciei II / 97/ 008, pg. 48, apud Townsend, J.,The concept of poverty, London, 1979
26
P.N.U.D., „Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei”, Ed. Expert, Bucureşti, 1998, Proiectul de Prevenire şi
Combatere a Sărăciei II / 97/ 008, pg. 48, apud Lemni A.,Pannuzi B., Mazzolli B.,Cheli B., Betti G.,
„Multidimensional and Relative Poverty Estimates : The case of Italy in the First Half of the Nineties, Paper
presented to the Conference : Poverty Measures, Employmnt and Social Security in Transition Economies”,
University of York, 31 July – 2 August, 1997

27
Valoarea fs(g) indică gradul de apartenenţă al elementului g la S. Astfel, fs(g) = 0 arată
că g nu aparţine lui S, în timp ce fs(g) = 1 arată că g є în totalitate lui S. În acelaşi timp, 0
<fs(g) <1 arată că g є într-o anumită măsură, dată de fs(g) , lui S.
De la acestă teorie generală a pornit fundamentarea metodei TFR. Se consideră
mulţimea G ca fiind eşantionul de n gospodării observate pe parcursul unui an în ancheta
AIG. Se construieşte mulţimea vagă (difuză) a săracilor S, astfel :
Starea fiecărei gospodării poate fi evaluată pe baza unui vector de m variabile, X1,...,
Xm. Valoarea funcţiei de apartenenţă a unei gospodării g la mulţimea S a săracilor se calculeză
ca medie ponderată a valorilor h (gij), (i = 1, ...n şi j = 1,..m) ale unei funcţii de frecvenţe h,
ataşate fiecărei caracteristici j şi gospodării i avute în vedere.

f(gi) = (∑ h(gij) wj) / (∑ wj) (i = 1,..., n)

w1,...,wm = sistem generic de ponderi calculate conform metodei.


Valorile 0 şi 1 vor arăta o stare sigură de bogăţie, respectiv sărăcie. Valorile
intermediare vor arăta un anumit grad de apartenenţă la această mulţime, de unde şi termenul
vag sau difuz.
Diferenţa dintre metoda TFR şi metodele tradiţionale constă în faptul că metoda TFR,
fiind o metodă multidimensională, plasează măsurarea sărăciei într-un cadru bazat pe o
mulţime de indicatori, nu numai monetari, studiind aşa – numita „sărăcie socio – economică”,
în timp ce metodele tradiţionale, fiind metode unidimensionale, se referă numai la variabile
monetare (venituri sau cheltuieli), măsurând astfel numai „sărăcia economică”.
Elementele esenţiale în evaluarea relativă multidimensională a sărăciei sunt :
- stabilirea indicatorilor de risc,
- utilizarea unor date relevante pentru populaţia studiată,
- stabilirea unei scale de echivalenţă pentru variabilele monetare,
- aplicarea unei metode de agregare care să conducă la obţinerea unor indicatori sintetici.

Indicatori de risc

Pentru fiecare gospodărie din eşantion se înregistrază informaţii referitoare la un set de


caracteristici ce influenţează bunăstarea şi / sau sărăcia ei.
Se grupează în două categorii :
-indicatori de tip efect care exprimă stare de sărăcie sau bunăstarea efectivă (condiţii de
locuit, posesia de bunuri de folosinţă îndelungată, cheltuieli totale de consum, aprecierea
subiectivă),
- indicatori de tip cauză care arată riscul de a deveni sărac, exprimă sărăcia potenţială,
nivelul educaţional al capului gospodăriei, sexul capului gospodăriei, existenţa cel puţiin a
unui şomer în gospodărie.

Indicatori sintetici de evaluare a sărăciei

Pentru obţinerea unor indicatori sintetici de evaluare a gradului de sărăcie trebuie


parcurşi câţiva paşi de agregare a acestor valori prin care se determină succesiv :
- câte un indicator sintetic la nivelul fiecărui indicator de risc,
- câte un indicator sintetic la nivelul fiecărei grupe de indicatori de risc,
- un indicator sintetic global, ca expresie a gradului de sărăcie a întregii populaţii.

Indicatorul global (P) reprezintă media aritmetică a indicatorilor sărăciei evaluaţi


pentru fiecare gospodărie.

28
P = 1 / n ∑ f (gi),

P variază între 0şi 1 ( 0 = inexistenţa sărăciei; 1 = toate gospodăriile sunt extrem de


sărace).
Indicatorii de evaluare a sărăciei sunt importanţi pentru :
- compararea stării de sărăcie a diferitelor categorii de gospodării la un moment dat,
- compararea stării de sărăcie a întregii populaţii sau a diferitelor categorii de gospodării
în timp,
- identificarea categoriilor de populaţii către care să fie orientate politicile de combatere a
sărăciei.
Avantajul metodei multidimensionale este acela că permite analiza condiţiilor de
sărăcie împreună cu cea de non – sărăcie, lucru imposibil într-o abordare tradiţională, care
desparte tranşant populaţia statistică studiată printr-un prag de sărăcie.

