Universitatea ,,Valahia” din Târgoviște Facultatea de Teologie

Ortodoxă și Științele Educației

Master:
Doctrina Socială și Ecumenică a Bisericii în Contemporaneitate

Anul: II

Disciplina : Diagnoza Problemelor Sociale

Tema Lucrării:

Fenomenul Sărăciei

Coordonator Științific:

Pr. Lect. Dr. Santi Cosmin Masterand:

Pr. Oprea Constantin

Târgoviște

2020

1
 CUPRINS:

Introducere.....................................................................................................................3

CAP.I. ABORDĂRI CONCEPTUALE......................................................................4

1.1. Definirea conceptului de sărăcie.....................................................................4

. 1.2. Bunăstare, sărăcie, excludere socială.............................................................5

CAP. II. Sărăcia – stare economică, social – culturală si psihologică..........................7

2.1. Abordarea sărăciei din perspectiva drepturilor omului.................................8

2.2. Cauzele şi factorii care produc şi susţin sărăcia.............................................9

CAP.III. Specificitatea sărăciei și excluziunii sociale în România................................12

3.1. Proporţia şi severitatea sărăciei şi a excluziunii sociale.................................12

3.2. Grupuri cu risc ridicat de sărăcie persistentă şi excluziune socială

severă...............................................................................................................................13

Conclizii...........................................................................................................................16

Bibliografie......................................................................................................................17

2
 Introducere

Lucrarea de faţă îşi propune să sublinieze amploarea dramatică pe care a atins-o în

ultimii ani sărăcia atât la nivelul ţării noastre, cât şi la nivelul celorlalte ţări ale lumii. Sărăcia
reprezintă o problemă globală a lumii contemporane, o problemă ce devine din ce în ce mai
presantă, chiar şi pentru ţări cu nivele înalte de dezvoltare tehnologică şi economică.

Motivul pentru care am ales această temă este unul foarte simplu : fenomenul sărăciei
nu este străin nici unei societăţi, dimpotrivă, el pare să facă parte din viaţa noastră, pare să se
fi instalat în cotidian.

În acest sens, guvernele şi numeroasele organisme internaţionale sunt într-o continuă

căutare de strategii, de identificare a căilor de depăşire a acestui flagel. Este o problemă ce
suscită încă multe controverse, chiar dacă bazele teoretice pentru studierea acesteia au început
să se contureze încă din a doua jumătate a secolului trecut. Deşi s-au făcut progrese
considerabile pentru teoria, măsurarea şi analiza acestei probleme, studiile realizate în
întreaga lume continuă să facă obiectul unor ample dispute între specialiştii din domeniu.

Conceptul de „sărăcie” este dificil de definit şi greu de înţeles, însă, fenomenul este
vizibil, este real, iar riscul se pare că nu-l reprezintă extensia sărăciei, ci, mai degrabă,
tendinţa ei de cronicizare. Pornind de la sărăcie, ne confruntăm automat cu excluziunea
socială, ceea ce reprezintă o gravă încălcare a drepturilor sociale fundamentale ale omului,
drepturi ce decurg din calitatea de cetăţean al unei ţări. Chiar dacă definiţia conceptului a
suferit modificări în timp şi s-a ridicat într-un fel ştacheta în funcţie de ceea ce considera
societatea a fi „nevoi de bază” sau „minim de subzistenţă”, este clar că sărăcia rămâne
prezentă în vieţile noastre, şi încă la un nivel destul de ridicat.

Sărăcia micşorează enorm şansele de afirmare a dreptului la viaţă al celor direct

afectaţi, îcepând cu supravieţuirea biologică şi încheind cu dezideratul respectării demnităţii
umane.

Obiectivul acestei lucrări este tocmai depistarea şi analizarea strategiilor politice ale
acestei perioade de tranziţie confuză care încă mai încearcă să absorabă efectele dezastruoase
ale regimului socialist. De asemenea, lucrarea îşi propune să găsească noi soluţii, strategii şi
măsuri de protecţie socială care să fie eficiente în atenuarea şi combaterea sărăciei.

3
 CAP. I. ABORDĂRI CONCEPTUALE

1.1. Definirea conceptului de sărăcie

Conceptul de „sărăcie” a fost asociat de-a lungul timpului cu semnificaţii diverse în

funcţie de autorul, ţara şi perioada în care a fost dată definiţia. Multă vreme săracia a fost
considerată mai degrabă a fi un fenomen natural, un fapt inevitabil si iremediabil. Astfel,
sărăcia era explicată prin nenoroc, prin deces sau neputinţa celui ce trebuia să câştige pâinea
zilnică şi cel mai adesea prin unele defecte personale precum prostia, necinstea, slăbiciunea de
caracter, iresponsabilitatea. Târziu s-a conştientizat faptul că un fenomen atat de răspandit nu
are cum să fie rezultatul unei neşanse individuale sau al unor defecte personale, ci, „sărăcia
este un fapt social, un fapt public, un fapt politic1”.

