Evanghelizatorul Scythiei Minor

Pentru românii ortodocşi, „este o mare bucurie şi onoare” să fi primit Evanghelia de la Apostolul
Andrei, primul chemat la apostolat, cel care i-a convertit la creştinism pe strămoşii sciţi şi traci,
spune preotul Paul Palencsar.

„Cel ce ne-a făcut creştini, Sfântul Apostol Andrei, face parte din inima colegiului apostolic,
omul care timp de trei ani a umblat cu Hristos pe drumurile Palestinei, i-a ascultat cuvintele şi a
văzut minunile pe care Dumnezeu întrupat le-a făcut pe pământ. De aceea, este esenţial să
revendicăm calitatea de creştini apostolici, nu ca act de mândrie, ci pentru a nu uita cât de mult
ne iubeşte Dumnezeu şi Sfântul Apostol Andrei”, e de părere clericul.

El spune că misiunea sfântului Andrei nu a fost una deloc uşoară pentru că exista permanent
riscul de a fi ucis. „Cel mai delicat şi riscant demers este cel de a schimba credinţa religioasă a
cuiva, de a-i spune că, până atunci, a trăit într-o eroare existenţială. Sfântul Andrei şi-a asumat
acest risc, intrând în lupta cu mentalităţile sălbatice ale Sciţiei, la fel cum intra neînfricat în
furtunile de pe Marea Galileii. Caracterul său de pescar dârz şi dragostea pentru Evanghelia lui
Hristos l-au făcut să-şi învingă fricile pentru o bucurie mai mare: mântuirea oamenilor”, spune
preotul.

„Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem şi la care trebuie să răspundem este dacă Sciția
menţionată de izvoarele literare şi istorice antice şi medievale cu referire la Sf. Andrei, indică
teritoriul Dobrogei de azi, spune profesorul Mihail Săsăujan.

Teritoriul s-a structurat mai târziu în viitoarea provincie Scythia Minor, în timpul
reformelor administrative ale imperiului roman din timpul împăraţilor Diocleţian (284-305) şi
Constantin cel Mare (323-337).

Profesorul Săsăujan invocă argumentele „nepărtinitoare, care nu pot fi suspectate de interese

ideologice confesionale”, ale unui pasionat al arheologiei creştine din Dobrogea, savantul
Raymund Netzhammer, arhiepiscop al Bisericii Romano – Catolice din România. Între anii 1905-
1924, acest cercetător de vocaţie, s-a concentrat asupra mărturiilor arheologice ale primelor
secole de viaţă creştină de la Dunărea de Jos. În 1918 a publicat în germană Antichităţile creştine
din Dobrogea (Die christlichen Altertümer der Dobrudscha). A rămas celebru în epocă mesajul
său la plecarea sa definitivă din România, în anul 1924.

„Dobrogea este pentru mine ţara favorită... Ceea ce m-a atras în fiecare an în acea foarte
interesantă fâşie de pământ de la Marea Neagră este bătaia pulsului vechii lumi creştine, care
acolo, neslăbită de lungimea secolelor, încă se mai poate auzi şi simţi clar. Acolo este pământul
care a fost îmbibat de sângele martirilor, acolo sunt îngropate oraşe, sate, vile, în care sfinţii
episcopi de Tomis au predicat, acolo zac sub dărâmături şi pământ resturi de vechi clădiri de
cult şi sfinţite lăcaşuri creştine”, spunea Raymund Netzhammer.

El a afirmat că „pe bună dreptate se poate presupune că Sfântul Apostol Andrei a călcat în
cursul călătoriilor sale apostolice şi pe pământul Dobrogei de azi, unde a predicat Evanghelia”.

Netzhammer face un parcurs al teritoriilor legate de Sf. Andrei care puteau cuprinde Sciția,
arătând că prin Sciția se înţelegeau în antichitate, cu precădere, ţinuturile de la nord şi răsărit de
Marea Neagră, dar şi ţinuturile de la Don şi până în Basarabia şi România de azi.

În a doua jumătate a secolului I Î.Hr., deci cu circa 100 de ani înainte de epoca hristică și deci a
generației Sf. Andrei, istoricul grec Strabon numea regiunea unde se varsă Dunărea în Marea
Neagră, Sciţia Mică. În anul 29 Î.Hr., teritoriul Dobrogei a fost ocupat de armatele romane,
pentru a fi alipit provinciei romane Moesia Inferior. În anul 46 d.Hr. graniţa de la Dunăre a
căpătat denumirea de „limes scythicus”, dovadă că sciţii şi-au continuat existenţa pe aceste
teritorii şi în primul secol după Hristos, perioada care ne interesează.

În anul 8 d. Hr a fost exilat la Tomis poetul Ovidius Naso, de către împăratul Augustus. Poetul se
plânge în scrierile sale că este obligat să trăiască la marginea lumii, pe cel mai nefericit ţărm al
mării scitice, că aude cu urechile lui limba sciţilor şi că este înconjurat de poporul sciţilor şi
geţilor. Drept cel mai straniu cadou indigen, pe care i-l poate trimite prietenului său Maximus la
Roma, exilatul alege o tolbă scitică împănată cu săgeţi otrăvite. Sciția lui Ovidiu era fără îndoială
Dobrogea românească de astăzi.