29
CAP. 3. SPECIFICITATEA SĂRĂCIEI ŞI A EXCLUZIUNII SOCIALE
ÎN ROMÂNIA

3.1. Proporţia şi severitatea sărăciei şi a excluziunii sociale

România a traversat în ultimii 30 de ani o perioadă de criză prelungită, în care sărăcia


s-a agravat treptat, pe măsura trecerii timpului. În primii ani după ’90, şocul resimţit la
începutul tranziţiei a accentuat procesele de dezagregare sociale conturate în anii ’80 şi, în
acelaşi timp, a expus populaţia la noi riscuri economice şi sociale. Cele două valuri de sărăcire
accelerată a populaţiei din anii ’90 (1991-193 şi 1997-1999) a contribuit şi mai mult la
agravarea sărăciei, populaţia nereuşind să mai iasă din starea de sărăcie prin mijloace proprii.
Această criză a avut ca punct de plecare slăbirea structurilor tradiţionale şi
dezagregarea socială. Segmente importante de populaţie, fiind aflate, în acea perioadă, în
proces de adaptare la noile structuri, au fost respinse la marginea societăţii, în felul acesta,
pierzându-şi locul care începuse să se cristalizeze la nivel socio – economic înaintea
începutului tranziţiei.
Sărăcirea a fost agravată şi de creşterea polarizării sociale care a crescut rapid după
primul şoc de sărăcire al tranziţiei, coeficientul Gini crescând de la 20 la 30.27 Polarizarea
socială a avut loc atât la nivelul diferitelor segmente ale colectivităţii, cât şi între zonele
geografice. Astfel, unele zone şi judeţe au fost afectate şi mai mult de procesul de sărăcire.
La cronicizarea sărăciei a contribuit şi deficitul de capacităţi, care este mult mai greu
de absorbit. Cei mai mulţi dintre şomeri au devenit şomeri cronici, nereuşind să-şi mai
reorienteze capacităţile profesionale, pierzând progresiv contactul cu piaţa muncii. În unele
cazuri, acest fapt a condus la dezagregarea vieţii personale, a familiei şi a contactelor cu viaţa
socială normală.
În România, sărăcia şi excluziunea socială reprezintă rezultatul eşecului sistemului
social. Acest eşec al sistemului s-a concretizat, în primul rând, într-o criză profundă a
proiectului socialist, dar şi în erorile de strategie care au urmat în perioada de tranziţie şi care
au condus la căderea dezastruoasă a economiei şi la deficitul de politică socială de
compensare.
Industria a fost dezvoltată iraţional, ea fiind supusă unui proces de restructurare şi
privatizare care nu a reuşit producerea relansării, ci, mai degrabă, definitivarea dezagregării;
industria conţinând zone destul de largi aflate în agonie iar şansele pentru privatizarea
reconstructivă fiind foarte mici.
Agricultura revine la proprietatea privată, însă loturile de teren sunt fragmentate până
la absurd. De asemenea, lipsa de tehnologie, necapitalizarea şi demoralizarea încercărilor de
cooperativizare îşi spun cuvântul. Satele nu reuşesc să producă eficient şi competitiv, ci doar
să-şi asigure simpla supravieţuire.
Sistemul de producere a utilităţilor publice nu a fost nici restructurat, nici
retehnologizat, criza acestuia intrând într-o fază explozivă după 12 ani de tranziţie.
Administraţia publică îşi revine destul de greu de pe urma complexelor moştenite, a
suspiciunilor distructive şi a atacurilor continue la care a fost supusă de către grupurile de
interese.
În tranziţie, unul dintre avantajele României a fost acela că, cel puţin în momentul
primului şoc, sărăcia era mai degrabă o stare tranzitorie, fiind rezultată din erodarea
veniturilor. Majoritatea săracilor se aflau în jurul sau imediat sub pragul de sărăcie, iar orice
înviorare a economiei putea să reducă rapid din numărul acestora. În plus, scăderea veniturilor
27
Revista de Asistenţă Socială, Nr. 3/2002 – Planul Naţional Anti – Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale,
pg. 91

30
era amortizată de acumulările anterioare de bunuri. Vânzarea locuinţelor de către stat
chiriaşilor acestora la preţuri modice a avut un efect pozitiv destul de masiv, majoritatea
populaţiei devenind astfel proprietară a locuinţei.

La nivelul ţării noastre, sărăcia şi excluziunea socială nu se încadrează în acea


economie bine organizată şi eficientă care atinge doar grupuri marginale slab integrate; ci sunt
rezultatul unei slabe economii care atinge segmente importante ale colectivităţii.
Sărăcia extremă a cunoscut o explozie gravă. Alături de situaţiile binecunoscute care
au un impact emoţional enorm (copiii străzii, familii fără locuinţă – care trăiesc în stradă sau
în apropierea gropilor de gunoi sau în locuinţe mizere şi improvizate), un număr mare de
persoane se află în situaţii critice din cauza datoriilor la întreţinere, a reducerilor severe în
alimentaţie şi a imposibilităţii de a se îngriji medical.
Sărăcia extremă conduce la excluziune socială greu reversibilă datorită
permanentizării acestei situaşii şi a reproducerii ei la nivelul tinerei generaţii. „Excluziunea
socială este probabil procesul cu efectele sociale cele mai negative, datorită paralizării
capacităţilor de redresare.”28

3.2. Grupuri cu risc ridicat de sărăcie persistentă şi excluziune socială severă

Segmentele cele mai expuse situaţiilor de risc ridicat de marginalizare şi excluziune