Sărăcia, ca fenomen depinde de un anumit context socio – cultural, variază în timp şi

spaţiu şi se distribuie în cadrul societăţii în funcţie de variabile macrosociale precum rasa,
etnia, sexul, vârsta, statutul ocupaţional şi matrimonial. „Sărăcia este o stare socială (chiar o
categorie socială ), şi nu o situaţie, o circumstanţă privată a indivizilor2”.

Relativitatea conceptului de „sărăcie” este dată atât de diferenţele majore dintre realităţile
pe care le caracterizeză (relativitate obiectivă), cât şi de diferenţele de percepţie, de evaluare a
realităţii sociale (relativitate subiectivă).

O amprentă foarte puternică ce se răsfrânge asupra stării de sărăcie (fie la nivel obiectiv
sau subiectiv) a indivizilor o constituie diferenţele ce apar între nevoile şi aspiraţiile lor, atât
ca mod de viaţă, cât şi ca mediu în care trăiesc. Astfel, raportându-ne la acelaşi nivel al
veniturilor şi al cheltuielilor, un individ poate fi sărac într-o ţară dezvoltată şi bogat într-o ţară
mai puţin dezvoltată, „sărac intr-un oraş mare şi bogat într-un sătuc, sărac într-un mediu
intelectual şi bogat între măturătorii de stradă, sărac în prezent şi bogat cu 50 de ani în urmă3”.
Din aceasta perspectivă, comparaţiile sunt foarte greu de realizat, măsurarea sărăciei fiind
întotdeauna ceva arbitrar.

1
Georgeta Ghebrea, Perspective sociologice asupra sărăciei în „Sărăcie şi asistenţă socială în spaţiul românesc
(sec.XVIII - XX)”, Livadă – Cadeschi , L.(coord.), Ed. Colegiul Noua Europă, Bucureşti, 2002, p. 82.
2
Idem, p. 82.
3
***, Dicţionar de Politici Sociale, Ed. Expert, Bucureşti, 2002, Pop, L., M. (coord.), Preda, M. p. 709 apud
Zamfir 1995, Strobel, 1996, Duffy, 1995.

4
 În ciuda faptului că nu există un consens legat de definiţiile utilizate pe plan internaţional,
ele au totuşi o trăsătură comună, aceea că asociază necesităţile individuale sau normele de trai
cu un indicator al bunăstării. Astfel, putem determina sărăcia într-o societate dacă se
consideră că există în acea societate una sau mai multe persoane care nu ating acel nivel de
bunăstare economică, acel minim rezonabil stabilit după standardele fiecărei societăţi.

Chiar şi în zilele noastre, încă se mai încercă definirea problemei sărăciei intr-un mod cât
mai concis.

Mariana Ioviţu defineşte sărăcia ca fiind acea „situaţie de lipsă materială care se defineşte
în termenii cei mai largi printr-un venit bănesc ce rămâne inferior pragului considerat limită
pentru sărăcie4”.

O definiţie mai clară este dată de Elena Zamfir: „Sărăcia este o stare de lipsă permanentă
a resurselor necesare pentru a asigura un mod de viaţă considerat decent, acceptabil la nivelul
unei colectivităţi date5”.

1.2. Bunăstare, sărăcie, excludere socială

Întrucât, în literatura de specialitate, termenul de „sărăcie” este ambiguu si insuficient
definit, prin urmare nu există nici o metodă directă de identificare a „săracilor” care să derive
din accepţiunea universală a termenului de „sărăcie” deoarece alegerea metodelor de măsurare
a sărăciei trebuie sa pornească, firesc, de la definiţia acesteia.

Programele realizate de către EUROSTAT au la bază definiţia potrivit căreia „săracii

sunt persoane, familii şi grupuri de persoane ale căror resurse (materiale, culturale şi sociale)
sunt atât de limitate încât le exclud de la un nivel de viaţă minim acceptabil în statele în care
trăiesc6”. Această definiţie are la bază absenţa resurselor şi din motive practice nu s-a putut
extinde şi la nivel cultural şi social. Conform definiţiei, persoanele sărace sunt considerate
acele persoane care au un nivel al bunăstării sub un anumit prag. La Engel, prin legile
consumului însă, sunt luate în vedere pe lângă componenta materială şi componentele
culturale şi sociale. Asfel, cu cât creşte cuantumul de resurse indivizii unei gospodării îşi

4
Mariana Ioviţu, Bazele politicii sociale, Ed. Eficient, Bucureşti, 1997, p. 326.
5
Elena Zamfir, Cătălin Zamfir (coord.), Politici sociale. România in context european, Ed. Alternative,
Bucureşti, 1995, p. 34.
6
***, P.N.U.D., Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei, Ed. Expert, Bucurşti, 1998, Proiectul de Prevenire şi
Combatere a Sărăciei II / 97/ 008, p. 10, apud Pauvrete′ et exclusion, Hatier, 1996.

5
orientează cheltuielile într-o proporţie crescândă pentru satisfacerea unor cerinţe de ordin
superior, inclusiv la nivel cultural.

