Astfel apostolii au întemeiat în diferite regiuni, biserici locale, ei devenind iconomi ai tainelor

lui Dumnezeu, iar Hristos fiind Cap al Bisericii-Întemeietorul şi piatra de bază.

Deşi Biserica, prin excelenţă este o instituţie spirituală, ea nu poate să fie ruptă de realitatea
vieţii pământeşti. De aceea bisericile ridicate de către Sfinţii Apostoli au început să îşi desfăşoare
activitatea în lume, construind în jurul lor comunităţi de creştini din ce în ce mai mari, învăţaţi să
răspundă la nevoile celorlalţi.

Noul Testament evidenţiază mereu faptul că un creştin trebuie să fie un om al comuniunii, al

solidarităţii şi că fiecare este dependent de semenul său.

În primele comunităţi creştine, aşa cum ne spun Scrierile Sfinţilor Apostoli, porunca de a iubi
pe aproape este pusă în fapte. Biserica a luat în grija sa problemele unor categorii sociale
dezavantajate de societatea păgână. Toţi cei goi, flămânzi, întemniţaţi, îşi găseau ajutor în casele
creştine.

Valori precum confidenţialitatea, nondiscriminarea, egalitatea, respectul faţă de cei din jur,
care astăzi reprezintă principiile de bază ale asistenţei sociale, îşi au originea în primele comunităţi
creştine.1

Filantropia, esenţa comunităţilor creştine care înglobează toate valorile pe care Sfinţii
Apostoli încearcă să le însuşească tuturor celor prezenţi în cadrul acestor grupuri, s-a manifestat în
diferite forme precum, ,,slujirea socială, comunitatea bunurilor, agapele creştine sau sub forma
tuturor ajutoarelor oferite celor săraci, bătrâni sau orfani.” 2

Potrivit Sfintei Scripturi, slujirea constituie misiunea fundamentală a Bisericii, cu care aceasta
stă sau cade din rostul ei în lume, aşa cum i-a fost fixat de Dumnezeu, mai întâi prin profeţi şi apoi
prin Hristos.

Slujirea creştină promovează încrederea faţă de om şi dă o apreciere pozitivă dimensiunii

sociale a existenţei umane. „Teologia slujirii. De azi trebuie să arate că viaţa creştină, deşi trăieşte din
relaţia cu transcendenţa ea nu este scoasă din relaţia organică cu istoria şi societatea” 3.

Credinţa trebuie însoţită de fapte bune, care decurg din iubire, spre a fi lucrătoare şi
mântuitoare. Sfântul Apostol Pavel, în epistolele sale, accentuează credinţa care îndreaptă,
1
Sorescu, Maria, Asistenţa socială. Sisteme şi profesie, Editura Universitaria Craiova, 2005, p. 25
2
Vizitiu, Mihai, Filantropie Divină şi Filantropia Bisericii – după Noul Testament, Editura Trinitas, Iaşi, 2002, p.
113
3
Plămădeală, A., Biserica slujitoare, Bucureşti, 1972, p.304.
înţelegând totdeauna credinţa, nedespărţită de dragoste prin care e activă în fapte bune. Sfântul
Apostol Pavel exclude din acţiunea de însuşire a mântuirii, faptele legii mozaice şi ale legii naturale
care nu se săvârşesc în colaborare cu harul, ci sunt numai încercări umane de a se îndrepta prin
puteri proprii.

Viaţa socială a creştinilor din epoca apostolică avea ca principală caracteristică filantropia. Ei
au înţeles chiar de la început că o comunitate deplină între suflete nu poate lua fiinţă, şi nu se poate
menţine fără o comunitate de bunuri.

Această viaţă comunitară, nu este impusă din afară, ci apare ca un rod firesc al credinţei şi a
învăţăturilor evanghelice. Prin predica Apostolilor, creştinii au început să trăiască în comunităţi unite,
bazate pe iubire şi solidaritate.

Noua formă de organizare a societăţii, înlătură orice formă de inegalitate între membrii ei.
Cei săraci şi cei bogaţi erau trataţi la fel, şi se ajutau între ei, comunitatea fiind superioară planului
individual.

Agapele crştine sau mesele luate de creştini după ce participau la cultul divin, erau
momentele în care indiferent de situaţia materială, sănătate sau educaţie, toţi creştinii lua masa
împreună şi ascultau învăţăturile apostolilor. 4 Mărturii ale acestor mese se regăsesc în anaforele de
azi, hramurile bisericeşti, pomenirea morţilor, praznice.

Creştinii din epoca primară au considerat ajutorarea săracilor, a orfanilor, sau a celor bolnavi
ca fiind cea dintâi datorie a lor, fiindcă această formă de filantropie a fost practicată iniţial de
Mântuitor, iar ei ca urmaşi se simţeau datori. Aşa se face că aceste forme de asistare le regăsim
practicate în mod constant în Bisericile creştine de azi.

Sfântul Iustinian Popovici spunea într-una din cărţile lui că Biserica creşte cu fiecare om care
se face mădular al Ei ,,parte alcătuitoare al trupului Dumnezeu- omenesc al lui Hristos”. 5 De aceea
fiecare creştin are datoria de a împărtăşi celor din jur credinţa şi de a ajuta la mărirea trupului lui
Hristos.

4
Vizitiu, Mihai, op. cit., p. 121
5
Popovici, Iustin, Biserica Ortodoxă şi ecumenismu, Editura Mănăstirea Sfinţii Arhangheli, Petru Vodă, 2002,
p.9