socială se datorează unei distribuţii inegale a beneficiilor creşterii economice dar şi sistemului
de protecţie socială care-şi acoperă inadecvat aria sa de activitate. Sărăcia este cel mai bine
anticipată de acel deficit pe care îl prezintă anumiţi indivizi sau grupuri în legătură cu
posibilităţile lor de acces pe piaţa muncii sau chiar de incapacitatea de a avea acces în acest
domeniu.
În România, cele mai afectate grupuri sunt :
• Copiii (în familii sărace, în instituţii sau „copiii străzii”) reprezintă categoria cea
mai afectată de sărăcie. Situaţiile care au beneficiat de atenţia factorilor de decizie au
fost cele de tipul „copilul abandonat” şi într-o proporţie mai mică „copilul cu
handicap”. Naşterile nedorite sau insuficient asumate, cât şi mortalitatea infantilă au
intrat prea puţin în vizorul autorităţilor care elaboreză direcţiile de intervenţie în
programele sociale deoarece acestea sunt mai puţin aflate în sfera de interes a
Occidentului. Copiii care trăiesc în familii în care se cumulează deprivarea financiară
cu cea socială sunt expuşi dezagregării familiale şi, implicit, neglijării, violenţei sau
abuzurilor. Dacă în mediul rural, munca în agricultură nu le oferă copiilor
posibilitatea de a studia acasă, copiii care provin din familii care locuiesc în condiţii
improprii, în locuinţe inadecvate sau improvizate, nici măcar nu dispun de acest spaţiu
minimal pentru a putea studia. Aceste condiţii inadecvate de locuire, de
supraaglomerare şi multifuncţionalitate a unui spaţiu şi aşa foarte mic, lipsit de utilităţi
publice conduce la demotivarea participării şi a performanţelor şcolare. Un alt deficit
care diminuează şansele viitoare de integrare a copiilor care provin din astfel de
familii este acela al alimentaţiei cronice inadecvate.
Iniţiată şi aşa destul de târziu, în 1997, reforma sistemului de protecţie a
copilului a fost lipsită de o concepţie de ansamblu până în anul 2000. Chiar şi în
momentul de faţă funcţioneză dificil măsurile alternative la instituţionalizare, în
special plasamentul, dar şi adopţia naţională. De cele mai multe ori, calitatea locuirii
în aceste instituţii nu este întocmai corespunzătoare datorită supraaglomerării şi a unei
lipse la un spaţiu individualizat şi obiecte personale, cât şi abuzul psihologic,
28
Revista de Asistenţă Socială, Nr. 3/2002 – Planul Naţional Anti – Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale,
pg. 90

31
emoţional sau fizic din partea copiilor mai mari sau a personalului de îngrijire, cu
scopul de a-i disciplina.
„Copiii străzii” reprezintă grupul cu cel mai mare risc social, care însă nu se
află în sistemul de suport şi de supraveghere al comunităţii, fiind, în schimb, cel mai
vizibil şi cel mai mediatizat. Acest grup îi cuprinde şi pe cei ale căror legături cu
familia sunt inexistente, fragile sau temporare.
„Copiii străzii” ca şi fenomen este destul de contoversat datorită dificultăţilor
întâmpinate în estimarea dimensiunilor sale. Totuşi, cercetările aproximează 3000 de
„copii ai străzii”dintre care se estimează că sub 1000 sunt permanent pe stradă, restul
copiilor fiind temporar în această situaţie.29 Datorită dimensiunii sale, această
problemă a fost ignorată, fapt ce a condus la apariţia unor focare cu potenţial social
exploziv : copii cu stare de sănătate precară, expuşi abuzului sexual, cu risc crecut de
transmitere a unor boli, analfabetism, consum de droguri, delicvenţă, apariţia
cuplurilor care trăiesc în stradă.
Încă de la vârste foarte mici are loc intrarea lor pe piaţa de muncă informală cu
scopul de a îmbunătăţi bugetul familiei sau pentru bani de buzunar. Tot în aceste
situaţii sunt şi copiii care provin din familii sărace sau cei din instituţii. Cele mai grave
forme sunt acelea de tipul ajutorului dat în familie la muncile casnice, în agricultură
sau la piaţă, dar şi muncile identificate de ei înşişi (încărcător – descărcător la piaţă, la
magazinul din vecinătate, în consturcţii, în agricultură ) sau după vărsta de 14 ani
munca la negru. De cele mai multe ori, intrarea pe piaţa muncii are drept consecinţă
abandonul şcolar sau chiar cel familial şi uneori implicarea în activităţi ilegale
precum: cerşetoria (în reţea organizată sau nu), prostituţia sau alte forme de
delicvenţă.
• Tinerii reprezintă un segment multiplu afectat. În primul rând, educaţia dobândită şi
oportunităţile reale de inserţie pe piaţa muncii sunt extrem de reduse. În mediul rural,
oportunităţile de muncă ale tinerilor sunt agricultura şi domeniile conexe. În aceste
condiţii ei sunt lipsiţi de asigurările sociale.
Nivelul de trai al generaţiei tinere depinde de cel dobândit de către părinţi în
cazul celor care nu au un loc de muncă. Pentru majoritatea tinerilor, posibilitatea de a
deţine o locuinţă proprie este aproape nulă.
Tinerii care părăsesc instituţiile formează grupul cel mai expus riscurilor de
excluziune socială. Se estimează că apoximativ 4500 de tineri părăsesc anual astfel de
instituţii.30 Întrucât nu au unde să plece, multe din instituţii îi ţin în contiuare, ceea ce
este ilegal. Aceşti tineri prezintă un deficit de socializare, ei nu pot duce o viaţă
normală, independentă şi nu ştiu să relaţioneze cu cei din jur sau să practice vreo
meserie. Există localităţi în care primăriile acordă spaţii de locuit în momentul în care
aceşti tineri părăsesc instituţiile rezidenţiale. Aceste facilităţi pot fi combinate cu
serviciile organizaţiilor non-guvernamentale şi finanţate de organizaţii internaţionale.
În cele mai multe cazuri, ONG-urile oferă servicii complexe; de la locuinţă sau chirie
plătită şi produse alimentare şi nealimentare la servicii de consiliere profesională şi
chiar locuri de muncă în cadrul programelor de dezvoltare locală.
• Vârstnicii constituie un segment destul de important, nu datorită ratei de sărăcie, ci
datorită numărului foarte mare de pensionari de la nivelul întregii ţări. Problemele
specifice ale acestei categorii se accentuează din cauza lipsei unor servicii specializate
de asistenţă. O altă problemă a vârstnicilor este aceea că veniturile lor au fost reduse,

29
Ilie, S. „Sărăcie şi excluziune socială. Incluziunea socială ca obiectiv al sistemului de protecţie socială” în
„Calitatea vieţii”, nr.3-4 / 2003, pg. 25
30
Idem, pg. 26