Se observă astfel, raportarea sărăciei la bunăstare iar determinarea sărăciei impune şi

evaluarea bunăstării economice. Pentru determinarea bunăstării sociale sunt folosiţi indicatori
precum : cheltuielile totale de consum, calculate pe baza consumului curent al gospodăriilor
dar şi veniturile. Sfera de cuprindere a indicatorilor trebuie să fie suficient de largă pentru a
determina bunurile alimentare, nealimentare, servicii şi orice sursă de venit (din salarii, din
activităţi pe cont propriu, din prestaţii de protecţie socială, din natură), dar şi cheltuielile
băneşti făcute pentru procurarea bunurilor şi serviciilor, autoconsumul, chiria imputată.

Sărăcia privită ca lipsă a resurselor (economice, culturale sau sociale) presupune

excludere socială. Se folosesc astfel, pentru termenul de „săraci” accepţiuni precum:
„excluşi”, „handicapaţi social”, „marginalizaţi”.

Potrivit Centrului pentru Studiul Veniturilor şi Costurilor din Franţa (C.E.R.C.),

sărăcia combină trei condiţii: un nivel de viaţă inferior unui „minim acceptabil”, o pierdere a
autonomiei care creează o dependenţă individului în raport cu mediul în care trăieşte şi
percepţia absenţei unei ieşiri din situaţia dată.

Lupta împotriva sărăciei şi a excluderii sociale trebuie să se ducă pe toate cele patru
planuri : economic, social, cultural şi politic, iar pentru aceasta este nevoie de evaluări corecte
şi de indicatori bine definiţi. Astfel, o supraestimare a sărăciei ar duce la alocarea resurselor
(prin transfer) unei populaţii care nu ar fi îndreptaţită să primească aceste resurse, iar o
subestimare a sărăciei ar duce la alocarea unor resurse insuficiente, ceea ce ar avea ca urmare
plasarea unei părţi a populaţiei în afara protecţiei sociale.

Serge Milano consideră că „ sărac nu este cel care primeşte mai puţin decât alţii, ...,el
este cel care nu participă sau participă în mod imperfect la viaţa socială... Existenţa sa este
marginală în raport cu societatea globală7”.

Pentru a defini starea de sărăcie mai este utilizată şi noţiunea de „precaritate”, în

sensul de riscuri cărora indivizii, fiind nepregătiţi, sunt aruncaţi în sărăcie pe o perioadă mai
mare sau mai mică de timp, neputând să se mai întoarcă decât cu eforturi maxime. Astfel,
atinşi de sărăcia extremă, ei nu mai pot deţine controlul asupra propriei existenţe.

7
***, P.N.U.D., Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei, Ed. Expert, Bucurşti, 1998, Proiectul de Prevenire şi
Combatere a Sărăciei II / 97/ 008, p. 12, apud Milano, S., La pauvrete′ en France, Paris,1982.

6
 Un alt termen întalnit în studiile despre sărăcie este acela de „vulnerabilitate”, termen
ce se referă la handicapuri serioase prezente în sfera protecţiei sociale sau pe piaţa forţei de
muncă. În acest termen se încadrează mai ales persoanele care deţin o slabă calificare
profesională, ele nefiind suficient dotate cu mijloace economice şi sociale, ajung să fie
excluse de pe piaţa muncii şi în cele din urmă, din societate.

Conceptul de „privaţiune”, introdus de Peter Townsend este folosit atât pentru a

defini sărăcia, dar şi excluziunea socială. „Oamenii sunt consideraţi în stare de privaţiune dacă
nu au tipul de regim alimentar, de îmbracăminte, condiţii de locuit, de mediu, de educaţie,
condiţii de muncă şi condiţii sociale, activităţi şi distracţii, care sunt obişnuite sau cel puţin
larg încurajate şi aprobate de societatea în care ei trăiesc8”.

Cap II. Sărăcia – stare economică, social – culturală şi psihologică

Nu ne putem raporta la sărăcie doar din perspectiva lipsei veniturilor. Această lipsă a
veniturilor nu este o caracteristică a sărăciei, ci o cauză, un declanşator al ei. Sub o anumită
limită a acestor venituri se poate instala sărăcia.

Conceptul de sărăcie se referă mai degrabă la un mod de viaţă : prin faptul că indivizii
nu-şi pot asigura nevoile fundamentale, ei trăiesc sub un anumit standard la care se adaugă şi
atitudini specifice : lipsa de speranţă, demoralizarea, lipsa de capacitaţi, lipsa de voinţă de a
face eforturi pentru a ieşi din situaţia respectivă, resemnarea, adaptarea la acel mod de viaţă
sărac. Astfel, sărăcia devine un mod de viaţă specific; pe lângă lipsa resurselor se crează
adevărate strategii şi atitudini de viaţă, care nu fac altceva decât să distrugă indivizii şi viaţa
lor colectivă. Prin urmare, s-a creat un nou concept, acela de cultură a sărăciei care se referă la
„complexul comportamental cristalizat în situaţii de lipsă severă şi de durată, care este o
trăsătură definitorie a unui mod de viaţă sărac9”.

