I.3.4.

Învăţăturile Apostolilor şi rolul lor social

Prin apostolicitate, se înţelege însuşirea prin care Biserica se afirmă ca fiind întemeiată de
Iisus Hristos şi aşezată pe temelia Apostolilor, El fiind piatra cea din capul unghiului, căci Biserica este
zidită „pe temelia Apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos” 1.
Apostolicitatea este nota specifică şi esenţială a adevăratei Biserici dreptmăritoare, ortodoxe,
păstrătoare cu sfinţenie a învăţăturii nealterate propovăduite de Apostoli.

Ea se manifestă şi în succesiunea apostolică neîntreruptă a ierarhiei bisericeşti, potrivit căreia

harul episcopatului se transmite neîntrerupt de învăţăturile Apostolilor prin şirul de episcopi
canonici, de-a lungul timpurilor în toată lumea.

Valorile morale şi creştine răspânite de aceştia prin credinţă în timpul vieţii nu s-au oprit
odată cu moartea lor. Vieţile sfinţilor au fost transmise Bisericilor în scris ca să arate urmaşilor modul
de a se conduce în viaţă. Astfel învăţăturile acestora rămân pentru creştini o experinţă demnă de
urmat.

Sfântul Apostol Pavel a pus foarte mult accentul pe ajutorarea săracilor. El oferind definiţii în
diferite feluri plecând de la slujire, comuniune de dragoste între credincioşi, colectă de ajutorare,
unirea cu sfinţenia, încercând mereu să stabilească mereu o egalitate între oameni. 2 Şi în acelaşi timp
o colaborare permanentă între Biserică şi comunitatea din jur.

În societatea actuală se văd însă multe contraste, diferenţele dintre păturile sociale sunt
enorme. Oameni cu averi fabuloase, care sunt indiferenţi la situaţia celor din jur, sau care ajută
uneori pentru sporirea propriei imagini, o filantropie secularizată. Ruperea acesteia de Evanghelie o
transformă într-un act formal.

De aceea Biserica, aşa cum ne-au învăţat Apostolii, trebuie să conlucreze cu instituţiile
statului, şi în special cu instituţiile sociale, şi să se sprijine reciproc în organizarea şi practicarea
asistenţei, care nu trebuie limitată doar la un ajutor material ci o asistare în timp.

În cartea ,,Credinţa ortodoxă şi viaţa în Hristos”, părintele Iustin Popovici prezintă Biserica,
precum ,,cel mai complex organism despre care are cunoştinţă spiritualul omenesc”. 3 Fiecare
membru trăieşte pentru întreg trupul, dar şi întregul trup trăieşte înlăuntru fiecărui membru. Sarcina
unui membru al Bisericii este atât personală cât şi colectivă sau sobornicească. Chiar dacă el
acţionează doar pentru sine, în realitate el acţionează pentru totalitatea comunităţii bisericeşti.
1
Ibidem, p. 1328
2
Vizitiu, Mihai, op.cit., p. 121
3
Popovici ,Iustin, Credinţa ortodoxă şi viaţa în Hristos, Treducere Bălan, Paul, Editura Bunavestire, Galaţi,
2003, p. 96
 I.4. Însuşirile trăirii ortodoxe în practica socială

Într-un interviu acordat revistei ,,Lumea Monahilor”, Pr. Arsenie Papacioc îşi împărtăşeşte
ideile privind modul în care un creştin poate să sporească în viaţa duhovnicească. 4 Sfaturile lui
îndreaptă credinciosul către o stare de veselie interioară, din inimă, stare ce înseamnă rugăciune
neîncetată. Recomandă o stare de permanentă bucurie, care înseamnă recunoaşterea forţelor de
bine din fiecare persoană în parte.

Această stare va atrage odata cu ea şi sentimentele de iubire sau dragoste de aproape,

dăruire, milostenie şi înţelegere pentru cei din jur.

Un alt sfat oferit de părinte este să nu refuzăm suferinţa. Să nu o căutăm, dar dacă apare să
ne ducem crucea, să ne jertfim pentru mântuire: ,,În concluzie, trebuie să ştii să mori şi să înviezi în
fiecare zi. Pentru că viaţa înseamnă moarte continuă.” 5

I.4.1. Rugăciunea şi reîntoarcerea la sine

A scrie despre rugăciune nu e nimic neobişnuit, pentru că orice om, indiferent de

apartenenţa sa socială şi naţionalitate, ştie ce înseamnă aceasta: o cerere, o mulţumire sau o laudă
adresată de către oameni, divinităţii.