32
fapt ce a creat o dependenţă faţă de serviciile medicale şi sociale datorită
imposibilităţii de a-şi mai acoperi cheltuielile zilnice.
Întrucât majoritatea vârstnicilor nu deţin resurse suficiente pentru o viaţă
decentă, ei nu pot participa activ la viaţa publică, culturală şi socială, nu pot lua decizii
asupra propriei vieţi şi nu îşi pot permite serviciile sociale de îngrijire în funcţiile de
nevoile individuale.
Un risc alarmant de marginalizare îl constituie vârstnicii care locuiesc singuri.
• Persoanele fără locuinţă formează acel segment al populaţiei care trăiesc la periferia
localităţilor, în majoritatea cazurilor.Ei sunt persoane care au locuit cândva în case
naţionalizate, în cămine de nefamilişti care ulterior au fost afectate în timp şi părăsite.
La periferia localităţilor, accesul la aceste spaţii de locuit este „liber”, însă există şi
situaţii în care aceste spaţii sunt controlate de stucturi de tip mafiot. Minima lor
posibilitate de a se integra în comunitate este afectată de lipsa actelor de identitate sau
a actelor de proprietate asupra spaţiilor de locuit. Aceste persoane fără locuinţă au
acces doar pe piaţa informală a muncii, cee ce duce la degradarea stării de sănătate, la
venituri insuficiente sau accidente de muncă. Accesul la serviciile medicale le este
resticţionat din cauza lipsei asigurărilor de sănătate.
• Rromii. Situaţia rromilor constituie, probabil, exemplul cel mai sugestiv în înţelegerea
mecanismelor care au generat sărăcia extremă. Începând cu anii ’80, efectele cele mai
negative ale crizei socialiste şi-au pus amprenta asupra populaţiei de rromi. În
încercarea de a integra populaţia rromă în sistemul şcolar şi economic, regimul
comunist a provocat efecte şi asupra oportunităţii lor de integrare socială. Adaptarea
lor fragilă la modernitate, ca urmare a integrării lor pe piaţa muncii, s-a spulberat o
data cu excluderea masivă din sistemul economiei formale. Pierderea locurilor de
muncă a însemnat atât pierderea unor venituri constante şi a beneficiilor sociale
asociate, cât şi abandonul şcolar şi insecuritate economică. Astfel, au fost accentuate
sărăcia şi marginalizarea socială de către mentalitatea sensibil diferită în segmentul de
rromi. La începutul tranziţiei a fost stopat procesul de renunţare la meseriile
tradiţionale, însă el a fost reluat o dată ce populaţia rromă s-a confruntat cu lipsa unor
venituri constante. Reuşita unor astfel de iniţiative a fost diminuată de schimbarea
preferinţelor generale de consum spre cele de tip occidental.
Factorii care contribuie la creşterea vulnerabilităţii acestei etnii sunt : nivelul
scăzut de educaţie şi de calificare profesională, poziţia marginală pe piaţa muncii, lipsa
acumulărilor materiale transmisibile generaţiei viitoare (locuinţa, pământul),
implicarea în economia informală (care, deşi, poate reprezenta o capcană de natură a
împiedica depăşirea marginalizării, în acelaşi timp poate constitui o soluţie la lipsa de
oportunităţi), numărul mare de copii, stereotipurile negative ale celorlalte grupări
etnice şi discriminarea. În cazul restructurării unor întreprinderi, primele persoane care
sunt concediate sunt cele de etnie rromă. În cele mai multe localităţi din ţară, condiţiile
de locuire ale rromilor sunt cu mult sub standardele naţionale, ei fiind practic izolaţi în
adevărate ghetouri. Toate aceste particularităţi ale populaţiei rrome conduc la blocarea
aceesului către beneficiile sociale. Sistemul de protecţie socială, practic, nu are
capacitatea de a asigura vreo formă de sprijin în cazul grupurilor de rromi care
prezintă diferite grade de nomadism.

33
3.3. Dinamica sărăciei şi a sărăciei severe între anii 1995 – 2003

%
40
35 35.9
33.2
30 30.3 30.8 30.6
28.9
25 25.4 25.1
20 20.1
15 13.8
11.2 11.3 12.5 11.4
10 9.4 10.9
8.6
5 6.3

0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003
saracie severa saracie

Sursa : „Dinamica sărăciei şi a sărăciei severe în perioada 1995 – 2003”; Raport


elaborat de Banca Mondială şi C.A.S.P.I.S., oct. 2003; www.caspis.ro

După anul 2000, are loc al doilea interval de scădere a ratei sărăciei în privinţa celor
două praguri, ceea ce plasează riscul sărăciei sub cel înregistrat în 1995.

Creşterea economică şi dinamica sărăciei

La nivelul ţării noastre, sărăcia prezintă o dinamică inversă faţă de creşterea


economică. Analiza sărăciei înainte de 2003 relevă elasticitatea ridicată a dinamicii sărăciei la
creşterea economică sau influenţa considerabilă pe care o are economia asupra ratelor
sărăciei.

160

140

120

100

80

60

40

20

0
1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

PIB real Saracie

Sursa : „Dinamica sărăciei şi a sărăciei severe în perioada 1995 – 2003”; Raport


elaborat de Banca Mondială şi C.A.S.P.I.S., oct. 2003; www.caspis.ro

34
Dinamica sărăciei pe medii de rezidenţă

Riscul sărăciei este mult mai ridicat în mediul rural, însă în cel urban sărăcia este mai
profundă datorită deficitului mai mare de consum. De asemenea, în mediul urban, o mare
parte a populaţiei sărace trăieşte în aceleaşi condiţii ca cei din mediul urban, fiind însă privaţi
de resursele unei agriculturi de supravieţuire, având astfel mai puţine opţiuni.
În anul 2003, la nivelul ambelor medii de rezidenţă are loc o scădere a ratei sărăciei şi
a sărăciei severe.