8
***, P.N.U.D., Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei, Ed. Expert, Bucurşti, 1998, Proiectul de Prevenire şi
Combatere a Sărăciei II / 97/ 008, p. 13, apud Townsend, J., The concept of poverty, London, 1979.
9
Cătălin Zamfir, Elemente pentru o strategie antisărăcie în România, în „Elemente antisărăcie şi dezvoltare
comunitară”, Elena Zamfir (coord.), Ed. Expert, Bucureşti, 2000, p. 28.

7
2.1. Abordarea sărăciei din perspectiva drepturilor omului

Sărăcia este strâns legată de drepturile omului. Unul din drepturile fundamentale ale
omului este eliberarea de nevoi, un drept uman integral şi inalienabil, care adesea, însă, este
încălcat, de aceea, sărăcia reprezintă o încălcare a drepturilor omului.

Există o serie de documente internaţionale care pecetluiesc progresele umanităţii, care ne

amintesc drepturile şi obligaţiile noastre şi ale statului, impunându-ne obligaţia morală de a ne
angaja în lupta pentru eradicarea sărăciei, precum:

• Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – 10 decembrie 1948;

• Convenţia Internaţională cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale – 16
decembrie 1966;
• Declaraţia Dreptului la Dezvoltare – 4 decembrie 1986;
• Convenţia cu privire la Drepturile Copilului – 20 noiembrie 1989;
• Declaraţia şi Programul de Acţiune adoptate la Conferinţa Internaţională cu privire la
Drepturile Omului – Viena, 25 iunie 1993;
• Conferinţa Internaţională pentru Dezvoltare Socială – Copenhaga, martie 1995;
• A patra Conferinţă a Naţiunilor Unite cu privire la Situaţia Femeii – Beijing,
septembrie 1995;
• Carta Socială Europeană – Strasbourg, 3 mai 1996.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului susţine necesitatea respectării multor drepturi

care sunt legate de siguranţa materială şi sărăcia economică, iar respectarea lor ar conduce la
diminuarea sărăciei şi chiar eradicarea ei. Încă din 1948, dreptul la eliberarea de sărăcie a fost
recunoscut ca drept de bază al omului.

Articolul 25 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului exprimă foarte clar dreptul
pe care orice individ îl are, acela de a fi ajutat de către stat în condiţiile în care, aflat într-un
context social dificil, el nu mai reuşeşte să se descurce prin forţe proprii : „Fiecare persoană
are dreptul la un standard de viaţă adecvat pentru sănătatea şi bunăstarea sa şi a familiei sale,
incluzând hrană, haine, locuinţă şi îngrijire medicală, la serviciile sociale necesare precum şi

8
la dreptul de ajutor în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, vârstă înaintată sau orice
lipsă a mijloacelor de existenţă în circumstanţe pe care nu le poate controla10”.

De asemenea, în articolul 22 este stipulat dreptul individului la asistenţă socială şi

îndreptăţirea de a-şi realiza drepturile economice, sociale şi culturale prin intermediul
eforturilor naţionale şi în acord cu organizarea şi resursele fiecărui stat.

Un alt document care susţine drepturile indivizilor, fără nici o discriminare, este Carta
Socială Europeană a Consiliului Europei. Este vorba despre drepturile persoanelor aflate în
pericol (Art. 30), familiilor (Art. 16 şi 27), femeilor (Art. 8 şi 20), copiilor şi tinerilor (Art. 7
şi 17) la protecţie socială, juridică şi economică, susţine accesul la educaţie şi instruire (Art. 9
şi 10), la mună în condiţii decente (Art. 1-8, 22 şi 26), servicii sociale (Art.14), asistenţă
socială şi medicală (Art.12 şi 13), locuinţă (Art. 31).

2.2. Cauzele şi factorii care produc şi susţin sărăcia

Principalele cauze ale exploziei sărăciei în România sunt : căderea economiei,

creşterea polarizării economice (sărăcia distribuţională) şi deficitul de protecţie socială
(sărăcia redistribuţională)11.

Căderea economiei:

Moştenirea regimului socialist este aceea a unei economii iraţional construită,

ineficientă, cu distorsiuni structurale importante, orientată spre autosuficienţă. Această
economie deţinea monopolul pe piaţa internă cu întreprinderi industriale rigide, tehnologii
depăşite şi sectoare economice menţinute forţat, în ciuda ineficienţei. În anii ′80, economia
intră într-o criză puternică şi este susţinută artificial prin tăieri masive din consumul
populaţiei.