În Biblie ni se povesteşte cum însuşi Iisus Christos i-a învăţat pe ucenici să se roage,
recunoscând importanţa rugăciunii: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va
deschide.”6 Prin înălţarea unei rugi, omul căzut în fiinţă, năzuieşte spre primirea fericirii pe care a
avut-o, dar pe care a pierdut-o.

Încercarea de regăsire a acestei fericiri este de fapt încercarea de a redescoperi persoana

care ai fost în trecut. Discuţiile referitoare la sine, sunt defapt elemente din memoria autobiografică.
„Sinele este o povestire rescrisă mereu. Ceea ce ne amintim din trecut ne ajută să menţinem această
poveste la un nivel satisfăcător de formulare. Când noi circumstanţe fac dificilă menţinerea acestei
formulări, atunci ne întoarcem în trecut în efortul de a găsi o semnificaţie clară.” 7

4
Revista , Lumea Monahilor, Interviu realizat de Gomboş, Stelian, Nr.33, Martie,2010
5
Ibidem
6
Biblia sau Sfânta Scriptură, op.cit., p. 1104
 Rugăciunea este văzută ca un gând bun, iar de cele mai multe ori vindecarea are la bază
gândirea pozitivă. Mărturie fiind miile de cazuri de persoane care s-au însănătoşit schimbându-şi
modul de gândire.

Gândirea pozitivă acţionează şi atunci când vine vorba de efectul medicamentelor. În acest
sens, este cunoscută terapia cu placebo, adică amăgirea pacientului cu privire la efectele
medicamentului pe care îl ia, deşi acesta este lipsit de substanţe active. Testele ştiinţifice au arătat că
terapia placebo funcţionează însă doar pe perioade scurte de timp. Mai exact, perioada de
administrare a placebo nu trebuie prelungită, deoarece se urmăreşte doar ameliorarea bolii. Succesul
terapiei placebo depinde de încrederea pe care pacientul o are în puterea terapeutică a
medicamentului, respectiv a medicului care îl recomandă.

Postul, ca terapie, este măsura cea mai complexă la care omul poate apela în lupta sa cu
boala. Postul, repausul alimentar complet sau parţial, ar putea fi una dintre terapiile de vindecare
cele mai eficiente şi fără efecte adverse, susţin specialiştii. Aceasta deoarece, în timpul postului,
organismul intră într-un proces de curăţare intensivă, nemaifiind ocupat cu digerarea alimentelor.

Postul poate începe în orice stadiu al bolii, însă trebuie să ţină cont de tipul şi durata ei,
precum şi de dorinţa persoanei respective, de a face un sacrificiu.

Se spune că rugăciunea este „arma” pe care Dumnezeu le-a dat-o oamenilor pentru a se
apăra de boli şi de necazuri. Însă vindecarea prin intermediul rugăciunii necesită respectarea câtorva
paşi. Primul pas constă în a refuza să-ţi fie teamă de simptomele vizibile ale bolii. Al doilea pas
impune recunoaşterea faptului că boala este doar o consecinţă a gândurilor negative. Iar al treilea
pas constă în preţuirea capacităţii de vindecare prin resurse proprii.

Promotorii gândirii pozitive spun că prin respectarea acestor reguli, corpul încetează să mai
producă toxine. În plus, pentru ca rugăciunea să aibă efect, trebuie să crezi cu tărie în ceea ce spui,
deoarece în subconştient se întipăresc doar gândurile lipsite de îndoială. În caz contrar, gândurile
negative vor accentua şi mai mult simptomele bolii.

Gândurile noastre sunt preluate de subconştient în starea lor pură, iar ceea ce cultivăm în
subconştient se manifestă şi în gândurile noastre.

În cartea ,,Rugăciunea lui Iisus”, Arhimandritul Mina Dobzeu, prezintă scopul rugăciunii ca
reunificarea omului, care s-a împărţit, prin căderea în păcat. Omul a fost creat după chipul lui
7
Bruner J., “The remembere self.”, The remembering self. Construction and accuracy in the self-narrative,
Cambridge University Press, UK, 1998 apud. Titu Constantin, “ Sinele şi memoria autobiografică” , Psihologia
câmplului social, Universitatea “AL.I.Cuza”, Iaşi, Nr. 12, 2003, p. 132
Dumnezeu. Astfel sufletul este unic, dar multiplu având trei puteri: mintea (raţiunea), dorinţa (pofta),
şi voinţa (mânia). Toate aceste trei puteri se încearcă unite prin puterea credinţei şi prin rugăciune. 8

8
Dobzeu, Mina, Rugăciunea lui Iisus, Unirea minţii cu inima şi a omului cu Dumnezeu, Editura Agaton, Făgăraş,
2002, p.13