%
60
50 46.3 47.8
42.3 43.0 44.7 42.4
40 37.6 38.0
30 29.2
25.9
20.6 22.2
20 20.2 18.8 17.6
15.2 13.8
12.5
10
0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

Rural Urban

Sursa : „Dinamica sărăciei şi a sărăciei severe în perioada 1995 – 2003”; Raport


elaborat de Banca Mondială şi C.A.S.P.I.S., oct. 2003; www.caspis.ro

Dinamica sărăciei pe regiuni

În ultimii ani, criza economică a afectat în mod inegal regiunile ţării. În zonele din
estul şi sudul ţării incidenţa sărăciei este mai mare, iar în zona de vest, aceasta este mai mică.
Gravitatea cea mai mare o prezintă regiunea de nord – est care cuprinde nordul Moldovei
(judeţele Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava şi Vaslui), şi, în care rata sărăciei depăşeşte
40 % , adică 1,5 milioane de săraci31.
Distribuţia regională a sărăciei, în anul 2001, conform Planului Naţional Anti –
Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale este următoarea :

31
www.caspis.ro, Planul Naţional Anti – Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale

35
Sursa : Planul Naţional Anti – Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale, 2002;
www.caspis.ro

În perioada 1995 – 2000 s-au înregistrat creşteri ale ratei sărăciei în toate regiunile
ţării, valorile maxime atingându-le Bucureştiul şi regiunea de Vest.
În perioada 2000 – 2001 situaţia se schimbă astfel încât modificările în ratele sărăciei
pentru 6 regiuni prezintă valori negative, procesul de sărăcire continuând în regiunea de Sud –
Vest şi Nord – Est, cele mai sărace zone.
În interiorul regiunilor, estimările făcute pentru ratele de sărăcie ale comunelor şi
oraşelor indică o eterogenitate mare a localităţilor din perspectiva nivelului de trai. În mediul
rural, regiunea cea mai eterogenă este cea de Vest întrucât comunele sale au rate de sărăcie
cuprinse între 12 % şi 87 %. De asemenea, acelaşi lucru poate fi observat şi în ceea ce
priveşte inegalitatea. În regiunea de Vest, coeficientul Gini are valori cuprinse între 0,22 şi
0,32, fapt ce se explică prin existenţa unor comune cu o inegalitate foarte coborâtă, dar şi a
unor comune în care discrepanţele în ceea ce priveşte bunăstarea populaţiei sunt pronunţate.
Spre deosebire de mediul rural, regiunea de Vest deţine în mediul urban un nivel de
bunăstare ridicat şi o inegalitate relativ scăzută.
Regiunea de Nord – Vest este o regiune mult mai omogenă în mediul rural, însă este
relativ eterogenă în mediul urban, acolo unde ratele de sărăcie variază între 10 % şi 41 %.
La nivelul ţării există localităţi rurale în toate regiunile care ating valori coborâte ale
inegalităţii, coeficientul Gini luând valori de 0,22, în timp ce, în mediul urban, în nici o
localitate, coeficientul Gini nu înregistrează valori sub 0,25. Se observă astfel destul de uşor
că mediul rural este mai eterogen decât cel urban din perspectiva inegalităţii.

RURAL
RATELE SĂRĂCIEI ÎN LOCALITĂŢI INEGALITATEA ÎN LOCALITĂŢI
(GINI)
Regiunea Minimum Maximum Coeficient Minimum Maximum Coeficient
în regiune în regiune de Variaţie în regiune în regiune de Variaţie
NE 0,17 0,70 0,17 0,25 0,31 0,04

36
SE 0,17 0,85 0,23 0,22 0,38 0,07
S 0,18 0,65 0,22 0,23 0,31 0,05
SV 0,19 0,90 0,25 0,23 0,31 0,05
V 0,12 0,87 0,33 0,22 0,32 0,06
NV 0,18 0,58 0,16 0,23 0,31 0,05
Centru 0,14 0,64 0,24 0,23 0,36 0,07

Sursa : „Harta sărăcie în România”; Raport elaborat de C.A.S.P.I.S., 2003;


www.caspis.ro,

URBAN
RATELE SĂRĂCIEI ÎN LOCALITĂŢI INEGALITATEA ÎN LOCALITĂŢI
(GINI)
Regiunea Minimum Maximum Coeficient Minimum Maximum Coeficient
în regiune în regiune de Variaţie în regiune în regiune de Variaţie
NE 0,15 0,41 0,25 0,28 0,32 0,04
SE 0,16 0,60 0,34 0,28 0,35 0,05
S 0,13 0,51 0,27 0,27 0,31 0,04
SV 0,14 0,55 0,35 0,26 0,32 0,05
V 0,13 0,39 0,24 0,26 0,29 0,03
NV 0,10 0,41 0,36 0,27 0,33 0,06
Centru 0,12 0,40 0,28 0,25 0,30 0,04

Sursa : „Harta sărăcie în România”; Raport elaborat de C.A.S.P.I.S., 2003;


www.caspis.ro

La fel ca în anii anteriori, regiunea Nord – Est rămâne cea mai săracă. Cele care
urmează sunt regiunile sudice : Sud – Est, Sud, Sud – Vest. În anul 2003, este de remarcat
faptul că regiunea de Nord – Est înregistrează cea mai serioasă reducere a riscului de sărăcie,
şi anume, cu 7 procente.