În perioada tranziţiei, restructurarea economiei este extrem de dificilă. Ca strategii de

reformă în regimul socialist s-au folosit modele simpliste iar pentru creşterea profiturilor s-a
folosit exploatarea distructivă, în loc de restructurare şi relansare economică. Consumatorii
interni s-au orientat spre produsele non - autohtone care corespundeau mult mai bine

10
***, P.N.U.D., Sărăcia şi drepturile omului, România, 1998, p. 14.
11
Clasificare realizată după Cătălin Zamfir, Postill, K., Stan, R. (coord.), Situaţia sărăciei în România: cauzele
sărăciei, evaluarea politicilor anti-sărăcie, direcţii de acţiune pentru combaterea sărăciei, iunie, 2001.

9
cerinţelor lor faţa de încorsetarea ofertei interne, ceeea ce a dus treptat la pierderea unor
segmente importante de piaţă internă.

Privatizarea, acolo unde a apărut, nu a avut efectul scontat, ea fiind destul de timidă,
vulnerabilă şi confruntându-se cu tot felul de dificultaţi la tot pasul.

Cea mai mare victimă a unei abordări politice greşite a fost agricultura, cu acea
reformă bazată pe reconstituirea proprietăţii care s-a dovedit incapabilă să susţină o dezvoltare
rapidă a unor sisteme productive moderne. S-a reconstituit doar proprietatea asupra
pământului, lipsindu-l pe ţăran chiar şi de mijloacele tehnice minimale. Astfel, agricultura a
scos pe piaţă produse scumpe, iar ţăranului român i-a oferit condiţii mizere de viaţă. Singurul
merit al agriculturii a fost acela de amortizare a şocului sărăcirii datorat căderii economice,
dar destul de slab, nedepăşind nivelul unei economii de supravieţuire. În ciuda creşterii ratei
de ocupare în agricultură, contribuţia agriculturii la formarea PIB rămâne modestă,
nedepăşind 20 % în anul 200012.

În 2000, dupa 11 ani de la începutul tranziţiei, PIB-ul României se afla la circa 77 %

din nivelul înregistrat în 198913, ceea ce înseamnă că explozia sărăciei reprezintă doar parţial
un cost inevitabil al tranziţiei, fiind vorba, mai degrabă, de opţiuni strategice defectuoase în
procesul reformei economiei.

Efectul căderii economiei asupra standardului de viaţă:

Decăderea economiei a avut ca repercusiuni erodarea veniturilor primare şi scăderea

numărului locurilor de muncă la nivelul standardului de viaţă.

• Scăderea veniturilor salariale

După 1989, veniturile salariale ce reprezentau principala sursă de venit a populaţiei, au
scăzut enorm. Până în 1993 - 1994, salariile scad destul de mult, ajungând la 38 % faţă de
1989, după aceea, urmează o perioadă de uşoară revenire până în 1996, însă are loc din nou o
prăbuşire puternică şi între 1997 - 2000, salariul ajunge la circa 60 % din cel raportat în
198914.

• Efectul deprecierii salariilor asupra standardului de viaţă

12
Cătălin Zamfir, Postill, K., Stan, R. (coord.), Situaţia sărăciei în România: cauzele sărăciei, evaluarea
politicilor anti-sărăcie, direcţii de acţiune pentru combaterea sărăciei, iunie, 2001, p. 019
13
Idem, p. 020
14
Idem, p. 020

10
 A fost şi el puternic influenţat de scăderea masivă a numărului de salariaţi. Astfel,
numărul acestora ajunge în 2000 la 55 % faţă de 198915. Veniturile salariale eliminate au fost,
în mare parte, înlocuite cu venituri mult mai reduse : pensie, ajutor de şomaj, alocaţie de
sprijin, ajutor social sau chiar cu nici un venit.

• Pensiile
După 1989, au avut loc acele pensionări anticipate care s-au realizat în scopul amortizării
şocului şomajului şi detensionării pieţei muncii. Pensia asigura pe o perioadă nedefinită un
venit sigur care era superior celorlalte beneficii sociale. Dacă în 1990, prezenţa pensionarilor
cu vârsta cuprinsă între 46 - 55 era de 1:5, în 2000 ajunge la 1:4. Ponderea pensionarilor cu
vârsta între 56 - 65 a crescut de la 63 % în 1990 la 83 % în 200016.

• Şomajul
Rata şomajului a înregistrat valori nu foarte mari, depăşind pragul de 11 % în momentele
de vârf17. Şomajul nu a reprezentat o perioadă de tranziţie spre un alt loc de muncă, aşa cum
ar fi normal, ci s-a extins pe perioade lungi de până la 1 - 2 ani. După 9 luni de la primirea
ajutorului de şomaj, acesta era înlocuit cu alocaţia de sprijin care era mult mai redusă, iar
după 18 luni nu se mai primea nimic.

• Propria afacere
O parte din cei care s-au retras din sectorul salarial s-au îndreptat către activităţi pe cont
propriu, construindu-şi propria afacere. Puţini sunt cei care au avut parte de un succes rapid,
majoritatea aflându-se mai degrabă într-o situaţie de supravieţuire. În 1998, 53,9 % din
familiile în care capul gospodăriei se declara întreprizător pe cont propriu se aflau în sărăcie18.

• Venituri suplimentare
Nevoia unor venituri suplimentare este confirmată de datele Barometrului de Opinie
Publică: 81 % dintre subiecţi ar renunţa la timpul liber în favoarea unor venituri în plus19.
Astfel, ca opţiuni există: un al doilea loc de muncă, activităţi independente în afara
serviciului, munca în agricultură, în străinătate şi pe cont propriu.

• Economia subterană sau informală

15
Idem, p. 021
16
Idem, p. 021
17
Idem, p. 021
18
Idem, p. 022
19
Idem, p. 022

11
 A cunoscut un proces de ascensiune, ajungând să crească de 3,3 ori în 1998 faţă de 199220.
Deşi aduce venituri destul de ridicate celui care o prestează, economia subterană are multe
consecinţe negative : lipsa asigurărilor medicale, a protecţiei contractelor colective de muncă
şi a organismelor publice de asigurare a unor condiţii de muncă minimal satisfăcătoare. Pe
termen lung, această economie subterană degradează valorile şi normele demnităţii muncii,
erodează legalitatea şi constituie o sursă de sărăcie prin deficitul de asigurări sociale.

Cap. III. Specificitatea sărăciei și a excluziunii sociale în România

3.1. Proporţia şi severitatea sărăciei şi a excluziunii sociale

România a traversat în ultimii 30 de ani o perioadă de criză prelungită, în care sărăcia

s-a agravat treptat, pe măsura trecerii timpului. În primii ani după ’90, şocul resimţit la
începutul tranziţiei a accentuat procesele de dezagregare sociale conturate în anii ’80 şi, în
acelaşi timp, a expus populaţia la noi riscuri economice şi sociale. Cele două valuri de sărăcire
accelerată a populaţiei din anii ’90 (1991-193 şi 1997-1999) a contribuit şi mai mult la
agravarea sărăciei, populaţia nereuşind să mai iasă din starea de sărăcie prin mijloace proprii.

Această criză a avut ca punct de plecare slăbirea structurilor tradiţionale şi

dezagregarea socială. Segmente importante de populaţie, fiind aflate, în acea perioadă, în
proces de adaptare la noile structuri, au fost respinse la marginea societăţii, în felul acesta,
pierzându-şi locul care începuse să se cristalizeze la nivel socio – economic înaintea
începutului tranziţiei.

Sărăcirea a fost agravată şi de creşterea polarizării sociale care a crescut rapid după
primul şoc de sărăcire al tranziţiei, coeficientul Gini crescând de la 20 la 3021. Polarizarea
socială a avut loc atât la nivelul diferitelor segmente ale colectivităţii, cât şi între zonele
geografice. Astfel, unele zone şi judeţe au fost afectate şi mai mult de procesul de sărăcire.

La cronicizarea sărăciei a contribuit şi deficitul de capacităţi, care este mult mai greu
de absorbit. Cei mai mulţi dintre şomeri au devenit şomeri cronici, nereuşind să-şi mai
reorienteze capacităţile profesionale, pierzând progresiv contactul cu piaţa muncii. În unele

20
Idem, p. 022
21
****, Revista de Asistenţă Socială, Nr. 3/2002 – Planul Naţional Anti – Sărăcie şi Promovare a Incluziunii
Sociale, p. 91.

12
cazuri, acest fapt a condus la dezagregarea vieţii personale, a familiei şi a contactelor cu viaţa
socială normală.

În România, sărăcia şi excluziunea socială reprezintă rezultatul eşecului sistemului

social. Acest eşec al sistemului s-a concretizat, în primul rând, într-o criză profundă a
proiectului socialist, dar şi în erorile de strategie care au urmat în perioada de tranziţie şi care
au condus la căderea dezastruoasă a economiei şi la deficitul de politică socială de
compensare.

Sărăcia extremă conduce la excluziune socială greu reversibilă datorită

permanentizării acestei situaşii şi a reproducerii ei la nivelul tinerei generaţii. „Excluziunea
socială este probabil procesul cu efectele sociale cele mai negative, datorită paralizării
capacităţilor de redresare22”.

3.2. Grupuri cu risc ridicat de sărăcie persistentă şi excluziune socială severă

Segmentele cele mai expuse situaţiilor de risc ridicat de marginalizare şi excluziune

socială se datorează unei distribuţii inegale a beneficiilor creşterii economice dar şi sistemului
de protecţie socială care-şi acoperă inadecvat aria sa de activitate. Sărăcia este cel mai bine
anticipată de acel deficit pe care îl prezintă anumiţi indivizi sau grupuri în legătură cu
posibilităţile lor de acces pe piaţa muncii sau chiar de incapacitatea de a avea acces în acest
domeniu.