Regiunea 1995 2000 2002 2003 Diferenţ Diferenţ Diferenţa


a faţă de a faţă de faţă de
1995 2000 2002
NE 37,5 48,5 42,5 35,4 -2,1 -13,0 -7,1
SE 26,3 38,4 32,3 29,2 2,9 -9,2 -3,0
S 27,6 40,0 33,1 29,9 2,2 -10,1 -3,2
SV 28,5 34,5 32,5 32,1 3,6 -2,4 -0,4
V 17,9 30,1 22,2 18,1 0,2 -12,0 -4,1
NV 22,2 34,4 23,0 17,7 -4,5 -16,7 -5,3
Centru 23,9 31,4 23,4 20,3 -3,6 -11,1 -3,1
Bucureşti 10,2 18,2 10,6 8,1 -2,1 -10,0 -2,5

Sursa : „Dinamica sărăciei şi a sărăciei severe în perioada 1995 – 2003”; Raport


elaborat de Banca Mondială şi C.A.S.P.I.S., oct. 2003; www.caspis.ro

37
Dinamica sărăciei în funcţie de etnie

Singura etnie care înregistrează o rată a sărăciei mai mare decât în 1995 este cea a
rromilor, aflându-se chiar la o distanţă destul de mare faţă de celelalte categorii. Aceasta
reuşeşte în anul 2003 să scadă doar cu 2 procente, de două sau de trei ori mai puţin decât
evoluţia celorlalte etnii.

90
80 82.5 80.0 83.0 81.8
79.1 78.8 76.8
73.9 72.5
70
60
50
40
32.0 34.7
30 29.2 29.6 29.6 28.0
24.7 24.4
20 19.1
10
0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

romana maghiara roma alta etnie

Sursa : „Dinamica sărăciei şi a sărăciei severe în perioada 1995 – 2003”; Raport


elaborat de Banca Mondială şi C.A.S.P.I.S., oct. 2003; www.caspis.ro

Diferenţe în rata sărăciei


1995 2000 2003 % fata de 1995 % fata de 2000
Română 24,7 34,7 24,4 -1,3 -29,8
Maghiară 21,9 31,2 14,9 -32,0 -52,3
Romă 73,9 83,0 76,8 4,0 -7,5
Altă etnie 30,5 37,0 18,6 -39,0 -49,8

Sursa : „Dinamica sărăciei şi a sărăciei severe în perioada 1995 – 2003”; Raport


elaborat de Banca Mondială şi C.A.S.P.I.S., oct. 2003; www.caspis.ro

În 2003, celelalte naţionalităţi se înscriu la nivelul sau chiar sub nivelul perioadei cu
cea mai mică rată a sărăciei (1995 - 1996).

Dinamica sărăciei în funcţie de vârstă

Ca şi până în anii trecuţi, tinerii şi copiii rămân în continuare categoriile cele mai
expuse la sărăcie, riscul fiind însă în scădere ca şi pentru restul populaţiei. Cea mai puţin
afectată de sărăcie este categoria de vârstă activă.

1995 2000 2003 % faţă de 1995 % faţă de 2000


0 – 14 ani 28,3 41,2 29,9 5,6 -27,3
15 – 24 ani 31,7 44,6 31,9 0,6 -28,5
25 – 64 ani 21,0 31,3 21,6 3,2 -30,8
65 ani şi peste 30,8 35,2 24,9 -19,2 -29,4
Sursa : „Dinamica sărăciei şi a sărăciei severe în perioada 1995 – 2003”; Raport
elaborat de Banca Mondială şi C.A.S.P.I.S., oct. 2003; www.caspis.ro

38
Raportat la şocul celui de-al doilea val al sărăciei înainte de 2000 , riscul de sărăcie la
populţia vârstnică s-a îmbunătăţit datorită protecţiei oferite acestei categorii.

50

40

30

20

10

0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

0 - 14 an i 15 - 24 ani 2 5 - 64 an i 6 5 a n i si p e st e

Sursa : „Dinamica sărăciei şi a sărăciei severe în perioada 1995 – 2003”; Raport


elaborat de Banca Mondială şi C.A.S.P.I.S., oct. 2003; www.caspis.ro

Dinamica sărăciei în funcţie de statutul ocupaţional

Dinamica sărăciei în funcţie de statutul ocupaţional al capului gospodăriei


Statutul ocupaţional 1995 2000 2003 % fata de 1995 % fata de 2000
Salariat 11,8 17,3 8,1 -31,5 -53,0
Patron 1,0 3,0 1,3 +33,6 -54,8
Lucrător pe cont propriu
în activităţi non agricole 30,4 44,8 30,2 -0,7 -32,6
(inclusiv ajutor familial)
Lucrător pe cont propriu
în activităţi agricole 50,2 57,3 48,2 -4,0 -16,0
(inclusiv ajutor familial)
Şomer 40,7 50,3 34,4 -15,6 -31,7
Pensionar 25,5 31,8 21,9 -14,1 -31,1
Elev, student 3,7 6,6 3,9 +5,6 -40,7
Casnic 39,9 60,7 42,4 +6,1 -30,3
Altul (militar în termen,
49,7 67,1 57,2 +15,1 -14,7
bătrân, dependent)

Sursa : „Dinamica sărăciei şi a sărăciei severe în perioada 1995 – 2003”; Raport


elaborat de Banca Mondială şi C.A.S.P.I.S., oct. 2003; www.caspis.ro

În anul 2003 au existat de două ori mai puţini salariaţi faţă de anul 2000. Există, totuşi,
o oarecare ameliorare, mai ales la nivelul celor mai afectate grupuri, şi anume : elevii,
studenţii, şomerii şi cei care lucrează pe cont propriu.