În România, cele mai afectate grupuri sunt :

• Copiii (în familii sărace, în instituţii sau „copiii străzii”) reprezintă categoria cea
mai afectată de sărăcie. Situaţiile care au beneficiat de atenţia factorilor de decizie au
fost cele de tipul „copilul abandonat” şi într-o proporţie mai mică „copilul cu
handicap”. Naşterile nedorite sau insuficient asumate, cât şi mortalitatea infantilă au
intrat prea puţin în vizorul autorităţilor care elaboreză direcţiile de intervenţie în
programele sociale deoarece acestea sunt mai puţin aflate în sfera de interes a
Occidentului. Copiii care trăiesc în familii în care se cumulează deprivarea financiară
cu cea socială sunt expuşi dezagregării familiale şi, implicit, neglijării, violenţei sau

22
***, Revista de Asistenţă Socială, Nr. 3/2002 – Planul Naţional Anti – Sărăcie şi Promovare a Incluziunii
Sociale, p. 90.

13
 abuzurilor. Dacă în mediul rural, munca în agricultură nu le oferă copiilor
posibilitatea de a studia acasă, copiii care provin din familii care locuiesc în condiţii
improprii, în locuinţe inadecvate sau improvizate, nici măcar nu dispun de acest spaţiu
minimal pentru a putea studia. Aceste condiţii inadecvate de locuire, de
supraaglomerare şi multifuncţionalitate a unui spaţiu şi aşa foarte mic, lipsit de utilităţi
publice conduce la demotivarea participării şi a performanţelor şcolare. Un alt deficit
care diminuează şansele viitoare de integrare a copiilor care provin din astfel de
familii este acela al alimentaţiei cronice inadecvate.
Iniţiată şi aşa destul de târziu, în 1997, reforma sistemului de protecţie a
copilului a fost lipsită de o concepţie de ansamblu până în anul 2000. Chiar şi în
momentul de faţă funcţioneză dificil măsurile alternative la instituţionalizare, în
special plasamentul, dar şi adopţia naţională. De cele mai multe ori, calitatea locuirii
în aceste instituţii nu este întocmai corespunzătoare datorită supraaglomerării şi a unei
lipse la un spaţiu individualizat şi obiecte personale, cât şi abuzul psihologic,
emoţional sau fizic din partea copiilor mai mari sau a personalului de îngrijire, cu
scopul de a-i disciplina.

„Copiii străzii” reprezintă grupul cu cel mai mare risc social, care însă nu se
află în sistemul de suport şi de supraveghere al comunităţii, fiind, în schimb, cel mai
vizibil şi cel mai mediatizat. Acest grup îi cuprinde şi pe cei ale căror legături cu
familia sunt inexistente, fragile sau temporare.

„Copiii străzii” ca şi fenomen este destul de contoversat datorită dificultăţilor

întâmpinate în estimarea dimensiunilor sale. Totuşi, cercetările aproximează 3000 de
„copii ai străzii”dintre care se estimează că sub 1000 sunt permanent pe stradă, restul
copiilor fiind temporar în această situaţie 23 . Datorită dimensiunii sale, această
problemă a fost ignorată, fapt ce a condus la apariţia unor focare cu potenţial social
exploziv : copii cu stare de sănătate precară, expuşi abuzului sexual, cu risc crecut de
transmitere a unor boli, analfabetism, consum de droguri, delicvenţă, apariţia
cuplurilor care trăiesc în stradă.

Încă de la vârste foarte mici are loc intrarea lor pe piaţa de muncă informală cu
scopul de a îmbunătăţi bugetul familiei sau pentru bani de buzunar. Tot în aceste

23
Simona Ilie, Sărăcie şi excluziune socială. Incluziunea socială ca obiectiv al sistemului de protecţie socială în
„Calitatea vieţii”, nr.3-4 / 2003, p. 25.

14
 situaţii sunt şi copiii care provin din familii sărace sau cei din instituţii. Cele mai grave
forme sunt acelea de tipul ajutorului dat în familie la muncile casnice, în agricultură
sau la piaţă, dar şi muncile identificate de ei înşişi (încărcător – descărcător la piaţă, la
magazinul din vecinătate, în consturcţii, în agricultură ) sau după vărsta de 14 ani
munca la negru. De cele mai multe ori, intrarea pe piaţa muncii are drept consecinţă
abandonul şcolar sau chiar cel familial şi uneori implicarea în activităţi ilegale
precum: cerşetoria (în reţea organizată sau nu), prostituţia sau alte forme de
delicvenţă.

• Tinerii reprezintă un segment multiplu afectat. În primul rând, educaţia dobândită şi

oportunităţile reale de inserţie pe piaţa muncii sunt extrem de reduse. În mediul rural,
oportunităţile de muncă ale tinerilor sunt agricultura şi domeniile conexe. În aceste
condiţii ei sunt lipsiţi de asigurările sociale.
Nivelul de trai al generaţiei tinere depinde de cel dobândit de către părinţi în
cazul celor care nu au un loc de muncă. Pentru majoritatea tinerilor, posibilitatea de a
deţine o locuinţă proprie este aproape nulă.

Tinerii care părăsesc instituţiile formează grupul cel mai expus riscurilor de
excluziune socială. Se estimează că apoximativ 4500 de tineri părăsesc anual astfel de
instituţii24. Întrucât nu au unde să plece, multe din instituţii îi ţin în contiuare, ceea ce
este ilegal. Aceşti tineri prezintă un deficit de socializare, ei nu pot duce o viaţă
normală, independentă şi nu ştiu să relaţioneze cu cei din jur sau să practice vreo
meserie. Există localităţi în care primăriile acordă spaţii de locuit în momentul în care
aceşti tineri părăsesc instituţiile rezidenţiale. Aceste facilităţi pot fi combinate cu
serviciile organizaţiilor non-guvernamentale şi finanţate de organizaţii internaţionale.
În cele mai multe cazuri, ONG-urile oferă servicii complexe; de la locuinţă sau chirie
plătită şi produse alimentare şi nealimentare la servicii de consiliere profesională şi
chiar locuri de muncă în cadrul programelor de dezvoltare locală.

• Vârstnicii constituie un segment destul de important, nu datorită ratei de sărăcie, ci

datorită numărului foarte mare de pensionari de la nivelul întregii ţări. Problemele
specifice ale acestei categorii se accentuează din cauza lipsei unor servicii specializate
de asistenţă. O altă problemă a vârstnicilor este aceea că veniturile lor au fost reduse,

24
Idem, p. 26

15
 fapt ce a creat o dependenţă faţă de serviciile medicale şi sociale datorită
imposibilităţii de a-şi mai acoperi cheltuielile zilnice.

Abordare critică personală - Concluzii

Pentru că sărăcia e o realitate inconfortabilă care rezistă cu tenacitate atât abordărilor

teoretice, dar mai ales implementării măsurilor - politicilor sociale - de oprire și eradicare a
acesteia, este nevoie atât de înțelegerea modului cum este privit fenomenul de cei mai buni
specialiști, cât și de promovarea celor mai bune măsuri, atât teoretic, cât și practic.

Sărăcia este o stare de nedorit atât pentru o țară, cât și pentru un județ, familie sau
individ. Problema sărăciei va figura cu prioritate pe agenda oricărui guvern. Cu toate acestea,
în România, sărăcia pare însoțită de o forță de inerție, de aceea primul factor determinant în
combaterea sărăciei, dincolo de intervenția statului prin politici sociale, ar trebui să fie
educația.

Fiecare cetățean are dreptul de a fi păzit de excluziunea socială, dar are de asemenea
dreptul și la educatie. Dreptul la viață este însoțit de dreptul la demnitate și consider că datoria
unui asistent social este de a acționa atât pentru ocrotirea unuia, cât și a celuilalt.

16
Bibliografie
1. Ghebrea, Georgeta, Perspective sociologice asupra sărăciei în „Sărăcie şi asistenţă
socială în spaţiul românesc (sec.XVIII - XX)”, Livadă – Cadeschi , L.(coord.), Ed.
Colegiul Noua Europă, Bucureşti, 2002.
2. Ilie, Simona, Sărăcie şi excluziune socială. Incluziunea socială ca obiectiv al
sistemului de protecţie socială în „Calitatea vieţii”, nr.3-4 / 2003.

3. Ioviţu, Mariana, Bazele politicii sociale, Ed. Eficient, Bucureşti, 1997.

4. Zamfir, Cătălin, Elemente pentru o strategie antisărăcie în România, în „Elemente
antisărăcie şi dezvoltare comunitară”, Zamfir Elena (coord.), Ed. Expert, Bucureşti,
2000.
5. Zamfir, Cătălin, Postill, K., Stan, R. (coord.), Situaţia sărăciei în România: cauzele
sărăciei, evaluarea politicilor anti-sărăcie, direcţii de acţiune pentru combaterea
sărăciei, iunie, 2001.

6. Zamfir, Elena, Zamfir, Cătălin (coord.), Politici sociale. România in context european,
Ed. Alternative, Bucureşti, 1995.
7. ***, P.N.U.D., Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei, Ed. Expert, Bucurşti, 1998,
Proiectul de Prevenire şi Combatere a Sărăciei II / 97/ 008, apud Pauvrete′ et
exclusion, Hatier, 1996.
8. ***, P.N.U.D., Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei, Ed. Expert, Bucurşti, 1998,
Proiectul de Prevenire şi Combatere a Sărăciei II / 97/ 008, apud Townsend, J., The
concept of poverty, London, 1979.
9. ***, Dicţionar de Politici Sociale, Ed. Expert, Bucureşti, 2002, Pop, L., M. (coord.),
Preda, M., apud Zamfir 1995, Strobel, 1996, Duffy, 1995.
10. ***, Clasificare realizată după Zamfir, Cătălin, Postill, K., Stan, R. (coord.), Situaţia
sărăciei în România: cauzele sărăciei, evaluarea politicilor anti-sărăcie, direcţii de
acţiune pentru combaterea sărăciei, iunie, 2001.
11. ***, Revista de Asistenţă Socială, Nr. 3/2002 – Planul Naţional Anti – Sărăcie şi
Promovare a Incluziunii Sociale.

17