39
Dinamica sărăciei în funcţie de statutul ocupaţional al indivizilor
Salariat
70

60 57.3
55.3 Lucrător pe cont propriu
51.3
50.9
în activităţi non agricole
50
44.9 (inclusiv ajutor familial)
50.1
Lucrător pe cont propriu
40 39.3
36.7 41.0 în activităţi agricole
35.5
29.2 (inclusiv ajutor familial)
30 31.1 Şomer
24.6
20 18.5 24.2 20.7

11.2 Pensionar
10 9.0

0
Elev, student
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

Sursa : „Dinamica sărăciei şi a sărăciei severe în perioada 1995 – 2003”; Raport


elaborat de Banca Mondială şi C.A.S.P.I.S., oct. 2003; www.caspis.ro

Dinamica sărăciei în funcţie de nivelul de educaţie

S-a constatat că nivelul de educaţie constituie cel mai important predictor al riscului de
sărăcie. Riscul sărăciei este aproape anulat prin participarea indivizilor la o formă superioară
de educaţie, iar cu cât aceştia aprofundează mai multe cicluri de învăţământ, cu atât se reduce
riscul de a deveni sărac.

60 55,7

50
37,7
40
29,0
30
19,3
20
10,3
10 4,3
1,5
0
fara scoala scoala primara gimnaziu scoala liceu scoala facultate sau
profesionala/de postliceala colegiu
ucenici

Sursa : „Dinamica sărăciei şi a sărăciei severe în perioada 1995 – 2003”; Raport


elaborat de Banca Mondială şi C.A.S.P.I.S., oct. 2003; www.caspis.ro

Dinamica sărăciei în funcţie de numărul de copii pe gospodărie

Gospodăriile care înregistrează trei sau mai mulţi copii sunt mult mai expuse la sărăcie
sau sărăcie severă decât cele cu mai puţini copii. În 2001, nu există o ameliorare a situaţiei
familiilor cu mai mulţi copii, însă, în 2003 are loc o scădere a riscului de sărăcire de 7,6
procente pentru aceste familii.

40
Rata sărăciei variază în funcţie de vârsta membrilor unei gospodării, iar noile alocaţiile
pentru familii sunt considerate a avea un efect semnificativ asupra acestor categorii de
populaţii.

80
70 6 8 .5 6 8 .6
6 4 .2
60 5 6 .8
50 4 9 .8
40
30 2 8 .7
20 2 3 .1
10 2 1 .4
0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

fara c o pii 1 c o pil 2 c o pii 3 s i m ai m ulti c o pii

Sursa : „Dinamica sărăciei şi a sărăciei severe în perioada 1995 – 2003”; Raport


elaborat de Banca Mondială şi C.A.S.P.I.S., oct. 2003; www.caspis.ro

3.4. Discrepanţa dintre mediul urban şi mediul rural

Abordarea sărăciei din perspectiva dihotomiei urban – rural se face prin raportare la
sărăcia de consum din mediul rural şi sărăcia extremă, multi – dimensională din mediul urban.
O regiune este cu atât mai săracă cu cât acea regiune are o pondere mai ridicată a
populaţiei rurale. Întrucât România deţine aproximativ jumătate din populaţie la nivel rural
(47 %), ea se diferenţiază faţă de ţările din U. E. şi cele din C.E.E. în tranziţie (excepţie face
Polonia) ale căror populaţii din mediul rural nu depăşesc 20 % din totalul ţărilor respective.
La nivel adiminstrativ, ţara noastră este alcătuită din 2 686 comune, care includ 12 713 sate.32
Aceste sate se diferenţiază destul de mult pe criterii precum : volumul populaţiei,
accesibilitatea (distanţa faţă de un oraş sau faţă de un drum european), tipul administrativ al
satului (centru de comună sau sat aparţinător).
Diferenţele dintre mediul urban şi cel rural s-au adâncit şi mai mult după 1989 datorită
schimbărilor structurale, cee ce a condus la dezavantajarea zonelor rurale cu privire la
infrastructură, utilităţi publice, confortul locuinţei, dar şi accesul la serviciile de educaţie şi
sănătate.

3.4.1. Sărăcia de consum

La nivelul anului 2002, în România se înregistrau 6,3 milioane de persoane sărace din
care apoximativ o treime făceau parte din mediul urban (2,1 milioane persoane), restul de 4,2

32
Stănculescu M., S.,(coord.) – Sărăcie urbană şi sărăcie rurală, www.iccv.ro

41
milioane de persoane aparţineau mediului rural.33 Astfel, sărăcia de consum, estimată în
funcţie de consumul gospodăriilor, este mult mai extinsă în mediul rural.

Sărăcia de consum pe medii de rezidenţă, 2002


Sărăcie Sărăcie Sărăcie
alimentară extremă totală
Prag de sărăcie BM (LEI) 872,005 1,060,658 1,535,370
NAŢIONAL
Număr persoane sărace 1,210,724 2,366,110 6,265,186
Pondere persoane sărace în total populaţie 5.6% 10.9% 28.9%
Deficit mediu de consum 0.0114 0.0239 0.0759
URBAN
Număr persoane sărace 317,210 634,117 2,080,042
Pondere persoane sărace în total populaţie 2.7% 5.4% 17.6%
Deficit mediu de consum 0.0059 0.0119 0.0417
RURAL
Număr persoane sărace 893,514 1,731,992 4,185,144
Pondere persoane sărace în total populaţie 9.1% 17.5% 42.4%
Deficit mediu de consum 0.0179 0.0383 0.1167

Sursa : „Sărăcie urbană şi sărăcie rurală”; Raport elaborat de I.C.C.V., nov. 2004;
www.iccv.ro

În România, evoluţia sărăciei a fost invers proporţională cu evoluţia generală a


economiei. Începând cu anul 2000, creşterea economică a determinat o scădere semnificativă
a numărului şi ponderii persoanelor aflate ân sărăcie totală de la 36 % la 29 % din populaţia
totală. Ratele sărăciei extreme şi ale sărăciei alimentare au înregistrat, însă, scăderi mult mai
moderate, de la 14 % la 11 %, respectiv de la 7 % la 6 % atât la nivel naţional, cât şi la nivelul
mediilor de rezidenţă34.
Studiile realizate sub egida Băncii Mondiale şi a CASE (Center for Social and
Economic Research) confirmă existenţa a două subperioade distincte raportate la creşterea
economică şi evoluţia sărăciei în România:
- 1996 – 1999; perioadă în care a avut loc un declin economic ce a avut ca
repercusiune diminuarea considerabilă a consumului la nivelul întregii
populaţii. În această perioadă populaţia rurală a pierdut mai puţin decât
populaţia urbană, salariaţii au suferit mai puţin decât cei pe cont propriu, iar
gospodăriile cu situaţie bună sau medie şi-au redus consumul mai mult decât
cele mai sărace 40 % gospodării.
- 2000 – 2002; perioadă în care a avut loc o creştere economică constantă şi,
evident, o creştere a consumuli la nivelul întregii populaţii. În această perioadă,
populaţia rurală a câştigat mai puţin decât cea urbană, salariaţii şi lucrătorii pe
cont propriu, în sectoare ne – agricole, au câştigat mai mult decât cei în
agricultură, iar gospodăriile cu o situaţie bună sau medie şi-au îmbunătăţit
consumul în măsură mult mai mare decât cele mai sărace 40 % gospodării.
Principalele caracteristici ale sărăciei de consum din România sunt :
• este existinsă (29 % din populaţie în 2002);
• este elastică la creşterea economică;
33
Stănculescu M., S.,(coord.) – Sărăcie urbană şi sărăcie rurală, www.iccv.ro
34
Stănculescu M., S.,(coord.) – Sărăcie urbană şi sărăcie rurală, www.iccv.ro

42
• este în scădere, însă inegalitatea socială este în creştere;
• este superficială, întrucât distanţa medie dintre consumul gospodăriilor şi
pragul de sărăcie este relativ mică, iar ponderea populaţiei care se află în
imediata apropiere a pragului de sărăcie este destul de mare;
• este predominant temporară.
Sărăcia de consum afectează toate ţările aflate în tranziţie, însă nu şi pe cele dezvoltate
şi poate fi combătută prin creştere economică, acest tip de sărăcie aflându-se deja în
descreştere.

3.4.2. Sărăcia extremă, multi – dimensională

Caracteristicile sărăciei extreme din mediul urban sunt următoarele :


• Trăsăturile economice
- luptă permanentă pentru supravieţuire;
- şomaj sau sub - ocupare în economia subterană;
- salarii foarte scăzute pentru angajaţi;
- copilul ca aducător de venituri în gospodărie;
- desfăşurarea de activităţi ocazionale;
- lipsa cronică a banilor şi a unor economii;
- neacoperirea cronică a nevoilor alimentare;
- achiziţionarea produselor alimentare pe credit.

• Trăsăturile sociale şi psihologice


- concentrarea în cartiere, vecinătăţi sau micro – zone din centrul sau la periferia
oraşelor;
- comportament demografic atipic (căsătorii neoficiale, familii monoparentale,
număr mare de copii);
- supraaglomerarea locuinţei şi a zonei;
- lipsa intimităţii;
- locuire ilegală în condiţii mizere;
- incidenţă înaltă a alcoolismului, a violenţei familiale şi a infracţionalităţii;
- deficit educaţional considerabil;
- probleme de sănătate;
- profil psihologic caracterizat de neajutorare.

În România, sărăcia extremă se află în strânsă legătură cu transformările sociale de


după 1990, cu fenomenul persoanelor fără locuinţă, cu şomajul şi cu forme de dezorganizare
socială. Ea este concentrată la nivelul tinerilor, copiilor şi a mediului de rezidenţă urban.
Sărăcia extremă, multi – dimensională mai este numită în literatura de specialitate şi
„noua sărăcie”. Ea reprezintă obiectul preocupărilor ţărilor dezvoltate din Europa, dar şi a
Statelor Unite ale Americii întrucât această sărăcie nu poate fi „tratată” prin creştere
economică, ci necesită o abordare mult mai complexă din perspectiva drepturilor
fundamentale ale omului, ale incluziunii sociale şi a politicilor de dezvoltare a persoanelor
sărace.
„Noua sărăcie” reprezintă o stare de deprivări multiple, de derivă, ce nu poate fi
depăşită de persoanele aflate în această stare, ci numai cu ajutorul intervenţiilor din exterior.
Ea este asociată cu fragilizarea relaţiilor de familie, slăbirea coeziunii sociale, chiar
neparticipare sau marginalizare, tendinţe de etnicizare şi de concentrare în zone segregate
teritorial, „cultura de cartier”.

43
„Noua sărăcie” se află în plin proces de dezvoltare datorită creşterii inegalităţii şi a
slăbirii coeziunii sociale şi afectează atât ţările în tranziţie, cât şi pe cele dezvoltate. În
momentul actual nu există, încă, soluţii clare pentru combaterea sărăciei extreme, nici măcar
în democraţiile avansate. Acesta este şi motivul pentru care „noua sărăcie” constituie
problema cheie a sărăciei atât la nivelul ţării noastre, cât şi la nivelul celorlalte ţări.

Sărăcia de consum versus sărăcia multi – dimensională

Sărăcia rurală Sărăcia urbană


Problemă Sărăcia de consum Sărăcia extremă
cheie:
Tip de „Tradiţională” „Nouă”
sărăcie: Predominant temporară Persistentă
Dimensiune: Extinsă, în scădere Relativ redusă, în creştere
Profunzime: Superficială, dar mai profundă Profundă, sărăcie alimentară
decât sărăcia de consum din combinată cu insecuritatea
mediul urban locuinţei şi excluziune socială
Asociată cu: Satul, ţăranul, problema Zone sărace din oraşe,
agriculturii orăşeanul sărăcit, restructurarea
industriei, mică
infracţionalitate, prestigiu
negativ

Sursa : „Sărăcie urbană şi sărăcie rurală”; Raport elaborat de I.C.C.V., nov. 2004;
www.iccv.ro

44
45
46
47
48